Cred ca va trebui sa incep cu mentionarea faptului ca aceasta lucrare a fost una mai putin

atractiva decat celelalte pe care le-am avut de studiat pentru seminar. Aici ma refer atat la

formatul lucrarii, cat si la cantitatea de informatii noi care ne le releva, informatii care sunt

cunoscute si la nivelul simtului comun. Evident, aici nu pot generaliza, dar per total aceasta mi-a

fost impresia. Oricum, am descoperit si lucruri care m-au impresionat, m-au facut sa reflectez

asupra unor experiente din viata mea sau celor apropiati mie, asa ca nu pot afirma ca a fost o

lectura lipsita de importanta.

Ce mi-a placut chiar de la inceputul lucrarii este conceptul pe care-l aduce autorul, un concept

nou care vine sa-l anuleze pe predecesorul sau, si anume “diada mama-copil” vs. “triangulatie

mama-copil-tata”. Aceasta relatie permite copilului “sa simta un echilibru dinamic”, sa sesizeze

dualitatea fireasca din cadrul respectivei relatii.

In acelasi prim capitol, autorul vorbeste despre rolurile pe care si le au parintii in aceasta

triangulatie si despre felul in care acestia pot duce la o structurare homosexuala a copilului. Este

dat exemplul unde rolurile parintilor sunt inversate, astfel mama exprima cele mai multe pulsiuni

active, este partea autoritara si dominatoare in relatie, altfel spus este o femeie cu o latura

masculina foarte dezvoltata, iar tatal emana mai multe pulsiuni pasive, obediente. Mai este

exemplul in care copilul este crescut de o singura persoana, care “incarneaza singura cei doi poli

ai triangulatiei originare”, astfel copilul este obligat sa se identifice cu aceasta si cauta sa-si

exprime pulsiunile atat active cat si pasive catre aceeasi persoana. Aici introduce interesantul

concept de “etica falsa”, perversiune in raport cu morala.

Ulterior, autorul introduce cele trei “continuumuri”, adica cele trei repere ce trebuie consolidate

pentru o dezvoltare armonioasa a personalitatii. Astfel, se arata rolul casei in care s-a nascut

pentru copil, casa ce are rolul de garant al existentei lui, “deoarece corpul lui s-a identificat cu

casa in care traieste”, iar odata cu parasirea acesteia din varii motive, copilului ii este greu sa se

perceapa ca atare. Ni se mai arata si rolul parintilor in mentinerea continuumului afectiv si cel al

colegilor in mentinerea celui social, toate trei formandu-l pe copil, modelandu-i, mai exact,

imaginea sa despre sine. In capitolul trei se revine pe aceasta idee si se subliniaza faptul ca si in

cazul unui divort este idicat ca copilul sa ramana in casa de dinainte de divort, care are rolul de

“anvelopa spatiala a sigurantei lui”.

De vreme ce a introdus termenul de triangulatie, autorul incearca sa extinda cumva notiunea,

intr-un mod destul de placut, astfel vorbeste despre imaginea ambilor parinti pe care copilul si a

introiectat-o. Astfel, daca se ajunge la divort, copilul ar putea “sa-si inchipui ca, de vreme ce

parintii nu se mai iubesc, nu-l mai iubeste in el pe celalalt parinte”. Este o exprimare plastica ce

m-a impresionat intr-un mod placut.

In al doilea capitol ni se spune despre rolul verbalizarii afectelor, care au rolul de a umaniza

realitatea si de a nu permite fantasmelor inconstiente sa tina rolul de refugiu. Autorul ne atrage

atentia asupra unor sentimente de vinovatie pe care le-ar putea simti copilul in cazul unui divort,

atunci cand se resimte o stare de suferinta in relatia de triangulatie, din cauza unor responsabili-

tati in plus pe care care parintii urmeaza sa le resimta ca urmare a prezentei copilului. Aceasta

stare de culpabilizare s-ar putea rasfrange asupra copilului in perioada pubertatii si ar putea fi

fantasmata prin “n-o sa ma casatoresc niciodata ca sa fiu sigur ca nu voi face nefericiti alti

copii”. Ni se mai atrage atentia asupra unor expresii care sunt des folosite, cel putin in societatea

noastra, si anume “am sacrificat totul pentru voi”, expresie care intareste si mai mult starea de

culpabilizare a copilului, trezindu-i sentimentul ca au fost sadici, ca “si-au sadizat mama”, astfel

copilul se sunte vinovat ca, odata nascandu-se, isi incarca cu povara proprii parinti.

Tot aici se incearca sa se explice motivul real al divortului si anume sotii doresc sa-si recastige

libertatea de dinaintea casatoriei, indiferent de forma de libertate ravnita – sexuala, de actiune, o

libertatea fata de reprosurile celuilalt.

In capitolul trei, autorul vorbeste despre importanta refacerii vietii afective si sexuale dupa

divort. Astfel, ambii partinti deja separati trebuie sa-si gaseasca parteneri, atat pentru propriul

echilibru afectiv care se rasfrange inevitabil si asupra echilibrului copilului, dar si pentru a se

evita situatia in care copilul are si rolul de sot al mamei sau tatalui, fapt ce ii blocheaza dinamica

de structura. “Este primejdios ca fantasma de a fi sot sa se vada confirmata de realitate”.

Chiar si dupa ce si-au refacut viata, autorul mizeasca asupra importantei neinceptarii purtarii de

raspundere a parintilor biologici pentru copilul lor. Se insista mai ales asupra baietilor si asupra

nevoii lor de a avea un tata, ca model masculin, pentru dezvoltarea lor ulterioara ca barbat si ca

viitor tata. “Daca tatal renunta sa se ocupe de el, il obliga “sa se lipeasca” de mama lui, ceea ce

este daunator”. Eu as mai adauga aici ca nu este vorba doar despre o prezenta fizica, astfel, chiar

si o absenta afectiva, chiar in prezenta celei fizice, este perturbatoare pentru copil, atunci cand

tatal prezent este absent, autorul mentionand in repetate randuri ca baiatul are nevoie de barbati

pentru a construi ca barbat, subliniind nevoia unui model clar in jurul caruia sa se construiasca.

Pe de alta parte, “tatalui trebuie sa i se insufle incredere in atitudinea sa castratoare”, cu alte

cuvinte sa i se spuna ca trebuie sa intervina si sa impuna anumite interdictii, astfel copilul sa

poata introiecta autoritatea. Totodata, autorul atrage atentia ca in cazul fetitelor, mamele sa nu se

dedice in intregime fiicei sale, “pentru a nu-i oferi imaginea unei femei-victiva, caci astfel ar

deveni un obstacol in evolutia copilului”.

In acelasi capitol, autorul vorbeste despre cum ar fi mai indicat pentru parintii separati sa

petreaca timpul cu copilul, despre parintele continuu si cel discontinuu si despre timpul petrecut

cu unul si cu altul, dar si despre modul in care s-ar putea face transferul de la unul la celalalt.

Astfel, indicat ar fi ca doua zile pe saptamana copilul sa le petreaca cu parintele discontinuu.

Sunt cazuri in care copilul da reactii somatice in momentul vizitei celuilalt partinte, iar cele mai

adesea sunt voma si se incearca sa se explice motivele declansarii acestor reactii. Initial, prima

impresie este aceea ca copilul nu doreste sa vada parintele discontinuu, voma reprezentand un

mecanism de aparare fata de aceste. Este, intr-adevar un mecanism de aparare, doar ca este fata

de conflictul dintre cei doi parinti. Autorul spune: “varsarea continutului stomacat, asociat

inconstient cu mama, ca sa fie pregatit sa-l asimileze pe tata. Copilul elimina atunci tot ce se afla

in el ca sa nu izbucneasca inauntrul lui o explozie”. Cu alte cuvinte – trebuie sa ma golesc de

primul ca sa existe al doilea, data fiind incapacitatea de a-i contine pe ambii in acelasi timp,

traducerea fiind: din moment ce intre ei doi exista un conflict, eu nu-mi permit ca acest conflict

sa intre in mine, de aceea ei pot exista doar separat, nicicum concomitent.

Autorul mai explica de ce anume mama ar trebui sa fie parintele continuu, cel putin pana la

varsta de doi ani, si de ce anume tatal nu ar trebui sa se ocupe de copilul mic, ci abia dupa ce

copilul ajunge la varsta mersului: “cei care se ocupa de copiii mici sunt, in genere, majoritar

marcati de feminitate si, ca sa spunem astfel, gelosi ca purtatoare sunt mamele”. Aici se simte

influenta ideii lui Karen Hornei cu privire la invidia de uter, iar autorul spune ca barbatii normali

din punct de vedere viril nu ar trebui sa se ocupe de copiii mici.

O latura ce mi-a placut in aceasta carte a fost ideea de a merge pe responsabilizarea copilului, de

comunicare activa, sincera si matura, bazata pe logica. Autorul spune ca nu trebuie sa privim

copilul ca o fiinta lipsita de logica si ratiune, astfel formuland si itretinand fantasme oferitoare de

iluzii de refugiu. Se vine cu o serie bogata de exemple de fraze, formulari, cam la fiecare idee,

astfel incat cititorului ii este destul de usor sa inteleaga cam cum ar decurge comunicarea cu

copilul, si ramane surprins ca aceasta nu difera mult fata de comunicarea cu un adult.

La un moment dat, participanta la dialog il intreaba pe autor daca este bine sau nu sa existe zile

fixe, date exacte, rigid stabilite, cand copiii sa se intalneasca cu parintele discontinuu, sau in

cazul in care copilul traieste separat de ambii parinti – cu amandoi. Autorul s-a aratat destul de

ferm si nu vede in aceasta rigiditate o latura pozitiva, din potriva. El exemplifica cu cazurile in

care parintele sau parintii nu pot veni, din varii motive, la intalnirea stabilita. Astfel, copilul se

pregateste iar ei nu vin. “Atunci, copiii se delabreaza din punct de vedere structural; devin treptat

psihotici.” Aici se pune iarasi problema pe comunicarea matura cu copilul si sa i se explice,

motivand ca “ceea ce nu este semnificat prin cuvinte tine de animalic si de non-umanizat; tot

ceea ce se spune in cuvinte este umanizat”.

MINISTERUL EDUCAŢIEI DIN REPUBLICA MOLDOVAUNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Eseu dupa lucrarea “Cand parintii se despart”, de Francoise Dolto

Efectuat: Lozinschi Octavian

Verificat: Bolea Zinaida

CHIȘINĂU 2013