Distinctie intre insolventa si faliment

Problema tratata este una de o delicatete deosebita, avand in vedere contextul economic actual, acela al recesiunii ce a sleit de puteri comerciantii, fie ei persoane fizice autorizate sau persoane juridice. Faptul necesitatii organizarii unei proceduri legale de redresare judiciara a activitatii a fost generat de conceptia contemporana, care isi propune nu numai asigurarea platii creantelor, dar si salvgardarea activitatii comerciale, spre deosebire de epoca modernista, perioada in care se urmarea, pe langa executarea obligatiilor, pedepsirea falitului, luand astfel o turnura penala (infractiunea de bancruta).

Exista o oarecare tendinta de a pune semnul egalitatii intrenotiunea de insolventa si cea de faliment, chiar daca acestea nu trebuie a se confunda. De aceea, vom incerca, in cele ce urmeaza, sa facem o distinctie clara intre aceste doua notiuni, luand in considerare nevoia micului comerciant de a razbi in aceste timpuri destul de dificile.

In primul rand, insolventa nu trebuie confundata cu insolvabilitatea, cea din urma reprezentand situatia patrimoniala in care componenta pasiva a patrimoniului o depaseste pe cea activa, un dezechilibru financiar, pe cand insolventa este determinata de lipsa fondurilor banesti, nu de lipsa bunurilor in patrimoniul debitorului. Articolul 176 al Codului de Procedura Fiscala defineste insolvabilitatea ca intervenind in cazul acelui debitor ale carui venituri sau bunuri urmaribile au o valoare mai mica decat obligatiile fiscale de plata sau care nu are venituri ori bunuri urmaribile.

Insolventaeste definita de art. 3, pct. 1 al Legii nr. 85/2006 ca fiind acea stare patrimoniala a debitorului caracterizata prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, obligatii ce au ca obiect o suma de bani, cele cu alt obiect regulandu-se dupa dreptul comun. Observam ca diferenta dintre cele doua notiuni, insolventa si insolvabilitatea, este facuta de catre bunurile care se gasesc in proprietatea debitorului, acestea neavand relevanta in cazul starii de insolventa.

In schimb,falimentuleste o procedura de incetare a existentei unei societati comerciale, incetare ce se aplica comerciantilor (debitorilor) care nu mai pot onora datoriile lor comerciale. Cheltuielile necesare desfasurarii procedurii urmeaza a fi suportate de catre debitor. Falimentul are drept scop prefacerea in bani a bunurilor din averea debitorului, in vederea satisfacerii creantelor creditorilor. Art. 3, pct. 23 al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei ne ofera definitia legala a procedurii falimentului, ca fiind acea procedura de insolventa concursuala colectiva si egalitara care se aplica debitorului in vederea lichidarii averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmata de radierea debitorului din registrul in care este inmatriculat.

Cele doua proceduri au in comun caracterul colectiv, ceea ce duce la concluzia ca la desfasurarea amandurora sunt invitati sa participe toti creditorii cunoscuti ai debitorului, spre deosebire de dreptul comun care, in cadrul executarii silite, cheama spre indestulare doar creditorii care au pornit procedura. Cu toate acestea, caracterul egalitar al procedurii nu se refera la modul de distribuire a creantelor obtinute in urma valorificarii, art. 121-130 din Lege, ci la mijloacele procesuale de care se pot folosi creditorii.

Datorita dificultatilor intampinate in materie probatorie, insolventa este categorisita ca fiind vadita atunci cnd, debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu si-a platit datoria fata de unul sau mai multi creditori, dand astfel dreptul creditorilor de a cere demararea procedurii insolventei, indiferent de motivul neplatii datoriei. Insolventa este iminenta atunci cnd se dovede?te ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile asumate contractual datorita lipsei fondurilor bane?ti la data stabilita inter partes pentru efectuarea platii.

O deosebire importanta se regaseste pe taram probator, registrele comerciale tinute de comerciant constituind dovada doar in cazul contestarii activului sau pasivului falitului, nu si in cazul dovedirii starii de insolventa a debitorului. Pentru a se stabili starea de insolventa a debitorului trebuie indeplinite cumulative doua conditii: neplata la scadenta a datoriilor si lipsa de lichiditati. In schimb, pentru intrarea in procedura falimentului, debitorul trebuie sa se afle intr-unul din cazurile prevazute de art. 107 din Lege: Sa-si fi declarat prin cerere introductiva intentia de a intra in procedura simplificata; Sa nu-si fi declarat prin cerere introductiva intentia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, sa fi contestat ca s-ar gasi in insolventa, iar contestatia a fost respinsa de judecatorul-sindic; Niciuna dintre persoanele indreptatite sa propuna un plan de reorganizare sa nu o fi facut sau acesta sa nu fi fost acceptat si confirmat; Sa-si fi declarat intentia de reorganizare, dar sa nu fi propus un plan sau cel propus sa nu fi fost acceptat si confirmat; Obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate sa nu fi fost indeplinite in conditiile prevazute in planul de reorganizare confirmat sau desfasurarea activitatii debitorului in decursul reorganizarii sa fi adus pierderi averii sale; Sa fi fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea debitorului in faliment.

In concluzie, insolventa si falimentul sunt doua notiuni distincte, insa au in comun finalitatea: efectuarea platii, adica executarea obligatiilor asumate contractual. Cel care se afla in dificultate afecteaza toate raporturile contractuale in care se afla, atat el, cat si creditorii sai, un motiv in plus ca legiuitorul sa ii vina in ajutor, iar nu sa-l considere, ca in dreptul Evului Mediu, fallitus ergo fraudator.