Jean JaurèsDiscurs despre masacrele din armenia

Paris, Camera Deputaţilor, 3 noiembrie 1896

“Se fac, iată, 18 ani de cînd Europa reunită la Congresul de la Berlin a recunoscut chiar ea necesitatea de a-i proteja pe subiecţii armeni din Turcia. Se fac, iată, 18 ani de cînd a introdus în Tratatul de la Berlin an-gajamentul solemn de a proteja siguranţa, viaţa, onoarea armenilor.”“Este datoria noastră a tuturor dacă Eu-ropa a eşuat în misiunea sa, dacă, divizată în interior de lăcomii, invidii, egoisme ce nu pot fi mărturisite, a lăsat să fie omorît acolo un întreg popor ce avea dreptul să poată conta pe cuvîntul său; este datoria noastră a tuturor să venim şi să mărturisim aici greşelile şi crimele Europei pentru ca aceasta să fie forţată la reparaţiile nece-sare.”

ACTUALITAT

ACTUALITATMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianED I TOR IA L

Mihai STEPAN CAZAZIAN

În 2012 se împlinesc 500 de ani de la ctitorirea bi-sericii mănăstirii Hagigadar.Mănăstirea armenească din inima Bucovinei ce, se spune, îndeplineşte dorinţele. Locul unde an de an credincioşi, nu doar armeni, vin să se roage de Sfînta Maria cu speranţa că dorinţele lor se vor împlini. Leg-enda e cunoscută şi o repetăm de cinci secole. Acum e mo-mentul ca acest eveniment să devină o mare sărbătoare pen-tru armeni şi pentru creştini. De aceea în această vară vom avea oaspeţi de seamă dar şi un mare număr de credincioşi ce vor veni din toate colţurile lumii. Va fi un eveniment ce poate readuce în prim plan această comunitate veche dar care, an de an, este tot mai mică. Această ani-versare poate readuce în imaginea publică importanţa acestei comunităţi care prin is-toria ei se confundă cu istoria românilor. Nu spun că de-a lungul timpului nu am încercat să spunem cine sîntem dar, de multe ori, ges-turile noastre au trecut neobservate sau au avut un ecou limitat. Din varii motive. Unul

din ele este acela că societatea românească în care convieţuim este copleşită de problemele ei, cel puţin în ultimii 20 de ani, şi nu a mai existat loc pentru a-i vedea pe cei de lîngă. Poate doar atunci cînd au existat con-flicte interetnice sau probleme cu unele minorităţi ! De aceea un astfel de moment poate con-ta dincolo de pretextul, dacă vreţi, al unei aniversări. Tot în acest an se împlinesc 500 de ani de tipar armenesc. Dar despre acest eveniment îmi rezerv un editorial separat.

500 de ani4ACTUALITATE

LiMbA ArMeANă PeNtrU toţi !

6ACTUALITATE

De ce 6 iANUArie?!

10DOSAR 1915

DrAMeLe iS-toriei - 5 ANi De LA ASAS-iNAreA LUi HrANt DiNk

14Vot iStoric ÎN PArLA-MeNtUL FrANceZ

EVENIMENT

22eDUArDo SeFeriAN A ÎMPLiNit 85 De ANi

CULTURĂ

24trei MAri ciNeAşti Pe ScArA rAiULUi

RECENZIE

a

4

LIMBA ARMEANĂ PENTRU TOŢIa

aa

r rT

Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, Organizaţia Tinere-tului Bisericii Armene din Româ-nia şi Uniunea Armenilor din România au organizat în perioada 16-23 decembrie, Şcoala de Iarnă a Tineretului armean cu motto-ul Limba Armeană pentru Toţi!După succesul din această vară, al taberei de la Suceava, cca 40 de tineri s-au mutat pentru şapte zile la Sinaia, unde, în incinta Ho-telului Arca lui Noe s-a desfăşurat un bogat program educaţional şi recreativ. În acest sens trebuie să adresăm mulţumiri familiei Ho-

vakimyan, proprietari ai hotelu-lui, care au oferit toate condiţiile participanţilor la tabără. Zilnic au avut loc două module de limba armeană sub îndrumarea PS Epis-cop Datev Hagopian şi a PC preot vicar Bogdan Ezras. Cursurile au avut loc atît dimineaţa cît şi după amiaza fiind urmate de viziona-rea de filme, cursuri de dans, alte activităţi educativ/recreative. De asemeni PS Episcop Datev Hago-pian a ţinut un curs de istorie a Ar-meniei. Tinerii au participat şi la o lecţie susţinută de Zare Nazarian, vicepreşedinte UAR, despre istoria

Limba Armeană pentru toţi !

armenilor din orientul mijlociu iar preşedintele UAR, Varujan Vosga-nian a ţinut o expunere despre lim-ba armeană. Şi fiindcă tabăra s-a organizat la Sinaia nu putea fi oco-lit Castelul Peleş care a fost vizitat de tinerii armeni. Ca o concluzie putem spune că această acţiune şi-a atins scopul, de a insufla tine-rilor armeni dragostea pentru lim-ba armeană şi să participe, cît mai mulţi, la cursurile şcolii armene.Să amintim că finanţarea acestei tabere a fost asigurată, parţial, de Arhiepiscopia Bisericii Armene şi Uniunea Armenilor din România.

a

aa

ar r

T1 - 2 / 2012

ACTUALITATE

Joi 22 decembrie a avut loc la Ambasada Republicii Armenia din Bucureşti o festivitate la care Excelenţa Sa domnul Ambasa-dor Hamlet Gasparian a înmînat, unor personalităţi ale comunităţii armene din România, medalii şi diplome oferite de Ministerul Diasporei şi Ministerul Culturii din Armenia. Acţiunea a fost prilejuită de împlinirea a 20 de ani de la proclamarea independenţei Re-publicii Armenia, astfel de manifestări avînd loc şi în alte comunităţi armeneşti din Diaspora. Din partea Ministerului Diasporei au fost ofe-rite Medalia de Aur deputatului Varujan Pambuccian şi domnului Agop Kirmizian, Medalia William Saroyan, scriitorului Bedros Ho-rasangian, poetei Anais Nersesian şi publicistului Vartan Arachelian, Medalia Komitas jazzman-ului Harry Tavitian iar Medalia Ar-shile Gorky pictorului Nicolae Ja-kobovits. Din partea Ministerului Culturii au fost oferite Diploma

de onoare baritonului Eduard Tu-mageanian, ing.de sunet Anuşavan Salamanian, saxofonistului Garbis Dedeian şi chitaristului Capriel De-deian, actorului Florin Kevorchian, pictorului restaurator Haik Azarian, ziaristei şi traducătoarei Madeleine Karacaşian, pictorului Debrecze-ni Botond, caricaturistului Pavel Botezatu. Ministerul Diasporei şi Ministerul Culturii au oferit cîte o Diplomă de onoare ziariştilor Mihai Stepan Cazazian şi Vartan Martaian, vicepreşedintelui UAR şi director al Editurii Ararat, Sirun Terzian, ziaristului şi scriitorul Ser-giu Selian ( actualmente stabilit în Australia) precum şi secretarului general al UAR, Berci Margar-ian. O parte din laureaţi nu au pu-tut participa la festivitate urmînd să primească, ulterior, premiile. Trebuie menţionat că senatorul Varujan Vosganian fiind prezent în toamna acestui an, la Erevan, la manifestările prilejuite de aniversa-rea a 20 de ani de independenţă a

Premii pentru armenii din românia

Armeniei a primit Medalia Movs-es Khorenaţi, distincţie ce i-a fost înmînată personal de preşedintele Armeniei domnul Serj Sarkissian iar ziarista Madeleine Karacaşian a primit în luna octombrie, cu ocazia celei de-a 4-a Conferinţe a scriitorilor armeni de limbi străine de la Erevan, Medalia William Sa-royan a Ministerului Diasporei. Înainte de festivitate Excelenţa Sa ambasadorul Hamlet Gasparian a făcut o succintă trecere în revistă a activităţilor pe care Ambasada Armeniei le-a desfăşurat în acest an şi a urat celor premiaţi multă sănătate şi realizări în anii ce vor veni.

La manifestare a fost prezent şi Consulul Ambasadei Armeniei, doamna Nelly Matevosian.

6

aa

ar r

T

6

DE CE 6 IANUARIE ?

6 Ianuarie, ca sărbătoare a

Naşterii şi Epi-faniei lui Hristos.Este neîndoiel-nic faptul că prin mintea fiecărui armean a trecut întrebarea: de ce sărbătorim Crăciunul pe 6 ianuarie?După Înălţarea lui Hristos, bi-serica primară sărbătoarea doar Învierea Dom-nului. Abia la sfârşitul secolu-lui I, în viaţa bi-sericii şi-au făcut intrarea şi alte sărbători legate de viaţa Domnu-lui Iisus Hristos. Una dintre aceste sărbători este şi Naşterea şi Epifa-nia Domnului (În ziua de Crăciun se sărbătoreşte şi Botezul Domnu-lui ca naştere spirituală a lui Hris-tos care, împreună cu Naşterea se numesc Epifanie. În timpul sfintei liturghii de Crăciun se sfinţeşte apa ca o amintire a botezului lui Hristos), care, până la mijlocul secolului al IV-lea se sărbătorea de către toate bisericile pe data de 6 ianuarie. Dar, în anul 354, Papa Liberius desparte sărbătorile naşterii şi a botezului datorită neînţelegerilor dintre bisericile de răsărit şi apus şi a marii influenţe a zeului Mitra şi din dorinţa de a desfiinţa obiceiurile păgâne care mai dăinuiau la populaţia creştină. Astfel, data Crăciunului s-a mutat pe data de 25 decembrie când se ţine

sărbătoarea naşterii soarelui „Dies Solaris natalis invincit” (Naşterea Soarelui de neînvins). Sărbătoarea botezului a rămas neschimbată fi-ind sărbătorită de toate bisericile pe data de 6 ianuarie, excepţie făcând Biserica Rusă care încă foloseşte calendarul iulian şi care sărbătoreşte „pe vechi” Crăciunul, adică 13 zile după data de 25 de-cembrie, care cade în 7 ianuarie.După cum se poate vedea, Biser-ica Armeană este singura biserică ce a păstrat sute de ani tradiţia apostolică de a sărbători Naşterea Domnului pe data de 6 ianuarie. Desigur, pentru noi ca armeni, data sărbătoririi Naşterii lui Hristos are importanţa sa ca fiind o particula-ritate a neamului nostru, un factor care nu ne lasă să ne pierdem iden-titatea dar, mult mai importantă

De ce 6 ianuarie?din punct de ve-dere spiritual este primirea în suflet a Luminii acestei sărbători. Aceste două caracter-istici, fizică şi spirituală, ne-au parvenit ca urmare a înţelepciunii părinţilor bi-sericii noastre şi care, mai mult de atât, păstrează în ele o tradiţie izvorâtă din bi-serica primară.P e n t r u c r e d i n c i o ş i , î n c e p u t u l sărbătorilor şi fericirilor spiritu-ale sunt Naşterea şi Epifania Dom-

nului care au fost orânduite de către Apostolul Iacob, cunoscut şi cu numele de Fratele Domnului, frate fiindu-i lui Hristos din Iosif, care a fost martor la toate faptele lui Hris-tos. El, cunoscând toată lucrarea Domnului, a întocmit pentru prima dată un canon al scrierilor sfinte, a hotărât data sărbătorilor domneşti şi a spus că Hristos s-a născut pe data de 6 ianuarie, zi aflată de la tatăl său Iosif. Iar, peste treizeci de ani, după cele spuse de episcopul Chiril al Ierusalimului, a avut loc în aceeaşi zi de 6 ianuarie, botezul Domnului în apele Iordanului.

PS episcop Datev HAgoPiAN

1 - 2 / 2012a

aa

r rT

ACTUALITATEVineri 6 ianuarie a avut loc,la Catedrala Armeană din Bucureşti, slujba de

Crăciun la care au participat un mare număr de credincioşi. Slujba a fost oficiată de PS Episcop Datev Hagopian, Întîistătătorul Eparhiei Armene din România alături de Pr Vicar Bogdan Ezras şi Pr. Krikor Radu Holca. Au fost citite Me-sajul de Anul Nou şi Crăciun al Sanctităţii Sale Karekin II precum şi Mesajul,la Naşterea Domnului, al PC Episcop Datev Hagopian. După slujbă, la Biblioteca Dudian au fost oferite, cu sprijinul UAR, cadouri pentru copiii noştri.

După amiază a avut loc la restau-rantul Cotroceni, o petrecere la care au participat cca 200 de per-soane, atmosfera fiind însufleţită de numărul mare de tineri prezenţi.

crăciunul la armeni

-

8

PRIN RUGĂCIUNE SĂ PUTEM OFERI ACESTEI LUMI PACE

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

iubiţi fraţi şi surori, în primul rând, vreau să-i mulţumesc Înalt preasfinţiei Sale Doctor şi Mit-

ropolit Ioan Robu pentru că ne-a primit în această mândră Catedrală a Bisericii latine. Aţi auzit Evan-ghelia de astăzi după sfântul Mar-cu din care aş vrea să vă vorbesc despre două mari idei: prima este libertatea în Hristos şi a doua este credinţa.Dumnezeu când a creat Universul, l-a creat pe om cu voinţă liberă. Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat cu voinţă liberă, cu puterea de a crede, de a iubi, de a hotărî. Centrul credinţei şi libertăţii, iată, este însuşi Hristos. Dar omul, după creaţie, a fost minţit de Satana pen-tru că el nu căuta acea libertate în Hristos şi acea putere în Hristos, ci căuta, dădea o mare importanţă vieţii în sine, în puterea omului. Iar

această „libertate” câştigată prin păcat l-a condus spre iad. El, care era iniţial fiul libertăţii, a devenit o slugă sau un rob al „libertăţii”. În loc să fie liber în Hristos, a preferat să fie un rob al Satanei.Şi, cu toate acestea, în bunătatea sa Dumnezeu şi-a trimis Unicul Fiu în lume pentru ca omul să redobândească acea libertate din care a fost creat, adică libertatea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a făcut aceasta pentru că omul deja nu mai vedea cele zece porunci pe care i le dăduse lui Moise, iar filosofia greacă nu a reuşit să redea libertatea omului, şi nici puterea înarmată a Imperiului Roman nu a putut să dea acea libertate mult râvnită. Cristos a venit în lume pentru a-i reda omului libertatea, arătându-i drumul iubirii. Dum-nezeu atât de mult a iubit lumea, încât şi-a dat pe Unicul său Fiu pentru aceasta.Cristos şi-a chemat la sine Apos-

tolii şi i-a învăţat să fie păstori, conducători ai lumii, dar acest drum să-l facă prin adevăr şi iubire. Iar pentru că au trecut puţine zile de la Crăciun, trebuie să spunem că Ies-lea de la Betleem, în lumina de la Betleem începe pentru noi drumul libertăţii. Iar pentru că noi suntem aici din diferite Biserici în numele lui Hristos, trebuie să spunem că noi suntem conducătorii poporu-lui în drumul libertăţii în Hristos. Iar noi, conducători ai Bisericilor, păstori ai Bisericilor, trebuie să păstrăm această libertate bazată pe Cristos, prin sacrificiul său, prin crucificarea sa, să păstrăm această libertate în sufletele noastre şi să o redăm poporului. Fără libertate, fără liberul arbitru, fără voinţe libere, nu există credinţă. Prin ur-mare, ţelul, misiunea Bisericilor este aceea de a reda libertatea de credinţă.În al doilea rând, am învăţat din această Evanghelie despre sme-

“Prin rugăciune să putem oferi acestei lumi pace”

Predica PS episcop Datev Hagopian la catedrala catolică Sfîntul iosif cu ocazia Săptămânii de rugăciune pentru Unitatea creştinilor

-

1 - 2 / 2012a

aa

r rTPRIN RUGĂCIUNE SĂ PUTEM OFERI ACESTEI LUMI PACE

C A L E N D A RUMBRE PE PÎNZA VREMII

Descendent al marii familii a r m e n e ş t i B u i c l i u , Bogdan se naşte la Ro-man în 1852. este fratele mai mare al nu mai puţin celebrul Prof. Dr. şi politician liberal Chris-tea Buicliu. De altfel ambii fraţi vor urma o carieră remarcabilă în po-litica României ante şi interbelică. După absolvirea studiilor medii, în oraşul natal, urmează studiile universitare în Germania, unde va aprofunda economia în domeniul financiar-bancar. Reîntors acasă, la Roman se va implica în politică, fi-ind mai întâi ales în 1878 în funcţia de Consilier comunal. Se înscrie în nou formatul Partid Naţional Libe-ral, pe listele căruia este ales depu-tat în 1892, 1901 şi apoi senator în 1907. Ca unul dintre reformatorii partidului şi ca o încununare a me-ritelor sale devine membru şi apoi preşedinte al Consiliului Judeţean. Traiectoria sa politică, alături de fratele său, Prof. Dr. Christea Bui-cliu, este ascendentă, fiind ales în 1914 din nou senator în alegerile pentru Camerele Revizioniste, iar în luna mai al aceluiaşi an este ales senator în Cameră Constituantă.Va fi numit (în urma solidei sale reputaţii) preşedinte al Societăţii „Concordia” şi mai târziu preşedinte al „Băncii Romanului”. La sfârşitul marelui război, în 1918,

împreună cu alţi fruntaşi l i b e r a l i e l a b o r e a z ă un plan de reconstrucţie al ţării. „Putem privi

cu încredere viitorul! Dar numai cu laurii izbândei de eri nu asigurăm ziua de mâine şi trudele istovitoare din trecut nu ne-au adus încă ziua odihnei. Avem de consolidat Uni-rea ca să rămână trainică pe toţi vecii. Avem de organizat Ţara ca să se facă posibilă manifestarea în forme superioare a bunului nostru popor înzestrat cu atâtea calităţi.” – scria printre altele Bogdan Bui-cliu.Ca deputat şi senator a fost coiniţiator al mai multor legi ce vizau reconstrucţia Regatului în primii ani după Război. Fruntaş, membru de bază, abil politician, mai ales în relaţiile cu opoziţia, li-beral până în ultima sa clipă, una-nim apreciat atât de colegi, cât şi de însuşi Regele, Bogdan Buicliu a fost în primul rând un apărător al intereselor ţării, un adevărat bărbat al politicii româneşti.Se stinge din viaţă în 1925, la Roman, la 73 de ani după o viaţă tumultoasă trăită în „arena cu lei” a politicii.

Eduard ANTONIAN

BOGDAN GH. BUICLIU (1852-1925)

160 de ani de la naştere

renie. Cu toate că a venit neînar-mat în această lume, El a devenit prinţul cel mai puternic al istoriei. Hristos niciodată nu a dărâmat drepturile umane; El a luptat cu puterea sa dumnezeiască pen-tru a scoate din om răul, pentru a îndepărta omul de păcat. Acest lu-cru l-a făcut prin supunere faţă de Tatăl său şi a făcut-o cu toată inima pentru a ne scoate din cele rele ale noastre în care eram scufundaţi.Libertatea în Hristos înseamnă prezenţa lui Hristos în sufletele noastre. Smerenia în Hristos înseamnă lucrarea lui Hristos în noi înşine. Prin urmare, iubiţi fraţi, adevărul şi smerenia sunt unele dintre cele mai importante căi pen-tru a-l păstra pe Hristos în poporul nostru. Dacă nu există smerenie, nu există creştinism. Aşadar, fraţilor, veniţi să ne rugăm împreună, pen-tru ca prin adevăr şi smerenie, prin rugăciune, să putem oferi acestei lumi pace şi înţelegere; pace în suflete, pace în minte. Pentru că nu există pace dacă în inimi şi în minte nu există pace.Veniţi ca noi, preoţii, să ne strângem aşa cum ne-am adunat astăzi – eu cred că Hristos este acum în mijlocul nostru în această adunare – şi, rămânând în Domnul nostru Isus Hristos, să-i spunem: O, Doamne Isuse Hristoase, care ai venit în această lume pentru a ne învăţa calea adevărului, care pentru preţul libertăţii ţi-ai dat sângele, atât de mult ne-ai iubit încât ne-ai spălat picioarele, Tu care eşti Împăratul Cerului ai venit pentru a fi sluga noastră, slujitorul nostru, Tu nu ai vorbit numai, ci ai şi înfăptuit. În acest moment eu şi fraţii noştri care sunt aici promitem că vom împământeni în Biserica noastră şi de acum înainte pacea, libertatea, unitatea şi armonia. Slavă Ţie Hristoase care eşti cu noi astăzi şi mâine şi în vecii vecilor. amin.

23-24 / 2010a

aa

r rT23-24 / 2010

aa

ar r

T23-24 / 2010a

aa

r rTDRAMELE ISTORIEI

10

Pe 19 ianuarie 2007, nu departe de redacţía din Is-

tanbul a publicaţiei Agos al cărui redactor şef era, a fost ucis cu focuri de pistol, Hrant Dink. Ziarist incisiv, militant pentru drepturile comunităţii armene din Turcia, dar şi extrem de energic acti-vist pentru democratizar-ea societăţii civile şi crea-rea unui climat de dialog între turci şi minorităţile din Turcia de astăzi. Mili-tant decis şi consecvent pentru recunoaşterea genocidului din 1915 în-treprins de autorităţile otomane şi asumarea acestei traume istorice de către statul modern turc. Ştim bine că prin arti-colul 301 din Constituţia Turciei orice afirmaţie legată de acest genocid cade sub incidenţa legii şi a răspunderii penale. Dink nu a fost nici primul, nici ultimul din noile generaţii de intelectuali turci – dincolo de ascendenţa sa armenească – care şi-au asumat, cu curaj şi demnitate, adevărul is-toric. Şi consecinţele lui. Asasina-rea lui Hrant Dink de către un tînăr naţionalist turc de 17 ani a fost un gest care a şocat nu doar lumea internaţională, dar şi societatea civilă din Turcia. La înmormîn-tarea lui Dink au participat peste 200.000 de oameni, armeni, turci şi kurzi deopotrivă purtînd pan-carde pe care scria, dacă vrem să ne mai aducem azi aminte, „Noi toţi suntem armeni” şi „Noi toţi suntem Hrant Dink”. O solidari-

tate pe cît de neobişnuită, pe cît de emoţionantă. O faimoasă fo-tografie în care asasinul arestat era flancat de poliţişti care zîmbeau plini de ei alături de steagul turc a provocat un alt scandal care a dus la demiterea unor poliţişti. În fine, au trecut cinci ani de la acel moment care a însemnat o anume punere în dezbatere a trecutului istoric. Din păcate, cu toţi paşii înainte făcuţi de societatea civilă turcă şi de un grup de intelectuali, care au încercat să mişte atitudinea rigidă a autorităţilor centrale de la Ankara, prea multe progrese nu s-au înregistrat. Din păcate. Fiul lui Dink a fost condamnat cu suspen-dare pentru promovarea aceloraşi

idei ale tatălui său care a pierit pentru ele. Diversele contacte bilaterale armeno-turce nu au urnit prea mult blocajul actual. Chiar dacă unele bune intenţii au exi-stat şi există, trecutul atîrnă prea greu în acest dosar ca să poată fi neglijat. Pus între paranteze. Aşa cum nu pot fi ignorate interesele strate-gice ale SUA şi ale partene-rilor NATO legate de situaţia din Orientul Mijlociu. Aşa cum nu pot fi ignorate pretenţiile Turciei de a juca un rol de lider regional. Mai ales în complicaţiile legate de atitudinea belicoasă a Iranului şi a noilor disen-siuni dintre Israel şi Turcia. Atitudinea intransigentă a parlamentarilor francezi – care au aprobat condam-narea negării genocidului armean din 1915 sub sem-nul sancţionării în justiţie, la fel ca şi negarea Holo-

caustului – a dus la retragerea ambasadorului turc de la Paris. Reacţia dură a autorităţilor turce a înăsprit relaţiile nu doar cu Franţa, ci şi în cele cu Israelul. Faptul că un general turc, şef de stat major, este adus în faţa justiţiei pentru a fi acuzat de atentat la securitatea statului oferă noi semne de în-trebare pentru viitor. Ştiind bine că Turcia postkemalistă a fost mereu un stat laic, în care democraţia, cîtă a fost, a fost asigurată de neu-tralitatea armatei. Garanta oricăror derapaje extremiste, de stînga sau de dreapta. Actuala putere politică de la Ankara, cu predispoziţii is-lamiste şi extrem de prudentă la jocurile din zonă, joacă pe cartea

Dramele istoriei - 5 ani de la asasinarea lui Hrant Dink

23-24 / 2010a

aa

r rT23-24 / 2010

aa

ar r

T23-24 / 2010a

aa

r rT

aa

ar r

T1 - 2 / 2012

DOSAR 1915unui naţionalism care poate pro-duce oricînd efecte. Unele grave. Profităm de aceste consideraţii ca să prezentăm cîteva opinii de lectură vizavi de două noi apariţii editoriale din spaţiul cultural românesc. Prima ar fi volumul me-morialistic „Istanbul„ (Editura Po-lirom, 2011, traducerea Luminiţa Munteanu) semnat de Premiantul Nobel pentru Literatură pe 2006, scriitorul turc Orhan Pamuk. Nu ştim dacă măcar o parte din cărţile acestui prozator au ajuns şi intrat în atenţia publicului armenesc, dar ştim sigur că numele lui a circulat acum ceva ani cînd pentru anumite afirmaţii legate de armeni şi kurzi – într-un interviu dat în Elveţia, dacă ne aducem aminte bine – a fost luat în colimator de autorităţile turce. Care l-au amendat imediat pentru declaraţii, fără să-l şi condamne. Pamuk nu a mai repetat gestul, nu a devenit un militant al reconcili-erii turco-armene (cum ar fi putut deveni datorită prestigiului său, deja mare , chiar şi înainte de a lua Premiul Nobel. Nu facem nici un proces de intenţii. Fiecare e liber să facă ce vrea cu viaţa lui) Şi-a văzut ulterior de cariera lui literară. Care a culminat cu obţinerea Premiului Nobel, moment de mare mîndrie patriotică pentru turci. Pe bună dreptate, dar şi bun prilej de a va-lorifica imaginea unei Turcii mo-derne, prospere şi democratice. OK, unde batem şi ce vrem să relevăm la o dublă lectură, extrem de atentă, a cărţii „Istanbul”? Să spunem mai întîi că este o carte foarte frumoasă. Extrem de în-grijit scrisă şi cu multă măiestrie artistică. Cu afecţiune. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Orhan Pamuk sunt doar un pretext pen-tru a contura istoria şi geografia unui loc de pe acest pămînt numit Istanbul. Oraşul natal al lui Pa-muk funcţionează ca o madeleină – o prăjitură de casă pe care o fac francezii –a lui Marcel Proust, al

multe, în alb şi negru surprinzînd în diferite anotimpuri, imagini po-etice din marele oraş. Fotografi-ile, dau imagine unui text şi aşa plin de imagini. Aşa curge toată cartea, parfumată ca o dulceaţă de smochine şi aromată ca un şerbet de vanilie, cum serveau bunicii noştri, la fel de bolsetsi. Ca şi ai lui Pamuk, tot din Istanbul. Bolis, cum ziceau ei, bunicii mei, ca şi al atîtor armeni, nu puţini, origi-nari de acolo. Şi rămaşi cu nostal-gia acelui timp trecut şi facinaţia oraşului. Care începea în Pera şi se termina în Galata, cu apusul soare-lui ce se înroşea dincolo de Cornul de Aur şi se pierdea peste Buyuk Ada (Prinkiponia, Insula fecioa-rei) unde se stătea din mai pînă la sfărşitul lui septembrie. Oraş în care secole de-a rîndul au vieţuit, cum necum, împreună. Turcii cu grecii, cu armenii, cu evreii, cu levantinii adunaţi de peste tot şi aşezaţi în Imperiul Otoman, care a preluat aura şi puterea celui căzut, numit Imperiul Bizantin. Şi aici voiam să ajungem. Pentru Pamuk Istanbul este un oraş turcesc, locuit de turci, iubit sau mai puţin doar de turci. Trecutul şi ruinele sunt doar pretexte pentru melancolii. Istoria, ca şi cum n-a fost, un estetism deca-dent şi rafinat estompează mizeri-ile. Trecutului sau ale prezentului. Ba găsim şi un capitol unde Pamuk polemizează cu istoricii – cu un Steven Runciman, să zicem, a cărui faimoasă ”Căderea Costantinopo-lului” a fost recent reeditată într-o ediţie de lux la Editura Nemira, 2011, tradusă de un mare bizanti-nolog, profesorul Alexandru Elian, anyway – avansînd teoria/ideea, cu schimbarea accentelor. Adică avem în Cucerirea Costantinopo-lului – ceea ce este adevărat, şi

cărui gust în cerul gurii, îi provoacă la maturitate autorului, declanşarea memoriei involuntare. Şi aducerea aminte a te miri ce dintr-un trecut uitat. În cazul de faţă, Istanbulul, din anii de după al Doilea Război Mondial al lui Pamuk este trăit nu doar de el şi familia lui. Care sunt principalii protagonşti ai unei lungi călătorii prin propria viaţă, dar şi prin istoria unui oraş, Oraş numit pînă în 1928, oficial, Con-stantinopol. Apreciem şi gustăm, neîndoielnic toate istorisirile lega-te de familia Pamuk şi cele legate de marele polis de pe ţărmurile Bosforului. Multe detalii legate de oraş sunt trimiteri la alte cărţi, scrise de autori turci, dar mai ales de străinii care au fost fascinaţi de Orient. Acel Orient exotic şi pito-resc, apreciat de Flaubert sau Loti, nu totdeauna plin doar de miere şi arome de trandafiri. Să amintim imediat că toată cartea este ilustrată de foarte multe fotografii. Destule instantanee de familie, cu Orhan Pamuk în diferite ipostaze, alături de părinţi şi fratele său mai mare, dar şi altele , mult mai

12

DRAMELE ISTORIEI

renunţarea la formula, încetăţenită de secole, de Căderea Constan-tinopolului. Care tot adevărată este. Tot capitolul este o pledoarie pentru turcizarea post factum şi post eventum a unei istorii, vrem, nu vrem, cosmopolite. Cuvîntul armean, armeni sau ceva legat de armeni – eventual pomenirea fraţilor Balian au fost secole de-a rîndul arhitecţii sultanului – sau tot trecutul bizantino-grec este eludat. Am zîmbit amar cînd Pamuk face nişte trimiteri la cîţiva amărîţi pes-cari greci sau la un cofetar cu mulţi copii care vorbesc o limbă ciudată şi încîlcită. De parcă bizantinii şi apoi grecii din Imperiul Otoman nici nu ar fi existat. Este dreptul lui Orhan Pamuk ca memoria lui să reţină doar ce l-a emoţionat. Dar este şi dreptul nostru să constatăm emoţiile selective ale distinsului memorialist. Stafida pe baclavaua cu fistic a memoriei selective este legat de numele fotografului ale cărui lucrări ilustrează volumul, Se numeşte Ara Guller şi este

unul dintre cei mai renumiţi

artişti foto ai Turciei moderne. Am găsit într-o revistă germană prezentarea personalităţii lui Ara Guller şi a unei expoziţii deschise la Stuttgart. Chiar şi cînd scrie în coada cărţii despre prietenul său, Pamuk nu pomeneşte NIMIC de-spre armenitatea lui Ara Guller. Sigur că nu era/este un gest obliga-toriu, Sigur că Pamuk are dreptul să sucească amintirile şi emoţiile sale cum îi place. Sigur este şi dreptul nostru – care îi urmărim şi apreciem activitatea literară nu de azi de ieri, şi i-am comentat toate cărţile ce au ajuns la noi – de a se-siza (sau cum să spunem ?) o anume tendinţă de turcizare exclusivă a unei istorii cosmopolite a marelui oraş. La care se emoţionează şi se simte legat scriitorul turc, dar şi alte mii, zeci de mii de greci, ar-meni, evrei etc. legaţi de trecutul şi prezentul marelui oraş. Nu vrem să facem nici un proces de intenţii. Dar nici nu putem să nu observăm o undă, firavă sau mai accentuată, de naţionalism şi xenofobie, as-cunse între pliurile delicat elegante

ale unor pagini de mare literatură. Sunt aspecte gingaşe, dar care, pot trece din pagini frumoase de literatură în pagini sinistre de is-torie. Aşa ajungem la o altă carte, ce aparţine de data asta unui ziarist francez, Antoine Vitkine. Volumul „Mein Kampf, Istoria unei cărţi” (Editura Vremea, 2011, traducere de Silvia Colfescu) este o atentă şi bine documentată trecere în revistă a lucrării prin care Adolf Hitler îşi expune ideile rasiste, xenofobe şi antisemite. Fantasmele lui ideo-logico-politice, ce vor conduce la rinocerizarea poporului german şi camerele de gazare unde vor pieri milioane de oameni. Nu se pun în discuţie ideile lui Hitler, ci destinul unei cărţi care a produs victime. Am aflat aşa despre succesul ei în Germania antebelică, dar şi în alte colţuri ale lumii, unde ideile rasiste şi naţionalismul exacerbat au prins. Şi au produs aderenţi, Un ultim capitol al acestei bine documen-tate lucrări este dedicat aventurii lui Mein Kampf în Turcia. Surpriza ar fi mare, dacă nu am ştii ce s-a

1 - 2 / 2012a

aa

r rT

întîmplat în secolul trecut. Dar povestea postbelică a cărţii lui Hit-ler în Turcia, chiar în aceşti ultimi ani este plină de detalii semnifica-tive. Editată în zeci de mii exem-plare, Mein Kampf devine un best-seller şi are un mare succes, dacă nu de librărie – căci oficial este interzisă – măcar de public. Există un interes notabil pentru acest tip de discurs, aparent, patriotic, dar violent rasist şi şovin, care poate prinde. Mai ales la cei needucaţi sau al cărui îndemn naţional-patri-otic este cultivat pe stadioane şi nu în biblioteci, Cităm un scurt frag-ment din cartea lui Vitkine, care ni se pare extrem de sugestiv pentru subiectul nostru. Asasinarea unui intelectual turc de origine armeană, precum Hrant Dink este legată şi de aceste lecturi,care, pot influenţa, în bine sau rău, vieţile noastre.Dosarul 1915 rămîne în continuare deschis. Din nefericire.

Bedros HORASANGIAN

„Nu se termină. N-o să se termine niciodată.”

15 martie 1921, la Berlin, capitala „anilor nebuni” germani, în care cabaretele, presa, partidele politice cunosc un dinamism considerabil. Pe o stradă animată din Charlot-

DOSAR 1915tenburg, un tânăr slăbănog merge cu paşi iuţi. Dintr-odată, se repede asupra unui om mai în vârstă, ele-gant, şi îl ucide cu câteva gloanţe.Soghomon Tehlirian, supravieţuitor al teribilelor masacre ale armenilor de către turci, în cursul cărora i-a murit întreaga familie, l-a ucis ast-fel pe Talaat Paşa, cel care a ordonat exterminările, fostul ministru de Interne al regimului Tinerilor-Tur-ci. „Să fie distruşi toţi armenii care locuiesc în Turcia. Trebuie să se pună capăt existenţei lor, oricât de criminale ar fi măsurile care trebuie luate. Nu trebuie să se ţină cont nici de vârstă, nici de sex. Scrupulele de conştiinţă nu-şi au locul aici”, ordonase el. Raphaël Lemkin, un jurist evreu polonez în vârstă de numai 20 de ani, urmăreşte proce-sul şi notează în jurnalul său: „Un om e pedepsit când ucide un alt om. Pentru ce asasinatul unui mil-ion de persoane contează mai puţin decât cel al unui singur individ?” Şi se hotărăşte să-şi consacre viaţa profesională studiului crimelor în masă. Justiţia germană îl va achita pe Tehlirian.Refugiat în Statele Unite în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Lemkin îşi vede patruzeci şi nouă dintre membrii familiei exterminaţi de nazişti. În 1949, la Universi-tatea din Virginia, la capătul unei reflecţii ce începuse odată cu ma-sacrul armenilor şi pe care Shoah a făcut-o necesară, el creează un neologism: genocid. Apoi îl asistă pe procurorul american la procesul de la Nuremberg. Istoria se repetă uneori, dar, spre deosebire de ceea ce gândeşte Hegel, tragedia nu se schimbă obligatoriu în farsă; dra-ma poate să urmeze dramei.În martie 2006, asociaţiile ultranaţionaliste turce organizează

la Berlin, fără fereală, comemora-rea morţii lui Talaat Paşa, în timp ce în Turcia tot ele organizează adunări pe bulevardul din Ankara care poartă numele Paşei, precum şi în faţa mausoleului din Istan-bul unde este înmormântat. Căci, în 1943, Hitler a înapoiat corpul lui Talaat Paşa statului turc. „Nu se termină. N-o să se termine niciodată”, scria Günther Grass, una dintre conştiinţele Germ-aniei democratice. Stă scris în De-a-n-dărătelea, un roman pub-licat în 2002, înaintea loviturii de trăsnet care a fost dezvăluirea trecutului său în SS. Aşa că, un stat printre cele mai democratice din lumea musulmană, cu o viaţă intelectuală de prima mână, este şi unul dintre cele mai cangrenate de ultranaţionalism şi de fascism. Cangrenat de această pasiune specială, războinică, avidă de o ordine absolută, dorind nebuneşte grandoarea, flatând instinctele jos-nice şi lucrând cu răceală la aliena-rea moralităţii omeneşti.În 2005, în paginile cotidianului turc Radikal, eseistul Haluk Sha-hin, catastrofat de ceea ce succesul cărţii Mein Kampf dezvăluia de-spre starea ţării sale, nu a ezitat să-i denunţe pe „Miloşevic-ii turci”, care, după părerea lui, târau Turcia pe o pantă dintre cele mai pericu-loase.Nici o situaţie istorică nu este totuşi comparabilă cu alta. Nimic nu determină viitorul turc, dar seminţele au fost aruncate şi a fost deversată o otravă de care nu te fereşte nici multipartidismul, nici libertatea presei, nici bogata viaţă intelectuală din Istanbul sau din ankara.

din volumul „Mein Kampf, Istoria unei cărţi” (Editura Vremea, 2011)

14

VOT ISTORIC ÎN PARLAMENTUL FRANCEZ

“Genocidul armenilor este o realitate istorică. Acesta a fost recunoscut de Franţa. Negaţionismul colectiv este mai rău decît negaţionismul individual. Turcia, care este o mare ţară, şi-ar face onoare revăzîndu-şi istoria, aşa cum au făcut-o alte ţări, ca Germania, Franţa.”

“Întotdeauna sîntem mai puternici cînd ne privim istoria. Negaţionismul nu este acceptabil. Dacă Turcia şi-ar privi în faţă istoria, cu umbrele şi luminile sale, recunoaşterea genocidului ar fi suficientă. Dacă nu o face, atunci fără îndoială trebuie mers mai departe.”

Nicolas Sarkozy6 octombrie 2011, Erevan

Declaraţia preşedintelui francez făcută după vizi-tarea memorialului de la Ţiţernakabert şi a Muzeu-lui Genocidului, privită de analişti ca o promisiune de susţinere a legii penalizării negării genocidului armean în Franţa.

VOT ISTORIC ÎN PARLAMENTUL FRANCEZ

aa

ar r

T1 - 2 / 2012

E V E N I M E N TPerfect adaptaţi noii lor patrii, un exemplu de integrare într-o societate asaltată de

noile valuri de imigranţi şi comuni-tarism, urmaşi ai supravieţuitorilor masacrelor din timpul primului război mondial, dintre care mulţi chiar salvaţi de marina franceză, armenii francezi au simţit întot-deauna că le lipseşte o piesă pentru ca noul lor puzzle identitar să fie complet. A doua, a treia, iar acum deja a patra generaţie, purtînd nume de botez şi de adopţie ca Jacques, Didier, Patrick sau Charles, a trăit mereu cu sentimentul, de cele mai multe ori nerostit, că Franţa nu îi adoptă întru-totul şi ca armeni, aşa cum i-a adoptat ca oameni. Simpatia şi filoarmenismul unei pături de intelectuali nu s-a răsfrînt în adîncul societăţii sau a cla-sei politice franceze, într-adevăr compătimitoare, dar mai degrabă indiferentă sau comodă faţă de soarta armenilor sau a dreptăţii istorice reclamate de aceştia. Zeci de ani nimeni nu a fost dis-pus să treacă dincolo de declaraţii simbolice, de simpatie sau bună intenţie, şi să angajeze Franţa în acţiuni concrete în favoarea arme-nilor. Imediat după război, armenii au căzut din nou victime pragma-tismului cinic al politicii interesu-lui imediat al marilor puteri, iar declaraţia comună din 25 mai 1915 a Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, ce califica primele masacre ale ar-menilor din acel an drept “crime împotriva umanităţii şi civilizaţiei” a fost repede dată uitării. Revoluţia lui Mustafa Kemal şi ridicarea noii Turcii, apoi cel de al doilea răboi mondial şi crimele naziste au pus în umbră timp de zeci de ani su-biectul armenesc în societăţile oc-cidentale, ele însele vlăguite de cele două războaie şi preocupate mai ales de propria lor refacere. Abia în 1965, anul comemorării datei rotunde de 50 de ani, anul în care mobilizarea armenilor a marcat un

punct de cotitură peste tot în lume, inclusiv în Armenia sovietică, ia naştere în Franţa Comitetul pen-tru Susţinerea Cauzei Armene (CDCA) ce în anii ‘70 se va lansa, alături de alte organzaţii armeneşti din lume, într-o campanie susţinută în vederea obţinerii recunoaşterii internaţionale a genocidului. Primele roade ale acestei campa-nii încep să se vadă la jumătatea anilor ‘80, cînd diferite instanţe, ca Tribunalul Permanent al Popoare-lor, Subcomisia pentru Drepturile Omului a ONU sau Parlamentul European adoptă rezoluţii ce recu-nosc faptul istoric al exterminării armenilor din Imperiul Otoman. În anii ‘90 este rîndul parlamen-telor ţărilor găzduind comunităţi armeneşti importante să se înscrie pe cursul recunoaşterii realităţii genocidului, în primul an al aces-tui secol fiind rîndul legiuitorilor francezi. „Franţa recunoaşte în mod public genocidul armean din 1915”: acest text sec, obţinut cu mare greutate şi la citirea căruia un profan nu ar înţelege nimic – nici despre ce armeni este vorba, nici cine victima cui este, poate nici ce,

unde şi cum – a fost promulgat de preşedintele Jacques Chirac la 29 ianuarie 2001. Text evaziv menit să-i împace pe armenii din Franţa, dar nici să nu-i supere pe prietenii turci (o altă versiune a rezoluţiei propusă la acea dată, nu numai lim-pede şi inteligibilă, dar şi corectă atît istoriceşte, cît şi moral, nu a fost adoptată din precauţie diplomatică: “Republica Franceză recunoaşte că decizia guvernului Junilor Turci de a extermina poporul armean în 1915 şi masacrele perpetuate după aceea pe teritoriul Imperiului Oto-man între 1915 şi 1922 constituie o crimă de genocid”). Echilibris-tica a dat roade şi, după un prim val de ameninţări turceşti privind sancţiuni economice şi comer-ciale împotriva Franţei, relaţiile economice franco-turce nu nu-mai că nu s-au redus, dar chiar au crescut foarte mult după 2001. Şi totuşi, armenii francezi nu au fost satisfăcuţi, şi pe bună dreptate: pe lîngă caracterul evaziv al rezoluţiei din 2001, purtătorii memoriei celor 1.5 milioane de victime armeneşti din 1915-1922 s-au văzut din ce în ce mai ameninţaţi de crescînda

-

16

campanie negaţionistă lansată de autorităţile turce în ţările occiden-tale. Degeaba recunoscuse Franţa genocidul, cînd presa se făcea plat-forma propagandei negaţioniste turce în rîndul publicului francez. De unde şi necesitatea, resimţită de comunitatea armeană, a penalizării negării genocidului. Mai ales că, celălalt genocid recunoscut în mod oficial de Franţa, cel evreiesc, Holocaustul, se bucura deja din 1990 de o lege (Gayssot) ce-l pro-teja de negaţionismul activiştilor neo-nazişti sau antisemiţi. Aşadar, o primă încercare are loc în 2006, cînd Adunarea Naţională a Franţei (camera inferioară a parlamentu-lui) adoptă o propunere de lege privind penalizarea negării geno-cidului armean, însă, după o lungă amînare, abia în 2011 Senatul (camera superioară) o respinge în baza unei “excepţii de inadmisibili-tate”. Eşecul însă nu-i descurajează pe armeni şi pe susţinătorii lor, iar la sfîrşitul lui 2011 o deputată de dreapta din Marsilia, Valérie Boyer, din partidul UMP al preşedintelui Nicolas Sarkozy, re-vine cu un proiect de lege menit să reprime negaţionismul pe teri-toriul Franţei. Şi la fel ca în cazul rezoluţiei recunoaşterii genocidu-lui, forma noii propuneri de lege a fost ajustată de aşa manieră încît să nu fie prea tăioasă. Chiar şi aşa, în urma unui proces legislativ surprinzător de rapid, început la 18 octombrie 2011, data depunerii tex-tului în Adunarea Naţională, con-tinuat la 22 decembrie 2011 (data adoptării în Adunarea naţională cu o largă majoritate) şi 23 ianuarie 2012, data dezbaterii şi adoptării ei în Senat (cu 126 voturi contra 86, din totalul de 347 de senatori participînd la vot doar 236) propu-nerea de lege a deputatei Valérie Boyer (susţinută în momentul depunerii de semnăturile a încă 54 de deputaţi) a fost adoptată în mod definitiv de ambele camere ale leg-

islativului francez. Urmează prom-ulgarea din partea preşedintelui, promisă să aibă loc în termen de două săptămîni de la votul din Sen-at.Ne putem închipui bucuria arme-nilor din Franţa şi de pretutindeni la aflarea veştii. Mesaje ca “Merci la France” sau “Vive la France” au venit de la armenii din toate colţurile lumii. Şi totuşi, bucuria succesului este prematură. Legea nu a fost încă promulgată de preşedinte, iar pericolul anulării prin declara-rea ei drept neconstituţională este foarte real şi serios. O iniţiativă parlamentară pentru sesizarea Con-siliului Constituţional în legătură cu propunerea de lege privind pe-nalizarea negării genocidului este în curs, iar argumentele adversar-ilor legii ar putea avea cîştig de cauză din cu totul alte considerente decît pertinenţa şi veridicitatea lor.Succesul legislativ al Cauzei Armene în Franţa, încă nu defini-tiv şi nici 100% sigur, aduce mai degrabă cu o victorie a la Pirus. Chiar dacă raportul dintre votur-ile pentru şi cele împotrivă pare confortabil, în realitate disputa generată de propunerea de lege şi înverşunarea manifestată de adver-sarii acesteia atît în parlament, cît şi în presă nu pot decît să ne lase un gust amar. O imagine a bătăliei ide-

atice şi mediatice ce a precedat vo-tul din Senat şi-o poate forma doar cineva care a urmărit îndeaproape torentul de luări de poziţie pro sau contra. Pe fondul unei reacţii turce de o violenţă fără precedent, al ameninţărilor directe la persoană (în urma “insultelor, ameninţărilor cu moartea şi cu violul” primite la adresa ei şi a familiei sale Valérie Boyer a făcut plîngere la poliţie, cerînd protecţie) şi al şantajului de stat (pe lîngă ameninţarea cu rupe-rea relaţiilor economice, primul ministru turc, Recep Tayyip Erdog-an a aruncat acuze nefondate pînă şi la adresa tatălui preşedintelui francez, învinuindu-l de partici-pare la crime în timpul războiului din Algeria), curentul majoritar al comentatorilor – parlamentari, jurnalişti sau istorici – şi publicului francez era împotriva adoptării pro-punerii de lege, argumentele prin-cipale fiind acela cum că legea ar fi “liberticidă”, îngrădind chipurile libertatea de exprimare, şi că nu ar fi de competenţa parlamentelor “să scrie istoria”. Argumente destul de străvezii, combătute şi neutralizate în mod logic şi raţional de Valérie Boyer şi o seamă de militanţi ar-meni sau jurnalişti, istorici sau par-lamentari susţinători ai adevărului

continuare în pagina 19...

VOT ISTORIC ÎN PARLAMENTUL FRANCEZ

-

1 - 2 / 2012a

aa

r rT

E V E N I M E N TPropunerea legislativă a deputatei Valérie Boyer depusă la Adunarea Naţională a Franţei la 18 octombrie 2011

Construcţia europeană a necesi-tat deja mai multe modificări ale legislaţiei în vigoare pentru ca transpunerea în dreptul intern a angajamentelor internaţionale la care Franţa a subscris să se în-scrie în ierarhia normelor noas-tre. adaptarea dreptului intern, pentru asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, aşa cum este prevăzut în Tratatul sem-nat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, reclamă o nouă modificare de acest fel.Pe baza articolului 34 din Tratatul Uniunii Europene, în redactarea dată de Tratatul de la Amsterdam, şi a acţiunii comune 968/443/JAI, o Decizie-cadru 2008/913/JAI asupra luptei împotriva anumitor forme şi manifestări ale rasismu-lui şi xenofobiei prin mijloacele dreptului penal a fost adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 2 noiembrie 2008. Scopul acestei decizii-cadru este de a face astfel încît xenofobia şi rasismul să fie pasibile de sancţiuni penale efec-tive, proporţionale şi disuasive în Uniunea Europeană. Aceasta vizează de asemenea încurajarea şi îmbunătăţirea cooperării judici-are în acest domeniu.Într-adevăr, aceasta prevede ap-ropierea dispozitivelor legisla-tive şi reglementorii ale state-lor membre în ceea ce priveşte infracţiunile rasiste şi xenofobe,

pe baza principiului recunoaşterii mutuale. Comportamentele rasiste şi xenofobe trebuie să constituie o infracţiune în toate statele membre şi să fie pasibile de sancţiuni pe-nale efective, proporţionale şi dis-uasive între unul şi trei ani de în-chisoare care să se aplice oricărei infracţiuni comise pe teritoriul Un-iunii Europene, inclusiv de către un sistem de informare, de către un resortisant al unui stat membru sau în contul unei persoane morale ce îşi are sediul într-un stat membru.Astfel, articolul 1 al decziei-cadru prevede că se pedepsesc ca infracţiuni penale anumite acte comise în scop rasist sau xenofob, cum sînt: apologia, negarea sau banalizarea grosolană publică a crimelor de genocid, a crimelor îm-potriva umanităţii sau a crimelor de război aşa cum sînt definite în Stat-utul Curţii Penale Internaţionale (articolele 6,7 şi 8) şi a crimelor definite la articolul 6 al Chartei Tribunalului Militar Internaţional, atunci cînd comportamentul este

exercitat de manieră să incite la violenţă sau ură faţă de un grup de persoane sau faţă de un membru al unui asemenea grup. În comple-ment, articolul 3 al deciziei-cadru prevede că, pentru actele enunţate la articolul 1 citat mai înainte, statele membre stabilesc sancţiuni efective, proporţionale şi disuasive şi o pedeapsă între unul şi trei ani de închisoare.În Franţa mai multe texte naţionale deja definesc şi sancţionează genocidurile, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii. Re-cent, legea nr. 2001-70 din 29 ianu-arie 2001 a instaurat recunoaşterea oficială de către Franţa a geno-cidului armean din 1915, iar le-gea nr. 2001-434 din 21 mai 2001 recunoaşterea comerţului cu sclavi şi a sclaviei drept crime împotriva umanităţii.Totuşi, dacă această recunoaştere are o încărcătură simbolică evidentă, în prezent doar contes-tarea genocidului evreiesc comis în timpul celui de al doilea război

eXPUNere De MotiVe

-Ţ

18

mondial constituie un delict, astfel încît victimele supravieţuitoare ale crimelor împotriva umanităţii sînt protejate inegal. Într-adevăr, arti-colul 24 bis al legii libertăţii pre-sei din 29 iulie 1881, introdus de legea Gayssot din 13 iulie 1990, incriminează şi pedepseşte cu un an de închisoare şi amendă de 45.000 de euro doar contestarea existenţei crimelor naziste, lăsînd deoparte alte crime împotriva umanităţii, în special pe cele recunoscute de legile citate anterior.În acest context, o propunere de lege ce îşi propunea să reprime contestarea existenţei genocidului armean a fost adoptată de Aduna-rea naţională la 12 octombrie 2006. Între timp, Senatul a respins-o la 4 mai 2011, prin adoptarea unei excepţii de inadmisibilitate.Cu toate acestea, transpunerea Deciziei-cadru 2008/913/JAI prevăzînd, în special, că sînt pasi-bile de pedeapsă apologia, negarea sau banalizarea publică grosolană a crimelor de genocid, i se impune Franţei aşa cum o precizează Cir-culara Primului Ministru din 27 septembrie 2004 privind procedura de transpunere în dreptul intern a directivelor şi deciziilor-cadru ne-gociate în cadrul instituţiilor euro-pene.Este motivul pentru care textul de faţă propune transpunerea Deci-ziei-cadru 2008/913/JAI pedepsind cu un an de închisoare şi amendă de 45.000 de euro sau doar cu una din aceste două pedepse pe cei care au făcut în mod public apologia, au contestat sau au banalizat crimele de genocid, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război, aşa cum au sînt definite la arti-colele 6,7 şi 8 ale Statutului Curţii Penale Internaţionale, la articolul 6 al Chartei Tribunalului Militar Internaţional anexată acordului de la Londra din 8 august 1945, sau recunoscute de Franţa.În scopul garantării eficacităţii

Articolul 1Primul aliniat al articolului 24 bis al legii din 29 iulie 1881 privind libertatea presei este înlocuit prin cinci aliniate redactate astfel:

“Vor fi pedepsiţi cu pedepsele prevăzute de al şaselea aliniat al arti-colului 24 cei care au făcut în mod public apologia, negarea sau banal-izarea grosolană a crimelor de genocid, crimelor împotriva umanităţii şi crimelor de război, aşa cum sînt definite în manieră neexlusivă:1) de articolele 6,7 şi 8 ale Statutului Curţii Penale Internaţionale create la Roma la 17 iulie 1998;2) de articolele 211-1 şi 212-1 din Codul Penal;3) de articolul 6 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional an-exat acordului de la Londra din 8 august 1945;şi care au făcut obiectul unei recunoaşteri printr-o lege, printr-o convenţie internaţională semnată şi ratificată de Franţa sau la care aceasta a aderat, printr-o decizie luată de o instituţie comunitară sau internaţională, sau calificate ca atare printr-o jurisdicţie franceză, devenită executorie în Franţa.”

Articolul 2Articolul 48-2 al legii din 29 iulie 1881 asupra libertăţii presei se modifică astfel:1) După cuvîntul: “deportaţi” se inserează cuvintele: „sau al oricărei alte victime a crimelor de genocid, crime de război, crime îm-potriva umanităţii sau crime sau delicte de colaborare cu inamicul”;2) După cuvîntul: “apologie” se inserează cuvintele: „al genoci-durilor”.

Însă textul a suferit modificări în comisia juridică, legea adoptată de Adunarea Naţională şi ulterior de Senat fiind:

Articolul 1Paragraful 1 din capitolul IV al legii din 29 iulie 1881 privind liber-tatea presei este completat de un articol 24 ter redactat astfel:„Art. 24 ter. – Pedepsele prevăzute la articolul 24 bis sînt aplicabile celor care au contestat sau minimalizat de manieră excesivă, printr-unul din mijloacele enunţate la articolul 23, existenţa uneia sau mai multor crime de genocid definite la articolul 211-1 din codul penal şi recunoscute ca atare de legea franceză.Tribunalul poate ordona printre altele afişarea sau difuzarea deciziei pronunţate, în condiţiile prevăzute la articolul 131-35 din codul pe-nal.”

Articolul 2Articolul 48-2 al aceleiaşi legi se modifică astfel:1) După cuvîntul: “deportaţi” se inserează cuvintele: „sau al oricărei alte victime a crimelor de genocid, crime de război, crime îm-potriva umanităţii sau crime sau delicte de colaborare cu inamicul”;2) La sfîrşit, cuvintele: „infracţiunea prevăzută de articolul 24 bis” se înlocuiesc cu cuvintele: „infracţiunile prevăzute la articolele

24 bis şi 24 ter”.

PROPUNERE DE LEGE

VOT ISTORIC ÎN PARLAMENTUL FRANCEZ

-Ţ

1 - 2 / 2012a

aa

r rT

E V E N I M E N Trepresiunii, prezenta propunere de lege are aşadar ca obiect modifica-rea legii libertăţii presei, pentru ca infracţiunile cu caracter rasist vi-zate să constituie de acum înainte un delict de drept comun înscris în legea libertăţii presei. În plus, aceasta permite oricărei asociaţii permanente declarate cu cel puţin cinci ani înainte de data faptelor care îşi propune, prin statutul său, să apere interesele morale şi onoa-rea victimelor crimelor de geno-cid, crimelor împotriva umanităţii şi crimelor de război să exercite drepturile recunoscute părţii ci-vile în ceea ce priveşte apologia, negarea sau banalizarea crimelor de genocid, crimelor de război sau crimelor împotriva umanităţi

istoric. Cu toate acestea, publicul larg francez consideră o greşeală faptul că Franţa legiferează în legătură cu “istoria altei ţări” (aceasta fiind una din sintagmele preferate ale adversarilor legii combaterii negaţionismului). Dar legea trece prin cele două camere şi este adoptată nesperat de repede. Aici meritul îi aparţine în primul rînd preşedintelui Nicolas Sarkozy care a rupt tradiţia promisiunilor electorale făcute armenilor ce sînt imediat date uitării odată ce can-didatul îşi atinge scopul şi devine preşedinte, tradiţie atît de frapant vizibilă în Statele Unite, unde re-formatorul Obama s-a comportat faţă de chestiunea armeană la fel de amnezic ca şi conservatorul Bush sau pragmaticul Clinton. Fără susţinerea preşedintelui Sarkozy şi implicit a guvernului (chiar dacă ministrul de externe Alain Juppe şi-a exprimat răspicat opoziţia faţă de iniţiativa legislativă, şi-a asumat poziţia guvernului) cu siguranţă că legea nu ar fi trecut. Este evi-dent că adoptarea legii penalizării

negaţionismului este rodul liniei politice trasate de Nicolas Sarkozy, atît de neconformist în exprimarea poziţiilor sale politice. Una din concluziile recentei bătălii legisla-tive este că pînă şi în Franţa, aflată mult înaintea majorităţii celorlalte ţări din perspectiva nivelului cul-tural şi al deschiderii către lume al populaţiei, societatea în ansamb-lul ei nu este nici pregătită şi, mai ales, nici dispusă să ia o atitudine de principiu şi să-şi sacrifice din confortul propriu (în acest caz din pricina reacţiei ostile a Tur-ciei) în apărarea unei minorităţi nedreptăţite. Trist este felul în care adversarii legii Boyer au făcut în presă o campanie asurzitoare în care teza negaţionistă a guvernu-lui turc s-a împletit cu luarea peste picior a Armeniei şi a armenilor ca naţiune în ansamblu. Trist este fe-lul înverşunat în care au combătut legea Boyer parlamentarii de extremă stîngă şi ecologiştii, pen-tru care legea protejării memoriei victimelor armeneşti nu este alt-ceva decît expresia islamofobiei lui Nicolas Sarkozy (!). Trist este felul în care ecologiştii francezi au uitat cu desăvîrşire angajamentul lor faţă de susţinerea legii com-baterii negaţionismului votată în Adunarea Naţională în 2006 şi au virat acum cu 180 de grade luptînd

din răsputeri împotriva aceleiaşi legi tocmai în momentul în care a trecut toate barierele parlamen-tare. Principialitate? Onestitate? De unde, doar oportunism poli-tic în forma lui cea mai primară. Dar cea mai importantă concluzie, care este pentru noi mai degrabă o descoperire, reiese foarte lim-pede chiar din expunerea de mo-tive a deputatei Valérie Boyer la depunerea textului propunerii de lege în Adunarea Naţională, cît şi din varianta textului de lege pro-pus de aceasta: astăzi există deja o legislaţie europeană ce combate în termeni fermi negaţionismul la adresa genocidurilor. Dacă Europa a recunoscut masacrarea cîtorva mii de bosniaci la Srebrenica drept crimă de genocid, ce argument ar putea găsi negaţioniştii în a susţine că masacrarea milioanelor de ar-meni nu ar reprezenta tot o crimă de genocid, ci doar un “eveniment tragic”? Şi, de vreme ce legislaţia europeană prevalează în faţa legislaţiei interne a ţărilor membre, putem spune că pentru combaterea negării genocidului armean nu de legi speciale în parlamentele di-feritelor ţări avem nevoie, ci de specialişti în drept.

Vartan MARTAIAN

continuare din pagina 16...

17 / 2011a

aa

r rT17 / 2011

aa

ar r

T

-

aa

ar r

T

20

La 22 decembrie trecut, Aduna-rea Naţională adopta propunerea mea de lege privind reprimarea contestării genocidurilor recunos-cute de lege, printre care genocidul armean din 1915. Inspirată din dreptul european, această propu-nere de lege este o primă etapă în transpunerea unei decizii europene ce impune, în special, penalizarea negării crimelor de genocid. În 2013, netranspunerea va antrena sancţiuni pecuniare. Este timpul ca Franţa să se conformeze. Nu este o lege memorială. Con-trar celor ce încearcă să ne facă să credem un lobby corporatist, pro-punerea mea de lege nu este deloc o lege memorială susceptibilă să împiedice munca istoricilor. Este vorba doar de o lege ce prevede penalizarea celor care contestă, pe teritoriul nostru, existenţa geno-cidurilor recunoscute de lege, cum este deja cazul pentru Shoah. Aceasta ţine de o dimensiune ex-clusiv penală. Nu se pune prob-lema nici a interpretării faptelor, nici a legiferării despre trecut. Este vor-ba de penalizarea unui delict universal întru-to-tul de actualitate. Dacă istoricii se prezintă drept cercetători în domeniul “ştiinţei istorice”, atun-ci trebuie să respecte procedurile ştiinţifice, inclusiv în publicaţii. Ori, ei omit că în ştiinţă distingem faptele de interpretări. Un fapt există sau nu, indepen-dent de drept. Existenţa se demonstrează, iar cînd faptul este sta-bilit nu-l mai punem în cauză. Şi este exact ca-zul genocidului armean în Franţa! Aşa cum menţiona Bernard-Henri

Levy într-unul din articolele sale, să nu ne păcălim, „negaţioniştii sînt aceia care, pînă la noi ordine, împiedică munca istoricilor. Min-ciunile lor vertiginoase şi îngrozi-toare sînt cele care fac să se cutre-mure pămîntul ferm unde ar trebui, în principiu, să se stabilească o ştiinţă”. Reacţiile care au urmat votu-lui Adunării Naţionale ilustrează perfect cît de omniprezent este negaţionismul astăzi în Franţa. Din acest motiv, cei 500.000 de francezi de origine armeană ce trăiesc în Franţa au dreptul, cum este deja cazul evreilor cu Shoah, să fie protejaţi pe terito-riul lor de oribilele propagande ce pîngăresc memoria părinţilor lor masacraţi sau deportaţi în 1915. Aceste acte batjocoresc memoria victimelor genocidului armean şi măresc durerea francezilor de origine armeană. Eu cer pentru ei protecţia republicii împotriva acestei insuportabile agresiuni mo-

rale. Întrucît, în această chestiune, autorităţile turce nu respectă nimic, nici măcar suveranitatea Franţei. Este vorba de grave ingerinţe în afacerile interne ale Republicii noastre, mai mult decît a ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice sau, mai rău, cu represalii eco-nomice împotriva întreprinderilor noastre! Reprezentarea naţională franceză, aleasă democratic, nu legiferează sub ameninţarea unui stat. Aceste metode arhaice asimi-labile „diplomaţiei ameninţării” nu onorează această mare ţară care ar trebui să fie Turcia şi mă ancorează în voinţa mea de a vota această lege pentru a ne proteja concetăţenii. Genocidul armean este recunoscut în Rusia, în Canada, în Argentina, în Italia, în Suedia şi chiar în Ger-mania! Negarea sa este penalizată în Elveţia şi Slovacia şi va fi în curînd şi în numeroase alte state. Atunci cînd unii sînt îngrijoraţi de „eternele interese comerciale (…) care ne fac să punem în buzunar

drapelul nostru şi pe cel al drepturilor omului”, după cum spunea Gilles Hertzog, ţin să-i asigur că, chiar şi cu o puternică creştere economică, Tur-cia rămîne membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi legată de Uniunea Europeană printr-un acord de un-iune vamală. Aceste două angajamente juridice implică un tratament ne-discriminatoriu faţă de în-treprinderile din uniunea Europeană, în caz contrar implicînd sancţiuni. Nu este o lege liberticidă… În toate statele democrati-ce libertatea de exprimare cunoaşte limitări. Aceste limitări servesc în gen-eral la asigurarea păcii

DE CE TREBUIE PENALIZATĂ NEGAREA GENOCIDURILOR

Serj SarksianPreşedinte al Armeniei

“Astăzi Franţa şi-a dovedit din nou măreţia şi forţa, ataşamentul faţă de valorile umane universale.Astăzi este o zi excepţională pentru toţi aceia care luptă pentru apărarea drepturilor omului şi pentru con-damnarea şi prevenirea crimelor împotriva umanităţii.Astăzi este o zi istorică pentru armenii din întreaga lume, din Armenia, Franţa şi de pretutindeni.”

“Genocidul armenilor este o realitate istorică. Acesta a fost recunoscut de Franţa. Negaţionismul colectiv este mai rău decît negaţionismul individual. Turcia, care este o mare ţară, şi-ar face onoare revăzîndu-şi istoria, aşa cum au făcut-o alte ţări, ca Germania, Franţa.”

“Întotdeauna sîntem mai puternici cînd ne privim is-toria. Negaţionismul nu este acceptabil. Dacă Turcia şi-ar privi în faţă istoria, cu umbrele şi luminile sale, recunoaşterea genocidului ar fi suficientă. Dacă nu o face, atunci fără îndoială trebuie mers mai departe.”

VOT ISTORIC ÎN PARLAMENTUL FRANCEZ

17 / 2011a

aa

r rT17 / 2011

aa

ar r

T

-

1 - 2 / 2012a

aa

r rT

E V E N I M E N Tcivile, ordinii publice şi securităţii cetăţenilor. Pentru aceasta sînt pedepsite delictele de defăimare şi insultă sau instigarea la omor. Ori tocmai negaţionismul este o ideologie al cărei obiectiv funda-mental este justificarea crimelor şi reabilitarea politicienilor care le-au comandat. În cazul genocidului armean, ca şi în cazul Shoah, revi-zuirea sau studierea actelor crimi-nale perfect cunoscute şi calificate ca atare nu este decît un pretext pentru reaprinderea urii rasiale. Aşa cum a scris Elie Wiesel, “tolerarea negaţionismului înseamnă uciderea pentru a doua oară a victimelor”. Negarea genocidurilor dovedite înseamnă prelungirea intenţiei genocidare asupra generaţiilor succesive de supravieţuitori şi atingerea demnităţii lor umane, un bun fundamental protejat de Constituţiile statelor europene, în special a Franţei. În consecinţă, este necesară interzicerea printr-un act legislativ a negaţionismului, sinteză a delictelor de insultă, defăimare şi incitare la ură, iar aceasta necesită un vot al Parlamentu-lui. Să ne amintim de maxima părintelui Hen-ri Lacordaire: “Între cel puternic şi cel slab (…) libertatea este cea care oprimă, legea este cea care dezrobeşte”. …nici neconstituţio-nală! Pe teritoriul Re-publicii, Parlamentul este singurul deţinător al suveranităţii naţionale şi se bucură, în această calitate, de o putere de deliberare generală ce-l autorizează să abor-deze orice chestiune pe care o consideră demnă de interes şi să o rid-ice la rang de normă naţională. Contrar a ceea ce pretind unii,

domeniul legii nu este restrîns la articolul 34 din Constituţie, ci se întinde asupra tuturor situaţiilor ce pun în joc o libertate constituţională, ca libertatea de ex-primare – relativă şi nu absolută -, atunci cînd există necesitatea de a o încadra. Doar legiuitorul a primit puterea constituţională de a limita libertatea de exprimare în caz de abuz. Este ceea ce prevede articolul 11 din Declaraţia Drep-turilor Omului şi Cetăţeanului care are deplină valoare constituţională. Aşadar, adoptînd propunerea mea de lege, parlamentarii nu au de ce se teme de spectrul Consiliu-lui Constituţional. Cît despre is-torici, libertatea lor de exprimare şi de cercetare nu este ameninţată de acest dispozitiv penal, întrucît acesta nu vizează decît contesta-

rea sau minimalizarea excesivă a genocidului. O lege electoralistă? Dar care lege nu este? Nu putem nega că acest proiect de lege vine într-un anumit context electoral. Acestea fiind spuse, trebuie să ne întrebăm ce anume nu este astăzi de natură electorală. Nu este interzis să-i reprezinţi în mod corect pe cei ce te-au ales, chiar şi atunci cînd aceştia sînt francezi de origine armeană. Este într-adevăr rolul deputatului acela de a-i reprezen-ta pe cei care i-au dat un mandat pentru a vota şi amenda legi. Dacă apropierea scadenţelor electorale în Franţa permite un consens re-publican asupra acestei chestiuni, de ce să nu profităm? Nu este FranţaţaraDrepturilor Omului? Este vorba despre o promisiune a

candidatului Sarkozy şi de un angajament pe care Preşedintele Republicii l-a luat în timpul ultimei sale vizite în Armenia şi constat, încă o dată, că promisiunea este ţinută, şi aceasta în ciuda presiu-nilor şi ameninţărilor in-admisibile din partea Tur-ciei. Pentru memoria celor 1,5 milioane de armeni masacraţi sau deportaţi în 1915 şi în egală măsură pentru familiile lor, sper că vom merge pînă la capăt şi vom demonstra că Franţa rămîne pentru totdeauna ţara Drepturilor Omului.

22 ianuarie 2012

VALerie boYer

Eduard NalbandianMinistru de externe al Armeniei

“Decizia de astăzi a Senatului este continuarea logică a legii recunoaşterii genocidului armean, adoptată de Franţa în 2001.Această zi va rămîne scrisă cu litere de aur nu numai în istoria prieteniei dintre popoarele armean şi francez, ci şi în analele istoriei apărării drepturilor omului în întreaga lume şi ne va permite să consolidăm mecan-ismele existente de prevenire a crimelor împotriva umanităţii. Franţa şi-a reafirmat rolul de apărător al adevăratelor valori umane universale.”

“Este o măsură foarte importantă a Franţei, care poate fi nu doar salutată, ci chiar susţinută de celelalte state din Europa sau din altă parte.”

“Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să întoarcem această pagină a istoriei nostre comune cu Turcia nu prin negare, ci prin recunoaşterea geno-cidului armean. Sperăm că va veni o zi în care Turcia însăşi va recunoaşte. ”

-

aa

ar r

T

22

EDUARDO SEFERIAN A ÎMPLINIT 85 DE ANI

Marţi 28 noiembrie la Cen-trul cultural armean, comunitatea armenilor

originari din România, precum şi reprezentanţi ai unor organizaţii obşteşti, social-culturale şi religioa-se din Buenos Aires l-au sărbătorit într-un cadru festiv, cu ocazia îm-plinirii a 85 de ani de viaţă, pe dom-nul Eduardo Seferian, fondatorul centrului armean „Hay Ghetron”, binefăcător şi filantrop al naţiunii şi Bisericii armene. La această întrunire a fost prezent Consulul României la Buenos Aires, Dl. Dinu Gându, Arhiepiscopi ai Bi-sericii Armene: I.P.S. Arhiepiscop Grigoris Buniadian din Ucraina, I.P.S. Arhiepiscop Hagop Călăgian din Uruguay, I.P.S. Arhiepiscop al Eparhiei armene din Argentina Kisag Muradian, precum şi P.C. Arhimandrit dr.Zareh Baronian, invitat cu acest prilej.

Au fost prezenţi de asemenea mem-bri ai comunităţii armene,

membri ai corpului diplomatic, sora şi nepotul celui sărbătorit, domnul George Vartbaronian.

La această aniversare a participat Preşedintele Karabagh-ului Dl. Bago Sahaghian şi I.P.S. Arhi-episcop al Karabagh-ului Barchev Mardirosian, precum şi Ambasa-dorul Armeniei la Buenos Aires, Excelenţa Sa, Vladimir Karmir-shalyan. Vorbitorii au subliniat contribuţia financiară, şi nu numai, a celui sărbătorit atât pe plan local dar şi în ceea ce priveşte restau-rarea şi reconstrucţia unor edificii social-cultural religioase din Ar-menia. Festivitatea s-a desfăşurat într-o atmosferă cordială.

Preşedintele Karabagh-ului a mulţumit, la rîndul său, pentru spri-jinul pe care dl. Eduardo Seferian îl acordă ţării sale şi pentru rolul pe care îl are în scopuri filantropice.

Întreaga activitate a lui Edu-

ardo Seferian a fost apreciată şi recompensată, de-a lungul timpu-lui, prin Enciclice Patriarhale de Întîistătătorii Bisericii Armene: Catolicosul Patriarh Vasken I Bal-gian, Catolicosul Patriarh Karekin I Sarkissian şi actualul Patriarh Catolicos Karekin II Nersessian.

Să reamintim că sediul actualei Ambasade a Armeniei în Argen-tina se află într-o clădire donată de acelaşi Eduardo Seferian pen-tru aceasta primind cele mai înal-te distincţii din partea Statului armean.

Miercuri 29 noiembrie Dl. Edu-ardo Seferian împreună cu P.C. dr. Arhimandrit Zareh Baronian au fost prezenţi la recepţia de la Ambasada României în Argentina oferită de Excelenţa Sa Ambasador Manuela Vulpe cu prilejul Zilei Naţionale a României.

Duminică 26 noiembrie, P.C. dr. Arhimandrit Zareh Baronian împreună cu I.P.S. Grigoris Bu-niadian, Arhiepiscopul Eparhiei armene din ucraina, au participat la Sfânta Liturghie arhierească de la Catedrala Armeană, iar duminică 10 decembrie, părintele Arhiman-drit Zareh Baronian însoţit de Preşedintele comunităţii ortodoxe române Ing. Sergiu Ionescu au fost prezenţi la Sfânta Liturghie de la Biserica Ortodoxă Rusă.

Corespondentă din Buenos Aires de la eduardo koZANLiAN

(romanahai)

Redacţia noastră se alătură tuturor celor care i-au urat La Mulţi Ani cu sănătate şi prosperitate domnului Eduardo Seferian.

eduardo Seferian a împlinit 85 de ani

Domnul eduardo Seferian încadrat de i.P.S. Arhi-episcop grigoris buniadian şi P.c.Arhimandrit

Zareh baronian

-

aa

ar r

T

C U L T U R Ă

1 - 2 / 2012

De mai bine de trei decenii, Anaid Tavitian slujeşte cu discreţie şi vocaţie muza Thalia, care i-a adus nenumărate împliniri spirituale. De aceea, nimeni nu era mai indicat să scrie o monografie a unei instituţii-simbol a Constanţei de ieri şi de azi, Teatrul de Păpuşi, actualul Tea-tru pentru Copii şi Tineret – care a împlinit, pe 14 decembrie, 55 de ani -, decât Anaid Tavitian. De aceea, îndrăgitul secretar literar al Teatrului de Stat, cândva şi al ce-lui de Păpuşi, şi-a invitat prietenii să i se alăture, sâmbătă, pentru a trăi şi a descoperi, ascunsă în filele unei cărţi-document, „Metamor-foza unui vis”. Un vis frumos care continuă să fascineze mii de copii, spectatori maturi de mâine, al căror drum începe la Teatrul pen-tru Copii.

Aula Bibliotecii Judeţene „I.N. Roman” a fost plină, prietenii săi, artiştii, dar nu numai, fiindu-i aproape distinsului secretar literar

Anaid Tavitian, care a reuşit să aştearnă pe hârtie, cu mare drag, „Metamorfoza unui vis”. Despre volumul publicat la editura „Ex Ponto” au vorbit directorul revistei „Agora”, Tudor Costache, conf. univ. dr. Constanţa Călinescu, re-dactorul Radio Constanţa, Ste-liana Bajdechi, secretarul cultural al sucursalei Constanţa a Uniunii

Armenilor din România, prof. Arşaluis Sarchisian Gurău şi di-rectorul Teatrului pentru Copii şi Tineret, Lică Gherghilescu. „Sunt rare cărţile de felul acesta, despre teatrul de păpuşi, sunt rare cărţile despre teatru în general, dar iată că, astăzi, avem plăcerea să asistăm la un astfel de eveniment impor-tant”, a spus gazda manifestării, dr. Corina Apostoleanu. „Teatrul de Păpuşi este una dintre staţiile din care personalităţile se vor urca în acel tren cu un mers continuu spre lumina culturii”, a spus Tudor Cos-tache.

Înzestrată cu darul povestitului, Anaid Tavitian evocă cu măiestrie

„Metamorfoza unui vis”, cu… păpuşi

şi răbdare, în culori calde, înteme-ietorii instituţiei de cultură tomi-tane – Claudia Cristescu şi Lucia Trotonghi Cristescu -, regizorii, scenografii, spectacolele, făcând totodată, într-un consistent capitol, un necesar „Elogiu al modestiei”. „Celor omişi le cer. cu smerenie, iertare, cu speranţa că această carte este un început de documentare

pentru viitorul istoriografiei unui Teatru pentru Copii centenar la Constanţa”, scrie Anaid Tavitian în motivaţia lucrării.

Mirela StÎNgădupă telegrafonline.ro

-

aa

ar r

T

24

TREI MARI CINEAşTI PE SCARA RAIULUI

Semnalăm apariţia, la Editura Arca Învierii, a unui volum sem-nat de doamna Elena Dulgheru – specializată în relaţia dintre cin-ematografie şi estetica sacrului – despre motivul şi simbolistica Scării Raiului în operele a trei mari cineaşti moderni: Kusturica, Tark-ovski, Paradjanov. Prefaţa este semnată de un nume care nu mai are nevoie de prezentare – Manue-la Cernat.avem de-a face cu un demers es-tetic ambiţios, aparent riscant dar, la o privire atentă, cît se poate de motivat prin substanţa spirituală a

operelor investigate, vizînd o „re-descoperire a Bizanţului” în arta Europei de Sud-Est. E vorba – în termenii Manuelei Cernat – despre „O scară al cărei model îndepărtat e cărarea verticală de îngeri, oame-ni şi demoni din visul patriarhului Iacob. O scară a anamnezei” şi, totodată, de „trei sensibilităţi şi paradigme auctoriale reprezen-tative pentru cele trei moduri de relaţionare cu sacrul din lumea contemporană”. Anume: sacrul imuabil al credincioşilor marilor religii, sacrul relativizabil al ag-nosticilor şi cel refuzat al ateilor. Pe linia acestui demers, Elena Dulghe-ru diagnostichează, mai întîi, „maladia” contemporană a uitării sacrului în arta contemporană (şi nu numai…), identificînd prin in-termediul celor trei mari figuri ale cinematografiei, trei căi ale „reamintirii”. Incursiunea în is-toria filmului religios şi în rap-orturile acestuia cu politicul este însoţită, avenit, de analiza forme-lor de reprezentare filmică a me-sajului spiritual din ultimele cinci decenii, dublată de identificarea promptă a surselor estetice, filozo-fice şi ideologice aferente. Trebuie spus că, din cele trei substanţiale studii de caz privind imaginile

trei mari cineaşti pe Scara raiului

Cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la tragica asasinare a savantului şi scriitorului de origine română Ioan Petru Culianu (mai 2011), la editura pariziană Les Amis de I. P. Couliano a apărut o revistă-caiet – Les cah-iers „Psychanodia” – ce continuă proiectul demarat prin lucrările Colocviului”Psychanodia” (As-

cension et hypostases ini-

Paradisului, cel mai amplu şi mai detaliat este – nu întîmplător – cel dedicat cineastului armean Serghei Paradjanov, veritabilă microm-onografie. Într-adevăr: filmogra-fia acestuia (Sayat-Nova, Aşik-Kerib, Legenda fortăreţei Suram ş.a.) sau, cu o inspirată formulă a autoarei, „cinem-arheogra-fia” sa, oferă, de departe, gama cea mai bogată şi mai diversă a reprezentărilor edenice, ducînd filonul creştinismului răsăritean, armeano-bizantin, pînă pe coor-donatele postmodernismului, care îi acordă – crede Elena Dulgheru – o nouă şansă reprezentaţională. „Postmodernismul creştin” e văzut ca „un miracol al Răsăritului” şi, aş adăuga, o contribuţie majoră a artei răsăritene contemporane. Densă, multistratificată, cu un discurs vădind competenţă, pre-cizie a valorificării surselor şi claritate conceptuală, cercetarea urmăreşte varii izvoare biblice şi mitico-simbolice (între care leg-enda românească a Mănastirii Argeşului), iar rezultatele sunt demne de toată atenţia, dincolo de fruntariile esteticii cinematogra-fice. Volumul este completat, la fi-nal, de o „Anexă bio-filmografică” a celor „trei mari”.

tiatiques de l‘âme. Mystique et es-chatologie á travers les traditions religieuses) din 2006. Iniţiatorii acestor manifestări – şi editări – au fost scriitorul şi istoricul re-ligiilor Ara Alexandru Şişmanian şi soţia sa Dana Şişmanian. Tot ei sunt şi principalii protagonişti ai numărului de faţă: Ara Alexandru Şişmanian semnează, în sumarul

acestuia, un amplu şi extrem de laborios studiu referitor la viaţa şi circumstanţele, încă neeluci-date, ale morţii lui Culianu, „ci-tite” într-o cheie a transgresiunii multiple (Les sept transgressions de Ioan Petru Culianu), iar Dana Şişmanian – un fragment dintr-un studiu mai amplu despre chest-iunea, încă netranşată, a existenţei

şişmanian, culianu, Psychanodia

-

aa

ar r

T

R E C E N Z I I

1 - 2 / 2012

sau inexistenţei „şamanismului la români”, pe urmele cercetărilor lui Mircea Eliade, maestrul lui Culianu – care s-a ocupat, cu alte instrumente, de reprezentările ascensiunii sufletului în diferite tradiţii mistico-religioase (textul Danei Şişmanian se intitulează, semnificativ, Chamanisme chez les Roumains. Pourquoi pas?). Alături de cele două texte semnalate, sunt incluse şi o serie de reproduceri ale unor interviuri şi convorbiri înregistrate la Paris în 1993, cu ocazia unei alte ediţii a colocviului „Psychanodia”. Protagonişti sunt nume de marcă ale studiilor reli-gioase, istorice şi antropologice: Ugo Bianchi, Moshe Idel, Ted Anton, Gilles Quispel, Catherine Durandin, Cicerone Poghirc, Mi-hail Nasta, Paul Drogeanu, Ale-xander Arguelles, Michel Mas-son. O secţiune specială include discuţii pe marginea comunicărilor susţinute de diferiţi participanţi din mediul academic internaţional – Gilles Quispel, Iegor Reznikoff, Denise Jourdan-Hemmerdinger, Tara Michael, Moshe Idel, Ugo Bianchi, Marie-Eve Colin, M.-A Amir Moezzi, cu, în final, o se-rie de „concluzii” ale lui Cice-rone Poghirc. Atît studiile soţilor Şişmanian, cît şi transcrierea

Joi 15 decembrie în Aula Academiei Române a avut loc ceremonia de decernare a premiilor

Academiei Române pe anul 2009

La secţiunea filologie şi literatură Premiul Ion Creangă a fost acor-dat scriitorului Varujan Vosganian pentru romanul “Cartea Şoaptelor” apărut la Editura Polirom în anul 2009. Premiul a fost înmînat autoru-lui de academicianul Eugen Simion, în prezenţa preşedintelui Aca-demiei Române, acad. Ionel Haiduc, şi a membrilor reuniţi în cadrul

Adunării Generale a Academiei.

Premiul Academiei române pentru “cartea şoaptelor”

dezbaterii mai sus-menţionate ar merita un comentariu analitic de-taliat într-o revistă de specialitate sau generalistă. O vor face, prob-abil – dacă vor avea răgazul şi curiozitatea intelectuală de a se apleca asupra lor – specialiştii în materie şi/sau cunoscătorii vieţii şi operei lui Ioan Petru Culianu. Contribuţiile consemnate aici o merită cu prisosinţă. Deocamdată,

ne mărginim să înregistrăm cu satisfacţie continuitatea acestor colocvii şi devotamentul soţilor Şişmanian pentru personalitatea regretatului savant, a cărui pos-teritate exegetică şi ştiinţifică se dovedeşte, iată, foarte productivă.

cristina MANUk

-

26

24 decembrie 2011… O mare de flori şi lumini cât durerea tuturor celor prezenţi fizic, cu gândul sau sufletul, durere neexprimată în lac-rimi şi cuvinte. Conducem pe ul-timul drum pământesc pe HARU-TIUN (ARTIN) TEOSIAN cel care pentru un timp, pe care îl speram cu ecou, a reprezentat centrul co-agulant al Comunităţii Armene din Argeş. El şi-a dedicat mulţi ani din viaţă refacerii Bisericii Armene din Piteşti pe care acum 10 ani am aniversat-o la 150 de ani, biserica înaintaşilor lui în care a crescut cu credinţă, speranţă şi dragoste pen-tru armenitate şi Dumnezeu. Un om generos în bunătate datorită căruia s-a mărit cercul prietenilor noştri, indiferent de naţionalitate şi religie.S-au amânat alte misiuni (PS. Epis-cop Datev Hagopian), copiii şi-au aniversat ziua de naştere fără Tata (Pr. Azad Mandalian), doamnele au fost lăsate singure cu pregătirile de sărbători (Pr. Ezras Bogdan – parohul Bisericii Armene Piteşti, Pr. Krikor Holga, con-silier Eparhial Măchitar…).

„Cine clădeşte o casă, cu prisosinţă o Biserică este plăcut lui Dum-nezeu”, a spus PS. Episcop Datev Hagopian, iar „prezenţa Primaru-lui Piteştiului Tudor Pendiuc a ali-nat cumva durerea”. Domnul Pri-mar Pendiuc a amintit cu plăcere şi nostalgie buna colaborare locală şi nu numai cu Parohia Armeană şi personală cu Artin Teosian ca reprezentant al acesteia; în luna octombrie 2011 Primari din oraşe cu Comunităţi Armeneşti au fost invitaţi în Armenia la invitaţia ES. Hamlet Gasparian, Ambasadorul Armeniei în România, cu colabo-rarea Parohiei Armene Piteşti, to-tul cu binecuvântarea, pe atunci încă PC Arhimandrit Datev Hagopian – Întâistătătorul Bisericii Armene din România. Această călătorie a mărturisit Primarul Tudor Pendiuc, a lăsat amintiri unice şi sperăm cu urmări reciproc avantajoase. Cu Artin Teosian s-a con-tinuat tradiţia respectului şi bu-nei colaborări dintotdeauna cu

gazdele noastre constant os-pitaliere – poporul şi statul

român. Totul făcut pe în-delete, de-a lungul tim-pului cu CREDINŢĂ, SPERANŢĂ, DRAGOSTE

Ines BUDAN

Lecţia de credinţă, speranţă, dragoste

Un site pentru elisabethopolis

Comunitatea armeană din Dumbrăveni (filiala UAR şi Fundaţia Armeană Dumbră-veni) au creat un site dedi-cat oraşului Elisabethopo-lis (Dumbrăveni) pe care puteţi să-l vizionaţi la adresa

http://www.elisabethopolis.ro/

Site-ul ofera un tur virtual al Catedralei Armene din oraş precum şi al Castelului Apaffy ( doar parţial deocamdată).

Felicitări domnului Călinescu, preşedinte al Filialei UAR Dumbrăveni, pentru această iniţiativă.

MULŢUMIRI

Redacţia Ararat mulţumeşte tuturor celor care ne-au felicitat cu ocazia sărbătorilor de iarnă

atît prin e-mail, scrisori sau telefonic.

Vă urăm un an 2011 plin de bucurii şi realizări.

-

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL

(Constanta). Tiberiu COSOVAN

(Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis ŞAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Cristina POPA (Karabagh)

Sergiu SELIAN(Australia)

Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ

Pagină web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucuresti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83I.S.S.N.1220-9678

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ara

ra

T1 - 2 / 2012

REDACŢIA ARARAT

O serie de concerte intitulate „Never Again” vor fi organi-zate până în 2015 şi au ca scop sensibilizarea publicului cu privire la Cauza Armeană.

Flora Martirosyan, marea cântăreaţă de origine armeană, intenţionează să continue se-ria de concerte „Never Again” până în 2015, anul în care se comemorează 100 de ani de la Genocidul Armenilor. Cu ocazia unei conferinţe de presă ce a avut loc la Erevan, această artistă cunoscută, care locuieşte de ceva ani la Los Angeles, a apreciat ca un mare succes con-certul care a avut loc pe 1 no-iembrie anul trecut. Flora Mar-tirosyan, care este de asemenea şi fondatoarea organizaţiei internaţionale de caritate „Ar-tists for peace” (Artişti pentru pace) a putut să obţină colabora-rea cu muzicieni şi artişti foarte cunoscuţi pe plan mondial pre-cum Stevie Wonder, Eric Benet, Bobby Brown, Michael Stone şi Chaka Khan.

La finalul concertului pe care l-a susţinut în sala Gibson din Los Angeles, Stevie Wonder a spus: „În fiecare zi pe care ne-o dă Dumnezeu, eu mă trezesc şi mă rog ca astfel de tragedii sa nu se mai repete. Toată viaţa mea am luptat pentru pace şi dreptate. Am participat la acest concert nu neapărat ca ambasador al păcii, aşa cum se obişnuieşte să fiu numit, ci ca Stevie Won-der, omul. Sunt încântat că am auzit vocea Florei Martirosyan, este o plăcere enormă. Ea are o voce unică şi excepţională. Astăzi nu numai că m-am fa-miliarizat cu Cauza Armeană, dar m-am şi întâlnit cu noi pri-eteni. Am promis că voi scrie un cântec pentru această mare cântăreaţa, şi cel mai probabil va fi un duet pe care îl vom cân-ta împreună.” Până în 2015, organiza-torii vor încerca să implice su-perstaruri internaţionale din di-verse ţări, care vor face un apel pentru recunoaşterea Geno-cidului Armenilor. Următoarele concerte vor avea loc în Rusia, apoi în Europa şi în mai multe ţări din Est. Flora Martirosyan nu a dat detalii suplimentare dar a anunţat că această iniţiativă îi va implica şi pe Madonna, El-ton John, Montserrat Caballé şi alţii. Tot în cadrul acestui pro-iect este prevăzut şi un concert solo a lui Stevie Wonder în Ar-menia.

Silvia terZiAN

StevieWonder cântă pentru cauza Armeană

Jean JaurèsDiscurs despre masacrele din armenia

Paris, Camera Deputaţilor, 3 noiembrie 1896

“Se fac, iată, 18 ani de cînd Europa reunită la Congresul de la Berlin a recunoscut chiar ea necesitatea de a-i proteja pe subiecţii armeni din Turcia. Se fac, iată, 18 ani de cînd a introdus în Tratatul de la Berlin an-gajamentul solemn de a proteja siguranţa, viaţa, onoarea armenilor.”“Este datoria noastră a tuturor dacă Eu-ropa a eşuat în misiunea sa, dacă, divizată în interior de lăcomii, invidii, egoisme ce nu pot fi mărturisite, a lăsat să fie omorît acolo un întreg popor ce avea dreptul să poată conta pe cuvîntul său; este datoria noastră a tuturor să venim şi să mărturisim aici greşelile şi crimele Europei pentru ca aceasta să fie forţată la reparaţiile nece-sare.”