DOCTRINA PUTIN 2004 ŞI EFECTELE SALE După o decadă de ambiguitate şi incertitudine în politica rusă, Kremlinul sub conducerea lui Vladimir Putin a adoptat un nou plan coerent şi raţional de a-şi recâştiga influenţa asupra foştilor sateliţi şi a limita accesul vestic în zonele cheie ale fostei Uniuni Sovietice. Această politică este relevată de noua doctrină miliară a Rusiei şi de doctrina politică de reinstalare a intereselor ruse în fostul spaţiu sovietic, cunoscută sub numele de Doctrina Putin, ambele documente adoptate la sfîrşitul anului trecut. Documentele nu fac decît să reflecte noile schimbări în plan economic şi politic de la Kremlin şi închiderea ferestrei de oportunitate a perioadei revoluţionare în Europa Centrală şi de Răsărit, începută în 1989, lucru anunţat deja de Preşedintele Comitetului SUA pentru NATO, Bruce Jackson. Doctrina Putin Alegerea lui Valdimir Putin în anul 2000 a precipitat consolidarea unui guvern central puternic ce căuta reconstruirea poziţiei sale internaţionale erodate. Această politică “Rusia cea dintâi” a fost o reacţie la deziluzia eşecurilor de a adopta politica vestică, insuficienţele liberalismului şi invocarea scopurilor americane Rusiei slăbite. Politica externă a Rusiei devine mai coerentă şi mai metodică. Acest nou concept al politicii externe, ale cărui elemente au apărut în 2000, accentuează interesele economice ale Rusiei, protejându-le, şi reface economia Rusiei ca o componentă importantă a politicii externe. Ceea ce a rămas din KGB a recâştigat mult din puterea instituţiei din moment ce Putin promova sistematic Sistemul de Securitate şi de Informaţii Rus, incluzând Serviciul Extern de Informaţii şi Serviciul Federal de Securitate. Marii oficiali foşti KGB au fost ridicaţi la poziţii de seniori în Kremlin şi serviciile de informaţii au fost susţinute în operaţiile lor externe. Reînvigorarea securităţii statului rus a fost incomodă în special pentru ţările înclinate în trecut spre dominaţia rusă. Dar în timp ce Polonia, Ungaria şi Republica Cehă sunt protejate de NATO, Belarus, Ucraina şi Moldova au rămas vulnerabile la presiunile Kremlinului. Politica rusă cu privire la Estul Europei a fost regionalizată în patru zone: a. Aripa europeană a CSI – alcătuită din Belarus, Ucraina şi Moldova - este importantă pentru recâştigarea unei sfere largi de influenţă rusă şi pentru proiectarea puterii către Europa Centrală şi de Vest. b. Statele Baltice sunt considerate ca state tampon împotriva influenţelor Vestice în fostele teritorii Sovietice. c. Ţările Central Europene - în special Polonia - sunt percepute ca o sursă de influenţă cu potenţial negativ asupra vecinilor CSI şi de aici necesitatea de neutralizare sau oprire. d. Europa de Sud Est este văzută ca o zonă tradiţională de interese unde conflictele pot fi manipulate şi oportunităţile exploatate în avantajul Rusiei.

Noua Europă a Rusiei Janusz Bugaiski, directorul Centrului de Studii Internaţionale Strategice – CSIS – pentru Europa de Sud-Est şi fosta URSS, a identificat direcţiile pe care s-a acţionat pentru aplicarea noii doctrine în practică: 1. Primul scop este de a obţine influenţă preeminentă asupra orientării politicii externe şi asupra politicii de securitate a statelor din apropiere. Acest lucru este evident în CSI unde Moscova caută să deţină controlul politic, dar se aplică şi ţări cheie din alte subregiuni. Kremlinul s-a axat pe capturarea de aliaţi politici pe scena internaţională şi pe neutralizarea potenţialei opoziţii faţă de politica rusă. 2. În al doilea rând, Rusia caută creşterea beneficiilor economice şi poziţii monopolizante prin intermediul investiţiilor externe şi prin cumpărarea de drepturi asupra infrastructurii strategice externe. Asta poate aproviziona Moscova cu o mare influenţă asupra politicii economice, financiare, de comerţ şi investiţie a ţărilor ţintă. Oficialii guvernului rus au încercat să direcţioneze capital către regiunile din apropiere unde Rusia are interese strategice pe termen lung. În sectoarele economice specifice, ca de ex. proviziile de energie, Rusia urmăreşte o poziţie regională monopolistă. Pe lângă astea, stăpânind unele dintre cele mai influente grupuri de oligarhi, Administraţia lui Putin a căutat să-şi crească influenţa asupra investiţiilor externe ţintite, să-şi intensifice ascendenţa politică şi să captureze o parte mai mare din dările pentru stat. 3. În al treilea rând, Moscova tinde să crească dependenţa Europei de Est pentru furnizarea energiei ruse şi pentru investiţiile economice ale Rusiei şi tinde să transforme această dependenţă într-o influenţă inter-guvernamentală pe termen lung. Legăturile apropiate dintre Kremlin şi marile companii ruse – fie prin întâlniri la nivel executiv, prin promovarea operaţiilor de dincolo de mare, prin instrumente financiare, legale sau politice – demonstrează că politica economică şi cea externă este strâns (bine) coordonată. Mai departe, întreprinderile ruseşti au căutat să câştige influenţă politică prin intermediul implicării la nivel oficial, cu partidele şi cu media în statele ţintă. 4. În al patrulea rând, Rusia încearcă să limiteze extinderea internaţională vestică în CSI European. Moscova a obstrucţionat crearea unei Alianţe rivale, cum ar fi iniţiativa GUUAM (incluzând Ucraina şi Moldova), care ar putea bloca eforturile Rusiei de a-şi consolida influenţa. Oficialii ruşi s-au opus procesului de integrare a securităţii cu NATO şi a căutat să împiedice aceste ţări să participe la orice coaliţii conduse de Statele Unite opuse Moscovei, prin aceasta asigurând o strânsă integrare militară în mecanismele de „securitate colectivă” dominate de Rusia. Putin înţelege că Rusia este prea slabă pentru a preveni extinderea NATO în trei dintre sub-zone şi că orice opoziţie eşuată ar fi dăunătoare din punct de vedere intern şi internaţional. În schimb, el a încercat să minimalizeze impactul creşterii NATO căutând un rol în Alianţa factorilor de decizie pentru a-i slăbi eficacitatea. 5. În al cincilea rând, Moscova începe să pregătească regiunea, în special CSI European, ca o rampă de reconstruire a unei sfere mai largi de influenţă şi să dea înapoi declinul Moscovei ca un participant internaţional major. Strategii calculează că aceasta poate fi realizată cu ajutorul resurselor vesticilor şi stabilind statutul de „Mare Putere” în Europa de Est şi Asia Centrală. Apoi Rusia poate poza ca un participant cheie pe lângă Statele Unite şi poate acţiona ca o balanţă împotriva influenţei americane, întru totul pentru Eurasia. 6. În final, implicându-se mai mult în Europa, Moscova cercetează la maxim relaţiile transatlantice. Obiectivul este de a întări „polii” strategici Europa-Rusia sau Eurasia vis-a-vis

de Statele Unite. Catalizând curentul periculos Transatlantic, Rusia poate să înceapă revizuirea perioadei dinaintea celui de-al doilea război mondial şi să stabilească un sistem de securitate internaţional rusesc-european pentru vechiul continent. CSI - un instrument regăsit al intereselor Moscovei Un mecanism cheie al Rusiei pentru a recrea o sferă de dominanţă este CSI care a fost stabilit să unească vecini mai mici, aproape de Moscova şi să creeze o super-structură politică ce ar coordona economia, politica şi securitatea externă. Comunitatea de naţiuni, sau „de lângă graniţă”, a fost definită ca zona de „interes primar” a Rusiei, unitate care trebuia să fie restaurată şi minimalizată în afara influenţelor. Era implicat un important calcul economic, ca descoperirile Moscovei să asigure accesul şi controlul asupra rutelor majore de transport şi conductelor de energie care traversează regiuni. Sub protecţia CSI, Rusia a câştigat de asemenea control asupra facilităţilor militare aşa cum le avea anterior şi s-a concentrat asupra altor graniţe ale CSI ca şi asupra propriei frontiere militare. Comunitatea Statelor Independente, creată în 1991 pentru a lua locul URSS şi a suplini relaţiile preexistente între statele unionale, s-a dovedit a fi extrem de fragilă şi animată de contradicţii pentru a putea fi un vehicul politic coerent. Tendinţa de a imita integrarea europeană a eşuat din cauza grabei şi a lipsei capacităţii administrative a noilor state independente. Astăzi însă, CSI a devenit un instrument util, pe corpul căreia ar putea fi reclădită o structură instituţională integrată, dominată de Rusia, şi care să asigure poziţia de lider după anul 2008 pentru actualul preşedinte rus Putin. Rusia nu are intenţia unei incorporări teritoriale, aceasta este o propunere costisitoare. În schimb, urmează o dominaţie selectivă în domeniile cheie cum ar fi: domeniul energetic, al afacerilor şi militar pentru a face posibilă influenţa primară asupra securităţii şi politicii economice a unei ţări străine. Structurile CSI, cu toate că erau slabe sub conducerea lui Yeltsin, au procurat Moscovei un mecanism pentru a plănui influenţa politică şi pentru a limita occidentalizarea care nu era bine venită. Kremlin-ul sub conducerea lui Putin a calculat că un CSI revigorat, dominat de Rusia va deveni în viitor un pol distinct de influenţă într-o lume multipolară. Aceasta va determina dezvoltarea organelor supra naţionale, incluzând o unitate economică după modelul Comunităţii Economice Euristice şi a unei Organizaţii de Securitate Colectivă lansată în octombrie 2002 sub comanda Rusiei. Aşa cum era de aşteptat, Moscova a făcut presiuni pentru „suveranitatea asimetrică” , în care îşi atribuia cuvântul decisiv în toate afacerile Comunităţii. În completarea structurilor CSI, Rusia a urmărit să unească mai multe aranjamente bilaterale prin aplicarea presiunii directe asupra guvernelor vizate. Aceasta a inclus o silire diplomatică, campanii de dezinformare, ameninţări militare, acţiuni de păstrare a păcii, controlul energiei, presiuni economice, manipulare etnică, exploatarea reţelelor criminale şi pătrunderea sistemului de informaţii. Putin vede relaţiile economice ca o metodă special valabilă de a câştiga influenţă politică. Ca suplinitoare energetică a regiunii, Moscova a adâncit dependenţa statelor europene estice a căror vulnerabilitate poate fi transformată într-o ascendentă politică. Furnizarea de energie şi alte resurse strategice pot fi diminuate sau întrerupte în scopul de a exercita presiuni asupra capitalurilor specifice pentru a ajusta politicile lor. Ameninţarea potenţialului haos prin intermediul crizei de energie a generat presiuni puternice asupra guvernărilor vecine să-şi sincronizeze politicile cu Kremlinul. Achiziţiile Rusiei de elemente cheie de infrastructură, cum ar fi conductele de energie şi rafinăriile, permit Moscovei să aplice şi alte presiuni. Cele mai vulnerabile state s-au încărcat cu datorii enorme pe care Moscova le-a schimbat pe acţiuni în

industriile strategice importante, concret, în sectorul energetic. În acest sens, Moscova a ataşat mai multe „sfori” fostelor sale marionete. Între Eurasia şi Euramerica Lupta asupra Europei de est se învârte în jurul a 2 concepte strategice opuse: Eurasia şi Euramerica. Opţiunea Euramericii vizează angajamentul apropiat al Statelor Unite în securitatea Europei, prin intermediul NATO sau prin variate aranjamente bilaterale şi subregionale. În contrast cu aceasta, varianta Eurasiei va consta într-o axă proeminentă Bruxelles-Moscova în care UE îndeplineşte un rol de mare securitate în strânsă colaborare cu Rusia. În timp ce, majoritatea democraţiilor favorizează în mod clar structura Euramerica, competiţia cu alternativa Eurasiei este mai pronunţată în Belarus, Ucraina şi Moldova. Toate cele 3 ţări sunt acum definite de Moscova ca „parteneri strategici”, care calculează că strânsa lor integrare cu Rusia poate conta în procesul de expansiune NATO şi poate limita implicarea Americii în Europa de Est. Exercitările Moscovei s-au demonstrat a fi fructuoase în Belarus, o ţară cu un slab sens de identitate naţională şi al cărui preşedinte, Aleksander Lukashenko, a menţinut puteri dictatoriale şi a nutrit ambiţii în a deveni lider panSlavic. O relaţie strânsă cu Belarus era văzută ca o imperativă strategică deoarece controlul asupra politicii externe a Minskului a eliminat prospectul „centurii” unei Mări Baltice –Mări Negre, care ar putea izola Rusia. Încheiată la sfârşitul anilor 1990, uniunea Rusia-Belarus s-ar putea dezvolta într-un stat confederal. O altă opţiune, judecând după propunerea lui Putin din Aug 2002, este că Belarus ar putea fi pur şi simplu încorporat ca o unitate a Federaţiei Ruse. Belarus Securitatea a fost o componentă cheie a acestei uniuni: Moscova urmăreşte o integrare militară prin unificarea structurilor de apărare, inclusiv apărare aeriană, reţelele de servicii de informaţii şi producţia de arme. Belarus a fost la rândul său depedent de energia rusească şi obţine provizii subvenţionate din plin. Moscova rămâne pricipalul partener comercial al Minsk-ului, în timp ce majoritatea exporturilor ruseşti către Europa traversează Belarus, făcând îndatoririle Minsk-ului cu atât mai imperative. Prin provizii de energie ieftine, credite sprijinite de monedă şi o uniune vamală care au favorizat Minskul, sprijinul economic rusesc a contribuit la salvgardarea puterii lui Lukashenko. In ultimii ani, un număr mare de întreprinderi din Belarusia au devenit dependente de capitalul rusesc. Societăţile Ruseşti urmăresc acces primar la privatizarea sectoarelor cheie ale industriei Belarusului şi sprijină o uniune monetară Rusia-Belarus. In perioada preşedenţiei lui Putin, viteza de control a infrastructurii energetice a Belarusului a crescut. In noiembrie 2002, guvernul Minsk a adoptat mai multe amendamente legale care permiteau transformarea sistemului de transport al gazului din Belarus, Beltranshaz, prin fuziunea cu societatea rusească Gazprom. Contractul Beltranshaz însă a fost stopat în luna iunie a acestui an, deoarece cele două societăţi nu au căzut de acord cu privire la preţul de cumpărare: Gazprom a insistat să achiziţioneze mai mult de 50% din acţiuni. Intr-un gest de sfidare, Lukashenko a afirmat că nu va vinde Beltranshaz “pe nimic”, condamnând “tendinţele imperialiste” ale Rusiei. Acesta s-a opus de asemenea asupra introducerii rublei ruseşti, afirmând că o uniune monetară cu Rusia ar oferi Kremlinului control deplin. Minskul se aşteapta la presiuni puternice din partea Moscovei iar intransigenţa lui Lukashenko ar putea atrage sancţiuni, inclusiv creşterea preţului energiei ruseşti. In prezent, Moscova are puţine motive să intervină în politicile Belarus, ţinând cont de faptul că politica externă a lui Lukashenko este fie în conformitate cu interesele ruseşti, fie aruncă

Moscova într-o lumină relativ moderată. In ciuda solicitărilor puterilor vestice ca Rusia să aibă un rol pro-democratic mai activ în Belarus, Kremlinul este foarte puţin preocupat de democratizare sau guvernarea legii şi s-a multumit să îl lase pe Lukashenko să determine rezultatele alegerilor prezidenţiale defectuoase din 2001. In final însă Lukashenko ar putea fi considerat un obstacol în calea integrării viitoare, caz în care Kremlinul îşi va folosi arsenalul său de influenţare, pentru a găsi un înlocuitor pro- Moscova potrivit. Ucraina In privinţa Ucrainei, scenariul ideal al Moscovei se aseamănă cu cel folosit în cazul Minsk, totul culminând cu o alianţă politică şi militară apropiată. In marea parte a anului 1990, eforturile Moscovei au produs numai rezultate limitate din cauza aspiraţiilor pro-vest ale Kievului. In orice caz, la sfârşitul anilor 1990, Ucraina a devenit mai vulnerabilă în faţa influenţelor ruseşti, în mare parte datorită tulburărilor politice care au apărut în jurul preşedintelui Lenid Kuchma. Kremlinul a profitat de ostracizarea lui Kuchma de către vest, dându-se drept un aliat mult mai de încredere. Luptele de putere între interesele politice, loby-urile industriale şi structurile de stat continuă să tulbure Ucraina, oferind Kreminului oportunităţi de a atrage Ucraina într-o orbită mai strânsă. Kremlinul se implică în diverse forme printre care şantaj cu energie, discreditarea politicienilor pro-independenţi, încercări de izolare diplomatică şi manipularea problemelor etnice. Resursele de energie au constituit o armă esenţială a politicii ruseşti; Ucraina rămâne dependentă de monopolul rusesc de energie, pentru nevoile sale primare. Abilitatea Moscovei de a prejudicia economia Ucrainei prin creşterea preţului sau crearea de datorii constituie o ameninţare permanentă la adresa stabilităţii interne a ţării. Mai mult, presiunile de integrare în CSI reduc gradual suveranitate Ucrainei, în timp de acorduri bilaterale între Moscova şi Kiev au subminat treptat abilitatea Ucrainei de a-şi administra propria economie. Incercările de dominare a sectorului energetic ucrainian s-au accelerat pe timpul mandatului lui Putin. Prim-ministrul Mikhail Kasyanov şi omologul său ucrainian Anatoly Kinakh s-au înţeles în august 2001 să stabilească o “uniune a energiei” iar în Octombrie 2002 au creat un consorţiu de gaz interstatal. Opoziţia ucrainiană au avertizat asupra pericolului dominaţiei economice ruseşti iar în februarie 2003, purtătorii de cuvânt ai Partidului Socialist au informat Parlamentul că afacerile ruseşti periclitează securitatea naţională a Ucrainei prin achiziţionarea rafinăriilor de petrol, producţiei de aluminiu, comunicaţii şi alte întreprinderi strategice. Progresul statelor central europene învecinate, către integrarea în UE a consolidat de asemenea dependenţa Belarus, Ucrainei şi Moldovei de piaţa rusească, iar regimul Schengen va consolida probabil acest proces. Pentru a rezolva problemele, Ucraina a fost prinsă în plasa unei Zone Comerciale Libere CSI cu Rusia, Belarus şi Kazakhstan. Acordul a fost aprobat în august 2003 şi a atras proteste din partea unor legiuitori ai Ucrainei care au susţinut că acest lucru va limita mai departe suveranitatea Ucrainei şi perspectivele sale de aderare la UE. Kremlinul a exploatat cu îndemânare oportunităţile create de tulburările din Ucraina. A oferit sprijin preşedintelui Kuchma într-un efort de apropiere de Rusia, în contextul criticilor crescânde ale vestului cu privire la presupusele abuzuri împotriva drepturilor omului. Importanţa Ucranei pentru Kremlin s-a accentuat prin numirea în 2001 a fostului premier Viktor Chemomyrdin ca ambasador al Rusiei la Kiev şi ca reprezentant economic al lui Putin. Chemomyrdin a criticat prompt politica Kievului de neutralitate şi a afirmat că o astfel de atitudine ar putea submina “interesele strategice” ale Ucrainei. S-a implicat făţiş în alegerile parlamentare din martie 2002 prin sprijinirea publică a partidelor pro-prezidenţiale. Moscova este în continuare hotărâtă să

diminueze posibilitatea ca un candidat pro-vest să îi urmeze lui Kuchma după alegerile prezidenţiale din 2004. Dominaţia asupra Republicii Moldova Moldova rămâne total dependentă de energia rusească, iar comerţul său extern este îndreptat către Rusia. Gazrom controlează conductele de gaz ale Moldovei în timp ce datoriile Chişinăului legate de gaz s-au transformat în active ruseşti. Cu succesul său politic în Chişinău după victoria comuniştilor în alegerile din 2001, Moscova a făcut planuri pentru alte incursiuni în economia Moldovei şi dominarea mass mediei. In timpul vizitei premierului rus Kasyanov la Chişinău din octombrie 2001, i s-a înmânat o listă cu 60 de întreprinderi moldovene care erau date spre vânzare şi căutau investiţii ruse. Societăţile ruseşti cu legături strânse la Kremlin au achiziţionat numeroase întreprinderi moldoveneşti, în termeni favorabili sau au achiziţionat proprietăţi pentru a compensa datoriile restante ale Chişinăului. Menţinerea păcii s-a dovedit de asemenea un instrument util pentru Rusia în fostele sale dominioane. In cadrul operaţiilor sale de instaurare a păcii în “vecinătate”, Moscova nu şi-a făcut probleme de legitimitate şi nici nu a ţinut cont de reguli acceptate internaţional de angajare sau scrutin public. In câteva state CSI instabile, Moscova a combinat politicile de menţinere a păcii cu contrainsurgenţă sau a urmărit să apere una din părţile în conflict, cum ar fi separatiştii transnistreni din Moldova. Conflictul nistrean în sine a devenit un mijloc de exercitare a influenţei asupra evoluţiei politice din Moldova, în favoarea Rusiei. După triumful comuniştilor în alegeri, Moldova a declarat Rusia că fiind “partenerul său strategic”, în ciuda neutralităţii formale a ţării iar dezbaterea pe tema fezabilităţii alăturării Moldovei uniunii Rusia-Belarus a fost reaprinsă. Ca rezultat al unei posturi mult mai comode în Chişinău, Moscova sprijină acum un plan de federalizare între Moldova şi Transnistria, calculând că întregul stat poate fi atras în sfera rusească cu o prezenţă militară permanentă. Planul Belkovski: un Kaliningrad minimal pe Nistru Recent reîcălzitul plan Belkovski, care propune ruperea Republicii Moldova pe falia Nistrului şi unirea părţii Apusene cu România, nu este altceva decît o formă atrăgătoare(!?) de a vinde proiectul minimal al Rusiei în Republica Moldova, anume construirea unei enclave de tip Kaliningrad pe malul stîng al Nistrului, controlat de Moscova, subiect recunoscut pe plan internaţional – cu menţinerea trupelor şi armaentului rus, a cetăţenilor ruşi la conducerea zonei separatiste, a pieţei de arme convenţionale mici ncontrolate în imediata apropiere a NATO - în paralel cu plasarea zonei occidentale a Republicii Moldova, cu toate contradicţiile şi punctele de vedere divergente în braţele României, pentru a-i crea noi probleme şi a introduce noi elemente de dependenţă faţă de Moscova. Planul este fundamental contradictoriu, periculos şi producător de precedente internaţionale inacceptabile. În primul rînd, am demonstrat deja – vezi articolul “Sources of Russian Interest in Moldova” Eurojournal.ro – faptul că Transnistria a fost şi rămîne un pămînt românesc, locuit în majoritate relativă de români, cu un destin istoric simetric cu cel la restului Republicii Moldova, cu excepţia perioadei 1918-1940. Apoi, orice perspectivă de a separa un stat recunoscut internaţional pe baza înţelegerii dintre terţi sau pe baza acordurilor puterilor mondiale, regionale şi locale este un concept depăşit şi inacceptabil în lumea secolului 21. În fine, a schimba destinul populaţiei unui stat în funcţie de

înţelegeri superioare sau chiar cu acordul liderilor politici dar fără acceptul populaţiei este o încălcare a regulilor democratice la care nici un stat înscris în logica acestui tip de demers nu poate achiesa. A fost motivul pentru care s-a respins proiectul federalizării şi planul Kozak, pentru că acesta, chiar acceptat de liderii de la Chişinău şi Tiraspol, el era respins de întreaga opoziţie şi de societatea civilă din Republica Moldova. Implicaţiile planului Belkovski pentru România Potrivit doctrinei Putin, efectele interesului Rus în sud-estul Europei s-au reflectat şi asupra României. În fiecare etapă a evoluţiei ţării noastre, interesele s-au tradus într-un număr de obiective: 1. În perioada 1990-1991 scopul a fost antrenarea României într-un proiect comun cu fostele state socialiste satelite, alături de URSS într-o formulă tip CAER, fie într-un spaţiu economic – cu pretenţii de dezvoltare şi integrare ulterioară politico- militară – oferindu-i-se ţării noastre chiar perspectiva unirii cu Republica Moldova. Dependenţa de resursele energetice şi de piaţa rusă/a fostei CAER – urmau să fie argumentele pentru blocarea schimbărilor radicale şi apariţiei unui guvern de dreapta, pro-occidental la Bucureşti. 2. În perioada 1992-1996, scopul a fost antrenarea României într-un proiect de integrare economică a Centrului şi Estului European – pînă la graniţele fostei URSS – care să se constituie în alternativă a Uniunii Europene şi spaţiu tampon pentru blocarea influenţelor NATO. Noua structură trebuia să fie dependentă economic şi energetic de spaţiul fostei URSS şi să-şi desfacă produsele slab competitive în piaţa CSI. Pe baza celor două elemente de control, Moscova urma să determine opţiunile strategice, de securitate şi de politică externă ale întregii regiuni, inclusiv a României. În ceea ce priveşte ţara noastră, ţinta a fost privatizarea societăţăţilor comerciale tip Aliementara, a reţelelor de magazine ale cooperaţiei, ale societăţilor comerciale ce deţineau spaţii comerciale, pe care ulterior urmau să se obţină sume necesare viitoarelor privatizări importante. În aceeaşi perioadă au fost vizate intreprinderile industriei grele, industriei siderurgice, însă costurile ridicate au determinat strategii de temporizare şi falimentare a acestora şi preluarea lor ulterioară. Principalul mod de preluare era privatizarea prin cumpărarea de certificate şi cupoane prin intermediul unor firme – cutii poştale înregistrate în Cipru şi în paradisuri fiscale. Tot aici s-a produs cel mai mare influx pentru controlul economiei subterane, a traficului de orice fel şi industriilor aferente zonelor criminale. În această perioadă s-a dat cel mai puternic război pentru controlul infracţionalităţii şi marilor reţele ilegale din România. 3. În perioda 1997-2000, obiectivele au fost creşterea dependenţei energetice a României faţă de Rusia, pe baza creşterii cererii şi dezvoltării economice, achiziţionarea societăţilor comerciale rentabile şi strategice, eventual cu poziţii de monopol pe piaţă, precum fabrici de ţigarete, tipografii, Fabrica de hărtie Letea Bacău, obţinerea majorităţii în fabrici din industria grea în zone mono-industriale, dominaţia pieţei subterane şi a traficului cu produse petroliere. 4. În perioada 2001-2004, obiectivele au devenit privatizarea reţelelor de transport gaz şi petrol, industria petrolieră, privatizarea – directă sau indirectă – a industriei energetice, blocarea alternativelor energetice, creşterea reţelelor de prelucrare şi distribuţie a benzinei, obţinerea poziţiei dominante pe piaţă şi blocarea competiţiei, controlul majoritar al economiei subterane şi prin finanţarea unor oligarhi autohtoni, controlul afacerilor şi reţelelor infracţionale, iar după semnarea Tratatului bilateral şi a lansării doctrinei Putin scopul a fost

obţinerea influenţei în mass media electronică, crearea de imagine şi îmbunătăţirea percepţiei despre elementul rus, găsirea şi promovarea purtătorilor de imagini din rîndul personalităţilor româneşti, scopul imediat fiind identificare unor breşe pentru promovarea intereselor prin reprezentanţi politici de sorginte nouă, alţii decît cei din administraţia locală şi centrală influenţaţi prin corupere financiară. În acest context, planul Belkovski are potenţial de compatibilitate cu obiectivele relevate, motiv pentru care finalitatea aplicării sale ar fi introducerea unor probleme insurmontabile pentru Bucureşti: - alterarea obiectivului integrării europene - afectarea relaţiilor cu NATO - introducerea unor noi elemente de control şi influenţă politico-economică - construirea unui nou antagonism între politicienii din stînga Prutului şi cei de la Bucureşti - controlul complet strategic prin intermediul prezenţei Armatei ruse la imediata viitoare frontieră românească, a zonei infracţionale din Transnistria şi a producţiei şi exportului necontrolat de arme convenţionale produse la Tiraspol Soluţia potrivită pentru Transnistria şi întreaga Republica Moldova Principalul punct din problema soluţionării situaţiei din Transnistria, dar şi a celei din Republica Moldova în întregime, este cel al obiectivului soluţionării conflictului, respectiv a statalităţii în stînga Prutului. Obiectivul esenţial este stabilitatea, securitatea şi statalitatea Republicii Moldova, pe baza democratizării, economiei de piaţă, statului de drept. În mod subtil, atît actualii guvernanţi de la Chişinău cît şi separatiştii nistreni încearcă să deturneze principalele ţinte ale procesului de stabilizare din Republica Moldova. Dacă Vladimir Voronin acordă întreaga atenţie şi greutate contrucţiei statalităţii pe baze etniciste, a unei etnii dominante moldoveneşti îmbrăcate în haina multietnicismului statal – cu scopul de a păsra privilegiile foştilor şi noilor reprezentanţi ai administraţiei centrale şi locale ce a supravieţuit prăbuşirii comunismului – Igor Smirnov pune accentul pe libertatea de exprimare a opţiunilor cetăţenilor aflaţi sub controlul său şi pe nevoia de stabilitate şi pace, ignorînd regulile internaţionale dar şi condiţiile exprimării libere a opţiunilor democratice. Ambii lideri greşesc prin blocarea opţiunilor populaţiei, prin interzicerea reformelor economice şi democratice şi instalarea statului de drept, descentralizarea şi autonomia locală, accesul liber la informaţie şi dezbateri publice, libertatea de a asculta şi opoziţia, promovarea regulilor mass mediei libere, a justiţiei independente şi nesubordonate juridic, a statului de drept. Doar aceste condiţii pot duce la cetăţeni calificaţi, liberi şi cunoscători ai tuturor opţiunilor şi semnificaţiilor lor, pentru a alege în cunoştiinţă de cauză, nu formal şi superficial, pentru menţinerea aparenţei de legalitate şi legitimitate. Pentru a ajunge la soluţionarea problemei nistrene şi a statalităţii Republicii Moldova trebuie renunţat la ideile inovative şi artificiale ale conducătorilor, impuse prin propagandă populaţiei şi trebuie promovate următoarele elemente: - eliminarea instrumentelor de presiune internaţionale ilegale: retragerea armatei ruse şi armamentului rus, desfiinţarea trupelor paramilitare separatiste, demilitarizarea Transnistriei, retragerea liderilor separatişti, ceăţeni ruşi, de la Tiraspol - democratizarea Transnistriei, dar şi a întregii Republici Moldova: libera activitate a partidelor politice, televiziune publică independentă, justiţie independentă, regulile statului de drept.

- Alegeri locale libere şi aplicarea regulilor europene pentru minorităţile naţionale: plăcuţe bilingve, folosirea limbii a peste 20% cetăţeni minoritari ce locuiesc într-o localitate, accesul pe presă, învăţătură în limbă maternă - Elemente de coeziune societală: cunoaşterea şi promovarea limbii de stat, reconstrucţia statalităţii - nu pe inventarea etniei majoritare “moldoveneşti”, ci pe coexistenţa paşnică tradiţională a românilor majoritari cu ucrainenii, ruşii, romii, găgăuzii, bulgarii, evreii şi alte minorităţi - pe baza regulilor europene, eliminarea abuzului de drept şi a discriminării pozitive în privinţa minorităţilor naţionale. - Implementarea statului de drept, a regulilor accesului egal şi nediscriminatoriu la oportunităţi, a promovării pe principii profesionale, de capacitate şi de eficienţă şi nu pe criterii politice, nepotiste sau a grupurilor de interese în administraţie, justiţie, media, afaceri. - Devoltarea societăţii civile a Republicii Moldova în întregul său. După constatarea funcţionalităţii democraţiei pe ambele maluri ale Nistrului şi a măcar două runde de alegeri locale libere, se poate trece la testarea opţiunilor populaţiei în localităţile din stînga Nistrului pentru a se vedea care este opţiunea comunităţilor locale asupra viitorului propriu. La limită se poate trece la construirea unor forme de autonomie locală la nivelul oraşului Tiraspol şi, poate, Rîbniţa şi la eventuale forme de autonomie regională dacă aceasta este opinia calificată, liber exprimată a locuitorilor zonei nistrene a Republicii Moldova. Trecerea la descentralizare şi autonomii mai largi poate interveni concomitent cu implementarea setului de măsuri pentru obţinerea coeziunii societale şi dezvoltarea procesului de construcţie a statului independent Republica Moldova pe reguli europene şi nu etniciste sau ideologice-comuniste. Pronunţarea şi aplicarea de către elita de la Chişinău a opţiunii de integrare europeană, dublată de soluţionarea problemelor de securitate pe baza adecvării la cerinţele euro-atlantice şi compatibilizării structurilor naţionale cu cele ale NATO, compatibilizarea regulilor de pe ambele maluri ale Prutului, sincronicitatea dezvoltării celor două state româneşti pot duce la bunăstarea egală a locuitorilor de pe cele două maluri ale Prutului şi la integrarea europeană a Republicii Moldova. Acest proces ar trebui să stea la baza strategiei României de relaţionare cu Republica Moldova, iar ţara noastră ar trebui să facă foarte clar simţit mesajul că autorităţile de la Chişinău pot să se bazeze pe sprijinul total, neîntrerupt şi necondiţionat al României pentru un asemenea proiect. Interesele Americii Investind capital politic, financiar şi militar enorm în asigurarea securităţii Europei de est post-comuniste, este în interesul naţional al Americii să finalizeze acest proces. Abandonarea oricăreia dintre aceste ţări într-o instabilitate endemică, autoritarism sau dominaţie străină invită intervenţii de forţe ostile Washington-ului şi amenintă aliaţii cei mai apropiaţi ai Americii în regiune. Dacă Federaţia Rusă ar fi o oglindă a SUA sau altor puteri vestice, atunci expansiunea influenţei politice şi economice a Moscovei ar fi benignă sau benefică. Dacă Rusia ar fi avut o democraţie liberală înfloritoare, o societate civilă vibrantă şi o economie de piaţă transparentă, atunci influenţele sale ar fi îmbrăţişate indiferent de experienţele istorice. Din păcate, nu este cazul, iar influenţele ruseşti trebuie monitorizate îndeaproape şi contorizate activ dacă sunt destabilizatoare, ca rezultat al dominaţiei energetice, pârghii economice, influenţă politică, penetrare infracţională sau operaţiuni de informaţii. Legăturile dintre guvern, afaceri şi infracţiuni trebuie să preocupe în mod special Washingtonul, în contextul în care Europa de est a devenit un pivot internaţional major pentru “Atlanticismul” criminal al Rusiei.

Câţiva dintre coordonatorii politicilor SUA afirmă că Putin a respins doctrina “multipolarităţii” în întrevederile sale cu SUA. Totuşi, astfel de speranţe premature s-au sfărâmat când Moscova s-a alăturat Franţei şi Germaniei în privinţa crizei Irakului de la începutul anului 2003. Putin a ridicat “multipolaritatea” la nivelul unui obiectiv strategic, care pentru el înseamna controlarea mai multor centre de putere în scopul diminuării “dominaţiei” americane. Inainte de a fi ales preşedinte, Putin însuşi a prezidat întâlnirea Consiliului Rus de Securitate care revizuia conceptul naţional de securitate şi doctrina sa militară de introducere a “unipolarităţii” ca o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. In acest context, pentru a fi acceptat ca un pol major, Moscova consideră un imperativ strategic integrarea statelor CSI cheie şi proiectarea treptată a influenţei Rusiei. Coordonatorii politicilor SUA ar trebui să reflecte cu seriozitate asupra concluziei premature potrivit căreia Rusia lui Putin s-a transformat într-un aliat de încredere şi partener devotat. Politica pe termen lung a Rusiei nu poate fi înţeleasă ca un răspuns la anumite evenimente (ex. 11 septembrie) sau o companie anume (lupta globală anti-teroristă). Este imperios necesară o evaluare comprehensivă a obiectivelor fundamentale politice şi strategice ale Moscovei în diferite părţi ale lumii. In acest context, politica rusească faţă de vecinii est europeni din imediata apropiere reprezintă un test de evaluare al angajamentului Moscovei de accelerare a relaţiilor bilaterale şi regionale de cooperare şi afirmaţiile sale cu privire la înlăturarea oricărui impuls imperial. Putin urmăreşte beneficii economice şi politice din cooperarea cu SUA în combaterea terorismului internaţional recreând în acelaşi timp un spaţiu larg de dominare care urmăreşte eliminarea “unipolarităţii” americane. In spatele priorităţilor economice ale Rusiei stă un spectru al politicilor competitive ce urmăresc redistribuirea globală a puterii în avantajul Rusiei. Putin afisează o politică externă non-agresivă în care colaborarea cu SUA şi integrarea în instituţiile economice internaţionale sunt vizate pentru generarea de resurse şi pieţe care să ajute la reconstruirea şi modernizarea economiei ruseşti şi consolidării Rusiei. Strategia Putin crează Washingtonului o falsă senzaţie de securitate şi iluzia unui parteneriat permanent, chiar dacă Moscova urmăreşte metodologic să refacă din statul rus un challenger global. Intre timp, Putin a realizat că are acum mână liberă pentru reclădirea unei reţele de state vasale de-a lungul graniţei vestice, fie pentru că Vestul îl sprijină în crearea stabilităţii în regiune fie pentru că Washingtonul este procupat de crize mai presante în alt loc. In final, aprobarea obiectivelor Moscovei va genera cu siguranţă conflicte în anii care urmează. O astfel de politică va rediviza continentul şi va implementa ambiţiile expansioniste ale Rusiei într-o zonă încă slăbită şi sfâşiată între Eurasia şi Euramerica. In final nu numai fostele satelite ale Rusiei vor pierde în acest scenariu, dar şi SUA.

Capitolul 1 Doctrina Putin aplicată. Politica economică a Federaţiei Ruse

Avatarurile imperiale ale noii politici energetice Federaţia Rusă este îndeobşte cunoscută ca un stat important, urmaş al fostei Uniuni Sovietice, beneficiară atît a unei baze de resurse importante cît şi a unei prevalenţe de fostă metropolă faţă de fostul spaţiul sovietic, acolo unde continuă să dicteze preţuri, trenduri de privatizare, alimentarea cu resurse energetice şi chiar schimbarea regimurilor politice. Trecerea la epoca Putin a dat speranţe experţilor occidentali că la Kremlin s-a instalat o mînă forte în stare să impună regulile democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă dar să şi controleze ieşirile magnaţilor oligarhi şi liderilor regionali ce îşi constituiseră adevărate state în stat, fără a respecta reguli şi fără nici o consideraţie pentru angajamente internaţionale ale Moscovei, de care nu mai ascultau. Aşteptările au fost în van: după o primă trecere spre legalitate şi controlul legitim al statului asupra regiunilor, administraţia Putin a alunecat către extremă şi a recidivat în a folosi statul pentru interesele puterii politice, dar şi pentru constituirea peste noapte a unei noi oligarhii, cu preţul distrugerii complete a instituţiilor şi companiilor economiei de piaţă ce funcţionau corect şi erau perfect integrate în economia globală. Cel mai grav, raţiunea economică, cea a relaţiilor şi angajamentelor asumate faţă de Organizaţia Mondială a Comerţului şi faţă de partenerii din G8, a fost subordonată dorinţei enorme de propăşire a noii clase politico-birocratice din jurul lui Vladimir Putin, clasă provenită din fostul KGB /actualul SVB-FSB, care şi-a creat forţa politică pe aceste speze şi şi-a programat şi o perpetuare eternă în fruntea statului, pe aceeaşi bază, după ce a scufundat orice formă de opoziţie 1. Doctrina Putin aplicată economiei ruse, în special sectorului energetic, a confirmat dorinţa noii clase conducătoare la Kremlin de centralizare, control politic în spaţiul post-sovietic şi în lume pe baza unor noi instrumente. Cel mai important, s-a dovedit dorinţa de reconstituire a fostului Minister al Petrolului şi Gazelor – unul dintre instrumentele hegemonice şi de influenţă politică în perioada bipolară – acoperit sub forma unei firme monopoliste mamut, desenată după modelul saudit al ARAMCO, însă cu pretenţii mult mai mari şi cu efecte dezastruoase asupra propriei economii, asupra spaţiului post-sovietic şi cu dorinţe nedisimulate de a exercita un control şi o influenţă asupra întregii lumi. 1. Situaţia economică a Federaţiei Ruse a. Economia şchopătîndă spoliată în proiecte politice Economia Federaţiei Ruse a avut un reviriment în dezvoltare în al doilea mandat Elţîn şi la începutul primului mandat Putin. Privatizările majore făcute în anii 90 de Boris Elţîn ca şi acţiunile unor premieri de forţă au dus, pe de o parte, la lansarea mecanismelor economiei de piaţă, la atragerea de investiţii şi, ulterior, în epoca premierilor Primakov şi Putin cu 1 Margaret Richardson, Ernst & Young, Lucrările Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001

preponderenţă, la limitarea acţiunilor discreţionare a marilor oligarhi şi aducerea relativă în reguli a noilor companii create. Primul mandat prezidenţial al lui Putin s-a situat sub aceleaşi auspicii, cu unele semnale privind dorinţa de control şi limitare a independenţei marilor oligarhi, pe baza instrumentelor controlului fiscal şi al justiţiei, fără ca aceste semnale să ajungă, în primă fază, la niveluri îngrijorătoare. Abia din 2002 lucrurile au alunecat pe o pantă negativă, cu lupte deschise la adresa oligarhilor, majoritatea de origine evreiască, şi cu consecinţe inerente asupra regimului Putin. Culmea a fost atinsă însă după discursul lui Vladimir Putin din 13 septembrie 2004, după tragedia de la Beslan, cînd pe baza acestei ferestre de oportunitate au explodat marile proiecte antidemocratice de creare şi întărire a noii “verticale a puterii”, de centralizare a economiei şi punerea sub controlul statului, totul sub pretextul nevoii de resurse în combaterea terorismului. Dar care este situaţia economiei ruse? În primul rînd, există o foarte fină linie ce desparte afacerile legale de economia gri şi de cea subterană, linie ce nu a putut fi conturată în timp la dimensiuni şi cu claritatea necesară pentru a evita orice tip de ambiguitate privind identificarea abaterilor de la lege dar şi folosirea discreţionară a instrumentelor de control pentru distrugerea afacerilor legitime 2. Apoi, trebuie înţeles că un raport cuantificat între economia subterană şi cea legală nu a putut fi stabilit decît cu o mare aproximaţie. Dacă bugetul şi Produsul Intern Brut al Federaţiei Ruse este cunoscut – la nivelul comparabil cu al Olandei - se ştie prea puţin despre sumele reale pe care le produce economia rusă. Ceea ce este însă evaluat este o ierarhie şi ordinul de mărime al venitului rezultat din activitatea diferitelor ramuri legale şi ilegale ale economiei. Potrivit evaluării Băncii Mondiale şi a unor instituţii de audit autonome, discutate la Conferinţa “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001 sau cu alte ocazii uterioare, a reieşit faptul că principalele domenii economice ruse ierarhizate potrivit veniturilor obţinute sînt: activităţi lucrative legate de instituţiile de securitate, activităţi lucrative produse ca efect al activităţii structurile de infraţionalitate transfrontalieră dirijate şi proiectate pe spaţiul extern şi veniturile din industria energetică, respectiv vînzarea de materii prime3. Dacă primele două domenii par exotice şi presupun investigaţii amănunţite pentru evidenţierea veniturilor lor – care nu intră în economia legală, ci aprovizionează structuri legale şi ilegale pe o schemă ieşită de sub controlul public, politic sau al societăţii civile – este de reţinut faptul că prima ramură “legală” – aflată pe scara veniturilor la distanţă substanţială de celelalte industrii – este exportul de resurse energetice – petrol şi gaz metan. b. Poziţia Rusiei în exportul de materii prime energetice În ultimii 15-20 de ani, Rusia, iar anterior Uniunea Sovietică, a exportat 6 din fiecare 10 barili de petrol extraşi şi 1 din fiecare 3 metri cubi de gaz natural. În anul 2000, nivelul exporturilor de petrol a ajuns la 4 milioane de barili de petrol pe zi, singura ţară mai importantă pe piaţa exporturilor de petrol decît Federaţia Rusă fiind Arabia Saudită. În timp, Rusia şi-a consolidat, în timp, poziţia de exportator de petrol şi gaz natural.

2 Dezbaterile Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001 3 Dezbaterile Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001

Preţurile crescînde ale barilului de petrol au adus profituri constante Rusiei însă cantitatea mare de venituri provenite din vînzarea de petrol şi gaz – circa 29 miliarde dolari – a ajuns o piedică în calea reformelor şi dezvoltării economiei, căci sumele provenite din această afacere acoperă şi ascund multe din tarele celorlale componente economice, cele care aduc locuri de muncă şi creştere reală4 . Petrol Producţia de petrol a depăşit 6,5 milioane de barili pe zi şi marchează o creştere de 5,9% pe an. Preţurile mari au condus la o anumită aroganţă a Rusiei pe piaţa petrolieră şi în negocierile de preţ, ca şi în alegerea clienţilor şi condiţiilor de livrare sau de plată. Gazul Natural Gazprom este cea mai mare companie din lume specializată în extracţia, transportul şi exportul de gaz metan, atît din punctul de vedere al cantităţii de gaz extras, al cantităţii exportate cît şi al rezervelor confirmate - ce reprezintă aproximativ o treime din rezervele mondiale. Gazprom exportă circa 130 miliarde mc de gaz anual, în ciuda unei scăderi a producţiei sale cu circa 4,1%. Scăderea producţiei este atribuită epuizării unor cîmpuri vechi dar şi lipsei de investiţii în dezvoltarea unor noi capacităţi. Fondurile pe care le-a avut la dispoziţie Gazprom nu au ajutat la dezvoltarea capacităţilor sale sau la îmbunătăţirea transportului şi reducerea pierderilor. Din contra, ele au fost dirijate altundeva, în special către împrumuturi fără dobîndă unor afaceri din alte zone decît industria extractivă sau energetică5. Exporturile şi dirijismul politic Exporturile de petrol şi gaz sînt esenţiale bugetului federal. Din această cauză, Rusia a evitat, în mare parte, folosirea avantajelor energetice în politică. Însă s-au înregistrat excepţii notabile. Aceste excepţii ce au intervenit în momente critice, faţă de clienţi minori din spaţiul post sovietic şi pe perioade discrete de timp, nu au ajuns, însă, să zguduie reputaţia Rusiei ca furnizor corect de petrol în raport cu marii beneficiari, solvabili şi buni platnici. Volatilitatea pieţelor Problemele exporturilor masive a combustibililor fosili au creat efecte secundare importante şi ridică problema existenţei unor riscuri majore de natură economică, în stare să zguduie puternic economia Federaţiei Ruse. Cel mai de impact risc este expunerea întregii economii ce se sprijină pe industria extractivă energetică la volatilitatea preţurilor globale la petrol şi gaze şi la instabilitatea pieţelor externe. Toate acestea influenţează atît bugetul, investiţiile, cît şi întreaga economie rusă 6.

4 Alan Makovsky, Washington Institute for Near East Policy, Lucrările Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001 5 Enders Wimbush, Strategic Assessment Center, Science Applications International Corporation, Lucrările Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001 6 Robert Ebel, Center for Strategic and International Studies, Lucrările Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001

c. Ambiţii de superputere neacoperite Iată că exporturile de combustibili fosili ne dau măsura reală a situaţiei economiei ruse. Acest indicator este recunoscut drept caracteristic şi definitoriu chiar de experţii economişti şi de politicienii de top ruşi. Potrivit lui Sergei Karaganov, şeful Consiliului pentru Politică Externă şi de Apărare al Federaţiei Ruse, “în ultimul an, performanţele economice ale Rusiei nu au fost teribile, în ciuda preţurilor înalte ale barilului de petrol”7. Mai mult, speranţele şi aşteptările erau enorme. La nivelul anului 2003, “încălzirea” crizei irakiene a determinat o creştere a preţurilor la petrol, situaţie de care a profitat din plin economia rusă şi, în special, noua elită politică. Mai mult, doctrina Putin, lansată cu surle şi trîmbiţe la sfîrşitul anului 2003, concomitent cu noua doctrină militară, a fost o subliniere a unui plus de resurse ce reveneau din vînzările de petrol şi care au permis investiţii în noi capacităţi şi în cercetarea militară, precum şi o forţă de intervenţie emergentă a Rusiei în special în spaţiul post-sovietic, bazată pe noile capacităţi, prin intermediul instituţiilor de forţă bine finanţate şi a unor proiecte ambiţioase. Aceste proiecte erau expresia noii elite de la Kremlin, aşezată în jurul preşedintelui Vladimir Putin, provenită din fostele servicii de informaţii, ce şi-a propus să recîştige poziţiile dominante în “vecinătatea apropiată”, în raport cu foştii sateliţi din epoca bipolară dar şi în toate regiunile unde Federaţia Rusă avea interese. Departe de a putea redeveni o putere mondială, globală, Moscova putea totuşi să-şi propună consolidarea poziţiei de putere regională în aproape toate zonele în care este implicată, dar şi să proiecteze parteneriate strategice de contrabalansare a poziţiei de unică superputere a SUA şi de promovare a multipolarismului ca politică globală. Numai că aceste ambiţii consumau resurse şi s-a dovedit repede că economia rusă şi creşterea preţului la petrol nu pot acoperi aceste doleanţe şi proiecte strategice. Fără să aştepte întremarea economică şi relansare sa, Federaţia Rusă a lui Vladimir Putin a vrut să îngusteze fereastra de oportunitate oferită SUA de scăderea puterii Moscovei şi s-a grăbit să blocheze proiectele democratizării unor ţări foste sovietice, de care Rusia se simte legată, responsabilă – sub haina protecţiei ruşilor de pretutindeni – sau chiar îşi revendică interese strategice şi de securitate traduse prin blocarea orientării spre organisme economice şi de securitate occidentale. Evaluarea empirică bazată pe bugetul de stat, pe resursele necesare intervenţiilor şi proiectelor de anvergură, ce ar susţine ambiţiile de superputere, a dat naştere la doi indicatori agregaţi esenţiali: astfel, la nivelul anului 2001, dacă preţul barilului de petrol scădea sub 35 USD, Federaţia Rusă nu-şi mai putea realiza bugetul şi nu-şi mai putea plăti bugetarii – intrînd în celebra spirală a datoriilor statului către salariaţi, pe un mecanism de creditare internă forţat – iar sub 28 USD nu mai erau sustenabile funcţionarea domeniilor de forţă – Armată, Poliţie, ordine publică şi servicii secrete8. Aceste calcule erau făcute la nivelul anului 2001, cînd dolarul nu suferise încă deprecierea controlată de Rezervele Federale şi cînd afacerile private mergeau încă din plin, aducînd profituri substanţiale bugetului rus – în ciuda evaziuni fiscale importante şi a celebrelor “scheme de minimizare a impozitelor”, permise de ambiguitatea şi dualitatea politicilor fiscale aplicate la Moscova. O simplă contemplare a preţurilor petrolului din ultima vreme şi a nivelului de

7 Nezavisimaya gazeta, 20 decembrie 2004 8 Dezbaterile Conferinţei “Rusia în Sistemul Internaţional”, Airlie House, Warrenton, Virginia, 21-23 februarie 2001

depreciere a dolarului ne indică lipsa cronică de resurse a Federaţiei Ruse, complet necorelată cu ambiţile sale de politică externă. d. Naţionalizarea afacerilor private rentabile Nevoia de resurse financiare s-a tradus prin acţiuni planificate în sfera dobîndirii de noi capacităţi rentabile de producţie, în special cele eficiente şi legate de producţia şi exportul energetic. Printre altele, aceste resurse se aflau în mîna beneficiarilor privatizărilor anilor 90 care ar fi trebuit să fie de acord să transfere resursele şi profiturile noilor elite ale statului, fie statul trebuia să găsească mijoace pentru a-şi însuşi capacităţile vizate pe care proprietarii refuzau să le pună la dispoziţia proiectelor oficiale. Acest tip de gîndire a animat elita politică din jurul preşedintelui Putin care a căutat un moment şi o conjunctură favorabilă pentru a trece la acţiune. Aici rezidă şi explicaţia atacului propagandistic, ulterior îmbrăcat în aspectele juridic şi fiscal, la adresa “oligarhilor”, dublat ulterior de atacul la adresa întreprinderilor mici şi mijlocii şi micilor întreprinzători. Aceştia au fost fie aliniaţi la noul proiect al puterii, la care urmau să participe cu propriile profituri, fie au fost striviţi de mecanismul de control pus în mişcare de elita Kremlinului, fie au sucombat natural în faţa concurenţei cu marii actori de pe piaţă – noii oligarhi de stat. În mare parte, cei mai puţin rezistenţi şi care nu au vrut să renunţe la afaceri au fost obligaţi în final să se acomodeze cu noile imperative impuse de politicieni, să ajungă la aranjamentul unui modus vivendi. IMM-urile care nu au vrut să se alinieze au fost eliminaţi de pe piaţă artificial, prin presiuni şi controale, dar marea majoritate au fost distruşi natural atît de dispariţia oligarhilor şi societăţilor rentabile cu care aveau contracte, de politicile neconcurenţiale şi de dirijare a oportunităţilor de către noii oligarhi de stat ce au preluat afacerile mari, rentabile, cît şi de noile mecanisme de control care le-au eliminat profiturile pe baza unor interpretări discriminatorii, aberante şi discreţionare ale legilor fiscale. Monopolul noilor oligarhi ai statului, proveniţi din fostele servicii secrete, a blocat orice posibilitate de supravieţuire pe o piaţă real competitivă. Efectul direct al atacului generalizat la adresa întreprinerilor mari rentabile, la adresa IMM şi a micilor întreprinzători a fost o schimbare radicală a comportamentului populaţiei Federaţiei Ruse. Atunci cînd a constatat că nu are nici o şansă în economia de piaţă – care s-a dovedit controlată iar oportunităţile dirijate autoritar, fără concurenţă reală, competiţie şi egalitate de şanse – comunitatea întreprinzătorilor ruşi post-sovietici a făcut un salt radical. Astfel, dispariţia liberei iniţiative a dus la o privilegiere a comportamentul expectativ versus celui participativ. Şi în perioada lansării oportunităţilor de către Boris Elţîn comportamentul învăţat în timpul fostei URSS a prevalat şi a blocat asumarea deschisă a riscului pe care-l presupune iniţiativa privată. Odată ce semnalul încheierii epocii economiei libere de piaţă a fost dat, chiar şi tinerii întreprinzători şi vechii aparatchici convertiţi la valorile pieţei redescoperite au ridicat mîinile sus şi au abandonat lupta cu un sistem ce le-a luat pe degeaba întreaga agoniseală. Prevalenţa exportului de petrol şi gaze în economia oficială, instalarea comportamentului expectativ şi contemplativ, dublat de dispariţia de pe piaţă a investitorilor, a “poveştilor de succes” dar şi a forţelor politice ce propovăduiau liberalismul şi regulile democratice, au făcut ca Federaţia Rusă să se transforme într-un timp record într-un caz tipic de stat exportator de petrol, precum Arabia Saudită: în baza acestui model, cetăţenii nu numai că aşteaptă sprijinul statului, ba chiar mai mult, pe baza memoriei perceptelor fostului stat sovietic, ei solicită autorităţilor să li se acorde gratuit mijloace de existenţă, pe baza raţionamentul că resursele naturale sînt ale

întregului popor, iar statul trebuie, este obligat chiar, să asigure cetăţenilor săi un trai decent şi îndestulat din vînzarea acestor resurse. Este evident că acest tip de comportament, născut ca efect secundar al intervenţiilor discreţionare şi nelegitime ale statului în spaţiul economic, a creat efecte directe şi în privinţa atractivităţii modelului pe care Federaţia Rusă încerca să-l stabilească pentru foştii săi companioni din URSS. Astfel, chiar Sergei Karaganov, şeful Consiliului pentru politică Externă şi de Apărare, a susţinut, despre un pretins “model rus”, că el este perceput, în special în regiunile occidentale ale fostei URSS, drept un model neatractiv şi instabil" 9. e. “Birocraţie rentieră” ascunsă în spatele capitalismului de stat Nu putem încheia o trecere în revistă, fie şi succintă, a economiei ruse fără să vorbim despre politica economică – sau absenţa unei politici economice – a actualului Guvern. Iar cea mai clară dovadă a absenţei unei asemenea politici este dezbaterea bugetului de stat pe anul 2005 în Duma de stat. În mod normal, sfîrşitul de an ar fi trebuit să determine dezbateri zgomotoase legate de problemele economice în preajma adoptării bugetului de stat în Dumă. Însă Camera inferioară a Parlamentului rus a trecut prin audieri ca gîsca prin apă10, fără nici cea mai mică piedică şi fără semne de întrebare. Acest comportament de neimaginat în altă ţară, ar putea fi consecinţa supremaţiei parlamentare a partidului pro-Kremlin Rusia Unită 11, dar este, în mare măsură, şi consecinţa absenţei unor priorităţi clare din buget, cu excepţia alocării mai multor bani armatei şi structurilor de securitate 12. În acelaşi context al bîlbîielilor privind opţiunile pentru priorităţi bugetare, ar trebui să ne îndreptăm asupra unui set de critici ale experţilor internaţionali în legătură cu persoana premierului Mikhail Fradkov. Cei care aşteptau ca cel de-al doilea mandat al lui Putin să fie o perioadă de reforme economice radicale şi-au pierdut optimismul odată cu numirea ca premier a “unui nimeni politic”13 precum este Mikhail Fradkov. Analistul politic Pavel K. Baev scrie despre premierul rus: “Fradkov probabil că nu se aşteaptă să rămînă în această poziţie prea mult timp aşa încît, în afara faptului că face un haos inimaginabil din reforma guvernului este foarte mulţumit cînd nu trebuie să facă nimic şi nici în acest timp liber enorm rămas nu consideră necesar să se gîndească la politică economică”14. Singura preocupare a lui Fradkov, identificată de presa rusă 15, este să limiteze sunetul vocilor puţinilor liberali ce au mai rămas în guvern şi care susţin că rezultatele non-politicii economice este frînarea creşterii economice dată de exporturile uriaşe de petrol. Fradkov nu este un om al reformelor economice şi nici măcar un om de decizie. Rolul său în acea funcţie se bazează pe calităţile sale de “om de echipă”, de persoană fidelă şi ascultătoare. Toate ordinele vin de la Kremlin, iar atunci cînd Kremlinul tace, şi Fradkov se află în vacanţă. Absenţa oricăror semnale relevante de la vîrful “verticalei executive” a devenit atît de

9 Vezi Igor Torbakov, Eurasia Daily Monitor, vol 2, nr. 6 din 10 ianuarie 2005 10 Moskovskie novosti, 24 septembrie 2004 11 Ezhenedelny zhurnal, 27 septembrie 2004 12 Ekspert, 30 august 2004 13 Pavel K. Baev, Ce s-a întîmplat cu politica economică a Rusiei?, Eurasia Daily Monitor, nr.117, vol.1, 1 nov 2004 14 idem 15 Kommersant, 14 octombrie 2004

evidentă încît experţii vorbesc deja despre dispariţia ideii de politică economică în Rusia 16. Acest fapt este cu atît mai surprinzător cu cît influxul masiv de petro-dolari a creat oportunităţi mari pentru guvern să pună pe masă proiecte mari şi pe termen lung 17. Fradkov aşteaptă ordine de la Kremlin, însă cercul îngust al locotenenţilor din jurul lui Putin poate emite puţine idei despre cum să fie utilizat controlul obţinut cu greu asupra capacităţilor de producţie cheie ale economiei. Pentru foştii cekişti leningrădeni singura idee clară este propria îmbogăţire, susţine critic economistul Pavel K. Baev 18. Pentru noua putere, controlul este un ţel în sine şi nu un mijloc pentru atingerea unui obiectiv, atît timp cît planificarea centralizată şi dirijismul – propovăduit de cîţiva vechi aparatchici şi temut de întreprinzători – nu mai reprezintă pentru nimeni din sfera puterii o opţiune viabilă. Un singur pas poate fi revendicat de Guvernul actual, dar mai degrabă de Banca Centrală a Rusiei: acumularea de profituri suplimentare în cadrul Fondului Special de Stabilizare şi în rezervele Băncii Centrale. Aceste conturi au crescut cu pînă la 5 miliarde de dolari pe săptămînă, atingînd cifra record de 105 miliarde de dolari în sfîrşitul lunii octombrie 19. Aceste acumulări ajută la menţinerea controlului asupra inflaţiei şi la încetinirea întăririi rublei faţă de dolar, dar aceste mici trucuri financiare nu pot ţine loc de politică economică. Am putea încerca să discernem obiectivele politicii economice a Rusiei în presiunile constante asupra Yukos, preluarea de către stat a controlului vîrfurilor sectorului energetic şi asumarea capacităţii de a dicta dezvoltarea unui sector atît de important. Însă singurele directive ale Kremlinului faţă de actorii independenţi de pe această piaţă au fost să nu se amenstece în politică şi să plătească mai multe impozite 20. Ordinele sînt urmate cu sfinţenie însă, în acelaşi timp, companiile petroliere sînt puternic descurajate să investească propriul capital în unităţi de producţie puternice. Ca urmare, investiţiile în noi zăcăminte, în forare şi extinderea producţiei existente lipsesc, iar Rusia pare incapabilă să-şi crească producţia şi exporturile de petrol în chiar momentul în care cererea este mai mare sau este aşteptată să crească în viitorul imediat 21. Caracterizarea cea mai bună asupra actualei economii ruse a făcut-o tot economistul Pavel K. Baev. El a spus: ”Nu avem de a face nici măcar cu un capitalist statalist construit prin spolierea şi eliminarea oligarhilor; sistemul este mai degrabă o birocraţie rentieră cu o durată probabilă de viaţă extrem de redusă” 22. 2. Noua elită flămîndă a Kremlinului a. Perdanţii procesului privatizării anilor ‘90 Momentul schimbărilor majore în structura şi consistenţa instituţională a puterii de la Kremlin a prins pe picior greşit o întreagă clasă a reprezentanţilor puterii. Astfel, momentul puciului de la Moscova, din august 1991 – care a determinat scindarea şi dispariţia URSS, dispariţia Partidului 16 Gazeta.ru, 27 octombrie 2004 17 Polit.ru, 20 octombrie 2004 18 Pavel K. Baev, Ce s-a întîmplat cu politica economică a Rusiei?, Eurasia Daily Monitor, nr.117, vol.1, 1 nov 2004 19 Newsru.com, 28 octombrie 2004 20 Kommersant, 29 octombrie 2004 21 Nezavisimaya gazeta, 27 octombrie 2004 22 Pavel K. Baev, Ce s-a întîmplat cu politica economică a Rusiei?, Eurasia Daily Monitor, nr.117, vol.1, 1 nov 2004

Comunist al URSS şi a lansat personalitatea primarului de la acea vreme a Moscovei, Boris Elţîn – a avut efecte secundare şi în altă zonă politică. Astfel, cum puciul a avut la bază Ministerul de Interne şi largi pături ale serviciilor secrete, acestea au intrat într-un proces natural de ostracizare şi schimbare profundă. Costurile acestui moment şi ale poziţiilor adoptate au fost resimţite de elita serviciilor secrete. Nici măcar reaşezarea din septembrie 1993, în timpul disputei dintre Preşedinţie şi Casa Albă - Parlamentul rus nu a adus dividende directe şi imediate. La confruntarea de poziţii dintre Boris Elţîn, vicepreşedintele său Aleksandr Ruţkoi şi Preşedintele Parlamentului, Ruslan Hazbulatov, noi secvenţe din structurile de forţă s-au aflat pe partea necîştigătoare a baricadei. Anii ce au urmat în perioada Elţîn a determinat o prăbuşire şi recalibrare a instituţiilor de forţă. Cei ce au reuşit să se extragă din vîrtejul prăbuşirii şi nu au putut fi agăţaţi cu responsabilităţi nesănătoase din trecut s-au lansat în afaceri şi au participat, cot la cot cu foştii oligarhi, la relansarea privatizărilor şi la construirea economiei de piaţă în Federaţie Rusă. Numai că în această poziţie s-au aflat puţini din spaţiul instituţiilor de forţă şi numai reprezentanţi de prim plan. Abia sosirea lui Evgheni Primakov în postura de prim ministru a dus la reconsiderarea şi susţinerea serviciilor secrete şi a reprezentanţilor acestora iar, ulterior, la lansarea pe orbită a lui Vladimir Putin, reprezentant de vază a acestui aparat. Primul mandat al lui Putin a fost îngrădit de acordurile şi înţelegerile predecesorului său şi cu apropiaţii lui Boris Elţîn, şi cu reprezentanţii oligarhi ce au profitat în perioada anterioară. Cînd noua elită din preajma lui Putin s-a schimbat definitiv, în prim plan au venit oamenii “de teren” ai serviciilor secrete – în special al celor externe – tineri şi ambiţioşi dar fără a beneficia de instrumentele potrivite dorinţelor de control asupra societăţii şi de proiectare a propriilor interese. Majoritatea structurilor productive eficiente şi profitabile fuseseră privatizate, marii oligarhi cuceriseră poziţii importante în societate şi în lumea oamenilor de afaceri globală, iar domeniul financiar-bancar era dominat şi dependent de marile afaceri profitabile. În această situaţie, noua elită a trebuit să inventeze peste noapte modalităţi la limita legii prin care să preia puterea economică şi să poată crea premizele noii puteri politice. Atunci a fost lansat atacul la adresa marilor oligarhi, justificat pe raţiuni fiscale şi legale, pe nevoia de a reglementa domeniul, dar fundamentat pe raţiuni puţin legitime şi deloc obiective. b. Birocraţia securistă a KGB în prim plan Artizanul Artizanul mişcării care s-a produs este Igor Sechin, adjunctul şefului administraţiei de la Kremlin, aliat şi prieten vechi al lui Putin, coleg în cadrul secţiei Leningrad, ulterior Sankt Petersburg a serviciului local de informaţii. În iulie 2004, el a devenit preşedinte al Rosneft, compania de stat aflată pe poziţia a cincea între producătorii de petrol ruşi. Numirea a fost făcută de Vladimir Putin şi a avut în vedere planul aflat pe masă de preluare sub control a industriei energetice ruse 23. Financial Times l-a numit pe Sechin “cel mai influent lider al anturajului prezidenţial”, membru de vază al noii elite de ofiţeri de securitate ruşi. Dealtfel, Sechin şi-a recunoscut poziţia de fost ofiţer KGB. El a studiat franceza şi potugheza la Universitatea de Stat din Leningrad –

23 Pavel K. Baev, Un supermonopol din lăcomie, durere şi Gazprom, Eurasia Daily Monitor, 8 dec. 2004, nr. 142, vol 1

universitatea la care a absolvit şi Vladimir Putin. Pe baza acestor abilităţi, în 1980, Sechin a fost numit traducător în Mozambic şi în Angola, acoperire frecvent utilizată de KGB. Sechin este considerat, pe drept cuvînt, "ideologul atacului la adresa Yukos”. El a fost cel care a scormonit după date şi informaţii şi a elaborat planul de preluare la stat prin naţionalizare a celui mai mare exportator de petrol al Rusiei, printr-o abilă mişcare financiaro-juridică montată împotriva multimiliardarului rus, Mihail Hodorkovski. El a reuşit să-l convingă pe Vladimir Putin de nocivitatea lui Hodorkovski şi de imposibilitatea ajungerii la un acord negociat cu multimiliardarul rus, sprijinindu-se în special pe ambiţiile de candidat la Preşedinţie în 2008 ale patronului Yukos şi pe sumele substanţiale cu care susţinea opoziţia liberal-democrată. Tot Igor Sechi a fost cel care a inspectat personal clădirea în care a avut loc vînzarea bunurilor Yukos la licitaţie, la sfîrşitul anului 2004 24. “Meciul” nu a fost uşor şi a fost presărat de dispute puternice chiar la nivelul administraţiei prezidenţiale. Ba chiar în anumite momente, Igor Sechin a trebuit să se încline în faţa nevoii lui Vladimir Putin de echilibru şi linişte, motiv pentru care favoriţii săi s-au trezit în afara poziţiilor planificate minuţios de strategul rus. Asta fără a mai vorbi de criticismul virulent şi argumentat făcut de numeroşi oficiali care au reuşit să întrevadă planurile ambiţiosului ofiţer. La Kremlin, au existat dispute privind lanţul puterii, însă reprezentanţii serviciilor secrete din St. Petersburg (conduşi de Sechin) au avut, în general, cîştig de cauză. Despre grupul de interese al perdanţilor privatizărilor lui Elţîn, chiar presa rusă a remarcat, în finele mişcării de confiscare a monopolului energetic rus, că “astăzi dovedesc o lăcomie deosebită în a prelua toate mijloacele profitabile” 25. Astfel, preluarea monopolistă a sectorului energetic a fost marcată de interese şi competiţie internă la Kremlin, nu numai de raţiuni economice precum cele evocate de ministrul economiei, German Gref sau de consilierul prezidenţial pe probleme economice, Andrei Illarionov. Astfel, la mijlocul lui octombrie, s-a lansat o dispută determinată de preluarea Rosneft de către Gazprom – mişcare aprobată de preşedintele Vladimir Putin şi executată de premierul Fratkov. La origine, miza a fost controlul asupra fracţiunii petroliere a Gazprom: Sergei Bogdanchikov, şeful Rosneft, a scris o misivă lui Putin contra lui Igor Sechin, şeful boardului Rosneft şi membru în administraţia prezidenţială 26, prin care a denunţat acţiunile acestuia contrare promisiunii prezidenţiale că el va conduce noua facilitate implicată în procesul de fuziune. Alexei Miller, şeful Gazprom şi Dmitry Medvedev, şeful administraţiei prezidenţiale şi membru cheie al boardului Gazprom, au fost obligaţi să renunţe la planurile iniţiale de a-l plasa pe omul lui Sechin (şi a elitei cekiştilor leningrădeni de la Kremlin) în fruntea Rosneft şi a trebuit să-l numească pe Bogdanchikov ca şef la nou înfiinţata megacompanie-monopol de stat, Gazpromneft 27. Igor Sechin a dorit la conducerea noii companii un apropiat pe care să-l aibă sub control, scopul său fiind atît realizarea fuziunii cît şi preluarea Yukos şi a altor companii petroliere în noul holding. Bogdanchikov i-a luat-o înainte şi, pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de şeful real al afacerilor de la Kremlin, a lansat el însuşi public ideea preluării Yuganskneftegaz, pe cînd chiar

24 Financial Times, 30 decembrie 2004 25 Moskovskie novosti, 3 decembrie 2004 26 Politcom.ru, 2 noiembrie 2004 27 Kommersant, 2 noiembrie 2004

şeful Gazprom, Alexei Miller insista pe un plan mai modest şi echilibrat de investiţii; se înţelege cine a cîştigat pentru că în final a fost promovat totuşi planul lui Igor Sechin, autorul planului atacului la adresa Yukos 28. Noul şef al Gazpromneft a trecut la aplicarea întocmai a planului de realizare a mega-companiei monopoliste care să nu aibă competitor pe piaţă şi să beneficieze de cele mai bune unităţi de producţie ale competitorilor săi de la acea oră, fie ei şi privaţi. Tentativa de menţinere şi perpetuare la guvernare- eliminarea competiţiei politice Ideologia statalismului a fost folosită pe scară largă pentru a acoperi lăcomia noii elite a Kremlinului, pomenită de observatorii politici ruşi, dar şi pentru a prezenta nevoia re-naţionalizării bogăţiilor energetice “furate”, ca un pas necesar spre modernizare. În realitate, profiturile indecente au fost destinate proiectelor politice precum activităţile partidului Rusia Unită sau manipularea alegerilor din Ucraina în timp ce investiţiile în economia rusă s-au redus 29. Finalitatea manevrelor de preluare a industriei energetice ruse a fost desprinderea sectorului energetic, ce susţine restul economiei ruse, din controlul, zestrea şi strategia economică a statului, pentru a alimenta interese politice pe termen scurt, mînate de lăcomie şi putere. Obsesia lui Putin pentru control a slăbit substanţial guvernarea şi l-a lăsat ostatec al noului grup de oligarhi-birocraţi 30. Gazpromneft a rămas cea mai mare companie petrolieră şi monopol în domeniul gazului însă controlul statului nu mai este cert, căci guvernul a pierdut capacitatea de a influenţa politicile holdingului. În schimb, acesta a devenit, împreună cu profiturile imense pe care le face din simplul export al resurselor, sursa esenţială de finanţare a noilor elite cekiste şi a noilor oligarhi de stat, care decid discreţionar asupra unei companii proprietate de stat. German Gref, Ministrul Economiei şi artizanul revirimentului economic rus din perioada Putin, a pierdut unul dintre principalele instrumente ale politicilor sale economice şi reglajelor din piaţă, dar şi o sursă esenţială de venituri la buget. Este motivul pentru care unii experţi ruşi prevăd că acesta va trebui să-şi dea demisia 31. Afacerea impozitelor – aparenţa de legalitate Principalul instrument pe care s-a bazat noua elită pentru a pune mîna pe marile afaceri private, a fost oferită de ambiguitatea şi interpretările discreţionare ale legislaţiei fiscale. Astfel, în majoritatea domeniilor – dar cu precădere în cel energetic– statul rus avea la dispoziţie o legislaţie duală şi echivocă. Astfel, marile companii plătitoare efective de impozite, au ajuns în anul 2001 să elaboreze adevărate politici şi scheme legale de “minimizare a impozitelor”. În fapt aceste scheme se bazau pe legislaţia permisivă privind situaţia profiturilor reinvestite, a diferitelor tipuri de cheltuieli, facilităţile la plata în avans sau în termene scurte a unor tipuri de servicii şi, în special, pe interpretarea garanţiilor la credite şi rambursărilor de taxe la exporturi. Mecanismele nefiind clare şi neechivoce, ele au dat naştere la interpetări şi aşezări în spiritul profitului maxim. La acestea nu putem să nu adăugăm jocul cu impozitele prin transferurile şi plimbarea de capital în afara ţării, în paradisuri fiscale. Cum noii oligarhi învăţaseră repede

28 Novaya gazeta, 2 decembrie 2004 29 Ekho Moskvy, 30 nov 2004 30 Pavel K. Baev, Un supermonopol din lăcomie, durere şi Gazprom, Eurasia Daily Monitor, 8 dec. 2004, nr. 142, vol 1 31 Politcom.ru, 3 decembrie 2004

regulile pieţii şi aveau capacitatea de a se multiplica şi reorganiza la nivel global, statul rus a putut să se simtă frustrat iniţial, iar ulterior să folosească aceste breşe şi capacităţi arbitrare de interpretare pentru a-şi orchestra atacurile. Facilităţile private au fost primele vizate, în special cele care erau sub imperiul capacităţilor crescute de a produce profituri. Yukos s-a dovedit o ţintă predilectă deoarece patronul său, Mihail Hodorkovski a avut cel mai mult de pierdut din lipsa sprijinului politic şi chiar din conflictul cu preşedintele Vladimir Putin, al cărui concurent se anunţa. Acesta este cazul cel mai mediatizat şi cel mai important, pe care-l vom dezvolta mai jos. Însă acţiunile de preluare nu s-au încheiat aici. Deja au intrat în vizor, pe aceeaşi schemă de preluare, şi alte facilităţi. Astfel, Serviciul Federal de impozite a anunţat că verifică deja Slavneft, Rosneft, Sibneft şi Tatneft – toate facilităţi de producţie petroliere – cu scopul de a identifica legalitatea interpretării taxelor plătite pe anul 2001. În plus, chiar gigantul petrolier, TNK-BP, constituit cu capitalul British Petroleum, un obişnuit pe piaţa energetică rusă, a fost acuzat pentru neplata impozitelor pe 2001 32. Igor Shuvalov, consilier la preşedinţie, a sugerat că şi celelalte companii vor primi note de plată pentru impozite suplimentare "Trebuie verificaţi toţi. (Preluarea Yukos) Este doar începutul. Şi alte companii petroliere utilizează scheme de optimizare a taxelor. Acolo unde schemele sînt ilegale, vor trebui achitate toate impozitele” 33. 3. Situaţia energetică rusă şi mondială în cifre Industria energetică rusă s-a constituit în coloana vertebrală a economiei ruse, deci jocul politic intern şi tentativa de perpetuare la putere a justificat preluarea acestei ramuri. Nu mai puţin adevărată este nevoia mondială de resurse energetice şi locul Rusiei în acest joc. Aceste raţiuni s-au cumulat şi au determinat elaborarea planului de constituire a gigantului monopolist rus şi de acaparare a lui de către noua elită de la Kremlin. Dar să vedem care este situaţia capacităţilor ruse de extracţie, transport şi export petrol şi gaze. Gazprom Am văzut deja că Gazprom este cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, monopol pe acest domeniu în Federaţia Rusă. În anul 2004, Gazprom a extras 540 miliarde mc de gaz din cîmpurile sale - deşi se prevedea ca acestea să furnizeze numai 28% din producţia rusească pentru anul 2020, estimată la 580 miliarde mc. La 1 ianuarie 2004, Rusia a dovedit ca are rezerve de gaz natural de 46,9 mii de mld. mc. Rosneft Uniunea cu Rosneft - care produce actualmente 8 miliarde mc de gaz anual – trebuia să contracareze pierderile, să relanseze producţia şi să evite cheltuieli de miliarde de dolari pentru a construi conducte noi. Mai mult, cum Rosneft este şi cel de-al cincilea producător rus de petrol, cu capital complet de stat, interesul pentru cuplarea celor două companii a devenit natural. Asta şi pentru că era vorba despre cea mai simplă asociere pentru constituirea unui trust energetic dual- petrol şi gaze 34.

32 Kommersant, 12 noiembrie 2004 33 Moscow Times, 29 octombrie 2004 34 Roman Kupcinski, Gazpromneft – pîrghia de influenţă politică a Rusiei asupra lumii, RFE/RL, 23/11/2004

Necesarul european Neil Thomas, şeful departamentului de cercetare energetică europeană al organizaţiei Wood Mackenzie, a declarat serviciului de ştiri Platts, în 2003, că Europa va depinde în 2015 în proporţie de 60% de exporturile de gaz, faţă de 40% în prezent, multe dintre aceste importuri provenind din Rusia. Europa importă actualmente circa 160 miliarde mc de gaz anual din Rusia. În 2015, importurile ar putea urca la 300 miliarde mc, echivalînd cu 60% din cererea europeană totală. Yukos Este principalul exportator de petrol al Rusiei în perioada 2000-2003. Exportă 17% din totalul petrolului exportat de firmele ruse, din care 11% revin unei singure unităţi de producţie, considerată “perla coroanei”, care a devenit şi ţinta esenţială a atacului lui Sechin: Yuganskneftegaz. Yuganskneftegaz producea şi vindea anual – pînă în 2003 – petrol în valoare de 17 miliarde USD. Dresdner Kleinwort Wasserstein – bancă germană de investiţii, a estimat la 14,7-17,3 mld USD valoarea Yuganskneftegaz. S-a oferit să cumpere facilitatea şi l-a angajat pe Ministrul Justiţiei rus pentru a achiziţiona subsidiara Yukos 35. Andrei Illarionov, consilier prezidenţial pe probleme economice, a spus că principala unitate de producţie a Yukos trebuie vîndută măcar la nivelul vînzărilor producţiei ultimului an - 17 mld. USD 36. În ciuda acestor estimări concurente, preţul de plecare fixat la licitaţia ce a decis soarta Yukos, în decembrie 2004, a fost de 3.75 - 4 miliarde USD, iar preţul de achiziţie puţin peste jumătate din valoarea estimată a preţului său real. Pieţele petroliere orientale În ceea ce priveşte exportul de petrol, Federaţia Rusă a decis să-şi lărgească şi să-şi întărească piaţa externă prin promovarea unui proiect al oleoductului răsăritean. Este vorba despre un oleoduct pe distanţa de 3850 km care ar fi scos petrolul din Siberia Centrală şi de Vest la oceanul Pacific, principalii clienţi urmînd să fie SUA şi Japonia. Dacă varianta americano-japoneză presupunea o variantă de ieşire la strîmtoarea Bering şi Alaska, un nou competitor s-a lansat pe piaţă: China. Nevoile de resurse pentru dezvoltarea Chinei au făcut ca Beijingul să solicite o variantă de oleoduct convenabilă propriilor interese, iar Moscova a înclinat să satisfacă şi această cerere vorbind despre “o bifurcaţie a oleoductului iniţial” spre China. Mai mult, China a promis şi bani iar Rusia a oferit participaţii minoritare la o serie de facilităţi petroliere ce urmează a fi create. Pe 31 Decembrie 2004, primul ministru rus, Mikhail Fradkov a aprobat construirea oleoductului Taishet-Nakhodka. Capacitatea anuală a conductelor petroliere din Siberia răsăriteană la Pacific este planificată să atingă 80 milioane de tone. Oleoductul va pleca din Taishet în terminalul din portul Nakhodka, în golful Perevoznaya, traversînd regiunile ruse Irkutsk, Chita, Amur, Buryat şi Primoria potrivit firmei monopoliste de stat ruse a transportului de petrol Transneft. Ca o compensaţie, Rusia a promis să livreze Chinei 10 milioane de tone de petrol brut în 2005 şi pînă la 15 milioane de tone în 2006 pe calea ferată. Pentru acest lucru, compania rusă de cale

35 Moscow Times, 1 noiembrie 2004 36 Interfax, 15, 18 octombrie 2004; Ekho Moskvy, 28 octombrie 2004

ferată ar urma să cheltuiască peste un miliard de dolari pentru a consolida şi lărgi sistemul de cale ferată către China, care se face astăzi printr-o singură legătură. Totuşi paleativul transportului pe cale ferată poate cu greu compensa proiectul conductei Angarsk-Daqing despre care Rusia discută cu China de mai bine de 10 ani. În iunie 2002, oficialii ruşi au afirmat chiar că vor investi peste 2 miliarde de dolari pentru construirea conductei lungi de 2.247 km între oraşul rus Angarsk din regiunea Irkutsk şi oraşul Daqing situat în China de nord-est. Iniţial investiţia era prognozată a fi inaugurată în 2005. Între 2005-2009, conducta ar fi trebuit să transporte circa 20 milioane de tone de petrol brut în fiecare an cantităţi provenite din Siberia de răsărit. 4. Afacerea Yukos Firma multimiliardarului rus Mihail Hodorkovski a fost principalul exportator de petrol către China, de unde miza enormă pentru preluarea atît a capacităţilor de producţie cît şi a pieţei inaugurate de Yukos, chiar dacă infrastructura reală pentru profituri maxime din exporturile pe această direcţie lipseau. a. Baza motivaţiei politice Principalul motiv pentru trecerea la acţiune împotriva lui Yukos a fost una politică. Raţiunea este de trei ori politică, deoarece: - Mihail Hodorkovski îşi anunţase candidatura la Preşedinţie pentru anul 2008, cînd expiră cel de-al doilea mandat al lui Vladimir Putin şi era principalul sponsor şi susţinător al partidelor opoziţiei liberale de la partidul Yabloko a lui Grigori Yavlinski la Uniunea Forţelor Democratice a lui Boris Nemţov - Noii lideri cekişti de la Kremlin aveau nevoie de un vehicul pentru a susţine financiar planurile politice ale noului partid al puterii lui Putin, Rusia Unită, vehicul pe care intenţionau să-l transforme într-un etern partid de guvernare – dacă se putea fără opoziţie- după modelul socialiştilor mexicani pînă la victoria neaşteptată a creştin-democratului Vincente Fox. - Noul monopol planificat urma să devină un puternic instrument de constrîngere politică atît asupra foştilor colegi din URSS, din “vecinătatea apropiată”, cît şi asupra statelor foste comuniste, desprinse din siajul URSS în 1989, dar şi asupra Europei unite, a Chinei, Indiei, Statelor Unite şi Japonia, dacă se putea. b. Acoperirea “legală” Pe Yukos a fost testată în premieră schema naţionalizării pe baza recalculării datoriilor fiscale către statul rus, pentru ca ulterior să fie folosit instrumentul juridic şi scoaterea abuzivă la licitaţie, la sume derizorii, a principalelor unităţi de producţie, ce urmau a fi achiziţionate, după o complexă schemă de interpuşi, de către gigantul monopolist de stat în curs de a se naşte. La 17 noiembrie a avut loc o percheziţie la sediul central Yukos din Moscova şi la punctul său principal de lucru, Yuganskneftegaz, din oraşul siberian Neftyugansk, pentru elucidarea restanţelor la plata impozitelor pentru anul 2000. Cu o zi înainte, autorităţile fiscale i-au remis firmei Yukos o notă cu impozite neplătite pentru anul 2002, în valoare de 190 miliarde de ruble (6, 76 mld. USD)

Anterior, o hotărîre judecătorească susţinea nota de plată a restanţelor la impozite pentru anul 2000, totalizand 99,375 miliarde ruble (cca. 3,48 mld. USD)37. La data percheziţiei, restanţele la impozite ale lui Yukos se ridicau deja, după recalculările dirijate ale impozitelor, la 18,5 mld USD 38. Aceasta era departe de a fi nota finală. Urmau a fi evaluate, la acea dată, restanţele pretinse de stat pentru 2001 şi la filialele Tomskneft, Smaraneftegaz şi Acinsk. Iar acestor calcule urma să li se adauge impozitele recalculate după schemele autorităţilor fiscale pentru anul 2003, iar datoriile urmau să fie mai mari decît în 2002, întrucît exporturile pe acel an au fost mai mari 39. În consecinţă, Ministerul de Justiţie a dat lovitura de graţie, exact aşa cum se prognozase de la Kremlin: fără să aştepte vreo dezbatere a acţionarilor, o procedură de faliment sau reorganizare administrativă sau judiciară, Justiţia a decis singură să atace principala unitate de producţie a Yukos şi unica resursă ce ar fi dus la reechilibrare şi chiar la achitarea taxelor nedrepte, respectiv să vîndă Yuganskneftegaz pentru a recupera datoriile la plata impozitelor firmei Yukos. Lovitura În ajunul anului nou, firma de stat Rosneft a cumpărat 76.79% din acţiunile Yuganskneftegaz de la un intermediar ce le achiziţionase la licitaţia organizată de stat pentru recuperarea datoriilor la plata impozitelor. Nikolai Borisenko, vicepreşedintele Rosneft şi Vladimir Bulba, şeful Rosneft-Purneftegaz – principala capacitate de producţie a Rosneft – au fost la Nefteyugansk, sediul Yuganskneftegaz chiar la sfîrşitul anului 2004, iar Bulba a fost prezentat salariaţilor ca noul director general 40. Rosneft fusese preluată anterior de Gazprom în septembrie, pentru crearea a ceea ce premierul Mikhail Fradkov a numit “o companie mare ce urmează a fi transformată într-o companie transnaţională de importanţă mondială” 41. Mulţi observatori au vorbit chiar de la acea dată de achiziţia Rosneft drept vehicul pentru preluarea Yuganskneftegaz, deţinătorul a peste 11% din exporturile Rusiei. Predicţia s-a dovedit reală, deşi ingineria finală a fost mult mai elaborată. Perspectivă Viktor Khristenko, ministrul Industriilor şi Energiei, a anunţat la 30 decembrie, că Yuganskneftegaz nu va rămîne la nou înfiinţata Gazpromneftegaz ci va fi transferat într-o firmă de stat distinctă. În plus, Khristenko a spus că Chinese National Petroleum Corporation ar putea cumpăra 20% din noua companie 42. Însă toate afirmaţiile anterioare ale oficialilor ruşi au fost contrazise de realitate şi de aplicarea punct cu punct, cu obstinaţie, a planului pregătit de cekiştii leningrădeni de la Kremlin. Şi cum Igor Sechin, autorul planului monopolului de stat şi preşedintele Rosneft, Sergei Bogdanchikov, erau anunţaţi ca viitori co-acţionari şi reprezentanţi oficiali în noua companie creată 43,

37 RIA Novosti, 17 noiembrie 2004 38 Moscow Times, 19 noiembrie 2004 39 Charles Gurin, Naţionalizarea miezului lui Yukos, Eurasia Daily Monitor nr. 2 vol 1 din 3 ianuarie 2005 40 Interfax, RIA-Novosti, 31 decembrie 2004 41 Washington Post, 15 septembrie 2004 42 RIA-Novosti, 30 decembrie 2004; Moscow Times, 31 decembrie 2004 43 Financial Times, 30 decembrie 2004

valabilitatea celor afirmate mai sus nu era deloc certă, iar credibilitatea acestui demers de imagine lipsea cu desăvîrşire. Purtătorul de cuvînt al Yukos, Alexander Shadrin, a spus că vînzarea Yuganskneftegaz este complet ilegală 44 iar alt purtător de cuvînt, Yevgeny Fokin, a declarat Los Angles Times că Yukos va da în judecată guvernul rus pentru “însuşirea ilegală a proprietăţii” în tribunale internaţionale 45. Însă efectele în teren ale hotărîrilor judiciare pronunţate în Statele Unite s-au dovedit infime, ele fiind ocolite abil sau ostentativ de autorităţile Kremlinului care şi-au continuat neabătut planul. c. Acţiuni, abuzuri, reacţii Procesul politic: Comisia pentru Probleme Juridice şi a Drepturilor Omului a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) a analizat deja modul în care s-a produs preluarea Yukos şi încălcările grave ale drepturilor omului care au avut loc cu această ocazie. APCE a adoptat pe 18 nov 2004 un raport al fostului ministru de justiţie german, Sabine Leutheusser-Schnarrenberger, ce informa că „împrejurările arestării şi anchetării administratorilor Yukos arată clar că „au fost ţinte arbitrare” încălcîndu-se astfel principiul egalităţii în faţa legii. Raportul APCE, arată că anchetele împotriva lui Mihail Hodorkovski, Platon Lebedev şi Alexei Piciughin sînt un „atac coordonat al statului”, că au depăşit limita legii, ajungîndu-se la „slăbirea opozanţilor politici importanţi, intimidarea unor personalităţi bogate şi reinstaurarea controlului asupra resurselor economice strategice”. Hodorkovski şi Lebedev sunt acuzaţi de fraudă şi evaziune fiscală iar Piciughin de crimă, fiind arestaţi din octombrie 2002, iunie şi iulie 2003 Alte încălcări ale drepturilor, reţinute de comisie, au fost: - „examinările medicale ale celor reţinuţi şi arestaţi au fost insuficiente” - „avocaţii nu au avut contact permanent cu clienţii lor şi au fost impiedicaţi să-i apere în şedinţa tribunalului, le-au fost confiscate documente necesare pentru susţinerea apărării şi le-au fost interceptate convorbirile” - „au existat restricţii nejustificate în publicarea unor proceduri ale curţii” 46. În afara celor trei, şi alţi oficiali ai Yukos au continuat să aibă probleme cu sistemul judiciar rus. Astfel, Dmitri Golobov, directorul juridic al Yukos, aflat la Londra, la 18 noiembrie, le-a spus ziariştilor că se află pe lista celor căutaţi la cererea Biroului Procurorului General al Rusiei. Gololobov e acuzat, printre altele, de spălare de bani prin achiziţionarea de acţiuni la Tomskneft, o filială a firmei Yukos, in 1998. Investigaţia dura de patru ani şi s-a reluat, potrivit celui vizat, „pentru simplul fapt că sunt avocatul lui Yukos şi că mă zbat să apăr interesele firmei atât în tribunale cît şi în faţa agenţiilor de executare silită” 47. Alexei Kurtin, director adjunct la Yukos Moscova, a fost arestat pentru că ar fi delapidat 22 milioane de ruble (circa 770.000 dolari SUA). Banii au fost transferaţi la o fundaţie pentru

44 Interfax, 31 decembrie 2004 45 Los Angeles Times, 1 ianuarie 2005 46 Charles Gurin, Decimarea Yukos, Eurasia Daily Monitor, 22 noiembrie 2004 47 Interfax, 18 noiembrie 2004

handicapaţi din Udmurtia în luna iunie 2004, fără a fi folosiţi vreodată în scopuri caritabile. Conform publicaţiei Kommersant, s-ar putea ca Kurtin să fi fost ţintit la întîmplare în cadrul campaniei anti-Yukos. Kurtin a fost arestat doar „pentru a arăta societăţii ruse, prin acest nou caz penal că `Yukos fură, ca de obicei` şi cu intenţia de a-l folosi pentru a obţine unele probe lipsă contra acţionarilor firmei: fostului director executiv al Yukos, Mihail Hodorkovski şi a acţionarului principal, Platon Lebedev”, a menţionat Kommersant la 19 noiembrie. Opinia publică Opinia publică nu s-a arătat atît de afectată şi de preocupată de soarta Yukos şi a liderilor săi şi a părut să sprijine acţiunile statului, acceptînd explicaţiile vizînd manevrele pretins dolozive ale liderilor Yukos în materie de plată a impozitelor: - institutul rus pentru Studiul Opiniei Publice (VTsIOM) a făcut un studiu în lunile octombrie-noiembrie în care 33% din respondenţi au susţinut că este corectă arestarea lui Hodorkovski, iar doar 10% au spus că nu e corectă. - 16% cred că vor urma noi persecuţii iar 40% nu ştiu - doar 3% consideră acuzaţiile la adresa unor reprezentanţi ai oamenilor de afaceri ca marcînd viaţa ruşilor anul trecut, pe ultimul loc într-o listă prezentată, alături de restricţiile la adresa libertăţii de expresie în mass media naţională - pe primele locuri în acest studiu sînt alcoolismul 52%, creşterea preţurilor 43% şi ameninţarea unor noi atacuri teroriste 35% - Dezvoltarea sectorului enegetic: 45% îl văd complet naţionalizat, 30% îl văd privatizat complet dar cu creşterea controlului statului asupra sectorului iar 5% vor ca mai multe companii străine să participe la privatizările din sectoarele energetice ruse 48. d. Criticii şi soarta lor Ca orice acţiune purtată de noua elită a serviciilor secrete ruse din preajma lui Vladimir Putin - confirmată şi susţinută de preşedintele rus - şi iniţiativa preluării Yukos a fost una învăluită în tăcere. Asta deoarece toţi criticii unei asemenea mişcări s-au dovedit sortiţi eliminării şi trimiterii în uitare de liderii noi de la Kremlin. Oricine din aparatul central a îndrăznit vreodată să critice manevrele noii elite cekiste, a fost ameninţat cu încheierea carierei, iar ameninţarea a fost imediat pusă în executare. Cu atît mai mult cu cît proiectele afectate de asemenea declaraţii erau cele vitale pentru noua elită precum cel de construire a gigantului monopol al petrolului şi gazelor. Cel mai clar este exemplul fostului premier Kasianov, care s-a trezit în stradă imediat după ce a făcut afirmaţii în dezacord cu politica oficială a apropiaţilor lui Vladimir Putin. Astfel, în vara 2003, Premierul Mikhail Kasyanov a declarat că arestarea lui Platon Lebedev, şeful Menatep şi acţionarul principal al Yukos, este excesivă şi că imaginea din jurul Yukos nu ajută Rusia şi nu atrage potenţiali investitori. La sfîrşitul lui 2003, Kasyanov s-a arătat preocupat de îngheţarea preţului acţiunilor Yukos, o mişcare abuzivă ce făcea parte din acelaşi plan de distrugere a companiei fanion ruse. Această recidivă i-a marcat definitiv soarta premierului: în februarie 2004 a fost demis. 48 wciom.ru, 23 decembrie 2004

Majoritatea oficialilor care se distanţează în cazul Yukos s-au abţinut să facă declaraţii oficiale şi nu au criticat direct comportamentul autorităţilor fiscale şi de ordine publică. Astfel, unul din consilierii economici de la Kremlin, Igor Shuvalov, nu a putut decît să dea asigurări de corectitudine privind manevrele statului la Yukos. El a susţinut că, “dacă vor fi folosite capacităţile de producţie ale lui Yukos pentru plata datoriilor fiscale, totul se va face transparent şi public” 49. Şi Ministrul Finanţelor, Alexei Kudrin s-a situat în aceeaşi conjunctură de a furniza simple asigurări, deşi, în fond, a fost un critic vehement al preluării ilegale a Yukos. “Statul face tot posibilul pentru vînzarea capacităţilor Yukos conform legii, în manieră absolut transparentă şi respectînd regulile pieţii" 50. Mai vocal şi argumentat a fost German Gref, Ministrul Dezvoltării Economice, apropiat al lui Putin, cel care a respins tot timpul, cu voce tare, înghiţirea Yuganskneftegaz şi ca membru al consiliului de directori, s-a opus afacerii. 51 Adjunctul lui Gref, Andrei Sharonov, a respins acapararea micuţei dar promiţătoarei Zarubezhneft de către Gazprom 52. La sfîrşitul lui noiembrie, tot Gref a respins lărgirea Gazprom şi a solicitat o legislaţie anti-monopol 53. Gref mergea spre divizarea Gazprom în entităţi competitoare şi argumenta costurile creşterii controlului asupra sectorului petrolier. Toate aceste luări de poziţii ale expertului său în economie nu l-au convins pe premierul Fradkov. Totuşi Gref a supravieţuit reacţiilor dure la declaraţiile sale. Cazul Andrei Illarionov Nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu Andrei Illarionov, consilierul economic al lui Putin, cel care a susţinut constant poziţia Yukos, declarînd la radio Ekho Moskvy că preluarea acţiunilor Yuganskneftegaz aduc prejudicii enorme ţării. Ilarionov a mai declarat că afacerea Yukos “este escrocheria anului”. "Nu putem numi altfel decît escrocherie exproprierea proprietăţii private, pentru că am trecut printr-o perioadă nesănătoasă în ultimul secol şi ştim ce înseamnă exproprierea proprietăţii private” 54. Mai mult, sfidînd orice regulă, Illarionov a vizitat Tribunalul Meshchanky din Moscova, la 31 decembrie, participînd la un nou termen al judecăţii preşedintelui Yukos, Mikhail KHodorkovski şi partenerului său de afaceri, Platon Lebedev, arestaţi de un an pentru fraudă pe scară mare şi evaziune fiscală. Înainte de a face aceste gesturi cu adevărat sfidătoare, atunci cînd era încă în prim plan şi în graţiile preşedintelui Putin, Consilierul economic al Preşedintelui Putin, Andrei Illarionov a susţinut chiar o conferinţă de presă la agenţia RIA Novosti, la 11 noiembrie, pe această temă. Cînd toţi oficialii evitau să se pronunţe în cazul Yukos, Illarionov a susţinut că “afacerea de preluare a Yukos este motivată politic şi ar trebui să înceteze, dacă vrem să stopăm declinul economic. Atacul asupra celei mai bune companii petroliere începe să aibă consecinţe economice”.

49 Interfax, 28 octombrie 2004 50 Financial Times, 13 septembrie 2004 51 Vip.lenta.ru, 3 decembrie 2004 52 Gazeta.ru, 25 octombrie 2004 53 Izvestiya, 25 noiembrie 2004 54 Interfax, 31 decembrie 2004

Tot el a susţinut atunci că Yukos trebuie lăsată în pace să producă petrol deoarece ”Yukos a extras cel mai mult petrol din Rusia, a fost activă pe piaţa internaţională şi a lansat proiecte de infrastructură care “au îmbunătăţit sensibil situaţia economică a ţării”. Illarionov nu s-a ferit să afirme şi consecinţele nefaste ale acestui tip de politică, cu repercusiunile ce au apărut peste tot în Rusia: ”Cazul are importanţă legală de precedent şi este folosit de administratorii regionali ca pretext pentru cazuri similare în diferite domenii. Voinţa politică pentru rezolvarea cazului nu ar trebui să întîrzie, şi nu va fi favorabilă Yukos” 55. Consilierul prezidenţial Andrei Ilarionov era un recidivist: el declarase că “schimbarea radicală din august 2002 a afectat negativ dezvoltarea economică a Rusiei, a lansat-o la coada listei privind libertatea economică” 56 iar în octombrie a avertizat că “climatul de frică care nu exista în Rusia în urmă cu cîţiva ani reprezintă cel mai mare risc pentru dezvoltarea noastră. Acesta este rezultatul a numeroase acţiuni inclusiv cazul Yukos, cea mai eficientă companie rusă” 57. Andrei Illarionov, încă în poziţia de consilier prezidenţial pe probleme economice, a închis anul cu conferinţa din 28 decembrie, care a stricat planul de operă finală pe care l-au desenat specialiştii în imagine ai lui Vladimir Putin cînd au orchestrat conferinţa sa anuală la 23 decembrie. Illarionov şi-a permis chiar mai mult, o evaluare critică a situaţiei economice şi politice generale a Federaţiei Ruse. Realităţile spuse de Illarionov au făcut ca afirmaţiile sale să aibă o audienţă internaţională mai mare decît Putin: evaluări mai precise şi clare au surclasat imaginea oficială idilică a realizărilor unui an apreciat pozitiv de Putin 58. Dacă la 8 octombrie 2004, Illarionov vorbea în Financial Times despre o politică economice inconsistentă a Guvernului, afirmaţie pe care a fost obligat să o retracteze printr-o scrisoare de clarificări - ce a întărit şi nu a nuanţat reproşurile - la sfîrşitul anului, consilierul pe probleme economice al Preşedintelui Putin a fost şi mai dur – nu mai e vorba despre o politică inconsistentă ci de una complet greşită 59. Iritat de deciziile guvernului din 22 decembrie - cînd ministrul Dezvoltării Economice, German Gref, a încercat să explice scăderea economică prin lipsa politicilor de reformă dar premierul Mikhail Fradkov a insistat pe menţinerea ţintei politice trasată de preşedintele Vladimir Putin vizînd dublarea PIB-ului indiferent cum 60 - Illarionov s-a dezlănţuit. El a criticat politica executivului susţinînd că “Fradkov a încercat auto-perfecţionarea prin reforma administrativă prost condusă şi fără perspectivă 61. Mai grav, a reieşit din ultima şedinţă de guvern a sfîrşitului de an că vîrful “verticalei puterii” nu e interesată de situaţia reală. Illarionov nu şi-a economisit criticile. El a mai susţinut despre conferinţa de presă a lui Putin că a fost un exerciţiu de a relansa “trendul atingerii obiectivelor percepute de voinţa autorităţii supreme” şi Ilarionov a declarat că nu subscrie faţă de această “realitate virtuală”.

55 Newsru.com, MosNews, 11 noiembrie 2004 56 RIA Novosti, 8 noiembrie 2004 57 Kommersant, 14 octombrie 2004 58 Wall Street Journal, 6 ianuarie 2005; New York Times, 4 ianuarie 2005 59 Ezhenedelny zhurnal, 28 decembrie 2004 60 Kommersant, 23 decembrie 2004 61 Gazeta.ru, 6 ianuarie 2005

În ceea ce priveşte subiectul central, cel al confruntării asupra soartei companiei Yukos, dacă preşedintele Putin şi-a surprins colegii pentru că nu a evitat răspunsurile privind această afacere - cum făcuse la Congresul întreprinzătorilor - şi a susţinut fără echivoc că acţiunea organelor de ordine “este corectă şi legală”, Illarionov a vorbit de distrugerea “celei mai bune companii din Rusia” şi despre “escrocheria anului” care a adus “prejudicii enorme climatului de investiţii din Rusia” prin maniera ambiguă şi incompetentă de expropriere. Illarionov a reluat chestiunea Yukos fără întrerupere, fiind singurul ce a avut un asemenea curaj. Era de negîndit că un asemenea comportament ar fi rămas nepedepsit, ceea ce s-a întîmplat la începutul anului, cînd şi-a pierdut rolul de deschizător de drumuri al preşedintelui în G8 62. Pedeapsa a fost blîndă, şi s-a vorbit despre o posibilă achiesare a lui Putin, cu scopul de a menţine iluzia unor urme de liberalism 63. Curajul său ar putea fi explicat pe seama uşurinţei de a renunţa la postul de care nu depinde. Alţii vorbesc despre faptul că situaţia ar fi fost mult mai tragică: “cardinalii gri” i-au interzis accesul lîngă “urechea regală” a Preşedintelui Putin, aşa că Illarionov a decis să abordeze problema public chestiunile pe care le avea de transmis preşedintelui, chiar înaintea plecării sale din post. Interviul lung pe care l-a dat consilierul prezidenţial la Ekho Moskvy, la 30 decembrie, crează impresia nevoii de a sparge zidul din jurul Kremlinului, chiar dacă asta l-ar costa funcţia 64. 5. Gazpromneft: monopolul de stat al noilor oligarhi a. Condiţiile lansării proiectului şi modelele Gazpromneft În urma tragediei de la Beslan, executivul rus a luat două măsuri urgente: la 13 septembrie, în urma discursului lui Vladimir Putin s-a decis centralizarea autorităţii statului iar a doua zi preluarea companiei petroliere de stat Rosneft de către Gazprom. În fapt, Kremlinul a dat două lovituri majore într-un timp record: a întărit “verticala puterii” prin eliminarea unei mari părţi a drepturilor şi privilegiilor administraţiilor locale şi prin preluarea monopolistă a exporturilor energetice ale Federaţiei Ruse. Toţi observatorii politici au fost de acord că mişcarea politică a fost determinată de nevoia de exploatare a ferestrei de oportunitate Beslan 65. Folosind pretextul nevoii de a lupta eficient şi cu toate mijloacele cu terorismul 66, Kremlinul şi liderii cekişti din preajma preşedintelui Vladimir Putin au trecut la creşterea şi întărirea puterii lui Putin sub aspect administrativ şi economic, deciziile avînd un puternic substrat politic 67. Toată lumea a fost de acord că cele două decizii concurente nu au fost luate peste noapte. Ele au fost pregătite minuţios, ca parte a unui plan politic mai larg de susţinere a noii elite, însă nu a existat un moment prielnic pentru a se justifica schimbările bruşte şi puterea în aplicare a planului. Proiectul apare pe masă a doua zi după discursul lui Putin (13 septembrie) care chema la “concentrarea tuturor resurselor pentru combaterea terorismului” şi propunea

62 Gazeta.ru, 4 ianuarie 2005 63 vip.lenta.ru, 7 ianuarie 2005 64 Pavel K. Baev, Ce-i cu Andrei Illarionov?, Eurasia Daily Monior, 7 ian 2005 65 Izvestiya, 14 septembrie; Kommersant, PolitcomRu, 15 septembrie 2004 66 Odnako, TV-1, 14 septembrie 2004 67 Moscow Echo, 15 septembrie 2004

“schimbarea modului de alegere al guvernatorilor şi eliminarea mandatelor regionale din Duma de stat”. La 14 septembrie, Vladimir Putin a dat OK-ul pentru ca megamonopolul rus al gazului metan, Gazprom, să preia întreprinderea de stat Rosneft, producător de petrol. Mişcarea s-a produs în urma măririi controlului statului la Gazprom. Premierul Mihail Fradkov a găsit soluţia pentru mărirea pachetului de acţiuni al statului la Gazprom de la 38% la 51%-pachetul de control 68. Gazprom produce 20% din producţia mondială de gaz metan şi deţine 60% din rezerve în timp ce Rosneft este a 5-a firmă ca mărime din sectorul petrolier. Proprietatea statului, ea a fost plasată sub controlul unui apropiat a lui Putin, Igor Sechin, artizanul aplicării planului politic global al noii elite. Din planul iniţial a făcut parte şi proiectul ca Gazprom şi Rosneft să achiziţioneze componentele firmei Yukos a magnatului Hodorkovski, primul producător şi exportator de petrol din Rusia, firmă scoasă la licitaţie pentru recuperarea datoriilor către bugetul statului. Era vizată în principal sucursala Yuganskneftegaz, cea mai importantă unitate de producţie şi export a Yukos 69. De planul elaborat aveau cunoştiinţă puţini iniţiaţi, căci eventuala preluare a Yukos a fost negată chiar de Alexei Miller, Preşedinte director general al Gazprom, care anunţa dezinteresul pentru aceste active. Modelele avute în vedere erau două, şi au fost devoalate într-o serie de analize a instituţiilor specializate în analiză economică de la Moscova. Ele reflectă şi unghiurile de vedere relative la perspectivele optimiste sau pesimiste ale proiectului. Astfel, unul dintre modele a fost crearea unei versiuni ruse a firmei saudite Aramco- holding gigant de stat, monopol energetic pe resurse fosile (MDM Bank, bancă privată rusă cu sediul la Moscova) Cel de-al doilea model a fost refacerea Ministerului Petrolului şi Gazului din epoca sovietică 70. Nici unul dintre cele două modele prezentate nu era ferit de critici, iar efectele estimate erau negative din start. Însă nici unul dintre analiştii economici nu şi-au imaginat pînă spre final ambiţiile noului monopol şi miza politică din spatele lui. Consilierul prezidenţial Igor Suvalov, a găsit chiar o explicaţie modernă şi digerabilă de către lumea internaţională a oamenilor de afaceri: el a afirmat că uniunea dintre Gazprom şi Rosneft a fost legată de integrarea Rusiei în economia globală 71. b. Aspectele tehnice ale creării Gazpromneft Întregul proiect a fost pus în aplicare cu paşi siguri, tranşanţi şi fără ezitări de parcurs, dovada existenţei proiectului iniţial dezbătut şi aprobat de conducerea executivă a statului. Astfel, primul pas a fost naţionalizarea Gazprom prin creşterea ponderii acţiunilor guvernului la 50% plus o acţiune. În urma deciziei strategice a lui Vladimir Putin, aplicată de Guvernul Fratkov, a fost creată, la 2 noiembrie 2004, firma Gazpromneft – firmă deţinută integral de Gazprom, cu sediul la Sankt Petersburg, cu un capital de 30 milioane ruble (1 milion US$).

68 Moscow Times, 15 septembrie 2004 69 Natalya Ratnikova, Interfax, 16 septembrie 2004 70 Moscow Times, 16 septembrie 2004 71 Interfax, 28 octombrie 2004

Fuziunea celor două firme vizate s-a produs apoi prin preluarea companiei de stat Rosneft de către Gazprom prin intermediul Gazpromneft 72. Gazpromneft urma să reunească toate firmele petroliere din Gazprom, precum şi firmele Rosneft şi Zarubejneft, deţinute de către stat. Preşedintele Rosneft-ului, Serghei Bogdancikov, a fost numit director general al firmei Gazpromneft, ale cărei activităţi vor cuprinde producţia unită de petrol şi gaz, transportul şi depozitarea combustibililor. Potrivit primelor estimări, Gazpromneft va produce 34 milioane de tone de petrol în 2005. La instalare, preşedintele Gazprom care urma să facă unificarea celor două companii a declarat că „Rosneft plănuieşte să producă 8 miliarde mc de petrol iar Gazprom 540 miliarde mc de gaz natural in 2004” 73. Cu aceeaşi ocazie, administratorul Gazprom, Aleksei Miller, a spus că firma intenţionează să sporească producţia de petrol la 45 milioane tone anual în următorii cîţiva ani 74. Avantaje Fuziunea a adus avantaje pentru ambii parteneri. Astfel, prin fuziune, Gazprom şi-a întărit activităţile, prin dobîndirea unei filiale ce se ocupă de acelaşi tip de afaceri, dar cu petrol, şi prin valorizarea compartimentelor de vînzări externe de care beneficia gigantul monopol de gaze naturale. În acelaşi timp, Rosneft şi-a crescut disponiblităţile financiare şi a recalibrat locul pe piaţa producătorilor şi exportatorilor de petrol 75. Fuziunea a avut efecte şi în planul normalizării/liberalizării tranzacţiilor acţiunilor Gazprom: la data efectuării fuziunii, toate tranzacţiile cu acţiuni Gazprom erau ultraregularizate şi ţinute sub control strict de la nivelul Executivului, din cauza rolului monopolist al firmei pe piaţa gazului metan. Controlul autoritar al statului asupra Gazprom şi a noii firme Gazpromneft a permis liberalizarea tranzacţilor din cauza garanţiilor oferite de proprietatea pe majoritatea acţiunilor celor două firme. Această transformare avea efecte directe şi pentru atragerea de capital, emiterea de acţiuni şi scontarea lor pe bursă şi pe pieţele internaţionale 76. Intrarea în joc a investitorilor străini ar putea compensa retragerile jenante de capital, 17 mld USD în 2004, comparativ cu intrările aşteptate 77. În acelaşi timp, a crescut credibilitatea promisiunilor făcute de Putin Europei, la summitul Putin-Schroeder-Chirac din 1 septembrie, din Crimeea, de a creşte livrările de petrol pe această piaţă78. Mai există o „raţiune ascunsă” ce se poate constitui într-un argument forte în favoarea fuziunii şi constituirii viitorului monopol. Un studiu recent al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) relevă şi că statul incorporează firme de petrol în Gazprom pentru a contrabalansa pierderile masive de extracţie de gaz înregistrate de aceasta. Cauza pierderilor: preţurile privilegiate acordate consumatorilor, acceptarea întărzierilor la plată sine die, a reeşalonărilor şi a preţurilor supradimensionate acordate furnizorilor din raţiuni pur politice 79. 72 decizia Guvernului la 11 noiembrie 2004 73 Interfax, 12 octombrie 2004 74 strana.ru, 16 noiembrie 2004 75 GazetaRu.com, 14 septembrie 2004; PolitRu.com, 16 septembrie 2004 76 Kommersant, 15 septembrie 2004 77 GazetaRu.com, 15 septembrie 2004 78 Sumitul troicii Rusia-Franţa-Germania, Eurasia Daily Monitor, 1 septembrie 2004 79 Roman Kupcinski, Gazpromneft – pîrghia de influenţă politică a Rusiei asupra lumii , RFE/RL, 23/11/2004

Dezavantaje Dar constituirea marelui monopol al industriei energetice ruse a adus cu sine şi numeroase dezavantaje. Astfel, este adevărat că Gazprom intra impresionant între granzii energetici mondiali, ca un actor uriaş de influenţă şi forţă, însă poziţia sa era cu totul diferită de cea lăsată de transparentul şi dinamicul Yukos al lui Mikhail KHodorkovski. Imaginea Gazprom era proastă şi pe piaţa rusă, în rîndul competitorilor săi, cu atît mai mult această imagine s-a transmis între competitorii externi, odată cu noua fuziune. Astfel, chiar şi operatorii respectabili de pe piaţa rusă ca TNK-BP au experimentat forţa şi abuzurile pe care le poate profesa Gazpromul de stat, ca în cazul cîmpurilor de petrol şi gaze de la Kovyktinskoe 80. Tipul acesta de aroganţă, de acţiuni ilegale şi de forţă, utilizarea presiunilor şi a instrumentelor politice în jocul pe piaţă au făcut ca toţi experţii să privească cu circumspecţie noul actor. În ciuda brutalităţii intervenţiilor şi recursului la instrumentele de presiune ale statului rus, Gazprom nu a avut şi nu are eficienţa managerială nici pe de parte comparabilă cu a Yukosului. Mai mult, prin noua fuziune, tipurile sale de reacţii urmau să fie şi mai greoaie, marcate de o şi mai mare inerţie. Simbioza cu statul în creştere duce la parazitarea reciprocă ce blochează interesul pentru modernizare şi reforme interne al companiei. Proprietatea: Un subiect cu totul aparte îl reprezintă proprietatea în cazul Gazpromneft. Este adevărat, din punct de vedere formal, proprietatea a revenit noului stat rus. O menţiune importantă merită făcută despre cine urmează să reprezinte interesele noului proprietar. Astfel, noul Gazprom nu aparţine, în fapt, statului rus cît cercului apropiaţilor lui Putin. Igor Sechin şi Dmitry Medvedev, au fost cei desemnaţi să conducă consiliile de administraţie ale Rosneft and Gazprom 81. Scopul real imediat al noului gigant şi al desemnării noilor şefi ai consiliilor de administraţie l-a reprezentat nevoia unor plăţi la buget la timp, dar şi mai multe fonduri la media în favoarea preşedintelui şi către administraţia Kremlinului direct, necesare pentru “ungerea” roţilor sistemului de putere hipercentralizat. Căci maşinăria enormă a Rusiei poate funcţiona pe baza preţului ridicat al petrolului, în ciuda eficienţei în declin. c. Preluarea perlei coroanei Yukos Din primele momente ale apariţiei zvonurilor privind crearea supermonopolului pe culoarele Kremlinului, Evgeny Yasin, părintele economiştilor ruşi, a identificat dorinţa oficialilor ruşi ca Gazprom să înghită şi Yukos, principalul exportator de petrol. El susţinea că scopul iniţial era cel de a fortifica divizia de petrol a Gazprom 82. Sub conducerea lui Igor Sechin, s-a trecut la preluarea tehnică a Yukos, cu precădere a perlei coroanei, Yuganskneftegaz. După ce agenţiile fiscale şi justiţia aflată sub controlul statului şi-au jucat rolurile desenate, s-a trecut la preluarea efectivă a noi facilităţi, prin intermediul unei scheme cu intermediari care să oculteze adevăratul sens al mişcării.

80 GazetaRu.com, 15 septembrie 2004 81 Financial Times, 15 septembrie 2004 82 Newsru.com, 14 septembrie 2004

Inginerie financiară de maestru Astfel, la 3 noiembrie a avut loc convocarea acţionariatului Yukos pentru adunarea generală de la 20 decembrie, cu scopul declanşării procedurii falimentului. Acest procedeu era singurul ce asigura garanţii relative privind menţinerea capacităţilor Yukos pînă la vînzarea lor pe piaţă, la preţul real. La acea dată, Guvernul rus a ceruse deja achitarea a 9 miliarde USD ca restanţe la impozit. Administratorul Yukos, Steven Theede, s-a declarat surprins de calculul Guvernului ca Yukos şi Yuganskneftegaz, punctul său principal de lucru, să achite 11,5 miliarde USD restanţe pentru anul 2002, cînd veniturile totale ale firmei pentru acel an s-au cifrat la numai 11,4 miliarde USD!! Dar procedura falimentului nu şi-a putut urma cursul firesc. Guvernul a trecut la lichidarea firmei magnatului Hodorkovski, cu intenţia premeditată de a-şi procura, sub preţul real, principalele facilităţi de producţie ale celui mai mare exportator de petrol rus al momentului. Lichidarea Yukos a fost anunţată de scoaterea la licitaţie, la sfîrşitul lui octombrie, a Yuganskneftegaz, valoarea de pornire fiind mult sub cele 18 miliarde USD, valoare estimată de banca Dresdner Kleinwort Wasserstein. Iniţial Gazprom urma să preia Yuganskneftegaz pentru o valoare mult sub preţul pieţei. Astfel, Gazprom dădea două lovituri concomitent: controlul asupa resurselor de petrol şi gaze se făcea prin lichidarea competitorului esenţial – ruperea Yukos – şi prin preluarea, la o sumă derizorie, a principalei unităţi de producţie a sa. Consilierul prezidenţial Igor Suvalov, a infirmat această perspectivă, cu intenţia deşartă de a diminua presiunile internaţionale asupra afacerii: „Nu încercăm să preluăm controlul asupra complexului de combustibili industriali ai Rusiei şi nici nu e posibil acum” 83. Iar planul lui Igor Sechi a continuat fără abatere, punct cu punct. Intermediarul Cu o săptămînă înainte de licitaţie, o instanţă din Texas a decis falimentul firmei Menatep, principalul deţinător de acţiuni a Yuganskneftegaz – preluată de firma de stat Gazprom, căreia i s-a interzis să participe la licitaţiile de dezmembrare a Yukos. Gazprom a fost prezentă la licitaţie şi nu a licitat. De aceea a fost nevoie de punerea la punct a apariţiei unui intermediar. La 19 decembrie, Baikal Finance Group, a cîştigat licitaţia pentru majoritatea acţiunilor Yuganskneftegaz cu 9,3 mld. USD, surprinzînd observatorii ce se aşteptau ca firma să fie achiziţionată de Gazpromnefetegaz, noua companie petrolieră a companiei de monopol al gazului Gazprom. Depozitul garanţiei de 1,7 mld. USD a fost depus de cea de a patra companie petrolieră rusă ca mărime, Surgutneftegaz, propiată Kremlinului 84. Suma a fost obţinută prin vînzarea a 70% din acţiuni unor subsidiare de către Rosneft către Gazprom pentru exact suma împrumutată Surgutneftegaz şi depusă garanţie, potrivit Kommersant. Analiştii se aşteptau ca Kremlinului să fie în spatele licitaţiei. Stanislav Belkovsky – şeful National Strategy Institute – a afirmat că Baikal a fost paravanul pentru “ un grup de oficiali ai

83 Interfax, 28 octombrie 2004 84 Kommersant, 29 decembrie 2004

statului şi de oameni de afaceri”, conduşi de Sechin 85. Iar adevărul din aceste previziuni a apărut imediat. La nici o săptămînă de la marea lovitură pe piaţa petrolului, compania de stat Rosneft a anunţat cumpărarea Baikal Finace Group, firma paravan misterioasă ce a achiziţionat, într-o licitaţie controversată, Yuganskneftegaz. Kremlinul a preluat astfel controlul a cel puţin 17% a producţiei de petrol a Rusiei 86. În ciuda criticilor economiştilor liberali, Vladimir Putin a apărat achiziţia Rosneft ca legală şi realizată potrivit regulilor de piaţă. Nu de aceeaşi părere au fost acţionarii Yukos, spoliaţi în repetate rînduri de proprietatea lor. Juriştii Yukos au anunţat că vor da în judecată Rosneft pentru achiziţia ilegală prin manevre dolozive, a Yuganskneftegaz. Audierea în instanţă la primul termen a avut imediat loc la 5 ianuarie în SUA, iar Yukos şi-a propus să demonstreze că Baikal Finance Group a fost montată de guvern ca intermediar 87. d. Criticii monopolului La sfîrşitul lunii decembrie, Guvernul rus s-a reunit pentru a evalua performanţele şi programul de investiţii ale Gazprom pe anul 2005. Agenda a fost schimbată în ultimul moment, din cauza achiziţiei Yuganskneftegaz 88. Mişcarea era aşteptată de experţi şi negată sistematic de coducerea executivului 89. Explicaţia mişcării rămîne disputată, în schimb devine evident controlul lui Putin în verticala puterii şi a politicii interne din Federaţia Rusă şi prin intermediul acestui instrument. Dar lucrurile nu au curs lin ci au apărut dezacorduri asupra viitorului Gazprom chiar în sînul Executivului. Principalele critici aduse monopolului format au ţinut de efectul pervers al politicii lui Putin. Astfel a apărut clar că “noul curs” va duce la expansiunea ierarhiei şi birocraţiei auto-suficiente a Rusiei – inabilă de a lucra sub stres – şi nu soluţionează principalul imperativ ce a motivat acţiunile de constituire a monopolului, respectiv combaterea terorismului. Din contra, crearea noului monopol garantează că o nouă criză tip Beslan poate să reapară oricînd. Crearea unui asemenea mamut economic nu eficientizează sistemul de decizie, viteza de reacţie şi permite oricînd repetarea crizei 90. Mai mult, sistemul este atît de perfect încît nici o provocare politică nu ar putea apare pentru a presa asupra vreunei componente a sa. Sistemul respinge orice viitoare dezvoltare: devine static şi nu mai răspunde semnalelor din afara arenei politice controlată cu atenţie 91. Numai o criză politică masivă ar putea zdruncina sistemul şi ar crea spaţiu noilor forţe politice care ar sparge acest lacăt prin modernizare. Astfel, noul sens al politicii lui Putin este destinat parcă să asigure perpetuarea sine die a sistemului politic construit de cekiştii leningrădeni din preajma preşedintelui şi transformarea 85 MosNews, 22 decembrie 2004 86 Nabi Abdullaev, Rosneft a cumpărat proprietarul obscur a lui Yukos, ISN Security Watch, 27/12/04 87 Pavel K. Baev, Un supermonopol din lăcomie, durere şi Gazprom, Eurasia Daily Monitor, nr. 142, vol 1, 8 dec. 2004 88 Gazeta.ru, 1 decembrie 2004 89 Vremya novostei, Kommersant, 1 decembrie 2004 90 Pavel K. Baev, Un supermonopol din lăcomie, durere şi Gazprom, Eurasia Daily Monitor, nr. 142, vol 1, 8 dec. 2004 91 Moskovskie novosti, 10 septembrie 2004

partidului Rusia Unită în partid unic sau cvasiunic. Efectul secundar este creşterea controlului cu scăderea eficienţei în toate domeniile, stagnare politică dublată în domeniul economic de blocarea reformelor economice. Surprinzător, mişcarea de creare a monopolului de petrol şi gaze a fost salutată de liderii europeni din zona afacerilor. Astfel, în luna octombrie, agenţia internaţională de rating Fitch a susţinut participarea Gazprom la dezmembrarea Yukos 92. Silvio Berlusconi a promovat parteneriatul gigantului ENI pentru un parteneriat cu Gazprom 93. În plus, Gazprom a primit recomandări şi sprijin financiar de la Deutsche Bank, care a oferit o linie de credit de 9 mld. USD pentru această achiziţie 94 iar apoi a strîns un consorţium de 6 bănci pentru un credit record de 13 mld USD destinat Gazprom 95 pentru relansarea fuziunii şi achiziţionarea Yukos. 6. Gazpromneft, instrument politic Gazprom, pîrghia de influenţă politică în spaţiul post-sovietic „Gazprom, ca o firmă de importanţă strategică, este în o pîrghie puternică de influenţă politică şi economică asupra restului lumii”. Această concluzie nu este rezultatul analizei manevrelor de creare a monopolului exporturilor de petrol şi gaze prezentate mai sus ci chiar un fragment din declaraţia Preşedintelui Vladimir Putin, prezent la cea de-a 10-a aniversare a Gazprom 96. Nocivitatea noului monopol pe piaţa rusă a fost relevată de numeroşi analişti, experţi şi chiar oficiali, după cum am văzut mai sus. Însă există personalităţi de prim plan care au remarcat public nocivitatea noului instrument hegemonic de putere în spaţiul post-sovietic şi în Europa. Este cazul declaraţiei fostului şef al serviciilor secrete poloneze, Zbigniew Siemiatkowski, în cadrul unei audieri parlamentare, la 25 octombrie. Specialistul în informaţii a susţinut: „Facem faţă restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul ‘ieri, tancuri, azi, petrol’” 97. Cea mai directă influenţă are loc asupra fostelor state sovietice – atît consumatori cît şi furnizori. Jocul se învîrte în jurul preţului preferenţial al resurselor fosile, în jurul condiţiilor de plată, întărzierilor de plată şi reeşalonărilor acceptate de la clienţii politici şi, nu în ultimul rînd, asupra preţurilor preferenţiale oferite clienţilor politici ce deţin resurse fosile – cazul Turkmenistanului. Aceste influenţe directe, premii şi constrîngeri economice au fost relevate de numeroasele mişcări publice ale Moscovei. Astfel, pînă la sfîrşitul anului 2000, Putin a jucat pe cărţile energiei şi datoriilor pentru a obţine controlul asupra sectoarelor energetice şi financiare ale Moldovei şi a se asigura că Ucraina nu deviază de la evoluţiile geopolitice stabilite (deşi acestea sînt contrablansate de relaţia NATO-Ucraina). În februarie 2002, Putin a propus ‘un singur canal de export’ pentru exporturile de gaz din Asia Centrală. De atunci (iunie 2002), el s-a asigurat că aproape toate exporturile de gaz curente şi proiectate ale Kazahstanului vor trece prin reţeaua de

92 Kommersant, 27 octombrie 2004 93 Kommersant, 25 noiembrie 2004 94 Moskovskie novosti, 3 decembrie 2004 95 Kommersant, 8 decembrie 2004 96 Moscow Times, 17 februarie 2003 97 Charles Gurin, Eurasia Daily Monitor, 16 septembrie 2004

tranzit din Rusia iar în aprilie 2003 a încheiat acorduri similare pe termen lung asupra exporturilor de gaze din Turkmenistan, ţara aflată pe locul trei în lume la rezerve din acest combustibil. Influenţa asupra Europei Nici Europa nu este ferită de influenţe politice ce vin pe circuitul de petrol şi mai ales gaze naturale. Cum ţările Ununii Europene depind în proporţie de 40% de gazele sosite din Federaţia Rusă iar în 10 ani va depinde în proporţie de 60% de aceste exporturi, orice pretenţie rusă poatea avea efecte imediate asupra politicii europene. Deatfel, nici prezenţa repetată a liderilor francez şi german în cadrul troikăi cu Rusia nu este departe de aceste explicaţii, oricît de jenantă ar fi atunci cînd este asociată unor gesturi publice ale liderului rus – cum ar fi sprijinirea Abhaziei în conferinţa de presă comună, în septembrie. Dacă Gazprom nu îşi sporeşte exportul de gaz spre Europa, va apărea foarte probabil o nouă criză energetică pe continent. Experţii au prognozat acest lucru, chiar dacă plata regulată şi la preţurile convenite a gazului metan exclud o tăiere a aprovizionării unilaterale, pentru presiuni politice – aşa cum se petrece cu unele state post-sovietice. În plus, scăderea exporturilor de gaz către Europa, unicul bun platnic real, ar aduce pierderi bugetului de stat al Rusiei. În egală măsură, cu cît Gazprom e mai puternic, cu atît mai mare e forţa sa de influenţare a politicilor europene. Iar Gazpromneft a devenit o „pîrghie politică puternică”, mai puternică decît şi-ar fi putut imagina cineva. Rezultatul final este constituirea unui holding gigantic de stat care să introducă “controlul complet asupra exportului petrolului şi gazului rusesc pentru redefinirea şi renegocierea regulilor jocului pe piaţa internaţională”, după cum susţine Charles Gurin, unul dintre experţii în industria energetică rusă 98. 7. Costurile politice suportate de Putin Toate acţiunile elitei cekiştilor din preajma preşedintelui au avut efecte directe asupra imaginii lui Vladimir Putin. El a calculat din start efectele tuturor mişcărilor pe care le-a dispus asupra imaginii sale, mai mult chiar, a estimat chiar şi efectele acţiunilor anturajului său, pe care îl curăţă şi-l evaluează periodic. Totuşi estimările sale nu s-au dovedit conforme cu realitatea. Cele mai mari costuri au venit ca urmare a arestării patronului Yukos, Mihail Hodorovski. Vladimir Putin nu se aştepta ca reacţiile să fie atît de vehemente. Premizele au fost greşite iar liderii occidentali nu au mai jucat pe sîrmă aşa cum se aştepta liderul rus. a. Limitarea costurilor secundare Strategia de limitare a pierderilor s-a bazat pe următoarele presupuneri: - demonstraţia de putere va confirma controlul ferm şi absolut pe care-l deţine, şi-l va recomanda drept unic personaj cu care se poate discuta. - cererea de petrol în creştere a Occidentului şi preluarea Yukos ca garanţie a respectării promisiunilor de creştere a livrărilor era considerată o împrejurare pozitivă, care putea aduce factorul resurse să lucreze mai degrabă în favoarea preşedintelui Putin decît în favoarea oligarhilor.

98 Charles Gurin, Eurasia Daily Monitor, 16 sept 2004

- Acuzaţiile de fraudă şi evaziune fiscală subliniază determinarea sa de a lupta împotriva corupţiei Iniţial, primele reacţii confirmau aşteptările liderului rus: liderii occidentali au avut doar uşoare reacţii de dezaprobare, mass media rusă şi internaţională nu a reacţionat în favoarea lui Hodorkovski fără bani iar magnatul petrolului avea foarte puţini prieteni adevăraţi din cauza afacerilor dubioase şi a ambiţiilor sale. În schimb, pentru occidentali, Putin s-a dovedit util preşedintelui SUA – în special în războiul antiterorist, în afacerea privind desfăşurarea trupelor în Asia Centrală, achiesate de Moscova – ca şi “vechii Europe” a lui Chirac şi Schroeder, prin critica fermă a acţiunilor Statelor Unite din Irak. Estimarea nu a fost însă conformă cu realitatea. Reacţia internaţională a fost mai puternică decît se aştepta. Imediat au apărut nepotriviri cu planul iniţial. În primul rînd, Hodorkovski nu şi-a predat averile statului rus şi nici cheile conturilor occidentale, pentru un bilet dus afară din Rusia. Apoi, probarea acuzaţiilor aduse multimiliardarului rus în instanţă şi confiscarea firmei petroliere au fost mult mai grele decît se aşteptau locotenenţii lui Putin. În plus, apropiaţii lui Putin s-au grăbit să se ocupe de partea de afaceri a cazului, înainte chiar ca instanţa să se pronunţe împotriva magnatului, confirmînd acuzaţiile aduse de fisc. În plus, manevrele ciudate necesare preluării Yukos au ridicat mari semne de întrebare iar viteza de valorificare a bunurilor lui Hodorkovski în beneficiul noilor cekişti de la Kremlin au creat o imagine publică nepotrivită. Mai mult, deşi întreaga acţiune a fost prezentată în cadrul luptei împotriva evaziunii fiscale şi a corupţiei, nu s-a produs nici o modificare importantă în lupta anticorupţie, din contra. Transparency International a subliniat corupţia în creştere constantă în industria petrolieră rusă şi la un an după arestarea lui Hodorkovski 99. Nici din punct de vedere al activităţii firmei Yukos, reprezentanţii numiţi de guvern nu au putut face faţă comparaţiei cu fosta conducere. Eficienţa noilor administratori păleşte în faţa managementului condus de Hodorkovski – dinamic şi eficient. În plus, au crescut temerile privind efectele “acţiunii Yukos” asupra afacerilor private mari şi investiţiilor, în general, aşa încît Andrei Illarionov şi German Gref, unicii economişti liberali rămaşi în poziţii de top, au început să comenteze despre Yukos, contrar blocajului tacit impus oficial. b. Imaginea şifonată a liderului rus Promovarea imaginii de “egal” Repercusiunile negative s-au înregistrat într-o zonă sensibilă pentru Vladimir Putin, relaţiile cu liderii occidentali. Vladimir Putin a avut întotdeauna o slăbiciune pentru afişarea alături de liderii occidentali. Acest fapt consolida ideea de “egal” al liderilor lumii, îi aducea beneficii în raport cu proprii alegători şi era un argument în menţinerea idealului Rusiei de a redeveni superputere. O discuţie deschisă cu George W. Bush sau un moment neprotocolar cu Silvio Berlusconi, ca să nu vorbim de celebra întîlnire în trei cu Jacques Chirac şi Gerhard Schroeder, acestea sînt ocaziile pentru ca liderul rus să fie acceptat cu adevărat ca un egal.

99 Pavel K. Baev, Distrugerea Yukos şi înstrăinarea lui Putin de Occident, Eurasia Daily Monitor, nr. 113, vol 1

Deşi circulă des în Asia Centrală, Vladimir Putin nu e atras de cercurile bătrînilor din reţelele fostei nomenclaturii sovietice, aşa cum nu se simte în largul său alături de liderul autoritar al Belarusului; Leonid Kuchma şi Viktor Yanukovych, deşi parteneri şi prieteni, nu sînt tipul său de prieteni şi parteneri, şi nici măcar nu sînt lideri de încredere. Prăbuşirea imaginii liderului ferm şi competent Cea mai neplăcută consecinţă a “afacerii Yukos” a fost pierderea imaginii liderului ce deţine, cu competenţă, controlul ferm asupra ţării sale. De suferit a avut şi imaginea pe care Vladimir Putin încerca să o transmită lumii că este un lider adecvat, încrezător, responsabil de evoluţia unei ţări ce este subiectul unor riscuri enorme. În ciuda doleanţelor sale şi a evaluărilor de limitare a riscurilor, efectul afacerii Yukos a fost contrar: l-a arătat pe Putin mărginit la nivelul reacţiilor de tipul limitarea democraţiei, încorsetarea economiei în reguli anti-piaţă şi abandonarea modernizării. Fiecare asemenea consecinţe post-Yukos a dus la îndepărtarea lui Putin de “egalii” săi iar sprijinul neechivoc pentru candidatura prezidenţială a lui Bush a fost un semn al disperării sale. De cînd stă în închisoare, Hodorkovski şi-a păstrat verticalitatea şi a cîştigat respectul pe care nu l-ar fi obţinut cu nici o campanie de PR plătită. Aşa cum Preşedintele Vladimir Putin era deranjat de prezenţa sa internaţională independentă şi stilată, astăzi liderul de la Kremlin este şi mai deranjat de umbra prizonierului său 100. Capitolul 2. Doctrina Putin aplicată în domeniul militar

Armata Rusă: un uriaş cu picioare de lut Proiectul măreţ lansat prin Doctrina Putin reformată, la sfîrşitul anului trecut, nu poate fi transpus în realitate fără o componentă militară importantă. Acest lucru a fost sesizat şi de Preşedintele rus Vladimir Putin şi de Ministrul Apărării, Serghei Ivanov care, la întîlnirea cu activul armatei ruse din 2 octombrie 2003 au lansat elementele noii doctrine militare pentru ca, la scurt timp, să testeze noile rachete cu rază lungă de acţiune şi zbor la înălţime aleatoare, soluţia tehnică găsită de oamenii de ştiinţă ruşi pentru contracararea scutului antirachetă. Deşi au lansat cu emfază ideea că noile rachete pot străpunge scutul american şi că acest nou tip de armă poate fundamenta revenirea Rusiei la statutul său de superputere şi la recîştigarea controlului asupra spaţiului post-sovietic, liderii ruşi s-au confruntat cu o realitate mai puţin încurajatoare atunci cînd testele făcute de pe submarin erau să se soldeze cu repetarea crizei de pe submarinl Kursk. Racheta nu a pornit şi a fost pe punctul să explodeze în lansator, eşec pe care armata rusă nu şi-l putea permite. Faptul că armata este un instrument necesar şi important în proiectele Moscovei este un lucru recunoscut unanim. Dar poate economia rusă finanţa proiectele grandioase de cercetare în domeniul tehnicii militare şi de producere a noilor capabilităţi tehnice? Este în stare o Rusie 100 Ezhenedelny zhurnal, 19 octombrie 2004; Gazeta.ru, 21 octombrie 2004; Kommersant, 21 octombrie 2004; Izvestiya, 25 octombrie 2004; Ekho Moskvy, 16 octombrie 2004; Novaya gazeta, 18 octombrie 2004; Polit.ru, 20 octombrie 2004.

prăbuşită demografic şi cu morbiditate în creştere să susţină proiectul noii armate cu oameni calificaţi prin recrutarea de forţe necesare armatei? În ce măsură noile inovaţii strategice sînt adecvate capacităţilor tehnice militare deţinute de armată, personalului şi gradului de pregătire al acestuia? Acestea sînt întrebările cărora vom încerca să le aflăm răspunsul în continuare. În altă ordine de idei, ne vom apleca asupra aspectelor din strategia de apărare a Federaţiei Ruse care reflectă doctrina Putin dar afectează direct independenţa şi libera alegere a statelor post-sovietice vecine. Tendinţa de asumare a unor atribute în spaţiul fostei URSS fără ţările baltice nu este decît o nouă probă a proiecţiei imperialiste a gîndirii politice, militare, strategice ruse care este astăzi agreată la Kremlin. Prima prezentare publică a noii doctrine nucleare a avut loc, după cum spuneam, la 2 octombrie 2003 în faţa activului Armatei ruse şi a cuprins o întreagă pleiadă de teme de la dreptul de intervenţie, în special în spaţiul post sovietic – din diverse raţiuni, mergînd de la tradiţionala apărare a ruşilor de pretutindeni la protejarea conductelor de petrol şi gaze sau menţinerea accesului Moscovei în spaţii de interes – la adoptarea unei strategii a loviturilor preventive după model american şi mergînd pînă la reconsiderarea posibilităţilor utilizării arsenalului nuclear la dispoziţia Rusiei din epoca sovietică. 1. Proiectul hegemoniei regionale “Rusia are dreptul de a interveni militar în cadrul comunităţii statelor independente”101, declara ministrului Apărării Serghei Ivanov în faţa activului armatei ruse. În plus, el susţinea că este prerogativa Rusiei de a proteja reţeaua de conducte a fostei Uniuni Sovietice. În chestiunea protejării transportului de combustili fosili, preşedintele Vladimir Putin mergea chiar mai departe în dezvoltarea logică a motivaţiilor, declarînd chiar că protecţia va fi asumată de Moscova „chiar şi pentru acele părţi ale sistemului care se află în afara frontierelor Rusiei”102. Această ultimă declaraţie, ce trăda supravieţuirea ambiţiilor hegemonice în spaţiul post-sovietic şi căutarea constantă a unor motivaţii pentru aceste opţiuni, au fost făcute la 9 octombrie 2003 în cadrul unei conferinţe de presă comune susţinute la Ekaterinburg de liderul rus şi cancelarul german Gerhard Schroeder. Aceste noi adăugiri la Conceptul Naţional de Securitate al Rusiei din ianuarie 2000, cunoscut şi ca „Doctrina Putin”, codifică pretenţiile ruseşti de hegemonie în CSI şi reprezintă, în primul rînd, potrivit unor experţi internaţionali, o ameninţare directă la adresa suveranităţii Georgiei103. Media internaţională nu a comentat tăcerea complice a cancelarului Schroeder în faţa declaraţiilor lui Ivanov şi Putin. Ambii lideri ruşi din vîrful ierarhiei militare ştiu foarte bine că Rusia – a cărei economii nu depăşeşte nivelul Olandei – nu este îndeajuns de puternică în acest moment pentru a dicta şi impune voinţa dincolo de propriile frontiere, dar timpul este de partea lor. Într-o decadă sau două, cu petro-dolarii injectaţi în economia rusă, această situaţie se va putea schimba; „Doctrina Putin” va rămâne în prim plan, iar aspiraţiile ruse la hegemonie vor continua să crească104.

101 RFE/RL, 9 octombrie 2003 102 Interfax, 9 octombrie 2003 103 Roman Kupchinsky, Examining Russian claims to regional hegemony, ISN Security Watch, 28 octombrie 2003 104 idem

Ivanov a mai lansat un mesaj ce trădează reclamarea unui pretins drept de preemţiune al Rusiei asupra controlului în fostul spaţiu sovietic: el anunţat că bazele SUA din Asia Centrală, utilizate în prezent în războiul contra terorismului în Afganistan, vor trebui dezafectate la încheierea războiului105. Declaraţia lui Ivanov dă puţine elemente despre cine ar trebui să determine că războiul s-a terminat: Rusia sau SUA. Mai mult, este neclar dacă Ivanov şi Putin au consimţămîntul preşedinţilor statelor suverane în care se află aceste baze106 pentru a face o asemenea declaraţie sau dacă nici măcar nu s-au deranjat să întrebe care este părerea acestora. Totuşi cei doi au notificat Washington-ului poziţia enunţată. Ivanov abordase un subiect şi mai îngrijorător la 2 octombrie, atunci cînd a reiterat şi dezvoltat Doctrina Putin aplicată în domeniul militar. Ministrul rus al Apărării a spus atunci că rolul armamentului nuclear rămîne unul cheie în strategia de apărare a Rusiei şi că Moscova nu exclude posibilitatea unor lovituri preventive107, dacă vor fi necesare, pentru a apăra interesele Rusiei sau pe cele ale aliaţilor săi. În Conceptul de Securitate Naţională adoptat în ianuarie 2000, nu exista nici o asemenea subliniere sau referire la „aliaţi”108. Programul de modernizare a armatei ruse Preşedintele Vladimir Putin a susţinut o conferinţă în faţa oficialilor ministerului Apărării la 2 octombrie 2003, prezentînd nevoia opririi reducerilor masive din armată, dar şi adoptarea strategiei intervenţiilor preventive. „Din 1992, forţele armate au fost reduse la mai puţin de jumătate. Este de ajuns. Acest proces dificil şi dureros s-a încheiat în mare parte, iar perioada reformelor radicale a trecut”109, a declarat Putin. Conferinţa a urmat publicării Doctrinei reformei militare, proiect prezentat de Statul Major General al armatei ruse. Potrivit acestei doctrine, în 2007, armata ar urma să deţină o forţă de reacţie rapidă, să-şi încheie transformarea într-o armată majoritar profesionistă şi să reducă termenul serviciul militar la jumătate. Putin a susţinut şi ideea ca cetăţenilor din CSI să li se rezerve posibilitatea de a servi în cadrul armatei ruse110 – o altă dovadă de nesocotire a opţiunilor celorlalte state independente. Preşedintele rus a mai spus că Rusia îşi va dezvolta forţele de rachete strategice şi va re-desfăşura rachetele nucleare strategice grele UR-100 NU (clasificate de către NATO sub indicativul SS-19), fapt ce nu-i permite ţării sale să-şi mai reducă Forţele de rachete strategice. El a spus că Rusia are o rezervă importantă de rachete cu rază medie de acţiune datînd din perioada sovietică şi că „au păstrat întreagă capacitatea lor de a depăşi orice sistem de apărare anti-rachetă”. Intervenţie armată în conflicte etnice Cu aceeaşi ocazie, ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, a prezentat situaţiile în care Moscova ar putea da lovituri militare preventive, potrivit noii sale doctrine militare. Astfel, loviturile militare preventive ar trebui justificate de existenţa unei „ameninţări inevitabile, clare şi distincte la adresa ţării”. Moscova poate opta pentru asemenea măsură şi dacă „există

105 Interfax, 9 octombrie 2003 106 RFE/RL, 9 octombrie 2003 107 Interfax, 2 octombrie 2003 108 RFE/RL, 2 octombrie 2003 109 Interfax, 2 octombrie 2003 110 RFE/RL, 2 octombrie 2003

ameninţarea reducerii accesului său în anumite regiuni din lume, în care şi-a definit interese financiare şi economice cruciale”. În plus, Rusia poate utiliza “dreptul său militar de intervenţie în cadrul CSI” dacă „se dezvoltă o situaţie complexă şi instabilă” sau dacă „există o ameninţare directă la adresa cetăţenilor ruşi sau a etnicilor ruşi”, a spus Ivanov. El a adăugat totuşi că nu vede „o asemenea ameninţare în cadrul CSI astăzi” şi că forţa militară ar trebui utilizată numai dacă „toate celelalte modalităţi, inclusiv aplicarea de sancţiuni internaţionale, au fost epuizate”111. NATO, preocupat de noua Doctrină Putin Preşedintele rus, Vladimir Putin, l-a primit la Kremlin, la 30 octombrie 2004, pe secretarul general al NATO, George Robertson, aflat în ultima sa vizită oficială la Moscova, înainte de a părăsi funcţia pe care o deţine în fruntea Alianţei, ce urma a fi ocupată de la sfârşitul anului de fostul şef al diplomaţiei olandeze Jaap De Hoop Scheffer. Solicitat de presa rusă să comenteze afirmaţia sa făcută într-un interviu pentru Interfax, potrivit căreia NATO are preocupări cu privire la noua doctrină de modernizare a forţelor armate ale Rusiei, George Robertson a indicat, tot la sosirea sa la Moscova, că sunt puncte neclare în această doctrină - numită de NATO "cartea albă" - la care ar dori să primească explicaţii din partea conducerii ruse cu ocazia acestei vizite112. George Robertson şi-a manifestat speranţa că dialogul pe care îl va avea cu oficialităţile ruse va fi unul “deschis şi sincer” şi va clarifica problemele existente între cele două părţi. De menţionat că responsabili ai NATO şi-au exprimat îngrijorarea şi în urma declaraţiilor Moscovei potrivit cărora Rusia şi-ar putea revizui doctrina militară, îndeosebi în domeniul armelor nucleare, dacă Alianţa Nord-Atlantică, creată în epoca războiului rece, va rămâne un bloc militar cu o doctrină "ofensivă". "Dacă NATO se menţine în calitate de alianţă militară, păstrându-şi actuala doctrină ofensivă, acest lucru va necesita o revizuire profundă a planificării militare ruse, inclusiv schimbări în stategia nucleară", se arată în planul de modernizare a forţelor armate ruse113, prezentat la începutul lunii octombrie 2003 în faţa activului Armatei. Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Aleksandr Iakovenko, declara încă înainte de sosirea secretarului general al NATO la Moscova că rămân domenii în relaţiile dintre Rusia şi NATO unde poziţiile şi punctele de vedere diferă. Diplomatul rus a menţionat extinderea Alianţei cu noi membri, pe care Moscova o consideră, "cu calm, negativă". "Rusia nu va dramatiza această situaţie, dar nu va rămâne un observator pasiv al acestui proces"114, a mai afirmat Aleksandr Iakovenko. 2. Tehnica militară: dezvoltări şi speranţe În cadrul noii doctrine Putin aplicate în spaţiul militar, au fost vizate trei elemente cruciale ale forţelor armate: tehnica, personalul şi strategia. Cea mai spectaculoasă dezvoltare ulterioară a suferit-o cercetarea tehnologică şi ştiinţifică în domeniul tehnicii militare, în timp ce aspectele strategice au vizat cu preponderenţă calchieri după modelul american. Cel mai

111idem 112 Interfax, 30 octombrie 2003 113 Interfax, 2 octombrie 2003 114 Interfax, 28 octombrie 2004

neconform cu aspiraţiile Rusiei de renaştere a puterii armate ca bază pentru promovarea doctrinei Putin este personalul militar, complet neacordat criteriilor unei armate noi, profesioniste şi eficiente. Tehnologie militară de vîrf De la sfârşitul Războiului Rece, forţele armate ale Rusiei au fost demobilizate şi restrînse numeric, simţindu-se nevoia acută a unei reforme instituţionale. În acelaşi timp, industria de armament păstrează încă un potenţial important de adaptare şi dezvoltare iar armele pe care le produce sînt de cea mai bună calitate, dovadă căutarea de care se bucură pe piaţa globală a armamentelor. Analizele actuale par să indice că Rusia, imediat după 1992, a încetat să mai fie un competitor viabil pentru armata americană. Media s-a mărginit la a relata doar prăbuşirile avioanelor de vînătoare în demonstraţii aeriene internaţionale şi rareori vorbeşte despre un nou produs al industriei de apărare prezentat la o anumită expoziţie. În acelaşi timp, există numeroase relatări despre realizările industriei americane şi dezvoltărilor de tehnică militară, în special după războiul din Golf. Interesul armatei americane este concentrat asupra continuării procesului de revoluţionare a domeniului militar folosind noi tehnologii şi tactici învăţate în conflictele şi războaiele foarte diferite de cel, altă dată foarte posibil, între SUA şi Rusia în Europa. Statele Unite beneficiază, în acelaşi timp, şi de cel mai mare buget militar din istoria sa, mai mare decît suma bugetelor tuturor potenţialilor săi competitori la hegemonie sau măcar la redesenarea scenei internaţionale ca una multipolară. Chiar şi aşa, Rusia nu a încetat niciodată să fie un puternic producător de armament. În timp ce armata, flota maritimă şi aeriană ruse sunt în condiţii ce reflectă o neglijenţă criminală, fiecare argument care ar fi putut readuce Rusia în poziţie de putere militară a rămas nealterat şi după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Folosind acumularea datoriilor noilor state independente pentru alimentarea cu petrol şi gaze, Rusia a reuşit să preia, cu prioritate, controlul asupra majorităţii capacităţilor de producţie din complexul militar-industrial aflate pe teritoriul acestor state, cedate de guvernele respective pentru a compensa datoriile enorme neachitate la resursele energetice. De aceea Rusia a produs constant tehnologie militară de vîrf şi a prezentat-o la expoziţii şi exerciţii demonstrative internaţionale, trădîndu-şi capacităţile în acest domeniu. Şi asta în ciuda lipsei acute de fonduri pentru a-şi putea dota propria armată cu noile capabilităţi produse. Mai mult, Rusia a trecut la un nou model de finanţare a dezvoltării armelor sale şi menţinerea calităţii cercetării şi a capacităţilor de producţie a noilor arme. În afara priorităţii acordate acestor incubatoare de idei în domeniul militar, Moscova a adoptat strategia producţiei de tehnică militară destinată unor clienţi mai înstăriţi cărora li se arăta potenţialul noilor capacităţi şi li se livra o variantă mai slab dotată sau cu capacităţi de foc mai reduse, pe motivul regulilor de neproliferare sau al menţinerii unor secrete tehnologice. Astfel, era finanţată cercetarea, producţia şi testarea armelor noi, existau cîteva exemplare-model pentru propria armată şi se livrau variante mai reduse ca valoare şi mai slabe ca performanţe clientului ce achita întreaga notă de plată115.

115 Yevgeny Bendersky, Urmărind tehnologia militară rusă, Power and Interest News Report –PINR, 26 iulie 2004

a. Vehicul de luptă blindat BMP-3 Una dintre cele mai bune realizări ale complexului militar-industrial rus după destrămarea Uniunii Sovietice a fost vehiculul de luptă blindat BMP-3, care a fost preferat în locul vehiculelor occidentale în contractele semnate de Emiratele Arabe Unite şi Oman, state aflate de multă vreme între clienţii tradiţionali şi fideli ai Washingtonului. b. Lansatorul de rachete S-300 şi S-400 Sistemul de rachete rus sol-aer S-300 şi succesorul său mai puternic, S-400, sunt considerate a fi mai puternice decât Sistemele de rachete Patriot americane. Exerciţiul prognozat care ar fi probat capacităţile funcţionale comparative ale Patriot şi S-300 nu a avut niciodată loc, lăsînd complexului militar rus o supramaţie niciodată contestată, dar nici dovedită, faţă de sistemele americane de rachete. c. Elicopterul Kamov-50 Continuând această listă amintim familia de elicoptere militare Kamov-50 care includ ultimul tip de tehnologii şi tactici de tragere de precizie, fiind egale ca forţă cu ceea ce are de oferit mai bun Washingtonul şi Occidentul116. d. Avionul Su-30 O altă dovadă a puterii tehnologiei militare ruse o reprezintă rezultatele ultimelor exerciţii comune indo-americane de bătălie aeriană. Avioanele moderne de vînătoare ruse Su-30 ale armatei indiene au surclasat la capitolul manevrabilitate avioanele americane F-15 în majoritatea scenariilor de luptă, obligîndu-l pe generalul de aviaţie american, Hal Homburg, să recunoască faptul că tehnologia de aviaţie rusă manevrată de indieni a dat “deşteptarea” Forţelor Aeriene americane. În plus, Instituţia militară rusă continuă să creeze alte elicoptere, tancuri şi vehicule blindate care sunt comparabile ca fiabilitate şi calităţi tehnice cu cele mai bune aparate similare oferite de Occident. Mai mult chiar, Mexic, de mult un client al tehnologiei militare americane, şi-a exprimat interesul pentru o cantitate limitată de arme de producţie rusă. O parte a explicaţiei acestor succese – limitate dar fără îndoială cruciale pentru supravieţuirea industriei militare ruse – vine din faptul că, în ciuda acestor vremuri dificile, unele dintre fabricile militare din oraşele fantomă ruse, altă dată spaţiile în care se dezvoltau proiectele ultrasecrete, sînt încă operaţionale şi continuă să lucreze la aceleaşi proiecte ca înaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice, al căror scop este dezvoltarea unor tehnologii comparabile sau mai bune decît cele disponibile în Occident117. Cum armata americană se va confrunta în războaiele viitoare cu armate ce deţin arme ruse sau derivate, Washingtonul ar trebui să fie mult mai atent la ce se întîmplă în spaţiile întinse ale Federaţiei Ruse. Perspectivele dezvoltării tehnologice a forţelor aeriene ruse Conducerea de vîrf a Rusiei a decis că cea mai bună cale de oprire a declinului în ceea ce priveşte capabilităţile tehnicii aeriene este să actualizeze echipamentele şi să transforme câteva din

116 idem 117 idem

elemente forţei aeriene în “forţe eficiente de luptă anti-teroristă”118. Astfel, în 2005, forţa aeriană a Rusiei va continua să se bazeze substanţial pe extinderea perioadei de viaţă a bombardierelor cu rază lungă de acţiune, să îşi sporească capabilităţile tehnologice şi să promoveze realizările industriilor de apărare în domeniul echipamentului destinat aviaţiei. Din păcate, puţină atenţie este acordată moralului, pregătirii şi profesionalizării standardelor personalului ce deserveşte aceste capabilităţi tehnice deosebite. Transportul militar aerian va suferi îmbunătăţiri începând cu vara anului 2005, conform afirmaţiilor lui Viktor Livanov, Director General la Compania de Avioane Ilyushin. Asta se va concretiza în instalarea unor noi elemente de zbor şi armament pe platforma IL-76MD-90, îmbunătăţind actualul sistem de gestionare a spaţiului cabinei cu sisteme multifuncţionale LCD. Dacă are succes, tehnologia va fi introdusă în acelaşi an şi la alte avioane militare de transport ale armatei ruse. Tehnologii experimentale s-au utilizat cu prioritate şi pentru a întări capabilităţile elicopterului KA-52 (Alligator). După 17 teste de zbor încheiate cu succes în 2004, prima jumătate a anului 2005 va încheia faza de testare pentru noul sistem radar aeropurtat Arbalet. Sistemul radar însuşi furnizează imagini de înaltă calitate cu un spaţiu larg de nivele de detecţie, astfel încît creatorii săi, de la Corporaţia de Cercetare Fazotron, cred că ar putea fi superior sistemului radar american AH-64 (Long Bow) în ceea ce priveşte aria de detecţie, precizia şi calitatea imaginilor119. Aceste priorităţi tehnologice întăresc capacitatea de export a tehnicii aviatice ruse. În plus, bombardierul strategic supersonic Tu-160 (Blackjack) modernizat va fi adăugat inventarului avioanelor cu rază lungă de acţiune în aprilie 2005. Modernizarea acestui avion la fabrica de avioane Kazan, a inclus îmbunătăţiri ale tehnicii de zbor ca şi creşterea capacităţilor de atac. Generalul-locotenent Igor Khvorov, comandantul Armatei 37 a Aerului, a confirmat că se lucrează la creşterea preciziei rachetelor de croazieră cu raza de 3000 km120. Principalele aparate ale aviaţiei ruse cu rază lungă de acţiune a aviaţiei ruse sînt bombardierul strategic supersonic Tu-160 (Blackjack) şi bombardierele strategice Tu-95MS (Bear) şi Tu-22M3 (Backfire). Khvorov a declarat că doar unul din trei avioane este utilizat de obicei, astfel încît multe aparate pot depăşi durata de viaţă prognozată de 25 de ani, păstrîndu-şi caracteristicile. În plus, chiar durata de viaţă a unor nave aeriene folosite curent ar putea fi prelungită substanţial după o evaluare a stării lor actuale. Asemenea semnale de progres în industria aeronautică rusă, care aşează accentele pe diminuarea costurilor şi o mai mare adecvare la schimbările tehnologice, sînt bine primite chiar în forţele armate însele, din cauza potenţialului lor psihologic, de bun augur. De asemenea, Khvorov susţine că aceste bombardiere cu rază lungă de acţiune pot fi folosite cu succes împotriva celei mai presante ameninţări de securitate – terorismul. “Bombardierele cu rază lungă de acţiune nu au fost destinate pentru combaterea terorismului, dar vremurile se schimbă”, a observat el121. Un studiu de fezabilitate despre utilizarea acestei tehnici împotriva ţintelor teroriste, realizat de forţele aeriene ruse după tragedia de la Beslan, susţine folosirea avioanelor cu rază lungă de acţiune ca opţiune împotriva teroriştilor! Deşi Khvorov a admis că nu are nici un rol de jucat

118 Roger N. McDermott, Forţa aeriană rusă are speranţe în noile tehnologii, 4 ianuarie 2005, nr.2, vol.2 119 Interfax, 21decembrie 2004 120 Interfax, 20 decembrie 2004 121 Roger N. McDermott, Forţa aeriană rusă are speranţe în noile tehnologii, 4 ianuarie 2005, nr.2, vol.2

în crizele de tip Beslan, el a vorbit despre utilizarea sistemului “covorului de bombe” în timpul unor asemenea operaţiuni. În mod evident, armata rusă a aerului simte nevoia de a justifica folosirea teoretică a bombardierelor cu rază lungă de acţiune în contextul terorismului internaţional din raţiuni pur bugetare, cu toate că nu are o imagine clară a ceea ce ar putea implica acest fapt. Cercetarea şi producţia în domeniul submarinelor Rusia nu a avut parte, în ultima vreme de prea multe ştiri bune despre puterea sa maritimă în declin, dar lansarea unui nou submarin a reprezentat aproape o lovitură în monotonia evenimentelor negative. Pe 28 octombrie 2004, un nou submarin numit St Petersburg – în onoarea sărbătoririi a trei sute de ani de existenţă a oraşului - a fost lansat la unul dintre cele mai vechi şantiere navale din Rusia, Admiralteyskiye Verfi. Submarinul de generaţia a patra cu propulsie convenţională, proiectat de Biroul Central de Design Rubin, este primul submarin din proiectul Lada lansat, construit pentru Marina rusă după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Vladimir Alexandrov, directorul executiv al Admiralteyskiye Verfi, crede că nava are doar câţiva rivali în lume. St. Petersburg are 67 de m lungime, cu o înălţime de 7 metri şi o lăţime de 6,5 metri. Este echipat cu modele noi de torpile şi rachete de croaziere şi poate naviga autonom timp de 45 de zile122. Într-adevăr, St. Petersburg are anumite avantaje faţă de vechile generaţii de submarine ruse. De exemplu, nivelul de zgomot este mai redus, carena sa este mai eficientă având o textură ce previne locaţia hidro-acustică. O inovaţie clară, care îl deosebeşte de celelalte modele similare din lume, se referă la sistemul care asigură siguranţa ecologică a vasului. Mai mult, submarinul deţine un sistem de manevrare tehnico-automat atît pentru drum cît şi pentru armele sale, ca şi alte măsuri ce îi măresc capaciatea de supravieţuire. Igor Spassky, Şeful Biroului Central de Design Rubin, speră ca viitoarea cooperare între structurile de proiectare şi construcţie va ajuta la îngustarea limitelor unităţilor dependente de aer aşa cum s-a întîmplat cu St. Petersburg. Experţii ruşi dezvoltă cercetări pentru o nouă generaţie de uzine electrice cu scopul de a mări timpul pe care submarinele convenţionale îl petrec sub apă. Se testează deja elemente şi tehnici independente de aer/anaerobe care vor permite submarinelor să rămână sub apă mai multe săptămâni, eliminând nevoia de reveni la suprafaţă în mod constant123. Este o arie de cercetare vitală pentru Marina rusă care ar trebui să demonstreze potenţialul său de a menţine o paritate teoretică cu Marina Statelor Unite, păstrîndu-şi neştirbite şi credibile ambiţiile afirmate - mai degrabă nerealiste – de a concura tehnica militară americană, însă în acest caz cercetarea ar înghiţi o parte însemnată a bugetului apărării. "Dorim să continuăm cooperarea activă cu constructorii de nave, în special pentru a continua dezvoltarea unităţilor anaerobe în comun”124, susţine Spassky. Dar modificări substanţiale au loc şi în cazul submarinelor strategice. Astfel, Rusia va dezmembra două submarine nucleare din clasa Akula – cunoscute în Occident cu numele dat de NATO, “Typhoon”- cel mai mare submarin din flota rusă125. Fondurile pentru

122 Itar-Tass, 28 octombrie 2004 123 Roger N. McDermott, Rusia lansează un nou submarin pentru îmbunătăţirea imaginii marinei, Eurasia Daily Monitor, nr.118, vol 1, 2 noiembrie 2004 124 Itar-Tass, 28 octombrie 2004 125 Izvestia, 19 ianuarie 2005

dezmembrare provin din programul american CTR - Cooperative Threat Reduction – program înfiinţat de Congres, în 1991, cu scopul de a susţine controlul de stat al Rusiei şi a asigura securitatea armelor şi materialelor nucleare din era sovietică. Din 1992, Pentagonul a plătit miliarde de dolari Rusiei, Ucrainei, Belarusului şi Kazahstanului pentru a finanţa distrugerea rapidă şi sigură a arsenalurilor nucleare şi chimice şi pentru a întări controlul asupra mişcărilor materialelor periculoase, într-un efort de neproliferare. În 2004, programul CTR – numit şi programul Nunn-Lugar după numele celor doi congresmeni americani care au lansat această iniţiativă, în primele momente ale prăbuşirii Uniunii Sovietice – a alocat 690 milioane de dolari pentru aceste proiecte în fostele ţări sovietice. Pierderea de materiale radioactive din submarinele vechi ale erei nucleare sovietice a devenit o preocupare majoră a ecologiştilor ruşi în ultimii ani. Recent, doi ofiţeri ai forţelor navale ruse - Alexander Nikitin şi Grigory Pasko – au fost acuzaţi de spionaj pentru că au dezvăluit oficialilor norvegieni informaţii despre scurgeri nucleare şi chimice în Marea Nordului şi pentru dezvăluiri similare în Extremul Orient făcute japonezilor. În 2000, o uzină de reprocesare a resturilor nucleare din submarine s-a deschis la Severodvinsk, uzină la care SUA a contribuit cu 17 milioane de dolari126. Aceste nesocotiri ale preocupărilor internaţionale şi interpretarea drept “spionaj” a avertizării privind scurgeri radioactive aduc în memorie momentul accidentului de la Cernobîl, atunci cînd timp de 4 zile Mihail Gorbaciov a negat o asemenea scurgere, expunînd milioane de cetăţeni ruşi la iradiere, în timpul manifestaţiilor de la 1 mai şi alte milioane de europeni radiaţiilor neanunţate. Mai mult, scurgerea de atunci este legată de armată deoarece a avut loc în timpul unui exerciţiu de simulare a atacului cu bombă nucleară asupra uzinei atomice şi s-a produs din cauza unor angajaţi aflaţi în stare de ebrietate127. Recursul la asemenea practici, ale disimulării informaţiilor vitale pentru protejarea cetăţenilor altor state de efectele radiaţiilor accidentale, întăresc suspiciunile vizînd o revenire la o epocă expansionistă, cînd scopul scuză mijloacele iar Armata rusă nu trebuia să trădeze nici un defect. Două din cele şase submarine din clasa Typhoon, produse în anii 1980 sînt destinate dezmembrării. O delegaţie a membrilor Congresului american şi oficiali ai Ministerului rus al Apărării au vizitat locul unde se va produce dezmembrarea în 17 şi 18 ianuarie 2005, în oraşul Severodvinsk din nord-vestul Rusiei128. Submarinul este lung de 172 metri şi are capacitatea de a transporta 20 rachete balistice navale ruse de cea mai mare dimensiune, cunoscute sub denumirea de RSM-52 după nomenclatorul rus şi SS-N-20 Sturgeon după nomenclatorul NATO. Fiecare rachetă transportă 10 focoase nucleare iar submarinele din clasa Typhoon le pot lansa de sub calota polară fără să fie nevoie anterior să o spargă. Această abilitate previne detectarea în avans a lansării de către sateliţi şi intercepţia timpurie. Nu trebuie uitat că învelişul submarinelor are capacitatea să deflecteze semnalele sonarelor, submarinul fiind astfel şi mai dificil de localizat. Ultimele 4 submarine din clasa Typhoon vor fi modernizate, deşi numai unul îşi va păstra rachetele balistice intercontinentale. Submarinele vor fi echipate cu noile sisteme de rachete Bulava-M129.

126 Nabi Abdullaev, Rusia a casat două submarine din era sovietică, ISN SECURITY WATCH, 20/01/05 127 Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat vol 4, partea I, editura RAO, Bucureşti, 2004 128 Izvestia, 19 ianuarie 2005 129 Izvestia, 19 ianuarie 2005

Exerciţii navale în Atlantic Lansarea unui nou submarin sau reconfigurarea celor vechi, oricît de salutată de către oficialii in cercurile Marinei ruse, constituie cu greu o reafirmare semnificativă a relansării unei marine în declin de la colapsul URSS, în 1991. Sînt şi alte semne, ar agumenta unii, că pentru Marina rusă ar urma să vină vremuri mai bune. La sfîrşitul lunii noiembrie 2004, o flotilă de nave a Flotei de Nord s-a reîntors în portul Severomorsk, după ce a încheiat o suită largă de exerciţii pentru grupuri de portavioane, în Oceanul Atlantic. Rămînînd cu utilitatea tot la nivelul unui sprijin pentru moral în general, exerciţiul a dovedit mai multe despre starea Marinei şi cultura politică în care aceste exerciţii au fost planificate130. Cel puţin superficiale ca substanţă şi organizare, exerciţiile care au durat o lună au fost impresionante, au testat capabilităţile anti-submarine şi de apărare aeriană ca şi capacităţile de alimentare a vaselor direct pe mare. A participat un crucişător nuclear, Petr Velikiy (Petru cel Mare), vasul mineralier Amiral Ushakov, crucişătorul înarmat cu rachete de croazieră Mareşal Ustinov şi portavionul Amiral Kuznetsov. Exerciţiile din Atlantic au fost concepute ca o testare serioasă, mai puţin ca un spectacol mediatic. Amiralul Mikhail Abramov, comandantul Flotei Nordului, crede că aceste exerciţii demonstrează fiabilitatea şi funcţionalitatea Flotei Nordului ca şi capacitatea de a apăra frontierele Rusiei, dovedind şi un grad înalt de pregătire de luptă131. Pînă la acest exerciţiu, navele Flotei Nordului nu au fost decît în Marea Barents. Participanţii au fost neexperimentaţi cu condiţiile dificile din Atlantic, astfel că au fost întrebuinţate la maximum abilităţile piloţilor ruşi, care nu au avut niciodată nici pe departe numărul de ore de zbor pe care le prevede pregătirea din cadrul NATO. În fapt, au fost raportate peste 100 de ieşiri pentru fiecare avion de luptă, dovedind utilitatea exerciţiului pentru întărirea experienţei tinerior piloţi în condiţiile vremii nefavorabile132. Intrarea Rusiei în era exerciţiilor în Atlantic pentru forţele navale, combinată cu cercetarea în domeniul submarinelor, deşi la o scară redusă faţă de ceea ce şi-ar fi dorit mulţi amirali, sugerează schimbări importante în armata rusă care încearcă să promoveze imaginea unor capabilităţi majore în domeniul naval, mai mari decît posedă Rusia în realitate. Dată fiind pregnanţa ameninţărilor la adresa integrităţii ce vin, în mare parte, din interior sau din apropierea imediată a propriilor frontiere, locaţia exerciţiilor arată că ostilitatea la adresa Statelor Unite ca potenţial duşman sau rival naval rămîne în actualitate pentru elitele ruse din domeniul securităţii. După afacerea submarinului Kursk şi ale tragedii, sînt semnale clare că mulţi îşi doresc întărirea capabilităţilor navale, dar nu au convenit cum să le utilizeze133. Vînzările de arme Am văzut că dezvoltările tehnologice din domeniul militar şi interesul crescut pentru asemenea dezvoltări, în ultima vreme, sînt probe ce demonstrează relansarea cheltuielilor de înarmare şi interesul pentru competitivitate, componentă esenţială a doctrinei Putin care are nevoie de “argumente tari” pentru a-şi relua avatarurile de superputere. Însă acest tip de

130 Roger N. McDermott, Rusia lansează un nou submarin pentru îmbunătăţirea imaginii marinei, Eurasia Daily Monitor, nr.118, vol 1, 2 noiembrie 2004 131 Channel One TV, 22 octombrie 2004 132 idem 133 Roger N. McDermott, Rusia lansează un nou submarin pentru îmbunătăţirea imaginii marinei, Eurasia Daily Monitor, nr.118, vol 1, 2 noiembrie 2004

comportament ce stîrneşte preocuparea este dublat de un nou tip de dezvoltare în domeniul vînzărilor de arme către clienţi aflaţi fie sub embargo, fie sub o formă de limitare implicită a livrărilor de noi tehnologii, fie către clienţi aflaţi în rivalitate directă cu partenerii strategici ai Statelor Unite din Orientul Îndepărtat-Taiwan şi din Orientul Apropiat – Israel. Astfel, în ultimele discuţii ce urmau să demonstreze o creştere a cooperării militare ruso-chineze, Moscova a spus că examinează posibilitatea de a vinde bombardiere strategice Beijingului134, într-o mişcare ce ar da un impuls major capabilităţilor aeriene chineze şi ar irita puternic Washingtonul. Şeful Forţelor Aeriene ruse, Vladimir Mikhailov, a făcut anunţul pe 13 ianuarie 2005, cînd a discutat despre primele exerciţii comune ruso-chineze din istorie, anunţate de ministrul Apărării Sergei Ivanov la sfîrşitul anului anterior. Mikhailov a spus că bombardierele Tu-22M şi Tu-95 din cadrul forţelor aeriene vor participa la manevrele comune de la sfîrşitul anului şi că Beijingul ar putea dori aceste aeronave “dacă va avea banii necesari”. Experţii militari au declarat, pentru media rusă de a doua zi, că în Armata chineză există doar cîteva bombardiere cu rază lungă de acţiune de tip sovietic Tu-16, care nu pot constitui o ameninţare chiar şi pentru Taiwan. Recent, Beijingul şi-a arătat interesul deosebit pentru cumpărarea aparatelor Tu-22, care sînt capabile să zboare cu o viteză de două ori mai mare decît cea a sunetului135. Aparatul geamăn Tu-22M, poreclit “Backfire” în nomenclatoarele occidentale, este capabil să lovească ţinte aflate la distanţe mari cu armament convenţional sau nuclear amplasat pe rachete de croazieră, iar vînzarea lor în China ar pune mari probleme marinei americane din Pacific, potrivit experţilor militari citaţi de presa rusă. Totuşi, numărul efectiv de aparate Tu-22M necesare pentru distrugerea flotei americane din Pacific este de circa 40, ceea ce ar costa Beijingul cîteva miliarde bune de dolari. La negocierile privind controlul armamentelor de la sfîrşitul anilor 70, SUA au cerut Uniunii Sovietice să includă aparatele Tu-22M în arsenalul strategic nuclear rus. Cererea nu a fost satisfăcută, iar unica formă de concesie acceptată de oficialii sovietici, la acea oră, a fost să scoată de pe bombardierele din această clasă sistemul de alimentare în aer, pentru a limita raza de acţiune. Producţia de aparate Tu-22M a fost oprită în 1991, dar actuala flotă aeriană rusă dispune de 130 asemenea bombardiere136. În ultimii 10 ani, China a devenit principalul client al armelor ruse, plătind miliarde de dolari pe avioane de vînătoare Sukhoi, pe submarine, distrugătoare şi sisteme de apărare antiaeriană sofisticate. Pînă astăzi, cererile Chinei de a achiziţiona aparate Tu-22M au fost respinse de Moscova. Observatorii citaţi în presa rusă şi internaţională au subliniat că ultimele mişcări ale Moscovei ar putea reprezenta o parte din ceea ce Rusia şi China numesc “parteneriat strategic”, dezvoltat în ultimul an ca un efort de contrabalansare a dominaţiei SUA în afacerile globale. O altă surpriză preocupantă în legătură cu comportamentul rus în vînzările de arme o reprezintă un alt client-problemă, Siria. După Anul Nou, au apărut şi semnele repercusiunilor ca urmare a derulării unei asemenea afaceri de export de arme. Alerta a fost declanşată în urma unei şedinţe surpriză a cabinetului israelian, care a apăsat pe toate pîrghiile politice disponibile pentru a cere

134 Nabi Abdullaev, Moscova ar putea vinde Beijingului bombardiere strategice, ISN SECURITY WATCH, 14/01/05 135 Vedomosti, 14 ianuarie 2005 136 idem

Moscovei să oprească afacerea137. Cotidianul Kommersant, de obicei unul dintre ziarele ruse cele mai “pe fază”, a publicat articolul pe această temă abia pe 12 ianuarie şi a reprodus o serie de reacţii din ziarul israelian Ha’aretz despre reuniunea specială a cabinetului israelian în problema relaţiilor cu Rusia. Participanţii la acestă reuniune, ca şi ambasadorul Israelului în Rusia, Arkady Melman - chemat de urgenţă la Ierusalim - au refuzat orice comentariu, aşa că au trebuit cîteva zile pentru a determina epicentrul crizei: planul Moscovei de a vinde Siriei cel mai nou complex de lansatoare de rachete sol-sol, Iskander. Ce este şi mai important şi şocant în legătură cu această afacere este faptul că Kremlinul nu se aştepta la reacţii puternice din Israel. Ministrul rus al Apărării, Sergei Ivanov, s-a trezit sub presiuni neaşteptate în timpul ultimei sale vizite la Washington, din 11-13 ianuarie 2005. Prima sa reacţie, determinată de anii de antrenamente în cadrul serviciilor speciale ruse, a fost să nege: nici un asemenea contract nu a fost semnat sau negociat sau măcar nu a fost analizat fie şi din punct de vedere teoretic138. Ceea ce a făcut aceste negări repetate mai puţin plauzibile este raportul triumfal al lui Ivanov către preşedintele rus, Vladimir Putin, în august anul anterior, despre încheierea programului de testare a noului sistem de rachete şi pregătirea sa de a fi desfăşurat pe teren. Cu acordul preşedintelui Putin, Ivanov a anunţat public achiziţionarea primelor două complexe mobile de lansatoare de rachete pentru Armata rusă, în 2005139. Tocmai sumele modeste de vînzare a complexului au accentuat dimensiunile problemei pentru Moscova, transformînd-o brusc într-un subiect supărător: la uzina de rachete Votkinsk, menţinerea liniei de producţie specială pentru a face 6-8 bucăţi din sistemele de lansare pe an este imposibilă din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere al eficienţei tehnologice, rachetele ar trebui produse “precum cîrnaţii”, după cum a susţinut odată Hruşciov într-un discurs celebru. Este foarte posibil ca acest complex de rachete să fi fost proiectat pe la mijlocul anilor 90, cînd armata rusă a redus la zero achiziţiile şi producţia, ultima fiind interesantă doar dacă exista posibilitatea de export. Aceasta ar putea explica şi numele – Alexandru cel Mare era cunoscut sub denumirea de "Iskander" în cultura arabă, ceea ce se potriveşte perfect cu pieţele din Orientul Mijlociu. Premeditarea pare evidentă. Toamna trecută, Ivanov a făcut o serie de declaraţii belicoase despre capacitatea Rusiei de a lansa “lovituri preventive” împotriva bazelor teroriste din afara frontierelor sale. El era convins de capacitatea redusă a armatei de a reacţiona potrivit declaraţiilor şi ambiţiilor sale dar spera că apariţia noilor sisteme Iskander va creşte credibilitatea afirmaţiilor sale. În acelaşi timp, el nu a găsit nici o problemă în a vinde Siriei cîteva duzini de rachete, punînd la dispoziţia Damascului capabilităţi de foc de cea mai bună calitate. Rusia a prezentat prototipurile Iskander la diferite expoziţii din Orientul Mijlociu de cîţiva ani şi interesul sirian pentru ele nu a fost un secret140. Ivanov a subliniat că exportul acestor rachete nu ar încălca nici un acord internaţional, lucru corect din punct de vedere tehnic: din cauza razei de acţiune de doar 280 kilometri şi greutăţii de 480 kilograme, Iskander nu depăşeşte limitele

137 Pavel K. Baev, Moscova: nici o problemă cu vînzările de rachete către Siria, ISN Security Watch, 19/01/05 138 Lenta.ru, 15 ianuarie 2005 139 Pavel K. Baev, Moscova: nici o problemă cu vînzările de rachete către Siria, ISN Security Watch, 19/01/05 140 Nezavisimoe voennoe obozrenie, martie 2003

de 300 km şi 500 kg care sînt supuse regimului de control al tehnicii în domeniul rachetelor141. Ministerul rus al Afacerilor Externe a subliniat în plus că modelul exportat, cunoscut sub indicativul Iskander-E, este semnificativ mai puţin precis decît cel proiectat pentru “consumul intern”, Iskander-M, şi nu are decît o rachetă în fiecare complex de lansatoare. Aceste reacţii ale autorităţilor ruse de diminuare a efectelor contractului, ar putea crea aparenţa unei apărări bine pregătite, dar nu este aşa. Toate aceste argumente tehnice nu pot face afacerea acceptabilă pentru Israel, acolo unde memoria atacurilor nepedepsite cu rachete iraqiene Scud din 1991 este încă proaspătă. Este foarte posibil ca Kremlinul să fi dorit să păstreze afacerea secretă pînă cînd preşedintele sirian Bashar Al-Assad urma să viziteze Moscova, la sfîrşitul lunii ianuarie 2005 – pentru ca atunci afacerea să pară ca un fapt împlinit. Putin ar putea crede, de asemenea, că în administraţia sa s-a înregistrat o scurgere de informaţii, însă este de notorietate că nivelul corupţiei din “cercul intimilor” săi a atins proporţii comparabile cu cele din Orientul Mijlociu, iar un secret atît de exploziv are o cotă financiară ridicată142 Ministerul rus de Externe nu mai putea să încerce înăbuşirea scandalului cît timp media israeliană a reacţionat vehement – cu atît mai mult cu cît premierul Sharon a reacţionat el însuşi înainte chiar ca ziarul Ha’aretz să lanseze ştirea. Pregătindu-se pentru summit-ul cu preşedintele George Bush, Putin nu avea nevoie de un fapt suplimentar de accentuare a tensiunilor; exporturile ruse de arme în Iran au generat suficiente probleme deja. Moscova trebuie să fi avut o probă a virulenţei reacţiilor la asemenea cazuri de la Turcia, care fusese provocată de planurile ruse de vînzare a sistemelor de rachete sol-aer S-300 Ciprului. Această lipsă de învăţăminte ar putea fi deconcertantă, dacă afacerea vînzărilor de rachete către Siria nu ar fi fost provocată de ambiţiile sau doar dorinţa de a compensa pierderile din profiturile vînzărilor de arme în Asia de Sud-est, unde contracte estimate la 1,5 miliarde de dolari au fost anulate din cauza dezastrului provocat de tsunami, la 26 decembrie 2004143. Putin simte că rolul internaţional al Rusiei s-a diminuat în ciuda creşterii exporturilor energetice ruse, şi îşi doreşte să reînvie rolul tradiţional al Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu, bazat pe exporturile importante de arme. Moscova ştie că Uniunea Europeană, în ciuda obiecţiilor sosite de la Washington – se pregăteşte să ridice embargoul vînzărilor de arme către China, aşa încît legătura cu Siria a fost considerată cu potenţial redus de pericol, măcar şi pentru că lipsesc calificările internaţionale care ar condamna formal un asemenea tip de afacere. Semnalul pentru oricine este, însă lămuritor. 3. Consecinţele aplicării doctrinei Putin în noul proiect strategic al Armatei Noua doctrină militară şi proiectul strategiei de securitate ce se desprind din reviziurea doctrinei Putin conţin o serie de elemente caracteristice: - finanţarea cercetării şi producerii de arme pe seama exporturilor, oricare ar fi clienţii - promovarea controlului şi responsabilităţii exclusive în spaţiul post-sovietic. - promovarea multipolarismului ca expresie a identificării unor parteneri cu ajutorul cărora Rusia să revină în postură de superputere, pentru a echilibra preponderenţa SUA în lume - reconsiderarea posibilităţii de utilizare a armei atomice în cadrul unor conflicte

141 vip.lenta.ru, 13 ianuarie 2005 142 Nezavisimaya gazeta, 14 ianuarie 2005 143 idem

- adoptarea “loviturii preventive” ca opţiune de acţiune şi dincolo de hotarele fostei URSS - reformarea armatei prin reducerea de personal - utilizarea armatei în lupta contra terorismului. Nici una dintre aceste opţiuni nu poate fi considerată benignă deoarece are impact major asupra securităţii globale şi trădează ambiţii hegemonice şi tendinţe belicoase ale noului establishment militar, întărit financiar vremelnic de fonduri aduse din vînzarea de petrol şi gaze naturale. Preocuparea este diferenţiată pentru fiecare din aceste puncte în funcţie de credibilitatea ca un asemenea deziderat să poată fi atins, de eficienţa şi utilitatea schimbării şi de gradul de periculozitate pe care-l comportă pentru securitatea globală. a. Vînzări necontrolate de arme Primul motiv de preocupare vizînd aplicarea noilor strategii aferente doctrinei Putin ţine de vînzările necontrolate de arme. Este adevărat că exportul de arme este una dintre cele mai uşoare căi, pentru Rusia, de a cîştiga mult rîvnita valută. Deja, Rusia este cea de-a doua ţară exportatoare de tehnologie militară din lume, după Statele Unite. După cum susţin diferitele magazine, ziare şi periodice, în prezent tehnologia militară modernă rusă este mai degrabă exportată decît folosită pentru dotarea propriei armate144 din cauza constrîgerilor financiare existente şi altor limitări ale armatei ruse. Acest fapt are implicaţii majore pentru operaţiunile de luptă ale Statelor Unite atît timp cît orice formaţiuni armate insurgente, de gherilă, separatiste sau teroriste din lume sînt aprovizionate cu arme ruse sau derivate ale acestor tehnologii. Chiar dacă guvernul rus exercită un control asupra vânzărilor şi exportului de tehnologie militară, avînd în vedere situaţia dezastruoasă a armatei sale şi lipsa propriilor evaluări şi inventare, tehnologia sa de vîrf poate ajunge pe mîinile oricui145. b. Hegemonia reclamată în “vecintatea apropiată” Cel de-al doilea motiv de îngrijorare majoră are legătură cu creşterea dorinţei ruse de promovare a intereselor şi controlului în “vecinătatea apropiată”, adică în statele foste sovietice. Rusia consideră că aceste state aparţin de drept sferei sale de interese politice, economice şi militare şi a acţionat ca atare în unele din fostele state sovietice, precum în Armenia, Moldova şi Georgia. Această motivaţie este aplicată însă cu precădere statelor Asiei Centrale, bogate în resurse de petrol şi gaze. Deja Rusia se arată din ce în ce mai îngrijorată de prezenţa militară americană în regiune şi încearcă să-şi întărească propria prezenţă acolo prin intermediul unor contacte frecvente şi a unor baze militare. Pentru ca Rusia să-şi exercite totala influenţă, trebuie să-şi constituie o forţă militară viabilă şi echipată cu tehnică de ultimă oră, capabilă de a-şi proiecta forţa dacă apare o asemenea nevoie. Avînd în vedere creşterea competiţiei între SUA şi Rusia în Asia Centrală, amata rusă ar trebui să se doteze ea însăşi cu tehnica militară pe care deja o produce pentru a-şi putea proteja şi exercita pe deplin puterea în sfera sa de influenţă. O asemenea eventualitate ar ridica probleme reale Statelor Unite şi NATO în susţinerea logistică a misiunilor din Afganistan şi Irak.

144 Yevgeny Bendersky, Urmărind tehnologia militară rusă, Power and Interest News Report –PINR, 26 iulie 2004 145 idem

c. Doctrina militară promovează multipolarismul în lume Cel de-al treilea motiv de preocupare majoră are de a face cu doctrina militară rusă actuală, care are drept concept central multipolarismul146. Articolele doctrinei subliniază că Rusia are convingerea că progresul social, stabilitatea şi securitatea internaţională nu pot avea loc decît într-o lume multipolară. Doctrina susţine că Federaţia Rusă va activa pentru organizarea unei asemenea lumi cu toate mijloacele la dispoziţia sa. Este evident faptul că Rusia se vede deja actorul de echilibru sau unul dintre aliaţii ce ar produce acest echilibru. Însă ea nu poate fi una din potenţialele puteri ale acestui scenariu multipolar dacă armata sa duce lipsă de tehnologii avansate şi dacă nu este o forţă militară contemporană ca tehnologie şi comparabilă cu cea din Statele Unite şi din Occident. Ca urmare, este de aşteptat ca Rusia să-şi doteze armata cu cele mai bune tehnologii militare produse147. Dacă exerciţiul indo-american evocat mai sus a trezit la realitate forţele aeriene americane, este de aşteptat ca şi alte asemenea lecţii pentru Statele Unite să urmeze. În ciuda faptului că SUA cheltuieşte pe întărirea forţei armate mai mult decît toţi competitorii săi luaţi laolaltă, oricine poate să-şi amintească de faptul că Rusia a avut nevoie de doar două decenii pentru a-şi crea o flotă navală competitivă la începutul secolului al 18-lea, sau de doar cîţiva ani pentru a concura Panzerele germane, considerate cele mai bune tancuri din lume la acea vreme, spulberate însă în bătălia de la Kursk. Cu ajutorul noilor tehnici cucerite practic, peste noapte, Rusia a ajuns una dintre puterile momentului şi s-a afirmat ulterior ca una dintre superputerile lumii. În timp ce astăzi starea armatei ruse este departe de ceea ce conducerea Rusiei şi-ar dori să fie, susţinerea generală a societăţii pentru dezvoltările tehnologiei moderne şi abilitatea istorică de a reuşi în timp scurt, în ciuda slăbiciunilor economice interne, nu pot fi subestimate. Trebuie să devină un semn de alarmă pentru Europa şi noile proiecte ruse de utilizare a Uniunii Europene – dependentă energetic de Rusia – drept sursă financiară şi economică pentru susţinerea eforturilor militare ruse cu scopul de a constitui un al doilea pol de putere în lume, care să echilibreze Statele Unite. Documentele publice ale doctrinei Putin susţin că “numai împreună cu Europa Rusia ar putea redeveni o superputere”. Afirmaţiile survin unui refuz elegant şi diplomatic al Chinei, invitată în primul mandat Putin să devină motorul economic al unui binom în care Rusiei i-ar reveni forţa militară pentru reconstituirea unui al doilea pol de putere în lume. Nu trebuie uitat, în aceeaşi ordine de idei, că fiecare întîlnire a troicii ruso-franco-germană se încheie cu declaraţii comun agreate prin care cei trei parteneri susţin multipolarismul ca formă de organizare a sistemului contemporan al relaţiilor internaţionale. d. Recursul la tehnologia nucleară Deşi subiectul echilibrului strategic părea a fi rezolvat problema nucleară, iată că noua doctrină Putin readuce în prim plan spectrul unei noi ameninţări. Fără alte argumente viabile pentru a rivaliza cu unica superputere rămasă pe scenă, Federaţia Rusă a reînscris în doctrina sa militară un element la care renunţase de mai bine de 20 de ani: ameninţarea nucleară. Deşi plasată de noi doar pe locul patru între motivele de preocupare pe care le stîrneşte atît lumii libere

146 Nabi Abdullaev, Moscova ar putea vinde Beijingului bombardiere strategice, ISN SECURITY WATCH, 14/01/05 147 Yevgeny Bendersky, Urmărind tehnologia militară rusă, Power and Interest News Report –PINR, 26 iulie 2004

cît şi vecinilor săi, acceptarea în registrul doctrinar a posibilităţii folosirii armei nucleare devine un subiect ce împinge timpul în urmă şi care se constituie într-una din cele mai nefaste consecinţe ale noii doctrine militare. Vom acorda, astfel, un spaţiu mai larg acestui subiect. În anii 80 a existat o şcoală de analişti americani denumită "NUTs" -- Nuclear Use Theorists. Adepţii acestei şcoli de gîndire susţineau că este cazul unei pregătiri pentru utilizarea limitată a armelor nucleare, scopul fiind menţinerea Statelor Unite, a establishmentului şi conducerii militare, a populaţiei şi opiniei publice pregătite pentru ameninţările strategice ale Uniunii Sovietice şi utilizarea efectivă a armei nucleare, nu numai a efectelor sale de descurajare şi a forţei de argument în negocieri. Gîndirea NUT pare să fi reapărut la Moscova în ultimul an. A avut loc o reactivare a forţelor strategice sovietice la un nivel nemaivăzut de la prăbuşirea URSS148. Noile strategii acceptate sînt legate de trenduri mai profunde şi trădează ambiţiile hegemonice în regiune şi aspiraţiile la statutul de superputere, ascunse sub argumente ce ţin de insecuritatea Rusiei: sentimentul încercuirii strategice a Rusiei odată cu intrarea balticilor în NATO, aderarea ţărilor central europene la Uniunea Europeană, revoluţiile din Georgia şi Ucraina, privite cu simpatie în SUA. Un set de evenimene vine să probeze afirmaţia privind renaşterea interesului pentru arma atomică. Astfel, în februarie 2004 au avut loc cele mai mari exerciţii navale din 1982, în timpul cărora s-a produs ratarea supărătoare a lansării unei rachete RSM-54, eveniment la care a asistat şi preşedintele rus Vladimir Putin. În aceeaşi lună Putin a vorbit despre o nouă armă “capabilă să lovească ţinte ascunse în profunzimea continentului cu o viteză supersonică la altitudine şi cu o direcţie aleatoare în timpul zborului”149. Deconspirarea existenţei unei asemenea arme, sau măcar trădarea preocupărilor pentru crearea unei arme care să străpungă scutul antirachetă american – de factură eminamente defensivă – reprezintă un eveniment fără precedent. Cu atît mai mult cu cît armele în discuţie nu sînt cele convenţionale. Dovezile nu se opresc aici, căci în aprilie 2004, testarea unei versiuni a rachetei Topol-M a avut loc lîngă insulele Hawaii în locul obişnuitelor trageri spre Kamchatka. În octombrie acelaşi an, Ministrul Apărării Serghei Ivanov a declarat că principalul obiectiv al politicii militare este “protecţia impotriva atacurilor aeriene/spaţiale”150. Cum singurul stat real capabil de un asemenea atac împotriva Federaţiei Ruse este Statele Unite, se pot întrevedea semnele născînde ale unui nou război rece! În luna noiembrie 2004, Vladimir Putin a anunţat crearea uni noi arme “de un tip pe care celelalte puteri nucleare nu îl deţin şi nu îl vor deţin nici în viitor”. Dincolo de noul anunţ de factură excepţionalistă, experţii susţin că Preşedintele Putin se referea fie la focoasele manevrebile de pe Topol M, desfăşurate din 1998, fie la noua rachetă Bulava cu combustibil solid lansată de pe mare şi testată în septembrie 2004151. Tot în luna noiembrie, un sistem vechi anti-rachetă de tip 53-TS a fost testat la Sary-Shagan.

148 Peter Rutland, Rachetele umane ruse: ce sînteţi nebuni?, Eurasia Daily Monitor, 17 ianuarie 2005, nr.11, vol 2. 149 Interfax, 17 februarie 2004 150 Peter Rutland, Rachetele umane ruse: ce sînteţi nebuni?, Eurasia Daily Monitor, 17 ianuarie 2005, nr.11, vol 2. 151 Associated Press, 18 noiembrie 2004

La 4 decembrie 2004, un reportaj la Centrul TV a arătat o simulare a atacurilor cu rachete împotriva Statelor Unite152. În reportaj se susţinea că aceste rachete pot fi doborîte doar în primele 10-20 de secunde de la lansare, ceea ce însemna că Washingtonul nu ar putea contracara o asemenea armă decît dacă îşi va aşeza bazele anti-rachete în apropierea Rusiei. La 23 decembrie 2004, a avut loc primul test al unei rachete balistice SS-18 (Satan), din 1991 - ultimul test avînd loc anterior la Baikonur, în Kazakhstan, iar rachetele fiind cele construite în Ucraina153. Aceste strategii reprezintă dezvoltarea unor proiecte şi strategii gîndite constant, neîntrerupt, la Moscova, dar care nu au putut fi susţinute material. Relansarea economică – falsă şi vremelnică, după cum am văzut – a permis reluarea fără întîrziere, a acestui tip de proiecte. Acestea reprezintă mai degrabă continuarea decît începutul politicilor anterioare. În acest sens, o probă care subliniază faptul că vechiul duşman nu a ajuns peste noapte partener real, o constituie şi exerciţiul Zapad-99 (West-99) din 1999, care presupunea o blocadă a Kaliningradului, urmată de o lovitură nucleară preventivă a Rusiei. În plus, în mai 2003, Marina rusă a simulat scufundarea unui portavion şi atacarea bazei americane din Diego Garcia în Oceanul Indian! Profitabilitatea proiectelor lucrative derivate Trecerea la operaţionalizarea unei asemenea iniţiative este greu credibilă, din multiple motive: mai întîi, o problemă legată de această strategie este erodarea rapidă a capacităţilor nucleare ale Rusiei. 8 procente din rachete au depăşit deja perioada de garanţie154, iar durata de întrebuinţare a rachetelor SS-18 a fost prelungită de la 10 la 25 de ani155. Konstantin Makienko estimează, în presa rusă, că forţele nucleare vor primi jumătate din sumele pentru achiziţii din bugetul pe anul 2005156, buget evaluat la 187 miliarde de ruble (6 miliarde de dolari), bugetul acestei arme înregistrînd astfel o creştere cu 27% faţă de anul precedent157. Reluarea proiectelor ce includ strategii nucleare este, probabil, rezultatul faptului că afirmaţiile repetate privind prietenia cu Statele Unite nu au dat rezultatele scontate de Moscova. “Washingtonul nu respectă decît pe cel puternic, iar singura motivaţie a Rusiei de a reclama astăzi statutul de superputere este arsenalul său nuclear”, gîndesc strategii ruşi din vechea şcoală belicoasă sovietică. Rusia rămîne încă unica putere care ar putea distruge Statele Unite în cîteva ore158. Dar în practică, acest tip de raţionament este contraproductiv din trei motive (izvor al dilemei de securitate). - Mai întîi, ar atrage reacţii negative printre vecinii Rusiei. Activitatea pe această direcţie va readuce în amintire potenţialele ameninţări clasice în era nucleară, de la accidente nucleare la şantajul nuclear. - În al doilea rînd, Washingtonul-ul îşi are încă propriul proiect NUT, deşi prăfuit în sertarele Pentagonului. Dezvoltarea şi reaşezarea capabilităţilor nuclare ruse nu fac decît să justifice mai multe cheltuieli pe apărarea antibalistică precum şi cercetarea în domeniul unei noi generaţii de mini bombe nucleare, în SUA. De asemenea ar susţine criticismul din 152 Peter Rutland, Rachetele umane ruse: ce sînteţi nebuni?, Eurasia Daily Monitor, 17 ianuarie 2005, nr.11, vol 2. 153 Kommersant, 22 decembrie 2004 154 Interfax, 10 decembrie 2004 155 Nezavisimoe voennoe obozrenie, 24 decembrie 2004 156 Vedomosti, 23 decembrie 2004 157 Vremya novostei, 30 decembrie 2004 158 Peter Rutland, Rachetele umane ruse: ce sînteţi nebuni?, Eurasia Daily Monitor, 17 ianuarie 2005, nr.11, vol 2.

Congresul american care doreşte să diminueze cu 400 milioane de dolari bugetul anual destinat ajutorului Rusiei de a-şi securiza arsenalul nuclear. - În fine, un asemenea proiect ar înemna cheltuirea unor sume de bani ce ar fi mult mai utili pentru reorganizarea unei armate de profesionişti capabilă să facă faţă ameninţărilor reale la adresa securităţii Rusiei. Această dilemă a mai existat în anii 90, cînd ajunsese publică o dispută constantă între Ministrul Apărării de la acea vreme, Igor Sergheev – care dorea modernizarea arsenalului nuclear - şi şeful Statului Major General, Anatoli Kvaşin, care privilegia dezvoltarea forţelor convenţionale. Beneficiile acestei noi politici nucleare par să fie doar simbolice: este o metodă de tratare a rănilor psihice ale elitei politico-militare ruse. Mai generoasă, reprezentanta de la Carnegie Endowment's, Rose Gottemoller, a sugerat într-un briefing la 14 decembrie 2004, că Putin foloseşte strategia nucleară pentru comunicarea publică, pentru a asigura poporul că el se ocupă încă de protejarea statului rus. Forţele spaţiale şi de rachete au însemnat o realizare deosebită a Uniunii Sovietice. Încă şi astăzi mai au o valoare practică, cu aplicaţii mergînd de la zborurile comerciale la substituirea navetelor Statelor Unite pentru transporturile către Staţia Spaţială Internaţională. Forţele Spaţiale Militare obţin 30 de milioane de dolari din lansarea sateliţilor comerciali, dar acest serviciu nu a mai fost constant din 2001159. Promovarea acestor aplicaţii paşnice este forma cea mai utilă şi productivă pentru folosirea moştenirii capabilităţilor nucleare din epoca sovietică, nu amplificarea unor ameninţări strategice inexistente. e. Adoptarea strategiei loviturilor preventive Al cincilea motiv de preocupare atît pentru vecinii Rusiei, noile state independente, cît şi pentru aliaţii vest-europeni din NATO şi Statele Unite îl reprezintă îmbrăţişarea strategiei “loviturilor preventive”. Şi nu ne gîndim aici la ideea în sine, cuprinsă în noua doctrină militară ce susţine Doctrina Putin regîndită, cît la posibilele/virtualele ţinte avute în vedere. Cînd Generalul Yuri Baluevsky, noul şef al Statului Major General rus, a declarat pe 8 Septembrie 2004, că Rusia poate lansa lovituri preventive împotriva bazelor teoriste oriunde în lume, cei mai mulţi dintre experţi au considerat această declaraţie fie ca o tentativă de a distrage atenţia de la slaba performanţă a serviciului de securitate la Beslan fie ca un simplu “bluf strategic”. Oricum în ziua următoare, într-o dovadă de unitate rară, Ministrul Apărării Sergei Ivanov a confirmat declaraţia, pentru ca ulterior Baluevsky să o reitereze, adăugînd că asemenea lovituri vor fi autorizate de Preşedinte în calitatea sa de şef suprem al armatei160. Această insistenţă poate fi un efort stângaci de a preschimba o declaraţie neînsemnată într-o propunere plauzibilă prin repetarea ei frecventă. De asemenea, poate da naştere unei serii de baloane de încercare, pregătind terenul pentru o adevărată lovitură, limitată militar dar cu mare impact politic161. Nu pedepsirea teroriştilor ar fi miza unei asemenea lovituri ci faptul că autorităţile ruse au nevoie disperată de a demonstra că Rusia nu este slabă, din moment ce Preşedintele Putin a afirmat în declaraţia sa din 4 Septembrie „Cel slab va fi învins!”

159 Kommersant, 22 decembrie 2004 160 Newsru.com, 10 septembrie 2004 161 Pavel K. Baev, Loviturile preventive ruse, opţiuni şi capabilităţi, ISN Security Watch, 15 septembrie 2004

Armata rusă, deşi marcată de disfuncţionalităţi şi elemente vetuste, este încă capabilă să execute cîteva lovituri limitate fără să se folosească de arsenalul nuclear. Dacă punem recentele exerciţii militare în contextul retoricii şi a realităţilor geopolitice, am putea avea o idee care ar fi posibilele ţinte. Acestea ar trebui să fie situate dincolo de graniţele Rusiei dar în apropierea sa imediată – şi nu pe teritoriul statelor capabile de un răspuns puternic. O corecţie aplicată Georgiei Astfel, primul candidat pentru opţiunile „preventive” ale strategilor ruşi este Georgia, care de curând a devenit deranjantă pentru Rusia datorită presiunilor puternice asupra Osetiei de Sud. Georgia a devenit o prezenţă constantă în ameninţările autorităţilor ruse iar satele cecene din Valea Pankisi au fost prea mult timp identificate de Moscova ca „refugii sigure” pentru rebeli, iar cele cîteva acţiuni de curăţire ale spaţiului executate de forţele georgiene antrenate de Statele Unite nu au înlăturat aceste suspiciuni. O altă posibilitate ar fi Valea Kodori, de unde miliţia georgiană şi bandele cecene întîmplătoare au atacat Abkhazia, implicând chiar şi trupele ruse de menţinere a păcii staţionate acolo162. Din punct de vedere tehnic, Moscova poate porni operaţiuni aeriene şi terestre sincronizate asupra celor două văi. Preşedintele georgian Mikhail Saakashvili ar fi fost atunci lăsat să facă apeluri disperate către Occident, dar Moscova îşi putea justifica acţiunile unilaterale cu cîţiva „terorişti” capturaţi. În 2002, mai exact la 11 septembrie, Putin a ameninţat pentru prima oară direct Georgia cu represiuni pentru găzduirea teroriştilor, dar , la presiunea americană, a fost obligat să dea repede înapoi. Intervenţia sa acum ar deveni subiect de aprige schimburi de telegrame între cele două capitale majore ale lumii, un risc ce ar putea descuraja Moscova pentru a alege o asemenea destinaţie rachetelor sale. Azerbaidjanul consultat post-factum O altă posibilă ţintă este centrul Azerbaidjanului, acolo unde un grup terorist ipotetic poate fi dispersat printr-o lovitură aeriană, eliminând preventiv orice „ameninţare” asupra staţiei radar ruseşti din Gabala. Un mic detaşament al forţelor speciale poate fi paraşutat pentru a întări „mesajul”. Vecinii Rusiei îşi vor aduce aminte că atît grupul Vityaz, astăzi parte a Centrului Special de Operaţiuni al FSB, cît şi unităţile Spetznaz ale Directoratului Principal de Informaţii, sînt antrenate nu pentru operaţiuni de salvare a ostaticilor (treaba asta revine detaşamentelor “Alfa”), ci pentru lovituri în spatele inamicului163. Ar mai putea fi aruncată în aer o peşteră “suspectă” din munţi, iar preşedintele Ilham Aliev ar putea fi “consultat” post-factum şi consiliat să nu se adreseze NATO. Spre Iraq O lovitură mai departe la Sud, dincolo de graniţa spaţiului post sovietic, ar fi, din punct de vedere operaţional mult mai dificilă, dar din punct de vedere politic mult mai impresionantă. Turcia şi Iran sunt improbabile, dar Iraq ar putea oferi mai multe ţinte. Un avantaj în plus al

162 idem 163 Nezavisimoe voennoe obozrenie, 10 septembrie 2004

acestei opţiuni ar fi întărirea alianţei antiteroriste cu Statele Unite, de vreme ce fezabilitatea unei astfel de lovituri din partea Rusiei ar depinde în totalitate de ţinta desemnată de trupele americane. Această operaţiune în colaborare nu implică neapărat o schimbare a atitutinii lui Putin în privinţa războiului din Iraq, deoarece ţinta la alegere, undeva în nordul ţării, poate fi o tabără condusă de al-Qaida164. Totuşi, Rusia nu ar intra, formal, în coaliţia care se luptă împotriva rezistenţei şiite şi sunite, dar ar avea o contribuţie valoroasă pentru cauza comună. Aviaţia rusă cu rază lungă de acţiune a îndeplinit astfel de misiuni, dar din punct de vedere tehnic acestea nu sunt posibile în circumstanţele date165. Rivalii petrolieri din Golf în vizor Mulţi comentatori “patrioţi” îl îndeamnă pe Putin să ia măsuri împotriva susţinătorilor terorismului din regiunea Golfului şi insistenţa oficialilor cum că ar fi găsit 10 “arabi” printre teroriştii ucişi în Beslan, poate indica dorinţa de ajunge mai departe de Iraq. Arabia Saudită în mod sigur nu este luată în discuţie, singurul stat din regiune unde pot fi găsite ţinte potrivite este, poate Yemen. Lovitura în regiune ar fi un mesaj neechivoc rivalilor producători de petrol din zona Golfului. Nici clienţii producătorilor de petrol – principalii consumatori fiind statele europene şi SUA – nu ar rămîne indiferenţi şi ar putea fi mai flexibili la contractele reciproce. Recent, la începutul lunii septembrie 2004, au avut loc conflicte cu rebelii în nordul Yemenului iar Rusia poate avea coordonatele pentru unele tabere vechi în acei munţi. Oricum, din punct de vedere tehnic o astfel de operaţiune ar împinge capabilităţile aeriene ruse la limită, dacă Franţa nu ar acorda drepturi de aterizare pentru bazele sale în Djibouti. Toate opţiunile disponibile sunt problematice, dar Moscova se simte presată puternic să facă uz de forţă, însă nu poate găsi rapid o modalitate folositoare pentru a aplica această forţă acolo unde ar conta de fapt pentru sine – în Cecenia. f. Restructurarea de formă a armatei ruse După trecerea în revistă a ameninţărilor esenţiale pe care le provocă noile strategii incluse în programul Armatei Ruse după lansarea doctrinei Putin reconfigurată, este normal să echilibrăm subiectul aducînd în prim plan şi celelalte componente ale acestei strategii. Principalele sînt restructurarea formală a armatei ruse şi tentativa de creare a unei baze pentru utilizarea Armatei Ruse în combaterea terorismului. Imediat după lansarea noii doctrine militare, la puţin timp după tragedia de la Beslan, Sergei Ivanov, ministrul rus al apărării a anunţat că va face o serie de reduceri de personal şi concedieri ce vor afecta întreaga forţă armată a Rusiei, nu numai pe mulţii avocaţi şi birocraţi din Directoratele centrale şi Comandamentele principale de la Moscova. Natura acestor reduceri, care ar trebui implementate la sfîrşitul anului 2004, înseamnă o reducere totală de circa 100.000 persoane. Scopul acestei ‘strategii’ ar fi: - un mai bun management al sectorului militar; - creşterea eficienţei; - o mai bună pregătire de luptă;

164 Pavel K. Baev, Loviturile preventive ruse, opţiuni şi capabilităţi, ISN Security Watch, 15 septembrie 2004 165 idem

- o mai mare viteză de desfăşurare a trupelor în cadrul frontierelor Federaţiei Ruse166 Aceste reduceri de trupe sînt o parte a unui proces complex în evoluţie, susţine Ministrul rus al Apărării, al cărui scop este redesenarea conceptului securităţii naţionale a Rusiei, un concept ce ar plasa armata într-un rol mai important în cadrul luptei antiteroriste din graniţele ţării. Noul concept ar trebui să facă faţă problemelor viitorului sistemului de selecţie a personalului, reorganizării efective a forţelor armate şi structurilor de securitate pentru a face faţă provocărilor post-Beslan. La începutul anului 2004, forţa militară a Rusiei număra 1.2 milioane oameni. Ultimele proiecte relevă următoarele reduceri de personal: - în aviaţie vor fi reduse 36.000 persoane - forţele de infanterie mecanizată vor fi reduse cu 20.000 persoane; - marina va avea cu 16.000 persoane mai puţin; - trupele din construcţii vor pierde 9.000 persoane; - trupele de cercetare diversiune în spatele frontului - 6.000 persoane, - Trupele de Rachete Strategice – 3.000; - Trupele Aeropurtate şi transportate pe cale ferată- 2.000; - Trupele Forţelor Spaţiale- 1.000. Scopul acestor reduceri ar fi sublinierea publică a existenţei unei reforme militare. Proiectele prevedeau schimbări aparente şi în forţele armate restructurate: - două regimente de bombardiere Tu-22M3 vor fi trecute la rezerve; - se vor reduce şi chiar se vor elimina şi anumite regimente de avioane de vînătoare şi bombardiere. - anumite regimente de elicoptere Mi-8MT şi Mi-24 vor fi şi ele dezmembrate167. Alte schimbări structurale din lunile viitoare ar servi, de asemenea, pentru a susţine imaginea unei “reforme” pe scară largă, fără a fi însă atinse principalele probleme care au marcat Forţele Armate Ruse de mulţi ani. Acest proces este privit de planificatorii din Ministerul rus al Apărării ca o parte esenţială a planurilor de întărire a pregătirii de luptă, bazate pe convingerea că forţele armate au astăzi o capacitate limitată de a proteja teritoriul enorm al Rusiei pe “întregul front”. Este însă planificată organizarea unor unităţi de luptă pregătite permanent de intervenţie şi desfăşurare în orice parte a ţării, în perioade foarte scurte de timp. Acolo, în timpul intervenţiilor, ar urma să fie susţinute de subunităţi locale şi rezervişti pentru a ajunge la suficientă putere de foc pentru a respinge orice tip de atac. Aceste planuri ambiţioase cer însă înfiinţarea unor noi sisteme de comandă şi control pentru o asemenea armată mobilă, cu efect direct asupra restructurării şi reorganizării birocraţiei din zona de decizie a armatei168. Acest tip de modificare nu avea nici o şansă reală de a se realiza! Nici cheltuielile militare pentru anul 2005 nu recomandă o credibilitate mare pentru proiectele evocate. Astfel, cheltuielile Ministerului rus al Apărării sunt estimate la 471 miliarde de ruble

166 Roger N. McDermott, Reforma militară rusă: minimalizare şi restructurare, Eurasia Daily Monitor, 21 octombrie 2004, vol 1, nr. 110 167 Strana. Ru, 14 octombrie 2004 168 Roger N. McDermott, Reforma militară rusă: minimalizare şi restructurare, Eurasia Daily Monitor, 21 octombrie 2004, vol 1, nr. 110

(sau 573 miliarde de ruble, dacă includem şi plăţile sociale). Este vorba de o creştere reală a cheltuielilor de doar 27.6% faţă de anul trecut. Ministerul Apărării speră să achiziţioneze un mare număr de arme şi echipamente militare adecvate. În plus, este planificată dublarea sumei de bani (19,7 miliarde ruble) destinată completării forţelor armate cu militari sub contract. Aceste speranţe sînt vechi şi au revenit anual în planificările cartierului general, în istoria recentă a tentativelor de reformă a Armatei, dar au fost respinse de realitatea conservatorismului, inerţiei şi rezistenţei la schimbări substanţiale ale conducerii armatei. Generalul Alexei Moskovsky, ministrul adjunct al Apărării, a anunţat recent că: “forţa militară rusă va primi, de probă, în 2005 peste 300 de noi modele de arme şi alte elemente de tehnologie militară.” În ciuda afirmaţiilor optimiste, se ştie că mai bine de două treimi din echipamentul militar va fi reînnoit pentru a fi reutilizat. Ministerul rus al Apărării nu-şi poate permite să procure echipament şi arme din producţia autohtonă pentru propria dotare169. Există totuşi cîteva probe, disparate, e adevărat, că abordarea reformei militare ruse ar fi suferit totuşi o modificare serioasă. Multe lucruri au fost aşteptate de la reducerea numerică a unor unităţi şi domenii pînă la eterna “profesionalizare” din discursul politicienilor. Se întrevăd totuşi primele fante de lumină pentru Ministerul rus al Apărării. Ministrul Igor Ivanov şi-a întărit poziţia în raport cu Statul Major General prin demiterea lui Anatoly Kvashnin în iulie 2004, şi a dat o atenţie deosebită zonelor de forţe armate care susţin reforma. A fost introdusă drept prioritate crearea forţelor mobile, încadrate cu personal sub contract, foarte bine antrenat, capabil să se desfăşoare rapid în zonele de conflict din Rusia. Acest semnal ar putea duce la concretizarea unor schimbări esenţiale ce ar putea ajuta la lupta reală contra terorismului. În egală măsură, dacă lecţiile desprinse din operaţiunile Forţelor Speciale la Beslan sînt asimilate în planificare, este necesară îmbunătăţirea sistemelor de comandă şi control şi abilitatea comandanţilor de a comunica efectiv şi a coordona diverse forţe în teatru. În ciuda acestor nevoi vitale, cele mai multe elemente de reformă militară au fost marcate de recursul tradiţional la limbaj şi priorităţi, ascunzînd adevăratele probleme cu care se confruntă cei ce încearcă să ridice standardele de eficienţă în Armata rusă170. Afirmaţii cum că Armata ar urma să primească cantităţi mari de arme şi echipamente sau ideea că restructurarea singură va fi suficientă pentru a schimba fundamental cultura militară, sînt greşeli fundamentale. g. O glumă: folosirea armatei în lupta antiteroristă Armata rusă, am văzut, primeşte din ce în ce mai des drept sarcini combaterea terorismului în Federaţia Rusă, obiectivul principal fiind creşterea securităţii şi întărirea capacităţii statului de a răspunde şi de a combate efectiv terorismul. Această schimbare este reflectată în măsurile de siguranţă pe care le-a anunţat Ministrul Apărării Sergei Ivanov, multe dintre ele destinate să plaseze armata în prima linie a luptei cu teroriştii171. O asemenea implicare a armatei în operaţiuni antiteroriste este aberantă, după opinia noastră. Este notabilă solicitarea directă adresată de Comandamentul Central al Armatei americane după capturarea lui Sadam Hussein şi declararea operaţiunilor militare încheiate, către

169 Komsomolskaya pravada, 13 octombrie 2004 170 Roger N. McDermott, Reforma militară rusă: minimalizare şi restructurare, Eurasia Daily Monitor, 21 octombrie 2004, vol 1, nr. 110 171 idem

ţările ce deţin forţe înarmate de acţiune în cadrul poliţiei – cazul carabinierilor italieni, a jandarmilor francezi sau români şi echivalente, arme considerate mai pregătite pentru lupta împotriva terorismului pe străzile oraşelor din Irak decît armata regulată americană. În ciuda acestor realităţi, autorităţile ruse se obstinează să găsească o sarcină specială armatei în lupta antiteroristă. De fapt această sarcină ar reveni diverselor forţe Speciale de Securitate Ruse, care vor acţiona în colaborare cu Serviciul Federal de Securitate (FSB). Preşedintele Vladimir Putin şi-a făcut cunoscute angajamentele sale de a stimula eforturile naţionale anti-teroriste şi de a răspunde activităţilor teroriste în creştere în Rusia împotriva “ţintelor uşoare” la Moscova (2002) şi Beslan. Actualele măsuri şi cele care sînt în curs de implementare se referă în special la zona din Nordul Caucazului. Fonduri importante au fost destinate securităţii metroului din Moscova, de exemplu, care înseamnă o sumă de 1,4 miliarde de ruble. Igor Ivanov, Secretarul Consiliului Rus de Securitate a confirmat o nouă idee, aceea că Moscova plănuieşte să introducă un sistem de avertizare similar cu cel folosit de Departamentul american al Securităţii Interne. Însuşi Consiliul a primit instrucţiuni de la Putin să revizuiască conceptul securităţii naţionale pentru a reflecta situaţia de securitate curentă172. Asemenea iniţiative politice, oricît de detaliate şi bine concepute ar fi pentru a răspunde naturii ameninţărilor emergente, au deficienţe principiale. Mai întîi ar trebui să ia în discuţie viteza de schimbare a naturii duşmanului cu care se confruntă statul rus: tacticile sale sînt nerutinate, diverse, executanţii sînt bine organizaţi şi capabili să execute atacuri spectaculoase şi sofisticate, care costă puţin şi au impact major în media. Toate măsurile avute în vedere au implicaţii deosebite asupra forţelor de securitate, atît timp cît ele sînt chemate să se implice direct în antrenamentele şi executarea operaţiunilor viitoare de salvare, capturare şi ofensivă. Implicarea forţelor armate, în aceste cazuri, este inutilă şi neavenită. Televiziunea rusă a prezentat imagini cu Trupele Speciale care se antrenează pentru operaţiuni anti-teroriste coborînd în rapel şi intrînd prin ferestrele clădirilor cu mai multe etaje, pentru a readuce încrederea publică în abilitatea structurilor specializate ale statului de a face faţă unor viitoare atacuri teroriste. Aici gîndirea acestor acţiuni de imagine se bazează pe credinţa că teroriştii nu anticipează misiunea luării cu asalt a unei clădiri prin ferestre. Trupele trebuie să se asigure că operaţiunile lor sînt decisive şi sincronizate, intrarea pe geam urmînd să aibă loc cît de repede posibil. De aici şi nevoia unor elemente în Forţele Speciale care să fie antrenate să utilizeze mecanismele speciale de realizare a unei asemenea misiuni173. Bineînţeles, valoarea reală a unei asemenea prezentări publice a capabilităţilor Forţelor Speciale serveşte unui rol dublu de creştere a încrederii publicului şi de lansare a unor elemente de incertitudine în mintea teroriştilor: nu pot fi siguri ce alte surprize le pregătesc forţele de securitate cu care urmează să se confrunte174. Armata ar putea fi preferată de autorităţile ruse serviciului de securitate rus fie din motive de rivalitate la fonduri, fie din cauza credibilităţii forţelor armate în ochii preşedintelui Putin, justificate de lupta constantă a autorităţilor militare pentru reformă. Acestea au lăsat deoparte vechile priorităţi ale Războiului Rece şi au privilegiat schimbări bazate pe structura forţei,

172 Channel One TV, 29 septembrie 2004 173 Channel One TV, 30 septembrie 2004 174 Roger N. McDermott, Armata rusă se confruntă cu provocările antiteroriste, Eurasia Daily Monitor nr.99, vol 1, 5 octombrie 2004

doctrină şi echipamentul pentru formaţiuni cu desfăşurare rapidă, mai adaptate mediului de securitate contemporan. Preşedintele Vladimir Putin a evaluat realist prioritatea stabilizării situaţiei securităţii, restructurării adecvate şi întăririi capabilităţilor antiteroriste ruse însă aceste deziderate vor avea nevoie de un timp important şi de voinţă politică pentru a putea fi abordate într-o manieră coerentă şi bine planificată. În miezul acestor provocări, aşa cum o descoperă şi alte state implicate în războiul împotriva terorismului, este sarcina de a schimba chiar şi cele mai sofisticate trupe de elită, stabilindu-le obiective şi o sarcină operaţională care nu a mai fost niciodată gîndită de planificatori. Pregătirea oamenilor sub arme să salveze, să protejeze şi să plătească preţul suprem pentru salvarea copiilor în chiar teritoriul naţional ar solicita calităţi deosebite pentru adaptarea la schimbarea de concepţie şi echiparea psihologică a unor asemenea forţe speciale. Vor trebui să răspundă, să se desfăşoare, să execute şi să comunice cu structurile politice în timp real, iar riscul ca să clacheze în orice moment este prezent. O asemenea sarcină nu se potriveşte cu caracteristicile personalului din Armata Rusă, prost instruit, nedoritor să se înroleze în armată, speriat de perspectivele umilinţelor din perioada de pregătire imediat după recrutare. 4. Recrutarea şi pregătirea personalului – coşmarul Armatei Ruse Dacă producţia tehnicii militare este în stare să concureze armatele occidentale la majoritatea reperelor – deşi noile arme şi tehnologii nu intră decît rareori în dotarea armatei ruse, din lipsă de fonduri -, dacă noile strategii, discutate pentru a fi absorbite de armată sînt mai mult sau mai puţin adecvate ameninţărilor la adresa Federaţiei Ruse – deşi nu mai puţin preocupante pentru vecinii săi sau pentru ţările occidentale -, cea mai mare problemă a Moscovei rămîne angajarea de personal adecvat în cadrul forţelor armate. Deşi s-a plîns în repetate rînduri de valurile de reduceri din armată, iar structurile de comandă sînt suprapopulate de personal cu grade mari, instruit în cultura fostei armate sovietice - personal ce nu-şi găseşte scopul şi funcţia, dar încarcă schemele şi blochează eficienţa decizională – Federaţia Rusă se confruntă astăzi cu lipsa capacităţii de a recruta numărul necesar de oameni de calitate pentru serviciul militar obligatoriu şi nici a profesioniştilor sub contract. Principalele fenomene ce afectează dotarea cu personal şi care blochează capacităţile forţelor armate sînt: - scăderea bazei de recrutare din cauze demografice - scăderea calităţii recruţilor - fuga tinerilor ruşi de serviciul militar obligatoriu - nivelul scăzut al educaţiei recruţilor - incapacitatea recrutării personalului contractual pentru trupele speciale - tortura şi relele tratamente din armată - criminalitatea - consumul de droguri şi alcool - neglijenţa şi proasta pregătire a trupelor. Toate acestea concură la un portret al unei Armatei ruse în continuă degradare.

Semnalul de alarmă: accidentele aviatice Unul dintre primele semnale de alarmă în privinţa calităţii personalului şi a pregătirii militarilor o reprezintă evaluarea accidentelor aviatice şi procentul de accidente datorat unor cauze umane. Un asemenea indicator este extrem de relevant deoarece se referă la un personal înalt calificat – piloţi, mecanici de zbor, mecanici de întreţinere – care are responsabilitatea unor elemente de tehnică militară foarte costisitoare – aparatele de zbor - şi ale cărui greşeli sînt fatale cel puţin pentru avioanele de luptă, pentru echipaje dar şi pentru eventualii civili implicaţi într-un asemenea tip de accident al aparatelor, dotate cu armament şi muniţie ce pot amplifica catastrofa aviatică. Cazurile sînt cu atît mai alarmante şi mai imputabile atunci cînd ele sînt simplu de prevenit şi puteau fi evitate fără probleme prin respectarea celor mai uzuale reguli. Nu există nici o scuză atunci cînd cauza prăbuşirii este una ce nu putea apare vreodată în analele forţelor aeriene ale principalelor forţe armate ale lumii, mai mult, cînd cauzele nu sînt prezente nici măcar în accidentele înregistrate de forţele aeriene civile ruse. Asemenea cazuri sînt oglinda vie a nivelului unde a ajuns Armata rusă a Aerului. Astfel în cazul prăbuşirii, la 9 iulie 2004, a bombardierului supersonic cu rază lungă de acţiune Tu-22M3, care s-a soldat cu moartea echipajului de 4 oameni, problemele sînt elocvente, de necontestat şi clar ilustrate. Dealtfel însuşi generalul Vladimir Mikhailov, Comandantul Forţelor Aeriene Militare Ruse, a recunoscut că tragedia a fost provocată de stricarea unui generator, datorată neglijenţei mecanicilor de la sol175. Echipajul nu a reuşit să mute pe sistemul alternativ de rezervă, astfel că pilotul a încercat să aterizeze fără electricitate la bord. Mikhailov a fost extrem de clar şi neechivoc în concluzii: vinovată este neglijenţa criminală şi calitatea proastă a antrenamentelor. Existenţa unor probleme în ceea ce priveşte personalul, salariile sale şi standardele de pregătire depăşite în aviaţia rusă stîrnesc griji serioase în Ministerul rus al Apărării. Un studiu recent al cauzelor accidentelor aeriene militare în Rusia în anii 1992-2004 a demonstrat că 5% din aceste accidente au rezultat din cauza asistenţei medicale slabe şi a eficienţei reduse a piloţilor176. Conform celor afirmate de Generalul-locotenet Sergei Solntsev, şeful Serviciului de siguranţă a zborului în Forţele Armate Aeriene ruse, o treime dintre aceste accidente au la bază refuzul piloţilor de a se conforma programului de odihnă dinaintea zborului sau chiar pilotarea avioanelor în stare de ebrietate177. Subliniind avansurile tehnice demonstrate public în anumite zone ale forţelor aeriene ruse sau ale aviaţiei militare, o cultură a declinului persistă la capitolul standardelor de pregătire pentru piloţi. La această oră, cînd este simplu de argumentat nevoia pentru creşterea standardelor personalului din forţele aeriene, Solntsev a observat corect că nivelurile accidentelor militare depăşesc rata accidentelor din aviaţia civilă. Standardele reduse ale pregătirii personalului forţelor militare aeriene nu poate fi înlocuit de tehnologie. De fapt, mai alarmantă este ideea că bombardiere cu rază lungă de acţiune vor zbura către ţinte teroriste – cum am văzut că planifică strategii Armatei ruse -, fără un obiectiv operaţional specificat (în timp ce terorismul rus este aşteptat să afecteze centre populate mai degrabă decît să se manifeste în spaţii largi, în care ar putea să devină ţinte pentru aviaţia cu rază lungă de

175 Interfax, 28 iulie 2004 176 Roger N. McDermott, Forţa aeriană rusă are speranţe în noile tehnologii, 4 ianuarie 2005, nr.2, vol.2 177 Interfax, 27 decembrie 2004

acţiune). În realitate, cum forţele armate ruse sunt supuse clişeelor politice despre nevoia de restructurare în forţe eficiente care să combată terorismul, multe elemente din sistemul existent îşi susţin utilitatea pentru a obţine o finanţare mai mare, pe baza obiectivului de combatere a terorismului178. Într-un asemenea caz, lipsa de pregătire ar putea duce la adevărate tragedii dacă avionul echipat cu personal nesigur, execută foc contra centrelor populate. Eşecul sistemului rus de recrutare a personalului Toate exemplele şi evaluările de mai sus, relative la Forţele Aeriene – ca armă de elită emblematică pentru situaţia armatei ruse în general - confirmă concluzia generală potrivit căreia Armata rusă are nevoie de îmbunătăţiri substanţiale în materie de calitate a personalului ca şi de antrenamente adecvate. Însuşi sistemul de recrutare şi angajare vădeşte adevărate “semne de surmenaj”, încercînd să susţină o armată modernă pe baza unui sistem proiectat pentru perioada Războiului rece. General Colonelul Vasily Smirnov, Şeful Directoratului Principal de Organizare şi Mobilizare,al Statului Major General, susţinea că Rusia are şanse de a recruta cel mult 9,5% din baza de selecţie umană a verii 2004179 iar contingentul este el însuşi mult prea mic pentru nevoile armatei şi criteriile de selecţie pentru un nivel acceptabil de pregătire la recrutare. Dealtfel declinul din sistemul de recrutare durează de circa 10 ani. În 1994, era incorporat 27% din contingentul de tineri de vîrsta armatei. Din nefericire, echipa preşedintelui Vladimir Putin consideră că recrutarea a fost un succes deoarece au fost ocupate în final 95% din poziţiile vacante ce trebuiau suplinite cu recruţi. Asemenea rezultate fură atenţia de la principalele probleme ale selecţiei: calitatea slabă a recruţilor. Doctorii au considerat jumătate din recruţi ca avînd “o potrivire limitată” la viaţa militară din motive medicale; mulţi au căzut testul medical şi au fost recrutaţi totuşi în timp ce alţii au evitat să fie incorporaţi, pe baza unor evaluări medicale negative, ale căror rezultate au fost“stimulate”. Acest fapt are implicaţii directe asupra selectării personalului în formaţiunile cu desfăşurare rapidă ale Forţelor Speciale. Tinerii ce-şi doresc o educaţie aleasă sau cei care au părinţi cu relaţii sus-puse vor face tot posibilul ca să se sustragă de la serviciul militar obligatoriu. Acest lucru îi lasă doar pe cei mai săraci şi slab educaţi pentru a merge sub arme. Mulţi provin din familii divizate. Mulţi au avut deja probleme cu legea. Iar nivelul de educaţie – ca să nu vorbim şi despre calitatea ei - este în declin: 40% din recruţii ultimilor ani provin din elevi care au abandonat şcoala iar 25% din recruţi au doar 8 clase. 6% sînt poliţişti. Jumătate au probleme cu alcoolul înregistrate în dosarul medical, 2,7% sînt cunoscuţi pentru probleme cu drogurile iar 5% au cazier penal180. Calitatea slabă a noilor contingente ce ajung sub arme a fost recunoscută public chiar de şeful Armatei. Dealtfel, în septembrie 2002, Ministrul Apărării, Serghei Ivanov, a caracterizat recruţii concentraţi în toamnă drept “un lot slab, bîntuit de dependenţa de droguri, probleme psihice şi malnutriţie”181.

178 Roger N. McDermott, Forţa aeriană rusă are speranţe în noile tehnologii, 4 ianuarie 2005, nr.2, vol.2 179 Roger McDermott, Decăderea armatei ruseşti datorită eşecului privind standardele de recrutare, ISN Security Watch 4 august 2004 180 Roger McDermott, Decăderea armatei ruseşti datorită eşecului privind standardele de recrutare, ISN Security Watch 4 august 2004 181 Jeremy Bransten, Sistemul rus de recrutare într-un ciclu mortal al violenţei, RFE/RL, 21/10/04

Soluţia Statului Major General în ceea ce priveşte problema personalului este creşterea numărului de recruţi de 2-2,5 ori în următorii 5 ani. La această oră, baza totală de selecţie este de 1,6 milioane de oameni pe generaţie, dar ea va scădea în 2-3 ani la un număr situat între 800.000 şi un milion de tineri. Dacă Armata trece la o perioadă de serviciu militar obligatoriu de 12 luni, se va ajunge la un contingent al recruţilor de doar 200.000 de oameni la fiecare campanie, adică ceva în jur de 20-25% din contingentul actual. Petru a-şi acoperi nevoile, Armata rusă ar trebui să revină, astfel, la un procent al recrutărilor comparabil cu anul 1994182. Planurile actuale ignoră sau nu ştiu cum să abordeze problema calităţii recruţilor. Calitatea slabă a recruţilor va determina nivelul calitativ redus al armatei de mîine. Sistemul de recrutare a personalului în armata rusă se deteriorează şi orice plan, oricît de bine întocmit va fi el, se va confrunta şi cu un alt element important şi cvasi-insurmontabil, criza demografică. Ministrul rus al apărării, Serghei Ivanov, doreşte să formeze o armată modernă şi capabilă să lupte, dar viziunea sa actuală nu se potriveşte cu planurile efective, care ar trebui să spună cum se face acest lucru în realitate. În acest sens, orice plan ce sprijină sistemului tradiţional privind recrutarea, fară a lua în considerare scăderea demografică a populaţiei şi scăderea standardelor privind sănătatea, educaţia şi morala, va fi din start supus eşecului. Serviciul militar pe bază de contract şi-a trădat limitele În urma evaluării situaţiei nevoilor trupelor de securitate de elită şi a obiectivelor de a rezolva tulburările din anumite teritorii ale Federaţiei Ruse, cu care se confruntă armata - în special în Cecenia - a fost lansată ideea creării serviciului militar pe bază de contract în special în cadrul unităţilor desfăşurate în Cecenia şi Tajikistan. Privită iniţial ca un panaceu al îmbunătăţirii capabilităţilor Armatei ruse în aceste locaţii cheie, ideea armatei profesioniste a fost sabotată de eşuarea campaniei de recrutare a soldaţilor profesionişti183, subliniind profunzimea crizei pe care o traversează armata rusă şi dificultăţile pe care le au birocraţii pentru a îndeplini planurile de recrutare. Comisarii militari din toate districtele militare ruse nu au reuşit să atingă cota de personal sub contract atribuită. Districtul Militar Moscova a atins doar 17% din numărul prognozat, Districtul Militar din Nordul Caucazului a ajuns la 45% în timp ce Districtul Militar Ural a reuşit să adune doar 25%184. Oficialii Armatei Ruse s-au grăbit să furnizeze explicaţii pentru această nepopularitate a funcţiilor din armată. Conform unui studiu sociologic comandat de Ministrului Apărării, 43% din tinerii ruşi evită semnarea unor astfel de contracte ca soldaţi profesionişti deoarece nu doresc să trăiască în cazărmi, în timp ce 30% consideră salariile prea mici pentru nivelul de risc implicat. Posibilii recruţi înţeleg faptul că personalul angajat pe bază de contract va fi trimis în zone tulburi precum Cecenia sau în alte spaţii la fel de neplăcute din CSI, ca în Tadjikistan. La baza acestor motive stă nepopularitatea conflictului din Cecenia, văzut de mulţi tineri ruşi ca fiind dincolo de interesele şi grijile ruşilor obişnuiţi185.

182 Nezavisimaya gazeta, 22 iulie 2004 183 Roger N. McDermott, Viziunea Rusiei asupra unei armate de profesionişti, Eurasia Daily Monitor, vol. 1, nr.103, 12 octombrie 2004 184 Interfax, 8 octombrie 2004 185 Roger N. McDermott, Viziunea Rusiei asupra unei armate de profesionişti, Eurasia Daily Monitor, vol. 1, nr.103, 12 octombrie 2004

Mai grav decît cazărmile - domeniu în care forţele de securitate încearcă să convingă oamenii că vor fi reconstruite şi dotate la standardele moderne potrivite unei armate de profesionişti - preocupările cele mai prezente ale virtualilor oameni ce ar putea ajunge sub contract cu Armata vizează obişnuinţa umilinţelor şi violenţelor asupra recruţilor din practica cazarmilor, numită dedovshchina şi care marchează cultura armatei ruse186. Schimbarea acestei obişnuinţe ar avea nevoie de eforturi susţinute, la toate nivelele în armată, de a elimina rădăcinile acestui cancer ce afectează personalul armatei. În acelaşi timp, primordialitatea soluţiilor militare şi de securitate în Cecenia descurajează cei mai buni tineri ruşi de a intra în armată în unităţile destinate acestei republici autonome. Acelaşi tip de probleme în recrutarea personalului ca şi la unităţile din Cecenia a fost întîlnit în cazul Diviziei de infanterie motorizată 201, staţionată la Duşambe. În toamna 2004, 1000 de tineri recruţi au fost trimişi aici pentru a întări rîndurile diviziei pentru a compensa incapacitatea de a angaja soldaţi pe bază de contract. Această zonă geografică este vitală pentru proiectele Rusiei de a aşeza unităţi strategice în punctele fierbinţi. Incapacitatea de a recruta suficienţi soldaţi profesionişti în asemenea unităţi este o lovitură puternică dată planului de profesionalizare al Armatei Ruse187. Eşecul continuu în a atrage suficient personal pentru a servi în Cecenia sau Tadjikistan trădează şi o clară ratare a obiectivelor Armatei Ruse de a convinge grupul ţintă al potenţialilor oameni sub contract de angajamentul ferm al Armatei privind realizarea unei reforme reale. Acest fenomen reliefează şi credibilitatea redusă a unor asemenea angajamente. Tinerii ruşi nu vor să semneze contracte pentru serviciul de militari profesionişti tocmai din cauza faptului că nu au încredere în sistem, nu sunt interesaţi sau motivaţi de a se lăsa trimişi în zonele de conflict unde se pot simţi uitaţi de restul populaţiei şi ştiu mult prea bine că vor face faţă tratamentului umilitor din cazarmă. Mai mult chiar, autorităţile nu au capacitatea de a cointeresa tinerii educaţi să urmeze o carieră pe termen lung în Armată. Aceste realităţi par să adîncească provocările la care sînt expuşi planificatorii militari din Moscova, în viitorul apropiat. Dedovshchina – ritualul umilirii tinerilor recruţi Abuzurile cu care se confruntă recruţii din rândurile armatei ruse – cunoscute în Rusia sub denumirea de „regula bunicilor” ("dedovshchina" în rusă) - constituie o problemă care stă la originea cîtorva mii de morţi în fiecare an188. Organizaţia nonguvernamentală Human Rights Watch a întocmit un nou raport ce are la bază o îndelungată cercetare precum şi interviuri cu actuali şi foşti soldaţi care desenează tabloul înfricoşător al vieţii în armata rusă. Grupul american a cerut Guvernului rus să rezolve această problemă care riscă să demoralizeze şi să degradeze atmosfera din întreaga Armată. "Dedovshchina" este un cuvînt familiar oricui a trecut prin fosta armată sovietică. Recruţii trebuie să treacă printr-o perioadă de umilinţe provocate de soldaţii mai vechi, ca un ritual de trecere. Dar nu rareori acest ritual îi costă viaţa. În ultimii 10 ani, situaţia s-a deteriorat şi mai grav în Armata rusă: disciplina a dispărut definitiv din cauza structurii sociale a recruţilor, a lipsei de bani şi a lipsei de ofiţeri calificaţi. Procedeul umilinţelor nu mai reprezintă numai vechea

186 Jeremy Bransten, Sistemul rus de recrutare într-un ciclu mortal al violenţei, RFE/RL, 21/10/04 187 Roger N. McDermott, Viziunea Rusiei asupra unei armate de profesionişti, Eurasia Daily Monitor, vol. 1, nr.103, 12 octombrie 2004 188 Jeremy Bransten, Sistemul rus de recrutare într-un ciclu mortal al violenţei, RFE/RL, 21/10/04

ceremonie iniţiatică din Armata sovietică ci a degenerat într-o sumă de abuzuri sistematice care permit recruţilor din al doilea an să-i terorizeze pe recruţi din primul an189. Diederick Lohman, reprezentantul organizaţiei nonguvernamentale Human Rights Watch în Moscova, descrie aceast mecanism de perpetuare a violenţelor: „Armata durează 2 ani. In primul an, recruţii sunt victimele abuzurilor; iar în cel de-al doilea an perpetuează ei înşişi abuzurile. Ceea ce pare a fi motorul din spatele acestui ciclu de violenţă este dorinţa de răzbunare. Singurul gând care îi ajută pe aceşti tineri să suporte mojiciile din primul an de armată ar fi acela că în cel de-al doilea an, ei vor fi cei care vor administra aceleaşi acte de violenţă noilor recruţi.” În fiecare an, aproximativ 800.000 de tineri se înrolează. În primele 12 luni, după cum bine descrie reprezentantul organizaţiei mai sus menţionate, ei sunt sclavii colegilor lor mai mari, fiind forţaţi să le dea banii, mîncarea, lucrurile personale, şi să îndeplinească sarcini zi şi noapte pentru “stăpînii” lor. Insubordonarea se pedepseşte cu bătăi şi umilinţe. Climatul de sărăcie din armata rusă – acolo unde aprovizionarea cu mîncare şi cu cele necesare sînt inadecvate şi întîrzie deseori – încurajează acest sistem. Scăderea calităţii recruţilor şi tinerilor ofiţeri în ultimii 10 ani a ajutat la perpetuarea ciclului violenţelor. Tinerii ofiţeri însărcinaţi cu supervizarea recruţilor, iau şi ei parte, deseori, la diferitele abuzuri. Cel mai adesea închid ochii la aceste procedee. Ei primesc astăzi doar o mică parte din instrucţia pe care o făceau odată şi deseori nu sînt capabili să facă faţă soldaţilor neascultători, lăsînd recruţii să se descurce singuri. Tatyana Znachkova, şefa Comitetului mamelor Soldaţilor din Moscova, a declarat că deseori aude de la tinerii ofiţeri că nu pot face faţă relelor tratamente: "Cîteodată vorbeşti cu cîte un ofiţer al unei unităţi în care are loc acest sistem din cauza prezenţei unor soldaţi incontrolabili. Cîteodată îţi pare rău pentru acel ofiţer pentru că îşi spune că nu are nici un fel de mijloace de a controla soldaţii. Aceşti soldaţi ar trebui arestaţi, nu să fie chemaţi în armată. Sînt adevăraţi criminali"190. Potrivit Comitetului mamelor Soldaţilor, circa 4000 de recruţi mor în fiecare an în armata rusă, ca urmare a relelor tratamente suferite din partea colegilor din anul superior. Statistica aceasta este respinsă de Armata rusă, care susţine că în prima jumătate a anului 2004, doar 25 de soldaţi au murit din aceste cauze, alţii 109 s-au sinucis, 60 dintre ei din cauza terorii instituţionalizate. Acesta este punctul de vedere oficial al lui Alexander Savenkov, procuror şef al armatei ruse. Totuşi, Human Rights Watch crede că numărul actual al morţilor este mult mai mare, de vreme ce statisticile oficiale includ doar acele cazuri care au ajuns în faţa instanţei. În orice caz, valoarea neînsemnată a vieţii recruţilor în armata rusă este una binecunoscută şi a fost ilustrată semnificativ de un incident din luna ianuarie 2004 în care un recrut a murit de frig iar alţi 50 au fost spitalizaţi cu pneumonie, după ce au fost obligaţi să petreacă o zi la temperaturi arctice, fără haine potrivite, la o bază aeriană din regiunea Magadan, din Răsăritul Îndepărtat191. Acest caz a stîrnit un imens scandal, iar Preşedintele Vladimir Putin a cerut personal o investigaţie. Dar reprezentantul Human Rights Watch spune că, pentru fiecare caz descoperit există numeroase abuzuri care nu sînt niciodată anchetate. Guvernul nu are nici o strategie pentru

189 Interfax, 20 octombrie 2004 190 Jeremy Bransten, Sistemul rus de recrutare într-un ciclu mortal al violenţei, RFE/RL, 21/10/04 191 Roger N. McDermott, Abuzurile din Armata Rusă: negări şi retorică, Eurasia Daily Monitor, 21 octombrie 2004

a stopa abuzurile din armată. "Problema cu politicile Guvernului rus contra abuzurilor din armată este că toate măsurile s-au luat ad hoc, numai în anumite cazuri speciale. Aici este nevoie de o abordare mai structurată. Guvernul are nevoie de măsuri sistematice pentru a eradica problema şi nu să ia doar cîteva cazuri individuale în vizor. Sînt multe alte cazuri identice care se petrec în continuare, iar Preşedintele Putin nu mai ajunge să vorbească despre ele şi nimeni altcineva” spune Lohman. Ilustrările anecdotice ale acestei culturi a abuzurilor, reunite în raport, sugerează că este ceva obişnuit pentru recruţii din ciclul doi să stingă ţigări pe spatele recruţilor tineri, să le ceară bani, să le ceară să execute munci josnice şi să îi bată cu regularitate. Valentina Melnikova, Preşedinta Uniunii Comitetelor Mamelor Soldaţilor, spune că aceste practici sînt prezente în toate unităţile din Rusia, inclusiv în regimentele de elită. ”Un recrut nu are nici un drept – nu are dreptul să sune sau să scrie acasă, nu are dreptul la îngrijire medicală, nu primeşte mâncare adecvată. Nu are nici un fel de drept!”, spune Melnikova192. Cel mai serios aspect al raportului nu a fost doar abuzul la drepturile omului în armata rusă şi răspîndirea comportamentului în întreaga armată, ci şi concluzia generală că armata le refuză recruţilor mîncarea adecvată, îngrijirea medicală şi că sînt bătuţi cu regularitate ca pedeapsa pentru greşeli profesionale. Din aceste cauze nu-şi pot îndeplini cu bine nici o misiune. Tatyana Znachkova susţine că nu rareori este greu de trasat o frontieră între abuzurile asupra recruţilor şi mizeria generală din armata rusă: "Fireşte că există baze militare în care mîncarea este bună iar condiţiile de viaţă sînt decente. Dar, din nefericire, sînt şi alte baze în care, imediat după apariţia vremii rele, cazărmile au duşumelele acoperite cu gheaţă iar pereţii sînt îngheţaţi, ca într-o închisoare, ca în Gulag”193, spune Znachkova. Activiştii care luptă pentru condiţii mai bune în forţele armate ruse susţin că nici o ţară care-şi tratează soldaţii ca pe prizonieri într-un lagăr de muncă forţată nu poate avea o armată puternică şi capabilă. Această situaţie a fost cunoscută sau măcar ghicită de cercurile din sfera securităţii ruse, dar obţinerea unui consens pentru reforma militară care să vizeze aceste domenii dificile s-a dovedit imposibilă. Diagnoza cauzelor violenţelor sistematice din armată Faptul că un asemenea raport negativ a provocat reacţii în ministerele de forţă ruse nu este o surpriză. Generalul maior, Alexander Nikitin, purtătorul de cuvânt al Oficiului Procurorului General, a respins, cum era de aşteptat, aceste constatări ca fiind departe de realitate. El a pus sub semnul întrebării reprezentativitatea cercetărilor bazate pe doar 100 interviuri luate în 50 de unităţi din Rusia. Potrivit lui Nikitin, alegerea recruţilor ar fi dus la o imagine mai întunecată a vieţii din cazărmi. În plus, raportul nu ar lua în consideraţie anumite progrese ale instituţiilor de cercetare penale care ar fi reuşit să protejeze drepturile recruţilor. Statisticile de la Biroul Procurorului Şef au dezvăluit faptul că faptele penale legate de teroarea din cazărmi au fost raportate în mai puţin de 80% din unităţile armate. Punctul de vedere al lui Nikitin a inteţionat să arate că Human Rights Watch a exagerat în aceste cazuri194. Indiferent de dimensiunile reale, problema există în realitate, susţinută chiar de statisticile oficiale ale lui Nikitin: în primele 9 luni ale anului 2004 au fost înaintate instanţelor mai mult de

192 Roger N. McDermott, Abuzurile din Armata Rusă: negări şi retorică, Eurasia Daily Monitor, 21 octombrie 2004 193 Jeremy Bransten, Sistemul rus de recrutare într-un ciclu mortal al violenţei, RFE/RL, 21/10/04 194 Itar-Tass, 21 octombrie 2004

1.500 cazuri penale de încălcare a regulamentelor, din care 1.000 au implicat bătăile şi umilinţa. Judecătorii au condamnat 3.200 persoane numai în primele 9 luni ale anului195. Aici este vizibilă adevărata dimensiune a problemei violenţelor din armată. Definirea şi perceperea diferă substanţial între structurile ruse de putere şi Occident, care nu încetează să vadă o cultură militară degenerantă care se manifestă în Armata rusă. Care ar fi modalităţile pentru a pune capăt acestei situaţii? Două propuneri provin chiar de la Human Rights Watch: organizaţia a cerut guvernului rus să creze un grup care să conceapă şi să implementeze o strategie eficientă pentru combaterea acestor abuzuri. În plus, se propune crearea unei funcţii de omboudsman pentru recruţi şi serviciul militar, în subordinea omboutsmanului general al Rusiei, Vladimir Lukin196. Din măsurile propuse pentru încetarea acestor acte - ignorate pînă astăzi de oficialii ruşi – se numără stabilirea unui serviciu hot line, înfiinţarea mai multor centre de urgenţe pentru soldaţii în dificultate – dotate cu serviciu psihologic dar şi de consiliere juridică, care să prevină evadările prin popularizarea consecinţelor acestor acte -, o monitorizare serioasă a unităţilor din punctul de vedere al respectării drepturilor recruţilor şi cooperarea cu organizaţiile publice, ca cele înfiinţate de părinţii recruţilor. O altă discuţie se referă la durata serviciului militar obligatoriu de doi ani, cu recrutări de două ori pe an, sistem care are două tipuri de efecte negative: împietează asupra dezvoltării normale a tinerilor blocaţi atîta timp în viaţa cazonă, şi crează patru tipuri de recruţi în cazărmi, în acelaşi timp. În absenţa unei îngrijiri medicale adecvate, unor condiţii sociale, unei perspective clari a carierei militare şi altor avantaje la angajare, soldaţii au stabilit o contra - cultură care întoarce recruţii unul împotriva celuilalt şi perpetuează abuzurile. Referitor la dezbaterea privind dezvoltarea tinerilor blocaţi în cazarmă, Valentina Melnikova, secretar executiv al Uniunii Comitetelor Mamelor Soldaţilor Ruşi, a susţinut: “42 de luni de muncă mizeră care trebuie făcută, ca regulă, departe de casă, este prea mult pentru tinerii sănătoşi, lăsându-i la o parte pe cei a căror sănătate este precară, şi aproape toţi potenţialii recruţi sunt bolnavi”197. Ea însăşi recunoaşte însă că acest procedeu nu trebuie privit ca un panaceu deoarece reducerea duratei serviciului militar obligatoriu s-ar putea să nu fie suficient pentru a schimba atitudinile din armată şi percepţia tinerilor ruşi faţă de serviciul militar. Nici varianta serviciului militar profesionist pe bază de contract nu pare a fi o soluţie. Uniunea Mamelor Soldaţilor a avansat ideea că profesionalizarea armatei ar putea fi o soluţie împotriva violenţelor tradiţionale din armată, însă procesul de trecere la serviciul militar pe bază de contract ar fi mai costisitor pentru stat, dacă vrea să-l implementeze în întreaga armată. Interesantă s-ar putea dovedi analiza şi evaluarea sistemului experimental de angajare cu contract, care are loc deja în unităţile cu grad mare de pregătire de luptă şi desfăşurare rapidă.

195 RIA Novosti, 21 octombrie 2004 196 Roger N. McDermott, Abuzurile din Armata Rusă: negări şi retorică, Eurasia Daily Monitor, 21 octombrie 2004 197 Interfax, 7 octombrie 2004

Trecerea la angajarea profesioniştilor în Armata Rusă era programată să înceapă la începutul lui ianuarie 2005 pentru serviciile speciale, ţinta fiind recrutarea a 54.500 de soldaţi şi sergenţi198. Această operaţiune va introduce o nouă constrîngere puternică asupra sistemului de recrutare a personalului pentru Armată şi poate să agraveze datele eşecurilor anterioare din efortul de recrutare al militarilor sub contract, pe măsură ce numărul necesarului creşte, în timp ce numărul recruţilor doritori să facă o carieră sub arme va rămîne infim. În sfârşit, cum armata rusă continuă să se lupte cu efectele terorii din forţele armate, şi alte mecanisme ar putea duce la respingerea culturii violenţei, umilinţelor şi terorii din Armată, aşa cum ar fi introducerea asistenţei religioase în armată şi crearea unei mai mari legături între ofiţerii şi trupe în afara orelor de instrucţie, chiar în viaţa din cazarmă. Recentele modificări ale preşedintelui Putin privind schimbarea anumitor persoane de conducere din cadrul Forţelor Armate ruse, au stîrnit multe discuţii privind viitorul curs pe care urmează să-l îmbrăţişeze Armata. Cei care au fost numiţi în loc au promis, cel puţin pe hîrtie, îmbunătăţirea constantă a situaţiei personalului din armată199. General Colonelul Alexander Belousov, prim-adjunct al Ministrului Apărării, este de părere că Rusia, în actuala situaţie, nu are nevoie de alte patinări pe loc în problema pregătirii de luptă, în caz contrar va deveni o şcoală de război teoretică dar va pierde legătura cu realitatea practică. Soluţia pe care o vede Belousov, în rezolvarea acestor probleme ale forţelor armate post-sovietice, se cantonează în spaţiul tradiţionalei retorici ruse: “o foarte bună pregătire a personalului militar precum şi dotarea cu tehnică de ultimă oră”. În lipsa unei alte forme de soluţionare a problemei personalului, conducerea Federaţiei Ruse a găsit panaceul universal: susţinerea morală. Astfel, generalul colonel Alexander Belousov a declarat că “Preşedintele Vladimir Putin susţine cel mai puternic forţele armate în acest moment crucial, şi, ca niciodată până acum, avem nevoie de un mare sprijin moral şi de credinţa că ceea ce vom face va merita banii cheltuiţi şi încrederea ţării în Armata Rusă”200.

Capitolul 3 Doctrina Putin aplicată în diplomaţia multilaterală

OSCE între rolul de instrument docil al Moscovei şi perspectiva desfiinţării

Un alt domeniu în care s-a manifestat vizibil doctrina Putin a fost domeniul diplomaţiei multilaterale. Federaţa Rusă a insistat, la relansarea doctrinei Putin, pe trei direcţii de dezvoltare privilegiate, legate de promovarea intereselor sale în spaţiul post-sovietic:

198 Roger N. McDermott, Viziunea Rusiei asupra unei armate de profesionişti, Eurasia Daily Monitor, vol. 1, nr.103, 12 octombrie 2004 199 Roger McDermott, Decăderea armatei ruseşti datorită eşecului privind standardele de recrutare, ISN Security Watch 4 august 2004 200 Itar-Tass, 28 iulie 2004

- multipolarismul – ca modalitate de contrabalansare a poziţiei de unică superputere a Statelor Unite. În acest sens a negociat şi obţinut cît mai multe privilegii şi sprijin din partea diferiţilor actori pentru promovarea propriilor interese în defavoarea intereselor americane, toate ascunse sub haina nevoii de promovare a multipolarismului. - promovarea troikăi Rusia-Germania-Franţa – încă din 1997, acest mecanism a fost destinat “să îmbunătăţească relaţiile pe continentul european” prin dialog şi “să amplifice cooperarea în domeniul energetic” între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. După războiul în Irak, atunci cînd cei trei membri ai Consiliului de Securitate s-au opus adoptării unei noi rezoluţii care să permită atacarea lui Saddam, troika a fost folosită pentru a sfida Statele Unite şi pentru a legitima acţiunile Moscovei în spaţiul post-sovietic (ca în cazul Abhaziei) prin abordarea subiectului în conferinţele de presă comune a şefilor celor trei state şi expunerea liderilor german şi francez unei achiesări tacite faţă de aceste acţiuni. - promovarea paradigmei Eurasia drept contrapondere a ideii euro-atlantice. Ideea vrea să sublinieze ruptura de pe cele două maluri ale Atlanticului, să pună în dificultate NATO ca organizaţie de securitate în regiune, să sublinieze apartenenţa Rusiei la spaţiul european şi să întărească ideea constituirii celei de-a doua puteri globale, alcătuită din simbioza dintre Rusia şi Uniunea Europeană. În consens cu aceste percepte, noua doctrină Putin a statuat responsabilităţi pentru diplomaţia rusă de a utiliza cadrul instituţiilor internaţionale de securitate pentru promovarea intereselor Rusiei în spaţiul post-sovietic. Spaţiul cel mai important de confruntare între Federaţia Rusă şi Statele Unite a devenit OSCE201. Au fost trei direcţii de acţiune ale Federaţiei Ruse care consolidau utilizarea diplomaţiei multilaterale în cadrul OSCE pentru promovarea intereselor Moscovei în “vecinătatea apropiată”: - prima, şantajarea OSCE cu blocarea activităţii şi a adoptării bugetului dacă nu se modifică activitatea în domeniul drepturilor omului şi criteriile de evaluare a alegerilor libere şi corecte şi intrarea acestor tipuri de misiuni în regulile sancţiunii prin veto de către toţi membrii organizaţiei. - a doua, promovarea OSCE ca alternativă a NATO şi unică organizaţie acceptabilă să intervină în problemele de securitate din spaţiul post-sovietic, costurile misiunilor revenind în special ţărilor occidentale iar controlul derulării lor Federaţiei Ruse. - a treia, blocarea referirilor la retragerea trupelor ruse din Moldova şi Georgia, a referirilor la Angajamentele de la Istanbul 1999 şi respingerea oricărei legături între ratificarea Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa cu respectarea Angajamentelor. În cazul nerealizării acestui punctaj, alternativa oferită de Moscova a fost desfiinţarea OSCE sau intrarea în desuetudine a organizaţiei. 201 Dr. Michael A. Weinstein, Testarea multipolarismului, ISN Security Watch, 17 decembrie 2004

1. Atacurile la adresa OSCE

Mandatul de securitate al OSCE La summitul din Badapesta, în Decembrie 1994, CSCE şi-a schimbat numele şi s-a reconfigurat instituţional în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Scopul a fost să reflecte extinderea parteneriatului său şi schimbarea priorităţilor în urma prăbuşirii regimurilor comuniste, mai întîi în Europa de Est şi apoi chiar în sînul URSS. Chiar de la acea dată, politicienii ruşi s-au angajat să facă lobby pentru a intensifica componenta securităţii în cadrul preocupărilor OSCE şi, în mod special, pentru a adopta o nouă Carta de securitate europeană. La o întîlnire OSCE a miniştrilor de externe în Copenhaga în Decembrie 1997, ministrul de externe rus de atunci, Yevgeny Primakov, a afirmat că OSCE “ar trebui să fie cadrul potrivit pentru întărirea securităţii pan-europene”. În acelaşi timp, el a susţinut Carta OSCE propusă care nu ar trebui să mandateze “interferenţa în afacerile interne ale statelor membre”. Noua Carta pentru securitate a OSCE a fost în final adoptată la summitul OSCE din Istambul, în noiembrie 1999. Rusia a insistat în critica sa la adresa OSCE şi după adoptarea Cartei pentru securitate. În iunie 2000, delegatul Ministerului de Externe rus, Yevgeny Gusarev, s-a plîns că ţări occidentale neprecizate au încercat să amplifice atenţia acordată de OSCE problemelor drepturilor omului în fostul Bloc estic, devenită principala preocupare a organizaţiei. În ianuarie 2001, diplomaţii ruşi au prezentat Secretarului General al OSCE, Jan Kubis, primele propuneri pentru reforma OSCE, care au fost primite cu reţinere. O nouă campanie de calomnii împotriva OSCE202, a fost lansată, în mod paradoxal, la cîteva zile după summitul NATO de la Istanbul, din iunie 2004, cînd nici un stat CSI nu a fost desemnat ca un potenţial candidat la extinderea NATO. Dacă diplomţia moscovită nu mai avea probleme directe legate de extinderea Alianţei, incriminată a fost menţiunea din comunicatul final semnat la summit care a subliniat importanţa “cooperării” intense şi a “parteneriatului” apropiat dintre NATO şi statele Caucazului de Sud, Asiei Centrale şi Ucrainei. Nu trebuie uitată nici menţiunea privind retragerea trupelor ruse din Moldova şi Georgia, menţiune inclusă în documentul final al summitului NATO. De aici s-a născut întrebarea: Rusia încearcă să convingă aliaţii CSI că, în virtutea atenţiei geografice crescute a NATO pentru operaţiunile out of area, ca de exemplu angajamentul în Afganistan, pe de o parte, şi încăpăţînarea de a nu desemna nici un stat CSI ca potenţial viitor membru, pe de altă parte, un OSCE reorganizat ar putea garanta eficient securitatea europeană 203? Că a reuşit sau nu, că altul a fost resortul pe care s-a apăsat, cert este că la 8 iulie 2004, mai multe state CSI au lansat un ultimatum vizînd viitorul Organizaţiei.

CSI versus OSCE Instigate de Moscova, şase state ale CSI care sînt membre ale Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (Rusia, Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kyrgystan şi Tajikistan) împreună cu Moldova, Ucraina şi Uzbekistan au emis o declaraţie la Viena în care au criticat dur OSCE şi au cerut o reorganizare fundamentală a priorităţilor şi activităţilor sale. Declaraţia a fost adoptată

202 Liz Fuller, Rusia coordonează campania de calomnii împotriva OSCE, Security Watch, 13 iulie 2004 203 idem

în timpul unei întîlniri a şefilor de stat ai ţărilor membre ale CSI la Moscova, pe data de 3 iulie 2004 şi a fost redactată de serviciul de presă prezidenţial rus. Declaraţia acuză OSCE că “nu respectă principiile fundamentale ca neintervenţia în afacerile interne şi nu arată respect pentru suveranitatea naţională”, că se face vinovată de aplicarea unor standarde duble concentrîndu-şi “atenţia selectivă pe anumite state în timp ce ignoră problemele altor state.” În document se mai susţine că activităţile umanitare ale OSCE sînt limitate la “monitorizarea situaţiei drepturilor omului în ţările CSI şi în fosta Yugoslavie” şi că această concentrare exclusivă “restrînge semnificativ” abilitatea sa de a acţiona împotriva noilor provocări şi ameninţări. Declaraţia a ţintit apoi spre Oficiul Principal OSCE din Varşovia pentru Instituţiile Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR). În ultima decadă, ODIHR, în urma monitorizării misiunilor de supraveghere a scrutinelor electorale din spaţiul fostei URSS, a criticat majoritatea proceselor de votare, la alegerile parlamentare şi prezidenţiale, deoarece acestea nu au reuşit să atingă standardelor europene în toate cele nouă ţări care au semnat condamnarea organizaţiei. Semnatarii acuză faptul că OSCE, în loc să-şi îndeplinească mandatul de a “asigura asistenţă guvernului statului gazdă”, s-a concentrat pe misiuni limitate exclusiv la evaluarea situaţiei drepturilor omului şi s-a angajat într-o critică a situaţiei politice interne. Declaraţia a concluzionat că “agenda OSCE ar trebui să includă cea mai rapidă îndepărtare a inechilibrului dintre cele trei dimensiuni ale activităţii organizaţiei, prin creşterea rolului elementelor sale militar-politice, economice şi de mediu”. Pentru a sublinia gravitatea demersului şi seriozitatea sa în viziunea statelor CSI membre ale OSCE, la data de 8 iulie, la Moscova, reprezentantul Ministerului de Externe rus, Vladimir Chizhov a avertizat că Rusia şi alte state CSI îşi pot “pierde interesul” în OSCE dacă aceasta continuă să “degenereze” în loc să se reformeze. Ar trebui notat că dintre cele 4 state CSI (Azerbaidjan, Georgia, Ucraina şi Uzbekistan) care şi-au exprimat clar dorinţa de a se alătura NATO, două (Georgia şi Azerbaidjan) au refuzat să semneze declaraţia comună de critică a OSCE. Pe data de 10 iulie, un purtător de cuvînt al Ministerului de Externe din Azerbaidjan spunea că Baku a propus o declaraţie alternativă care conţinea acuzaţia de dublu standard dar în acelaşi timp susţinea că mandatul principal al OSCE este prevenirea conflictelor şi medierea. Ucraina şi Uzbekistan au fost de acord cu iniţiativa rusă. Nu este pentru prima dată cînd Rusia critică OSCE pentru neglijarea aspectului securităţii din mandatul său original. Explicaţia acestei preocupări şi suma de atacuri la adresa organizaţiei nu are cum să nu fie pusă în legătură cu creşterea rolului NATO în securitatea din zona europeană şi nu numai, cu procesul constant de extindere a Alianţei, şi cu creşterea credibilităţii NATO privită drept posibilă alternativă pentru rezolvarea dilemelor de securitate ale statelor CSI.

Rezerve ruse faţă de OSCE: agenda democratizării şi drepturile omului Preocupările privind abandonarea/diminuarea locului problemelor de securitate pe agenda OSCE nu sînt singurele probleme ale Moscovei faţă de organizaţie. La fel de puternică pare a fi nemulţumirea, rezultată din criticile formulate, faţă de activităţile de democratizare şi evaluare

a respectării drepturilor omului care domină agenda OSCE204. Aceste preocupări subliniază ataşamentul faţă de componenta doctrinei Putin care vorbeşte despre o Rusie Europeană dar non-democratică - din raţiuni de funcţionaltate şi eficienţă a instituţiilor, într-un stat în care distanţele şi demografia nu susţin o capacitate administrativă crescută – ba chiar despre o întragă tradiţie a Europei de răsărit în care regulile democraţiei nu ar face parte din cultura politică. Pedalarea OSCE pe asemenea priorităţi duc la “o scindare a ţărilor europene”, în opinia Moscovei. Fireşte că oficialii ruşi nu pomenesc despre Tratatul de la Helsinki, din 1975, care introduce drepturile omului ca parte egală în valorile europene alături de problemele de securitate exprimate în special sub forma promovării inviolabilităţii frontierelor europene, reguli la care URSS, la acea vreme, a achiesat. Rusia şi-a asigurat susţinătorii din ţările CSI că se vor opune misiunilor OSCE de monitorizare a alegerilor şi că vor combate regulile impuse de OSCE pentru a recunoaşte desfăşurarea liberă şi corectă a alegerilor. Această politică rusă nu este nouă, dar a fost, pînă la lucrările pregătitoare ale summitului OSCE din decembrie 2004, mai degrabă reactivă şi în mare parte formală. Semnalul schimbării a venit după atitudinea agresivă în alegerile parlamentare şi la referendum-ul din Belarus şi în prima rundă de alegeri prezidenţiale din Ucraina. În Belarus, Misiunea de Observatori a OSCE a evaluat alegerile parlamentare şi referendum-ul, organizate de Preşedintele Alexandr Lukashenko, ca nefiind libere şi corecte. Moscova a respins această evaluare. Drept instrument a fost folosită o misiune alternativă de monitorizare ce reprezenta Comunitatea Statelor Independente. Conducerea delegaţiei de monitorizare a CSI a fost încredinţată secretarului executiv al CSI, Vladimir Rushailo, cel care a descris alegerile şi referendum-ul ca fiind corecte, libere şi democratice. Mai mult, comunicatele delegaţiei şi declaraţiile lui Rushailo au acuzat Misiunea de Observatori a OSCE de intervenţie în afacerile interne ale Belarus şi de presiuni asupra Guvernului şi a cetăţenilor din Belarus. CSI a creat o Organizaţie a Monitorizării Alegerilor (EMO) în decembrie 2003, la iniţiativa Rusiei şi a înregistrat-o în Nizhny-Novgorod. Influenţa şi rolul său au reieşit în timpul campaniei electorale din Ucraina în care raportul de monitorizare favorabil a fost folosit de premierul Viktor Yanukovici pentru a-şi clama victoria în alegerile prezidenţiale205. Pentru a sublinia hotărîrea privind excluderea sau diminuarea semnificativă a preocupărilor pentru democratizare şi respectarea drepturilor omului în agenda OSCE, în noiembrie 2004, Rusia a ameninţat că va bloca adoptarea bugetului 2005 al OSCE dacă organizaţia nu îşi reduce activităţile de promovare a democraţiei în ţările post-sovietice. Moscova îşi dorea ca întîlnirea OSCE de sfîrşit de an să înceapă cu “reformarea” organizaţiei de-a lungul liniilor politice şi bugetare, schimbînd resursele şi priorităţile organizaţiei departe de problemele post-sovietice ale democratizării, dar privilegiind problemele politico-militare şi de securitate europene. Aceste propuneri reflectă scopul Moscovei de a folosi OSCE pentru a eroda rolul NATO în securitatea europeană. Cursul intern anti-democratic al Rusiei şi prezenţa Kremlinului în procesul electoral al ţărilor pe care caută să le domine, se văd cel mai bine în Belarus şi Ucraina206.

204 Vladimir Socor, Moscova sfidează OSCE în domeniul criteriilor democratice, Eurasia Daily Monitor, 4 noiembrie 2004 205 Ukrayina moloda, 27 octombrie 2004; TV 5 Kanal, 31 octombrie 2004 206 Vladimir Socor, Moscova sfidează OSCE în domeniul criteriilor democratice, Eurasia Daily Monitor, 4 noiembrie 2004

Blocarea rezoluţiei despre Ucraina

În acelaşi context al dorinţei de a scoate regulile democratice şi “preocupările excesive” pentru drepturile omului de pe agenda OSCE se înscrie şi veto-ul Rusiei pentru o declaraţie a summitului anual al OSCE de la Sofia de salutare a victoriei democraţiei în Ucraina. Cum Moscova consideră regulile democratice drept facultative în spaţiul post-sovietic - ca urmare a aplicării noilor percepte ale doctrinei Putin - o asemenea declaraţie de încurajare a schimbărilor în Ucraina nu intră în vederile Federaţiei Ruse. De altfel, Preşedintele Vladimir Putin s-a angajat în lupta politică şi diplomatică asupra Ucrainei de parcă ar fi Stalingradul său personal207. Întreaga şcoală a gîndirii putiniste a comentat că pierderea Ucrainei este ultimul semnal că Rusia a rămas singură şi nu mai poate emite, pentru moment, pretenţii de superputere. Mulţi liberali sau doar comentatori independenţi în Moscova afirmă că nu era nevoie ca preşedintele rus să adopte o astfel de poziţie şi că rolul de arbitru nepărtinitor s-ar putea să-i fi adus lui Putin destule dividende208. Alţi experţi subliniază că astfel de lecţii ar fi trebuit învăţate încă din interferenţa inutilă şi clar contra-productivă în alegerile prezidenţiale din Abkhazia209. Oricum este clar că ideea alegerilor prin competiţie democratică este imcompatibilă cu modelul lui Putin de “democraţie administrată/dirijată”. Implicarea masivă a Rusiei în favoarea cadidaturii pro-ruse în Ucraina a premierului Viktor Yanukovych a fost premeditată, dar conflictul apărut cu această ocazie cu Occidentul a avut nuanţe mult mai ascuţite decît a anticipat preşedintele Vladimir Putin210. Întîmpinînd o poziţie unită şi clar articulată din partea Statelor Unite şi a UE, Moscova a ripostat într-o direcţie neaşteptată – împotriva OSCE. Prima lovitură a fost dată de Putin la o conferinţă de presă în Portugalia, unde a acuzat cîţiva actori anonimi de exploatare a OSCE în “scopuri tactice” şi a indicat că aceasta “continuă să piardă autoritate în arena internaţională şi să-şi piardă motivul existenţei”211. În prima declaraţie asupra crizei din Ucraina, Ministerul de Externe Rus a criticat “cîteva capitale Europene” pentru că au respins rezultatele alegerilor şi pentru că au exprimat “teza” că Ucraina “ar trebui să fie alături de Occident”212. Ministrul rus de externe, Sergei Lavrov, a lansat şi el un atac frontal asupra OSCE într-un articol publicat în Financial Times, din 29 noiembrie 2004, acuzînd instituţia de “standarde duble” şi "tutelarea amestecului în treburile interne". OSCE ţapul ispăşitor O altă manevră, menită să discrediteze OSCE sau măcar să ridice semne mari de întrebare asupra organizaţiei, a fost aceea de a sublinia relaţiile bilaterale bune cu SUA şi

207 Pavel K. Baev, Pentru a deturna atenţia de la un fiasco în Ucraina, Moscova loveşte OSCE, Eurasia Daily Monitor, 1 decembrie 2004 208 Ekho Moskvy, 26,27 noiembrie 2004; Polit.ru 26 noiembrie 2004; Gazeta.ru, 24 noiembrie 2004 209 Moskovskie novosti, 8 octombrie 2004 210 Nezavisimaya gazeta, 26 noiembrie 2004 211 Kommersant, 24 octombrie 2004 212 Newsru.com, 26 noiembrie 2004

Uniunea Europeană spre deosebire de tensiunile născute în sînul organizaţiei. Un asemenea joc era destinat să sublinieze vina pentru tensiunile din organizaţie ce ar reveni OSCE, de unde presiunile pentru revizuirea regulilor, a agendei şi priorităţilor organizaţiei. Aici s-a născut ideea promovării pe cale diplomatică a “reformei OSCE”. Pentru a evita izbucnirea conflictelor bilaterale sau o ceartă pe scară largă, diplomaţia rusă a procedat la un rapid tur de orizont şi schimburi de opinii. Astfel, Moscova a transmis principalelor capitale europene un mesaj prin care nuanţează virulenţa luării sale de poziţie, subliniind că Uniunea Europeană a devenit un partener mult prea important pentru ca Rusia să-i caute motive de ceartă213. În ceea ce priveşte Statele Unite, Moscova a lăsat să se înţeleagă, prin interpuşi, că ar putea calma orice neînţelegere cu o ofertă de trimiterea de trupe în Irak, ofertă pe care Preşedintele George W. Bush nu ar putea să o refuze214. Rusia nu a avut nici un fel de probleme cu conducerea bulgară a OSCE – dovadă luările de poziţie cel puţin ciudate ale preşedintelui în exerciţiu, Solomon Passy, taxate drept “gafe” de către majoritatea comentatorilor din ţările NATO215. Solomon Passy a acordat prea multă atenţie declaraţiei din Astana. În scrisoarea răspuns din 14 septembrie 2004 adresată către preşedinţii tuturor statelor membre CSI, Passy a cerut în mod repetat dezvoltarea „relaţiilor dintre OSCE şi CSI” folosind în mod repetat formularea „ţările din regiunea dumneavoastră”. Aceste formulări implică recunoaşterea Rusiei drept lider al CSI şi al regiunii care îndreptăţeşte poziţii privilegiate şi prevalenţa intereselor sale în regiune. Mai mult chiar, scrisoarea se adresa tuturor celor 12 preşedinţi ca semnatari ai polemicei declaraţii din data de 3 iulie, ignorînd faptul că unii nici măcar nu au semnat documentul şi chiar unii dintre semnatari nu doresc să fie arondaţi unei „regiunii CSI”, conduse discreţionar de către Rusia216. În ceea ce priveşte OSCE ca un tot, organizaţia a devenit un adevărat ţap ispăşitor pentru toate neînţelegerile est-vest. Dar Rusia era mai nemulţumită de perspectiva dezbaterii situaţiei din Ucraina la summitul de sfîrşit de an, iar ministrul de Externe Serghei Lavrov a înţeles că cererea de a omite menţiunea discuţiilor despre acest subiect - care a avut loc la summitul UE – Rusia - nu va fi suficientă pentru a ascunde propria înfrîngere prin implicarea directă în Ucraina217. Prin urmare, aşa se explică această adevărată “acţiune preemptivă” împotriva OSCE - marcată de acuzaţiile cum că prevalarea preocupărilor pentru democraţie şi drepturile omului este o “acţiune în scopul despărţirii ţărilor”- , supărarea fiind urmată şi de ameninţările voalate în legătură cu posibilitatea de supravieţuire a acestei organizaţii. Rusia a ameninţat deschis cu retragerea ţărilor CSI dintr-un asemenea organism care utilizează măsuri diferite şi nu reflectă şi interesele acestor ţări. De notat că nici măcar aliaţii fermi ai Rusiei nu au împărtăşit întru totul acest punct de vedere. De exemplu, Preşedintele Kyrgyz, Askar Akayev a exprimat recunoştinţă faţă de OSCE pentru ajutorul în consolidarea sistemului de legi al Kyrgystanului în aceeaşi zi în care articolul lui

213 Pavel K. Baev, Pentru a deturna atenţia de la un fiasco în Ucraina, Moscova loveşte OSCE, Eurasia Daily Monitor, 1 decembrie 2004 214 Kommersant – Vlast, 15 noiembrie 2004 215 Pavel K. Baev, Pentru a deturna atenţia de la un fiasco în Ucraina, Moscova loveşte OSCE, Eurasia Daily Monitor, 1 decembrie 2004 216 Vladimir Socor, OSCE presată de campania de „reformă” condusă de Rusia, Eurasia Daily Monitor, 27 septembrie 2004 217 Interfax Diplomatic Panorama, 29 noiembrie 2004

Lavrov apărea în Financial Times218. Astfel că ideea de a face din OSCE un ţap ispăşitor pare, pînă la urmă, să nu fie o manevră atît de bună în a evita capcana izolării în care pare să se fi prins Moscova. 2. Reforma OSCE Blocarea misiunilor de democratizare ale OSCE Am văzut că ideea necesităţii unei reforme fundamentale în OSCE a venit după ce Moscova a promovat acţiuni prin care subliniază divergenţele dintre membrii orgnizaţiei spre deosebire de bunele relaţii bilaterale. De aici şi insinuarea greşelilor sau neconcordanţelor între agenda, priorităţile şi preocupările OSCE şi doleanţele unora dintre membrii săi, respectiv ale statelor care vorbesc despre o Europă de răsărit ne-democratică din cauza culturii politice care nu a inclus valorile democratice şi a ineficienţei şi lipsei de funcţionalitate a instituţiilor democratice introduse în aceste state. Cu şapte guverne ale statelor membre CSI care o susţineau, Rusia a lansat campania de „reformă” a OSCE. Scopul Moscovei a devenit extrem de transparent şi presupunea folosirea mecanismelor OSCE în aşa fel încît să crească influenţa rusă asupra ţărilor post-sovietice iar promovarea aranjamentelor „europene” de securitate să devină prioritare şi să fie finanţate pe cheltuiala Occidentului219. Moscova a convins cîţiva lideri ai ţărilor membre CSI să se alăture acestei campanii, exploatînd resentimentele acestor ţări faţă de funcţiile de promovare a valorilor democratice ale OSCE. Pe data de 23 septembrie la Viena, ambasadorul rus Alexei Borodavkin a prezentat un apel Consiliului Permanent OSCE, după ce conţinutul documentului fusese făcut public pe data de 15-16 Septembrie, la summitul CSI la Astana. Semnatarii cereau OSCE să schimbe priorităţile şi resursele în afara activităţilor legate de democraţie, spre priorităţile legate de misiunile în domeniul securităţii şi în cel politico-militar. Moldova, Georgia şi Azerbaidjan au refuzat să semneze acest document şi s-au opus agendei Rusiei. Turkmenistanul pare să fi susţinut ofensiva Moscovei dar nu a semnat documentul. Rusia a strîns semnături de la Belarus, Ucraina, Armenia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Uzbekistan şi Tajikistan. Reforma văzută de Moscova vizează mai multe direcţii. Astfel, în sfera urmăririi regulilor democraţiei, Moscova reclamă noi criterii pentru evaluarea alegerilor, luînd în considerare propunerile ţărilor CSI. Propunerea este dublată de cererea pentru o reprezentare mai mare a ţărilor CSI în activităţile OSCE de monitorizare a alegerilor. Un alt element esenţial, care subliniză nemulţumirea Rusiei şi dorinţa de eliminare a OSCE de la actualele sale preocupări a fost cererea de schimbare a atenţiei domeniului de misiuni „de la situaţiile politice concrete la activităţile de proiect specifice (socio-economice)”, aşa cum au nevoie ţările gazdă CSI. Nu în ultimul rînd, grupul statelor CSI vorbesc despre utilizarea fondurilor OSCE în domenii asupra cărora au căzut de acord “toate părţile implicate”. Primele două propuneri caută să atenueze criteriile internaţionale pentru alegerile libere şi corecte şi să neutralizeze agenţia de monitorizare a alegerilor OSCE, Biroul pentru Instituţiile Democratice şi Drepturile Omului, care adesea critică alegerile stigmate din ţările post-sovietice.

218 Interfax Presidential Bulletin, 29 noiembrie 2004 219 Vladimir Socor, OSCE presată de campania de „reformă” condusă de Rusia, Eurasia Daily Monitor, 27 septembrie 2004

Al treilea şi al patrulea punct ţintesc spre restricţionarea misiunilor referitoare la acţiuni pro-democratice şi să stopeze fondurile occidentale destinate acestor activităţi220. OSCE ca alternativă a NATO În sfera politico-militară, Adresa din 15 septembrie a ţărilor CSI şi prezentarea Apelului făcută de delegaţia rusă la Viena, la 23 septembrie, subliniază interesul Federaţiei Ruse pentru creşterea exponenţială a rolului OSCE în securitatea regională, pe baza acţiunilor politico-militare, dublată de creşterea capacităţii Moscovei de a bloca sau a dirija deciziile în acest domeniu. Documentul reia discuţia privind ratificarea rapidă şi intrarea în vigoare a Tratatului adaptat din 1999 asupra Forţelor Convenţionale în Europa (CFE), ca ”piatră fundamentală a securităţii europene”. Semnatarii din CSI în frunte cu Rusia reiau discuţia cu privire la mecanismele de soluţionare a conflictelor în cadrul spaţiului CSI, solicitînd păstrarea rolului OSCE în stabilizarea conflictului „prin formatul şi mecanismul negocierilor existente”. Păstrarea status quo-ului existent subliniază dorinţa Moscovei în zodia doctrinei Putin de a menţine controlul total şi forţa de veto pentru blocarea iniţiativelor în cazul conflictelor îngheţate din “vecinătatea apropiată”. Apelul mai cere intensificarea rolului Forumului pentru Cooperarea în Securitate al OSCE şi consemnarea „dreptului său de a lua decizii independente” şi, în general, de a asuma „folosirea pe deplin şi intensificarea capacităţilor unice ale OSCE în domeniul politico-militar”, astfel încît să fie „restituite funcţiile de bază şi primordiale ale OSCE de a lua decizii în problemele de securitate în Europa”. Exploatînd temerile OSCE, Rusia foloseşte abordarea „stick-and-carrot”, oferindu-se să asigure creşterea eficienţei organizatorice şi decizionale dacă se abordează “reforma OSCE”; în caz contrar, Moscova ameninţă cu blocarea adoptării documentelor politice şi bugetare ale OSCE la summitul de sfîrşit de an. Reformele sau viaţa! Federaţia Rusă a continuat ofensiva pentru utilizarea OSCE ca instrument pentru atingerea obiectivelor politice ale doctrinei Putin în zona fostei URSS. Astfel, presiunile vizînd adoptarea reformelor au continuat să fie condiţionate de blocarea organizaţiei şi eliminarea oricărei acţiuni a ei dacă nu sînt respectate doleanţele ruse. Ca în vestul sălbatic, Moscova a ridicat pistolul şi a solicitat reformele sau viaţa!, un comportament departe de a se situa în zona normalităţii relaţiilor dintre state în diplomaţia multilaterală şi a relaţiilor între un stat şi o organizaţie internaţională în care este membru. Ministrul rus al Afacerilor Externe, Sergei Lavrov, ca şi ministrul adjunct Vladimir Chizhov şi alţi oficiali, au sprijinit aceste propuneri la conferinţa de sfîrşit de an a OSCE la Sofia din 6-7 decembrie şi au continuat să facă acest lucru, cu obstinaţie, şi după aceea. Moscova afirmă că activităţile OSCE sînt de două ori dezechilibrate: din punct de vedere funcţional, prin concentrarea atenţiei în mod selectiv pe problemele de democraţie, în timp ce sînt neglijate toate problemele militare şi de securitate europene şi din punct de vedere geografic, prin concentrarea atenţiei asupra dezvoltării politice în ţările post-sovietice, în timp ce sînt ignorate

220 Vladimir Socor, OSCE presată de campania de „reformă” condusă de Rusia, Eurasia Daily Monitor, 27 septembrie 2004

ceea ce Moscova descrie ca alegeri falsificate şi violarea drepturilor omului în ţările occidentale şi la noii lor aliaţi221. Cu două săptămîni înainte de votarea bugetului OSCE, Moscova a ameninţat că va bloca adoptarea bugetului pe anul 2005 dacă organizaţia nu introduce “reformele” propuse de Rusia. Condiţiile ultimatumului erau: - sprijinirea rolului OSCE în sfera politico-militară şi de securitate (acolo unde Rusia poate şi manipulează organizaţia); - slăbirea OSCE în sfera democraţiei (spaţiu în care organizaţia poate şi operează independent de Rusia); - reducerea influenţei occidentale în OSCE prin restricţia finanţării extra-bugetare a organizaţiei. Propunerile de “reformă” vizau trei instituţii şi procese OSCE: - Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – ODIHR de la Varşovia, specializat în monitorizarea alegerilor din regiunea OSCE; - Organismele de coordonare şi operaţionalizare a misiunilor organizaţiei; - Procedurile de formare ale bugetului. a. Propunerile comune Rusia- Belarus solicită ca ODIHR: - să ia în considerare ceea ce s-a realizat în CSI în privinţa dezvoltării standardelor alegerilor; - să folosească aceste standarde, alături de cele occidentale, pentru a rezulta un “set de criterii uniform, comun” pentru OSCE - CSI în evaluarea alegerilor; - să crească proporţia statelor CSI reprezentate în misiunile ODHIR de observare a alegerilor; - finanţarea observării alegerilor să se facă prin bugetul unificat al OSCE. Rusia şi Belarus au dat OSCE un ultimatum ca pînă la data de 30 iunie 2005 să propună aceste schimbări şi Consiliului Permanent al Organizaţiei să adopte noile standarde politice pentru monitorizarea alegerilor de către OSCE /ODIHR. De asemenea, declaraţia preşedintelui Comitetului Executiv al CSI şi a secretarului executiv Vladimir Rushailo cere “coordonarea” misiunilor de observare a alegerilor OSCE/ODHIR şi CSI, cu scopul de a emite “aprecieri comune” asupra alegerilor. b. Pentru a “face o reformă” în zonele de misiune ale OSCE, Rusia propune: - restricţionarea finanţărilor extra-bugetare ale misiunilor, care constau în cea mai mare parte în contribuţii deschise din partea ţărilor occidentale pentru activităţi pro-democratice locale; - limitarea scopului activităţilor misiunilor la proiecte socio-economice cerute de autorităţile ţărilor gazde; - limitarea mandatului misiunilor la un an cu termen de reînnoire, cu accordul guvernului gazdă, de fiecare dată; - creşterea proporţiei reprezentanţilor anumitor ţări membre CSI în zonele OSCE de misiune. Organizaţia condusă de Germania la biroul de la Minsk a fost “reformată” deja în 2003 după aceste propuneri. 221 Vladimir Socor, OSCE “reform” – or a new lease on life?, Eurasia Daily Monitor, 16 decembrie 2004

c. “Reforma” bugetară propusă ar impune: - revizuirea nivelului contribuţiilor ţărilor membre OSCE “conform cu posibilităţile lor de a plăti”; - interzicerea procedurii de finanţare extra-bugetară a OSCE în general; - stabilirea procedurilor de formare a bugetului prin aprobarea exclusivă a tuturor reprezentanţilor ţărilor membre pentru destinaţia oricărei sume de bani, inclusiv a fondurilor extrabugetare destinate unor proiecte speciale, incluse în obiectivele OSCE - fapt ce ar restricţiona sever, prin efectul lor practic, abilitatea organizaţiei de a îndeplini misiuni fără aprobarea Rusiei sau a susţinătorilor săi. Rusia a impus OSCE ca, pînă la data de 31 decembrie 2004, să se angajeze la aceste schimbări. “În lipsa unor obligaţii ferme în privinţa acestui punct, nu putem vota bugetul din 2005” au avertizat Lavrov şi Chizhov. Declaraţiile acestora şi a altor oficiali ruşi înainte, în timpul şi după conferinţa de la Sofia au sugerat că Rusia ia în discuţie existenţa în continuare a OSCE sau defiinţarea organizaţiei. 3. Denunţarea documentelor de la Istanbul Criticile şi propunerile de reformă a OSCE mai au un alt resort, cel puţin la fel de important, care se regăseşte în noua doctrină Putin şi ale cărei rădăcini provin din strategia de conservare şi control asupra “vecinătăţii apropiate”, elaborată şi aplicată de Moscova chiar din momentul prăbuşirii “imperiului exterior”, format din fostele state comuniste din centrul şi estul Europei, în 1989. Este vorba despre menţinerea forţelor armate ca forţe de menţinere a păcii şi pază a depozitelor de armament în zonele separatiste ale statelor foste sovietice. Dacă în 1999, “slăbiciunile” lui Boris Elţîn au dus la angajamentele pentru retragerea trupelor din Republica Moldova şi Georgia în timp de doi ani – perioadă prelungită succesiv cu alţi doi ani – iată că la summitul OSCE de la Sofia, Rusia a anunţat fără echivoc că nu-şi va retrage trupele din aceste ţări. Probleme bilaterale şi “condiţii necesare” neprecizate La datele de 9 şi 16 noiembrie, Grupul Comun Consultativ al OSCE (JCG), care s-a întîlnit la Viena, a fost martorul respingerii de către Moscova a obligaţiilor sale de a-şi retrage trupele din Georgia şi Moldova222. Moscova a găsit două ieşiri din clinciul creat de existenţa unor angajamente la Istanbul: transformarea retragerii trupelor ruse într-o problemă bilaterală cu statele gazdă şi invocarea existenţei unor “condiţii necesare” incluse în declaraţia finală a OSCE de la Porto. Întîlnirile OSCE de la sfîrşitul anilor 2002(Porto) şi 2003 (Maastricht) au pus în discuţie obligaţiile privind retragerea trupelor ruse din Republica Moldova şi Georgia (respectiv din Transnistria şi din cele 4 baze militare ruse din Georgia) şi au introdus, la cererea Rusiei, anumite “condiţii necesare” nespecificate în textul final. Această ieşire a permis Moscovei să interpreteze, după bunul plac, care ar fi condiţiile necesare retragerii trupelor sale. Astfel, OSCE a căzut în plasa propriilor documente, deşi intenţia nu era aceea de a bloca retragerea trupelor ruse, de a condiţiona ţările gazdă în vreun fel sau de a oferi Rusiei elemente de care să se agaţe pentru a se deroba de angajamentele anterioare.

222 Vladimir Socor, Rusia neagă validitatea angajamentelor de la Istanbul în cadrul întîlnirilor din JCG, Eurasia Daily Monitor, 17 noiembrie 2004

În ceea ce priveşte Republica Moldova, Rusia a legat retragerea trupelor de situaţia din Transnistria, condiţionînd astfel şi modul în care OSCE ar fi trebuit să rezolve situaţia, respectiv prin federalizare pe modelul Kozak, cu garanţii exclusiv ruse. În fapt, poziţia Moscovei era aceea de a forţa menţinerea sine die a trupelor sale în regiune printr-un nou acord ce trebuia garantat. Delegaţiile Georgiei şi Republicii Moldova la JCG au arătat, în declaraţiile lor, că Angajamentele de la Istanbul nu specifică nici un fel de condiţii de retragere a trupelor ruse. Georgia a descris condiţiile politice ruse în ce priveşte retragerea trupelor ruse ca pe “noi scuze pentru evitarea îndeplinirii Angajamentelor de la Istanbul”, “absolut iresponsabile, contrazicînd Tratatul CFE şi legea internaţională”. Declaraţia Moldovei a subliniat că Rusia “aşteaptă să se sincronizeze retragerea trupelor sale cu reglementarea politică a problemei Transnistriei, fapt ce echivalează cu revizuirea unilaterală a Angajamentelor de la Istanbul”223. Moldova a cerut sprijinul International Crisis Group în ceea ce priveşte Tratatul CFE – al Forţelor Convenţionale în Europa şi limitarea armamentului greu aflat în posesia armatei şi trupelor paramilitare din Transnistria, pe lîngă trupele şi armamentul rus din regiune224. Moldova a susţinut că aceste arme sînt considerate ca o parte inseparabilă a procesului de retragere a forţelor ruse, lucru confirmat de recenta decizie a CEDO în cazul “Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia” care constată responsabilitatea Moscovei faţă de activităţile din stînga Nistrului, din cauza controlului efectiv şi a sprijinului direct acordat în zonă. În cazul Georgiei, situaţia la nivel bilateral este şi mai gravă. Dacă în cazul Republicii Moldova a existat un tratat bilateral ce prevedea retragerea trupelor ruse încă din 1997, Georgia nu a avut parte de negocieri reale şi de un termen clar. Într-adevăr Moscova a oprit negocierile cu Georgia încă din 2002 - argumentînd cu situaţia din strîmtoarea Pankisi ca pretext, acolo unde pretinşii terorişti ceceni îşi găseau adăpostul pe teritoriul georgian - şi a refuzat să mai aibă astfel de întîlniri din anul 2003 – pretextul fiind pe rînd schimbarea guvernului în Georgia, apoi situaţiile din Adjaria şi Ossetia de Sud. Georgia a cerut la JCG o reluare de urgenţă a negocierilor cu Rusia. Din explicaţiile prezentate, a reieşit că Georgia nu are nici un instrument bilateral pentru a cere retragerea trupelor ruse deoarece nu există nici o perspectivă a adoptării unui statut şi a unui termen de staţionare a trupelor ruse în Georgia deoarece partea rusă refuză să negocieze. Adevărul este că, şi în cazul existenţei unui asemenea acord – ca în cazul Republicii Moldova, Rusia nu îl pune în aplicare! Statele Unite şi NATO – unicul sprijin În cadrul summitului OSCE, de la Sofia, din 6-7 decembrie 2005, Rusia a evitat apariţia, în documentul final, a oricărei afirmaţii privind Georgia şi Moldova, manifestîndu-se împotriva următoarei declaraţii politice: “Anumite angajamente luate în cadrul summit-ului de la Istanbul, din 1999, privind Georgia şi Republica Moldova, n-au fost îndeplinite. Îndeplinirea

223 Documentele Conferinţei Ministeriale OSCE, de la sfîrşitul anului 2004, Viena şi Sofia, 1-7 decembrie 2004 224 Vladimir Socor, Rusia neagă validitatea angajamentelor de la Istanbul în cadrul întîlnirilor din JCG, Eurasia Daily Monitor, 17 noiembrie 2004

fără întîrziere ar fi dus la crearea unor condiţii în ceea ce priveşte ... ratificarea Tratatului adaptat privind Forţele Convenţionale din Europa”225. Singura referire apărută a fost următoarea declaraţie: “Privind poziţia anumitor state de a lega aşa-zisele angajamente de la Instanbul privind ratificarea Tratatului FCE adaptat, Federaţia Rusă declară că nu recunoaşte aceasta legătură ca fiind una legitimă”226, insistînd asupra faptului că problema trupelor strategice este una bilaterală. Declaraţia mai cuprinde, în ceea ce priveşte angajamentele de la Istanbul, următorul text: Rusia poate alege sa îndeplinească o parte dintre acestea într-un viitor apropiat, cu condiţia ca şi Georgia şi Moldova să-şi îndeplinească condiţiile lor. Angajamentele asumate nu au fost legate de nici o condiţie privind obligaţiile trupelor strategice ruse şi nici nu s-a specificat un termen privind îndeplinirea lor227. La Sofia, Secretarul de Stat american, Colin Powell, a făcut o notificare în care se specifică faptul că angajamentele Rusiei privind forţele sale strategice din Moldova şi Georgia rămîn neîndeplinite, legându-se de reuniunea de la Istanbul şi de ratificarea Tratatului CFE. “Obiectivul principal al acestui tratat este acordul ţării gazdă pentru staţionarea forţelelor strategice”, a adăugat Colin Powell, confirmînd faptul că SUA “va ratifica Tratatul CFE numai după ce angajamentele de la Istanbul vor fi asumate”. Şi NATO a făcut o declaraţie colectivă în acelaşi sens, în care îşi menţine aceeaşi poziţie ca şi Statele Unite. Poziţia NATO reiterează, în fapt, punctul de vedere comun afirmat, de altfel, în declaraţia finală a summitului de la Istanbul, din iunie 2004. O legătură naturală: trupele ruse şi Tratatul CFE La momentul summitului de la Istanbul, din 1999, a fost clar pentru toată lumea că revizuirea Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa era necesară din cauza schimbării realităţilor din teren şi pentru a avea un document ce ar limita militarizarea excesivă a regiunii, în special la confluenţa celor două zone de interes – occidentală şi rusă. La acea dată şi Federaţia Rusă a fost bucuroasă să aibă un asemenea acord, în condiţiile primei extinderi a NATO şi a unei perspective ca Alianţa să se extindă şi mai către Est. Nimeni nu şi-a pus problema atunci că adecvarea tratatului CFE şi angajamentele Rusiei privind retragerea trupelor convenţionale din Republica Moldova şi Georgia nu ar avea acelaşi fundament, al nevoii demilitarizării zonei, dar şi al absenţei acordurilor ţărilor gazdă pentru prezenţa trupelor şi bazelor militare ruse, moştenite din timpurile sovietice, dar neconforme cu realitatea apariţiei noilor state independente. Această legătură naturală şi interpretarea comună a trupelor ruse drept trupe strategice convenţionale au făcut ca Tratatul CFE să aibă relevanţă. Legătura este indisolubilă şi permite, cum am văzut, condiţionarea retragerii trupelor ruse de ratificarea tratatului CFE. Este, dealtfel, singurul instrument real de presiune asupra Rusiei, OSCE fiind custodele ambelor documente, încheiate sub egida sa.

225 Documentele Conferinţei Ministeriale OSCE, de la sfîrşitul anului 2004, Viena şi Sofia, 1-7 decembrie 2004 226 idem 227 Vladimir Socor, Oficialii ruşi neagă din nou obligaţiile de retragere a trupelor strategice din Moldova si Georgia, Eurasia Daily Monitor, 13 decembrie 2004

Iată însă că la reuniunile de la sfîrşitul anului trecut, Rusia a respins categoric o asemenea legătură, în încercarea de a se deroba de responsabilităţile rezultate din angajamentele de la Istanbul şi de a respinge inclusiv condiţia acordului ţării gazdă, profitînd astfel de situaţia existentă la destrămarea URSS, al cărei principal beneficiar a devenit prin modul de acceptare a succesiunii la tratate. În declaraţiile sale din cadrul întîlnirilor JCG din 9 şi 16 noiembrie, Rusia a respins orice legătură dintre Tratatul CFE şi Angajamente. Mai mult, Moscova chiar a acuzat “Statele Unite şi aliaţii săi” că se folosesc de această legătură “pentru a-şi promova interesele geopolitice în spaţiul post-sovietic”228. Rusia ar vrea ca Tratatul adaptat din 1999 să fie ratificat şi ca Statele Baltice să fie plasate sub condiţiile restrictive pe care le emite Moscova229, în ciuda încălcărilor Angajamentelor de la Istanbul de către Rusia şi a Tratatului de retragere a trupelor din Moldova şi Caucazul de Sud. Uniunea Europeană: ambiguitate şi neobişnuita deschidere către Moscova Un rol cu totul bizar l-a jucat Uniunea Europeană la sfîrşitul anului trecut230, în privinţa angajamentelor Rusiei şi a ratificării Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa. Astfel, reprezentantul Comisiei nu a luat cuvîntul la cele două întîlniri ale JCG, în special deoarece Uniunea Europeană are dificultăţi în a găsi o poziţie comună. Cîteva ţări în frunte cu Germania, susţin concesiile făcute Rusiei în ce priveşte Georgia şi Moldova şi ar accepta chiar şi ratificarea dorită de Rusia a Tratatului CFE adaptat. Acest lucru a slăbit pîrghia pe care Occidentul încearcă să o folosească pentru a întîrzia ratificarea Tratatului CFE şi a condiţiona intrarea în vigoare a acestui document, în speranţa convingerii Rusiei de a-şi îndeplini Angajamentele de la Istanbul. Şi în ceea ce priveşte Georgia, Uniunea Europeană a repetat aceeaşi formulă conform căreia Rusia şi Georgia ar trebui să-şi rezolve singure problemele. Miniştrii afacerilor de externe german şi francez, Joschka Fischer şi Michel Barnier, în declaraţiile lor de la summitul de la Sofia, n-au declarat nimic despre prezenţa trupelor ruseşti în Moldova şi Georgia, dar au lăsat să se vadă interesul lor privind ratificarea urgentă a Tratatului adaptat CFE 231. Responsabil cu problemele ce privesc implementarea şi ratificarea Tratatului CFE, precum şi cu îndeplinirea angajamentelor de la Istanbul, este Joint Consultative Group (JCG) al OSCE. În 2004, Luxemburg-ul a fost la preşedinţia JCG, chiar înainte şi în timpul întîlnirii de sfîrşit de an a OSCE. Scrisoarea de o pagină a presedintelui JCG nu mai face, în acest an, nici o referire la “trupele ruse”, “baze ruse” sau “forţe strategice ale Rusiei” în Moldova şi Georgia, ci doar susţine că “îndeplinirea angajamentelor de la Istanbul este absolut necesară pentru ratificarea tratatului adaptat CFE”. 228 Documentele Conferinţei Ministeriale OSCE, de la sfîrşitul anului 2004, Viena şi Sofia, 1-7 decembrie 2004 229 Vladimir Socor, Oficialii ruşi neagă din nou obligaţiile de retragere a trupelor strategice din Moldova si Georgia, Eurasia Daily Monitor, 13 decembrie 2004 230 Vladimir Socor, Rusia neagă validitatea angajamentelor de la Istanbul în cadrul întîlnirilor din JCG, Eurasia Daily Monitor, 17 noiembrie 2004 231 Vladimir Socor, Oficialii ruşi neagă din nou obligaţiile de retragere a trupelor strategice din Moldova si Georgia, Eurasia Daily Monitor, 13 decembrie 2004

4. Nori negri asupra OSCE La întîlnirea de la Sofia, Secretarul de Stat al Statelor Unite, Colin Powell a menţionat că Statele Unite se opun categoric propunerilor Rusiei de a schimba atenţia OSCE de la procesele construcţiei democratice în fostele ţări sovietice. Uniunea Europeană a avut aceeaşi părere. Ministrul de Afaceri Externe olandez Bernard Bot, vorbind din partea preşedinţiei UE în numele tuturor statelor membre, ca şi Comisarul pentru relaţii externe şi politica europeană de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, au exclus orice reducere a activităţilor OSCE de implementare a democraţiei, şi orice “reechilibrare” a ţelurilor de securitate şi pe cheltuiala membrilor occidentali. Conducerea slovacă a OSCE - care preia preşedinţia rotativă în exerciţiu, pentru anul 2005 – s-a arătat neliniştită şi preocupată de perspectiva supravieţuirii organizaţiei. Ministrul Afacerilor Externe slovac, preşedintele în exerciţiu desemnat al OSCE, Dimitrji Rupel, a susţinut în declaraţia de încheiere a summitul de la Sofia: “Prima dintre aceste provocări… este fisura relaţiilor dintre Est şi Vest. Ca o reflectare rigidă a acestei realităţi regretabile… cu cît vorbim mai mult de respingerea oricărui fel de linii care să împartă Europa, cu atît mai mult ne confruntăm cu ele. Citesc cu atenţie declaraţia Moscovei şi adresa de la Astana a Preşedinţilor statelor CSI… o expresie răsunătoare a insatisfacţiei la cel mai mare nivel, care trebuie luată în considerare. Intenţionez să lucrez aspru pentru a redresa această situaţie”232. Subliniind nevoia urgentă de a adopta bugetul pe anul 2005 înainte de sfîrşitul anului 2004, Rupel a declarat : “Fără acesta funcţionarea acestei organizaţii ar fi în pericol… Cea mai mare grijă a mea la acest moment este de a îndepărta orice situaţie de nerezolvat din punct de vedere politic în organizaţie”233. Este de remarcat faptul că îngrijorarea pentru supravieţuirea OSCE în componenţa actuală ar putea afecta obiectivele şi scopul organizaţiei. De dragul supravieţuirii organizaţiei, ar putea fi sacrificată eficienţa sa ulterioară. Deschiderea cutiei Pandorei şi cedarea în faţa presiunilor Moscovei pot duce la concesii a căror urmare este tocmai desfiinţarea OSCE prin ne-uz. Căci statele lezate de adoptarea în OSCE a agendei politicii externe din doctrina Putin sînt tocmai fondatorii organizaţiei, în marea lor majoritate şi ele se regăsesc deja într-o organizaţie de securitate colectivă în regiune, NATO. Aşa încît continuarea concesiilor în faţa Rusiei în ceea ce priveşte “conflictele îngheţate”, implementarea Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa fără rezolvarea problemei retragerii trupelor ruse din Moldova şi Georgia şi respectarea Angajamentelor de la Istanbul, monitorizarea graniţelor şi alte probleme de securitate, ca şi folosirea OSCE în redeschiderea problemelor etnice în Estonia şi Letonia, la insistenţa Rusiei, toate acestea ar mări criza OSCE. Schimbarea echilibrelor în organizaţie La sesiunea de inaugurare pe anul 2005 a Consiliului Permanent OSCE din 13 ianuarie, s-au înregistrat trei evenimente deosebite pentru organizaţie. Mai întîi este vorba despre continuarea presiunilor şi şantajului Rusiei la adresa OSCE cu amplificarea revendicărilor

232 Documente summitului OSCE, Sofia, 6-7 decembrie 2004; documentele Sesiunii Consiliului Permanent şi Preşedinţiei Slovene, 13 ianuarie 2005 233 idem

Moscovei – pe seama lipsei de reacţie a celorlalte ţări membre. Apoi, s-a înregistrat în premieră o cedare din partea Preşedinţiei în exerciţiu– preşedinţia slovacă nedorind să-şi lege mandatul de o criză majoră a OSCE sau chiar de desfiinţarea organizaţiei. În fine, Ucraina şi-a preluat rolul de reprezentant al GUAM şi şi-a afirmat fără echivoc noua agendă în cadrul OSCE. a. Escaladarea şantajului rus Rusia a ameninţat din nou că blochează organizaţia dacă OSCE nu acceptă “reformele” precizate. Reprezentantul permanent, Alexei Borodavkin, a declarat că “situaţia a ajuns la un punct critic şi orice întîrziere în reforma organizaţiei va aduce grave consecinţe politice în OSCE… Acest an fie poate marca un punct de întoarcere spre o OSCE reînnoită, fie organizaţia se va vedea împinsă spre periferia politicilor europene.” Moscova a confirmat insistenţa asupra punctelor sale prin refuzarea aprobării bugetului organizaţiei pe anul 2005. Mai grav este că, pe lista propunerilor de “reformă”, au apărut alte puncte care împing şi mai departe agenda Rusiei, desprinsă din doctrina Putin, aplicată statelor post-sovietice. Astfel, cea mai importantă dintre acestea a fost o cerere către OSCE de a presa Letonia şi Estonia să ofere cetăţenie necondiţionată rezidenţilor din era sovietică, ca şi accordarea dreptului de vot în alegerile municipale pentru non-cetăţeni şi stoparea reformei şcolilor234. Discursul lui Borodavkin a dat de înţeles că lipsa de acţiune a OSCE la aceste probleme se va adăuga la motivele Rusiei de a pune în discuţie legitimitatea organizaţiei. Această mişcare corespunde noţiunii Moscovei de “consolidare a OSCE” atît timp cît cooperează cu Rusia. În acelaşi sens, Borodavkin a insistat că “OSCE trebuie să-şi continue eforturile spre rezolvarea conflictelor în formatele stabilite” – o referire la Moldova/Transnistria, Georgia/Osetia de Sud şi conflictul din Nagorno-Karabakh, regiuni separatiste în care OSCE subscrie faţă de rolul dominant al Rusiei. Forcingul Rusiei nu s-a oprit aici, ci a continuat cu cererea ca OSCE să se implice în rezolvarea conflictelor din Europa Occidentală! b. Slăbiciunile Preşedinţiei OSCE În discursul de inaugurare ca preşedinte în exerciţiu al OSCE pentru anul 2005, Ministrul de Externe slovac Dimitrji Rupel a privilegiat supravieţuirea organizaţiei, în sensul cedărilor în faţa ameninţărilor proferate de Rusia, în detrimentul menţinerii scopurilor şi obiectivelor OSCE. Spre deosebire de foştii preşedinţi în exerciţiu, Rupel nu a menţionat problemele de securitate deosebite şi încălcarea drepturilor omului din zona de responsabilitate a OSCE: - situaţia explozivă din Cecenia şi încălcarea drepturilor omului de către Moscova, care a refuzat să primească misiunea OSCE de monitorizare. - trupele ruse prezente ilegal în Moldova şi Georgia, în ciuda angajamentelor de la Istanbul, 1999. - purificarea etnică din Abkhazia şi Nagorno Karabakh. - recunoaşterea oficială a schimbărilor de graniţă de către forţele militare. - încălcările Tratatului CFE al cărui custode este OSCE. Mai mult, Rupel a încercat să ofere satisfacţie Rusiei, dar gestul său de curtoazie a subliniat slăbiciunile mandatului pe care l-a început. Ministrul slovac de Externe a acceptat chiar să discute cîteva din propunerile de reformă ale Rusiei. În plus, preşedintele în exerciţiu al OSCE a fost obligat să recunoască încheierea unei noi misiuni a organizaţiei, fără a menţiona încă cauza

234 Documente summitului OSCE, Sofia, 6-7 decembrie 2004; documentele Sesiunii Consiliului Permanent şi Preşedinţiei Slovene, 13 ianuarie 2005

- veto-ul rus, care a respins continuarea Operaţiunii OSCE de Monitorizare a Graniţei din Georgia (BMO)235. c. Renaşterea Ucrainei Ucraina a fost întotdeauna un jucător de pluton în siajul Moscovei. Schimbările radicale de la Kiev au dus la apariţia unei noi Ucraine, a unui actor important care a ţinut să-şi facă simţită prezenţa la prima reuniune a OSCE din anul 2005. Mai mult, Ucraina chiar şi-a asumat rolul de reprezentant al GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova) şi a susţinut toate doleanţele partenerilor săi din organizaţie. Mai mult chiar, Ucraina a vorbit limpede despre şantajul Moscovei ca fiind inacceptabil, respectiv despre alterarea scopului apariţiei OSCE. Vorbind în numele grupului de ţări GUAM, delegaţia Ucrainei a subliniat faptul că “OSCE trebuie să-şi dovedească capabilitatea de a apăra implementarea propriilor sale norme şi principii.” GUAM şi alte ţări “cred cu tărie că problema conflictelor nerezolvate ar trebui mereu să fie primele pe agenda zilnică… Cerem OSCE să aibă un angajament activ şi acţiuni decisive”236. Delegaţiile Moldovei şi Georgiei au cerut retragerea trupelor ruse din teritoriile lor, ca şi internaţionalizarea negocierilor cu scopul de a include între mediatori Statele Unite şi UE. Moldova a făcut apel la monitorizarea internaţională asupra sectorului Transnistriei la graniţa Moldova – Ucraina şi la inspecţia internaţională a unităţilor militare şi depozitelor de arme ruse şi transnistrene. Georgia a cerut reluarea urgentă a Operaţiunii de Monitorizare a Graniţei în sectoarele Ceceniei, Inguşeţiei şi Daghestanului de la graniţa Georgia - Rusia de pe teritoriul georgian. Declaraţiile Statelor Unite şi Uniunii Europene au sprijinit aceste scopuri. Declaraţia Ucrainei a manifestat un “sprijin puternic” pentru Operaţiunea OSCE de Monitorizare a Graniţei din Georgia (BMO), pentru propusa Declaraţie asupra Securităţii şi Stabilităţii în Moldova şi pentru inspecţia internaţională a instalaţiilor militare din Transnistria. Spre deosebire de summitul de la Sofia, Federaţia Rusă nu a mai putut evita reluarea acestor subiecte, iar vocea Ucrainei a subliniat redesenarea spaţiului post sovietic, dar şi rearanjările ce se anunţă în cadrul organizaţiilor internaţionale.

235 Documente summitului OSCE, Sofia, 6-7 decembrie 2004; documentele Sesiunii Consiliului Permanent şi Preşedinţiei Slovene, 13 ianuarie 2005 236 Documente summitului OSCE, Sofia, 6-7 decembrie 2004; documentele Sesiunii Consiliului Permanent şi Preşedinţiei Slovene, 13 ianuarie 2005