Studenta: Hajdu B. Imola

Universitatea: „Petru Maior”

Fcultatea de Drept anul I.

Teoria generala a dreptului

Dispoziţia Normei Juridice

Introducere

Norma juridică reprezintă acea normă de drept care prescrie o conduită tipică pe

care oamenii au obligaţia să o urmeze, stabileşte normele si obligaţiile fiecărui subiect, al

unui raport social, în forma lui tipică.

Norma juridică trebuie să aibă acea structură logico-juridică din care să rezulte la

care împrejurări se referă, ce conduită se prevede in acele imprejurări şi care sunt

consecinţele juridice ale nerespectarii conduitei prescrise.

Structura normei juridice are două aspecte:

- structura externă (Tehnico-legistlativă)

- structura internă (Logico-juridică)

Structura externă reprezinta dispunerea normelor juridice pe articole, aliniate,

secţiuni, capitole,titluri până la constuirea unor coduri cum sunt cel civil, penal,

fiscal,comercial etc.

Structura internă relevă elementele intrinseci (de logică) ce compun norma

juridică si este sinonima noţiunii de structură logico-juridică formată din: ipoteza,

dispoziţiunea şi sancţiunea normei juridice.

a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare

a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc

semnificaţie juridică. Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se

declanşează incidenţa normei de drept.

b. Dispoziţia este acel element al normei juridice ce indică modul de conduita de

urmat de către subiectii de drept, aflati în ipoteza normei juridice sau in

situaţia prevăzuta de lege.

1

c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,

adică măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi

îndeplinite prin forţa de constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea

juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia, patrimoniul ei ori

actele juridice întocmite fără respectarea legii.

Dispoziţia normei juridice

Dispoziţia este acel element al normei juridice care care prevede conduita ce

trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile

corespunzătoare ale subiectilor vizati de norma juridică respectivă.

Ea poate cuprinde o prohibiţie, adică, obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea

unor acţiuni. Spre exemplu: Codul familiei prevede în art.5 că: “Este oprit să se

căsătorească bărbatul care este căsătorit si femeia care este căsătorita.”. şi art.6: “Este

oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă precum şi între rudele colaterale până la

gradul IV inclusiv…”Legea interzice furtul, interzice căsătoria sub o anulmită vârstă etc.

Aşadar, dispoziţia normei juridice pote ordona o anumită conduită umană, adică

poate obliga subiectul la o anumită acţiune sau din contră interzice o anumită conduită

umană, adica poate obliga subiectul la inacţiune. De exemplu: art. 33 al Legii 50/1991

privind autorizarea executării construcţiilor, prevede, obligaţiile persoanelor fizice şi

juridice respective de a solicita emiterea autorizaţiei de construire şi mai apoi a începe

construcţia în cel mult un an de la data obţinerii actului de concesionare al unui teren.

Dispoziţia, în afară de aceste două sensuri opuse, poate numai să permită, să

recomande sau să stimuleze o gamă largă de acţiuni umane.1 Normele permisive sunt

acele norme juridice care nici nu obligă nici nu interzic o anumită conduită, ele lasă la

aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Spre exemplu: pentru faptul că legea nici

nu obligă şi nici nu interzice subiectilor să încheie contracte, un subiect nu poate vinde un

lucru ce nu-i aparţine, nu poate de asemenea, să sustragă un bun în vederea vânzării sale.

În această privinţă art. 1008 din codul civil stipulează imperativ faptul că orice convenţie

ilicită este lovită de nulitate absolută. Deci subiectul nu poate alege o conduită ilicită (de

aceea un dicton binecunoscut spune că “este permis tot ceea ce legea nu interzice”).2 Într-1 Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ediţia 1994, p. 189. 2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.165.

2

o societate, cu cât mai multe norme permisive există, cu atăt indivizii sunt mai liberi şi

implicit democratia este mai dezvoltata. Majoritatea normelor de drept privat (civil,

comercial) cuprind dispoziţii permisive. Ele nu lipsesc nici din dreptul constituţional sau

din dreptul familiei. De pildă, norma de drept constituţional care asigură dreptul de

asociere (art. 37 al. 1) “Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în

patronte şi alte forme de asociere” sau art. 14 di Codul familiei conţine o dispoziţie

permisivă cănd dispune: “Orice persoană interesată poate face opunere la căsătorie.”

Uneori normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtănd în acest

caz denumirea de norme supletive. Acestea lasă la latitudinea subiecţilor interesaţi

conduita de urmat, dar în lipsa opţiunii acestora dispoziţia normei le suplineşte voinţa.

Astfel, spre exemplu, în caz de divorţ părţile se pot învoi în legătură cu numele ce-l vor

purta după desfacerea căsătoriei, iar instanţa de judecată ia act de învoială părţilor

consemnând-o în hotărârea de divorţ. Dacă însă părţile nu utilizează acestă libertate,

instanţa – spune legea – este obligată să hotărească şi în legătura cu numele ce urmează

să-l poarte foştii soţi după desfacerea căsătoriei.3

În raport cu modul în care este precizată conduita părţilor, prof. Nicolae Popa

consideră că dispoziţiile pot fi

-determinate

-relativ determinate

Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie sa o

urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor operative şi prohibite.

Dispoziţia este relativ determinată când permite subiecților de drept în ipoteza

legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate aşa cum este cazul dispoziţiilor

permisive (de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de

inventar).

Vocabularul juridic exprimă în termeni diferiţi modul de adresare a

comandamentului în cadrul dispoziţiilor. Spre exemplu: „trebuie”, „are dreptul”, „este

obligat”, „este îndreptăţit”, „poate”, „este autorizat”, „este oprit” etc.

Un sistem normativ legal conţine nu numai norme care peresciu, interzic sau

permit o conduită umană ci şi norme cu dispoziții în care se stabilesc organizarea și

3 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 167

3

competența unor organe de stat, -numite norme organizatorice (sunt incluse aici norme

care privesc organizarea instituţiilor şi organismelor sociale. În conţinutul acestor norme

se prevăd: modul de înfiinţare: scopurile, competenţele, relaţiile cu alte instituţii etc.) se

descrie capacitatea juridică a subiecţilor sau pur şi simplu declararea unor principii –

numite norme principii – denumite norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de

obicei în Constituţii, în Declaraţii (cum ar fi: Declaraţia Universală a drepturilor omului)

sau sunt deduse pe cale de interpretare ca principii generale de drept. De pildă: respectul

reciproc al vieţii, al integrităţii oamenilor, respectarea convenţiilor etc.

În general, orice normă juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi

sancţiune) în formularea legală a textului legislativ. Astfel, de exemplu art.31 din Codul

Familiei prevede ca bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi�

(ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice

convenţie contrară este nulă (sancţiunea).

Bibliografie:

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,

Bucureşti, 1994

Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ediţia 1994

Vasile Augustin Fărcaș, Teoria generală a dreptului, Ediția

2005

4