Rolul factorului istoric în dezvoltarea turistică a Dobrogei

Aşezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa Centrală, iar celălalt porturile Mediteranei Orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat armatele perşilor, apoi cele romane iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani şi Constantinopol. Astfel vechiul leagăn al poporului român s-a cufundat în întunericul barbariei. Abia după 1877 Dobrogea s-a trezit din nou la lumina păcii şi dezvoltării, din care trei ultime valuri de sălbăticie în anii 1916-1918, 1940-1944 şi 1945-1989 păreau că voiesc s-o smulgă din nou.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au evidenţiat existenţa obiectelor din eneolitic din cultura Gumelniţa şi dezvoltarea în neolitic a culturii Hamangia (cunoscută în special datorită statuii numită „Gânditorul de la Hamangia”).

În secolele VI - IV î. Chr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis şi Tomis. Coloniile greceşti se organizează după modelul polis-ului grecesc. Iniţial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, iar Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile îşi exercitau influenţa asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetăţii propriu-zise.

În aceeaşi perioadă încep să se constituie şi formaţiunile statale ale geţilor. Inscripţiile de la Histria menţionează relaţii cu "regii" geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos (sec. III î. Chr). Ceva vreme, cetăţile dobrogene se confruntară cu stăpânirea perşilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.

În Antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Scythia Minor (denumire romană). Unii istorici folosesc şi denumirea de Dacia Pontică. Numele actual vine de la Despotul Dobrotici din secolul al XIV-lea. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susţinea că teritoriul dintre

Dunăre şi Marea Neagră era populat de geţi, pe care romanii îi numeau daci. Sciţii au venit mai târziu, acelaşi Pliniu cel Bătrân susţinea că sciţii aveau aceeaşi origine ca şi geto-dacii. În final, urma sciţilor se pierde printre daci. Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian.

Creştinându-se, puterea romană devine bizantină. O dată cu sosirea slavilor şi bulgarilor care le dispută teritoriul Bizantinilor, Dobrogea dobândeşte un grad crescând de autonomie şi mai apoi devine independentă (cu seria de conducători Dimitrie, Satza, Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici, Ivanco), fiind alipită Ţării Româneşti de către Mircea cel Bătrân. Încă de pe atunci, avea o compoziţie etnică variată, apărând în cronicile şi hărţile vremii sub denumirile de Velacia minor, Bulgaria tertia, Graecia tomitana sau Despotatus Vicinensis. Iachint, episcopul de la Vicina (cetate dispărută, ale cărei urme sunt poate sub Isaccea sau sub Tulcea) devine primul metropolit

al Ţării Româneşti în 1359. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componenţa Imperiului Otoman între 1418 şi 1421. Se pare, după anumiţi cercetători, că Dobrogea sau părţi din aceasta, au reintrat pentru scurt timp în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Vlad Ţepeş (1462 - câteva luni) şi a lui Mihai Viteazul (1599-1601).

Deoarece în secolele XIV-XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa Centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanţă strategică sau economică. Ea făcea parte, din punct de vedere bisericesc, din Exarhatul Proilavon, cu sediul la Brăila, care cuprindea şi Bugeacul. Dar pe măsură ce treceau anii, numărul musulmanilor creştea, ajungând sa fie pe alocuri majoritari. În multe locuri, cultura dispare în profitul ciobănitului extensiv, fostele oraşe de coastă devin simple sate de pescari, în locul lor se dezvoltă Babadagul şi Medgidia ca târguri rurale. Ciobani din Ardeal, Moldova, Ţara Românească transhumează în fiecare iarnă aici, mulţi dintre ei (Mocanii) stabilindu-se definitiv şi amestecându-se astfel cu românii dobrogeni (Dicienii). Această situaţie continuă şi în perioada de început al declinului puterii otomane (secolul XVII). Situaţia se modifică însă dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia şi Rusia. Situaţia se agravează după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontieră între Rusia şi Turcia. Cu acest prilej Sultanul şi Ţarul fac un schimb de populaţii: tătarii Nogai şi turcii din Bugeac vin în Dobrogea în locul unui număr echivalent de bulgari şi de găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.

În perioada Imperiului Otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populaţii turcice (anatolieni, selgiucizi) şi, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, adepţi ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare (Lipoveni). După anul 1840, în Dobrogea au fost colonizaţi şi germani, care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate, au fost strămutaţi în Al Treilea Reich. Elementul românesc a fost prezent în mod constant în Dobrogea în perioada otomană. Deşi istoriografia străină a prezentat în general Dobrogea drept o provincie colonizată cu români după 1878, în fapt, au existat sate româneşti în munţii Măcinului, în jurul gurilor Dunării şi pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). Băştinaşii dobrogeni purtau tradiţional numele de Dicieni,despre care Vasile Pârvan şi George Vâlsan presupuneau că se trage de la cetatea Vicina menţionată în sursele medievale. Cartografia veche arată în jurul gurilor Dunării numiri româneşti, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi Zmeica), Iancina (azi Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipeşti (azi Dunavăţul de sus şi de jos), Şontea (azi Mila 23), Tatomireşti (azi Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareţ, dispărut), între timp înlocuite de numiri lipoveneşti, dar care dovedesc o prezenţă românească anterioară. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept păşune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceştia erau cetăţeni austrieci şi beneficiau de anumite facilităţi din partea autorităţilor otomane şi române. Existenţa unei populaţii române semnificative este probată şi de faptul că, in 1870, autorităţile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălăşescu (născut în judeţul Sibiu, călugărit la Căldăruşani), drept director al şcolilor româneşti din Dobrogea. Nifon Bălăşescu înfiinţează 21 de noi şcoli româneşti în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârşova, Măcin).

Dobrogea devine parte a României după independenţă, prin decizia Congresului de la Berlin (1878). Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de Pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populaţia acestei părţi a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari şi cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, unde reprezentanţii României nu au fost admişi, emisarul francez a insistat ca frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de oraşul Silistra pentru a ajunge la mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) şi Limanaki (azi Durankulak în Bulgaria) ca să cuprindă populaţia compact românească din satele dunărene situate între Silistra şi Rasova, şi din jurul portului Mangalia. Partea de sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci şi de tătari, a revenit Bulgariei. În anul 1879, România a cerut Bulgariei oraşul Silistra şi chiar a ocupat Arab Tabia, fortăreaţa oraşului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României dar Silistra a fost lăsată bulgarilor.

Integrarea Dobrogei în Regatul României a sporit importanţa provinciei, deoarece asigura ieşirea la mare a statului român. Astfel se construieşte Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul ţării, iar oraşul Constanţa devine principalul port la Marea Neagră. Are loc şi o stabilire sistematică a românilor din alte provincii (în special din Muntenia şi a românilor din Transilvania) în Dobrogea, sporind ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populaţii rurale relativ înstărite. Cadrilaterul a fost alipit României în anul 1913, după cel de-al doilea război balcanic, prin prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti. În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operaţiuni militare importante. Astfel în august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen cuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat. La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reuşit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova - Cobadin - Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi şi croaţi din armata austro-ungară, formată în Rusia.

În timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a anexat Cadrilaterul şi fâşia de teritoriu până la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, ocupând restul Dobrogei (cu excepţia Deltei) până la data de 30 septembrie 1918. La încheierea primului război mondial Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabileşte frontiera din 1913 între România şi Bulgaria, atribuind din nou Cadrilaterul României. În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condiţiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina şi Tulcea) decad în condiţiile reducerii dramatice a comerţului şi navigaţiei pe Dunăre. Constanţa continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă oraşul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerţului şi incertitudinile legate de noul statut al navigaţiei prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroşi români din alte provincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a judeţului se aşează numeroşi aromâni, astfel că vechii Dicieni şi Mocani devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Republica Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc. Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în

anul 1940 prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România şi Bulgaria. Tratatul de la Craiova a instituit şi un transfer obligatoriu de populaţii între cele două state: toţi bulgarii din nordul Dobrogei şi toţi românii din Cadrilater urmau să-şi părăsească domiciliul şi să se instaleze pe teritoriile statelor respective.

Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autorităţile comuniste au făcut presiuni asupra ţăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României (Nicolae Ceauşescu şi-a făcut aici o parte din carieră). Această politică a ruinat satele Dobrogei şi a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanţa. În aceste condiţii, şi în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistenţă contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acţionat în perioada 1949 - 1952. De asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre - Marea Neagră, folosind în special deţinuţi politici, supuşi unui regim de exterminare. Construirea canalului a fost abandonată în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 şi au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986 a fost dat în folosinţă Canalul Poarta Albă - Năvodari. În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei româneşti. Dispariţia flotei comerciale române, declinul general al navigaţiei pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanţa, de principal punct de tranzit al exporturilor româneşti şi declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.

Solurile

Solurile au o dispunere etajată sub forma de fâşii în direcţia vest-est, pe fundalul cărora s-au format local soluri intrazonale. Cernoziomurile sunt soluri caracteristice pentru stepa dobrogeană ocupând cea mai mare parte din suprafaţa judeţului. Solurile balane sunt răspândite în vestul judeţului într-o fâşie îngustă între Râşova şi Cernavodă şi între Topalu şi Gârliciu. Aceste soluri formate pe suprafeţe orizontale sau cu pante foarte mici având altitudini de peste 100m (150-250m), pe leossuri, argile şi aluviuni, unde stratul freatic se află la adâncimi sub 20m. Pe teritoriul judeţului Constanţa se întâlnesc mai multe subtipuri de cernoziomuri: carbonatic, castaniu de pădure, ciocolatiu şi cambrice. Dintre solurile azonale putem aminti solonceacurile, solurile hidromorfe, solurile aluvio-coluviale şi rendzinele. Pe suprafeţe foarte mici, insular, izolate mai pot fi intâlnite randzinele, rogosolurile, nisipurile și litisolurile.

Bogăţiile subsolului

Resursele naturale de sol şi subsol ale judeţului sunt variate. Astfel, mineurile nemetalifere (diatomice şi argile bentonice, nisip verde glauconitic, creta etc.) au o largă răspândire geografică în partea centrala nordiacă, iar rocile calcaroase (larg folosite în construcţii) se află pe întreg teritoriul al acestuia. Subsolul judeţului Constanţa oferă şi ape minerale prin izvoarele de la Topalu şi Mangalia. Principala resursă economică a zonei litorale o constituie peştele. Alte surse importante sunt: iarba de mare şi algele roşii.

Nivelul de dezvoltare economico-socială a Dobrogei

Prima constatare ce se poate face în legătură cu populaţia Dobrogei după Războiul de Independenţă, este creşterea impresionantă a numărului locuitorilor săi: peste 100.000 în 1878, 380.000 în 1913 şi 420.000 în acelaşi an, după încorporarea celor două noi judeţe din sud. Primul buget al Constanţei pentru anul 1879 avea prevăzut pentru personal 22.500 lei, iluminat 5.800 lei, siguranţa 37.240 lei, incediu 3.960 lei, serviciul tehnic 1.200 lei, serviciul sanitar 15.300 lei, înfrumuşeţare 40.000 lei, stare civilă 1.500 lei, instrucţie publică 2.000 lei, cheltuieli extraordinare. O singură privire atrage atenţia asupra celor două sume extrem de mari în comparaţie cu toate celelalte: siguranţă şi înfrumuseţare; altfel spus: ordine civică şi salubritate, două comandamente care rămân şi astăzi valabile.

Dobrogea este una dintre zonele cu cele mai multe cariere de piatră din ţară, dar şi cu cele mai multe arii protejate. Carierele de piatră s-au dovedit, de-a lungul timpului, niște afaceri extrem de profitabile pentru zeci de agenţi economici care au reuşit, cu o investiţie minimă, să obţină, în scurt timp, un profit de ordinul sutelor de mii de euro. Site-urile specializate sunt pline de anunţuri de vânzare a unor cariere de piatră care, în funcţie de mărime şi de amplasament, pot fi achiziţionate cu preţuri cuprinse între 5.000 şi 50.000 de euro. După obţinerea autorizaţiilor, următorul pas este achiziţionarea de utilaje şi angajarea unor muncitori. Concurenţa este extrem de acerbă, dar piatra este o materie primă extrem de solicitată, chiar şi în perioada de recesiune, întrucât este folosită, pe

lângă construcţiile civile şi industriale şi la toate lucrările de infrastructură. Aşa se face că piatra este un produs solicitat şi la export.

Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, o agricultură bazată tot mai mult pe proprietatea particulară, un comerţ activ favorizat de toate categoriile mijloacelor de transport (rutier, feroviar, fluvial, maritim şi aerian) precum şi printr-o activitate turistică accentuată de valorificarea frumuseţilor Deltei Dunării. Industria reprezintă încă o importantă ramură economică a judeţului Tulcea, contribuind cu ponderi însemnate la realizarea producţiei judeţene. Întreprinderile industriale situate în Tulcea, Babadag, Isaccea, Măcin şi Sulina produc: ustensile punter pescuit, vase, utilaj chimic, alumină şi feroaliaje, mobilă, cherestea, tricotaje, covoare, conserve, tutun ș.a.m.d. Economia piscicolă ocupă un loc însemnat în economia judeţului, producţia realizându-se atât din apele Deltei Dunării, din lacurile deltaice şi litorale,

din Marea Neagră cât şi din pepinierele piscicole de la Calica, Stipoc ș.a. Agricultura dispune de condiţii pedoclimatice favorabile şi de suprafeţe agricole. La sfârşitul anului 1996 fondul funciar al judeţului cuprindea 361405 ha terenuri agricole ( din care 177.278 ha, respectiv 49% în sectorul privat, 95.195 ha păduri, 353.398 ha acoperite de ape şi bălti şi 39.886 ha alte suprafeţe). În 1996 terenurile arabile ( 288.259 ha) erau cultivate cu porumb, grâu şi secară, floarea-soarelui, orz şi orzoaică, ovăz, soia, leguminoase, cartofi ş.a. Turismul - datorită vestigiilor geto-dace, romano-bizantince şi a Deltei Dunării, pe teritoriul judeţului se îndreaptă anual un număr de turişti români şi străini ( 63.000 în 1996).

Potenţialul turistic al apelor

Pânzele de apă aproape lipsesc la suprafaţă, iar cele de la baza unor deluvii au debite reduse. Reţeaua hidrografică este tributară Dunării şi Mării Negre.

Direcţia Apelor Dobrogea – Litoral are în administrare o suprafaţă de 16.501 km2 (judeţele Constanţa, Tulcea şi parte a judeţului Brăila), structurată pe bazinele hidrografice Dunăre si Litoral.

Reţeaua hidrografică administrată măsoară 1.623 km cursuri de apă interioare, din care în bazinul hidrografic Litoral 842 km iar în bazinul Dunăre 781 km şi 341,5 km de fluviu Dunăre (fluviul Dunăre, de la Ostrov la confluenţa cu braţul Măcin, fluviul Dunăre de la Giurgeni la Brăila, braţele Măcin, Râu si Dunărea maritimă).

Lacurile naturale, în suprafaţa totală de 15.500 ha, sunt reprezentate de lacuri amplasate în Insula Mare a Brăilei, malul drept al Dunării şi lacuri litorale din care, de o importanţă deosebită este lacul terapeutic Techirghiol, preluat în administrare ca urmare a apariţiei HG nr. 1266/2000.

O componentă deosebit de importantă a cadrului natural este reprezentată de plajele Mării Negre, din care plajele cu caracter turistic au o suprafaţă de circa 230 ha.

Lucrările de îndiguire măsoară 192,6 km, din care 127,8 km asigură linia de apărare a Dunării, alături de lucrări ale altor deţinători. O importanţă deosebită o au lucrările de îndiguire din bazinul hidrografic Litoral, în lungime de 64,7 km, lucrări cu rol de protecţie a complexului lagunar Razim – Sinoe. Lucrările de regularizare a albiilor însumează o lungime de 163,2 km, din care în bazinul Dunăre 18,2 km, iar în bazinul Litoral 145,0 km.

Direcţia Apelor Dobrogea – Litoral are în administrare lucrări hidrotehnice de reglare a nivelurilor în principalele lacuri litorale, reprezentate de stavilarele Periboina, Edighiol, Siutghiol, Tabacarie şi Mangalia. Direcţia Apelor Dobrogea – Litoral deţine de 35 de baraje, din care 32 au caracter nepermanent, iar 3 de baraje sunt permanente. Barajele nepermanente sunt amplasate în bazinul hidrografic al Canalului Dunăre – Marea Neagră, cu rol în atenuarea viiturilor, retenţia debitelor solide precum şi limitarea efectelor eventualelor poluări accidentale,

având în vedere că bazinul canalului este străbătut de traseul conductelor de transport pentru produse petroliere. Barajele cu caracter permanent fac parte din sistemul de protecţie a Lacului Techirghiol, având rol de oprire a fluxului de apă dulce în lac. Sistemul de protecţie a lacului Techirghiol este reprezentat, de asemenea, de 5 foraje de contur, 4 staţii de pompare, canale de evacuare a apei, executate în etapa a II –a a proiectului « Protecţia si îmbunătaţirea lacului Techirghiol », in anul 1980. Direcţia Apelor Dobrogea – Litoral are în administrare un număr de 19 cantoane, 7 sedii (DADL, SGA Tulcea, SH Cernavodă, 4 sedii de formaţii), 2 ateliere de întreţinere si reparaţii, aflate în domeniul public sau privat. În vederea susţinerii activităţii de exploatare şi întreţinere a acestor lucrări hidrotehnice, cât şi pentru conservarea şi protejarea cadrului natural aflat în administrare, Direcţia Apelor Dobrogea – Litoral este structurată pe 2 sisteme de gospodărire a apelor (Constanţa şi Tulcea), 2 sisteme hidrotehnice (Dunăre şi Tulcea), cu un număr total de 9 formaţii de lucru şi 2 ateliere de întreţinere şi reparaţii pentru utilajele şi mijloacele de transport proprii.

Datorită caracteristicilor geografice, morfologice şi hidrografice ale spaţiului

Dobrogea, precum şi existenţei unor elemente unice ale cadrului natural (plajele litorale şi lacul terapeutic Techirghiol), activităţile derulate de instituţia noastră prezintă anumite particularităţi, fiind axate, în principal, alături de exploatarea, întreţinerea şi repararea lucrărilor hidrotehnice, pe următoarele acţiuni:

- menţinerea continuă în stare de funcţionare a sistemului de protecţie a Lacului Techirghiol

- protecţia şi întreţinerea plajelor litoralului Mării Negre.

2.4. Potenţialul turistic al componentelor învelişului biogeografic

Milioane de păsări trec pe aici spre şi dinspre nord-estul Europei. Ca şi Dobrogea continentală, nu numai Delta Dunării, este extrem de importantă zonă avifaunistică a României şi printre cele mai importante ale Europei. Există aici nu numai un număr mare de specii, ci şi cel mai mare număr de exemplare de păsări sălbatice din ţară. Lista păsărilor din Dobrogea cuprinde 372 de specii: 95 dintre acestea se află pe Directiva Păsărilor, iar dintre aceste 95 de specii în jur de 62 cuibăresc în Dobrogea.

Dobrogea nu este doar cel mai important loc de migraţie, ci și cel mai important loc de iernat pentru peste un milion de păsări din nordul Europei. Chiar dacă multe dintre acestea se întâlnesc în deltă, în zona lagunară şi în apele marine de-a lungul coastei, zeci de mii de Branta ruficollis (Gâşte cu gât roşu) – păsări global ameninţate şi strict protejate, alături de sute de mii de gâşte și gârliţe se hrănesc din octombrie până în martie în aproape toată Dobrogea continentală. Ele zboară zilnic din zona lacurilor şi a lagunelor spre locurile de hrănire din Dobrogea continentală. De multe ori zboară şi pe ceaţă şi chiar după lăsarea întunericului, iar posibilitatea de a se lovi de instalaţiile eoliene e mare. Nici amplasarea eolienelor în zone agricole nu e o soluţie în Dobrogea. Gâştele sălbatice nu mai dorm în rezervaţie, hrănirea însă, pe întreaga durată a zilei, o fac în zonele agricole de pe tot întinsul Dobrogei. Structura culturilor pe terenurile învecinate instalaţiilor se schimbă mai în fiecare an, deci va fi greu de prezis unde vor fi zone fără gâşte. O

mare parte din păsările răpitoare dobrogene (toate protejate) se hrănesc lungi perioade de timp în aceste zone de stepă şi silvostepă; hrana lor preferată constând în mamifere mici, păsări, reptile şi lăcuste. Tocmai aceste zone sunt solicitate şi de întreprinzători.

Păsările pot cuibări în locuri strict protejate,însă zilnic se vor hrăni printre instalaţiile eoliene, având toate şansele de a intra în coliziune cu acestea chiar dacă sunt situate în afara rezervaţiilor. Nu se pot delimita cu acurateţe traseele de migraţie în Dobrogea, așa cum cer unele autorităţi locale interesate. Traseele de migraţie nu sunt asemenea şoselelor sau căilor ferate. Condiţiile meteo pot influenţa puternic deplasarea păsărilor. De aceea nu e o exagerare considerarea celei mai mari părţi a spaţiului dintre Dunăre şi Marea Neagră ca un singur culoar de migraţie şi nu e doar o metaforă când afirmăm că  întreg judeţul Tulcea este gura largă a pâlniei prin care se scurg păsările migratoare spre Bosfor. Un foarte mare procent al suprafeţei judeţului Tulcea este parte a diferitelor propuneri de SPA-uri, SCI-uri şi rezervaţii,aproape toate îndeplinesc condiţiile de a face parte din reţeaua internaţională de site-uri Natura 2000. Nu doar zburătoarele (păsările sau liliecii) vor avea de suferit ci şi habitatele, deoarece se vor construi căi de acces capabile să suporte maşini si instalaţii de mare tonaj necesare la montare, locul va fi împânzit cu reţele electrice iar astfel şi importante zone pentru plante protejate vor fi afectate iremediabil.

În ceea ce priveşte flora, Dobrogea e în top: dealurile stâncoase şi pădurile Dobrogene au peste 1900 de specii de plante superioare (~60% din speciile întregii ţări), dintre acestea peste 400 de specii sunt trecute pe Lista Roşie Naţională, 12 specii pe lista roşie europeană. Multe astfel de locuri cu plante rare vor dispare datorită drumurilor morilor de vânt ce vor fi construite pe colinele şi dealurile dobrogene cu vegetaţie stepică.

Ţărmul mării poate fi stâncos în care caz sfârşeşte uneori brusc în apă, saueste separat de ea printr-o fâşie îngustă alcătuind falezele, ori este nisipos continuându-se pe nesimţite până departe, cu nisipul fundurilor submerse. Pe plajă animalele de uscat sunt aproape de cele din apă, la nivelul plajelor s-a înfiripat şi fenomenul care continuă sub ochii noştri adică trecerea de la viaţa marină, originară, la cea de uscat. Ca specii mai importante ale faunei Mării Negre menţionăm:

1)Repedea (Cicindella contorta)

2)Scoicuţa de mare (Mesodesma corneum)

3)Crabul-de-nisip (Portunus)

4)Creveta de nisip (Crangon crangon)

5)Bigeg (Diogenes pugilator)

6)Midia (Mytillus galloprovincialis)

Viaţa din lacurile litorale

În Techirghiol deosebim o viaţa planctonică, dublată de una de fund, bentală. Viaţa planctonică este dominată masiv de o mică gânganie roşie ce înoată cu burta în sus şi se numeşte Artemia

salină. Din fauna lacurilor dulci, pe lângă peştii dulci obişnuiţi mai ales vestiţii crabii ai lacului Siut-Ghiol amintim doar pe Gambusia affinis recent încetăţenit în apele noastre.

Fauna terestră din zona de litoral

Multele specii de faună caracteristice locului imprimă Dobrogei alături de plante un aspect colorit mediteranean. Vom aminti bineînţeles de sumedenia de insecte specifice litoralului, multe specii şi chiar genuri noi pentru stiinţă. De exemplu: greierul-borţos (Bradyporus longicollis). Tot printre ortoptere amintim "călugăriţa" ca şi "Mantis religiosa". Dintre gândaci amintim cărăbuşii pătaţi, cărăbuşul Anoxia villosa care este o raritate a regiunii, apoi marele scarabeu, gândac negru cu coloana frontală. Dintre fluturi amintim: Argynnis pandora şi Arctia villica.

Viperele nu trăiesc în locurile obişnuit vizitate ale Dobrogei, doar în deltă găsim Viperele-de-stepă, periculoase pentru animale dar nu şi pentru om. Ca reptile des întâlnite amintim: Lacerta trilineata dobrogică şi ţestoasa de uscat.

Păsări. Lângă malul mării putem observa rotirile elegante a câtorva specii de pescăruşi,mai ales ale lui Larus argentatus cachinnans. Alte păsări: cormoranul, nagati, ciocârliile gulerate, dropii, etc.

Mamifere. Pe lângă iepuri, dihori, lupi, vulpi, hârciogi şi numeroşi popândăi, Dobrogea adăposteşte şi unele mamifere caracteristice. Astfel sunt: hârgiogul mic, căţelul de pământ, dihorul pătat, dihorul de stepă şi soarecele Sicista. (Anexa 10)

2.5. Prezentarea principalelor arii protejate

Ariile protejate constituite pe teritoriul judeţului Tulcea şi recunoscute la nivel naţional, însumând o suprafaţă de 586.238,05 ha, din care o Rezervaţie a Biosferei - Delta Dunării care este structurată pe zone funcţionale astfel:zone cu regim de protecţie integrală -50. 600 ha, zone tampon-223.300 ha; Parcul Naţional Munţii Măcinului cu o suprafaţă de11.321ha, 18 Rezervaţii Stiinţifice incluse în RBDD şi 9 Rezervaţii Naturale.

Rezervaţiile stiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzînd elemente reprezentative de interes știinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură.

Rezervaţia stiintifică Valea Fagilor:

Localizare: având o suprafaţă totală de 154 ha, rezervaţia este situată în perimetrul parcului Naţional Munţii Măcinului, în vecinătatea Comunei Luncaviţa, pe drumul judeţean Luncaviţa-Nifon.

Descriere: rezervaţia forestieră reprezintă o insulă relictară de fagi ascunsă într-o vale îngustă şi umedă, la peste 300 km distanţă de fagetele carpatice, exemplarele întâlnite aici atingând dimensiuni de 1 metru grosime şi 38 de metrii înălţime.

Această rezervaţie face parte din unitatea geologică şi geomorfologică a Munţilor Măcin, rezultaţi în urma orogenezei hercinice. Din punct de vedere geomorfologic este amplasat pe un versant cu expoziţie nordică.

  Vegetaţia: arboretele din cadrul rezervaţiei cuprind atât păduri de şleau cu gorun şi fag cât şi un tip de pădure specific cunoscut sub denumirea de fageto-carpinet dobrogean cu Carex pilosa.

Acest din urmă tip de pădure este constituit din fag (Fagus sylvatica, F. taurica) în proporţie de 50%, carpen (Carpinus betulus) 40% şi tei argintiu (Tilia tomentosa) 10%. Exemplarele de fag ating dimensiuni impresionante de 1 metru grosime şi 38metrii înălţime. Etajul inferior al arborilor este alcătuit din: Tilia cordata (tei), Ulmus montana (ulm), Acer campestre (jugastru), Acer platanoides (paltin de câmp), Ulmus laevis, Quercus petraea (gorun), Fraxinus angustifolia (frăsin), Populus tremula (plop tremurător), Sorbus aucuparia (scorus de munte). Subarboretul este compus din: Corylus avellana (alun), Euonymus verrucosa (salbă râioasă). Stratul ierbos este compus din: Dryopteris filix-mas (feriga), Cystopteris fragilis, Asarum europaeum (pochivnic), Mercurialis perennis (breiul), Pulmonaria officinalis (mierea ursului), Asperula odorata (vinarita), Carex pilosa (leandru),etc. (Anexa 11)

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional cuprinzînd elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri știinţifice, educative, recreative și turistice.

Parcul Naţional Munţii Măcinului

Având lungimea de 11321 ha, este situat pe teritoriul administrativ al localităţilor: Măcin, Greci (situate în vestul parcului), comuna Cerna (amplasată în vestul şi sud-vestul parcului), comunele Hamcearca şi Luncaviţa (situate în estul acestuia) precum şi Jijila (situată în partea de nord). Parcul Naţional ocupă zona centrală cea mai înaltă a Munţilor Măcin, cuprinzând cea mai mare parte din culmea principală (cunoscută sub denumirea de Culmea Măcinului), precum şi o culme secundară a acestora, respectiv Culmea Pricopanului. Altitudinal se încadrează între 7 şi 467 metrii, reprezentând zona cea mai înaltă a Podişului Dobrogean. Cota maximă este atinsă de Vârful Ţuţuiatu cu 467 metrii în masivul Greci. Munţii Măcinului sunt cei mai vechi din România formaţi în timpul orogenezei hercinice, care a avut loc în urma cu 300- 400 milioane de ani.

Reţeaua hidrografică este foarte săracă, cu râurile Jijila, Luncaviţa, Plopilar, Cerna şi Taiţa. Datorită climatului arid, caracterizat prin veri foarte călduroase şi uscate, toamne lungi şi secetoase şi ierni geroase şi cu putină zapadă, debitele de apă sunt reduse şi cursurile râurilor au

caracter temporar, înfluentate şi de însuficienţa alimentare subterană a văilor. Văile sunt foarte largi, unele având numai temporar apă. Parcul Naţional Munţii Măcinului reprezintă unicul parc naţional din ţară ce protejează suprafeţe importante de vegetaţia stepică, reprezentată aici prin stepa pontico-balcanică, acest tip de vegetaţie fiind foarte rar la nivel european. Unul din principalele argumente pentru constituirea Parcului Naţional îl costituie numărul foarte ridicat de specii de plante ameninţate cu dispariţia din care multe sunt întâlnite în România doar în Dobrogea, majoritatea nefiind protejate în alte rezervaţii naturale cu excepţia Parcului Naţional Munţii Măcinului.

La aproape 12 km de Luncaviţa se află Rezervaţia Ştiinţifică Valea Fagilor, una din cele mai vechi şi cunoscute rezervaţii din judeţul Tulcea, relict terţiar al codrilor seculari ce acopereau odată Dobrogea. Aici se remarcă prezenţa fagului dobrogean cu dimensiuni şi calităţi fizice impresionante, în amestec cu carpenul şi teiul argintiu. În ceea ce priveşte speciile de vertebrate, lista faunistică a zonei include circa 256 de specii, dintre care 7 specii de amfibieni, 11 specii de reptile, 188 de specii de păsări şi circa 50 de specii de mamifere. Dintre reptile,speciile cele mai importante din punct de vedere știinţific sunt: broasca ţestoasă dobrogeană, șopârla dobrogeană, guşterul vărgat, balaurul dobrogean şi vipera cu corn.

Zona Munților Măcinului reprezintă o verigă importantă pe căile de migrație care urmează cursurile râurilor Prut și Siret. Răpitoarele de zi sunt deosebit de bine reprezentate în Munții Măcinului, întâlnind:uliul cu picioare scurte, uliul păsărar, șorecar comun, șorecar mare. Dintre speciile de mamifere micromamiferele și chiropterele prezintă importanța științifică, precum și popândău, pisica sălbatică, dihorul de stepă, jderul de piatră, șacalul. În zonele de conservare specială din Parcul Naţional Munții Măcinului, în afara rezervațiilor științifice cu regim strict de protectie, sunt permise numai activități de natură științifică și educativă, turism controlat, acțiuni de înlăturare a efectelor unor calamități și acțiuni de prevenire a înmulțirii în masă a dăunătorilor.

Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.

Rezervaţia naturală Mănăstirea Cocoş (Pădurea Babadag – Niculiţel):

Localizare: rezervaţia are o suprafaţă de 4,6 ha şi este amplasată pe teritoriul administrativ al comunei Niculiţel. (Anexa 12)

Descriere: rezervaţia reprezintă locul în care, conform tradiţiei, cântau cocoşii sălbatici, fapt ce a stat la originea numelui mănăstirii. Aceasta este importantă pentru reconstituirea habitatului speciei respective, presupusă a fi Lyrurus tetrix viridanus, cocoşul de mesteacăn silvostepic, în prezent dispărut din Dobrogea.

Împreună cu Parcul Naţional Munţii Măcinului şi Dealul Sarica, rezervaţia reprezintă singurele arii protejate din România în care a fost identificată asociaţia extrem de rară, endemică pentru Dobrogea, Gymnospermio altaicae - Celtetum glabratae. Speciile Celtis glabrata și Piptatherum virescens, prezente aici mai sunt protejate în Dobrogea doar în alte câteva arii protejate, ca de

altfel şi speciile Rumex tuberosus, Prunus tenella, Sternbergia colchiciflora, Peucedanum longifolium, Gymnadenia conopsea, citate în literatura din zona Mănăstirii Cocoş. Prezenţa speciilor Aquila pomarina, Hieraaetus pennatus, Falco peregrinus, conferă de asemenea o notă aparte rezervaţiei.

Vegetaţia rezervaţiei, în baza datelor actualizate, reuneşte 8 asociaţii. Dintre acestea 5 sunt endemice pentru Dobrogea, una este considerată asociaţie regională specifică pentru această provincie, iar alta este răspândită în ţară predominant în această regiune. Endemice pentru Dobrogea sunt considerate asociaţia Agropyro brandzae -precum şi vegetaţia saxicola pontic-balcanică.

În fauna rezervaţiei au fost inventariate până acum 10 specii ameninţate cu dispariţia, cuprinse în anexa 3 a Legii 462/ 2001 (specii a căror conservare necesită constituirea ariilor speciale de conservare și a ariilor speciale de protecţie avifaunistică) şi 13 specii din anexa 4 (specii ce necesită o protecţie strictă) a actului juridic respectiv. Dintre acestea majoritatea sunt protejate şi prin convenţii internaţionale.

Rezervaţia naturală Dealul Sărica:

Localizare: rezervaţia are o suprafaţă de 100,10 ha şi este amplasată pe teritoriul administrativ al comunelor Frecăţei şi Niculiţel.

Descriere: în afară de numeroşii asociaţii şi specii rare şi / sau ameninţate, ce reprezintă majoritatea etajelor şi zonelor de vegetaţie din Dobrogea, rezervaţia se remarcă prin prezenţa asociaţiei endemice Gymnospermio altaicae -Celtetum glabratae, întâlnită şi descrisă numai din Munţii Măcinului şi mai recent din rezervaţia Mănăstirea Cocoş. De asemenea aceasta constituie una din rarele arii protejate din Dobrogea de Nord în care se conservă populaţii de Ephedra distachya, precum şi arborete de ştejar pufos.

Vegetaţia: endemice pentru Dobrogea sunt considerate vegetaţia saxicolă pontic-balcanică precum şi asociaţia Gymnospermio altaicae - Celtetum glabratae. Vegetaţia arbuştivă din cadrul rezervaţiei este reprezentată de specii de Prunus spinosa şi Crataegus spinosa. Vegetaţia forestieră este reprezentată prin asociaţii din toate cele trei etaje de vegetaţie. Etajul pădurilor balcanice cu specii de Tilio tomentosa-Carpinus betulus, etajului pădurilor submediteraneene cu Carpinus orientalis şi etajul silvostepei cu Quercus pubescens.

Fauna: rezervaţia este inclusă în aria de importanţă internaţională din punct de vedere avifaunistic cunoscută sub numele de "Pădurea Babadag-Niculiţel". Până în prezent în fauna rezervaţiei s-au identificat 13 specii ameninţate cu dispariţia cuprinse în anexa 3 a Legii 462/ 2001 (specii a căror conservare necesită constituirea ariilor speciale de conservare şi a ariilor speciale de protecţie avifaunistica) şi 30 specii din anexa 4 (specii ce necesită o protectie strictă), majoritatea acestora fiind protejate şi prin convenţii internaţionale la care statul român a aderat.

Rezervaţia naturală Vârful Secaru:

Localizare: cu o suprafaţă totală de 34,5 ha, rezervţia este situată în partea de vest a Podişului Babadag, la aproximativ 4 km sud-vest de localitatea Atmagea, comuna Ciucurova.

Descriere: Vârful Secaru reprezintă unul din puţinele zone granitice din podişul calcaros al Babadagului. Aici sunt prezente granitoide alcaline reprezentate prin granite cu riebekit şi granite micropegmatite. Din punct de vedere geomorfologic Vârful Secaru reprezintă cea mai mare altitudine din podişul Babadag (401m) fiind un martor de eroziune reprezentativ. În cuprinsul rezervaţiei unităţile geomorfologice predominante sunt versanţii cu înclinări şi expoziţii diverse.

Vegetaţia: specific Vârfului Secaru este caracterul de "insulă" cu vegetaţie ceva mai acidofilă în comparaţie cu restul podişului Babadag unde sunt caracteristice speciile calcofile. În poienile din zona strict protejată predomină asociaţile ierboase de stepă pontică şi petrofilă pe soluri superficiale, vegetaţie saxsicolă, arbuştivă alături de arbori termofili izolaţi sau în pâlcuri. În zona tampon predomină vegetaţia forestieră reprezentată prin esantioane relativ bine conservate încadrate în asociaţia Nectaroscordo - Tilietum tomentosae, specifică Dobrogei (considerată endemică).

Argumentul cel mai important pentru constituirea acestei rezervaţii îl constitue identificarea până în prezent a unui număr de 9 taxoni ce figurează în Lista Roşie a plantelor superioare din România. Dintre acestea o specie este vulnerabilă, o alta este vulnerabilă şi rară, iar restul sunt rare. Unul dintre taxoni (Moehringia jankae) este subendemic.

Specificitatea acestor taxoni este conferită de caracterul pontic de diferite nuanţe ce totalizează 88%. Dintre aceşti taxoni mai fac parte: Achillea ochroleuca (coada şoricelului alba), Allium saxatile (ciucuşoara de stancă), Nectaroscordum siculum ssp. bulgaricum, Paeonia peregrina (bujor dobrogean), Silene compacta (militea) etc.

Rezervaţia naturală Războieni :

Localizare: rezervaţia are o suprafaţă de 41 ha şi este amplasată pe teritoriul administrativ al comunei Casimcea.

Descriere: importanţa naţională a ariei protejate constă în identificarea în cadrul acesteia a unor fosile considerate a fi cele mai vechi urme de viaţă din România, ceea ce o individualizează şi în raport cu celelalte arii protejate.

Din punct de vedere faunistic, rezervaţia se remarcă prin speciile Oenanthe isabelina, Falco peregrinus, Buteo rufinus.

Vegetaţia: în rezervaţie au fost identificate până în prezent trei asociaţii, din care două sunt endemice pentru Dobrogea. Asociaţii întâlnite în cadrul rezervaţiei sunt: vegetaţie saxicolă (chasmofitica) Pontic-balcanică, Festucetum callieri, Artemisio austriacae - Poëtum bulbosae.

În fauna rezervaţiei au fost identificate până în prezent 6 specii ameninţate cu dispariţia cuprinse în anexa 3 (specii a caror conservare necesită constituirea ariilor speciale de conservare şi a ariilor speciale de protecţie avifaunistică) a Legii 462/ 2001 şi 9 specii din anexa 4 (specii ce necesita o protectie stricta) a respectivului act normativ, majoritatea acestora fiind protejate şi prin convenţii internaţionale la care statul român a aderat.

Rezervaţia naturală Peceneaga:

Localizare: rezervaţia are o suprafaţă de 132ha şi este amplasată pe teritoriul administrativ al comunei Peceneaga.

Descriere: rezervaţia este situată limitrof zonei de contact între cursul Dunării şi falia tectonică Peceneaga - Camena şi este singura arie protejată din ţară în care cele mai vechi structuri geologice, datând din perioada cutărilor caledoniene, reprezentate prin şisturile verzi, vin în contact cu Dunărea şi respectiv cu cele mai noi depozite aluviale.

Din punct de vedere floristic, aceasta reprezintă una din puţinele arii protejate, cel puţin din nordul Dobrogei, în care a fost identificată specia Gagea callieri. Spre deosebire de majoritatea celorlaltor rezervaţii aceasta se distinge printr-o coexistenţă a ornitofaunei de tip stepic cu cea specifică zonelor umede. Astfel, printre cele mai caracteristice specii au fost semnalate Phalacrocorax pygmaeus, Circus cyaneus, Egretta garzetta, Buteo rufinus.

Vegetaţia: în rezervaţie au fost identificaţi până în prezent 5 asociaţii, din care 2 sunt endemici pentru Dobrogea iar 2 sunt asociaţii regionale. Vegetaţia saxicolă pontic-balcanică şi asociaţia Agropyro brandzae - Thymetum zygioidi sunt considerate endemice pentru Dobrogea.

În fauna rezervaţiei au fost identificate până în prezent 5 specii din anexa 3 (specii a căror conservare necesită constituirea ariilor speciale de conservare și a ariilor speciale de protecţie avifaunistică) a Legii 462/ 2001 şi 13 specii din anexa 4 (specii ce necesită o protecţie strictă) a respectivului act normativ, majoritatea acestora fiind protejate şi prin convenţii internationale la care statul român a aderat.

Rezervaţia naturală Pădurea Babadag – Codru (Anexa 13) :

Localizare: rezervaţia are o suprafaţă de 524,60 ha.

Din punct de vedere geomorfologic, caracteristic Podişului Babadag este substratul calcaros, rezervaţia fiind situată pe un platou cu versanţi moderat înclinaţi cu altitudini maxime de aproximativ 120 m.

Descriere: rezervaţia prezintă o concentrare mare de specii ameninţate cu dispariţia, cu numeroase specii de orhidee, reunite pe o arie redusă. Zona strict protejată a rezervaţiei prezintă habitat de "pajişti uscate seminaturale și facieșuri de acoperire cu tufişuri pe substrat calcaros (situri importante pentru orhidee)", fiind prioritar pentru conservare. La acestea se adaugă bogata ornitofaună şi speciile de reptile, din care majoritatea speciilor sunt protejate pe plan internaţional.

Rezervaţia dă posibilitatea conservării şi a unor asociaţii forestiere specifice Dobrogei ce nu mai apar (sau sunt slab reprezentate) în alte arii protejate, în special arborete de vârste înaintate, majoritatea peste 100 ani, din tipul natural-fundamental, cu o structură nederivată, apropiată de cea a pădurilor naturale primare din Dobrogea. Acestea continuă să facă obiectul unor studii ecologice de durată,fiind constituite şi ca rezervaţii de seminţe, în vederea ocrotirii fondului genetic de o valoare deosebită.

Vegetaţia: Asociaţia Agropyro - thymetum zygioidi este specifică Podişului Babadag şi considerată endemică pentru Dobrogea. Printre speciile considerate cele mai frecvente în cadrul

acestei asociaţii care sunt prezente şi în lista roşie naţionala menţionăm: Koeleria lobata, Agropyron brandzae (specie endemic), Dianthus pseudarmeria, Pimpinella tragium ssp, Lithophila, Satureja caerulea. Vegetaţia lemnoasă este caracterizată printr-o asociaţie arbuştivă cu caracter regional, două asociaţii considerate endemice, restul fiind rare la nivel naţional. Vegetaţia arbuştivă este reprezentată prin asociaţia Pruno spinosae, tipică pentru tufărişurile stepice. Vegetaţia forestieră este compusă dintr-o serie de asociaţii reprezentative pentru cele trei etaje caracteristice pădurilor dobrogene:-etajul pădurilor de silvostepă cu păduri submediteraneene, -etajul pădurilor de foioase xeroterme submediteraneene, -etajul pădurilor de foioase mezofile balcanice

Fauna: rezervaţia face parte din zona de importantă avifaunistică internaţională "Pădurea Babadag - Niculiţel", în zonă fiind identificate până în prezent 17 specii din anexa 3 a Legii 462/2001 și 27 specii din anexa 4, majoritatea fiind protejate şi prin convenţii la nivel internaţional. 

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari si cuprind un complex de ecosisteme terestre ţi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltarii durabile şi armonioase.

Delta Dunării

Delta Dunării, cel mai tânăr pământ românesc, este un vast mediu natural ce concentrează toate speciile vegetal - lacustre ale Europei, precum şi o faună variată şi bogată. Supranumită şi raiul peştilor şi a păsărilor, Delta Dunării reprezintă cel mai important loc de popas pentru păsările migratoare ce călătoresc între regiunea tropicală şi cea arctică, cinci din cele mai importante drumuri de pasaj trecând pe aici. În afară de speciile migratoare, aici cuibăresc şi un mare număr de specii rare, ca oaspeţi de vară, după cum altele, oaspeţi de iarnă, clocesc în nordul Europei şi vin să-şi petreacă iarna în Deltă (Anexa 14). Ca localizare, coordonatele geografice sunt între 44°47'25" şi 45°37'30" latitudine nordică şi între 28 ° 44'25" şi 29°46'00" longitudine estică, fiind limitată la sud-vest de podişul Dobrogei, la nord formează graniţa cu Ucraina, iar în est se varsă în Marea Neagră. Suprafaţa Deltei Dunării este de aproximativ 4180 Km2, dar dacă luăm în considerare şi complexul lagunar Razim –Sinoie şi limanul Dunării, această suprafaţă se extinde la aproximativ 5500 Km2, fiind a doua deltă ca mărime din Europa, după delta fluviului Volga. Delta Dunării aparţine într-un procent de 82% României, restul fiind localizată pe teritoriul Ucrainei. Suprafaţa Deltei Dunării se împarte în 3 tipuri de zone: 18 arii strict protejate, ce însumează o suprafaţă de 506 Km2, zone tampon cu o suprafaţă de 2233 Km2 şi zonele economice cu o suprafaţă totală de 3060 Km2.

Din punct de vedere geografic, Delta Dunării este cea mai umedă zonă a Europei, cea mai joasă şi cea mai nouă regiune de câmpie, unde domină preponderent suprafeţele cu înălţime mică în raport cu nivelul zero al Mării Negre, cele mai mari înălţimi fiind pe grindurile marine în Letea de 13 metrii şi în Caraorman de 8 metrii. Faţă de nivelul zero al Mării Negre, un procent de sub 21% se află la cota negativă, restul de 79% situându-se peste nivelul mării. Altitudinea medie a Deltei Dunării este de 0.52 metrii.

Adâncimile apelor din Delta Dunării: 39 metrii pe braţul Chilia, 34 metrii pe braţul Tulcea, 26 metrii pe braţul Sfântu Gheorghe și 18 metrii pe braţul Sulina. Cea mai mare adâncime din Delta Dunării, excluzând braţele Dunării, se află în lacul Belciug de 7 metrii, în restul lacurilor adâncimile nedepășind 3 metrii (lacul Razim).

Dunărea ajunsă la Pătlăgeanca (la vest de Tulcea) se bifurcă în două braţe, braţul Chilia la nord și Braţul Tulcea la sud, braţ care mai apoi, la Ceatalul Ismail, se desparte în Braţul Sulina (direcţia vest-est) şi Braţul Sfântu Gheorghe (direcţia NV-SE). Lungimea braţelor Dunării: braţul Chilia 120 km, braţul Sfântu Gheorghe 70 km și braţul Sulina 64 km. Lacurile din Delta Dunării, în prezent reduse la un număr de 479 de lacuri, datorită amenajărilor din anii precedenti, ocupă un procent de 7,8% din suprafaţa deltei. Suprafeţele cu vegetaţie fixă ocupă 43%, pădurile (atât cele naturale cât şi cele plantate) ocupă aproximativ 4%, terenurile agricole ocupă 11,5% iar suprafeţele cu pajişti ocupă aproximativ 6%.

În triunghiul verde al Deltei, se reflectă medii de viaţă multiple, ce definesc o serie de tipuri: vegetaţia plutitoare submersă, vegetaţia riverană ce se formează pe marginea inundabilă a bălţilor şi lacurilor, vegetaţia de pajişti a grindurilor marine, vegetaţia zonelor de sărături şi a zonelor cu apă temporară. Un ţinut exotic cu peste 1830 de specii de copaci şi plante, peste 2440 de specii de insecte, 91 de specii de moluşte, 11 specii de reptile, 10 specii de amfibieni, 320 de specii de păsări și 44 de specii de mamifere, foarte multe dintre acestea fiind declarate specii unice şi monumente ale naturii. În apele Deltei Dunării trăiesc 133 de specii de peşti, ce constituie o sursă importantă de hrană pentru păsări şi mamifere acvatice precum şi o importantă resursă stiinţifică şi economică.

Capitolul III

Analiza şi valorificarea potenţialului turistic antropic al regiunilor dobrogene

3.1. Obiective turistice religioase din Dobrogea

Mănăstirea Izvorul Tămăduiri :

La aproximativ 1 km de ieşirea din oraşul Măcin mergând pe drumul către Cerna, se face un drum de pietriş uşor şerpuit către cariera de piatră. În apropierea carierei drumul se bifurcă. În stângă se distinge deja silueta albă a Mănăstirii Izvorul Tămăduirii. Construită recent în vecinătatea Parcului Naţional Munţii Măcinului, mănăstirea îţi oferă un moment de linişte înainte de urcuşul pe stâncile alunecoase ale versanţilor hercinici. Pereţii interiori ai bisericii nu au fost încă pictaţi. Renumită este aici icoana de pe peretele din stângă şi moaştele din racla de sub această icoană, aduse de la Muntele Athos.

Mănăstirea Dervent se află la 133 de kilometri de Constanţa, în satul Galita, comuna Ostrov. Nu se poate spune când a fost înfiinţat primul aşezământ monahal în această zonă, dar izvoarele istorice consemnează apariţia Derventului în secolul al IX-lea, întemeiată de călugari autohtoni, aparţinând de eparhia Tomisului și Durostorumului. Se ştie însă că existau legături între așezământul de la Dervent şi sihastria rupestră de la Basarabi, Mănăstirea de la Gurile Dunării, Mănăstirea Studion din Constantinopol şi cu alte aşezări monahale din Athos şi Balcani. De asemenea, istoria mai consemnează existenţa la Dervent a unei Biserici de mănăstire, din secolul al XI-lea, distrusă de pecenegi în anul 1036 (Anexa 15). Este cunoscută şi drept Moscheea Carol, fiind un lăcaş de cult musulman, un monument de arhitectură, construit între anii 1910 si 1912 (Anexa 16).

În municipiul Constanţa se mai pot vizita și Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul de Artă Populară Constanţa, Acvariul Constanţa, Delfinariul, Microrezervaţia şi Expoziţia de Păsări Exotice, sau Muzeul Marinei Române. Pe litoralul românesc se află multe staţiuni care atrag în fiecare an numeroşi turişti din România şi din străinătate. Staţiunea Mamaia, cu un renume internaţional este unică prin plajele întinse (de circa 8 km) de-a lungul Mării Negre şi late (100-250 metrii), cu un nisip extrem de fin, permiţând helioterapia și talasoterapia. Caracteristic staţiunii este faptul că majoritatea celor 50 de hoteluri, vilele şi camping-urile se află în imediata apropiere a plajei.

Alte staţiuni sunt: Eforie Nord,Eforie Sud, Costineşti, Neptun, Olimp, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia și Vama Veche.

Mănăstirea Celic Dere : 

Situată la 30 km de municipiul Tulcea, între satele Poşta şi Teliţa, pe valea Cilicului, a fost construită către mijlocul secolului al XIX-lea ca mănăstire de maici (Anexa 17).

Mănăstirea are aspectul unui sat cu gospodării împrăştiate, în care se remarcă în mod deosebit casa stareţei, casă ce adăposteşte Muzeul de Artă Ecleziastică și biserica. Aceasta din urmă a fost ridicată la începutul secolului al XX-lea, operă a arhitectului Toma Dobrescu, printre puţinele construcţii etajate de acest gen din România. La demisol se găseşte biserica de iarnă, la parter, biserica de vară. Muzeul mănăstirii, organizat în fostul atelier de pictură religioasă şi de ţesut covoare, este deţinătorul unui important tezaur de obiecte de cult, între care 43 de cărţi bisericeşti tipărite între anii 1643-1843. Exemplarul cel mai valoros al colecţiei este, fără îndoială, Biblia de la Bucureşti, din 1688. În curtea Mănăstirii se află o moară de vânt, considerată monument de arhitectură.

Mănăstirea Cocoș :

Mănăstirea Cocoș este situată în județul Tulcea, la o distanţă de aproximativ 6 km de comuna Niculițel. Așezământul  de rugăciune este întemeiat în anul 1833 de către trei călugari români: Visarion, Gherontie și Isaia, veniți de la Mănăstirea Neamț, călugări ce cumpără pământul de lângă dealul Cocoșului şi încep să construiască cu încuviinţarea organelor administrative locale musulmane, locul de rugăciune și adăposturile. Pictura din biserica mănăstirii îi aparţine italianului F. de Biasse, iar în paraclisul din corpul de est întâlnim o serie de fresce lucrate de vestitul iconograf local Cardas (Anexa 18).

Mănăstirea Valea Teilor :

Situată la 4 km de comuna Valea Teilor, înspre Niculițel într-un peisaj absolut fantastic, acest aşezământ de călugări începe să se contureze din anul 2007. Piatra de temelie a mânăstirii a fost pusă în anul 2007, când la 5 decembrie, sub binecuvântarea Înalt preasfinţitului Dr.Teodosie al Tomisului s-a sfinţit locul. Mănăstirea poartă hramul Izvorul Tămăduirii şi prin venirea în noua eparhie a Tulcei a Prea sfinţitului Visarion Baltat, în cadrul unei slujbe a pus și hramul Paraclisului Sfinţii 40 de Mucenici. În imediata vecinătate se află un izvor cunoscut de către localnici ca având puteri miraculoase. Părintele stareţ al mănăstirii, ieromonarhul Dionisie Neguţ, îi așteaptă pe cei dornici să viziteze mânăstirea, să se reculeagă câteva zile, punându-le la dispoziţie patru camere la mansardă. Ca proiecte de viitor, părintele strareţ are in plan biserica mare şi noile chilii, ridicarea acestora depinzând de donaţiile credincioşilor.

Mănăstirea de maici Vovidenia

Mănăstirea Vovidenia este o mănăstire de maici de rit vechi, se află în comuna Slava Cercheza, judeţul Tulcea. Această mânăstire işi are originile încă din secolul XVII, când călugării ruşi veniţi aici după ruptura produsă în biserica rusă în timpul patriarhului Nikon, ridică un mic schit cu chilii de lemn şi o biserică mică de lemn. Călugării se retrag în zona împădurită, unde construiesc o altă biserică, tot din lemn, pe locul unde se află acum Mănăstirea Uspenia. În mânăstire sunt două biserici: biserica mare cu hramul Intrarea Maicii Domnului şi biserica mică (de iarnă) cu hramul Icoana Maicii Domnului din Kazani.

Mănăstirea Stipoc :

Mănăstirea Stipoc (Schitul Sfântul Atanasie), singura mănăstire situată în Delta Dunării, amplasată pe grindul Stipoc, în apropiere de Chilia. Cale lungă de bătut în Delta Dunării, dar dacă aveţi drum spre Mila 23 sau sunteţi pe braţul Chilia și aveţi o barca cu motor merită să vizitaţi acest loc. Stareţul mănăstirii este un om foarte primitor și răbdător cu toti cei care intră în acest lăcaș. Locul parcă este un mic paradis în mijlocul pustietăţii, un fel de oază unde te poţi reface dupa o zi toridă de vară.

Primitoare și plină de viaţă,mănăstirea oferă și cazare pentru cei care vor să petreacă acolo câteva zile pline de liniște.Lăcașul este păstorit în rit vechi ortodox,construit destul de recent acum 15 ani cu aproximaţie,după spusele părintelui stareţ.

Mănăstirea Cerbu :  

Mănăstirea Cerbu este situată între Ciucurova și Topolog, într-un cadru natural de o mare frumuseţe.Este o mânăstire în construcţie,cu un proiect uimitor. Puţini sunt cei care cunosc sfântul lăcaş Cerbu, ridicat pe meleaguri odinioară sălbatice, îmblânzite astăzi prin cuvântul lui Dumnezeu. Pentru acest loc zdruncinat de o crudă istorie, a căutat Domnul un om vrednic de lucrarea Sa şi l-a găsit în persoană părintelui Ignaţie. Înzestrat cu vointă divină,părintele a coborât din Bucovina şi a pus bazele așezământului monahal care a luat numele de Mânăstirea Cerbu și hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”.

Mănăstirea Dinogeţia :

Mănăstirea de călugări este situată în satul Gărvan,comuna Jijila,judeţul Tulcea.Se ajunge pe drumul judeţean 251 Tulcea – Galaţi, în apropiere fiind cetatea Dinogeţia. Mânăstirea poartă hramul Izvorul Tămăduirii (prima vineri după Paşti) şi are o istorie recentă, construcţia începând în anul 2008, în prezent existând o bisericuţă mică și chiliile.Planurile de viitor ale comunităţii de călugări de aici prevăd construirea unei biserici mari şi a altor dependinţe.

 

Mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei :

Una din cele mai importante locaţii creştine actuale de pe teritoriul României este Peştera Sfântul Apostol Andrei, considerată primul lăcaş de cult creştin de pe teritoriul ţării noaste şi poarta de

pătrundere a credinţei creştine în România.Săpată într-un deal împădurit cu intrarea orientată spre răsărit,peştera păstrează în interiorul ei un bloc de piatră pe feţele căruia este incizată crucea.

Conform izvoarelor creştine, în momentul în care a sosit pentru provăduirea tradiţiei creştine, Sfântul Apostol Andrei si-a ales loc pentru rugăciune în peştera săpată în inima dealului. Legenda spune că Sfântul Apostol Andrei a creştinat oamenii acestor ţinuturi, botezându-i în cele nouă izvoare din vecinătatea peşterii.

Catedrala Ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru si Pavel :

Catedrala Arhiepiscopală Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este situată în zona peninsulară a Constanţei și adăposteşte moaştele Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion precum şi Sfintele oseminte ale Sfântului Auxentiu şi ale Sfântului Simeon Stâlpnicul. Un odor drag închinătorilor din acest lăcaş sfânt este racla cu moaştele Sfântului Pantelimon aduse din Orientul Apropiat. Planurile de construcţii aparţin renumitului arhitect Ion Mincu (1852-1912), considerat creatorul unui stil inspirat din tradiţia românească a secolelor XVII - XVIII. La 3 August 1914, din cauza unui bombardament aerian,altarul,catapeteasma cu icoanele şi pictura au fost avariate şi parţial distruse. La 1 decembrie 2001 devine biserică arhiepiscopală.

Biserica Ortodoxă Sfântul Mina :

Piatra de temelie a fost pusă la 31 iulie 1994 de către Înalt Prea Sfinţitul Lucian, Arhiepiscopul Tomisului.Construită intre anii 1995-1997 în stil autentic maramureşean,este una dintre cele mai mari biserici de lemn din ţară.Biserica Sf. Mucenic Mina,amplasată pe malul lacului Tăbăcăriei,este o oază de linişte și spiritualitate autentică într-un oraş modern.

Mănăstirea Sf. Maria Techirghiol :

Una dintre cel mai frumoase mănăstiri dobrogene este situată la sud de Municipiul Constanţa,în oraşul Techirghiol.Mănăstirea cu hramul Sfânta Maria a fost organizată pe locul unui fost sanatoriu,ale cărei baze le-a pus în anul 1928 primul patriarh al Biserici Ortodoxe Române, Miron Cristea. Din punct de vedere arhitectonic, bisericuţa, aşa cum se prezintă ea astăzi, se încadrează în categoria bisericilor de lemn de tip maramureşean. Pereţii bisericii sunt construiţi din bârne de stejar suprapuse orizontal şi îmbinate intr-o tehnică specifică. Lăcaşul este împodobit cu motive populare româneşti şi cruci.

Obiective turistice cultural-istorice

Mangalia de astăzi, este o fostă colonie întemeiată cu peste 25 de secole în urmă de negustorii şi navigatorii greci, atraşi de poziţia favorabilă şi de schimbul avantajos cu băştinaşii geţi. În paralel cu înfloritoarea viaţă economică, la Callatis se desfăşura şi o susţinută activitate artistică, dovedită de obiectele descoperite aici: obiecte fine de sticlă, statuete de lut ars suflate cu aur (tanagrete), statui şi monumente de marmură. Colonia a fost fondată pe locul unei aşezări getice cunoscută sub numele de Acervetis sau Cerbatis, pe un teren fertil aflat în vecinătatea mării şi a unu lac cu apă dulce, actualul Lac Mangalia. Cartierul sudic al Callatisului - actualul Hotel President Pe o suprafaţă de peste 1000 mp au fost descoperite aspecte de urbanism de epocă romano-bizantină ale unui cartier sudic al cetăţii. Cartierul a fost străbătut de o stradă principală orientată est-vest, lată de 6 m, pavată cu dale cioplite din calcar. Strada era prevăzută cu un canal de scurgere colector,construit din dale mari de calcar, de un metru adâncime şi un metru lăţime, în care se deversau alte canale mai mici, ce veneau din clădirile sau curţile interioare aflate la nord sau la sud de strada principală. Canalul ca şi strada au funcţionat în decursul sec. VI d.Hr. şi începutul sec. VII d.Hr.O parte din zidurile ridicate în sec. IV d.Hr. vor fi refăcute sau dublate, deoarece lucrările construite din sec. IV d.Hr. vor păstra în general, aceeaşi orientare impusă iniţial de incinta callatiană şi a porţii de sud. Tot în sectorul sudic a fost descoperit un mic edificiu termal adosat incintei, format din două încăperi ce au zidurile realizate în opus mixtum, din piatră de calcar ce alternează cu straturi de cărămizi pătrate.

Cetatea Histria

Cetatea Histria a fost cel mai vechi oraş atestat de pe actualul teritoriu al României.A fost întemeiată de colonişti greci din Milet în jurul anului 657 î.C. (după istoricul Eusebius) sau 630 î.C. (după Skymnos) şi distrusă prin secolul al VII-lea d.C. de invaziile avaro-slave.

Ruinele cetăţii,aflate pe malul lacului Sinoe,pot fi vizitate şi astăzi.La vremea construirii cetăţii,actualul lac Sinoe era un golf deschis la mare.

Se pot vizita:zidul de apărare,cu turnuri şi băştioane,care închidea de la vest către lacul Sinoe suprafaţa mai mică a oraşului roman târziu de circa 7 ha (cuprinzând fosta acropolă a oraşului grecesc ). Acolo pot fi văzute ruinele conservate ale templelor greceşti din zona sacră, străzi pavate şi cartiere de locuinţe sau ateliere,mai ales romane,terme,basilici civile şi creştine și în centrul oraşului, una dintre cele mai mari basilici creştine din regiune (de circa 50m lungime), datând din secolul al –VI-lea dupa Hristos.

Cetatea Tomis

Tomis, Constanţa de astăzi, a fost întemeiat cu peste 2500 de ani în urmă de navigatorii şi negustorii greci veniţi din oraşul Milet (Asia Mica), atraşi de adăpostul oferit de golful şi

peninsula formate pe ţărmul Mrii Negre, precum şi de schimbul foarte bun de produse facut cu capeteniile populaţiei locale, geţii. Perioada de mare înflorire a Tomisului se situează pe la mijlocul secolului I e.n.,când,o dată cu instaurarea stăpânirii romane asupra ţinutului dintre Istros (Dunăre) şi Pontul Euxin (Marea Neagră),devenit provincie romană,cetatea ajunge la rangul de capitală.În acest timp au fost înălţate temple şi edificii măreţe,pieţe publice şi terme (băi),ateliere de prelucrat marmura,s-au construit străzi şi cartiere noi. Dar înfloritoarea cetate este pustiită de avari în anul 601.Câteva veacuri mai târziu, pe ruinele Tomisului se înfiripă o mică aşezare de pescari, din care, treptat, în secolele următoare, s-a dezvoltat Constanţa. Rămăşiţele vechii civilizaţii se întâlnesc în oraşul de azi la tot pasul.Mai pot fi văzute în Constanţa de azi resturile zidului român care închidea la nord - vest cetatea Tomisului şi ruinele porţilor de vest şi nord, prin care se făcea ieşirea din cetate.

Edificiul român cu mozaic, cel mai preţios complex arhitectural descoperit, datează din secolele III-IV. Pardoseala acestui edificiu cu ziduri groase şi înalte este formată din bucatele colorate de mozaic, desenele reprezentând figuri geometrice şi florale. Prin concepţia artistică şi dimensiunile sale, mozaicul de la Constanţa se numără printre primele de acest fel din lume. Se pare că edificiul, având la nivelul mijlociu şi subsol magazii pentru mărfuri şi o piaţetă, servea negoţului, fiind în acelaşi timp loc de desfacere a mărfurilor şi de depozitare a lor.

Alte numeroase vestigii ale cetăţii Tomis se găsesc în muzeul oraşului, printre ele figurând piese deosebite, precum statuia de marmură a zeiţei Fortuna, protectoarea cetăţii Tomis, împreună cu Pontos, zeul Mării Negre, statuia tot de marmură a şarpelui Glycon (o divinitate asiatică) .

Cetatea Adamclisi din  judeţul Constanţa

La nord de comuna Adamclisi, se află Monumentul triumfal adică resturile aflate încă în picioare din vestitul Tropaeum Traiani. Tot aici se află şi resturi din mausoleul român şi altarul antic. Construit în cinstea împăratului Traian, în anii 106-109, ca omagiu pentru înfrângerea coaliţiei formată din geto-daci, buri şi sarmaşi, în urma luptelor purtate de români cu aceştia în anul 102, monumentul comemorativ Tropaeum Traiani este un autentic izvor de informaţii despre evenimentele din istoria veche a poporului român.În apropierea monumentului comemorativ se află Mausoleul ridicat în memoria unui ofiţer superior român; mauzoleul a fost descoperit de Grigore Tocilescu în anul 1897.

Cetatea Adamclisi este considerată drept cea mai mare aşezare civila română de pe teritoriul Dobrogei şi construită în acelaşi timp cu Monumentul comemorativ, cetatea era locuită de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice ale lui Traian şi au fost colonizaţi aici. Oraşul ajunsese la rangul de municipium pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211) dar fiind distrus de goţi a trebuit să fie reconstruit din temelii aşa cum arăta o inscripţie din anul 316, prin grija împăratului Constantin cel Mare. Cu acest prilej oraşul a fost înzestrat cu noi ziduri de apărare masive, dar neputând rezista totuşi atacurilor distrugătoare ale avarilor (anul 587), el a fost definitiv părăsit şi a dispărut de pe scena istoriei, după o existenţa de peste cinci secole. (Anexa 20)

Cetatea Enisala

Dobrogea este una din zonele care au ce să işi ofere din punct de vedere turistic.Şi nu mă refer aici numai la plajă şi soare pe timpul verii. Poţi oricând să mergi şi să descoperi cetaţi antice, pline de istorie şi învăluite în mister. Una dintre acestea este cetatea Enisala. Deşi intrată într-un program de recondiţionare, la Enisala sunt doar ruinele a ceea ce odata a fost o cetate genoveză.  Asta nu înseamnă că nu are farmecul său aparte. E de ajuns să urci până sus, pe dealurile Babadagului, să o priveşti şi să admiri priveliştea de acolo.

Cetatea a fost construită cu rolul de defensiv şi de supraveghere, în secolul al XIV-lea,pe vremea când Razim era un golf al Mării Negre. Deoarece negustorii genovezi câştigau mari sume de bani din comerţ şi în acelaşi timp deţineau monopolul navigaţiei pe Marea Neagră, cetatea a fost ridicată ca punct strategic pentru controlarea traficului naval. Mai târziu, între anii 1397 – 1418, pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân a făcut parte din sistemul de apărare al Ţării Româneşti. În cele din urmă, cetatea a ajuns să fie stăpânită de turci. Tot din acea perioadă a rămas şi cu numele de Enisala (Anexa 21).

Cetatea romano-bizantină Dinogeţia

Venind dinspre Isaccea, aproape de ieşirea din localitatea Garvan este o intersecţie. Aici alegeţi drumul înspre Galaţi şi la aproximativ 5 km există un indicator. Drumul spre dreapta ce duce la cetate este accesibil pentru orice tip de auto.

Cetatea romano-bizantină Dinogeţia lângă Garvan (secolul IV). Numele cetăţii este pomenit de către Ptolomeu în bine cunoscuta lui lucrare "Geographia",apoi în Itinerarium Antonini si Notitia Dignitatum, având origine getică. Distrusă, probabil, de către huni (în 375) este refăcută de către Anastasius,apoi de Justinian, viaţa continuind până la sfârşitul secolului al VI-lea când cade sub loviturile slavilor.Locuirea se reia în secolul al X-lea când Dinogeţia își reprimeşte funcţia defensivă in lanţul de garnizoane al frontierei provinciei Paristrion sau Paradunavon. Între descoperirile din această perioadă un loc important îl ocupă bisericuţa de tip martiricon cu absidă semicirculară în interior şi pentagonală în exterior. A fost decorată cu fresca. Aşezarea militară şi civilă de la Bisericuţa-Garvan işi încheie existenţa la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor.

Cetatea a fost descoperită cu prilejul cercetărilor arheologice începute în 1939 şi reluate după cel de-al doilea Război Mondial.

Din cetatea existentă în secolul al VI-lea, se păstrează zidul de incintă, gros de 3 metrii, străjuit de 14 turnuri. În incintă se află ruinele unei bazilici, cea mai importantă şi cea mai veche de pe teritoriul  ţării noastre, a unor drumuri, unelte agricole şi casnice, care indică rolul militar al cetaţii. Dinogeţia este cel mai vechi oraş feudal atestat arheologic pe teritoriul României.(Anexa 22)

Cetatea Troesmis – Turcoaia

Cetatea Troesmis, una din cetaţile principale ale geţilor, se află în nord-vestul Dobrogei, situată pe malul braţului Măcin al Dunării, în dreptul localităţii Turcoaia, la o distanţă de 3 km de aceasta. Accesul către cetate este destul de dificil, pe hartă fiind indicate 2 drumuri. De recomandat ar fi ca intrarea în cetate să se facă pe drumul derivat din şoseaua Tulcea - Măcin (DN22D), un drum de pământ (ca orientare înspre Dunăre). Acest drum are aspectul la un moment dat de "canion". Drumul dinspre Turcoaia se desfăşoară de-a lungul malului Braţului Măcin, printre balastierele de nisip, vizualizând la aproximativ 3 km de localitate ruinele cetăţii. Acestea sunt situate pe un mal înalt de aproximativ 30 m, deci aveai ceva de urcat dacă alegeţi acest drum. Drumul dinspre Turcoaia are legatură cu intrarea dinspre şoseaua Tulcea - Macin dar este extrem de inaccesibil.

Troesmis a fost de-a lungul întregii perioade antice un important punct strategic, cea mai veche menţiune a sa fiind în Ponticele lui Ovidius. Apoi este menţionat de către Ptolemeu, ca fiind un lagăr al legiunii a V-a Macedonica. Alte menţiuni istorice ale cetaţii: “Notitia Digninatum”, “Itinerarium Antonini”, harta “Tabula Peutingeriana”, “Hierosolymitanum”.

În preajma anului 100 e.n. ajunge un centru militar român, dezvoltându-se o aşezare civila între Cetatea de Est şi cea de Vest unde se stabilesc meşteşugari, negustori, etc. Primele săpături au fost făcute în 1864-1865, apoi în anul 1939 Emil Coliu a explorat curtina de nord a Cetăţii de Vest. Ruinele cetăţii nu au fost cercetate pe intreaga lor suprafaţa, fiind scoase la iveală trei valuri de apărare, un canal, două apeducte, turnuri în formă de potcoavă la colţuri, două bazilici creştine şi zidurile mai multor edificii. În partea de vest se află ruinele unui promontoriu de tip dunărean (Cetatea de Vest).

Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie – Constanţa.

A fost înfiinţat in anul 1878, însă nu a avut un sediu stabil decât în anul 1914. În 1977 cu ocazia aniversării unui centenar de la revenirea Dobrogei la Statul Român, muzeul a fost reamenajat.

Muzeul este găzduit într-o clădire monumentală fiind fostul sediu al primăriei din Constanţa, construită între anii 1911-1921 de către arhitectul Vasile Ştefănescu şi are un patrimoniu de peste 430.000 de obiecte a căror tipologie diversificată curprinde profilul aşezării de-a lungul secolelor, din erele preistorice până în anul 1940 atestand fapte, evenimente, portrete de personalitaţi care dau conţinut memoriei oraşului. Dintre exponatele celebre enumeram: zeiţa Fortuna cu zeul Pontos, doi protectori ai oraşului şi portului, gânditorul de la Hamangia şi femeia ; sală dedicată poetului Publius Ovidius Naso.

Muzeul are 24 de săli şi găzduieste următoarele expoziţii permanente :

-Expoziţia de numismatică

-Expoziţia de icoane

-Expoziţia de podoabe din argint

-Expoziţia de pipe

Muzeul de arheologie şi Edificiul român cu mozaic – Constanţa

Prezintă cele mai de seamă valori de cultură materială şi spirituală din vechiul Tomis şi numeroase alte descoperiri de pe teritoriul Dobrogei. În curtea muzeului sunt expuse sarcofage datând din secolele I si al III-lea, baze şi trunchiuri de coloane arhitrave. În sălile muzeului pot fi văzute remarcabile piese neolitice din culturile Hamangia şi Gumelniţa, numeroase obiecte agricole din perioada sclavagistă, amfore greco-romane, monede, obiecte folosite in comerţ.

De asemenea sunt prezentate fragmente de monumente de arhitectură, statuete de Tanagra descoperite la Callatis, lucrări de artă. Numeroase sunt statuile reprezentând diferite divinităţi, printre care amintim: zeiţa Tyche (Fortuna), zeul Pontos, zeiţa Hecate, Dionysos, Hermes, Mithras şi bazoreliefuri reprezentându-l pe cavalerul trac. O impresie deosebită produce şarpele Glycon, o splendidă reprezentare în marmură a unui animal fantastic cu trup de şarpe şi bot de mamifer.

Muzeul are un lapidariu şi o bogată colecţie numismatică cu piese de mare valoare, cum sunt monede ce au gravate figuri de regi scişi unice in lume.

Muzeul de Istorie şi Arheologie

Muzeul de Istorie şi Arheologie al judeţului Tulcea a fost înfinţat în anul 1975, în Parcul Monumentului Independenţei, în ambianţa unui complex arheologic şi istoric, alături de ruinele vechiului Aegyssus (dava getică, oraş român şi veche aşezare românească ) şi de monumentul ridicat în 1899 de către locuitorii din Tulcea eroilor războiului de Independenţă (între anii 1877-1878).

Muzeul este organizat în două pavilioane – primul păstrat în formă din anul 1975, adăposteşte vestigii din epocile greco-romană, romano-bizantină, medievală timpurie şi evul mediu dezvoltat; al doilea, reorganizat radical în anul 1995, este rezervat preistoriei şi protoistoriei Nordului Dobrogei (parter) şi expoziţiilor temporare (etaj). Muzeul oferă vizitatorilor imaginea succesivă a trecutului istoric al teritoriului de la Gurile Dunării, din cele mai vechi timpuri şi până în perioda evului mediu dezvoltat. În expoziţia permanentă şi în depozite se conservă un bogat patrimoniu arheologic – aproape 90.000 de piese arheologice numismatice şi epigrafice - rezultat în principal, din cercetările arheologice efectuate în a doua parte a secolului al XX-lea în Nordul Dobrogei; unele dintre piesele din colecţiile muzeului sunt de importanţa naţională şi chiar europeană.

Muzeul de Etnografie şi Artă Populară

Muzeul de Artă Populară este organizat din anul 1989 şi a ajuns să deţină astazi un număr de aproximativ 6.400 piese împarţite în colecţia de etnografie (instrumentar agricol şi pentru creşterea animalelor, instrumentar pentru industria casnică textilă, instrumentar pentru pescuit, colecţie de piese de armă, etc) şi colecţia de artă populară (ţesaturi de uz casnic şi decorativ, piese de port şi podoabe, etc). Expoziţia permanentă având ca tematică ornamentica traditională, oferă publicului vizitator posibilitatea cunoaşterii patrimoniului etnografic din nordul Dobrogei, aparţinând atat populaţiei româneşti şi aromaneşti cât şi diferitelor grupuri etnice care s-au stabilit aici în decursul timpului, încânta vizitatorul. În sălile Muzeului de Artă Populară sunt organizate şi expoziţii temporare. În cadrul acestora sunt valorificate diferite aspecte de civilizaţie tradiţională, cât şi aspecte ale creaţiei contemporane. Permanent Muzeul de Artă Populară oferă vizitatorului o expoziţie inedită prin noutatea tematicii şi prin originalitatea expunerii patrimoniului etnografic.

Muzeul de Stiinţe ale Naturii Delta Dunării

Str. Progresului nr. 14 - cunoscut şi ca muzeu al Deltei Dunării, prezintă cele mai importante specii de floră şi faună caracteristice principalului ecosistem din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. De aceea se recomandă turiştilor ca înainte de a călătorii în Deltă să facă mai întâi o vizită la acest muzeu. La subsol se află principala atracţie a muzeului - acvariu, care pe lângă speciile de peşti, reptile şi nevertebrate acvatice specifice acestei zone, adăposteşte şi câteva curiozitaţi marine din Oceanul Atlantic şi Indian.

Casa memorială Panait Cerna

Obiectivul muzeal este situat în mijlocul localităţii Cerna, peste râul Cerna. În vecinătatea bisericii satului, atrage atenţia o locuinţa de meştesugar de la sfârşitul secolului al XIX-lea, unde s-a născut poetul Panait Cerna şi care este acum Casa memorială. Casa are o arhitectură tradiţională în cadrul căreia organizarea expoziţiei memoriale se încadrează perfect. Aspectele cele mai importante privind viaţa şi opera poetului filosof Panait Cerna sunt ilustrate în cadrul expoziţiei documentare, organizată în primele trei săli. Constituindu-se ca o unitate muzeală, obiectivul cuprinde, în alte trei săli şi în exterior, o expoziţie etnografică ce ilustrează specificul zonei. Vizitând expoziţia, vizitatorul intră în atmosfera casei şi a gospodăriei de odinioară în care a copilărit poetul şi face cunostinţă cu opera lui Panait Cerna.

Casa Panaghia - Babadag

Casa Panaghia, construită în stilul arhitectonic vechi, este situată în localitatea Babadag, în centrul oraşului, în imediata apropiere a Geamiei turceşti. Expoziţia de Artă Orientală, organizată în Casa Panaghia, oferă vizitatorului piese ce ilustrează modul de viaţă tradiţional al populaţiei musulmane din acest ţinut, dar şi din alte zone mai îndepărtate. Sunt prezentate ţesături decorative ("geaulac-uri, “cevre-uri), covoare de rugăciune, vase de uz gospodăresc sau de ritual, arme, port tradiţional, podoabe.

3.3 Arta populară şi manifestările etnofolclorice

Tradiţii şi obiceiuri in Dobrogea

Arhitectura satului dobrogean

Din punct de vedere arhitectural, zona Tulcei manifestă o largă  arhitectură în funcţie de habitat, de condiţiile istorice, de etnia majoritară. Ca un tipar al satului tulcean,  amplasarea caselor nu s-a făcut după un plan anume, având o structură neregulată şi străzi ce se întretaie, gospodarii amplasate  în directă legătură cu căile de acces. Din punct de vedere al arhitecturii tradiţionale, privind in aspecte largi, gospodăria casei este compusă din locuinţa propriu-zisă şi anexele dispuse fie in partea laterală a casei, fie spre fundul curţii. Anexele au o funcţionalitate bine definită, cu o  strânsă legatură cu ocupaţiile cotidiene: bucătăria de vara, grajdul pentru vite, samalâcul pentru nutreţ, saiaua pentru oi, cuptorul.

Temelia caselor este din piatră, pereţii sunt din pământ sub formă de chirpici sau ceamur, invelitoarea din lemn, iar invelişul din stuf. Materialele specifice pentru construcţia casei sunt: nuielele,  pământul prelucrat sub formă de chirpici sau ceamur,  stuful, olana, lemnul. Casele sunt in general cu faţade în culori albe sau albastre, uneori cu elementele decorative ce trimit către mitologia slavă, realizate din scânduri de lemn prin tehnica traforajului. Întâlnim şi anumite particularitaţi cum ar fi: prezenţa băii lipoveneşti, o construcţie separată de locuinţa propriu-zisă, instalaţie ce se bazează pe sistemul de tip saună,lijanca, un pat de pământ construit lângă soba care este încălzită; prispa pe două laturi şi balconul amplasat în faţa tindei (gospodăria din Enisala). La  casele vechi, peretele lateral din stradă prezintă frecvent o prispă cu stâlpi. Casele construite în anii 1920 -1930 au temelie inaltă, pridvor fară prispă  fiind acoperite cu inveliş de tablă. În anii 1950-1960 s-au impus  arcadele si colonadele.

Datorită potenţialului turistic pe care-l oferă Delta Dunării, gospodăria din aceasta zonă se dezvoltă păstrând în general arhitectura tradiţională, în special cea specific locuinţei lipoveneşti, fiind atracţia unui numar mare de turişti români si străini. În prezent, majoritatea caselor sunt construite din materiale moderne, combinate cu materialele de construcţie specifice zonei deltaice, stuful, lemnul.

Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavril

In zonele muntoase, în care Arhanghelii erau celebraţi şi ca patroni ai oilor,stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făina de porumb, numită "turta arieţilor" (arieţii fiind berbecii desparţiţi de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Această turtă se aruncă în dimineaţa zilei de 8 noiembrie în târla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Dacă turta cădea cu faţa în sus era semn încurăjător, de bucurie in rândul ciobanilor, considerându-se că în primăvară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu faţa în jos era mare supărare în satele si târgurile bucovinene se făceau şi se fac şi astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri și praznice pentru cei morţi iar, în biserici, fiecare creștin aprinde câte o lumânare ca sa aibă asigurată lumina de veci, călăuzitoare pe lumea cealaltă.

Sfântul Dumitru

Se tunde coama cailor până la trei ani, ca sa aibă păr frumos. Celui ce va păzi această sărbătoare îi vor fi ferite vitele de stricăciunea lupilor sau oamenii vor fi feriţi de boli. De Sfântul Dumitru nu se piaptană, că-i primejdios de lupi. Dacă la Samadru este vreme aspră, iarna va fi bună, alţii spun că de va fi vreme bună, toamna va fi lungă şi frumoasă; ciobanii care vor să afle cum va fi iarna îşi aştern dulama în mijlocul oilor şi se uită să vadă ce fel de oaie se va culca pe dânsa. Dacă se va culca o oaie neagră, iarna va fi bună; dimpotrivă, dacă se va culca o oaie albă, iarna va fi aspră. De asemenea, dacă luna va fi plină şi cerul acoperit de nori, daca plouă sau dacă ninge, iarna va fi aspră, cu zăpezi grele; ciobanii pândesc toata noaptea unde dorm oile şi, dacă dimineaţa se va trezi întâi o oaie albă şi va pleca înspre sud, iarna va fi grea; dacă se va trezi o oaie neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară.

Sfintele Paşti

Obiceiul este o paradă a măştilor de cuci si cucoaice, urmat de o bătaie şi de horă. In vechime este atestat un obicei mai amplu, in trei parţi. Prima se desfăşură in dimineaţa zilei de Lăsata Secului, cand cucoaicele (flăcăi travestiţi in femei), cutreierau satele simulând bătaia cu chiuliciul (un bici in vârful căruia atarnă o opincă ruptă). A doua parte a obiceiului o constituia o piesă care o avea in centru pe "bunica cucilor", în jurul căreia se adunau, în mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe, vânători şi vraci, constituind o paradă zgomotoasă. După ce trageau trei brazde simbolice, în formă de cerc, unul dintre ei (de obicei mirele) era udat cu vin.

Florii

Pentru buna desfăşurare a sărbătorii Floriilor, cu o zi inainte se străng ramuri de salcie inmugurită, se leaga in snopi si se duc la biserică pentru a fi sfinţite de preot. După sfinţire ramurile numite "măţişori" sunt luate acasă de către credincioşi pentru a impodobi cu ele icoanele, uşile, ferestrele, intrările in grajduri sau pentru a le pune la fântâni si la ştreşinile caselor. Femeile mai obişnuiesc şi astăzi să le infigă pe straturile proaspăt semănate, să le pună in hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte.

1 Martie

În Dobrogea mărţişorul se purta pâna la venirea berzelor, apoi era aruncat spre analtul cerului ca norocul să fie mare şi înaripat.

“Marţişorul” era un dar ce-şi trimiteau românii, unul altuia, în ziua de 1 Martie. Se constituia dintr-un bănuţ de aur spânzurat de un gaietan de mătase împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât pâna când întâlnea cea dintâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii ale gaietanului simbolizau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda facută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.

Portul din Dobrogea

Portul din Dobrogea prezintă caracteristicile zonelor munteneşti şi de câmpie, de pe malul stâng al Dunării. În prezent, porturile tradiţionale nu mai sunt prezente în totalitate, sau mai conţin unele elemente specifice, ele fiind înlocuite de portul oraşenesc, de zi cu zi. Doar în zilele de sărbătoare sau la biserică, se mai pot întâlni unele elemente ale porturilor tradiţionale, purtate în special de către bătrâni. Ca o caracteristică a regiunii este faptul că alături de populaţia românească se găsesc şi alte minoritaţi naţionale: lipoveni, bulgari, turci, macedoni şi tătari. Astfel portul din Dobrogea păstrează aspectele specifice multitudinii etnice.

Portul românesc 

costumul bărbătesc este reprezentat prin:

-căciula: confecţionată din piele de miel;

-cămaşă: albă, cu broderie executată cu arnici si cu mătase, cu motive geometrice şi florale;

-chimir: brâu ţesut la război sau confecţionat din piele, purtat peste cămaşă;

-iţari: pantaloni confecţionaţi dintr-o stofă albă, lucrată în casă;

-bundiţă: cojoc fară mâneci, confecţionat din piele de oaie, bogat ornamentat cu motive geometrice şi vegetale.

costumul femeiesc este reprezentat prin:

-cămaşă: bogat ornamentată, lucrată pe panză albă tesută în casă;

-poale: ornamentate doar în partea de jos, conţinuând modelul cămăşii;

-barneata: brâu - ţesută în casă, din canva;

-bundiţa: cojoc fara mâneci, confecţionat din piele de oaie, bogat ornamentat cu motive geometrice si vegetale.

3.4 Alte obiective turistice de natura antropică

Tulcea prezintă turiştilor câteva puncte ce merită să fie vizitate, specifice intr-un fel acestui oraş. Piaţa Civică construită între anii 1970-1972, e o piaţă largă, frumoasă, pardosită cu plăci de marmură, cu fântâni arteziene, fiind un loc de recreere pentru localnici si oaspeţi. În centrul ei se află statuia lui Mircea cel Bătrân, operă a sculptorului tulcean Ion Jalea. Prezentarea lui in formă statică exprimă ideea venirii domnului în armură de cavaler-oştean pentru a se opri aici, pe pământ dobrogean. Monumentul realizat in bronz a fost inaugurat in 1973. În Tulcea există un Institut de Cercetări Eco-Muzeale, căruiă i se subordoneăză 4 muzee: Muzeul Deltei Dunării, Muzeul de Artă, Muzeul de Arheologie şi Muzeul de Etnografie.

Pe artera principală a oraşului Tulcea se mai află Casa de Cultură, Biblioteca Judeţeană, Galeriile de Artă ale Fondului Plastic. Pe colnicul Hora, cunoscut şi sub denumirea de Dealul Monumentului, se poate admira Monumentul Independenţei, ridicat in cinstea luptătorilor din Războiul de Independenţa în urma căruia Dobrogea a fost anexată României.

Capitolul IV

Propuneri şi strategii privind dezvoltarea turistică

BIBLIOGRAFIE

*** Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, Bucureşti, 1990

*** Itinerare dobrogene, Bucureşti,1990

*** Ghid Dobrogea, litoralul românesc, Delta Dunării, Constanţa, 1995

Covacef Z., Arta sculpturală în Dobrogea română. Secolele I-III, Editura Covacef, 2002

Dumitraşcu Gh., Localităţi,biserici şi mănăstiri româneşti în Dobrogea, până la 1878, Constanţa, 1990

Ionescu-Dobrogianu M,D,, Dobrogia in pragul veacului al XX-lea, Editura Socec, Bucureşti, 1984

Florescu R., Capidava, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965

Florescu R., Ghidul arheologic al Dobrogei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968

Matei Cr. D., Capidava şi Dunărea în secolele al II-lea şi al VI-lea după Christos, teza de doctorat (coordonator ştiinţific Florescu R.), Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie, Bucuresti, 1993.

Cocean P., Negoescu B., Vlăsceanu Gh., Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press,Bucureşti, 2005

Diaconu P., Florescu Gr., Florescu R., Capidava. Monografie arheologica, Bucureşti, 1958

Florescu, Rădulescu, Scorpan, Itinerare arheologice dobrogene, Bucureşti,1990

Suceveanu Al., Barnea Al., La Dobroudja romaine, Bucuresti, 1991

www.poze-romania.ro

www.travelworld.ro

www.wikipedia.ro

http://www.cjvrancea.ro/Proiecte-in-curs-de-implementare-45/

http://www.tinutulbuzaului.ro/idei-vacanta/drumul-cramelor-buzoiene/

http://www.tinutulbuzaului.ro/wp-content/uploads/2012/04/copaci.jpg

http://www.cjvrancea.ro/Proiecte-in-curs-de-implementare-45/