Discutii privind prescriptia raspunderii penale intr-un caz special. Solutii jurisprudentiale20 decembrie 2010 | Mihail UDROIU, Marius IACOB, Dana TITIAN

1. Cauza penala pe care o adnotam, solutionata prin hotarare judecatoreasca definitiva de condamnare, urmata de judecarea cererii de revizuire si pronuntarea unei noi hotarari definitive, care a statuat ca persoana condamnata nu este autorul faptelor pentru care a fost condamnata, ne ofera prilejul unor consideratii si analize privind solutiile ce ar putea fi dispuse in situatia in care probatoriul administrat de procuror ca urmare a reluarii urmaririi penale ar duce la identificarea autorului.

Nu in ultimul rand, in prezentul demers analizam legatura dintre factorul timp, eroarea judiciara si raspunderea penala, si supunem atentiei problematica prescriptiei raspunderii penale intr-o cauza in care, dupa solutia instantei dispusa in revizuire, persoana condamnata (care a si executat 12 ani de inchisoare) a fost declarata nevinovata.

Preocuparea pentru subiect este dictata de cel putin doua ratiuni: actualitatea permanenta si greu de contestat, care genereaza nevoia de a cauta mijloace concrete pentru a face din conceptul prescriptiei raspunderii penale o evidenta, iar pe de alta parte intentia de a aborda probleme dintr-o noua perspectiva. Reusitele stiintifice ale doctrinei in acest domeniu nu epuizeaza subiectul, iar realitatea judiciara ii confirma importanta.

2. Problematica analizata se plaseaza in contextul lipsei unei reglementari exprese pentru situatia in care dupa pronuntarea unei hotarari definitive de condamnare la pedeapsa inchisorii si executarea de catre cel condamnat a unei parti din pedeapsa, ca urmare a admiterii revizuirii se constata, cu autoritate de lucru judecat, ca acesta nu este autorul infractiunii, dar timpul scurs de la savarsirea faptei poate ridica discutii in legatura cu interventia prescriptiei raspunderii penale.

Subiectul ales pune in discutie o problema deosebit de profunda, deoarece in acest caz misiunea prescriptiei raspunderii penale si interesul public nu coincid, iar fundamentul logic pe care se intemeiaza ratiunea celei dintai, acela de uitare a delictului, si ratiunea celui din urma, respectiv exonerarea unui nevinovat, aduc in fata organelor judiciare o problema ce necesita analiza prin prisma apararii idealului de dreptate.

3. Astfel, prin sentinta penala nr. 17 din 18 mai 1993, pronuntata de Tribunalul Gorj in dosarul nr. 2723/1992, T.I.M. a fost condamnat la 20 ani de inchisoare pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 174 raportat la art. 175 lit. h C. pen. si 7 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 197 alin. 1 C. pen. In baza dispozitiilor art. 33-34 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa inchisorii

1

de 25 ani si pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prevazute de art. 64 lit. a, b, d, e C. pen. pe o durata de 10 ani, sentinta ramasa definitiva prin respingerea apelului si recursului inculpatului. Condamnatul T.I.M. a inceput executarea pedepsei la data de 13.07.1992 cand a fost arestat preventiv.

S-a retinut, in fapt, ca la data de 16.06.1992, inculpatul a urmarit partea vatamata – minora in varsta de 14 ani, G.M. –, a imobilizat-o si a intretinut cu aceasta raport sexual, iar pentru a nu tipa si a nu-l denunta a introdus victimei 3 pietre in gura, determinand obturarea cailor respiratorii si la scurt timp decesul. Victima decedata a fost gasita la data de 18.06.1992 in albia unui rau.

4. Dupa condamnarea definitiva, in cursul executarii pedepsei, condamnatul aflat in stare de detentie a formulat mai multe cereri de revizuire. De altfel, pe toata durata urmaririi penale, dar si in cursul cercetarii judecatoresti, a sustinut ca nu este autorul infractiunilor, insa in raport cu probele administrate s-a statuat in mod definitiv vinovatia sa. Dupa ce mai multe cereri de revizuire au fost respinse, prin referatul din 30 martie 2004 Parchetul de pe langa Tribunalul Gorj a inaintat instantei, in temeiul dispozitiilor art. 394 alin. 1 lit. a si art. 394 alin. 1 lit. b C. pr. pen., concluziile de admitere a cererii de revizuire, intemeiate pe faptul ca s-au descoperit fapte si imprejurari noi ce nu au fost cunoscute de instanta de judecata la solutionarea cauzei.

Astfel, prealabil sesizarii instantei de judecata cu cererea de revizuire, in cauza a fost efectuata o expertiza medico-legala a ADN-ului de catre Institutul de Medicina Legala Mina Minovici – Departamentul de genetica pentru stabilirea profilului genetic al amestecului de secretii recoltat din vaginul victimei pentru eventuala identificare a amprentei genetice a celui condamnat in acest amestec. S-a procedat si la exhumarea cadavrului victimei, iar potrivit raportului de expertiza genetica, efectuat in anul 2003, s-a stabilit ca analiza ADN a materialului celular de pe tampoanele cu secretie vaginala recoltata de la victima G.M a evidentiat prezenta a doua profile ADN, unul apartinand victimei iar celalalt agresorului. Aceasta expertiza a stabilit ca nici unul dintre cele doua profile ADN stabilite prin analiza materialului biologic prelevat nu corespunde profilului ADN al condamnatului T.I.M., iar probabilitatea ca acesta sa fi contribuit cu genotipurile sale la realizarea mixturii de profiluri ADN prezente in secretia vaginala a victimei este 0%.

5. Prin incheierea din 04.05.2004 s-a admis in principiu cererea de revizuire, s-a suspendat executarea sentintei de condamnare si s-a dispus punerea de indata in libertate a condamnatului. S-a retinut ca aceasta expertiza constituie un mijloc de proba ce poate lamuri imprejurarile invocate de revizuent, care permanent a sustinut nevinovatia sa. Expertiza ADN se coroboreaza cu concluziile raportului de constatare medico-legala efectuat in anul 1992 al Laboratorului de Medicina Legala Gorj, care au relevat prezenta spermatozoizilor in urmele biologice recoltate de la victima.

2

Dupa admiterea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a cererii de stramutare a dosarului de la Tribunalul Gorj la Tribunalul Brasov, prin sentinta penala nr. 507/S/17.09.2004, aceasta din urma instanta a admis cererea de revizuire si a dispus achitarea revizuientului T.M.I in baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c C. pr. pen., pentru ambele infractiuni, retinandu-se ca nu este autorul infractiunilor pentru care a fost condamnat si pentru care a executat 12 ani de inchisoare. Solutia instantei s-a intemeiat pe reaprecierea materialului probator, care l-a exclus pe T.M.I. ca autor al infractiunilor. Proba ADN este un mijloc stiintific ce reprezinta cel mai eficient instrument de identificare a persoanelor in medicina legala si investigatii criminalistice, cel mai fiabil si informativ instrument disponibil in prezent, iar puterea sa de excludere este absoluta, ceea ce face posibila exonerarea definitiva si rapida a suspectilor inocenti, precizia cu care se determina excluderea suspectului fiind de 99,99%. Prin decizia nr. 3824 din 18.11.2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, hotararea a ramas definitiva, procesul de revizuire fiind continuat din oficiu, deoarece T.M.I a decedat la data de 18.01.2007 datorita insuficientei cardio-respiratorii acute, pneumoniei franco-lombara dreapta, cardiomiopatiei dilatative, iar mama si fiica sa in mod expres au declarat ca nu doresc continuarea procesului, intrucat sunt prea afectate din punct de vedere emotional de intregul caz, de faptul ca T.M.I. a efectuat 12 ani de inchisoare, desi permanent a sustinut ca este nevinovat si a solicitat completarea probelor.

6. Dupa ramanerea definitiva a hotararii in cauza de revizuire, respectiv noiembrie 2009, aceasta cauza s-a inregistrat cu autor necunoscut, iar investigatiile efectuate, bazate pe proba ADN, au dus la identificarea unui suspect care corespunde profilului ADN al agresorului victimei minore, astfel ca fata de acesta se efectueaza cercetari de catre procurorii Sectiei de urmarire penala si criminalistica, insa in acest moment in cauza se ridica probleme legate de prescriptie raspunderii penale, deoarece faptele au fost comise in anul 1992, astfel incat, fata de punctul de plecare al prescriptiei, fixat in momentul comiterii infractiunii, rezulta ca a intervenit cauza de stingere a incriminarii atat a actiunii penale cat si a raspunderii penale.

7. Neindoielnic, institutia juridica a prescriptiei raspunderii penale inlatura functia represiva a dreptului penal, deoarece represiunea isi pastreaza eficacitatea doar datorita rapiditatii cu care intervine. In cazul in care intervine prea tarziu nu mai are nici o valoare, intrucat ratiunea prescriptiei raspunderii penale se intemeiaza pe notiunea de ”uitare” a infractiunii, pe faptul incetarii tulburarii societatii, chiar daca trecerea timpului determinat se datoreaza unor neglijente condamnabile, disparitiei, alterarii mijloacelor de probatiune sau imposibilitatii administrarii unor probe. Scurgerea timpului face sa inceteze alarma sociala provocata de comiterea infractiunii.

Pentru a intelege mai bine sensul analizei vom dezvolta atat elementele sale componente cat si semnificatiile in raport de sensul justitiei, acela de a face dreptate, de a da fiecaruia ce i cuvine ”suum quique tribuere”.

3

8. Prescriptia raspunderii penale este, asadar, in stransa legatura cu factorul timp si se intemeiaza pe lipsa de justificare pentru tragerea la raspundere penala a faptuitorului datorita trecerii unui interval indelungat. Un sir de probleme insa, ce tin de prescriptie, nu si-au gasit o tratare detaliata, mai ales in practica judiciara. Una dintre aceste probleme este legata de determinarea momentului de inceput al prescriptiei penale in dependenta directa cu tipul infractiunii, iar o alta problema foarte importanta este cea legata de stabilirea implicatiilor penale ale factorului timp a carui curgere este marcata de survenirea unor evenimente cu totul exceptionale, care duc la suspendarea cursului prescriptiei.

Prin urmare, normele referitoare la prescriptia penala au pus in fata organelor judiciare si in fata stiintei dreptului penal problemele ce tin de perceperea, interpretarea si aplicarea concreta, deoarece principiul consacrat este cel conform caruia raspunderea se poate angaja numai in cadrul termenului de prescriptie a raspunderii penale, calculat in raport cu data savarsirii faptei sanctionabile. Acest principiu se completeaza cu regula potrivit careia prescriptia penala poate fi intrerupta/suspendata ca urmare a interventiei organelor de urmarire penala (politie, parchet). Elucidand notiunea de ”suspendare” constatam ca potrivit dictionarului enciclopedic ”inseamna suprimare temporara, suprimare pe un timp, in prezenta anumitor conditii, fara incalcari si deci, reprezinta (…) o activitate care prezuma reluarea procesului suspendat peste o anumita perioada”.

Concluzionand, ceea ce prezinta importanta din punct de vedere legal, teoretic, pentru a stabili daca autorul mai raspunde penal este momentul cand s-a savarsit fapta cu relevanta penala si de asemenea deosebit de important este ca acele situatii de suspendare a prescriptiei sa se cunoasca exact cand au incetat. Din punct de vedere natural, jurisprudential, este important ca finalitatea prescriptiei sa nu fie neraspunderea penala a persoanei vinovate.

9. Efectuam o analiza a prescriptiei si evolutiei sale in raport cu factorul ”timp” si constatam ca legiuitorul roman a inclus in cuprinsul textului din Codul penal elemente matematice, cu privire la calculul fiecarei etape, ce determina realizarea conditiei pentru ”lipsa de raspundere penala”. Se observa, la o analiza de text formalista, ca rolul prescriptiei ar fi acela de a consolida lipsa de raspundere penala si imposibilitatea tragerii la raspundere penala, in ciuda evidentei probelor care conduc la adevaratul autor, atunci cand timpul prevazut de legiuitor s-a scurs.

Revenind la tema care ne preocupa in prezentul demers analitic, pornim de la prevederile legale aplicabile cauzei si constatam ca pentru infractiunea de omor in forma reglementata in Codul penal in vigoare in anul 1992 si in raport cu termenul de prescriptie a raspunderii penale, calculat inclusiv prin aplicarea dispozitiilor legale referitoare la intreruperea prescriptiei, in cauza a intervenit prescriptia raspunderii penale dupa 15 ani de la data faptei.

Pe baza unei interpretari de context, in raport cu dispozitiile legislatiei nationale, rezulta ca vointa legiuitorului roman, mentinuta constant in diferitele modificari ale

4

Codului penal a fost de a stabili un interval maxim de timp pentru raspunderea penala a autorului unui omor. Deci, per a contrario, atunci cand intervine, prescriptia duce la inlaturarea raspunderii penale pentru o infractiune datorita trecerii, in anumite conditii, a unui interval de timp.

La acest moment al analizei, precizam ca, raportat la institutia prescriptiei raspunderii penale, multe state au admis aceasta institutie, dar legislatiile altor state prevad categorii de infractiuni exceptate de la prescriptia raspunderii penale si acordand atentie vietii, precizeaza ca ”nu opereaza prescriptia in cazul infractiunilor de viata” - legislatia italiana; ”prescriptia nu inlatura raspunderea penala in cazul infractiunii de omor” – legislatia germana; iar prin doua reforme succesive, legislatia belgiana a consacrat imprescriptibilitatea pentru infractiunile contra persoanei.

In categoria exceptiilor se situeaza si Anglia care, in virtutea principiului ca ,”regele nu poate face rau”, nu a admis, atat in materie civila cat si in materie penala, prescriptia actiunilor datorita trecerii unui timp determinat, prin neglijente condamnabile [1].

10. Se impune o analiza minutioasa a implicatiilor penale ale factorului timp, cu rol de judecata de valoare a actiunilor omenesti, iar demersul argumentatiei in prezenta cauza priveste elementele intrinseci ale trecerii timpului, ca principiu juridic al inlaturarii raspunderii penale.

Sub acest aspect, asa cum precizam, ne axam analiza pornind de la aceasta cauza relevata de practica judiciara si a carei modalitate de solutionare echitabila are stransa legatura cu prescriptia penala si rolul sau, cu suspendarea acesteia in acele situatii cand, potrivit probelor administrate, a rezultat ca timpul s-a scurs, de la data faptei – 1992 – si pana in anul 2009 – datorita investigatiilor efectuate in raport cu o persoana fata de care s-a dovedit prin probe stiintifice indubitabile ca nu putea fi autorul omorului si violului.

Asadar, in acest caz trecerea timpului a imbracat din punct de vedere juridic forma prescriptiei raspunderii penale, in sensul ca actualmente, in pofida probelor administrate dupa anul 2004, cand s-a admis in principiu revizuirea, continuate pana in 2009, cu procent de probabilitate de 99,99%, suspectul nu mai poate fi trimis in fata instantei pentru a fi judecat si tras la raspundere penala, deoarece a trecut un interval de timp prea indelungat pana a fost identificat.

11. Trebuie insa relevat ca pe toata durata cuprinsa intre 1992 si 2004 trecerea timpului a fost marcata de efectuarea de cercetari si de condamnarea numitului T.M.I. in temeiul probelor administrate, care au concluzionat, dincolo de orice indoiala rezonabila, in raport cu posibilitatile stiintifice din acel moment, ca este autorul faptelor.

5

Este real ca prin admiterea in principiu a cererii de revizuire, in anul 2004 s-a statuat, practic, ca toata investigatia efectuata pana in acel moment a vizat o cercetare eronata. Este real, de asemenea, ca legiuitorul national nu a prevazut o modalitate in care trebuie realizata curgerea timpului, ci a mentionat doar durata matematica si actele procesuale care, intocmite de autoritatile judiciare, pot determina suspendarea cursului prescriptiei penale si, de asemenea, si faptul ca nu exista o durata matematica a suspendarii, ci numai sa fie indeplinita cerinta privind ”dispozitia legala sau o imprejurare de neprevazut ori de neinlaturat”, care produce, in sens juridic, rezultatul potrivit caruia acel interval de timp nu se ia in calculul prescriptiei. Un asemenea mod de abordare a semnificatiei institutiei prescriptiei raspunderii penale, a suspendarii sale, trebuie sa includa analiza elementelor intrinseci ale factorului timp.

Desprindem in cadrul acestei analize cristalizarea acelui tip de solutie judiciara fundamentata pe principiul ”cand te voi gasi atunci te voi judeca” propriu doctrinei penale preocupata de justitia universala, in sensul de dreptate unica [2].

12. In doctrina europeana este analizata eroarea, dar numai in raport cu victima si adevaratul autor, si se arata ca nu are relevanta eroarea in cazul in care agentul (autorul) a urmarit uciderea unei persoane, dar a ucis o alta, rezultatul in sens naturalist si rezultatul in sens juridic nefiind diferite.

Aceasta teorie se bazeaza pe argumentul ca actiunea este rezultatul impulsurilor volitive ale adevaratului autor, iar valoare practica prezinta descoperirea acestuia, pentru ca numai in acest caz se pune problema legaturii de cauzalitate. Deci, legiuitorul pretinde tragerea la raspundere intr-un anumit timp de la producerea rezultatului a adevaratului autor.

Doctrina italiana arata ca autorul trebuie sa raspunda pentru ceea ce a realizat efectiv, indiferent de ceea ce a gandit, pentru a nu se crea o forma artificiala de raspundere.

In doctrina penala germana eroarea este analizata numai in raport cu victima aflata in reprezentarea agentului, concluzia fiind aceea ca nu prezinta importanta pe cine a urmarit sa ucida agentul, deoarece viata persoanei este aparata, fara aceasta nefiind de conceput existenta insasi a colectivitatii.

Autori americani mai noi incearca sa se elibereze de teoria cauzei apropiate, in sensul de posibilitate a tragerii la raspundere penala intr-un anume interval de timp si adopta o pozitie mai realista a condamnarii necesare.

13. Asadar, omorul este incriminat in toate legislatiile pentru ca dintotdeauna asemenea fapte au adus atingere celui mai important atribut al persoanei – viata –, astfel de fapte fiind periculoase atat pentru interesele victimei, cat si pentru colectivitate.

6

In practica judiciara nationala nu exista un precedent in care incalcarea dreptului la viata prin comiterea infractiunii de omor sa fi fost solutionata prin identificarea altei persoane decat cea responsabila de fapta, iar dupa un numar mare de ani sa fi fost identificat autorul crimei si acesta sa nu poata fi trimis in fata judecatorului pentru a fi tras la raspundere penala datorita intervenirii prescriptiei.

In cauza prezenta, evident au existat elemente ale anchetei care au afectat capacitatea de identificare a adevaratului autor responsabil de uciderea fetitei, dar acest aspect a fost relevat abia dupa 12 ani, ca urmare a hotararii judecatoresti pronuntata in revizuire.

Asadar, timp de 12 ani ancheta penala, probele administrate in cauza, confirmate prin hotarari judecatoresti definitive, au demonstrat ca T.I.M. este autorul infractiunii. In tot acest interval de timp ancheta penala din faza de urmarire penala s-a desfasurat cu promptitudine, cu diligenta rezonabila, s-a intemeiat pe prezervarea dovezilor la locul faptei, pe efectuarea tuturor analizelor necesare si, mai ales, a tuturor probelor stiintifice posibile, in raport cu stadiul de dezvoltare a stiintei din acel moment; a avut o intindere, de asemenea, rezonabila ca obiective. In raport cu dovezile accesibile privind faptele, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat ca T.I.M. este autorul.

14. Remediul a fost posibil in anul 2004, cand, in concret, proba ADN a asigurat efectivitatea stabilirii cu o probabilitate de 99,99% a suspectului. Acest mod de probatiune, intemeiat pe proba stiintifica a ADN-ului, nu era cunoscut in perioada de timp cat s-a efectuat ancheta penala. Astfel, in tot cursul celor 12 ani nu a existat nici un element care sa releve ca rezultatul probelor administrate, in temeiul carora a fost identificat T.I.M., este unul eronat.

Momentul 2004 este cel care a relevat eroarea, iar autoritatile judiciare, incepand cu anul 2004, si-au indeplinit obligatiile pozitive referitoare la ancheta pentru a stabili autorul si au desfasurat cu promptitudine ancheta al carei rezultat a fost stabilirea, in temeiul probelor ADN, cu o probabilitate de 99,9%, a suspectului. In acest context, suntem practic in prezenta confirmarii unei erori judiciare prin intermediul hotararii judecatoreasti pronuntate in revizuire. Eventuala recompensare a persoanei care in mod nelegal a fost acuzata de omor, cercetata, condamnata si care a executat 12 ani de inchisoare, identificarea suspectului si probabilitatea ca acesta sa fie autorul, in temeiul probelor administrate dupa anul 2004, nu satisfac garantiile de efectivitate a anchetei, decat atunci cand pot conduce, in conformitate cu dispozitiile art. 2 din CEDO, nu numai la identificarea, ci si la pedepsirea vinovatilor [3].

15. In ceea ce priveste procesul penal de anchetare a suspectului, pornit dupa 2004, deci ulterior constatarii erorii, acesta nu ar putea produce rezultatul urmarit, si anume raspunderea efectiva a autorului, datorita intervenirii prescriptiei, in sensul dispozitiilor de drept substantial cuprinse in Codul penal, decat daca intervalul de timp de la condamnarea definitiva a inculpatului, respectiv 27.11.1997, si pana la

7

concluziile expertizei ADN, adica 26.03.2004, este considerat ca indeplinind cerintele art. 128 alin. 1 teza I C. pen., respectiv ca interval de timp in care cursul precriptiei este suspendat, deoarece in acest timp existenta hotararii judecatoresti de condamnare a inculpatul T.I.M. avea autoritate de lucru judecat. In mod rezonabil nu era previzibila o eroare judiciara, intrucat hotararea judecatoreasca de condamnare definitiva a statuat cu autoritate de lucru judecat ca T.I.M. este autorul, iar aceasta imprejurare era de neinlaturat. Numai confirmarea erorii judiciare, constatata prin concluziile expertizei ADN a dobandit caracter de previzibilitate si a incetat sa mai aiba un caracter de neinlaturat in raport cu hotararea judecatoreasca de condamnare a inculpatului T.I.M., pentru ca deschidea in mod substantial posibilitatea admiterii revizuirii si deci a inlaturarii efectelor hotararii definitive de condamnare a lui T.I.M.

16. Un alt rationament intemeiat pe analiza stricta a dispozitiilor legale nationale ar reprezenta o contrazicere intre principiul anchetei efective care trebuie sa duca la tragerea la raspundere a celor vinovati, consacrat de CEDO, si principiul prescriptiei penale, conform caruia daca a trecut intervalul de timp mentionat de legislatia nationala, nu mai este posibila tragerea la raspundere penala a adevaratului autor.

Asadar, rationamentul prescriptiei raspunderii penale exprima ideea ca indiferent de conditiile in care s-a scurs acest interval de timp, prevazut de legiuitor, deci chiar daca a fost viciat de imprejurari, de cauze mai presus de limitele unei investigatii obiective si rezonabile, acesta poate imbraca forma inlaturarii raspunderii penale. Prin urmare, aceasta ar fi interpretarea logica a textului de lege care reglementeaza prescriptia raspunderii penale si care nu acopera o situatie practica de natura celei adnotate. In acest context, se pune intrebarea daca judecatorul sesizat cu rechizitoriul procurorului, prin care inculpatul anchetat dupa constatarea ca cel care a executat 12 ani de inchisoare nu este autorul infractiunilor, poate sa pronunte o sentinta, in conditiile in care datorita acestei lacune legislative, o situatie practica de natura celei prezentate nu are prevazute consecinte juridice. Trebuie precizat ca legiuitorul nu a impus judecatorului sa creeze o norma pentru acoperirea lacunei, iar daca judecatorul va constata tacerea legii are obligatia oricum sa judece, nu pentru acoperirea lacunei, ci pentru ca in caz contrar ar putea fi acuzat de denegare de dreptate. Este real ca in sistemul de drept penal consideratiile sunt mult mai stricte, iar jurisprudenta nu poate abroga norma fundamentala care reglementeaza cercetarea penala si care prevede ca ,”individul nu poate fi urmarit decat in forma prescrisa de lege si in limitele prevazute de lege”.

17. In doctrina s-a aratat ca este imposibil pentru legiuitor sa prevada totul, iar in aceste situatii judecatorul va face o interpretare, prin supliment analogic, ca tehnica de completare a dreptului si procedeu pentru solutionarea unei situatii [4].

Aceasta interpretare, in masura in care nu produce efecte semnificative si substantiale in malam parte, este compatibila cu pastrarea increderii publicului in respectarea principiului legalitatii si cu evitarea oricarei aparente de complicitate

8

sau de toleranta cu privire la actele ilegale [5]. Exista coduri ce dau dispozitii de metoda, ce dau directive, respectiv ce are de urmat judecatorul in cazul in care constata o lacuna legislativa.

De exemplu, codul penal portughez precizeaza ca problemele relative la drepturi si obligatii, ce nu pot fi rezolvate nici de textul de lege, nici de spiritul acestuia si nici cu argumente deduse din dispozitiile altor legi referitoare la cazuri similare, vor fi decise conform principiului dreptului natural in stransa legatura cu imprejurarile de fapt, stabilindu-se astfel o ierarhie a metodelor aplicabile [6].

In acelasi sens, codul elvetian, inca din anul 1907 prevedea ca in lipsa unei dispozitii legale aplicabile, judecatorul va judeca potrivit dreptului cutumiar, iar in lipsa unei cutume va judeca dupa regulile pe care le-ar stabili daca ar realiza un act de legiferare si se va inspira din solutiile doctrinei si jurisprudentei.

In plus, acest rationament va evita consolidarea lipsei de raspundere penala si imposibilitatea tragerii la raspundere intr-o situatie de fapt in raport cu care legiuitorul nu a prevazut o reglementare. In cauza, rezultatele probelor stiintifice au fost cele care au condus la condamnarea numitului T.I.M. Ele au determinat cunoasterea gresita a unor imprejurari esentiale pentru stabilirea concordantei dintre reprezentarea situatiei si realitate, raportata la autor. De asemenea, a admite aceasta interpretare, ca trecerea timpului, respectiv scurgerea celor 18 ani, a redus alarma sociala provocata de comiterea infractiunii, in conditiile acestei cauze, inseamna a consolida dispretul pentru interesul public si inseamna a mentine riscul ca erori similare sa fie repetate, iar apararea valorii supreme – viata – sa fie conditionata de descoperirea erorii intr-un interval de timp, altfel vinovatii sunt inocenti.

18. Desigur ca, principial, ratiunea pentru care legiuitorul a reglementat institutia prescriptiei raspunderii penale este corecta – intr-adevar represiunea, in sensul de functie represiva a dreptului penal isi pastreaza eficacitatea doar datorita rapiditatii cu care ea intervine, pentru ca atunci cand intervine prea tarziu nu mai are nici o valoare – dar, rolul prescriptiei nu poate fi acela de a consolida lipsa de raspundere penala, de a confirma imposibilitatea tragerii la raspundere penala in acele situatii in care in mod natural a existat o imposibilitate obiectiva de a cunoaste ca nu cel condamnat definitiv era adevaratul autor al omorului.

Evident ca prin aceasta analiza nu urmarim sa dam solutii originale pentru stiinta si practica judiciara a dreptului penal, nu scoatem in evidenta ca institutia prescriptiei raspunderii penale este in mod nereusit reglementata, dar analiza cauzei de fata denota necesitatea considerabila a solutiilor jurisprudentiale pentru astfel de situatii de exceptie.

Prescriptia raspunderii penale reglementata de legislatia penala nationala, desi nu contine prevederi evazive sau confuze, totusi nu are referiri cu privire la modalitatea in care trebuie sa se realizeze trecerea, scurgerea timpului, ca element

9

material al continutului acestei institutii de drept penal. Nivelul de elaborare a prevederilor legale privind prescriptia nu este pe deplin satisfacator pentru ca nu se refera la acele posibilitati reale in care analiza prescriptiei trebuie efectuata datorita schimbarii situatiei. Survenirea unei situatii cum este cea descrisa in cauza analizata, respectiv efectuarea anchetei fata de o alta persoana, face ca raspunderea penala sa poata fi angajata limitat, restrictionat la un interval de timp anume prevazut de legiuitor.

19. Legiuitorul nu stabileste care este calea de urmat in situatia in care toata ancheta penala desfasurata cu diligenta rezonabila se dovedeste eronata si deci timpul scurs in favoarea consolidarii lipsei de raspundere penala a adevaratului autor, a fost ”viciat” si nici cum se impaca caracterul echitabil al unei solutii intemeiata pe prescriptie cu efectivitatea anchetei, care trebuie sa conduca nu numai la identificarea, ci si la pedepsirea vinovatilor.

Rar intalnita in practica aceasta situatie trebuie sa-si gaseasca rezolvare prin solutii jurisprudentiale, pentru a nu se confirma din punct de vedere legal o situatie de fapt intemeiata pe o solutie dovedita cu autoritate de lucru judecat, prin admiterea revizuirii, ca fiind injusta si pentru ca trecerea timpului, care imbraca forma juridica a prescriptiei, sa nu devina temei al lipsei de raspundere penala, in orice conditii. Cu certitudine studiul acestei cauze indeamna la o abordare de pe pozitii noi a chestiunilor ce tin de prescriptia raspunderii penale, de suspendarea sa, si faciliteaza cautarea solutiilor jurisprudentiale, textul prevazand ca suspendarea opereaza ”pe timpul cat o dispozitie legala sau o imprejurare de neprevazut ori de neinlaturat impiedica punerea in miscare a actiunii penale”. Lipsa reglementarii in acele situatii in care ancheta a fost eronata, si care impune analiza curgerii timpului, are valoare aplicativa, deoarece speta releva existenta unei hotarari definitive de condamnare care are semnificatia unei situatii de neprevazut si de neinlaturat pana la momentul expertizei ADN care a schimbat datele cauzei si apoi, prin hotararea definitiva din revizuire, a confirmat, practic, eroarea.

20. In nenumarate randuri instanta europeana a drepturilor omului a sanctionat statele ”daca dupa efectuarea unei anchete care a dus la identificarea celui vinovat, procurorul nu a declansat actiunea penala impotriva acestuia” [7].

Consideram principiul consacrat prin jurisprudenta instantei europene concordant celui intemeiat pe libertatea de gandire si de actiune a omului si care statueaza ca cine a ales liber calea crimei trebuie sa raspunda penal. In cauza, imediat dupa descoperirea erorii cu privire la autor, in 2004, s-a declansat ancheta si s-au administrat probele care au identificat prin probele ADN suspectul, cu o probabilitate de 99,99%.

Desigur, tragerea la raspundere penala a faptuitorului imediat dupa savarsirea infractiunii creeaza conditiile necesare justei sanctionari a acestuia, pentru ca urmele si toate probele infractiunii sunt mai usor de adus in fata instantei, iar judecarea se poate desfasura in conditii mai bune. Dar acest caz necesita o analiza

10

minutioasa a implicatiilor penale ale factorului timp, cu rol de judecata de valoare a actiunilor omenesti.

In acest caz analizat trebuie sa adoptam o pozitie realista, distincta de considerarea timpului drept cauza care impiedica raspunderea adevaratului autor si sa consacram, pe cale jurisprudentiala, principiul condamnarii necesare, care ar raspunde unei solutionari echitabile, conforme jurisprudentei instantei de contencios european.

21. In ordinea ideilor mentionate putem stabili ca speta de fata ofera posibilitatea instantei de judecata ca, in atat in temeiul probelor administrate in faza de urmarire penala, dupa anul 2004, cat si in temeiul probelor pe care le va administra in cursul cercetarii judecatoresti, sa se poata pronunta cu privire la vinovatia adevaratului autor, considerand anul 2004 drept reper de calcul al termenului de prescriptie in raport cu evolutia acestei cauze, iar intervalul 1997 si pana in 2004, ca timp in care a operat suspendarea.

O astfel de abordare se axeaza pe analiza realista a factorului timp in aprecierea juridica. Instanta de judecata trebuie sa pronunte solutii in baza legii, dar aceasta afirmatie ramane doar un truism daca nu o analizam prin prisma obligatiilor judecatorului de ”a face dreptul” (jus) pentru raportul juridic conflictual. Judecatorul nu trebuie sa fixeze doar tiparul normei legale asupra faptului juridic, ci trebuie sa interpreteze, sa explice legea atunci cand ajunge la o solutie juridica adaptata spetei concrete deduse judecatii.

Oricat de detaliata ar fi o lege raman lacune de reglementare care se completeaza cu uzantele sau cu precedentul judiciar. Legea nu este altceva decat ceea ce spune judecatorul ca este. Daca legiuitorul are puterea de a emite legea, judecatorul are jurisdictio, adica puterea de a spune dreptul.

Sub acest aspect, sistemul anglo saxon al precedentului judiciar, blamat multa vreme de dreptul continental franco-german pentru aparenta sa lipsa de constanta si uniformitate nu este un sistem revolut si s-a dovedit a fi adaptat nevoilor circuitului juridic si schimbarilor perpetue ale mediului juridic. O solutie de speta poate sa dureze in dreptul anglo-saxon atata vreme cat premisele faptice ale acelui precedent se mentin. Sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a sfarsit prin a fi adoptat atat de Curtea de Justitie a Uniunii Europene cat si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

22. Dar, dincolo de aceste aprecieri relative la forta interpretativa a solutiilor de speta, in ultima vreme si in Romania jurisprudenta poate avea caracter normativ, datorita faptului ca deciziile jurisprudentiale emise de instantele competente europene, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, sunt obligatorii chiar si in cazul in care contrazic o lege interna a statului sub jurisdictia caruia s-a nascut sau desfasurat conflictul juridic. La fel, si deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului, care fac parte din asa numitul bloc de constitutionalitate, sunt obligatorii,

11

la randul lor, in aceeasi masura cu textele Conventiei europene a drepturilor omului.

Notiunea de precedent judiciar circumscrie o sfera foarte precisa, specifica modului de functionare a sistemului de common law si tine de maniera in care a evoluat dreptul englez, de modul de abordare deductiv al acestuia, care porneste de la fapte, spre deosebire de abordarea inductiva din Europa continentala.

23. Trebuie sa avem in vedere faptul ca ”dreptul pe care il spun judecatorii” nu se limiteaza la fixarea tiparului normei legale asupra faptului juridic, ci se extinde la explicarea si interpretarea legii, completarea sa prin apelul la principiile dreptului, ajungand la solutionarea juridica adaptata spetei concrete deduse judecatii. Rezultatul unei analize simpliste cu nesocotirea realitatilor ar duce la aplicarea prescriptiei si ar face abstractie de implicatiile unui complex de factori asupra juridicului. Realitatea este mult prea complexa si trebuie sa avem capacitatea de a gasi mijloacele prin care sa compensam minusurile, pentru ca o interpretare care poate duce la o nedreptate nu este o interpretare buna, dupa cum o lege care duce la nedreptate nu este o lege buna. De aceea, in acele cazuri in care judecatorul nu mai intalneste o expresie clara a legii trebuie sa constate faptele, imprejurarile sociale, aprecierile juridice, respectiv sa le constate cu toata rigoarea si nu in mod arbitrar [8].

12