Exilul interior sau

Nevoia de adevăr

După ce cu câţiva ani în urmă revista Discobolul a publicat ancheta Scriitori români în exil, am considerat că nu e lipsit de interes a ne opri la condiţia scriitorului român exilat sau autoexilat la el acasă, aruncând o privire „curioasă” şi dincolo de graniţele nefireşti ale ţării. În intenţia noastră, ancheta de acum, pe care am numit-o generic Exilul interior sau Exilul de acasă, se doreşte o provocare a unor rememorări, de ce nu chiar reconsiderări asupra unor realităţi dramatice dintr-o epocă din care încă ne mai bântuie fantomele trecutului, trecut nu de puţine ori ţinut sub tăcere probabil dintr-o pudoare a omului de cultură cuprins de lehamite şi de-o stranie sfială în faţa maleficului care i-a marcat viaţa şi creaţia şi care îşi manifestă încă nocivitatea. Nicidecum nu ne propunem să ne substituim unei instanţe de moralitate prin eventualele „depoziţii”, cât pentru a ne întreţine luciditatea, aceasta în pofida ideii că ne-am afla pe un teren deja bătătorit de numeroasele jurnale şi memorii. Credem că este utilă şi mai cu seamă instructivă rememorarea (repetată) în primul rând pentru generaţiile tinere, care nu o dată spun: „E problema voastră, pe noi nu ne interesează”. De ce n-am mărturisi că ancheta noastră e şi rezultatul unor discuţii şi tatonări, aici, la Chişinău şi la Cernăuţi, cum nu sunt lipsite de interes nici argumentele unor colegi care au refuzat să răspundă anchetei noastre. La fel de interesantă ni se pare psihologia unor scriitori care au avut „sarcini” în sistem şi care n-au ezitat nicio clipă să răspundă chestionarului nostru.

Discobolul

2

Date fiind condiţiile deosebite ale scriitorilor care au creat dincolo de graniţele ţării şi din respect pentru suferinţa lor, ei fiind nevoiţi să suporte şi presiunile deznaţionalizării, am realizat câte un set de întrebări pentru colegii din Basarabia şi Bucovina de nord, urmează să vedem dacă răspunsurile vor şi sosi. Iată cele trei chestionare adresate celor circa 120 de scriitori prin e-mail sau poşta clasică:

Chestionarul pentru scriitorii din România:

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă? 2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta? 3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare ? 4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

Chestionarul pentru scriitorii din Basarabia:

1. Ce a însemnat şi ce mai înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova? Vă rugăm să faceţi câteva referiri şi la statutul limbii şi culturii române din timpul dictaturii comuniste şi de acum în Republica Moldova. 2. Ce părere aveţi despre fenomenul cultural actual din Republică şi accesul intelectualului la valorile culturale româneşti şi universale, dar al tinerei generaţii? Care sunt căile de acces la cultura scrisă sau vorbită şi dacă ele sunt corespunzătoare în comparaţie cu cele ale altor naţionalităţi.

Exilul interior

3

3. Are scriitorul de aici speranţa unei perspective optimiste în eventualitatea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, dar vreo speranţă a revenirii la patria mamă.

Chestionarul pentru scriitorii din Bucovina de nord:

1. Ce a însemnat şi ce mai înseamnă să fii scriitor român în Bucovina de nord? Faceţi câteva referiri concrete la condiţia dumneavoastră de scriitor, a limbii şi culturii române în timpul dictaturii comuniste şi de acum din Bucovina ocupată? 2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul şi oamenii lui, cu cenzura? 3. Ar fi fost scrise altfel cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus libertate de exprimare? În ce fel anume? 4. Ce drame trăieşte scriitorul din Bucovina de nord astăzi? Faceţi, vă rugăm, referire la condiţia românilor în momentul de faţă şi rolul intelectualului şi a omului de cultură din acest spaţiu în vederea unei implicări active în menţinerea spiritului de apărare a drepturilor legitime. 5. Să fi pierit oare complet optimismul românilor din această parte a Europei? Ce şanse daţi populaţiei româneşti din Bucovina de nord în ce priveşte onoarea şi dorinţa de manifestare plenară în acest spaţiu mioritic?

Notă: A conceput şi realizat ancheta Cornel NISTEA, cu

sprijinul colegilor de redacţie.

Discobolul

4

GHEORGHE GRIGURCU

O experienţă traumatizantă

Supus la interogatorii, percheziţionat, într-o dimineaţă m-am văzut cu manuscrisele confiscate,

transportate în saci la omnipotenta instituţie 1. A fi scriitor sub dictatura comunistă fără să o slujeşti

propagandistic n-ar fi putut fi decît o experienţă traumatizantă. Din păcate, am fost unul din scriitorii ce şi-au consumat cea mai mare parte din traiectul vieţii în regimul comunist. Cu cît ne îndepărtăm mai mult de acel timp nefast, cu atît acesta pare a „cîştiga” în imprecizie, vag, neverosimil, precum într-o indirectă soluţie absolutorie. Tinerii de azi (nu doar cei din România), în măsura în care-i mai interesează stratul recent al trecutului (şi prea adesea nu-i mai interesează), par dispuşi a privi cu neîncredere asprele realităţi de atunci, a socoti că exagerăm, suntem tendenţioşi, ne lamentăm disproporţionat etc. Cam aşa cum se comportau occidentalii cînd li se vorbea despre viaţa de după Cortina de fier şi care şi la ora actuală mai apleacă o ureche credulă la apelurile marxismului. Două exemple, la întîmplare. Sarkozy a pronunţat, la 25 septembrie 2008, la Toulon, după cum ne informează presa, un discurs „cu accente marxiste”. Şi tot în întîmpinarea crizei economice, numărul pe octombrie al revistei „Le magazine litteraire” e închinat marelui Marx, capitolul central purtînd un titlu expresiv: Marx. Les raisons d`une renaissance. Ce-ar mai fi de spus? Oamenii mai în vîrstă îşi ruminează decepţiile mai vechi şi mai noi, unele extrem de proaspete, junii îşi cufundă privirea într-un orbitor orizont al viitorului european. Hai să ne amintim totuşi „bucuriile” ce le

Exilul interior

5

rezerva condeielor literare un regim care se pretindea eliberator la maximum, ultimul strigăt în materie de democraţie. 1. Cenzura. Nici o tipăritură nu era îngăduită fără a trece prin filtrul vigilenţei ideologice, cu atît mai deconcertantă cu cît „linia”, sacrosancta „linie” a partidului unic, se schimba mereu, în funcţie de tacticile oportuniste ale cîrmacilor, dintre care unul, „genial” sau pe aproape, îmbina într-un stil cît se poate de nemarxist comunitarismul cu autoritarismul. Pretinsa desfiinţare, la un moment dat, a numitei instituţii de „scris-citit” sui generis de către Ceauşescu n-a constituit decît o gogoriţă. Funcţia ei se adîncea aidoma unei boli ce avansează tot mai mult în interiorul ţesuturilor. Mascată, adică transferată editurilor, redactorilor, altor instituţii, ticăloşia cenzurii se amplifica prin înmulţirea cenzorilor, prin însumarea anxietăţii, panicii, servilismului lor. 2. Publicaţiile interzise. Încă la sfîrşitul anilor `40 (cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge!), autorităţile comuniste au elaborat un index masiv, după ştiinţa noastră în cel puţin două tomuri, cu un asemenea titlu. El cuprindea cvasitotalitatea cărţilor semnificative din interbelic, fără a-i omite pe clasici, primejdioşi pasă-mi-te în ediţiile viciate de concepţia criticii „burghezo-moşiereşti”. În virtutea unui astfel de instrument inchizitorial, s-a făcut prăpăd în numeroase biblioteci din instituţii şi particulare, sortite flăcărilor. În cel mai bun caz, ţinute sub lacătul greu al unui obscurantism de care politrucii acuzau … religia. Nu mai vorbim de volumele ori periodicele ce ar fi putut sosi din „lumea liberă”, considerate mai periculoase decît niscaiva maşini infernale. Mulţumesc Atotputernicului că am scăpat nepedepsit pentru vina gravisimă de a fi procurat, de unde se putea şi cum se putea, o asemenea literatură demonizată, esenţială totuşi pentru instruirea unui intelectual de tip umanist, într-un climat în care învăţămîntul, pe toate treptele sale, era cu stringenţă îndoctrinat. Într-un climat în care - e bine ca tinerii să reţină un atare detaliu ce ar putea fi socotit de ordinul fantasticului - un şir de intelectuali de frunte ai ţării s-au văzut condamnaţi la ani grei de temniţă pentru deţinerea unor cărţi ce nu erau pe placul oficialităţii. 3. Obligativitatea obolului propagandistic. Pe lîngă aspectul interdicţiilor, strategia sistemului comunist în planul culturii înfăţişa şi un aspect al solicitării. Mai bine

Discobolul

6

zis al imperaţiei, în sensul unei participări la discursul politic fără de care multă vreme editarea unei cărţi ori colaborarea în presă nu erau posibile. Într-o oarecare măsură situaţia s-a schimbat în jurul anului 1965, cînd a avut loc o aproximativă „liberalizare”. Viclenia ideologilor tolera acum un „estetism” epurat de orice referinţă la neajunsurile progresiv accentuate ale „socialismului real”, iremediabil pornit pe povîrnişul crizei finale. Nu era altceva decît o diversiune menită a inhiba atitudinea de critică socială. Dar se cuvine să menţionăm aci două situaţii tăios distincte. Pe de-o parte cea a autorilor cărora li se îngăduia partitura apolitică, dar care serveau puterea prin declaraţii de adeziune, prin diverse manifestări agreabile acesteia, pe de alta a celor ce nu acceptau nicio formă de compromis. A intransigenţilor. Ultimii erau trataţi fără menajamente, marginalizaţi în fel şi chip, daţi afară din slujbe, cu cărţi amînate ani în şir, sfîrtecate de cenzori ori pur şi simplu nepublicate. Am făcut parte, vai, din ultima categorie.

2. Refuzul de-a participa la „cultul civic” sau „laic”, aşa cum denumea Raymond Aron comunismul, relevînd substratul său parodic-religios, m-a costat. De unde să încep? La 18 ani am fost exmatriculat, după numai un trimestru, de la Şcoala de literatură, pentru teribila culpă de a-i fi vizitat pe Tudor Arghezi la Mărţişor şi pe d-na Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu la fostul sediu al cenaclului Sburătorul, nevoit a mă transfera la Facultatea de filologie din Cluj. De aci am fost din nou exmatriculat, în anul al doilea, din pricina cîtorva absenţe de la orele de marxism-leninism, şi reprimit doar în urma intervenţiei lui Lucian Blaga pe lîngă decan. La terminarea studiilor universitare, deşi obţinusem un premiu întîi pe ţară în anul penultim şi începusem să public versuri şi articole de critică, am fost dat de-o parte. Neizbutind a rămîne în metropola transilvană, aşa cum doream cu candoare, m-am înapoiat la Oradea, la părinţi. Am şomat un an şi jumătate. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, în acele zile de cumpănă cîteva pene de autoritate în literele oficiale, Ov.S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă, s-au năpustit asupra firavelor mele începuturi publicistice, taxîndu-le drept „idealiste”, „mistice”, ilustrative pentru o „critică de salon”. Devenisem oaia neagră, exemplul negativ la îndemînă din rîndul debutanţilor. În consecinţă, semnătura mea n-a mai putut apărea în presa culturală preţ de aproape şapte ani. Credeam că visul meu

Exilul interior

7

literar s-a stins pentru totdeauna. Tinereţea mi s-a scurs în bună parte sub semnul unei atari decepţii. Bucuros cînd, în fine, în 1965, la reînfiinţarea revistei „Familia”, am devenit redactor al acesteia, m-am pomenit, aparent inexplicabil, suspectat, şicanat în redacţie, în pofida bogatei mele prezenţe în coloanele mensualului şi a aprecierilor favorabile care au venit din partea criticii. Deznodămîntul era previzibil. După nouă ani de activitate, am fost izgonit şi de la „Familia”, pe motivul, unicul care ar fi putut fi invocat şi care mi-a fost comunicat cu cinism, că n-am scris nimic despre partid şi nu l-am citat niciodată pe „tovarăşul” Ceauşescu. Era unul din efectele „tezelor din iulie”, care au dat mînă liberă colaboraţioniştilor şi veleitarilor veninoşi. Timp de 16 ani n-am mai avut dreptul de a primi un serviciu. Pe deasupra mi s-a dat a înţelege că, din pricina memoriilor de protest pe care le adresam „forurilor”, şederea mea în urbea de pe Crişul Repede devenise indezirabilă. Astfel s-a inaugurat o nouă etapă a „exilului intern” de care am avut parte, odată cu plecarea mea în Amarul Tîrg. M-aş fi stabilit, evident, într-un centru cultural (unii confraţi mai norocoşi au avut şansa de-a se „exila” chiar în Capitală), însă mă izbeam de sistemul medieval al „oraşelor închise”. În Amarul Tîrg m-a luat în primire Securitatea. Cum să scape bravii băieţi cu ochi albaştri prilejul de a-şi dovedi lealitatea faţă de copioasele lor retribuţii decît hăituindu-l pe cel ce continua a publica texte incomode, la ultima limită a cenzurii, pe cel ce era mereu menţionat la Europa liberă? Supus la interogatorii, percheziţionat, într-o dimineaţă m-am văzut cu manuscrisele confiscate, transportate în saci la omnipotenta instituţie. Percheziţia ce a avut un asemenea nobil ţel s-a dovedit extrem de scrupuloasă, desfăşurîndu-se cu lentoare, pe durata mai multor ore. Prezent la nemiloasa scotocire a casei, tatăl meu, foarte grav bolnav, a suferit un şoc de pe urma căruia, în puţine zile, i s-a.tras sfîrşitul. Putea oare poliţia politică să-mi lase o mai de neşters amintire?

3. Ba bine că nu! Orice carte cenzurată cuprinde un procent de sacrificiu. Au existat, în perioada comunismului, subiecte tabu şi persoane tabu, despre care nu se putea scrie decît în chip univoc aprobator, orice rezervă asupra acestora incumbînd riscuri. Lista, dacă încerc a o recompune, era suficient de eterogenă. În afara

Discobolul

8

demnitarilor de partid şi de stat, i-aş putea menţiona pe (ei înşişi nomenclaturişti) Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Titus Popovici, Eugen Barbu, D.R. Popescu, dar şi pe Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza. Cei din eşalonul doi, odinioară nume emblematice ale „realismului socialist” în ofensivă, cultivau de la un timp o comodă „rezistenţă de cafenea”, postură ambiguă, inconsistentă, în care o minimă distanţare de unele practici oficiale se împletea cu o temeinică inerţie procomunistă. Autorii în cauză nu şi-ar fi permis a-şi pune în joc nici solidele avantaje materiale dobîndite, nici reputaţia descinsă pînă-n programele şcolare, ambele datorate partidului. În pofida tuturor piedicilor, n-am renunţat la a-mi rosti punctele de vedere în legătură cu fenomenele ce mi se păreau reprobabile în „epoca de aur”. Astfel am fost cel dintîi care a luat distanţă faţă de gloria tot mai exorbitantă, nelipsită de-o logistică politică, a lui Nichita Stănescu, într-un articol din „Luceafărul”, în 1968, şi, după cîte-mi amintesc, singurul care, într-un comentariu din „Viaţa Românească”, în 1980, a cutezat a vorbi pe şleau despre ultrainfluentul, temutul pe atunci Adrian Păunescu. Am scos în evidenţă, contrazicînd ierarhia curentă, un şir de autori de valoare neagreaţi de putere precum Leonid Dimov, M. Ivănescu, Emil Brumaru, Radu Petrescu, Alexandru George etc., precum şi pe optzeciştii aflaţi la început de drum, frecvent lăsaţi de izbelişte. La răsunătorul Colocviu de poezie de la Iaşi, din 1981, am avut o luare de cuvînt dintre cele mai inconformiste, şi, în genere, în articolele, răspunsurile la anchete, interviurile publicate în reviste (multe rămase doar acolo), am dat glas, atît cît s-a putut, unor opinii iritante pentru culturnici.

4. Orice s-ar spune, să admitem că dispariţia cenzurii reprezintă o cucerire considerabilă pentru scriitorime, pentru întreaga obşte românească. Noi, cei ce-am trecut prin îndelungata perioadă a prohibiţiilor totalitare, suntem plenar în măsură a o aprecia. Dacă mai există „alienări”, „angoase”? E foarte posibil, în funcţie nu numai de factorul economic care, să admitem şi acest lucru, face ca marea majoritate a oamenilor scrisului să nu stea pe roze, ci şi de „prudenţa” excesivă, timorarea ori de-a dreptul conjuncturalismul unor publicaţii. E însă vorba doar de opţiunea unor cercuri ori persoane, nu de o trăsătură a peisajului cultural în ansamblul său. Ambiţia cîte unui „lider” de presă este de a nu „se pune rău” cu alţi

Exilul interior

9

„lideri” la care se uită, complice, pe orizontală ori, de sus în jos, cu un reflex de obedienţă. Se cuvine însă a ţine seama de un fapt: un text ce nu poate apărea într-un ziar sau într-o revistă sau la o editură poate fi publicat în altă parte. Ceea ce nu se putea întîmpla înainte de decembrie `89, cînd nu exista alternativă, cuvîntul cenzorului semitransparent sau obscur avînd un rol decisiv. Ocolit de unele organe de presă, Paul Goma n-a apărut în altele? N-am citit aprecieri foarte diverse în legătură cu autori situaţi în prezent la cota de mediatizare cea mai înaltă precum Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu? Şi pentru a încheia circular însemnările de faţă, să reamintim că un concept precum libertatea e înţeles într-un chip semnificativ diferit într-un context al opresiunii, bunăoară într-o ţară ex-comunistă, şi într-unul în care viaţa democratică şi-a urmat cursul fără întrerupere. Într-un mediu care n-a cunoscut totalitarismul, termenul în cauză e nu o dată privit cu indiferenţă sau chiar cu o persiflare ce reverberează, paradoxal, statornicia normalităţii. De pildă pentru Paul Valery, libertatea ar fi unul din „acele detestabile cuvinte care au mai multă valoare decît sens, care cîntă mai mult decît ne vorbesc, care întreabă mai mult decît ne răspund” … Oare vom ajunge şi noi, cîndva, să ne plictisim de libertate? Să n-o mai percepem ori s-o ironizăm? E o încercare pentru tinerii de azi. Oricum, optimismul se cade să le aparţină în primul rînd lor …

Discobolul

10

ALEXANDRU VLAD

Prolog la un răspuns

Nu pot să nu-mi amintesc spaima pe care o aveam la Echinox

că numărul va fi oprit, se va tărăgăna apariţia, şi vom fi chemaţi la rectorat.

Exil interior – sună frumos! În tinereţea mea exista un roman

spaniol cu titlul acesta fascinant, nu-mi mai amintesc de cine, un scriitor cu nume multe.

Desigur, scrisul este o formă de libertate interioară, cere libertate interioară şi produce, oarecum pe cale de consecinţă, libertate interioară. Astfel privit, scrisul pare mai degrabă o ieşire din exil, o refuzare a acestuia. Desigur, într-o oarecare defensivă eram, existau lucruri pe care le făceam sau le spuneam doar cu uşile închise. Comuniştii şi organele lor specializate reuşiseră să ne inducă faptul că întreaga societate (omogenă, spuneau ei) este o instanţă de judecată a tuturor excepţiilor şi abaterilor de la regulă. Şi pe atunci, în iresponsabilitatea vârstei, ne făcea plăcere s-o provocăm, s-o şocăm. Exista nevoia unei manifestări, puţin stridentă (cel puţin aşa ar fi considerată aceasta dacă s-ar produce astăzi), a libertăţii personale. Provocările cu care tatonam cât spaţiu vital avem pentru această libertate aduceau de multe ori sancţiuni, provocau accidente care de multe ori îţi puneau viitorul pe o anume direcţie, îi dădea un anume vector. M-am ales devreme cu un dosar la Securitate şi asta m-a transformat într-un opozant. Nu unul politic – mă interesau mai degrabă cărţile, muzica, fetele, filmele, cum era şi firesc – ci unul care devenise foarte dependent de sentimentul său de libertate.

Exilul interior

11

Călătoream aiurea cu mărfarul (erau anii ’60, ai baladelor lui Bob Dylan şi cărţilor lui Salinger şi ceva mai târziu Jack Kerouak). Şi pentru că am ajuns la cărţi trebuie să spun că refuzam canoanele liceului (şi ale pedestrei profesoare de română, de altfel soţia unui scriitor proletcultist căruia puţini îi mai ţin minte numele) citind masiv clasici de la biblioteca şcolii, fapt pentru care am fost pedepsit. Aşa că repede am descoperit plăcerea lecturilor subversive, a discuţiilor în medii „sigure”, dacă acestea erau vreodată sigure. În ce priveşte experienţa cu cenzura aceasta a venit repede, mai repede decât aveam să devin scriitor. Nu pot să nu-mi amintesc spaima pe care o aveam la Echinox că numărul va fi oprit, se va tărăgăna apariţia, şi vom fi chemaţi la rectorat. Orice accident de genul acesta ni se reproşa ca o „prostie” o „iresponsabilitate” care trebuia imediat dreasă. Cenzura era astfel considerată, oarecum ca pe vremea lui Cehov de altfel, drept ceva inevitabil.

Cărţile la care nu aveam acces (ca şi filmele de altfel) căpătau o anumită aură: prin citirea lor ne-am fi vindecat de un complex, de un handicap, am fi ajuns la o cunoaştere nefalsificată. Mai târziu mi-am dat seama că nu e chiar aşa, dar până şi lucrul acesta nu se poate înţelege şi accepta decât în libertate.

Lecturile noastre erau prea variate, necanalizate şi lipsite de un discernământ adevărat, pe care încercam să-l escaladăm prin cantitate: citeam toată beletristica tradusă care apărea în librării. A trecut ceva vreme până când am pus oarecum lucrurile la punct, dar timpul părea pe atunci infinit, şi datorită vârstei şi datorită faptului că acesta încremenise sub comunism. Şi brusc am înţeles lucrurile printr-un mecanism destul de simplu. Voi da un exemplu ca să mă fac mai bine înţeles. Într-un roman despre mediul muncitoresc, roman care se numea Cu ghearele şi cu dinţii (vedeţi ce fel de literatură zace în memoria mea?), există o secvenţă în care eroul, treaz în timpul nopţii lângă nevasta lui care dormea, era preocupat de o singură idee; de ce i se supraîncălzea lui la fabrică cuptorul de topit metale. Ei bine, la Steinbeck să zicem, lucrurile ar fi apărut mai degrabă invers: muncitorul i-ar fi spus râzând colegului de lângă el: „Se supraîncălzeşte cuptorul acesta ca noaptea fundul neveste-mi!” Şi această atitudine era cea naturală, cea adevărată. Mediul

Discobolul

12

muncitoresc, aşa cum îl cunoscusem eu, obligat să lucrez pe undeva în fiecare vară, se putea găsi în romanele lui Allan Silitoe şi nu în cele ale scriitorilor români de la acea dată. Cărţile româneşti care se bucurau de renumele că scăpaseră miraculos de la cenzură m-au dezamăgit în general şi am sfârşit prin a nu mai avea încredere în genul acesta de reputaţii.

Nu scriam pentru sertar, dar scriam în deplină libertate. Nu vedeam ce anume ar fi putut fi prohibit (chiar şi după normele cenzurii comuniste) în proza scriitorilor străini pe care-i admiram. Aveam un singur criteriu: textul acesta să se poată citi şi în alt context politic la fel de bine. Dar eroii prozelor mele, încă de pe atunci, nu sunt înscrişi în sistem, sau nu au o bună relaţie cu acesta. Încercam să nu accept literatura aceea ca etalon, să nu-mi însuşesc limitele de viziune. Cuvintele interzise mă interesau mai puţin. Şi totuşi, nu peste multă vreme, aveam să aflu pe propria piele, cât de frustrantă poate fi o discuţie cu un redactor de carte care nu avea altă obsesie decât să anticipeze obiecţiile unui cenzor. „Ştiu, te înţeleg, sunt eu însumi scriitor, dar nu va merge, nu trece!” Lungi discuţii confidenţiale la telefon aveau loc dintr-un birou închis al redacţiei „Steaua” ca să se obţină de la domnul Mătală avizul de bun de tipar.

Şi eu mă opresc deocamdată aici, cu speranţa că alţii din cei care răspund anchetei „Discobolul” tocmai de aici vor începe.

Exilul interior

13

IRINA PETRAŞ

Excesele din discursul despre literatura sub comunism ţin de un oportunism încă profitabil, dar şi de neputinţa de a asuma firesc

timpul care trece. 1.-4. Tentată să adaug o doză mare de relativism oricărei

priviri asupra lumii, asupra oamenilor, nu sunt deloc potrivită pentru ancheta dumneavoastră care sugerează, din start, o direcţie, o „teză”. Vorbiţi despre fantome, adevăr (Adevăr!), marcat, substanţă malefică, criminali nepedepsiţi, agresivitate, angoase, gulag românesc (termen el însuşi contestat ca impropriu pentru situaţia din România) etc. Trebuie să spun încă o dată că nu cred în absoluturi, iar Adevărul nu intră în preocupările mele pur şi simplu fiindcă totul e interpretare, aşadar un ceva încărcat de subiectivism, partizanate, ignoranţă istorică etc., etc. Eu, muritoarea de meserie, apelez la gândul morţii intravitale ca la cel mai bun revelator al rostului feluritelor lucruri şi întâmplări omeneşti. Lista mea de priorităţi se organizează mereu din această perspectivă şi fără recurs la sfinţi, dumnezei ori diavoli.

Privirea lucidă (înţeleaptă?) şi activ resemnată o moştenesc din familie. Pe tatăl meu, trecutul, tot trecutul, avea să-l hărţuiască mereu. Om al datoriei, cinstit şi harnic, cu respect pentru Lege, fără să înţeleagă cu totul fragilitatea adevărului şi dependenţa lui de capricii politice, a fost un nemulţumit blând, închis în sine, pentru care, în lume, nu era niciodată rânduiala pe care şi-o dorea. La noi acasă, deşi Istoria şi-a vârât adesea coada, cel mai tare contau

Discobolul

14

făcuturile şi împlinirile paşilor succesivi, cei care ţineau de tine, nu de lume neapărat. Tata a trecut prin „epurări” şi cercetări, i s-a înscenat şi un proces, a făcut memorii, a sperat reabilitări. Un unchi, frate al tatei, fost prizonier la ruşi, făcea închisoare politică, închis de comunişti că nu-şi ţinuse gura şi pusese întrebări incomode în public. Alt frate murise în focul colectivizării ca activist comunist, ucis de un „recalcitrant”. O vecină săsoaică povestea despre naţionalizare şi despre câte i s-au luat atunci, alta despre deportarea în Rusia şi meseria învăţată acolo; ştiam că unul dintre profesori însoţise, entuziast, armata hitleristă până la Berlin, altul fusese, se zicea, în SS. Acum îmi erau vecini şi nu păreau prea incomodaţi de trecut, chiar ocupau posturi bunicele. Eu n-aş fi intrat la liceu dacă n-aş fi avut cea mai mare notă, 10, fiindcă eram fiică de funcţionar şi locurile erau limitate după apartenenţă socială (atârna strâmb la cântar şi unchiul închis politic, fireşte). A murit Stalin – tocmai descoperisem nişte vechi almanahuri săteşti la bunica şi n-aveam timp de fleacuri. A murit Dej – eram în excursie, pe dealuri, cu profesoara de română şi povesteam despre Blaga – încă nu se studia la şcoală. Când am aflat vestea, mi s-a părut importantă, căci multă lume se arăta tulburată, dar nu se compara cu ştirea că murise Sadoveanu, ori Călinescu, ori Arghezi, ştiri pe care le-am primit ca pe lucruri care mă priveau direct. Toate celelalte erau lucruri din afară pe care nu le puteai schimba. S-a întâmplat să văd mereu în preajmă ambele feţe, aproape simultan: oameni cărora le era mai bine şi oameni cărora le era mai rău ca înainte. Am aflat devreme că răul şi binele sunt relative de când lumea. Că în cele care ţin de organizarea Lumii nu pot schimba nimic, dar că pot să am lumea mea, bogată şi liberă, pe care nu mi-o ia nici un regim. Singuratecă, puţin dispusă să trag sfori pentru un loc mai călduţ în altă parte, mi-am construit o impermeabilitate destinsă. Istoria cu majusculă reţine capricios lucruri stridente, războaie, crime, atrocităţi, ştie mai multe despre cel care a dat foc unei cetăţi decât despre cel care a înălţat-o. Aşa stând lucrurile, nu-mi pierd prea mult timp cu Ea.

Excesele din discursul despre literatura sub comunism ţin de un oportunism încă profitabil, dar şi de neputinţa de a asuma firesc timpul care trece. Nu pot să intru în jocul condamnărilor, al inventarelor negre, al punerilor la zid. E un joc risipitor de timp preţios. Important e adevărul tău interior şi respectul minim pentru

Exilul interior

15

adevărurile celorlalţi. Faţă în faţă cu un trecut îndelung contrafăcut – şi, repet, nu doar dintr-o singură direcţie! – amnezia nu se învinge prin inventarieri operate dintr-o singură perspectivă, ci prin încercarea de a înţelege la rece mecanismele complicate şi nu de puţine ori capricioase ale fiinţei umane angrenate în organismul social-politic... Ororile (relative mereu, să nu uităm!) sunt, în ordine existenţială, la adevărata scară umană, cea valabilă indiferent de sistem şi epocă, accidente, fenomene atipice (dar de o atipicitate caracteristică oricărui regim din istoria omenirii) şi, oricât de odioase în clipa istorică, neglijabile ca identitate/identificare adevărată. Nu pot funcţiona decât anonim, ca situaţii crizice (dictatură, supraveghere răuvoitoare şi insistentă), nu ca „personaje” cu stare civilă. Şi, de cele mai multe ori, vinovaţii nu plătesc.

Diabolica inteligenţă subversivă a regimului, cu toţi activiştii, mari şi mici, părând sforari de geniu şi minţi atotcuprinzătoare, vizionare, e cel puţin exagerată. Ori aşa îmi sună mie, după 20 de ani de exerciţiu generalizat al gândirii şi vorbirii libere. Descriu aici un adevăr al meu, amestec de alb şi negru, niciodată tragic şi apocaliptic. Înţeleg perfect mărturisirea lui Al. Paleologu cum că până şi puşcăria e o aventură biografică şi atât, nicidecum răul intolerabil, cel care pune în pericol echilibrul interior. Vorbind dinspre echilibru şi luciditate, nu multe lucruri îţi poate face un regim, oricât de opresiv (dacă nu să te extermine la propriu e scopul său), când lucrul cel mai important pentru tine e gândul tău activ şi liber, cantitatea de cunoaştere pe care o poţi întoarce lumii în care trăieşti; dacă nu confortul material te obsedează şi nu prin el îţi măsori libertatea, atunci nu poţi fi cumpărat şi, prin urmare, nici vândut. Cum sunt dispusă să văd lucrurile cu umor şi nu pariez pe conjuncturi, nici nu mă pricep la oportunităţi şi şanse de prins din zbor, n-am avut iluzii/deziluzii memorabile. Contez pe ceea ce pot face eu în ciuda condiţionărilor exterioare.

Ceea ce Pascal Bruckner numea la mélancolie démocratique – starea de perplexitate a celui tocmai ieşit dintr-o societate tiranică, dar paternalistă pentru care libertăţile nu sunt decât forme ale derutei, ale părăsirii – s-a instalat degrabă la noi şi are toate şansele

Discobolul

16

să se cronicizeze. „Cum să trăieşti fără duşmani?” se întreabă subtitlul cărţii lui Bruckner. Fiindcă stricta organizare comunistă fusese duşmanul necesar pentru construirea utopiilor libertare ţinând locul rostului, fără acest duşman, are loc căderea bruscă în utopia goală, suspendată, fără rost, fără scop, fără autoritate. Dispărînd autoritatea de comandament (cea ideologică), ar trebui să intre în acţiune o valoare interiorizată autoritară – Frumosul, Adevărul, Sinceritatea (vezi Jean Starobinski, L’auteur et son autorité, cu sugestii valabile şi la nivelul simplului cetăţean, nu doar al autorului). Orfanitatea – cel mai stăruitor sentiment al epocii de tranziţie din Europa de Est – acutizează nevoia de autoritate până la cote auto-demolatoare, demobilizatoare. Cu un proaspăt accent adăugat de criza capitalismului mult visat. Re-psihificarea nu se poate realiza decât conştient, adică prin re-deprinderea gesturilor constructive, ordonate, în condiţiile unei noi societăţi (amestec de bine şi rău, ca orice societate omenească). Şi prin asumarea îndrăzneaţă a micşorării omului în satul planetar.

Când regimul se proclamă al libertăţilor, scriitorul se descoperă inutil, deşi libertăţile unui regim (ale oricărui regim) sunt mereu incomplete, parţiale, mincinoase. Oricum, el, scriitorul, nu mai poate concentra în jurul său mulţimi însetate de speranţă, de vreme ce toate speranţele sunt „slobozite” în discursuri oficiale insistente. Paradoxul e numit de Saul Bellow, de pildă, care la un simpozion despre dizidenţa interioară (concept lansat de Norman Manea, după lectura unei scrisori din închisoare a lui Havel) spunea: „În Est, eraţi arestaţi şi închişi fiindcă dădeaţi glas opiniilor voastre, în vreme ce în Vest, poţi face câte declaraţii revoluţionare pofteşti şi nu te ceartă nimeni, dar nici nu te bagă în seamă. Aici nu erau pedepse şi de aceea nici seriozitate nu e. Libertatea, prin urmare, e un soi de glumă.” Contextul şi spiritul vremii explică parţial, dar nu justifică deloc mentalităţi, atitudini, convingeri, acţiuni. Subversiunea e a artei în general – ea sugerează că realitatea nu e reală, când ea chiar nu e reală!!! Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simţuri imperfecte, pe de o parte, şi al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parţiale, remaniabile, pe de altă parte, realitatea e şi ea ficţională şi subversivă. O situare prea dramatică faţă în faţă cu „adevărurile” ei e cel puţin naivă.

Ca intelectual, ca om obişnuit să apeleze zilnic, dacă nu

Exilul interior

17

permanent, la intelect, înţelegere, gândire cumpănită, eşti conştiinţă a vremii tale fiindcă ţi-ai propus să-i fii martor, s-o scrii. Întrebarea e cât de obiectivă îţi e subiectivitatea privirii scrutătoare. Schimbarea de sistem din ’89 n-a adus schimbarea bruscă şi simultană a creativităţii artistice. Asta fiindcă literatura (arta, în general) nu respectă calendarul evenimentelor politice, nu se pliază automat, nu se supune, fiind prin definiţie rebelă şi personalizată.

Fac parte din generaţia 70, din generaţia Echinoxului prim, originar. Anii mei de facultate s-a întâmplat să coincidă, am mai spus-o, cu cea mai deschisă şi mai promiţătoare perioadă a României postbelice: 1965-1970. Au fost ani de o seninătate deplină care ne-au marcat definitiv. Îmi plăcea Clujul cu grădinile lui, bibliotecile erau locuri privilegiate şi mirabile – chiar şi obţinerea (fără prea mare greutate) a unei cote secrete făcea parte din minunile acelei vremi – nu erau decât obstacole fireşti ale iniţierii. Aveam abonament ieftin la teatru şi la filarmonică, puteam să-mi cumpăr toate cărţile noi (aproape zilnic apărea o carte nouă, până nu de mult prohibită, ori o traducere de rangul întâi din literatura universală). În 1968, apărea Echinoxul. Toate visurile păreau să se transforme, ca de la sine, în realitate. Greutăţile nu ne speriau. Aveam o privire larg înţelegătoare asupra lumii, privire care nu ne-a părăsit niciodată cu totul. În general, cred că suntem o generaţie aşezată, în sens ardelenesc. O generaţie care îşi vede de treabă fără ieşiri zgomotoase în prim plan. Excepţiile nu fac decât să confirme regula.

Apoi, dacă mă gândesc bine, mulţi dintre cei care trăgeau sforile „canonice” în literatura de dinainte de '89 sunt şi azi sforari activi, semn că nu de regim e vorba în multe dintre întâmplările vieţii literare...

Nu ţin minte nici o întâmplare traumatizantă cu cenzura, am scris mereu ce şi cum am dorit. Am reeditat cartea despre Camil Petrescu doar pentru a-i revizui, cât am putut de drastic, stângăciile, nu pentru a corecta ideologii. Tot aşa în cazul cărţii despre Eminescu, Creangă şi Veronica Micle. În panorama scrisului meu critic tocmai apărută la Editura Ideea europeană, Literatură română contemporană, am pus alături aproape tot ce am scris din 1970 încoace (peste 1000 de pagini!) fără să fie nevoie să intervin în

Discobolul

18

textele mele vechi. Ele ar putea fi modificate doar dacă mi-aş propune o re-citire a cărţilor comentate din perspectiva instrumentarului meu critic îmbogăţit între timp. Altminteri, sunt vârste succesive ale criticului care sunt, exprimate de fiecare dată sincer. Şi liber.

Exilul interior

19

LEO BUTNARU

Despre varianta originală şi cea „tradusă” a libertăţii

Maică Literatură Română iartă-i poetului

involuntara-i neascultare de-a se fi născut în Basarabia

şi nu la Bucureşti...

A – Ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova? Înainte

de toate, – dar nu înaintea talentului, harului, vocaţiei, ci, mai bine zis, dimpreună cu acestea, susţinut şi propulsat de ele, – înseamnă să ştii a profita, dacă – nu din plin, cât mai mult – de libertatea care, există, bineînţeles, şi în stânga Prutului. Libertatea spirituală într-un context de constrângere (cenzură) economică. Autorităţile comuniste, sper – cât mai povizorii, de aici încolo, nu susţin decât pe cei care le sunt loiali, aceştia, de regulă, – mediocri. Însă nu prea există scriitori care să li se fi angajat lachei la curte. Iar, în general, fenomenul, fenomenologia condiţiei de a fi scriitor român în Interriverania Prut-Nistru e, în mare, următoarea: mai mulţi colegi de-ai noştri au publicat deja cărţi la edituri prestigioase de „dincolo”, din dreapta Prutului. Pe ei îi văd numai şi numai în contextul lieraturii române, gândindu-mă la Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Irina

Discobolul

20

Nechit... Iar dacă s-ar fi întâmplat ca, deocamdată, să nu fi apărut la edituri serioase de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj alţi colegi, precum ar fi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Nicolae Esinencu, Vasile Romanciuc, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Ghenadie Nicu, ei nu pot fi receptaţi decât ca scriitori români autentici, ceea ce a fost remarcat în mai multe studii critice, apărute în prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Evident, unele nume mi-au scăpat, dar mai sunt, mai sunt câteva demne de atenţie transbasarabeană...

Sigur, şi eu am trăit şi trăiesc anumite sentimente mai speciale, când un volum sau altul mi-au apărut sau îmi apar la edituri precum „Cartea Românească”, „Eminescu”, „Dacia”, „Junimea”, „Anthropos”, Fndaţia Culturală „Poezia”, Editura Muzeului Literaturii Române sau cea a Institutului Cultural Român, „Vinea”... Nu pot să nu mă bucur, când traducerile mele sunt solicitate la „Humanitas”, „Ideea Europeană”, „I. Krasko”, chiar şi la Madrid, unde Editura „Hebreo erante” mi-a publicat o selecţie din poezia unuia din ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev...

Astfel că e uşor frivol să vorbim de identificarea cu „literatura care se face la Chişinău”, pentru a afla ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova. Literatura e una, română, în caz contrar (sau... colateral) poate fi altceva, chiar... antiromânească, în cazul „localiştilor”, „moldoveniştilor” reducţionişti, obişnuiţi cu ţarcul provincialismului, „belşugului” de la Puţintei...

De altfel, atitudinea mea e uşor polemică nu numai într-un caz, ci şi în celălalt, ceea ce se înţelege, cred, şi din următorul poem:

„Maică Literatură Română iartă-i poetului involuntara-i neascultare de-a se fi născut în Basarabia şi nu la Bucureşti…” Însă într-un alt text, de acum vreo cincisprezece ani, eram

(am şi rămas) în aceeaşi ideaţie oarecum paradoxală, specifică situaţiei noastre, însă ceva mai dramatică, dar, de asemenea, neeludând subtextul de bonomie ironică şi autoironică – ce ne caracterizează, nu, ca popor? În „Poemul de identificare a propriului protrector” îl declaram pe Sfântul Terapont „ocrotitor al / poeziei

Exilul interior

21

terra-pontico-euxine a poeţilor români”, pe care, concomitent, îl imploram să nu o facă de oaie, „precum Sfântul Ermolaie / care a uitat că i s-a dat în cerească grijă / politica aceasta carpatină ce miroase a / laptele caprelor din Bucegi după care / căprarul aleargă forfotind de înjurături...”

Prin urmare, la Chişinău, în Moldova Estică (de la verbul „a fi” – este!) raportul, raporturile de aflare şi identificare sunt mult mai complexe, dar şi stimulative pentru crearea literaturii. Române, fireşte.

B Dar să revenim la ceea ce ar putea fi punctul forte, dar, în

anumite situaţii, – şi cel slab: libertatea. Sau: scriitorul şi libertatea. Cum a fost şi este ea gestionată de scriitorul român. Din Basarabia. Sau, parţial, chiar – de pretutindeni. Astfel că ceea ce voi spune despre Interriverania are o anvergură mai cuprinzătoare.

Aşadar, ca să mă refer la tema „scriitorul şi libertatea”, iată, vine gândul – şi se sparie gândul... Pentru că aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi. Drept (strâmb!) rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi cei mai mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi...

Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voiţa şi fapta lor.

Sau, poate, cei mai mulţi sunt doar (încă) derutaţi... Însă durează prea de tot această dezorientare...

Apoi, libertatea şi economia de piaţă, şi în editarea de carte, fireşte, au dovedit că nu chiar toate sutele de persoane cu carnete de scriitor, care, în Basarabia, se obţin ridicol de uşor, – nici pe departe toate aceste persoane ar fi „confiscate” de pasiunea fundamentală şi irevocabilă a scrisului. Prin aranjamente şi orgoliu, poate că doar din simplu moft garnisit cu câteva damigene, unii ajung în uniunea

Discobolul

22

scriitorilor de la Chişinău, astăzi tot mai „diluată” de vărsarea în ea a neaveniţilor. Aceştia sunt nişte diletanţi doar... votanţi, odată la patru ani. Doar atâta li-i dat lor „de scriitor” – votul întru perpetuarea blazării...

Astfel că uniunea („scriitorilor”) cade, cu siguranţă, sub „incidenţa” vitriolului lui Petru Poantă: o cumunitate care îşi exibă „graţioasa mediocritate printr-o continuă şi voioasă petrecere”, satisfăcându-şi iluzia unui oarecare nonconformism cu care speră să-şi acopere anume lipsa de calităţi de cu adevărat buni scriitori şi intelectuali virtuoşi.

Bineînţeles, cu excepţiile de rigoare, a 20-30 de individualităţi, scriitori adevăraţi; excepţii ce sunt, totuşi, cu mult mai puţine, decât ar retro-îndreptăţi acele „aşteptări optimiste”... Însă aici trebuie să menţionez că problema unde se încadrează, cât contează, sub aspect axiologic, un scriitor sau altul (cu sau fără ghilimele), este chiar problema personală a fiecăruia şi nicidecum o cotaţie colectivă, la hurtă. Cine ar avea dreptul să-l „admonesteze” pe X că, vezi, amigo, nu te încadrezi în literatura română, ci rămâi doar?... ( Unde?...)

Însă pretenţii faţă de deplorabila prestaţie a uniunii scriitorilor trebuie să avem fie şi din motivul că ea nu este ce ar trebui să fie, azi: un sindicat al breslei, nu al găştii...

С – Fie, în sens foarte convenţional, să admitem şi sintagma de

„literatură basarabeană” sau de – scriitor român din Basarabia... Bineînţeles, aici, uneori, problema sensibilă ţine de... inerţie: mai mulţi reprezentanţi ai respectivei aripi literare româneşti, printre care şi unii cu adevărat dăruiţi cu har, nu au, totuşi, şi aptitudinea de a se actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensiblitate care, ne place sau nu prea, de suntem conservatori, tradiţionalişti sau mai ştiu eu ce, – ele, modificările, se întâmplă mereu în societate, în arealul spiritual românesc, cel european, în lume, în condiţia existenţială a omului ca individ sau individualitate. Pentru că e o permanentă schimbare de nuanţe; intervin, imperios, altfel de accentuări, de dizlocări semantico-receptive. Asta e, precum spunea şi Andrei Codrescu într-un dialog cu Vitalie Ciobanu (revista „Contrafort”): s-a încheiat, s-a epuizat o anume mentalitate a gustului. Oricum, chiar şi la noi, cei care suntem

Exilul interior

23

ceva mai indolenţi, e pe cale a se întâmpla acelaşi fenomen, ca parte componentă a procesului de modificare a conştiinţei în plan universal. De nu eşti în stare să le faci faţă unor atare imperative, te arunci în capul altora, blamezi, fără a-ţi da seama că eşti un blazat.

Apoi, la noi, pe ambele maluri ale Prutului, încă nu s-a înţeles, de către mai mulţi, că (şi) scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieşire din impasuri, să evite înfundăturile plafonării, să descopere şi să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienţei de sine, autoadulării sau adulării de grup, gaşcă; să evite cerşitul de consideraţie din partea publicului. Să-şi respecte superioritatea faţă de mulţimea ce reacţionează mai curând instinctual, şi nicidecum exegetic, valorizant. Dacă pricepem, cum s-ar spune, să nu-l amestecăm pe Beethoven cu „amore, amore” din cântecelele – multe, deja, chiar dacă suntem în secolul XXI, – atât de gustate de textieri, compozitori şi interpreţi de estradă „moldovenească”. Acest „amore” poluant, ce ajunge deja ca şi un barbarism sadea (şi... sadic!), confirmă că unii au rămas încă în final de secol XIX şi prima jumătate a secolului următor, dominate de suspinele înfocate, gen Conachi: „Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin”.

Dar, revin şi zic: să nu-l amestecăm pe Enescu cu – pardon! – hip-hop-ul. Da, merge comparaţie, deoarece conţine şi... hopul... atât de frecvent în cultura şi literatura provincialismului, localismului...

D – În ce priveşte tânăra generaţie, de care vă interesaţi, pot

spune doar ceea ce se ştie: mă bucură prestaţia tinerilor mei colegi. A unora – de-a dreptul excelentă. Nu e o simplă vorbă ce spun, aici-acum-şi-astfel, pentru că simpatiile, colaborările şi susţinerile noastre mutuale nu ţin de secrete, ocultism, fiind cunoscute. Sunt solicitat de revistele construite de tineri din întreg spaţiul cultural românesc, în unele public frecvent, în altele chiar ţin rubrici... multianuale. Deloc puţini tineri scriu cu înţelegere despre cărţile mele. Cu unii dintre ei am întreţinut corespondenţă, cu alţii – şi acum ne mai aflăm într-un permanent schimb de noutăţi, idei, consideraţii. Prin internet, în primul rând, dar şi prin intermediul „clasicei” telefonii sau aproape

Discobolul

24

anticei... poşte, prin care primesc cărţile, autografele lor, revistele la care scriu dânşii. Unii dintre ei mi-au solicitat interviuri, pe care le-au publicat la Iaşi, Chişinău, Bucureşti, Braşov, Botoşani, Piteşti, Galaţi... Mi-au dedicat spaţii considerabile în reviste electronice... Apoi, constat că, înde ei, mai mulţi juni colegi îşi recomandă adresa blogului meu literar de pe internet, o includ, de asemenea cu titlu de propunere, în blogurile lor.

Fie-mi iertată involuntara nemodestie, dar, pentru a rotunji răspunsul, voi apela la o consideraţie a unuia dintre tineri sau – mai tineri, Vitalie Ciobanu care, încă acum peste un deceniu, scria că generaţia tânără mă „consideră pe drept cuvânt un exponent mai rutinat al tendinţei sale de sincronizare cu „suflul” literaturii române de ultimă oră”.

E Iar la ispitirea ce ţine de intergrarea în Uniunea Europeană,

vă răspund cu un poem: „ÎN CIRCUL MONDIAL În tragicul circ al politicii mondiale Basarabia mi se arată drept acrobată forţată de călăi să meargă pe sârmă ghimpată”. Iar întru întreţinerea speranţei de revenire la patria mamă,

am un mic descântec: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei”. Ceea ce, însă, nu înseamnă că nu cred că, într-un viitor nu

prea îndepărtat, Republica Moldova va intra cu succes în generala criză mondială, inclusiv în cea din Uniunea Europeană. Satul globalizat e o realitate. Iar în Europa, poate că şi... s(T)atul continentalizat.

Exilul interior

25

F P.S. În chestionarul menit colegilor din dreapta Prutului

aveţi şi o întrebare despre unele aspecte concrete ale relaţiei scriitorului cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura... Posibil oarecum nemodest, îndrăznesc să răspund şi eu, „intrusul”. Cu un singur moment doar: pe 9 septembrie 1977 (...de Ziua Republicii Populare Bulgare, – precum indica, grijuliu-internaţionalist, fila de calendar sovietic), la insistenţa ştabilor komsomolişti, presaţi de securitate, eu am fost dat afară din postul de redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu (de la a cărui naştere se împlineau 160 de ani), în care se spunea că ilustrul înaintaşi a fost unul din protagoniştii Actului Unirii Principatelor. Tot acolo se amintea şi de munteanul Ghrigore Alexandrescu, ceea ce îi înfurie la culme pe băgătorii de seamă: tot ce era „extra-moldovenesc” – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănăţean etc. – în RSS Moldovenească era prohibit. Acum, însă, la Chişinău, lumea vine la bibliotecile „Transilvania”, „Alba Iulia”, „Târgu Mureş”, „Târgovişte”, iar cine doreşte – chiar şi la restaurantul „Transilvania” de pe bulevardul Mircea cel Bătrân... Sau Cuza-Vodă or Mihai Viteazul, bulevardele... Precum s-ar spune la Odessa vecină: astea-s deja două mai deosebiri... Chiar dacă, de fapt, e una singură. Ca un început de dreptate ce trebuie să li se facă românilor. Inclusiv, scriitorilor.

Discobolul

26

RADU MAREŞ

Absenţa solidarătăţii

Nu-l obliga nimeni cu pistolul la tâmplă pe scriitor să-şi asume comanda socială...

Relaţia scriitorului cu sistemul vechiului regim era de

subordonare necondiţionată, la fel ca în închisoare sau cazarmă. În anii ’50, cei mai negri, abaterea sau chiar bănuiala de abatere, umbra abaterii de la regulă, neexecutarea de ordin, erau sancţionate, la semnalul vigilentei falange cominterniste a criticii (nu-i mai enumăr pe cei în cauză, sunt peste o sută), cu o ferocitate îngrozitoare. A fost un alt fel de „reeducare” dar cu o strategie identică celei din închisoarea de la Piteşti.Apoi, odată cu deschiderea puşcăriilor de la începutul anilor 60, subordonarea s-a codificat în propoziţii noi, neucigătoare iar represiunea s-a birocratizat. Nu-l obliga nimeni cu pistolul la tâmplă pe scriitor să-şi asume comanda socială, formulată – culmea – tot de tartorii cominternişti ai realismului socialist originar. Venea el singur, de bună voie, chiar cu entuziam, să-şi vâre capul în jug. Adaptarea la sistem, am mai spus-o într-un text mai amplu, devine tema cea mare a romanului românesc care se va scrie timp de jumătate de secol. Cu asta, „reeducarea” scriitorului român s-a încheiat. Din impuls propriu, acum, el se construia, se modela, după un tipar nou iar romanele unei întregi epoci, în felul lor autoreferenţiale, transcriau această experienţă de conştiinţă fără precedent, „dumirirea”, mai oribilă decât experienţa zisă fascistă de o mie de ori.

Exilul interior

27

* Despre cenzură. Pare neverosimil ca fiecare rând tipărit să fi

fost citit, verificat şi finalmente aprobat formal de o instituţie anume. Autoritatea cenzorului nu putea fi pusă în discuţie, cu atât mai puţin competenţa lui – poate doar de partid saude securitate şi la un nivel unde scriitorul n-avea acces. Între cenzori erau şi scriitori, mult mai bine plătiţii primii decât ceilalţi. Era un băiat care mă saluta respectuos, eu fiind mai în vârstă. Scria poezii şi îşi bea cafeaua zâmbind în dreapta şi-n stânga plin de omenitate. Într-o bună zi, a fost luat pe sus şi instalat în scaunul invizibil. Metabolismul i s-a schimbat brusc ca şi tabieturile dinainte, ca şi vocaţiile secrete. Inspira acum nu frică – sau, poate, unora –, cât o anume prudenţă. Oricum, el şi încă unul sau doi vegheau deasupra a tot ce se tipărea la Cluj şi nu era deloc o joacă, ceva despre care se poate discuta relaxat sau glumind.

Acest mediu toxic de suspiciune şi de supracontroale făcute cu lupa producea o anume forma mentis, anume reacţii de apărare (sau de atac), anume eschive de la formularea problemei de conştiinţă ca atare. Era o lucrare în timp, aproape insesizabilă, o metamorforză extrem de lentă...

Pe mine, dintr-o antipatie pe care nu mi-am explicat-o niciodată satisfăcător, deşi poate nici nu antipatia lucra, m-a urmărit insistent un cenzor, devenit după revoluţie personaj foarte important, de rang înalt. Cred că niciodată n-am mai fost citit, nici înainte, nici de atunci, cu atâta atenţie. Orice text de-al meu venea în pagina dată spre aprobare împestriţat de tăieturi, cu sublinieri şi semne de întrebare. Modificările trebuiau operate rapid şi fără crâcnire, pagina retrimisă, spre relectură, întrucât aşteptau tipografii cu maişinile lor pornite. Nebunia era că dacă autorul se înfuria n-avea voie să-şi retragă textul. Acesta putea fi scos doar prin dispoziţia de sus, iar la o asemenea dispoziţie de „scoatere din pagină” nu se putea opune nimeni. Despre această bucătărie scriitoricească unde, la un pas greşit, la o eroare infimă, putea fi distrus un destin, Magda Ursache scrie la Iaşi o carte colosală pe această temă.

Eu vreau să adaug altceva. Împotriva autorului care dădea de furcă cenzurii, şi implicit colegilor din redacţia revistei literare se

Discobolul

28

crea spontan o ostilitate. Ea poate fi formulată astfel, ca să fie înţeleasă şi azi: din cauza lui, toate stau pe loc, sunt blocate, suferim toţi. Pe deasupra, alţii trebuie să-şi bată capul şi să dreagă ce-a fost depistat ca inconvenabil. Autorul textelor „cu probleme” devenea antipatic la modul cel mai insidios, nici măcar afirmat. Solidaritatea care se năştea era cu semnul minus. Organismul cel mare, colectivitatea, îl împingea încet-încet spre margine iar curajul devenea un fel de fandoseală păguboasă dar şi lăsată pe seama celorlalţi, care-s cuminţi, dar se aleg cu ponoasele. Până la urmă, ţi-era şi jenă, chiar şi de amici să rişti o propoziţie cinstită. Renunţai la ea benevol, ştiind cu ce te vei pricopsi.

* La un colocviu dedicat problemelor romanului, unde

participa lume foarte bună, am povestit despre Pe cont propriu, carte care îmi apăruse nu demult. Era 1986. Din carte îmi fuseseră tăiate 50 de pagini. Niciuna, dar absolut niciuna din aceste pagini n-avea nici cea mai mică atingere cu problemele considerate delicate sau periculoase, „fitiliste”, ale momentului, eu având o bună ştiinţă şi o lungă experienţă de hărţuieli cu cenzura operată revistelor. Problema pe care o semnalam eu confraţilor roamncieri, colegilor, prietenilor era cea a abuzului. Nu revendicam nimic, cazul fiind consumat. Nici măcar nu protestam. Propuneam reflecţiei un studiu de caz: de ce se taie (dintr-un text dat) ce se taie, şi de ce, neexistând nici o regulă, nu se taie altceva sau şi altceva? Care-i limita acestui arbitrariu absurd? etc. Una din reacţiile interesante obţinute e că undeva clopoţise soneria de alarmă, unul dintre organizatori fusese convocat ca să i se ceară relaţii despre mine. Eram prieteni şi a venit imediat să-mi şoptească aspru: astâmpără-te! Alta a venit din partea unui important critic, om la care ţineam, fiind într-o oarecare măsură prieteni. Faci şi tu pe grozavul! a venit el să mă ia de braţ să facem câţiva paşi împreună. Chiar crezi că ai să atragi cu asta atenţia asupra cărţii? E aşa grozavă? Etc. Era, ca la şah, o mutare inteligentă care îl blochează pe adversar şi-i taie orice iniţiativă. Or, de acest gen de suspiciuni n-am ştiut niciodată să mă apăr satisfăcător, preferând să cedez – şi nu cred că e vorba de laşitate...

Cele spuse până aici explică, cred, absenţa solidarităţii în breasla sciitoricească: orice protest, la noi, era repudiat şi în prima şi-n a doua instanţă. Solidaritatea în numele unei idei sau cauze a fost,

Exilul interior

29

şi am impresia că a şi rămas, tratată ca lucrare zadarnică, pierdere de vreme, prostie. Aşa se explică excluderile, cele din partid sau din Uniunea scriitorilor, şi – în general – şedinţele de judecată, devenite o rutină din care erau chiuretate toate ezitările, orice tresărire de conştiinţă, orice îndoială. Paul Goma a evocat în mai multe rânduri asemenea şedinţe de condamnare. În cele ce-i erau dedicate, el insista asupra participanţilor. Azi, când figurile s-au uitat iar numele spun prea puţin sau nimic, uluitoare rămâne unanimitatea. Putem accepta că un vot împotrivă, atunci când sentinţa era pusă la vot, ar fi presupus, cum am arătat mai sus, eroisme dubioase sau cine ştie ce alte machiavelisme. Dar nici măcar o abţinere în nu ştiu câte decenii? Nici o banală abţinere, domnilor şi doamnelor! Una de leac, să fie trecută în cont la capitolul curaj. Niciuna. În Memoriile sale, Breban povesteşte – şi el! – într-un loc cum, într-o asemenea situaţie de cumpănă s-a descoperit în pielea goală, părăsit de absolut toţi, chiar şi de câţiva foarte buni şi vechi prieteni. Toţi i-au întors spatele. Prescurtând, cam aşa s-a distilat o anume disperare, cu toate arsurile sale invizibile de acid. Urmează descurajarea şi abandonul...

* Niciuna din cărţile mele de după 1990 n-ar fi fost publicată

înainte. Întâi, că tema niciuneia încă nu se copsese în mintea mea. E, apoi, unghiul de atac divers, contând enorm în contrucţia oricărei cărţi şi, după mine, fiind decisiv în roman: faţă de materia epică eram situat altfel înainte de 1990. În fine, mai e voluptatea nouă descoperită în scrisul liber, atât de preţioasă încât n-aş da-o pe nimic.

* Libertatea scriitorului român de azi merge până acolo încât

el, scriitorul, poate să-şi maculeze, să-şi calce în picioare, să-şi „deconstruiască” tot ce ar trebui păstrat cu infinită delicateţe şi grijă, fie şi în secret, dacă se jenează de ochii lumii. Zic chiar mai mult: scriitorul e liber acum să-şi submineze propria condiţie cu tot cu miturile ei fondatoare şi să-şi facă din asta scopul final. (Există o formă de nebunie furioasă descrisă în tratate unde bolnavul se automutilează şi trebuie pus în cămaşă de forţă...) Nebunia asta nu foloseşte nimănui, bine înţeles. Sau foloseşte? E indusă şi încurajată? Recompensată?

Discobolul

30

Am publicat varii note pe acest subiect. Prompt, am fost însă anunţat: eşti monitorizat. Se pare că în condiţiile noii libertăţi, Fratele cel Mare urmăreşte vigilent tot ce facem şi nu ne pierde din ochi o clipită. Încă nu-mi dau seama dacă e tragic sau doar amuzant. Sunt cu toate astea optimist ca orice proletar intelectual care n-are de pierdut decât lanţurile.

Exilul interior

31

GHEORGHE SCHWARTZ

Atunci şi acum

„Sigur că a fost cenzură, mai ales după ce Ceauşescu „a desfiinţat cenzura”

(în anii şaptezeci), sigur că te luptai cu zmeul, numai că, după,

au apărut foarte puţine lucrări de sertar...” Cred că tema aleasă riscă să se devalorizeze, de cât a fost

discutată. De obicei, discutată prost. Fie că avem mărturii ale unor „dizidenţi” care numai dizidenţi n-au fost, fie că scriu despre „anii lumină” personaje care nici n-au trăit acei ani, nici nu i-au studiat cu adevărat. Că nu i-au trăit, ferice lor, mai ales că nu trebuie neapărat să fi trăit în Egiptul antic, de pildă, pentru a folosi acel decor. Cu condiţia să-l studiezi înainte de a da sentinţe despre el. Pentru a nu acuza pe alţii, mă pun pe mine însumi în situaţia de a judeca un eveniment de atunci. Era în primăvara lui 1987, mama mea tocmai murise după o suferinţă îngrozitoare şi eu eram profund marcat. Asta se întâmpla în vreme ce tovarăşii, după ce timp de şase ani n-au permis să se ţină nici o adunare a scriitorilor, după teribila Conferinţă (azi prea puţin cunoscută) din vara lui 1981, au decis să testeze starea Uniunii printr-o şedinţă la Timişoara, considerând că acolo este o asociaţie mare, dar cuminte. Numai că acolo m-am prezentat eu, în starea în care mă aflam, cu un program în vreo 32 de puncte în vederea reformării statutului scriitorului. După ce am citit

Discobolul

32

documentul, s-a făcut o linişte de mormânt, apoi, rând pe rând, mai mulţi „dizidenţi”, prin cuvinte energice şi pline de indignare patriotică, au pregătit lemnele pentru rugul pe care urma să fiu urcat. Norocul meu a fost că tovarăşul din CC al PCR care conducea ostilităţile a întrerupt acel autodafe şi a propus o pauză. Timp în care a stat de vorbă cu mine, solicitându-mi o discuţie la Bucureşti. Discuţie care n-a avut, bineînţeles, niciodată loc, fiind socotit mai prudent ca totul să fie trecut în uitare. Singurul efect a fost că altă adunare a scriitorilor nu s-a mai ţinut în România până în 1990. Amintesc acest episod pentru că o urmare tot a mai avut: în ianuarie 1990, cineva şi-a adus aminte de ieşirea mea de la Timişoara (iată că nimic nu se pierde cu adevărat!) şi mi-a cerut materialul citit atunci pentru a-l publica drept „filă de rezistenţă al scriitorilor”. Am căutat acele pagini, le-am citit şi le-am rupt ruşinat. Ceea ce în 1987 părea act de mare curaj, la începutul lui 1990 dădea impresia unui discurs molâu, ca să nu spun de circumstanţă. Deci, dacă eu care am trăit acele vremuri, având în decembrie 1989 peste zece cărţi publicate şi nu mai puteam pricepe adevăratele primejdii prin care tocmai am trecut, ce să cer cuiva care cunoaşte câte ceva doar din mărturiile subiective ale unor oameni dornici de a se pune pe ei în prim plan?

Atunci a fost rău. Dar un rău care permitea depistarea cu uşurinţă a duşmanului comun şi care strângea la un loc mari pături ale societăţii. Scriitorului, dacă a apucat să aibă o cât de mică notorietate, i se permiteau unele remarci interzise celorlalţi oameni. De aici, folosindu-se de acest „privilegiu”, scriitorul cocea un fel de răvaşe în plăcintă, cititorul fiind dornic să dea de mesajele citite printre rânduri. Din păcate, de prea multe ori, când răvaşele erau prea adânc băgate în aluat, fiind imposibil să le găseşti.

Sigur că a fost cenzură, mai ales după ce Ceauşescu „a desfiinţat cenzura” (în anii şaptezeci), sigur că te luptai cu zmeul, numai că, după, au apărut foarte puţine lucrări de sertar, cărţile nepublicate fiind chiar vieţile personajelor care au pătimit şi care îşi povesteau trecutul în volumele de memorialistică ajunse la mare modă.

În rest, eu am scris atunci ceea ce am crezut, pregătindu-mă pentru aventura CELOR O SUTĂ. Am fost dezamăgit dacă aveam doar 20 de consemnări la o carte; eram în situaţia de a avea trei-patru critici de referinţă care mă lăudau şi cam tot atâţia care mă desfiinţau

Exilul interior

33

la fiecare apariţie. (Soarta a vrut ca tocmai cei care mă lăudau să nu mai fie printre noi, lăsându-mă în grija celorlalţi. Care nu mă mai desfiinţează prin cronici, ci prin tăcere.) La 40 de ani, în 1985, am scris primele rânduri la CEI O SUTĂ. Volumul întâi, ANABASIS, a apărut în 1988. Deci, atunci. Este extrem de riscant să spui ce şi cum ai fi făcut trăind o altă situaţie. Dar CEI O SUTĂ a fost şi rămâne marea mea salvare, iată, de 23 de ani. Ea m-a scos din mizeriile de atunci şi mă ţine în viaţă în mizeriile de acum.

Faţă de atunci, viaţa scriitorului de acum este mai simplă şi mai complicată, în acelaşi timp. Odată cu dispariţia duşmanului comun, întâlnim alte forţe care, din păcate, apar şi dintre noi. Dacă le-aş înşira, n-aş face decât să repet truisme. De pildă, scăderea accentuată a numărului de cititori, timpul tot mai puţin pentru scris şi pentru citit, difuzarea deficitară a cărţilor în teritoriu etc. Pentru mine, acum exilul interior nu e cu nimic mai permisiv decât atunci. Ba, dacă atunci mai simţeam cât de cât umărul colegului lângă umărul meu, acum senzaţia aceasta a rămas amintire. Dacă atunci găştile se formau pe criterii de crez şi de simpatie, acum ele au devenit strict pragmatice şi cel puţin la fel de rapace. Am făcut, deunăzi, naivitatea să-l întreb pe unul dintre marii seniori ai grupului de la vârf, de ce nu mai pot apărea într-o anumită revistă – extrem de importantă. Mi-a promis că lucrurile se vor îndrepta, ceea ce mi-a adus în faţă reclama de la televizor pentru o băutură: un năcăjit merge la şefuţul cu care are onoarea de a locui în acelaşi bloc şi îl roagă să intervină le „ştiţi dumneavoastră cine” să nu i se ia din nou apa caldă. Drept urmare, şefuţul ia sticla din reclamă, primită pentru serviciul sperat, şi-l sună pe „ştiţi dumneavoastră cine”, cerându-i să-i ia nenorocitului şi apa rece. Acum nu mai apare nici măcar o cronică în revista respectivă la ultima mea carte. Şi această scurtă istorioară are o consecinţă: aceea că respectivul senior nu va afla niciodată ce am povestit eu aici, fiindcă acum nu mai facem decât – cel mult! - să ne citim între noi, cei ce publicăm în acelaşi număr într-una dintre multele reviste care apar în oraşele lor de reşedinţă şi care nu mai sunt distribuite niciunde. Acum, dacă întrebi la un chioşc de difuzare a presei de o revistă fără femei goale pe copertă, rişti să fii înjurat de mamă.

Discobolul

34

Între atunci şi acum, problema se reduce la limbaj. Limbajul nu este doar „un mijloc de comunicare între mine şi ceilalţi şi între mine şi mine”, aşa cum este scris în majoritatea manualelor. Comunicarea nu constituie decât una dintre funcţiile generale ale limbajului, pe lângă alte opt. Dar chiar rămânând doar la funcţia de comunicare a limbajului, nimeni nu caută un partener de dialog în coşul de gunoi sau în lustra atârnată de tavan, pentru că nici coşul de gunoi şi nici lustra atârnată de tavan nu vor da niciodată aferentaţie inversă. Iar omul de un răspuns, de o implicare şi a celuilalt are nevoie. În ceea ce mă priveşte, pentru mine acum înseamnă CEI O SUTĂ, o construcţie la care lucrez de 23 de ani, din care au apărut primele şapte volume, al optulea tocmai l-am terminat şi dacă Bunul Dumnezeu îmi va permite şi dacă n-o să înnebunesc de tot, o să închei proiectul peste încă vreo 5-6 ani. Riscul de a înnebuni tocmai de la lipsa aferentaţiei inverse se trage, în cele mai multe cazuri. Or, dacă o construcţie asemenea CELOR O SUTĂ – desfid pe oricine se îndoieşte că este cea mai amplă provocare livrescă – nu naşte acum nici un ecou, doar un nebun poate continua scrie. Autorul este neputincios, dacă ţipă, apare întotdeauna de niciunde cineva care să răspundă ironic, dacă îi spui unui prieten că ai scris de treizeci de ani la revista sa şi că, în tot acel răstimp, n-ai avut nici o cronică, respectivul se miră, se tot miră, dar cronica nu apare nici în continuare. Atunci şi acum.

CEI O SUTĂ m-au învăţat că atunci şi acum se confundă în trecerea istoriei, că niciodată n-a fost mai bine şi că doar de fiecare dată a fost mai rău. De aceea, CEI O SUTĂ constituie panaceul împotriva pedepsei divine: abia când l-a alungat pe Adam din Rai, Dumnezeu a inventat şi timpul, luându-i omului viaţa infinită şi trimiţându-l pe Pământ. Or, tocmai timpul, pentru mine, ca şi pentru bunul meu cititor, se restrânge şi se dilată la cei 2500 de ani ai CELOR O SUTĂ.

Atunci şi acum nu reprezintă decât o iluzie optică.

Exilul interior

35

TITU POPESCU

„Fiecare întreprindea mici aranjamente de supravieţuire. Aranjamentul meu personal

a fost boema din Sibiu, în baia căreia îmi refăceam, capacitatea de rezistenţă”.

1. Regim uniformizator, comunismul a fost resimţit de către

scriitorii români egal de pernicios, în afară de profitorii lui direcţi, cei mai deliranţi propagatori ai regimului criminal fiind, de departe, versificatorii Adrian Păunescu şi Corneliu V. Tudor. Ceilalţi, cei mulţi, stăteau ca sub apăsarea unei presiuni care părea că nu se mai termină. Problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuţina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de rezistenţă prin aparenta adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părţile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, dinspre forurile care dirijau scrisul şi organizaţia scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care ţineau cu dinţii de scaunul lor, chiar dinspre cititori, dintre care unii erau dispuşi, cu voioşie, să reclame non-conformismul, pentru a beneficia de bunăvoinţa care se traducea în diverse avantaje materiale, inclusiv de a publica, încît destui veleitari şi-au văzut cărţile în vitrinele librăriilor.

Întins pe decenii, controlul exterior s-a interiorizat, devenind un autocontrol mecanic paralizant pentru orice iniţiativă de ieşire din norma impusă. Cînd s-a constatat că autocontrolul se generalizase şi funcţiona mulţumitor pentru autorităţi, Ceauşescu a făcut acea mascaradă de desfiinţare a cenzurii, care a fost, în fapt, o înăsprire a

Discobolul

36

controlului, ca să desăvîrşească obedienţa, pentru ca şi scriitorii să devină „oameni noi”. Eram, pe vremea aceea, secretar general de redacţie la revista „Transilvania”, cunosc deci lucrurile din interior. Mascarada desfiinţării cenzurii s-a jucat astfel: dacă înainte revista era citită şi verificată la două niveluri, după desfiinţarea cenzurii se făcea la patru niveluri, fiecare cu drept inatacabil de a interveni în texte sau de a scoate materiale. Şi, pentru a merge mai departe în notă personală, cum îmi revenea mie obligaţia de a primi reproşurile din toate părţile, soluţia cea mai bună a fost de a mă face „prieten” cu reprezentanţii forurilor respective, inclusiv cu cel de la securitate, care venea din cînd în cînd pe la redacţie, după care ieşeam la o cafea, unde ne destindeam cu bancuri aparent inofensive partinic, sau el se făcea că le lua ca atare.

Trist, dar adevărat. Ca să rezistăm sub cupola de sticlă trebuia să ne facem, cum se spune, frate cu dracu, numai că nu vedeam puntea pe care să trecem. Fiecare întreprindea mici aranjamente de supravieţuire. Aranjamentul meu personal a fost boema din Sibiu, în baia căreia îmi refăceam capacitatea de rezistenţă. Stau şi mă întreb – şi nu e prima oară cînd o fac – de ce boema noastră nu a deranjat niciodată autorităţile discreţionare, de ce partidul şi securitatea se făceau că nu o văd? Probabil în aplicarea multilaterală a dictaturii se miza şi pe psihologia destinderii acceptabile, pentru a se preveni ajungerea la lucruri mai grave.

Dar uneori s-a ajuns, cum a fost şi cazul meu, care în 1987 am reuşit să plec în R.F.G., unde am rămas şi de unde vă răspund acum la anchetă.

2. Cea mai înjositoare a fost relaţia cu cenzura. De aceea, la puţin timp de la rămînerea mea în Occident, am publicat un serial despre cenzura comunistă în ziarul „Românul liber”, care apărea la Londra, ca organ al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, sub conducerea lui Ion Raţiu. Dezvăluiam acolo tratamentul umilitor la care ne supunea această coerciţie şi încălcarea gravă a dreptului nostru de scriitori. Bineînţeles, în regimul comunist nu era voie să se vorbească despre drepturile oamenilor, cu toate că ţara noastră semnase tratate internaţionale care le consfinţeau. Dar, afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul...

Îmi amintesc faptul că, pe cînd eram în ţară un slujbaş de nădejde al culturii socialiste, reuşisem să strecor într-o carte un pasaj

Exilul interior

37

în care reclamam dreptul scriitorilor de a se mişca pe mapamond, al comentatorilor de artă să vadă marile muzee ale lumii, expoziţiile deschise în diferite părţi. Fusesem sigur că pasajul respectiv va fi scos de cenzură. Dar nu, el a apărut, inexplicabil pentru mine, ca şi pentru rigorile instituţiei. Nu-mi dau seama nici acum cum s-a întîmplat: să fi aţipit pe moment sfetnicul de taină al culturii socialiste, securitatea scrisului? Fapt este că, la revenirea în ţară a unui fost angajat al Secţiei germane a Teatrului din Sibiu, care emigrase în R.F.G., i-am citit entuziasmat textul din carte care se referea la dreptul la libera circulaţie, la care el s-a uitat mirat la mine şi a ridicat din umeri. Nu vedea unde este victoria mea, pentru el era în firea lucrurilor să fie aşa, pe el nu-l împiedeca nimeni să plece unde voia. Sub normalitatea neconstrîngătoare, uitase cum stau lucrurile în ţară.

Să fi fost oare acesta momentul în care m-am decis să plec? 3. La această întrebare nu pot să răspund: să fi scris altfel

cărţile dacă aş fi beneficiat de libertatea de exprimare? Nu pot răspunde pentru că îmi lipeseşte referentul. Dresarea atît de îndelungată la care toţi scriitorii români au fost supuşi instituise autocenzura ca un mod firesc de existenţă, ea făcea parte din subconştient, deci se exercita automat, fără a mai analiza lucrurile. Se instalase ca un mod normal de a fi. Aş putea să dau un răspuns construit din perspectiva timpului şi a locului unde mă aflu, răspuns care ar putea începe aşa: „Desigur că ar fi fost altfel scrise”. În condiţiile din România comunistă nu ne mai puneam chestiunea, iar dacă ne-o puneam ne loveam de imposibilitatea ei practică. Sau plecam..., singurul mod de a ieşi de sub clopotul de sticlă, care chiar atunci ar fi început să bată, vestind dezertarea şi anunţînd că devenisem, brusc, pentru propaganda comunistă, transfugi, dezertori, antipatrioţi, lichele aflate în solda capitalismului, spioni ai puterilor occidentale, vînduţi şi cumpăraţi pe dolari, nu mai era voie să ni se pomenească numele, cărţile ne erau depuse la fondul secret, practic nu mai existam. De cîte nu a fost acuzat patriotul devenit anticomunist Pacepa? Cum bine spunea un scriitor român din Canada, Corneliu Florea, alias Dumitru Pădeanu, noi nu ne-am trădat

Discobolul

38

ţara, ci l-am trădat pe Ceauşescu şi toată clica antiromânească aflată, aproape o jumătate de veac, la conducerea statului român.

4. Ieşind din „agresivitatea regimului şi angoasele scriitorului” – cum spuneţi în preambulul anchetei – în urma răsturnărilor din decembrie 89, scriitorul român a fost pus în situaţia de a constata că nu e liber, că a devenit în alt fel iarăşi cum fusese în comunism – un manevrat. A devenit propria lui victimă. Au ieşit la suprafaţa accesibilă prin neconstrîngere vicii şi deformări care zăceau ascunse sub orgoliile rănite: afilierea voioasă la spiritul de grup, urmărirea înverşunată a intereselor, sprijinirea pe bază de simpatii sau alte determinări extraestetice. Libertatea de exprimare a făcut să se vadă la suprafaţă starea ancestrală de injurie şi avîntul lingvistic spre murdărie, bălăcirea voluptuosă în dejecţii.

Iată, cunosc bine cazul „Jurnalului literar”, căruia am onoarea de a-i fi colaborator. Fiindcă este total neafiliat vreunei grupări şi critică fără rezerve ceea ce este de criticat, de cîţiva ani nu mai primeşte subvenţie, ca şi editura aferentă, încît apare în continuare doar „cu sprijinul reprezentanţilor exilului românesc de la Paris, de la Freiburg, de la Műnchen şi de la Bruxelles”, cum precizează pe ultima pagină. Este normal aşa ceva într-o ţară democrată, egală pentru toţi? Sau la aceasta contribuie şi serviciul imens pe care publicaţia îl face literaturii din diaspora, fiindcă, în ciuda declaraţiilor oficiale de tandreţe, cei exilaţi nu sunt bine-văzuţi la o eventuală reîntoarcere? Sunt, deci, motive de angoasă în continuare.

Mă întrebaţi cum stau cu optimismul. Mulţumesc de întrebare, în ceea ce mă priveşte strict personal, stau bine. Mai greu e cu verificarea lui extrinsecă...

Exilul interior

39

NICOLAE PRELIPCEANU

Cel din altă lume

...am înmulţit cu aproape unul numărul colaboratorilor regimului, chiar dacă mă mândream în sinea mea de ce „adevăruri”

usturătoare le spuneam în subtext cenzorilor. Nu ştiu dacă rândurile următoare se vor suprapune întocmai

peste întrebările dvs. Nu ştiu dacă tot ceea ce am trăit eu în regimul comunist este demn de vreo atenţie. Cert este că am greşit enorm atunci când am ales, în acele vremuri, să fiu scriitor. O spun acum, când sunt, sau cred că sunt, liber. Cât de liber, după ce ai stat pe după sârma ghimpată a graniţelor „lagărului”, şi între „barăci” chiar, e greu de spus. Dar să le luăm pe rând. Veţi spune: cum ai greşit, doar ai reuşit să publici, te-ai – nu-i aşa? – afirmat! Nu ştiu ce şi cât din ceea ce aş fi vrut am afirmat. Sigur mi se pare acum, la atâţia ani de atunci, că era mai bine dacă tăceam. Nu că aş fi rămas filozof, nu. Să fi rămas la marginea grămezii sau chiar, vorba lui Tony Judt, la fundul ei. Acolo, în ultima bolgie a acestei lumi care, scuzaţi-mi divagaţia, ea este infernul şi prin ea se va fi plimbat chiar Dante, condus de Vergiliu.

Ceea ce auzeam eu în casa părinţilor mei, prin anii 50 cred, era de natură să mă facă să nu mă mai gândesc niciodată la cariera scrisului. Cred a-mi aminti că ei au vorbit între ei, cel puţin o dată, despre scriitorii noi – tatăl meu cunoscuse de aproape câţiva dintre cei „vechi” – iar concluzia era că toţi mint, că totul nu e decât o

Discobolul

40

făcătură care nu merită atenţia. Poate că o memorie deficitară încă de demult mută un adevăr în timp şi în alt mediu, dar mi-e greu să renunţ la această amintire sau falsă amintire. Şi cu toate acestea, cele de mai sus, când, peste vreo zece ani, am simţit impulsul să mă exprim (nu-i aşa? că altfel nu se putea!) nu mi-am dat peste dreapta cu stânga sau nu mi-am reprimat măcar tentaţia de a-mi face publice simţirile scrise. În fond, alăturându-mă cohortei de veleitari care foşgăie prin subsolurile literaturii române (ca şi prin acelea ale altor literaturi, de altfel), am înmulţit cu aproape unul numărul colaboratorilor regimului, chiar dacă mă mândream în sinea mea de ce „adevăruri” usturătoare le spuneam în subtext cenzorilor. Numai că ele sunt usturătoare atunci când le ştie şi Grivei. Când, însă, Grivei rămâne rece la ce-i spui şi la ce se crede despre el, atunci înseamnă fie că adevărurile tale nu sunt adevăruri, fie că nu ai pus destul praf de usturat în ele.

Pentru că pomeneam în fraza trecută cuvântul cenzură, primul meu şoc a fost atunci când, trecut de redactorul de poezie de la revista unde-mi dădusem poezelele, trecut şi de şeful său ierarhic, aflându-mă în pagină, am aflat că mai e un hop: Direcţia presei, al cărei răspuns venea direct de la regionala de partid, unde se comasau cele două cenzuri existente acum 43 de ani. Mai târziu, m-am obişnuit cu cenzura, şi acesta e încă un semn că mă integrasem, cedasem, chiar dacă îi contestam drepturile autoproclamate în sinea mea şi în discuţiile cu oricine aproape, căci cu activiştii de partid ori cu cenzorii eu nu aveam contact, nefiind destul de important pentru societate. Mai târziu, la exact zece ani de la prima întâmplare cu cenzura, din 1965, în 1975 deci, cenzura mi-a înapoiat o treime din cartea numită Întrebaţi fumul, iar eu am acceptat să o public aşa, cu trucul, ridicol în fond, de a numerota în continuare părţile unui poem mai lung aşa cum fuseseră ele la început, numai că acum nu mai apăreau decât: 1., 2., 4., 5., 6., 8., 9., 12. Pasămite cineva şi-ar fi putut da seama că-mi fuseseră scoase părţile lipsă din şirul numerelor! Sigur, mi-oi fi spus, sau îmi spun acum în contul acelui moment, dacă renunţam le-aş fi dat satisfacţie. Oricum, le-am dat satisfacţie. Dar atunci când eşti tânăr ai o dorinţă imbecilă de afirmare care-ţi ia minţile (posibile altfel) şi te face să nu înţelegi măreţia şi umanismul liberal al gestului final al unui Paşadia, pe care, la urma urmei, nici autorul său nu a avut curajul să-l facă până

Exilul interior

41

la capăt. Ce-i drept, dacă ar fi avut acest curaj, nici nu am fi ştiut despre existenţa lui, aceasta e aporia în care intrăm.

N-am vrut să ştiu - am preferat să-mi trăiesc vârstele - că sunt închis aici şi că nu mi se dă voie să aflu, sau mai degrabă m-am consolat că e greu să o faci - o seamă de gânduri ale unor minţi prohibite. Nu puteai să le afli uşor, dar cu un anume efort, pe care doar foarte rar faţă de cât ar fi trebuit l-am făcut, puteai afla aproape totul. În anii 60, de pildă, la B.C.U. din Cluj, ca peste tot, exista celebrul pentru noi Fond Secret, cu indicatorul S. Aici se aflau până şi poeziile lui Lucian Blaga la început, sau traduceri din poeţi germani inofensivi. Aveam pe atunci un amic, care făcea rost de cote de la S, iar dacă le cereai, nu te întreba nimeni de unde le ai, nu se ştia niciodată şi preferau să ţi le aducă, deci puteai să le citeşti. Dar am făcut uz prea rar de privilegiul oferit mie de acel amic. Dovadă că regimul mă domesticise. Dar, fie vorba între noi, cam tot aşa cum m-a domesticit, acum, mai nou, şi capitalismul, făcându-mă să-i accept criteriile ca pe o fatalitate împotriva căreia nu are rost să te lupţi pentru că nu vei învinge. Dar, pentru Dumnezeu, îmi spun atunci când mai pot fi lucid, nu ca să învingi te lupţi cu Goliat, nu toată lumea e David, ci ca să fii în competiţie, să te afirmi în propriii tăi ochi. (Să nu cumva să şteargă cineva vreun i de la propriii!)

Dacă toate aceste rânduri par o lamentaţie, vă rog să mă iertaţi. Eu nu voiam decât să-mi aplic mie mai întâi o judecată aspră, nu ca să o mut după aceea asupra tuturor celorlalţi, fiecare are motivaţia lui atunci când alege un drum, opţiunile lui, pe care mi-e greu să le judec, ci pur şi simplu spre a restabili un adevăr.

Ar fi trebuit să mă abţin? De aceea îl admir pe Radu Petrescu, al cărui roman Matei Iliescu pare scris într-o lume liberă, în prelungirea interbelicului, pentru că el nu s-a abţinut şi totuşi nu s-a plecat, nu a acceptat nici măcar implicit rigorile regimului în care trăia(m). Poate că toţi cei care nu au putut să facă abstracţie de realul ticăloşit de oameni triviali şi inculţi şi lipsiţi de maniere (da, gândiţi-vă, dacă vreţi, şi la Caragiale tatăl) nu ar fi trebuit să se afirme, căci afirmându-se n-au făcut decât să accepte. Cum adică, să mă valideze pe mine un regim pe care nu-l recunosc altfel decât ca grobian şi criminal? Păi nu e asta cea mai bună recunoaştere a regimului

Discobolul

42

respectiv pe care eu însumi i-o acord? Se va spune: da, dar eu tânjeam la recunoaşterea confraţilor mei, a celor cu acelaşi set de preocupări în codul lor genetic. Păi şi ei, toţi, erau nişte acceptanţi. Impliciţi sau nu, asta nu are importanţă. Ştiu că, omeneşte, era greu să te dai la o parte încă de tânăr, atunci când, chipurile, viitorul era în faţa ta. Ce fel de viitor nu te întrebai? Nu, orice fel de viitor părea luminos, chiar dacă începea asemenea prezentului şi care, după cum se ştia atunci, era „mic, negru şi bătea la uşă”. Unii cred că e un merit a fi supravieţuit acelui trecut, foarte asemănător viitorului de mai sus, cu excepţia faptului că nu bătea la uşă, fiind înauntru. Nu e. La Lisabona am văzut cândva, cerşind, un om a cărui faţă era o imensă tumoare roşie, nici nu ştiu dacă putea vedea prin vreo fantă a ei. Acel om supravieţuia şi el. Supravieţuim şi noi, ale căror tunori cresc pe dinăuntru, poate chiar fără să ştim. Dar scuzaţi-mă că am scris verbul trecut la persoana întâi plural, e o obişnuinţă, cred, tot din acea vreme, când eul nu exista, şi chiar dacă era un plural al politeţii altădată, în cealaltă lume, el a fost preluat ca un plural al absenţei individului de următoarea (să preluăm creator valorile trecutului, suna un principiu clamat pe toate drumurile în a doua fază a socialismului victorios), de fapt voiam să vorbesc numai despre şi pentru mine.

Şi să vezi (ce, nici persoana a doua plural nu mai există!) că, după ce am făcut greşeala să încerc să mă afirm şi am reuşit întrucâtva, într-un timp care mă mutila, o să o mai fac o dată, cu mult mai puţin succes însă, în cel în care mi-ar fi plăcut să trăiesc încă de la început, dar care a fost dat numai şi numai altor generaţii, spre norocul lor. Spre norocul lor? Or să vadă ei cât este noroc şi cât simplă manipulare, fie şi mai subtilă, şi în acesta. Or, poate, şi teama asta nu-mi vine decât tot de la „formaţia” mea într-o altă lume.

Exilul interior

43

VIRGIL DIACONU

Cartea în dictatură şi democratură

Altfel spus, socotim că ideologia, sexul, culoarea pielii etc. sunt la un capăt al fiinţei noastre,

gândirea artistică la celălalt. Poţi să mărturiseşti despre literatura, viaţa literară sau

condiţia scriitorului într-o epocă dată sau în epoci diferite, alegându-ţi un criteriu care să atingă toată problematica… Mie mi s-a părut că acest criteriu este cartea.

Problema cărţii (editate) este cât se poate de importantă, pentru că în jurul ei se învârte, în fond, creativitatea noastră, literatura, condiţia noastră de scriitori, critica literară, receptarea literaturii… De fapt, vorbim despre literatură pentru faptul expres că opera noastră devine carte, pentru că această carte circulă bine sau prost, pentru că ea este sau nu receptată, pentru că este sau nu înţeleasa, pentru că este admisă sau respinsă, tradusă sau netradusă în alte limbi.

1. Feţele cărţii în socialism Mediul politic socialist în care apăreau cărţile În mileniul trecut, acum 40 de ani, să spunem, aşadar prin

1968, când părinţii tinerilor de 20 de ani de atunci construiau de zor socialismul, toate instituţiile, de la cele mai importante – Guvernul, Securitatea, Procuratura, Justiţia, Miliţia şi armata – până la cele

Discobolul

44

„mai puţin” importante – cele de cultură, editurile şi redacţiile revistelor, să spunem, – erau aservite, în mod deschis sau tacit, în forme mai mult ori mai puţin penibile, politicii partidului unic, P.C.R-ului.

În fabrici şi uzine, pe câmpul cu holde, în grădinile cu leuştean şi păstârnac, în grădiniţe şi şcoli, la ICIL, la fabrica de pâine şi de şuruburi se făcea politică: producţia şi creaţia aveau dimensiuni politice, dacă îţi făceai treaba la slujbă erai dat ca exemplu pozitiv, iar dacă nu ţi-o făceai şi lătrai prin şedinţe împotriva Partidului trebuia să suporţi consecinţele. Ziarele, care erau organele la vedere ale partidului unic, erau pline de depăşiri de plan, de articole dedicate Partidului şi patriei socialiste. În ele se preamărea zi de zi socialismul, dogma politică şi conducătorul iubit, „stejarul din Scorniceşti”.

Ideologii şi uneltele lor făceau eforturi să fabrice „omul nou”, deci acel produs de serie, care nu putea să aibă decât idealuri induse şi opinii morale şi politice „sănătoase”. „Omul nou” era programat încă din scutece să urce toate treptele robotizării sale: treapta pionierului, a utecistului, a membrului de partid, a fruntaşului în producţie, a tatălui exemplar sau a mamei eroine. Şi „omul nou” se ţinea de program: dădea bine în hărnicia naţională şi îi aducea foloase.

Dar programat, adică de-a dreptul cuplat la tezele şi dogmele Partidului ca la nişte tuburi de oxigen, ar fi fost să fie, conform ideologiei Partidului, şi scriitorul, pentru că Partidul nu vedea în literatură nimic altceva decât un mijloc de propagandă.

Prindea viaţă chiar ideea că este de ajuns să ai concepţii partinice, ca să fii scriitor. Criticul Paul Georgescu, de pildă, exprimă destul de bine cerinţele dogmei politice în ceea ce priveşte arta scriitorului, sudura care trebuie făcută între dogma roşie şi talent. În recenzia din 1964 dedicată cărţii de debut a lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii (1960), putem citi câteva propoziţii care caracterizează spiritul oficial al epocii. Iată aceste propoziţii epocale:

„Poezia noastră nu poate fi decât expresia artistică adecvată a gândurilor şi sentimentelor comuniste ale omului liber, care construieşte viitorul comunist (…). Numai în raport cu acest conţinut al omului total, dar mereu, în toate împrejurările comunist, putem judeca toate celelalte aspecte ale poeziei noastre” (vezi Sanda

Exilul interior

45

Anghelescu, Nichita Stănescu interpretat de:…, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 51).

Iată cum dogma partinică devine criteriu poetic, iar cine ţine pasul cu ea este ridicat pe soclu. Primele cărţi ale lui Nichita Stănescu sunt apărate şi puse în jilţul literar de câţiva importanţi critici şi poeţi ai momentului cu argumente de acest tip… Primele cărţi ale lui Nichita şi, alături de ele, o bună parte a literaturii acelor vremuri.

Fireşte, este total neprofesionist să îţi faci criterii poetice, artistice din ideologia socialistă, fie că eşti scriitor, fie că eşti critic literar. Nici creativitatea scriitorului nici aceea a criticului literar nu ar trebui să aibă nici în clin nici în mânecă cu dogma Partidului, „omul nou” şi „gândurile şi sentimentele comuniste”. Dacă Partidul şi dogma lui ar fi avut darul să substanţializeze artistic creaţia, atunci am fi fost posesorii unei opere de primă linie. Şi am fi cucerit lumea cu o literatură împănată cu steaguri roşii, secere şi ciocane, depăşiri de plan şi avânturi muncitoreşti.

Noi credem (şi credeam), vai, că nebuloasa forţă de a crea este datorată doar genei, doar celulei gânditoare, daimonului creator, iar nu dogmei, nu cămăşii „om nou” pe care o poţi îmbrăca la comandă, nu culorii pielii sau ochilor; şi nu lungimii picioarelor de piersică ale Lolitei scriitoare, căreia i se făcea loc în faţă doar pentru că femeia devenise între timp „egală bărbatul”. Altfel spus, socotim că ideologia, sexul, culoarea pielii etc. sunt la un capăt al fiinţei noastre, gândirea artistică la celălalt.

Spunem toate aceste lucruri pentru a înţelege cât de cât atmosfera social-politică, heirupismul moral-ideologic-social în care se făcea cultură, se debuta şi se tipăreau cărţi în epoca totalitarismului multilateral dezvoltat…

Înainte de a vorbi despre cartea propriu-zisă vom avea de mărturisit despre debutul, în epocă, al tânărului scriitor.

Debutul în revistele literare socialiste Pe atunci era „bine” să debutezi în revistele literare. Eu am

ales să debutez în revista Argeş, carele apărea în oraşul vieţilor mele, Piteşti. Cel care mi-a pus în pagină cele două poeme de debut a fost poetul Toma Biolan, azi dispărut. De la debutul din 1968 şi până la

Discobolul

46

Revoluţie, adică pe parcursul a 21 de ani, am reuşit performanţa de a publica în revista Argeş aproximativ 20 de poezii. Adică o poezie pe an… Poetul Aurel Sibiceanu a dat lovitura cu vreo 10 poezii, iar Marian Barbu, deşi recomandat la 16 ani de criticul George Muntean, a reuşit să publice în această revistă doar un eseu, pe la 20 de ani. Desigur, ne-ar fi fost tuturor mai uşor dacă am fi scris texte patriotarde, în genul poemelor de partid ale colegilor noştri cu câţiva ani mai mari şi mai bine orientaţi politic, Ion Popa Argeşanu sau Dan Rotaru, publicaţi frecvent în Argeş şi Sportul (prima pagină) şi în vestitele şi bine plătitele Omagii.

Oricum, experienţa noastră legată de revista Argeş după îndepărtarea redacţiei conduse de poetul Gheorghe Tomozei, care a făcut cea mai bună serie a revistei, a fost cât se poate de umilitoare. Singurii tineri acceptaţi de Argeş în acea vreme au fost Mihai Coman şi Călin Vlasie. Primul a abandonat repede literatura, al doilea a devenit, imediat după Revoluţie, directorul revistei Argeş, pe care la scurtă vreme a transformat-o în cunoscuta şi eleganta Calende. Care a apărut cu mari întreruperi, iar acum nu se mai editează de câţiva ani.

Ar trebui amintit că înainte de 1990 şansele unui tânăr de a publica în revistele literare erau mici, pentru că pe de o parte erau foarte puţine reviste – 8-10? –, iar pe de altă parte pentru că era avantajată literatura patriotică, de fapt dogmatică. Eu am publicat puţin în afara Piteştiului – câteva poezii în Universitas, prin poetul Ion Cocora, şi câteva în Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului”, prin Cleopatra Lorinţiu, care răspundea de o rubrică de poezie tânără. Am avut însă ocazia să citesc poezie la radio, în rubrica de poezie „de noapte” a lui Titus Vijeu, 15 minute, la ora 23 şi, în mod cu totul neaşteptat, am fost invitatul Doinei Berchină într-o emisiune – Portretul tânărului scriitor (?) – la Televiziunea Română, o jumătate de oră. La finalul acestei emisiuni o actriţă mi-a recitat două poeme. Cam acestea au fost primele şi marile mele izbânzi literare...

Debutul la editurile socialiste Debutul editorial, care conta negrăit mai mult pentru tinerii

scriitori, era o adevărată aventură. De fapt, o nebunie. Mai întâi ţi se cereau poeme patriotice şi recomandări. Celelalte condiţii aveai să le înţelegi singur, cu timpul...

Exilul interior

47

Poezie patriotardă am refuzat să scriu şi chiar mă pot lăuda că nu am publicat niciodată cântece de laudă. Însă „recomandările” ce urmau să susţină cartea la editură nu le puteam ocoli. Aşa am ataşat manuscriselor-cărţi depuse la mai multe edituri din Bucureşti – nu se ştie de unde sare iepurele literar! – o recomandare (una şi aceeaşi) din partea Cenaclului literar Liviu Rebreanu, unde activam sporadic, semnată de poeta Ludmila Ghiţescu, iar alta din partea Sindicatului Petrochimiei piteştene (una şi aceeaşi), unde lucram. Ele trebuiau să dovedească atât „activitatea literară”, cât şi calitatea de „bun cetăţean şi membru de sindicat”. Cu toate astea, nu îmi închipui că redactorii pe care i-am avut în timp – Cristea Scânteie (Editura Litera), Gabriela Negreanu (Editura Albatros), Nicolae Oancea (Editura Eminescu), Mircea Ciobanu (Editura Cartea Românească) – credeau în forţa magică a recomandărilor cerute; sau în aceea a poeziilor patriotarde care deschideau cărţile unor poeţi dispuşi să muşte din caşcavalul roşu. De fapt, chiar şi cu un asemenea blindaj ideologic puteai să aştepţi ani de zile, ajungând să debutezi pe la 30 de ani... Editorul îţi arăta întotdeauna fichetele pline de manuscrise. Cartea ta era unul dintre sutele de manuscrise, care abia mai era găsit când întrebai de el. Dar tu erai în continuare convins de talentul tău şi, desigur, plin de speranţă…

Cele trei categorii de scriitori/literaturi în socialism Va trebui să precizăm încă de la început că în vremea

dictaturii lumea literară nu era otova, ci împărţită. Unii scriitori publicau foarte greu, alţii foarte uşor, iar altora le era pur şi simplu interzis. Unii aveau tiraje de 500 de exemplare, alţii mii şi zeci de mii, iar alţii îşi luaseră gândul de la cartea tipărită. De regulă, scriitorii aveau sau nu aveau trecere la edituri, adică o trecere rapidă, fără aşteptări sufocante, după serviciile pe care le aduceau Patriei, atunci când Patria era confundată cu dogma partinică şi „organele” care răspundeau de securitatea statului totalitar. Şi, desigur, după cum ştiai să-i tratezi pe directorii editurii.

Socialismul, puterea totalitară a generat trei categorii de scriitori. Prima era făcută de 1) scriitorii interzişi. Aceştia, fie că aveau „origine nesănătoasă”, „burgheză”, fie că supărau regimul politic prin atitudinea lor. 2) A doua categorie, Scriitorii toleraţi,

Discobolul

48

erau aceia care nici nu trăgeau în ţeapă dogma, dar nici nu o promovau, iar 3) scriitorii sistemului sau favorizaţi de sistem îl slujeau pe acesta pe faţă sau discret, sub acoperire. Din această a treia categorie îi amintim pe Mihai Beniuc, Nicolae Dragoş, Ion Gheorghe, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Petre Ghelmez, Demostene Botez, Veronica Porumbacu, Adrian Păunescu, Maria Banuş, Nina Cassian, Radu Cârneci, Mircea Maliţa, Sorescu, Nichita Stănescu, D. R. Popescu, Nicolae Dan Fruntelată, Vadim Tudor etc. Ei publicau fără oprelişti şi beneficiau de pe urma cărţilor de avantaje materiale considerabile.

Planul editorial În epoca de aur, editarea unei cărţi, debut sau post-debut,

depindea de aşa-zisul plan editorial. Nouă, celor care am refuzat să cântăm „omul nou” şi „epoca de împliniri măreţe”, care am refuzat să-l omagiem pe conducător, şi, pe deasupra, nici nu ştiam să ne „descurcăm” cu editorul sau redactorul de carte, ni se spunea că editura (la care aveam manuscrisele) publică numai 20-30 de cărţi de poezie pe an şi că pentru a fi publicat trebuie să fii mai întâi cuprins în planul editorial şi apoi aprobat de Direcţia Presei, aşadar de Cenzură.

Chestia asta cu „planul editorial” era o mană cerească pentru edituri, pentru că sub paravanul lui şi al Cenzurii, care, chipurile, tocmai te-a scos din planul editorial…, editurile îşi făceau jocul, selectându-şi ele însele autorii ce urmau să fie publicaţi, după cu totul alte criterii. Când am văzut un poet piteştean intrând la Editura Eminescu încărcat cu două plase şi o damigeană care îşi umfla pieptul sub o plasă de pânză, am înţeles repede ce trebuie să faci atât pentru a intra în planul editurii, cât şi pentru a nu fi scos din el!

Refuzând să elogiez sistemul şi să car sacoşe directorului editurii şi redactorului, am debutat la Litera cu Departele Epimenides, în 1976. A doua carte am editat-o tot aici, în 1980, a treia la Albatros, în 1984, după opt ani de aşteptare, iar a patra la Cartea Românească (1989), după nici 12 ani de la depunerea manuscrisului, prin intervenţia expresă a directorului editurii, prozatorul George Bălăiţă, care a stricat în acest fel aranjamentele din acel an ale redactorului meu, minunatului meu redactor de carte, poetului şi prozatorului Mircea Ciobanu, căruia i-am purtat multă vreme o adâncă recunoştinţă... Cam aşa funcţiona sistemul editorial

Exilul interior

49

socialist pentru scriitorii toleraţi de sistem, adică pentru scriitorii care nici nu călcau regimul pe bătături, nici nu îi aduceau servicii dogmatice în formă literară; şi care nici nu aveau cu ce să-şi cumpere „nemurirea”.

Pentru scriitorii care aduceau servicii sistemului, aveau relaţii sau care ocupau „funcţii importante” erau, desigur, alte reguli. Ei îşi puteau publica, de pildă, aceeaşi carte de câteva ori la edituri diferite. Aşa proceda, de pildă, Mircea Ciobanu, redactor la Editura Cartea Românească, care şi-a tipărit în patru rânduri una şi aceeaşi carte de versuri, Patimile. Scriitorii de acest tip tipăreau în fiecare an şi în tiraje mamut.

Câte cărţi putea să publice un scriitor favorizat de sistem pe banii statului? Marele Nichita Stănescu a editat în cei 23 de ani de la debut (1960) şi până în nefastul decembrie 1983 nu mai puţin de 41 de volume. 21 de volume în ţară şi 20 în afara graniţelor. Nu prea mult – aproape două cărţi pe an.

Un alt favorizat, Marin Sorescu, ceva mai sprinten, a publicat, în timpul vieţii, în ţară, nu mai puţin de 26 de volume de poezie (incluzând şi antologii), zece volume de teatru, două volume de proză, şase cărţi pentru copii, patru volume de estetică şi critică literară, două volume de traduceri (poezii şi interviuri). În total, 50 de volume, conform bibliografiei de care ne folosim (Marin Sorescu. Studiu monografic, autor – Fănuş Băileşteanu, Editura Steaua Procion, Bucureşti, 1998). La toate acestea se adaugă traducerile din propria creaţie, 51 de volume, în atâtea limbi ale pământului: germană, sârbă, italiană, slovacă, polonă, maghiară, engleză, rusă, suedeză, greacă, spaniolă, bulgară, olandeză etc. (Aceeaşi sursă). O performanţă numerică şi „lingvistică” de care nu s-a bucurat, în timpul vieţii, nici un alt poet român. Nici Nichita Stănescu, nici uriaşul Arghezi, nici sufletul poetic al naţiei, Eminescu, poet a cărui operă abia am reuşit să o edităm la 110 ani după moartea sa… O performanţă pe care nu a atins-o nici Mihai Beniuc, preşedintele roşu al Uniunii Scriitorilor din România, talpa de fier a P.C.R. în furnicarul literelor române, care abia dacă a tipărit, mazilitul de el, 75 de volume. În total, Marin Sorescu a editat în timpul vieţii 101 volume. Se va înţelege că nu comentăm, aici, valoarea scriitorilor şi

Discobolul

50

că nu legăm demisia morală a acestora de calitatea operei lor. Demisia morală te ajută doar să publici mai multe cărţi, să beneficiezi de diverse avantaje şi să-ţi clădeşti un destin literar favorabil, fericit. Ea nu te ajută să scrii şi cărţi mai bune.

Regimul nu era zgârcit nici cu poetele... Ana Blandiana publică în 30 de ani (1959-1989) de regim totalitar tot atâtea cărţi, 30. Adică o carte pe an. Cum se reuşea această performanţă? Făcea Blandiana concesii? Abia dacă ne mai amintim că în vremurile politicii de partid, nedreptăţita şi cenzurata Blandiana făcea poezie de partid, preamărind omul nou şi instrumentul ei preferat vibratorul:

„Ca nişte sentimente zguduitoare Vibratoarele intră-n beton Împodobind cu emoţia vibraţiilor Trupul lor mare şi monoton. Vibraţii pentru munţi, pentru frumuseţea femeii, Pentru şantierele din Oneşti şi de la Galaţi, Pentru Cosmos şi pentru tunelul de aducţiune, Vibraţi, băieţi, vibraţi!” Iată cum vibra, aşadar, literar-partinic-sexual, în Vibratoare

pe Argeş, poeta Ana Blandiana, care în 2005 s-a numărat printre cei zece scriitori români care au reprezentat, timp de două săptămâni, literatura română în Franţa…

Cu scriitorii interzişi, care nu publicau, cu cei toleraţi, care editau o carte la 5 ani, şi cu aceia favorizaţi de sistem, care tipăreau câte două-trei cărţi pe an, ne putem face o idee despre regimul editorial în epoca totalitară, care, dacă le tipărea unora 30, 50 sau 100 de cărţi nu era pentru că aceştia aduceau în diferite moduri servicii Partidului sau Securităţii, ci pentru că Partidul era de-a dreptul impresionat de vigoarea literaturii lor şi că din poeziile lor „patriotice” secretarii de partid sau uteciştii puteau recita ca din tezele Partidului Comunist. Nu uităm că editurile aparţineau chiar statului socialist, că erau atent supravegheate de Cenzură şi Securitate şi că ele nu-i răsplăteau – cu asupra de măsură! – decât pe scriitorii care meritau să fie răsplătiţi; pe scriitorii care îşi dovedeau într-un fel sau altul ataşamentul. Sau care ştiau să tragă sfori. Aşa încât, atunci când E. Simion declară la întâlnirea APLER din 2007 că de curând i s-a editat o carte în numai 500 de exemplare, în timp ce înainte statul socialist îi tipărea cărţile în 25.000 de exemplare, noi

Exilul interior

51

înţelegem perfect atât ce însemna pe atunci să fii în schemă, cât şi ce înseamnă acum să cazi din schemă.

Editura şi tipografia de la mine de acasă… Pentru că în revistele literare era dificil de publicat, iar la

edituri trebuia să aştepţi cu anii, la începutul anilor ’80 m-am hotărât să-mi editez propria revistă. Aşa am bătut la maşina mea Erica revista RA, format A4, în 4 exemplare, câte puteau să aibă vizibilitate sub indigo. Au apărut trei numere. În ea semnau poeţii Costin Lupu, Aurel Sibiceanu, Ioan Vintilă Fintiş şi subsemnatul. Ilustraţia – acuarele şi guaşe – era semnată de pictorul Gheorghe Pantelie. Titlul revistei era imprimat cu o ştampilă făcută din lemn. În foaia de linoleum lipită de placa de lemn era desenat un scarabeu, iar sub el era scris, mare, RA. Revista circula într-un cerc restrâns de prieteni.

În 1981, după apariţia primei mele cărţi Departele Epimenides, m-am decis să-mi public, cu mijloace proprii, o carte. La aceeaşi maşină de scris am „tipărit”, într-un singur exemplar, cartea de poezie Schimnic, cu subtitlul Carte de singurătate. O carte-obiect legată şi copertată de mine, ilustrată cu guaşe abstracte de pictorul Gheorghe Dobrică. Acum doi ani cartea a fost expusă în cadrul expoziţiei „Scriitorii şi artele plastice”, care a avut loc în holul primăriei sectorului 2, Bucureşti. Cartea şi revistele stau şi azi la loc de cinste în biblioteca mea…

2. Cartea editată în democratură Dispariţia Cenzurii şi în bună parte a favoritismelor politice

în democratură îl eliberează pe debutant, azi, de piedicile şi umilinţele trecutului. Şi asta este o fericire de care el nici nu este conştient, pentru că îi lipseşte experienţa trecutului, aşadar termenul (jalnic!) de comparaţie.

Condiţia debutului este, acum, banul. Cenzura politică a fost înlocuită cu cenzura economică, iar condiţia publicării a fost mutată în plan economic. Ecuaţia este simplă: ai bani (sau sponsori) debutezi. Ai bani – publici câte cărţi vrei. Banul te ajută să publici cărţi chiar şi la o vârstă când nu ai niciun fel de experienţă literară; la vârsta când încă nu eşti copt pentru literatură. Numai în urbea mea

Discobolul

52

ştiu vreo zece tineri care au debutat editorial, direct editorial şi individual, la 9, la 16 şi 17 ani; şi încă vreo 60 care au debutat în grup, într-o serie de culegeri care adună mai tot ce se scrie într-un cenaclu şcolar...

Uşurinţa cu care tipărim azi pune problema esenţială a debutului şi a cărţii în genere: calitatea. Cum literatura de azi este o literatură sponsorizată, ea este de cele mai multe ori o literatură mediocră, pentru că nici sponsorul nu are criterii calitative atunci când finanţează o carte, nici editorul nu-şi face probleme de estetică literară de vreme ce banii îi intră în cont. De fapt, cu aceeaşi sponsorizare poţi să publici o carte bună sau o carte proastă.

Debutul la vârstă precoce arată mai bine decât debutul „normal” că editarea unei cărţi nu este consecinţa devenirii spirituale a autorului, ci doar opera simplei sale opţiuni. A publica azi o carte este mai mult o chestie de capriciu pe care banii o rezolvă rapid. De fapt acum, în democratură, este mai uşor să publici o carte la o editură decât să publici cinci poeme într-o revistă literară. Revistele, care publică gratis, sunt mai exigente decât editurile, care tipăresc pe bani… Această largheţe editorială explică mulţimea de „scriitori”, aşadar inflaţia de carte analfabetă literar.

Cum ajungi scriitor cu legitimaţie… Dorinţa celui care scrie nu este doar de a publica, de a-şi

tipării cărţile, ci şi de a fi recunoscut ca scriitor de către cel mai înalt for în branşă, Uniunea Scriitorilor din România. Problema, marea problemă este aceea de a fi omologat de breaslă, pur şi simplu.

Aşa se face că autori care publică trei cărţi analfabete (norma cerută de U.S.R.), care nu au nici 10 recenzii la cărţile lor, conving repede comisia de primire în U.S.R., o comisie excesiv de permisivă, deci coruptă, şi ajung… scriitori cu legitimaţie… Copii, tineri, maturi, bătrânet sau cuconet cu sau fără ifose devin peste noapte colegi cu Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Liviu Ioan Stoiciu, H.R. Patapievici, Alex Ştefănescu, Gabriel Liiceanu, Al Cistelecan, Cassian Maria Spiridon, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Oprea, Lucian Vasiliu, Adrian Alui Gheorghe, Radu Aldulescu... Încet-încet, breasla scriitorilor este cuprinsă de diluţie. Încet-încet, ea tinde să se umple de scriitori amatori şi să îşi piardă prestigiul.

O discuţie cu părintele unui autor de 17 ani mi-a divulgat şi motivaţia pentru care fiul său luptă pentru postura de membru al

Exilul interior

53

U.S.R.: „Dă bine la CV”. Şi îmi închipui că feciorii intelectualilor subţiri sunt chiar încurajaţi de părinţii lor: Trebuie să intri în Uniune, tăticule, pentru că dă bine la CV!

La această motivaţie vom mai adăuga orgoliul şi pensia oferită de Uniune… Aşa stând lucrurile, înţelegem că nu te omologhezi ca scriitor pentru că eşti scriitor; te omologhezi pentru avantajele pe care postura de „scriitor” ţi le oferă. Un raţionament corect, pe care cei în drept să decidă îl aplaudă şi încurajează.

Cartea liberă În totalitarism am visat cu toate celulele la cartea liberă,

aşadar la cartea eliberată de cenzură. Şi de vreo 18 ani am dobândit, iată, acea libertate. Dar este libertatea de care dispunem acum, în democratură, suficientă literaturii pe care o facem? Dacă nemulţumiţi de calitatea cărţilor pe care le editam în regimul totalitar dădeam, atunci, vina pe lipsa libertăţii de creaţie, iată că acum, deşi Cenzura şi presiunea politică au căzut, cărţile noastre sunt aproape la fel de bune şi în mod clar la fel de proaste. Şi sunt astfel pentru că scriitor liber este atât cel care are ceva de spus, cât şi cel care nu are nimic de spus. Liber este atât cel care are o viziune artistică asupra realului, a existenţei, cât şi cel care nu are o viziune artistică. Libertatea suportă de fiecare dată atât conţinuturi artistice, cât şi conţinuturi neartistice, simple idei.

Altfel spus, idolul Libertate nu fundamentează calitatea operei. Libertatea ideilor e doar cadrul ideilor, al sensibilităţii, al imaginaţiei. Calitatea operei ţine de calitatea genei creatoare. Conţinutul libertăţii, valoarea acestuia cade în responsabilitatea propriei gândiri, iar nu a libertăţii. Iată de ce nici Revoluţia nici libertatea nu au făcut pe nimeni scriitor. Scriitor nu te face decât Uniunea Scriitorilor!…, precum am zis. Invadarea pieţei literare cu literatură de mâna a doua arată câtă maculatură este posibilă chiar pe mâna libertăţii…

Valorizări generaţioniste… Revista Vatra le-a pus la dispoziţie debutanţilor douămiişti şi

post douămiişti, în două rânduri (2001 şi 2007), câte 180 de pagini, pentru a se exprima... Asta nu l-a împiedicat pe criticul Al. Cistelecan care i-a găzduit să aprecieze că „fenomenologia debutului

Discobolul

54

se pierde într-o eminentă mediocritate” (Vatra, nr. 11-12/2001). Nu acelaşi lucru îl crede însă şi criticul care duce în spate

gloria majorităţii poeţilor „promoţiei 2000”, cărora le dedică recenzii şi le consacră, încă de pe acum, cărţi! Parcă a mai făcut un critic acest lucru cu o altă generaţie, ceva mai înainte... Adică dintre tinerele speranţe „milenariste” nu sunt alese cele mai răsărite, nu sunt salvate una sau două piese din grup, ci e salvat grupul însuşi. Pentru că noi, criticii, marii critici, care suntem obsedaţi de generaţii, care am împărţit literatura română în unsprezece canoane şi care acordăm certificate de valoare canonice, deci certificate în lesa unui canon sau altuia, care trăim în mistica generaţiei literare, a canonului literar generaţionist, nu mizăm pe un scriitor sau altul, ci chiar pe generaţii. Adică, în timp ce lăsăm să se înţeleagă că nu avem nici un scriitor de forţă – în afară, desigur, de poeţii Cartărescu şi Mureşan, umflaţi cu pompa de prieteni, critici şi prietenii critici –, noi punem pe podium generaţii întregi de scriitori nemuritori. Noi nu vedem în jurul nostru scriitori autentici şi, eventual, de excepţie, dar vedem generaţii de excepţie. În consecinţă, ne propunem să cucerim lumea cu plutonul. De aici se şi trage probabil rezonanţa, asurzitoare!, pe care literatura română o are în lume...

Exilul interior

55

ION ZUBAŞCU

Infernul din care am scăpat

Te ţineau tot timpul ocupat, să nu poţi scrie, să nu te poţi revolta,

să nu-ţi poţi salva sufletul din prizonieratul lor ideologic. Trăiam în Borşa, Maramureş, sub gheţarul Pietrosul Rodnei,

înalt de 2303 m, cu o pată albă de zăpadă într-unul din craterele sale glaciare, care nu se topea niciodată - pe acolo vara cădea întotdeauna într-o miercuri - în acelaşi orăşel minier cu poeţii Mircea Petean (navetist mulţi ani la Moisei) şi Aurel Pantea, cu ultimul locuiam chiar în acelaşi bloc, eu - la etajul doi, el - la parter. Copiii mei schiau pe Ştiol până-n iunie, am prins o vară când a nins în august, fructele nu apucau să se coacă, se făceau doar cartofi şi ovăz. In iernile lungi şi geroase, dădeau căldură la calorifere doar cât să nu pleznească, apă caldă aveam doar sâmbăta, două ore, ca şi programul la televizor, culcam reşoul electric cu două rezistenţe în mijlocul dormitorului şi găteam pe el, pentru că nu veneau buteliile de aragaz cu lunile, iar când se zvonea ca fulgerul că a sosit maşina cu gazul, în centrul oraşului, era moarte de om, nu mai ţinea nimeni seama că erai profesor, puteai să fii şi Dumnezeu, te călcau în picioare cei mai tari şi te striveau pentru prada unei nenorocite de butelii. Prin anii ’82-‘83, au început să ne ia şi curentul, zi şi noapte, şi atunci am recurs la ce-a făcut toată lumea: am pus în mijlocul apartamentului o sobă confecţionată cu aparatul de sudură, din ţeava groasă a unui tub

Discobolul

56

metalic mai larg, şi am spart un perete să scoatem fumul afară, fiecare a spart pereţii unde i-a venit lui bine, arătau blocurile ca nişte vapoare. Aveam patru copii mici şi supravieţuiam la limita de jos a condiţiei umane, asta m-a ajutat să mă decid sa-mi iau lumea în cap şi să plec la Bucureşti, unde nu mi-am găsit slujbă ani de zile, neavând buletin de capitală, cu atât mai puţin o casă. Puteai scrie atunci despre toate astea, despre nopţile când pândeam să aducă borcănaşele verzi cu iaurt la alimentara, despre cozile lungi la orice, cartofi, pâine, parizer, cerneală, hârtie igienică, chibrite (de carne era primejdios să vorbeşti în Epoca de Aur)? Te ţineau tot timpul ocupat, să nu poţi scrie, să nu te poţi revolta, să nu-ţi poţi salva sufletul din prizonieratul lor ideologic. Doamne, cât de repede a uitat lumea infernul comunist din care am scăpat!

Cum am ratat marele dicţionar Zaciu-Sasu-Papahagi Neavând buletin de Bucureşti, n-am putut să mă angajez şi

să fac rost de-un apartament, am stat în gazde cu copiii ani de zile şi mi-am legalizat situaţia locativă abia după 1990. M-am nimerit, la un moment dat, în aceeaşi gazdă cu Aurelian Titu Dumitrescu (lucra pe atunci la Antimetafizica, veritabilul testament literar al lui Nichita Stănescu), şi apoi cu Matei Vişniec, până a rămas la Paris, în 1987, neavând nici el buletin de capitală, făcea naveta la 80 de km de Bucureşti, cu trei mijloace de transport. După debutul cu Gesturi şi personaje, 1982, Albatros, mi-am depus imediat al doilea volum la Cartea Românească, dar cum am refuzat sistematic să dau poeme pentru cele două monumentale volume omagiale din fiecare lună ianuarie, dedicate zilei de naştere a Tovarăşului şi Tovarăşei, am sărit succesiv din planurile editoriale, neavând pe nimeni în spate să mă ajute să-mi scot cărţile la timp. Lucrasem în amănunt cu Florin Mugur volumul Omul de Cuvânt, m-a chemat de câteva ori acasă la el, soţia lui supravieţuia cu înfiorătoarele dialize zilnice, era pe moarte, ştia că e ascultat şi se făcea că-mi cenzurează volumul, îmi scotea inexplicabil anumite cuvinte, tot ce era cu referire locală trebuia să fie plasat cât mai departe, să nu fie interpretat ca o aluzie la sistem, dacă ziceai Gara de Nord, îţi schimba imediat cu Hiroshima. Am luat ciornele volumului modificate de Florin Mugur cu creionul, urmând să rebat poemele la maşina de scris de acasă, dar i-am adus volumul cu poemele rescrise exact în versiunea iniţială, făcându-mă că am uitat acasă corecturile redactorului de carte, nu

Exilul interior

57

puteam să-mi imaginez că un poet de valoarea lui Florin Mugur ar fi fost în stare să verifice fiecare cuvânt al volumului modificat de el sau tăiat. Ştiam că joacă un rol şi mi l-am jucat şi eu pe al meu, oricum n-aveam ce risca. Şi, într-adevăr, primul articol pe care l-a scris poetul după 1989 se referea tocmai la docilitatea celor care îşi rescriau poemele, acceptând modificările făcute de el doar pentru scenariul urechiştilor care-i ascultau microfoanele de la editură. Dar opresiunile sistemului s-au înăsprit spre sfârşitul dictaturii, lucram deja de câţiva ani la revista „Flacăra”, angajat după dezastrul lui Păunescu de pe stadionul din Ploieşti, în 1985, când m-am trezit în redacţie cu un telefon al poetului Florin Mugur, vorbea în registru oficial, pentru cei care-l ascultau la editură, sau acasă: Tovarăşul Zubaşcu, vă dau o veste bună: volumul dvs. are bun de tipar! Vă invit, prin urmare, să ne daţi câteva poeme frumoase pentru cele două antologii omagiale din ianuarie. Nu pot tovarăşe Florin Mugur, vă rog să mă scuzaţi. Tovarăşe Zubaşcu, se alarma poetul, dvs. oricum lucraţi la revista „Flacăra”, luaţi un citat din Tovaraşa şi scrieţi ceva despre realităţile patriei.Tovarăşe Florin Mugur, ziceam şi eu pentru ascultătorii telefoanelor din Casa Scânteii, aici lucrez pentru pâinea celor patru copii ai mei, dar poezie nu sunt obligat să scriu, decât pentru a-mi salva partea cea mai curată şi durabilă a fiinţei. Şi aşa se face că volumul meu Omul de Cuvânt n-a mai apărut nici în 1986, nici în 1987, nici măcar în 1988, şi cu atât mai mult în 1989, a rămas ca bunul de tipar să treacă pragul „revoluţiei” şi a apărut abia în 1991, când pe nimeni nu mai interesa poezia – ultima carte care poartă semnătura lui Florin Mugur, ca lector, în caseta editorială. N-ar fi fost nici o problemă, poetul Florin Mugur a ajutat foarte mulţi poeţi din generaţia ’80, atât cât a putut şi el, în condiţiile date, dar o durere actuală a mea e că neavând două cărţi publicate până în 1989 (asta era condiţia!), n-am intrat în atenţia dicţionarului istoric al lui Zaciu-Sasu-Papahagi, excepţie făcându-se, pe merit, doar pentru poetul clujean Ion Mureşan. Asta a fost situaţia mea, dar cazul Ilenei Zubaşcu, sora mai mică, cred că e unic în literatură: dintr-un volum normal de 130 de pagini, care a câştigat concursul de debut al Editurii Albatros, în 1977, i-au lăsat la apariţie doar 12 poeme, fiind probabil cea mai subţire carte de versuri din literatura

Discobolul

58

noastră. După succesul ei fulminant şi ciocnirile traumatizante cu sistemul comunist (s-a îndrăgostit Adrian Păunescu de frumoasa poetă Ileana de pe Valea Izei, dar şi alţi tovarăşi de la C.C., U.T.C., mai sus puşi ), a luat decizia radicală de a renunţa definitiv la poezie, dedicându-se exclusiv familiei, decât să plătească preţul care i se cerea. Dar asta e altă poveste, care trebuie spusă cândva. Mai cunoaşteţi un caz similar în literatura română?

În libertate, aş fi trăit o altfel de viaţă şi aş fi scris altfel de cărţi

Avându-l pe tata ucis în torturi de Securitatea din Sighet, în 1950, când am început să public în reviste şi mai ales să apar la televizor, ca şi cântăreţ de succes, s-au pornit să curgă şi delaţiunile din judeţ şi să am mari probleme, cineva şi-a dat sens vieţii sale mizere urmărindu-mă pas cu pas, ani şi ani de zile. N-am mai avut voie o perioadă să semnez cu numele meu, stigmatizat de tata, de pe vremea cât a stat doi ani în Munţii Ţibleş, şi mi-am luat pseudonimul Ilie Calmineasa, după numele frumos al unei văi din Dragomireşti, Maramureş, unde am copilărit. De la un timp, n-am mai putut semna nici cu acest pseudonim, pentru că urmăritorul meu a descoperit, sau a inventat, că pe Valea Calmineasa s-ar fi dat nişte lupte cu legionarii, nu ştiu când şi, cum eu veneam pe atunci în Bucureşti îmbrăcat în frumosul port ţărănesc din Maramureş, hăitaşii mei sugerau că vreau să resuscitez Mişcarea Sumanele Negre, despre care m-am lămurit cu adevărat abia după 1990. M-au tolerat de-a lungul anilor doar cu un singur cântec la televizor, dar şi din acela îmi dispărea periodic strofa cu versurile Nu se naşte un copil/ Fără-o tonă de trotil, pentru că priveghetorii mei vigilenţi insinuau că trăind într-o localitate minieră, aş fi putut procura dinamită de la artifierii din Baia Borşa şi arunca în aer… sistemul! Când au venit la mine Sânziana Pop şi Cornel Nistorescu, să mă filmeze pentru o populară emisiune a tineretului, pe care o făceau la TVR, şi care urma să-mi fie dedicată în săptămâna următoare, m-au plimbat prin tot judeţul să mă filmeze, dar am apărut în emisiune doar cu mâinile de la cot în jos pe chitară şi cu un singur cântec, care să le justifice probabil deplasarea. Cine eşti tu, de fapt? – m-a întrebat odată Păunescu, furios că era chemat periodic la tovarăşul Burtică, şeful Propagandei CC, închiziţia Partidului, să-i pună în mână adrese oficiale ale nu ştiu cui, din care reieşea că sunt un „duşman înrăit al poporului”(mi-a

Exilul interior

59

arătat o astfel de hârtie). S-ar putea face o carte voluminoasă a stupizeniilor care au ţinut în funcţii, ani şi ani de zile, armate întregi de securişti, retraşi acum cu pensii uriaşe, în vilele lor somptuoase şi liniştite din ţinuturile natale. Cu siguranţă că altul era destinul meu, cel puţin al meu, dacă trăiam în libertate. Iar datoria noastră de acum e să aflăm măcar aproximativ cât din eroziunile şi neîmplinirile destinului nostru actual se datoresc dictaturii comuniste şi cât limitelor proprii? Dacă nimeni nu ne mai răscumpără trecutul, să ştim măcar adevărul întreg despre propria noastră unică viaţă.

Şi chiar dacă acum, în libertatea comunismului consumerist, nu e interesat nimeni în mod special de poezia mea şi n-am mai publicat un volum de versuri de zece ani, tocmai pentru că nici un context public nu mi-a solicitat o astfel de necesitate (dar am scris mii de pagini de publicistică în ziarele de cel mai mare tiraj din România!), ştiu din toată fiinţa că vor veni şi vremuri mai bune pentru poezie şi oamenii se vor întoarce, printr-un recul firesc, din capcana societăţii de unică folosinţă, la promisiunea poeziei şi a frumuseţii durabile. Nu pot să cred că libertatea noastră de mâine va fi mai netrebnică decât cea de pe vremea lui Homer, Dante, Shakespeare sau Cervantes. Iar dacă orice miracol e posibil pentru cei ce cred în miracole, cum să nu cred atunci în evidenţa că spiritualitatea poeziei a fost o dimensiune firească, normală, naturală, a omului şi a umanităţii sale dintotdeauna? Şi aşa va rămâne în vecii vecilor!

Discobolul

60

SILVIU LUPAŞCU

O insaţietate nevindecabilă

...tinerii condeieri ai revistei au descoperit împreună complexitatea,

reverberaţiile simfonice şi puterea cuvintelor... 1) Trebuie să mărturisesc că întrebările adresate de revista

„Discobolul” sunt în măsură să rupă cicatricea unor răni uitate. Înainte de decembrie 1989 eu nu eram scriitor, în adevăratul sens al cuvântului, eram foarte tânăr: între anii 1984 – 1988 am fost student al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de drept. Dorinţa mea cea mai ardentă, în acea vreme, era să devin scriitor. Devoram, zi şi noapte, literatură, filozofie, teologie. Din fericire, fondul de carte al Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu m-a „salvat”. Încă din primii ani de facultate, cursurile şi seminariile au trecut, ireversibil, pe un plan secund. Locuiam în campusul din Târguşor Copou, luam un mic dejun simbolic la cantina mediciniştilor (cu cartelă cumpărată „ilegal” de la studenţi greci sau arabi) din „30 decembrie”, traversam Copoul cu tramvaiuri roşii de neuitat, treceam prin faţa Universităţii, unde ar fi trebuit să particip la cursuri, dar coboram cu o staţie mai la vale, la „Fundaţiile Regale”, la Biblioteca Mihai Eminescu. Acolo, în sălile bibliotecii, am descoperit sau rememorat adevărul etern, alpha şi omega universului spiritual infinit (glumesc puţin, but still…). Am început cu Friedrich Nietzsche, opera completă tradusă în franceză de Henri Albert, publicată la Mercure de France. Savurez şi acum fragmentele în care Nietzsche îi identifică pe comunişti cu Tchandalas, categoria

Exilul interior

61

socială a dezmoşteniţilor din Codul lui Manu... Au urmat mii şi mii de pagini: Confucius, Lao-Tzî, Burnouf, Edouard de Chavannes (Tripitaka Chinois), Coranul, fragmente talmudice, dar şi Camus şi Sartre, Steinbeck şi Faulkner, Hemingway şi Dos Passos, Fitzgerald şi Capote, Saroyan şi Sallinger, Eliade şi Ionesco, and so on and so forth… Concomitent, în 1985, am fost primit în redacţia revistei „Opinia studenţească”. În această perioadă am scris povestirile incluse în volumul Stylit, publicat în 1993 de Editura Institutului European. Când amintirile mă poartă spre anii studenţiei, Biblioteca Mihai Eminescu şi „Opinia studenţească” ocupă, în mod categoric, prim-planul, iar confuzia universitară nu mai este decât un relief înceţoşat, în care fantome anonime săvârşesc colcăitoare tentative lipsite de sens, cu scopul de a se scufunda în bardo, împotriva celor puţini şi fericiţi care năzuiau, cu inocenţă şi curaj, să se elibereze din bardo... Prin 1985-1988, fără a şti exact cum şi de ce, I took a rebel stand, după cum cântă Joan Baez în The night they drove Old Dixie down…

2) Revista „Opinia studenţească” avea, desigur, un cenzor din partea Partidului Comunist. Adeseori numere întregi, concepute de redacţie, erau respinse de cenzor. În consecinţă, membrii redacţiei au inventat scrisul înzestrat cu mai multe niveluri de comprehensiune, cu etajare semantică: un nivel aparent inofensiv pentru pseudo-inteligenţa cenzorului; un nivel subversiv pentru guerrilla intelectuală românească şi pentru receptorii liberi de la Europa liberă… În acest fel, tinerii condeieri ai revistei au descoperit împreună complexitatea, reverberaţiile simfonice şi puterea cuvintelor, eveniment care, pentru mine, reprezintă o experienţă ritualică, în măsură să deschidă accesul spre o sferă superioară a ontologiei scrisului. La acelaşi capitol trebuie să includ şi discipolatul synarhic alături de Luca Piţu, severul Magistru omniscient din Cajvana, luminătorul patafizic al mediului universitar ieşean şi al juneţii şi conştiinţelor multora.

3) Eu nu am scris decât o singură carte în ultimul deceniu al regimului comunist din România. M-am străduit ca suma cuvintelor din Stylit să alcătuiască un alt spaţiu, o altă lume, să deschidă accesul spre altfel, altceva, altcarecumva pentru fiinţele omeneşti care

Discobolul

62

năzuiau spre libertate şi normalitate. Poate că, dacă aş fi scris Stylit într-un oraş occidental, la Paris, Londra sau New York, maniheismul întemeietor al povestirilor nu ar mai fi fost necesar. Sau poate că acest maniheism ar fi reprezentat o iluzorie regăsire de sine a unui autor iluzoriu în Occidentul capitalist, după cum a reprezentat o iluzorie regăsire de sine a altui autor iluzoriu în Orientul comunist…

4) Cred că, pentru un scriitor, întâlnirea ipostazelor libertăţii se aseamănă cu întâlnirea ipostazelor frumuseţii feminine: o insaţietate nevindecabilă, care ne îndeamnă să zburăm din iluzie în iluzie, pe urmele libertăţii-frumuseţii atotcuprinzătoare, situată dincolo de lume. Desigur, pentru scriitoare se impune rocada între yin şi yang… Eu am căutat deja negăsibilul la Oxford, Yale şi Paris, vorba lui Bob Dylan: How many roads must a man walk down, before you can call him a man… Urma cuvintelor conturează, cu siguranţă, o cale între exilul exterior şi exilul interior, între koan-ul dezrădăcinării, koan-ul rătăcirii şi koan-ul eternei reîntoarceri.

Exilul interior

63

GABRIELA CREŢAN

...din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”;

în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu

siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi. Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de

Discobolul

64

poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.

Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele

Exilul interior

65

„cu cheie”şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.

Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.

Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă

Discobolul

66

atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…

2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice.

N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.

Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am

Exilul interior

67

păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.

Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în „Luceafărul” şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.

Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X,

Discobolul

68

apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.

Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol – şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că…Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial – de abia în 1995 – la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.

4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare. Nimeni nu se oboseşte să facă transparente – pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg – criteriile pentru care X, Y, Z,

Exilul interior

69

deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video ?

Există o parte subterană a literaturii române de azi – mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere – unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte – o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană.

Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui – în sens estetic – ci numai cu cine te aduni.

Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste – cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.

Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR – Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române – edituri la care, în anii trecuţi – când alţii erau managerii – am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă

Discobolul

70

în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor …

În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de '89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte – deşi motivele sunt cu totul altele.

Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii – nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general – ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică. În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite. Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.

Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră – cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru

Exilul interior

71

„cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul – şi nu vorbeşti ca la colţul străzii – eşti considerat „expirat”.

Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” – având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului – şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.

A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi

Discobolul

72

de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră – situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii…să o accepte.” (Paul Cernat).

Tăiaţi adverbul atenuant – menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii – din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică - încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum – la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte. Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).

Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante – nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.

Exilul interior

73

MARIANA CODRUŢ

...am fost pe punctul de a-mi pierde viaţa de cîteva ori din cauza unor avorturi clandestine...

1. Scrisul, literatura în perioada comunistă a însemnat pentru

mine ceea ce înseamnă şi acum: o soluţie de salvare personală. O autoterapie, un refugiu, o şansă de a rămîne în proximitatea unor valori care mă hrăneau. Posibilităţile de receptare a valorilor culturale erau limitate – dacă am înţeles corect întrebarea. Nu aveam, de pildă, cum bine ştiţi, acces la minunile lumii, nici la revistele, cărţile şi filmele străine. Frustrant, mai ales că unii, care aveau acces, îl transformau într-un semn al superiorităţii lor, fapt care te făcea să te simţi mic şi prost. Evocarea umanului din epocă era, de asemeni, privilegiul doar al cîtorva: cine îşi permitea să scrie mai pe şleau – şi, mai ales, să publice, fireşte - în afara unor Buzura, Păunescu şi alţii ca ei?

2. Am avut şi eu, probabil ca aproape toţi scriitorii, fel de fel de peripeţii cu propriile cărţi. Cartea de debut a stat în sertarele editurii vreo doi-trei ani pînă să fie tipărită, cea de a doua a aşteptat în tipografie vreo opt luni bunul de difuzare. Cea de a treia a fost redusă de Florin Mugur (Cartea Românească) la aproape jumătate – am şi acum „manuscrise” respinse, cu scrisul său tremurat pe ele -, iar cea de a patra, un roman, n-a putut să apară înainte de ’89. Comparativ cu Florin Mugur, Doina Florea-Ciornei (Junimea) şi Domniţa Ştefănescu (Albatros) s-au dovedit mult mai curajoase şi, în fapt, cu mult mai mult respect pentru munca unui scriitor. Doamna Florea-Ciornei a făcut ca primele mele două cărţi de poezie, deloc

Discobolul

74

vesele, să nu apară prea mutilate, doamna Ştefănescu m-a susţinut ca prozatoare. Romanul-autoficţiune Viaţa lor necunoscută (apărut după revoluţie cu titlul Casa cu storuri galbene), pe care i l-am predat cu mari emoţii şi dubii spre lectură în primăvara lui 1988, s-a bucurat de acordul ei favorabil, lucru deloc de ici-de colo: eram conştientă de derizoriul şi lipsa cruntă de orizont a vieţii personajelor mele. Dna Ştefănescu mi-a inclus romanul în planul pe 1989 al editurii Albatros, fără a-mi cere să modific ceva. Cartea însă a fost respinsă de Consiliul culturii şi educaţiei socialiste, dar dînsa a propus-o şi în planul pe 1990, deci a ignorat indicaţiile cenzorilor. Pe la sfîrşitul lui noiembrie 1989, m-a anunţat, nemulţumită şi revoltată, că romanul a fost exclus, fără nici o motivaţie, şi din planul pe 1990 şi m-a încurajat să fac un memoriu către Consiliu prin care să cer explicaţii pentru această nouă respingere. La scurt timp, a venit revoluţia şi n-am mai trimis nici un memoriu nicăieri. Casa cu storuri galbene a apărut abia în 1997, după alt enorm şir de aventuri.

Peripeţii cu sistemul am avut şi ca om: m-am îmbolnăvit, din cauza condiţiilor mizere, în timpul „carierei” mele de profesoară navetistă; m-am prezentat la mai multe concursuri pentru ocuparea unui post, oricare, în Iaşi, concursuri cîştigate însă de diverşi favorizaţi ai soartei; am făcut meserii care nu mă interesau; am suportat presiuni să renunţ la familie şi casă, pentru a mă muta definitiv în satul în care eram profă; am fost pe punctul de a-mi pierde viaţa de cîteva ori din cauza unor avorturi clandestine ş.a.m.d. Să mai amintesc faptul că am ieşit pentru prima oară peste hotare - pînă la Budapesta! - abia la vîrsta de 40 de ani? Nu pot alege, din toate astea, care situaţie e mai revoltătoare decît celelalte. Pe mine m-au revoltat toate. Desigur, şi multe altele...

3. În ce priveşte poezia, obsesiile mele au fost şi au rămas cam aceleaşi, astfel că nu e o ruptură majoră – ca ton - între volumele de dinainte de revoluţie şi cele de după, fapt care s-ar vedea clar într-o antologie de autor. Sigur, în poeziile de după mi-am îmbogăţit lexicul, în ele au apărut şi unele cuvinte care atunci nu aveau drept la viaţă, deşi eu le aveam în cap. Iată un exemplu: în volumul Tabieturile nopţii de vară (Cartea Românească, 1989), aveam un vers care suna aşa: „/.../ ca o regină avidă să fie tîrfă măcar o singură noapte”. Bietul domn Mugur mi-a tăiat cuvîntul „tîrfă”, înlocuindu-l cu „iubită”. Ce naiba a mai rămas din acel vers?! Ei, în

Exilul interior

75

volumele recente am cuvîntul „curvă” care nu mai supără pe nimeni. Sau aveam versul „ce pîine hidoasă” – dar nu i-a plăcut poetului Mugur ideea că pîinea poate fi hidoasă şi a ras adjectivul! Azi pot pune şi „o pîine de căcat” (de pildă, firimiturile pe care ţi le scapă printre degete un şef de căcat), ceea ce e minunat. Acum, slavă Domnului, poţi vorbi mai clar şi mai la obiect despre realitate decît înainte. Şi eu încerc s-o fac. Nu pentru a mă plia pe o modă, ci pentru a mă pune de acord cu propriul sine, cenzurat atunci de circumstanţe.

4. Da, scriitorul român e, formal şi legal, cu desăvîrşire liber azi. Liber să scrie despre ce vrea, să critice pe cine vrea, să călătorească, să-şi construiască ce identitate vrea etc. (în paranteză fie spus, mi-e milă de cei care se lasă legaţi de mîini şi de picioare pentru un avantaj!). Dar, fireşte, scriitorul e liber şi să crape de foame şi de frig ori să-şi verse maţele de greaţă văzînd ce se întîmplă în viaţa politică şi în viaţa culturală / literară a ţării. Deci sînt destule motive de alienare în zilele noastre: să constaţi că nu se schimbă mare lucru din ce critici ; să asişti neputincios la ascensiunea unor impostori literari (şi neliterari, evident) care parazitează cu anii nişte posturi-cheie sau fac averi ori cariere fulminante; să descoperi, dezgustat, cît de mulţi – unii în care ai crezut – sucombă, prin... „dezbrăcarea de caracter”, în faţa unui ciolan; să vezi cum cinismul, frivolitatea şi lipsa de responsabilitate devin motive de admiraţie; să afli într-o săptămînă de apariţia unei capodopere, uitată pînă săptămîna viitoare, cînd e salutată apariţia altei capodopere etc. Totuşi, eu sînt optimistă pentru alţii : mă bucur că tinerii scriitori au acces nelimitat la „receptarea valorilor culturale” şi la „evocarea umanului din epocă” (asta pentru a vă cita) şi că pot trăi, munci, iubi şi muri cum vor...

În ce mă priveşte, pe de o parte nu sînt optimistă. Ca să argumentez, o să vă spun o mică poveste care m-a întristat : poeta Angela Marinescu mi-a spus foarte frecvent, la telefon sau cînd ne întîlneam, cuvinte extrem de mari, de frumoase despre ceea ce scriu. Odată am întrebat-o cum se face că, totuşi, la o adică nu evocă şi numele meu atunci cînd îi aminteşte pe cei preţuiţi de ea. Cu candoare, Angela mi-a răspuns: „Păi dacă tu eşti aşa departe! Uit s-o fac!” Fără să vrea, ea a pus degetul pe o rană a scriitorului care

Discobolul

76

trăieşte... departe de centru: nu e acolo unde trebuie ca să dea cărţile cui trebuie, ca să le reamintească unora că există şi aşa mai departe...

Pe de altă parte, sînt optimistă pentru că am avut forţa şi norocul să rămîn un om viu şi liber - deci nu trebuie să joc după cum îmi cîntă alţii. Şi apoi, mă bucur cînd descopăr un gest generos şi altruist la alţii, cînd citesc ceva bun sau cînd îmi reuşeşte mie un rînd bun; mă bucură că am prieteni valoroşi, printre care şi Angela, mă bucură enorm soarele - şi cîte alte lucruri...!

Exilul interior

77

MIHAI POSADA

Exilul meu interior

...grosul puternicilor tot din „tovarăşi” reciclaţi stă alcătuit mai tare ca betonul.

„Oare ar putea exista vreodată o guvernare în care nu

majoritatea să decidă asupra binelui şi răului, ci conştiinţa? – în care majorităţile să hotărască numai asupra acelor chestiuni în care se poate aplica regula utilităţii? Ar trebui ca, în faţa legislatorului, cetăţeanul să renunţe la conştiinţă? Păi, atunci, de ce mai are fiecare conştiinţă? Eu cred că, mai întâi, noi ar trebui să fim oameni, şi abia mai apoi supuşi. Nu e deloc de dorit să cultivăm respectul faţă de lege, la fel de mult ca şi respectul pentru ceea ce e drept. Singura obligaţie pe care eu am dreptul să mi-o asum e aceea de a face oricând ceea ce cred eu că e drept. Se spune, cu destulă îndreptăţire, că asociaţiile nu au conştiinţă. Însă o asociaţie de oameni conştienţi are. Legea nu i-a făcut pe oameni mai buni, nici măcar cu o fărâmă; iar din respectul lor exagerat faţă de lege, chiar şi cei mai înclinaţi oameni spre bine devin, zilnic, agenţi ai nedreptăţii”, spunea, la 1848, gânditorul american Henry David Thoreau (traducere de Viorel Ştefănescu, în „Argeş”, nr. 7/2008).

„Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în

Discobolul

78

propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste [...] Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice [...] În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale [...] Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...”, spunea, la 1978, marele rus expulzat în Germania Federală, stabilit apoi în S.U.A. şi revenit, în cele din urmă, în Rusia post-comunistă, Aleksandr Soljeniţân (traducere de Răzvan Ionescu, în „Puncte Cardinale”, nr. 9/2008).

„Să fie vorba de o invitaţie la renunţare conştientă la

conştiinţă, din partea conştiinţei scriitoriceşti de breaslă?”, mi-am zis primind, oarecum surprins, invitaţia din partea redacţiei revistei „Discobolul”, de a răspunde la întrebările anchetei intitulate Exilul interior. Să mă explic: dacă o instituţie absolut legal constituită, de importanţa organizaţiei ce se preocupă de integritatea statală internă şi externă, bunăoară, a României, îşi schimbă numele, din Siguranţă în Securitate şi, în cele din urmă, în Serviciu de Informaţii, trebuie să acceptăm că respectiva structură oficial-instituită şi-a schimbat automat şi profilul, în sensul unei ameliorări de conştiinţă – ţinând cont de sinistrul renume istoric al Siguranţei şi Securităţii –, sau ar fi mai adecvat realităţii dacă am socoti, pur şi simplu, că ea şi-a îmbogăţit profilul interior, aşa cum se întâmplă cu numele schimbat al femeilor, la căsătorie, al mirenilor deveniţi călugări, ori al civililor metamorfozaţi în artişti cu pseudonim literar (nom de plume, pen name) etc.? – aceasta-i întrebarea.

Pentru că a vorbi despre „substanţa malefică a trecutului”, în timp ce te găseşti într-un prezent aflat cu acel trecut în relaţii cosmetice de proximitate (i.e. de sulemeneală a „feţei umane” a respectivului trecut diabolizat şi desigur diabolic), nu este altceva decât o... „pavare cu bune intenţii” a drumului către iad. Sau, mai

Exilul interior

79

neaoş spus, o scoatere a castanelor din spuză, cu mână eroică, dar străină. Cine se mai dedă astăzi la aşa gest futil, căci, nu-i aşa, ce folos – fie pe termen lung, fie scurt – ar dobândi eroul piroman?

De „literatura carcerală” şi cu pecădere de „imaginea” autorilor cu puşcărie politică în închisorile comuniste se ocupă mulţi urmaşi direcţi, fii şi fiice de foşti-actuali activişti culturali ai Partidului Comunist Român. Universităţile şi facultăţile, cum majoritatea instituţiilor româneşti din prezent, sunt ori au fost până deunăzi conduse de rectori, decani şi manageri de cea mai „sănătoasă origine” şi extracţie comunisto-securistă, total lipsiţi de capacităţi native, adaptative şi formative care să-i acrediteze ca veritabili democraţi, în ciuda reformărilor şi re-re-(pseudo)educărilor la care pretind, cu acte în regulă!, că şi-au supus sinele – în realitate ineducabil, pe (lait)motivul că ei şi numai unii ca ei mai pot scoate ţara din marasmul în care se zbate draga de ea etc. etc. Din fericire (fericire?), nu puţini ca aceştia sunt şi loseri politici. Decât că, grosul puternicilor tot din „tovarăşi” reciclaţi stă alcătuit mai tare ca betonul. Cu oricâţi „stilişti” ai „cosmetiza” un cauciuc de tractor, el tot nu devine zeppelin. Cum nici „rotaţia cadrelor” din Decembrie ’89 nu se arată, nici după cei 20 de ani brucanieni, revoluţie.

Nu este, acum, vremea dulce a „memoriilor”, a redactării senine sau înnorate a poveştilor din tinereţea mea literară (iertaţi-mă că nu vorbesc în numele niciunei promoţii, generaţii, trupe, echipe, găşti sau haite de gen!). Suntem, deja – vai! – venerabili pensionari ai realităţii? Ne ascundem inerţia, inactivitatea, lipsa de împlinire în prezentul viu şi impotenţele (lipsa de inspiraţie), după lozinca „– Să scriem cât am suferit, ca să nu se mai întâmple, şi să afle copiii!”? N-ar fi mai paideic, ca să zicem aşa – dacă tot ne prevalăm de rolul de posesori ai unei memorii cu potenţial educativ, ori folositor într-un mod oarecare – să fim invitaţi să acţionăm? Să dăm, cum se spune, exemplu prin fapte, şi nu numai prin scris-scriind-că-noi-asta-ştim-şi-pace? De ce nu un tribunal moral? Îi este cuiva frică? Un adevăr cu jumătăţi de măsură nu mai este adevăr. Vorbind despre Cazul Gheorghe Ursu, dar eludând Cazul Grigore Opriţă, ori amintindu-ne numai despre Paul Goma şi Liviu Ioan Stoiciu, dar lăsându-l pe Traian Filip şi pe alţii ca el în uitare mai mult ori mai puţin vinovată,

Discobolul

80

sau trecând acuzaţiile cvasi-reciproce ale membrilor Grupului de la Iaşi (prin care sunt implicate acuzator numele scriitorilor români: Liviu Cangeopol, Ioan Petru Culianu, Dan Petrescu, Luca Piţu, sau Sorin Antohi – din iunie 2008, până astăzi!) la capitolul senzaţional şi atâta tot, nu ne putem prevala de mărturiile noastre ca instrumente educative. Să fim serioşi! Ocolind feciorelnic „tribunalul imaginar de moralitate”, cum spuneţi, şi implicit aducerea în boxă a „criminalilor nepedepsiţi”, nu facem decât să pritocim, din locuri calde-călduţe-căldicele, prin preapaşnice publicaţii ale vieţii literare postdecembriste, veşnicia tranziţiei răului spre absolut. Cu alte cuvinte, să tricotăm o conspirativitate din care „generaţiile tinere” ordonate sau nu în grupuri şi grupuscule „de reflecţie” „asupra efectelor malefice de lungă durată asupra literaturii şi culturii noastre naţionale în epocă” nu ar avea practic nimic de învăţat, decât, că e mai bine să taci, să te ascunzi de Puterea eternă a comuniştilor-securişti, sau, mai pragmatic, pentru Dumnezeu! – să te dai cu ei, cu Puterea (ultim gest pe care, vă asigur, generaţiile tinere de copii ai comuniştilor-securişti îl fac mai bine ca noi, maturii lor dascăli prezumtivi). O conspirativitate, în fond, cu trecutul, la care nu pot subscrie cu niciun preţ: nu vi se pare aberant să deconspir, în faţa unor procurori şi judecători la fel de comunişti, crimele comuniste?

Dacă nu înaintea unui tribunal penal, atunci la ce ar mai fi de folos „mărturiile constituite în tot atâtea depoziţii”? Doar nu ne imaginăm că am putea noi completa cu „plusvaloare estetică”, sau că am augmenta cu intenţiile noastre total „apolitice”, Istoria universală a infamiei, deja scrisă de Borges cel orb precum Homer? În faţa cui trebuie să demonstrăm, negru pe alb, că le-am zis-o noi comunisto-securiştilor, că ne exercităm dreptul democratic la libera exprimare? Le-am zis-o, ei, şi? Colegul de serviciu te toarnă într-o veselie la şef, din ceea ce manualele de psihologie şi psihiatrie numesc „inerţie comportamentală” (pe româneşte: obişnuinţa este a doua natură). Legea majorării salariale pentru profesori se poate ataca în justiţie, în timp ce legea fixării chiriaşilor în locuinţe naţionalizat/retrocedat/renaţionalitate fraudulos este infailibilă de la naştere şi imună la revizuiri, ni se spune verde-n faţă. Dacă a schimba ordinea socială înseamnă a schimba forma de proprietate – după cum recunoşteau socialiştii înşişi, prin vocea contelui de Saint-Simon, atunci nimic nu s-a schimbat în România, de la Rocadele din

Exilul interior

81

Decembrie, până azi. După ce camioane întregi cu „dovezi” şi hârtii incomode ale arhivelor de securitate s-au pierdut, au ars, au dispărut, ori s-au restructurat în dosare politice de şantaj amiabil; după ce dosare, în lucru, ale marilor infractori aflaţi în fruntea economiei naţionale dispar din tribunale sau curţi de apel; după ce martori în procese de răsunet dispar – e de la sine înţeles că nimeni nu-şi permite să ceară, în numele unei reviste literare din România, mărturii despre „trecutul” cu faţă umană instalat în prezent la Putere. Desigur, grija de a conserva mărturii despre trecut nu este de aruncat, doar că o poţi demara atunci când nu pui în pericol libertatea şi demnitatea confraţilor tăi. Când poţi constata o demarcaţie fermă, netă, între trecut şi prezent. Când ai pe ce te baza, vorba lui Marin Preda. Iar nu în România de azi, când „trecutul” pe care vrem să îl incriminăm prin mărturisiri naive este mai prezent şi mai agresiv-prezent decât oricând. În actualitatea economică, socială, culturală şi, pe scurt, politică, din România, a organiza cu nonşalanţă un chat despre trecutul care nu a trecut nu vi se pare egal cu a pune lupul paznic la oi? Şi atunci, nu vi se pare firesc la întrebarea „cum stai cu optimismul?”, să răspunzi întrebând, tu, cel anchetat asupra unei fragede realităţi – ca să-l parafrazez pe Ion Mircea, poetul de la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate – întrebând la rândul tău, aşadar: din ce turn de ivoriu, cărei preaînalte protecţii îşi îngăduie cineva, în frageda realitate descrisă mai sus şi în care convieţuim noi acum, să te întrebe cum simţi, cum gândeşti, ce ai de zis? Şi nu este oare firesc să te fereşti a ieşi din „exilul interior” în care ai supravieţuit de bine, de rău, pentru a te oferi să dai răspunsul ştiut/cerut, ca legitimare a unei utopii în fond – existenţa pretinsă a statului de drept deplin instituit în România? Nu este normal, între atâtea exemple de nedreptăţi şi privări abuzive de libertate şi drepturi elementare într-o democraţie, să te abţii de la mărturisirile cerute, din legitimă apărare, din instinct de conservare, tocmai pentru că mărturia poate deveni o sinucidere, în prezentul context? Au nu ştim că sinceritatea nu trebuie confundată cu un posibil act de renunţare la conştiinţă; că a vorbi, pentru un scriitor, nu poate fi egal cu a te afla în treabă? Homo homini lupus. Să mărturisim despre suferinţele noastre nu are nicio valoare. Să mărturisim despre ale confraţilor

Discobolul

82

noştri apropiaţi, poate că ar merita, în spirit creştin. Astfel, aş putea povesti despre lupta poetului şi editorului român Sorin Anca, împotriva inerţiei unor responsabili iresponsabili din cultura românească, total absentă pe la târguri de carte din Germania (Leipzig, 2005!); despre îngenuncherea opiniilor juste şi trecerea sub tăcere, fără nicio apărare din partea confraţilor scriitori, de care a „beneficiat” poetul şi traducătorul român Dan Dănilă în urma conflictului declanşat de acele opinii ale sale (despre celebrul pastor-scriitor de la Roşia, Eginald Schlattner), cu o mare editură occidentală (Paul Zsolnay din Viena), după 1990 (!); ori despre alte şi alte isprăvi ale lumii scriitoriceşti în care trăim, şi despre care s-ar putea face anchete educativ-ştiinţifice pe care le recomand cu căldură celor în putere să le facă. Nu este, însă, nici momentul, nici cazul, acum, de gesturi inutile, fără scop practic, fără teleologică schimbare prin fapte.

Un argument pentru atitudinea noastră lipsită, în ciuda

aparenţelor, de falsa pudoare, îl găsim la o scriitoare româncă mai puţin cunoscută, Gabriela Blebea Nicolae, al cărei text Când sinceritatea e un viciu comentează cuvântul lui Toma din Aquino, tocmai pe tema mărturisirii adevărului: „În măsura în care spunem adevărul, a vorbi despre sine e un lucru bun, dar e vorba despre o bunătate generală care nu e suficientă ca un act să devină virtute, pentru aceasta fiind nevoie ca toate circumstanţele să fie adecvate, altfel actul cu pricina este vicios. Aşa se întîmplă cînd, fără vreun bun motiv, ne lăudăm, chiar dacă lauda cu pricina e adevărată sau cînd facem public un rău pe care l-am făcut, fie c-o facem din fanfaronadă, fie că ce mărturisim nu e de nici un folos” (Toma de Aquino, ST II-II Q 109 a 1 s 2) [...] În cazul virtuţilor morale, spunerea adevărului este obligatorie doar cînd e vorba de o virtute anume, respectiv cea a dreptăţii, căreia virtutea sincerităţii îi este conexă, ca sursă a evaluării şi judecării oamenilor cu scopul „de a i se da fiecăruia ceea ce merită” (Ibidem, q 56, a 11, s 3). În contextul creştin, principalul judecător fiind Dumnezeu, spunerea adevărului este o obligaţie civică absolut necesară unei drepte judecăţi dintr-o lume a cărei ordine Dumnezeu o prefigurează, dar şi o obligaţie spirituală prin care confesiunea, ca act premergător judecăţii finale, poate identifica greşelile şi le poate îndrepta prin penitenţa pe care

Exilul interior

83

confesorul o decide. Astăzi, prin renunţarea din ce în ce mai răspândită la practica confesiunii, beneficitatea spunerii adevărului a devenit tot mai dependentă de răspunsul pe care-l dăm la întrebarea: Cu cine eşti sincer? Cui îi spui adevărul? […] Iată de ce, întrebarea cui îi e adresată sinceritatea este strîns legată de cui îi foloseşte ea, un subiect mai puţin interogat în termeni negativi pentru că afirmarea adevărului este văzută, cel puţin într-o lungă tradiţie teoretică, ca o condiţie a contractualităţii sociale şi a igienii psihologice, beneficii atît de importante încît orice alt posibil neajuns este considerat neglijabil. „Pentru că omul este un animal social, el îi datorează altuia ceea ce e indispensabil menţinerii societăţii. Or, oamenii nu pot trăi împreună dacă nu au încredere reciprocă unul faţă de celălalt, adică nu îşi spun adevărul. Prin urmare, într-o anume măsură, virtutea adevărului este o obligaţie” (Ibidem, q 109 a 3 s 1). Că adevărul este, aşa cum spuneam, o obligaţie rămîne valabil fără echivoc pentru actul justiţiei, un act în care spunerea adevărului este esenţială respectării dreptului celuilalt, dar şi al stabilirii corecte a vinei sau a lipsei de vină a celui care-şi mărturiseşte fapta [...] adevărul despre sine nu e o virtute intelectuală în care acurateţea adevărului ar fi suficientă, ci una morală căci acest adevăr trebuie, în buna tradiţie a eticii aristotelice, să ţină prin două feluri „buna medietate între exces şi lipsă”. În primul fel, prin raportul pe care-l are cu „obiectul, pentru că, prin natura sa, adevărul presupune o anume egalitate şi ca tot ce e egal cu ceva anume, trebuie să se aşeze între prea mult sau prea puţin. Din această pricină, la rîndul său, cel care spune adevărul despre el însuşi, trebuie să fie între cel care exagerează şi cel care diminuează” (Ibidem, q 109, a 1 s 3). În ce priveşte raportarea la act, în cazul acesta: „buna adecvare înseamnă să spunem adevărul CÎND trebuie şi CUM trebuie. Aici, excesul ar fi că vorbim de noi cînd ar trebui să tăcem, şi lipsa ar fi că tăcem cînd ar trebui să vorbim” (Ibidem, q 109, a 1 s 3) (traducerea textelor din Toma de Aquino e făcută de Gabriela Blebea Nicolae).

Nu e vreme, acum, de poveşti la gura sobei, adunate aşa, de

amorul artei (pentru artă) – treziţi-vă, scriitori români!

Discobolul

84

Altminteri, desigur că admirăm vrednicia „Discobolului” în a căuta, atât de asiduu, adevărul. Acela pe care de nu l-ar fi găsit, nici nu l-ar (mai) căuta...

Cam atât, despre exilul meu interior. De ce aş ieşi din el?

Exilul interior

85

MARIA ŞLEAHTIŢCHI

Pe marginea exilului: între mama şi tata

Ştiu că în România este vehiculată ideea că „literatura moldovenească a realismului socialist”

nu poate fi omologată ca literatură română, ci că acest segment de literatură este o literatură aparte,

numită „literatură sovietică”. 1. M-am gîndit să încep răspunsul la anchetă cu o poveste

biografică. M-am născut într-un sat din Basarabia, în familia unui român din Dolhasca, Suceava şi a unei românce din Pistruieni, Orhei. Tata a fost înfiat de un ţăran înstărit cu puţin timp înainte de cel de-al doilea război mondial, iar mama a fost basarabeancă prin naştere. Căderea cortinei pe Prut în 1944, l-a trecut pe tatăl meu din rîndul cetăţenilor la ei acasă în rîndul exilaţilor la ei acasă, iar noi, cei trei copii, am crescut pe această linie de hotar: cu mama şi tata, între mama şi tata. Ţara de dincolo de Prut a căpătat în familia noastră semnificaţie de mit. De acolo veneau istoriile citite în romanele lui Sadoveanu, scriitorul preferat al tatălui meu, acolo îşi regăsea el imaginea pierdută a Siretului copilăriei. Fire reflexivă, idealist-romantică, el ne evoca locurile paradisului pierdut în dimensiuni imagistice aproape eminesciene, ca cele din Fiind băiet, păduri cutreieram... Păduri cu păsări măiestre, cerbi cu stele-n frunte, iarbă pînă la brîu. Ţin minte că din singura lui vizită, de pînă la ’89, făcută la ai săi (să fi avut vreo treizeci de ani), a adus sămînţă

Discobolul

86

de iarbă de... basm, să crească şi în curtea noastră, să fie pînă la brîu. A semănat-o, dar nu a crescut ca în magicul loc de pe Siret. Tatăl meu şi-a trăit viaţa cu un tăcut sentiment de înstrăinare. Mama l-a consolat cum a ştiut, dînd copiilor ei numele socrilor şi al unei cumnatei. Peste ani am înţeles că decizia ei era o formă de dragoste şi o formă de compensare a paradisului pierdut, de anulare a exilului în care se pomeniră, fără voie, ei. Bunicul dinspre tată, Costache, a trăit 100 de ani neîmpliniţi. La apusul vieţii avea un singur regret. Mi-aş trăi încă o dată veleatul, zicea el, doar să fie şi Neculai cu noi. Destinul părinţilor mei se topeşte în ceea ce înseamnă viaţa de zi cu zi a basarabenilor sub crîncene vremi. Şi am fi gata să ne trăi istoria din nou, dacă ar fi posibil, cu bune, cu rele, doar să fim împreună. Şi dacă jonglările politice fac imposibil acest lucru, şansa pe care nu ne-o poate lua nimeni este unitatea organică a culturii şi literaturii române.

*** A fi scriitor în Republica Moldova ar trebui să însemne

acelaşi lucru cu a fi scriitor oriunde în lume. Şi cred că în linii mari înseamnă acelaşi lucru. Dar. Contextul întotdeauna marchează atît existenţa cea de toate zilele, cît şi modul de a fi în cultură. Nu cred că această constatare ar fi valabilă doar breslei scriitoriceşti din Basarabia. Dacă aruncăm o privire îndărăt în istorie vom observa lesne că epocile au amprentat substanţial statutul scriitorului, precum scriitorii marcanţi au putut influenţa mersul societăţilor în istorie. Scriitorii din această parte a Europei - numită din 1812, în Imperiul Rus, Basarabia (ca teritoriu, ceva mai extinsă decît este acum, incluzînd şi sudul aflat astăzi în componenţa Ucrainei), apoi din (1940) 1944 R.S.S.M. (parte a Imperiului Sovietic) şi din 1991 Republica Moldova – stat european independent şi suveran, oarecum, - au fost, într-un anume sens, „ai veacului copii”. Am folosit mai sus un „oarecum”, referindu-mă la independenţa şi suveranitatea de jure a Republicii Moldova, nu la cea de facto, deoarece interesele Federaţiei Ruse sînt atît de puternice pentru zona de sud-est a Europei, încît statutul ţărilor postsovietice devine oricînd incert, cu atît mai mult cu cît Republica Moldova este membră a Comunităţii Statelor Independente, o formă de mascare a intereselor imperiale ale Rusiei, şi declară că vrea să devină membru al Uniunii Europene. Acest excurs istoric arată cît se poate de elocvent că nu

Exilul interior

87

stăm într-o zonă aşezată. E o lume în mişcare, indecisă, în criză de identitate. Cred că acesta ar fi semnul care ni se potriveşte cel mai mult. Interesele geopolitice venite dinspre extremitatea estică a Europei, continuă să alimenteze această diversiune istorică, precum că locuitorii majoritari din Republica Moldova nu sînt români, dar moldoveni, o etnie diferită. Ideea a fost inoculată abil, în tipic stil kgb- ist de Stalin, (autorul conceptului de „limbă moldovenească”), iar adepţii lui, în limbaje diferite, mai agresive, mai subversive, mai manipulante, continuă să o propage şi astăzi.

Am spus toate acestea, deoarece am convingerea că statutul scriitorului din Republica Moldova se află şi s-a aflat sub presiunea acestor evenimente. Ceea ce e de înţeles de la bun început e că, oricare ar fi fost alfabetul în care au scris aceşti scriitori, ei au făcut literatură în limba română. Un bun paşoptist, basarabean de-al nostru prin naştere, spunea că „limba este naţiunea, şi prin urmare limba română este naţiunea română” (Alecu Russo). Literatură română, dincolo de ideologiile politice sau estetice pe care le-au îmbrăţişat scriitorii, dincolo de teritoriile georgafice şi formaţiunile statale în care s-a făcut ea, este unică. Ştiu că în România este vehiculată ideea că „literatura moldovenească a realismului socialist” nu poate fi omologată ca literatură română, ci că acest segment de literatură este o literatură aparte, numită „literatură sovietică”. Această interpretare îmi pare o exagerare. Suportul puternic mitic, etnografic, psihic pe care se edifică o literatură nu se poate schimba pe parcursul a patru decenii. Că amprenta ideologizantă a comunismului sovietic e mult mai puternică în literatura română scrisă în Basarabia în acest răstimp este adevărat, dar nu poate fi negată apartenenţa acestei literaturi la literatura română. Alt moment important ţine de modul cum îşi defineşte identitatea etnică scriitorul. Dacă scriitorul are conştiinţa că scrie într-o limbă anume, că produce texte, mai talentate, mai puţin talentate într-o anumită limbă, într-o anumită cultură, el aparţine eminamente literaturii, culturii date.

De multe ori identificarea scriitorului cu o anumită cultură l-a costat extrem de scump. În anul 1937, spre exemplu, un grup de scriitori din R.A.S.S.M, care avea capitala la Tiraspol, au declarat că scriu în română, vor să scrie cu alfabet latin şi că autorii de la care se

Discobolul

88

revendică sînt clasicii români (Eminescu şi alţii). Într-o noapte au fost executaţi. Deşi nu au produs nici un text memorabil, rămîn a fi scriitori români.

Dacă e să vorbim despre exilul interior, chiar însemnele exterioare ale literaturii române din Basarabia postbelică arată că scriitorii, dar şi întreaga populaţie de la Prut la Nistru şi de după era exilată într-un alfabet străin. Era ca şi cum ai purta o haină de împrumut, iar forma ar fi putut să substituie conţinutul. Poate să pară improprie paralela, dar... lucrurile cam aşa au stat. În această perioadă unii scriitori din Basarabia au trebuit să lupte pentru a-şi promova ideile, să cedeze în faţa cenzurii pentru a face să ajungă la cititor măcar cîteva ideii. Alţii au fost prosperi, au făcut averi, au fost avansaţi ca ştabi, au ajuns în vîrful ierarhiei de partid. Unii au fost interzişi, li s-au tăiat cărţile, nu au avut drept de semnătură... Alţii au ales să scrie cum li se crea, deşi erau conştienţi că li se cer texte de propagandă. Unul dintre aceştia a scris romane în care a promovat aproape în exclusivitate imaginea comunistului. Alţii au ales să nu publice. Să facă altceva. Să fie redactori de editură sau să facă altă meserie... Totuşi dizidenţa scriitorilor din Basarabia comunistă, dacă a fost, a fost subţie. S-a spus că literatura română din Basarabia acelei perioade a cultivat o formă aparte de evaziune, evaziunea în formulele liricii populare, abordînd cu preponderenţă teme folclorice. Această formă de opunere în faţa tăvălucului comunist a creat imaginea unei literaturi rămase în epoca paşoptismului. Este adevărat că ea consună tematic şi ca limbaj cu literatura română de la ’48, însă la o analiză mai atentă se poate observa că sub acest „generic” au existat scriitori şi de altă factură, scriitori cu formule poetice destul de moderne etc. E de datoria criticii şi istoriei literare să analizeze cu atenţia cuvenită această perioadă şi să desprindă valorile acestei lumi: valoarea culturală şi valoarea estetică, să omologheze aceste valori şi să le structureze într-o ierarhie general românească.

2. Spuneam şi cu alt prilej că literatura română din Basarabia a trecut în ultimii 25 de ani prin schimbări radicale. Se ştie că schimbările din domeniul literaturii în deceniul al optulea al secolului XX, anterioare schimbărilor sociale, au pus începutul emancipării atît politice, culturale, naţionale, cît şi artistice. Cît de pregătiţi au fost scriitorii, în marea lor majoritate exponenţi ai

Exilul interior

89

mişcării de eliberare naţională, pentru schimbările de ordin artistic, pentru efortul de integrare şi sincronizare cu literatura română şi cea europeană e un subiect care aşteaptă dezbateri pe potriva importanţei lui. Transformarea socială din anii ’90 a impus reevaluarea valorilor: de la mesaj, tip de scriitură, limbaj pînă la condiţia şi rolul scriitorului în societate. În chip paradoxal, aducînd pe umerii lor emanciparea, scriitorii din deceniul al nouălea al secolului trecut nu au fost întru totul pregătiţi pentru ea. După schimbarea totalitarismului pe democraţie (incipientă, de tranziţie), destinul scriitorului cădea brusc din grija statului şi a partidului, or, în noile circumstanţe sociale, politice şi economice se schimba relaţia scriitorului cu puterea. Avatarurile oamenilor de cultură, nu doar ale omului de litere, au cunoscut în perioada post-totalitară urcuşuri şi căderi, una din cele mai spectaculoase înregistrînd-o publicistica lui Ion Druţă de după 1994.

Însă nu toţi scriitorii din Generaţia ’60 au perceput schimbarea ca pe o neşansă. Autori precum Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka continuă cu succes să fie prezenţi în agora. Acum au venit mult aşteptatele dezvăluiri ale unui timp acerb (timpul constituirii kgb-ismului basarabean – în romanele lui Aureliu Busuioc, Pactizînd cu diavolul, Spune-mi Gioni! Hronicul Găinarilor) sau ale unui timp în schimbare (anevoiosul proces de deşteptare a conştiinţei naţionale în Basarabia anilor 1986-1988, în formula diaristică a lui Vladimir Beşleagă), dar şi timpul stagnării (evocat în memorialistica lui Serafim Saka). În această perioadă îşi scrie cele mai importante exegeze criticul Mihai Cimpoi...

Scriitorii Generaţiei Ochiului al treilea, care au stat în fruntea mişcării de eliberare naţională, preocupaţi (cu unele excepţii: Valeria Grosu, Călina Trifan) în principal de politică, au excelat în publicistică (Nicolae Dabija) sau au revenit ulterior, în urma retragerii din vîltoarea politicii, la uneltele literaturii. E cazul şaptezeciştilor Ion Hadârcă, Andrei Ţurcanu, dar şi al optzecistului Valeriu Matei.

Timpul înnoirilor a fost propice pentru scris Generaţiei ’80, care a cunoscut o adevărată ascensiune creatoare. Reprezentanţii ei au impus schimbarea şi sincronizarea discursului literar cu literatura

Discobolul

90

congenerilor lor de peste Prut. Cărţile scriitorilor optzecişti (Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Irina Nechit, Ghenadie Nicu, Margareta Curtescu, Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu, Sergiu Pavlicencu, Val Butnaru, Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Grigore Chiper. Ghenadie Postolache ş.a.), parte apărute în anii ’90, parte de datare recentă, fac dovada saltului calitativ pe care l-a asigurat această generaţie pentru literatura română inter-riverană. Trebuie să menţionăm că plutonului optzecist s-au adăugat din mers şi scriitori lansaţi anterior. Astfel, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu au o prestanţă deosebită în literatura ultimelor decenii.

Noua generaţie de scriitori, aşa-zişii „douămiişti”, a adus un suflu proaspăt în literatura română din Basarabia. Dacă optzeciştii îşi dau doctoratele în România, douămiiştii îşi fac în Ţară deja liceul şi facultatea. Fracturişti, avangardişti, scriitorii tineri tatonează căi, unelte, formule de limbaj în vederea impunerii unei noi paradigme. Lansările lor nu se produc doar în spaţiul basarabean, ci şi în spaţiul extra-basarabean. Reprezentînd şcoli diferite: de la Braşov (Dumitru Crudu, Iulian Ciocan) şi de la Bucureşti (Liliana Corobca) la Chişinău (Pavel Păduraru, Oleg Carp, Marin Postu, Alex Cozmescu) şi la Bălţi (Adrian Ciubotaru, Lucia Ţurcanu), aceşti scriitori au continuat să unifice spaţul şcolii şi al scriiturii.

Răspunzînd la ultima parte a întrebării, ar fi de remarcat un paradox evident. În contextul unei populaţii majoritare de români, presa care se difuzează în Republica Moldova este majoritar în limba rusă. Pe piaţă persistă invazia de carte în limba rusă. Cartea în limba română este scumpă sau foarte scumpă pentru puterea de cumpărare a celor care manifestă interes pentru cultura română. Pe de altă parte, modelul de cetăţean care se propagă în societatea moldovenească nici pe departe nu este cel al omului cult şi instruit. Ca în toate societăţile de consum este cultivat modelul tipului cu bani şi relaţii, a descurcăreţului. Astfel stînd lucrurile, scriitorului nu-i rămîne decît să supravieţuiască. Să practice o meserie care să-i asigure cît de cît existenţa şi să facă literatură în restul timpului, dacă îi mai rămîne...

3. În meseria scrisului, dacă speranţă nu e... nimic nu e. La ce bun ai mai scrie, dacă nu ai spera că undeva, poate, este un cititor, cititorul tău?... Generaţia din care fac parte a avut orgoliul de a scrie nu doar pentru cititorul din Basarabia, dar pentru cititorul român, de oriunde s-ar afla.

Exilul interior

91

Integrarea în Uniunea Europeană trece prin România, iar literatura e cel mai accesibil teren pentru breasla scriitoricească. Efortul scriitorilor din ultimul deceniu este mai mult decît concludent în vederea sincronizării şi integrării în ceea ce înţelegem prin cultură/literatură română şi europeană. „Literatura română din exil, afirmă Ion Simuţ, [şi cea din spaţiile româneşti abandonate, în virtutea conjuncturilor istorice şi geopolitice, vom adăuga noi] se integrează firesc într-o literatură română fără graniţe şi fără separatisme. O asemenea distincţie nu mai poate fi operantă decît pentru a diferenţia condiţiile diferite de lucru, iar nu valorile” (Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală). Exilului literar românesc se asociază şi literatura din spaţiile româneşti abandonate în condiţii istorice şi geopolitice vitrege.

Deşi literatura română din Basarabia şi Bucovina, aşa cum o regăsim în clasamentele istorico-critice ale unor critici extrem de obiectivi, nu are nici o şansă de reordonare şi omologare în cadrul paradigmei estetice a literaturii române, credem că şi acest fragment al literaturii române se pretează în mod organic clasificărilor generale aplicate procesului literar românesc, or, ruptă de matricea spirituală şi marcată de calvarul prin care a trecut, literatura din Basarabia, cum spuneam, nu a cunoscut totuşi o modificare de esenţă, nespecifică literaturii române. Cu toată rămînerea în urmă faţă de mişcarea spectaculoasă a „căruţei cu patru roţi”, pentru a valoriza expresia criticului invocat deja („Dacă literatura română scrisă în fosta Iugoslavie, receptivă la curentele modernismului şi postmodernismului, îşi poate găsi cu uşurinţă enclave proprii într-o istorie literară fie la capitolul literaturii estetiste, fie la acela al literaturii subversive, literatura „moldovenească” trebuie tratată în mod obligatoriu – cu toată tristeţea acestei constatări – separat, ca pe o a cincia roată la căruţă” (Ion Simuţ), ce-a de „a cincia roată” e totuşi a căruţei. Adică, e tot literatură română şi nu poate fi citită decît din perspectivă integraţionistă, ca făcînd parte, în mod obligatoriu, din cultura românească. Impresia falsă pe care o promovau/ promovează (?) unii critici venea din necunoaştere, probabil, şi din nefasta grabă care îi stăpînea la momentul emiterii acestei „judecăţi de valoare”. De altfel, între timp, Ion Simuţ şi-a

Discobolul

92

redactat perspectiva axiologică, făcînd din literatura română din Basarabia obiectul unui şir de articole (publicate în revista România literară din 2005 şi 2006), în care propunea puncte de vedere destul de pertinente, dar şi polemice, în vederea receptării la nivel valoric a scriitorilor basarabeni din cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Astfel, scriitorii basarabeni, dar şi confraţii lor din Ţară, au demonstrat consecvent demersul lor integraţionist, recuperînd timpul separării şi convertindu-l într-un timp al unităţii culturale, estetice şi valorice. Cea mai receptivă la acest deziderat a fost de la 1987 încoace presa literară. Ea a promovat valorile româneşti în Basarabia, avînd grijă totodată să facă auzită şi văzută literatura de aici în paginile mediilor literare din România. În mod firesc, fenomenul integrării din ultimul deceniu al secolului trecut are deja istoria sa. Integrarea a cunoscut diverse forme de manifestare. În acest sens putem vorbi, destul de motivat, despre istoria integrării.

Efortul integraţionist al revistei „Nistru/ Basarabia” viza dintru început recuperarea valorilor literare istorice, demersul revistei fiind unul emblematic. Odată cu modificare numelui din Nistru în Basarabia, revista se declară continuatoare a „Vieţii Basarabiei”, importantă publicaţie din perioada interbelică, lansată la Chişinău în 1932 sub preşedinţia lui Pantelemon Halippa şi redacţia lui Nicolae Costenco.

Începînd cu anul 1988 – perioadă a dezgheţului gorbaciovist –, cu preluarea redacţiei de către poetul Dumitru Matcovschi, sumarul revistei include o rubrică inedită Reconstituiri, punîndu-se în circuit, pentru cititorul basarabean, pentru început, versuri ale junimistului Vasile Pogor. De ce s-au oprit redactorii revistei la un scriitor minor e o întrebare în spirit retoric. Mai important şi simptomatic ni se pare gestul ca atare, care deschide lunga cale a recuperării valorilor literare de care basarabeanul a fost privat. Astfel, revista va întreprinde primele încercări în procesul de integrare culturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Pentru cititorul basarabean vor fi publicate unele texte excluse din ediţiile clasicilor (Hora unirii, Imn lui Ştefan cel Mare, Bucovina de V. Alecsandri), versuri de L. Blaga, T. Arghezi, N. Stănescu, G. Bacovia, G. Coşbuc. Gestul satisfăcea cererea cititorului, revista fiind la acel moment unica sursă de lectură a unor texte incluse în programele şcolare la literatura română.

Exilul interior

93

Din domeniul prozei sînt popularizate operele unor înaintaşi: C. Stere, În preajma revoluţiei, Gib Mihăescu, Rusoaica, Z. Stancu, Urma, P. Goma Din calidor – o copilărie basarabeană, Arta refugii, iar pentru revigorarea dramaturgiei, gen restanţier pentru literele basarabene din acea perioadă, este publicată piesa lui M. Sorescu, Vărul Shakespeare (nr.12/1990).

Revista continuă şi în următorii ani să familiarizeze cititorul basarabean cu literatura, istoria, critica literară şi filosofia românească, publicînd integral sau fragmente din lucrări de referinţă: G. Călinescu Ion Creangă, E. Sorohan Alecsandri şi comedia, G. Ibrăileanu Spiritul critic în cultura românească, L. Blaga Elogiu satului românesc, L. Rebreanu Laudă ţăranului român, M. Preda Lumea ţărănească şi generaţiile ei în istorie, Şt. Ciobanu V. Alecsandri şi Basarabia, C. Noica La o antologie filosofică, N. Manolescu Varlaam. Istoria critică a literaturii române. Partea I ş.a.

La rubrica Autori şi Cărţi sînt publicate cronici la cărţile autorilor basarabeni semnate de critici din Ţară. D. Mănucă scrie despre cartea Pe urmele lui Orfeu de N. Dabija, A. Iliescu despre Schimbarea la faţă de V. Grosu, M. Codruţ despre Aici, în falset de Gr. Chiperi ş.a. Sfera tematică şi stilistică este caracterizată de o largă deschidere. E. Simion semnează eseul Poezia livrescului, A. Muşina abordează postmodernismul în Poemul modern, L. Botnaru intervievează pe Gh. Crăciun în Ostentaţiile mele vin din voinţa de a concilia trupul cu limbajul. Începutul recuperării însemnează o varietate de direcţii literare, stiluri, nume, puse laolaltă. Revista nu-şi proclamă un program estetic, ci unul etnico-estetic, cel de unitate de limbă şi literatură; or în contextul istoric neodacist, marcat de ideea unităţii naţională, pornirile ierarhice au rol secund. Între timp revista „Basarabia” a evoluat. S-a schimbat componenţa redacţiei. Au venit oameni noi, cu viziuni noi. Preluînd redacţia revistei „Basarabia”, poetul Nicolae Popa a orientat procesul de integrare spre sincronizarea cu ritmurile actuale ale literaturii române, modernizînd simţitor criteriile axiologice, după care a organizat activitatea revistei în ultimii ani de apariţie.

Aflată în inima bătăliei pentru trezirea conştiinţei naţionale, alături de revista „Basarabia”, hebdomadarul „Literatura şi arta” şi-a

Discobolul

94

conservat formulele de limbaj şi atitudine, rămînînd la nivelul anilor nouăzeci. Plafonarea nu a putut fi evitată. Mai mult decît atît, preocupările preponderent de natură social-politică, mai ales din ultima vreme, au fost în detrimentul evident al literaturii şi artei. Chiar dacă nu şi-a suspendat apariţia, precum s-a întîmplat în cazul revistei „Basarabia”, săptămînalul a devenit mai mult o „publicaţie de buzunar”. Pe de altă parte, modul în care „Literaturii şi arta” îşi promovează ideile şi valorile dă impresia că redactorii ei nu au fost capabili să-şi sincronizeze limbajul, chiar cel patriotic, atît de necesar încă în Basarabia, cu schimbările iminente ale lumii şi mesajul la care reacţionează ea astăzi. Deşi publică o serie de autori din spaţiul cultural românesc, revista se autohtonizează progresiv, mizînd pe relaţia cu publicul mediocru, pe care continuă să-l ţină în tipare depăşite.

În cel de-al doilea val al procesului de integrare se înscriu publicaţiile „Contrafort”, „Sud-Est Cultural”, „Semn”. Revista „Contrafort”, coordonată de Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, este exponenţială pentru generaţia scriitorilor optzecişti, în efortul lor de sincronizare cu literatura română pe criterii estetice, nu doar etnice. Fondată în 1994, cu susţinerea Fundaţiei Culturale Române, această revistă, deşi se declară revistă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, nu se dorea o publicaţie „pentru tinerii scriitori basarabeni în mod special, ci o revistă pentru tinerii scriitori români oriunde s-ar afla. [...] Nu eraţi, afirma Augustin Buzura într-un interviu din 2003, moldoveni la Chişinău şi basarabeni oprimaţi la Bucureşti, ci tineri intelectuali români, conştienţi că au de îndeplinit o misiune foarte grea, de înaintat împotriva valului, împotriva unei mentalităţi păgubitoare”. Pe drept cuvînt, „revista şi-a făcut datoria cu prisosinţă, devenind „cea mai bună publicaţie pentru tineri din întreg spaţiul cultural românesc”, reuşind „să se racordeze la spiritul real al timpului, să adune în jurul ei un grup de colaboratori foarte talentaţi”, reuşind să răstoarne prejudecăţi înrădăcinate destul de adînc: „ei sunt, pe alt plan, români din Chişinău, nu basarabeni din Bucureşti”.

Revista „Contrafort” a debutat cu un program de integrare culturală şi literară, în favoarea instaurării „unor principii şi criterii comune pentru o literatură scrisă în aceeaşi limbă” (Vasile Gârneţ). Consecvenţa grupului de la „Contrafort” este demnă de admirat, dat

Exilul interior

95

fiind faptul că noi, românii, sîntem mai degrabă autorii unor proiecte abandonate, decît a unor programe de lungă durată, împlinite, cu efort şi consecvenţă, în timp. Sîntem mai degrabă o naţiune a insight-ului, decît a construcţiei în timp. Scriitorii de la „Contrafort” demonstrează tocmai excepţia. De la primul număr al revistei pînă la cel din noiembrie 2008, face dovada unui demers cultural de omologare a valorilor româneşti de oriunde s-ar produce. Autori din Ţară sînt comentaţi în „Contrafort”, autori din Ţară au coloane în revistă, precum reviste din Ţară includ în mod curent prezentarea „Contrafortului” la rubrica de cronică a presei (a se vedea „România Literară”, „Observatorul cultural”, „Convorbiri literare”, „Adevărul literar şi artistic”, „Dilema” ş.a.). Momentul de bilanţ al promovării politicii de integrare românească spirituală, culturală, literară îl constituie ancheta din nr. 12/2002 cu tema: Basarabia şi România – un deceniu de integrare literară, la care a participat un număr mare de scriitori români. „Concluziile acestei dezbateri, afirmă directorul revistei Vasile Gârneţ, relevă un bilanţ mai degrabă descurajant decît optimist. S-au confirmat în aceşti ani două tipuri de politici „integraţioniste”: prima însemnînd festivaluri siropoase şi chefuri patriotice, bugetofage şi ineficiente, şi cealaltă [...] însemnînd investiţii pe termen lung, crearea şi susţinerea unor instituţii viabile de perspectivă, capabile să modifice mentalităţi şi să promoveze valorile autentice”. Deşi, la cinci ani distanţă lucrurile nu au prea evoluat, în pofida concluziilor, mai mult „descurajante decît optimiste”, modul în care promovează integrarea grupul de la „Contrafort”, dar şi celelalte două reviste „Semn”, „Sud-Est Cultural”, ar trebui să ne facă mai optimişti. Prin contribuţia iminentă a acestor reviste, s-au afirmat noi generaţii de scriitori, care au reuşit să-şi sincronizeze discursul literar cu congenerii lor din Ţară şi să scoată literatură română din Basarabia din vîrsta ei „păşunistă”.

Noile generaţii nu-şi mai pun problema integrării şi sincronizării, pentru ele acestea sînt etape depăşite. Ceea ce îi interesează pe scriitorii de azi este competiţia şi impunerea unor noi formule estetice. Semnele diversificării limbajelor vine şi dinspre cea mai recentă apariţie în presa culturală, publicaţia „Stare de urgenţă”

Discobolul

96

(revistă de literatură, artă şi atitudine fondată de Dumitru Crudu şi Marius Ianuş, la Chişinău în 2007). „Stare de Urgenţă”, „revistă a autorilor grupaţi în jurul curentului fracturist (peste o sută de scriitori cu vîrste cuprinse între 18 şi 40 de ani), continuatoare a revistei „Fracturi”, prima revistă literară independentă apărută în România după 1989”, se vrea o formulă avansată atît din punct de vedere managerial, cît şi conceptual.

Impresia care se impune e că revenirea la/în patria-literaturii-şi-culturii-române-mame s-a produs. Demersul basarabenilor a fost tranşant şi acoperit în măsură suficientă de „fapte literare”, urmează să vedem dacă patria-mamă vrea să-şi recunoască fiica înstrăinată de fiică a sa..., cel puţin la nivelul literaturii.

După acest parcurs al paşilor de integrare, vom observa că a pleda doar pentru forma internă de integrare (a literaturii din Basarabia cu literatura română) ar însemna să îţi restrîngi „elanul integraţionist”, în vreme ce contextul general al integrării vizează noi obiective şi finalităţi. Astfel, literatura română din Basarabia trebuie să escaladeze noi trepte, dacă nu vrea să-şi conserve statutul de „a cincia roată la căruţă”. Revistele „Contrafort”, „Semn”, „Sud-Est Cultural” şi „Stare de urgenţă” îşi asumă acest obiectiv. Analiza sumarelor acestor reviste, calitatea textelor publicate, lumea ideilor care trăieşte în coloanele lor evidenţiază tendinţa de europenizare a discursului critic, literar şi social-politic. Ridicarea acestor reviste pe altă treaptă, acea a integrării şi sincronizării cu literaturile europene, deschid pentru noile generaţii calea ralierii la valorile culturale transfrontaliere, literatura română din Basarabia intrînd astfel într-o altă vîrstă a sa. Panorama integrării europene a literaturii române din basarabia se lărgeşte de la zi la zi. Cronicarii ei îşi ascut pana.

Exilul interior

97

DOINA JELA

Să fii scriitor însemna o continuă spaimă de ratare, şi o continuă luptă nu cu propriile limite, cum e normal,

ci cu limitele exterioare, pe care sfârşeai prin a le interioriza. /.../

Iar de revoltat, m-a revoltat felul cum o întreagă literatură s-a lăsat castrată, emasculată,

de dragul de a apărea acum şi aici, de dragul de a-ţi împlini mult-puţina vocaţie cu orice chip.

1. Multumesc pentru invitaţia care mă onorează. Deşi...sau

tocmai pentru că mă tem pentru soarta anchetei dvs., mă voi strădui s-o onorez la rândul meu cum se cuvine. Mă tem pentru ea, fiindcă după mine vreme de aproape douăzeci de ani de la căderea regimului, nu pudoarea ne împiedică „să spunem adevărul naţiunii despre ce s-a întâmplat în trecutul comunist” ci probabil certitudinea că toată naţiunea ştie prea bine ce s-a întâmplat. Când vorbim despre fapte, nici un om care a trăit perioada, nu poate, dacă e de bună credinţă, să spună că nu ştie ce s-a întâmplat. Problema noastră este semnificaţia a ceea ce s-a întâmplat. Fiindcă semnificaţia acelor „evenimente”, în general semnificaţia evenimentelor se schimbă, la intervale mari de timp, e drept, şi în special în urma unor răsturnări istorice, dar se schimbă, dacă ar fi să ne amintim cum peste noapte „Geniul Carpaţilor” şi „Savanta de renume mondial” s-au transformat în „Odiosul şi Sinistra”, iar noi la analiza aceasta suntem deficitari. Cred că principala noastră dificultate nu e să povestim fapte brute şi ilustrative pentru această schimbare de cod cultural şi

Discobolul

98

socio-politic, deşi e o mare dificultate în a te apuca să spui lucruri ştiute de toată lumea, ci să le priveşti din unghiul prezent cel mai potrivit pentru ele, adică din unghiul normalităţii. Asta întâmpină mari rezistenţe, sau tăceri tot atât de descurajante. Cu excepţia analizelor culturale ale lui Eugen Negrici şi ale lui Gheorghe Grigurcu, eu nu cunosc analist român al epocii, care să privească din perspectiva normalităţii fenomenul de patologie socială şi culturală pe care-l constituie viaţa socială şi cea culturală sub comunism. Din acest punct de vedere, cu cât trec anii, cu atât realizăm mai mult şi cu cât realizăm mai mult, cu atât nu ne vine să credem. Iar comunismul intră într-un soi de regim de amintire suprarealistă, pe cât de clară în contururile ei pe atât de neverosimilă, ca o femeie cu nasul la spate de Picasso. Totuşi, am trăit atunci şi deşi nu încetam să mă mir de dimineaţa şi până seara cum e posibil să vopseşti frunzele copacilor ca să nu vadă Ceauşescu că zona nu e propice pentru copaci, dacă el a decretat că este, cum e posibil să arzi recolte ca să raportezi că le-ai adunat la timp, deşi e criză de pâine, să mergi să aduni de pe câmp cu elevii morcovi îngheţaţi, să-i faci grămadă şi să-i găseşti acolo primăvara, etc., etc., etc. trăiam în acest absurd şi chiar participam la el, sau măcar îi supravieţuiam. Ce-mi amintesc, este de pildă cum am făcut o dată o criză şi rezultatul a fost că mi s-a adus un rudotel şi-am fost lăsată în şcoală. Tot a fost mai bine decât să mă ducă la securitate şi să mă spele cu furtunul ca să mă calmeze. Posibilităţile de evocare a umanului în ce are el esenţial erau fireşte nule, deşi unii susţin contrariul, anume că nu erau nelimitate, dar totuşi, se mai găsea, se mai dădea. Chiar aceştia sunt termenii: erau nişte oportunităţi de care trebuia să profiţi, aşa cum luai ouă nu când voiai, ci când se dădeau, scriai despre iubire când se dădea voie, la fel despre moarte, închisori, tortură, frică. Iar receptarea valorilor era şi ea deformată de prisma prin care o puteai face. Veneau cărţi din Occident şi trăiai un adevărat delir citindu-le. Cum să nu dai semnificaţii de eveniment ieşit din comun faptului absolut firesc de a citi Soljeniţîn, sau, cum să nu mitizezi cartea, când puteai s-o ţii în mâini doar cu riscul de a-ţi pierde libertatea din cauza asta? Să fii scriitor însemna o continuă spaimă de ratare, şi o continuă luptă nu cu propriile limite, cum e normal, ci cu limitele exterioare, pe care sfârşeai prin a le interioriza.

Exilul interior

99

2. Relaţiile mele cu sistemul au fost foarte reduse. Eu mi-am spus de la bun început, vorba nu mai ştiu cui, că „nu se discută cu golanii”. Nu se dă mâna cu ei şi nu le zâmbeşti. După debutul în revistă, datorat unei pile, soţia unui critic literar îmi era prietenă iar lui i-a plăcut ce scriam, acesta m-a lăsat să mă descurc singură, adică să înot în apa stătătoare a literaturii naţionale. Dar când să duc a doua proză, în acelaşi loc, mi s-a cerut să scriu „luminos”, aşa că m-am dus acasă şi nu am mai trimis niciodată, nimănui, nimic, şi nici nu m-am mai dus să lupt pentru scrisul meu „întunecos”. Cel mai mult m-a chinuit frica de ratare, dar pesemne, nu atât de mult încât să fac compromisurile necesare ca să intru totuşi în arenă şi să public cu orice chip şi orice preţ. Iar de revoltat, m-a revoltat felul cum o întreagă literatură s-a lăsat castrată, emasculată, de dragul de a apărea acum şi aici, de dragul de a-ţi împlini mult-puţina vocaţie cu orice chip. Mă mai revoltă şi acum o admiraţie extatică pentru valorile culturii noastre, puţine acolo la vârf şi adeseori nu doar supradimensionate, dar cu totul diferite de cele proclamate, din raţiuni de politică culturală şi de politică pur şi simplu.

3. Cred că nu, decât că le-aş fi scris mai devreme. Eu nu am putut niciodată să scriu decât adevărul. Nu adevărul cu A mare, ci adevărul meu, ceea ce mi s-a părut la un moment dat că este adevărat, ceea ce am simţit şi crezut eu. Nu am putut să ţin cont de prescripţiile astea: anul acesta s-a dat drumul la peisaj, descrii peisaje, mâine ai voie să scrii despre fluturi, scrii despre fluturi, şi te bucuri că nu mai eşti obligat să scrii despre tractorişti.

4. Cred că şi azi, ca oricând, scriitorul are atâta libertate câtă îşi ia singur, nu câtă i se dă. Marii scriitori îşi iau o libertate mare şi restul îşi iau o porţie mică de libertate. Marii scriitori nu se uită la porţia de libertate pe care şi-o pun în farfurie confraţii lui de la stânga şi de la dreapta, ca să regleze, cum se cuvine, cantitatea pe care şi-o serveşte. Ei îşi iau multă, şi-o iau pe toată, câteodată nici n-o pot duce, câteodată sucombă din cauza ei, sau îşi pierd minţile, sau ajung la singurătate şi disperare, se trezesc mergând singuri înainte, sau singuri pe un drum unde nu-i urmează încă nimeni, cine ştie după câte zeci de ani vine cineva în urma lui, sau a fost cineva înainte, dar certitudinea că drumul ăla e al lui şi curajul de a-l urma

Discobolul

100

sunt formidabile şi nu există fericire mai mare decât să citeşti cărţile unui asemenea scriitor. Sau să asculţi muzica unui asemenea muzician, să te uiţi la tabloul unui asemenea pictor etc. Sigur că angoasa e cu el acolo, peste tot, dar alienarea? Nu ştiu, doar dacă o defineşti ca pe o înstrăinare de plutonul în mijlocul căruia e mai uşor, mai sigur, mai agreabil să mărşăluieşti....

Exilul interior

101

RADU ALDULESCU

Dincolo de pesimism şi optimism

Aceşti marginalizaţi-privilegiaţi mâncau de fapt o pâine bună în epocă

în redacţii de reviste şi edituri, în care-şi dădeau obolul partidului împotrivindu-se dintr-un firesc instinct al supravieţuirii

pătrunderii şi afirmării fireşti a noilor veniţi, mimând totodată cu osârdie buna credinţă şi bunele intenţii,

în deplin consens cu minciuna propagandei oficiale.

Nu am publicat cărţi pe vremea comunismului şi n-am contat ca scriitor. În împrejurarea că m-a prins revoluţia la vârsta de treizeci şi cinci de ani, aventura mea literară în epocă e stranie şi totodată banală pentru aspiranţii la gloria literară care s-au frecat de acele vremuri, dar mai ales sumară, pretându-se la puţine cuvinte, dintre care o bună parte s-ar referi la condiţia mea socială de atunci. Între 18 şi 35 de ani aşadar, am lucrat prin diverse fabrici şi şantiere, în locuri de muncă sigure la o adică, după ce n-ar fi tânjit nimeni; temperamentul, caracterul, constituţia fizică, într-un cuvânt soarta, m-a împins într-acolo, spre munci grele şi socotite cele mai de jos. Am avut astfel şansa frecventării de timpuriu a unei şcoli a umilinţei, folositoare foarte scriitorului care eram şi aveam să devin (m-am născut scriitor şi totodată am devenit, trecând prin tot ce-am trecut de-a lungul întregii vieţi inclusiv prin acele munci), precum şi şansa exersării unei asceze impuse de împrejurări vitrege, care avea să se

Discobolul

102

transforme într-o asceză deliberată autoimpusă şi ea de asemenea folositoare scrisului meu.

Înainte de această perioadă însă, a trebuit să existe un semn sau un precedent, de care să mă agăţ cumva peste mulţi ani. Între 16 şi 17 ani am nimerit la câteva şedinţe ale unui cenaclu al elevilor numit Săgetătorul, care avea loc într-o clădire de pe Aleea Alexandru, actualul sediu al editurii Fundaţiei Culturale şi al ICR-ului.

Am citit în acel cenaclu două povestiri, dintre care una, foarte scurtă a apărut în Antologia Cenaclului Săgetătorul alcătuită de profesorul de limbă franceză Tudor Opriş, conducătorul acelui cenaclu pe care l-am revăzut după aproape patruzeci de ani, în vârstă de aproape optzeci de ani, neschimbat faţă de imaginea din memoria mea de adolescent şi ocupându-se încă de îndrumarea elevilor pe calea literaturii. A doua povestire a fost trimisă spre publicare de domnul Tudor Opriş la „Amfiteatru” şi a apărut pe două pagini de revistă în luna februarie a anului 1973, când viaţa mea de elev se încheiase şi oricum n-aveam în mine resursele necesare pentru a putea scrie texte, eventual proză, publicabilă.

În anii 50-60, ai copilăriei mele, răul epocii plutea în aer, precum nişte entităţi ale răului sau nişte fantome ale prezentului şi ale trecutului recent; le simţeam chiar şi fără să-mi fi povestit nimeni nimic despre ele. N-aş exagera prea tare spunând că acel rău m-a marcat subtil şi decisiv totodată, cu atât mai mult cu cât nu ştiam nimic despre el şi era ascuns cu mare străşnicie sub uriaşa minciună a propagandei oficiale. Cred că nu mă puteam bucura atât cât ar fi fost firesc s-o fac, de o copilărie relativ îndestulată pentru acele vremuri, petrecută undeva în proximitatea Cartierului Primăverii; Cartierul Florească era un fel de zonă de tranzit pentru foşti şi viitori nomenclaturişti. Oricum, condiţiile pe care mi le-au oferit părinţii, creau premizele unui parcurs al destinului diferit de cel care l-am avut, aflat chiar în antipodul lui. Pe lângă răul care plutea în aer şi cel pe care am început să-l văd şi-n jurul meu după ce mi-am format ochiul, au mai fost şi lucrurile care le-am citit şi le-am scris de-a lungul unei vieţi – fără toate acestea aş fi fost cu totul altul decât cel care sunt, dar încă şi mai exact spus, n-aş fi fost deloc.

Conform unui străvechi loc comun, nimic nu-i întâmplător. Nu întâmplător aventura mea literară a început în clădirea din Aleea

Exilul interior

103

Alexandru, în care aveam să revin după aproape patruzeci de ani tot cu treburi literare, la redacţia revistei „Letre Internaţional” de la Institutul Cultural Român, care fiinţează acolo din primii ani de după revoluţie. Iarăşi, cred că n-aş exagera prea tare spunând că am simţit atunci plutind în aer entităţi şi fantome ale trecutului cutreierând prezentul, care-s mult mai mult decât o metaforă, şi am avut certitudinea că indiferent ce oameni noi pentru vremuri noi i-ar înlocui pe cei vechi (între timp, în anii scurşi de la revoluţie, s-au schimbat la conducerea ICR echipe de diverse orientări politico-culturale) ei vor respira şi se vor mişca influenţaţi de acele fantome ale trecutului mai recent sau mai îndepărtat.

Fiind scriitorul care sunt şi nepermiţându-mi să spun mai multe lucruri în apărarea mea în afara cărţilor pe care le-am scris, însoţite eventual de ce s-a scris despre aceste cărţi, aş putea spune că ICR-ul este una printre alte instituţii culturale din România, e adevărat că aflată mai în capul trebii şi d-aia o şi pomenesc aici, de la care n-am căpătat prea mulţi covrigi. Covrigii aduşi în discuţie, mă rog, sunt departe de a echivala cu un salariu minim pe economie. Comuniştii, vezi, chiar dacă nu mă lăsau să public pentru că nu puteam şi nu vroiam să scriu ce mi-ar fi cerut ei, erau totuşi parcă mai generoşi în asigurarea tainului zilnic… Lăsând gluma la o parte, o soluţie pentru înlăturarea influenţelor malefice ale fantomelor trecutului, care ar duce poate şi la stârpirea lor, cred că ar fi demolarea clădirilor în care au trăit întrupate acele fantome pentru care literatura adevărată, de valoare a însemnat fie un nimic sau o vorbă-n vânt, fie un lux innacesibil, fie un pericol social. Mă gândesc la acel sediu din Aleea Alexandru, unde a fiinţat cândva o sucursală bucureşteană de sector de partid. La Casa Scânteii numită azi a Presei Libere, la Casa Poporului şi multe altele asemenea. După demolare, terenurile vor trebui să fie arate, supuse unor tratamente de înlăturare a radioactivităţii, după care să se planteze porumb; cultura din primii şapte ani va fi arsă, cenuşa folosindu-se drept îngrăşământ, şi începând cu abia a opta recoltă aceasta să fie folosită, însă exclusiv pentru furajarea animalelor.

E greu şi ca şi imposibil aşadar de eradicat fantomele trecutului, care au făcut cred un mai mare rău literaturii decât altor

Discobolul

104

domenii profesionale şi încerc o explicaţie în acest sens: literatura se află oricum la antipodul diplomaţiei, iar ceea ce s-ar putea numi diplomaţie în sistemul cultural românesc din comunism şi postcomunism, s-a manifestat îndeobşte sub forma unui pupincurism atroce, de neregăsit în alte sisteme ale altor naţiuni foste comuniste din Europa. Aşa se explică şi faptul că avem, chiar şi după optsprezece ani de literatură în regim de libertate, cea mai slabă reprezentare pe piaţa occidentală de carte dintre toate ţările foste comuniste. Geniile pupincuriste de activişti culturali din România comunistă încă-şi fac de lucru în sistem şi încă fac legea şi-n cultură, şi-n literatură, şi-n politică, şi-n economie. Conform unui binecunoscut slogan reactualizat în tranziţia postcomunistă, ei sunt ce au fost şi mai mult decât atât, aşa încât indiferent cine ar veni în locul lor, le vor prelua obişnuinţele, metehnele, gusturile, gesturile, ca o garanţie a supravieţuirii şi totodată a parvenirii.

După acel debut din revista „Amfiteatru” din 1973, mi-a fost limpede că n-am nicio şansă să public lucrurile pe care aveam de gând să le scriu. Vreme de mai bine de doisprezece ani, până prin 85-86 n-am mai publicat nimic în vreo revistă literară. După acea perioadă, în intervalul de până la revoluţie am reuşit să public în jur de zece bucăţi de proză în „SLAST”, „Luceafărul” şi „România Literară”. Acele bucăţi făceau parte din romanul pe care aveam să-l definitivez în 1988, Sonata pentru acordeon, pe care am reuşit să-l public al Editura Albatros în ultima lună a anului 1993. Am consemnat intervalul elaborării romanului pe ultima pagină a manuscrisului şi a romanului publicat atât în prima ediţie, cât şi în cea de-a doua, apărută după 15 ani. Citesc totuşi cu stupoare şi oarecare mâhnire într-o recenzie recentă la carte din „România Literară”, că manuscrisul romanului a fost revizuit considerabil până la publicarea din 1993….Cu alte cuvinte, dacă n-am făcut compromisurile mâncătorilor de rahat care au fost în marea lor majoritate scriitorii cu cărţi publicate în epocă (îmi pare rău, dar aşa a fost şi trebuie reamintit cât de des, pentru că respectivii sunt foarte dispuşi să uite) mi-a dat mâna ca mai încoace să-mi revizuiesc scrierile. Nu ştiu în ce măsură ca scriitor al acestor vremuri de mare răstriste pentru literatură pot beneficia de vreo prezumţie de nevinovăţie, dar profit de ocazie pentru a reaminti un lucru pe care-l

Exilul interior

105

ştiam deja ştiut: romanul Sonata pentru acordeon, în forma în care a fost publicat în două ediţii, l-am definitivat în anul 1988.

Scriind la acel roman, ignoram cumva aşa zisele valori ale epocii. N-aş greşi cred prea tare spunând că-mi depăşeam condiţia de om aflat sub vremuri, lăsându-mă călăuzit de un instinct care mă îndemna să mă sustrag sistemului, ierarhiei sau grilei de valori după care se lucra. Altminteri, cred că raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului în epocă era unul aproape normal, după patruzeci şi ceva de ani de comunism. Cititorul de literatură română, chiar şi cel avizat, n-aştepta ceva mult diferit faţă de ce i se oferea. El consuma producţia scriitorului român, editată în sute de mii şi milioane de exemplare (au fost în epocă scriitori destui, care au scos peste un milion de cărţi) şi o metaboliza convenabil, măcar că era o literatură nulă din punct de vedere artistic în proporţie de nouăzeci la sută, care a dat însă o pâine bună de mâncat tipografilor, editorilor, salariaţilor din fabricile de hârtie, profesorilor, alcătuitorilor de manuale de literatură, criticilor literari, redactorilor revistelor literare, activiştilor şi funcţionarilor culturali de toată condiţia, salariaţilor căminelor culturale şi bibliotecilor săteşti şi orăşeneşti şi tot aşa – un sistem-mecanism uriaş, monstruos, hrănindu-se parcă din el înşuşi şi folosind totodată drept combustibil un ocean de pseudo-cultură şi pseudoliteratură. Acel sistem s-a perpetuat în timp, subtilizându-şi şi întărindu-şi procedeele şi făcând astfel posibilă consolidarea şi adâncirea crizei spirituale a acestor vremuri, generatoare în fapt a tuturor celorlalte crize: culturală, economică, politică, morală, religioasă, ecologică etc.

Acea Siberie a spiritului adusă-n discuţie de anchetele unor reviste literare în primii ani după revoluţie chiar a existat, şi azi îşi face simţite efectele cu supra măsură, acţionând, cum am spus prin mijloace mai subtile decât în epocă şi totodată mai eficiente. Lumea se polarizează atroce, iar discernământul ce ţi se cere pentru alegerea şi separarea valorilor, reclamă în factură deosebită faţă de cel din epocă. Aberaţii sentenţioase de genul rezistenţei prin cultură, invocate de scriitori din epocă înfipţi şi azi pe poziţii bune, nu fac decât să confirme relaţia lor cu un sistem cultural foarte puţin

Discobolul

106

modificat în esenţa lui. O schimbare radicală, în bine, a sistemului ar presupune sacrificii asemănătoare dietelor severe recomandate unor boli grave, terminale, implicând riscul ca odată cu vindecarea boli să se mântuiască definitiv şi bolnavul, prin moarte. Nu întâmplător cei care au dorit şi au militat pentru această schimbare radicală în sistem, şi în vremea dictaturii şi în tranziţie, au fost drastic ostracizaţi de toţi oamenii sistemului, chiar aflaţi în grupări adverse – vezi inamicul public al instituţiilor de cultură din România care a fost şi continuă să fie Paul Goma, unul din puţinii scriitori disidenţi de la noi, dacă nu cumva singurul.

Şi totuşi, dacă m-aş strădui să evaluez şi partea bună a lucrurilor aş constata că mentalitatea cititorului de literatură, pasionat şi avizat eventual, oricum făcând parte dintr-o minoritate echivalentă cu cea din care face parte şi scriitorul, mai infimă decât orice fel de minoritate etnică sau sexuală, această mentalitate aşadar este mai puţin marcată sau infestată de metehne vechi decât sistemul cultural, dat fiind că literatura valoroasă care s-a scris şi se scrie azi în lume este la-ndemână acelor cititori apţi şi dornici să recunoască şi să consume literatură română de valoare. Rămâne doar ca această literatură să fie detectată de critică atunci când ea apare, să fie difuzată şi promovată de edituri şi propusă totodată spre traducere şi apariţie în străinătate de instituţii culturale abilitate în domeniu, care până-n momentul de faţă cel puţin, n-au dat dovada respectivei abilităţi, fie pentru că n-au avut la-ndemână obiectul muncii, operele care să facă faima literaturii române în străinătate, fie pentru că n-au ştiut să aleagă acel obiect şi să-l promoveze. Ca şi altădată şi ca şi-n alte domenii profesionale, pentru cei implicaţi, responsabili la o adică, ceea ce contează în primul rând sunt salariile bunicele, bune ori de-a dreptul fabuloase agonisite-n tihnă, bursele, deplasările în interes de serviciu pe întreg mapamondul, turismul cultural practicat adesea la cel mai înalt nivel, depăşind de departe libertatea de mişcare a scriitorilor securişti şi informatori-ambasadori ai literaturii române în epocă, şi tocmai că-n şaizeci la sută din cazuri sunt unii şi aceiaşi, treizeci la sută fiind urmaşi-rude şi prieteni ai acestora, iar restul de zece la sută tineri care au înţeles de timpuriu că viaţa e grea şi acţionează în consecinţă aşa încât au preluat fără niciun fel de scrupule sau discernământ regulile şi obiceiurile familiei, adânc înrădăcinate şi cimentate încă de pe vremea comunismului.

Exilul interior

107

Şi fiindcă am denigrat sistemul în fel şi chip, aş insista puţin şi asupra relaţiei mele cu el. Cum am spus, în timpul comunismului prestaţia mea ca scriitor s-a rezumat la circa zece bucăţi de proză publicate prin revistele literare. Chiar că aş părea lipsit de modestie, n-am decât să constat incompatibilitatea mea funciară, ca om, scriitor, fiinţă spirituală, socială ori biologică, cu acel sistem. O dovadă a faptului că sistemul a rămas acelaşi în părţile lui esenţiale e că incompatibilitatea persistă, în pofida oricăror aparenţe. Ca scriitor liber profesionist, care de aproape douăzeci de ani trăiesc doar din scris (mi-am asumat acest statut nu ca moft, ci numai după ce am aflat pe propria-mi piele că scrisul literaturii nu poate fi ocupaţie pentru timpul liber). Veniturile mele de pe urma cărţilor publicate, cumulate eventual cu colaborările în presa culturală sunt sub veniturile unei femei de serviciu dintr-o editură. Şi asta în împrejurarea că m-aş putea număra printre cei câţiva scriitori români privilegiaţi din aceste vremuri, circa patru-cinci la sută din totalul autorilor de literatură, care nu-şi plătesc din banii proprii publicarea cărţilor. Din această stare de fapt, decurge una din feţele sistemului perpetuată din vremea comunismului: mult hulita (pe bună dreptate) cenzură ideologică s-a subtilizat şi s-a întărit totodată, devenind ceea ce se poate numi fără teamă de a greşi cenzură economică. Acum eşti liber să spui şi să scrii orice, fără niciun fel de condiţionare, însă te poţi face auzit, citit doar dacă ai bani destui pentru editare, difuzare, promovare prin mass-media. Banul vorbeşte aşadar şi face legea în toate domeniile, iar sistemul cultural n-ar avea cum să facă excepţie. O altă dovadă în acest sens, că sistemul s-a perpetuat, este faptul că cei mai bogaţi oameni din aceste vremuri au o legătură mai mult sau mai puţin vizibilă, dar foarte trainică şi decisivă cu fosta putere politică din regimul comunist. Cu o vorbă proastă aş putea spune că ăştia-s tot ăia; nu pot fi recunoscuţi lesne după suflet, chit că au altă vârstă sau altă înfăţişare, iar mizele şi interesele lor sunt altele, cu mult mai mari şi motivându-i mai bine să calce pe cadavre.

Îmi aduc aminte că prin anii 86-87, până să apuc să public trei coloane de proză în „Suplimentul Literar şi Artistic” al „Scânteii Tineretului” condus de Ion Cristoiu, prin Alex Ştefănescu care se ocupa de Poşta Redacţiei, am insistat să public vehiculând vreo

Discobolul

108

şaptezeci de pagini. Îmi amintesc mai cu seamă de o întrevedere, prima şi ultima cu Ion Cristoiu, în biroul lui de redactor-şef, în timpul căreia dumnealui îmi hăcuia textul unei povestiri, predându-i concomitent unui aspirant să publice un soi de lecţie de literatură aplicată pe povestirea mea, din care a rămas mai puţin de jumătate. A încheiat spunându-mi că va publica acea jumătate de povestire în „SLAST”-ul pe care i-l dăduse partidul pe mână şi bineînţeles că nu s-a ţinut de cuvânt.

Ion Cristoiu era pe atunci un tânăr prozator de perspectivă şi om de mare încredere al comuniştilor, tot aşa cum azi e un faimos analist politic şi om de mare încredere al unui mare mogul de presă, însufleţit de aceleaşi avânturi pupincuriste de pe vremuri disimulate sub un curaj de om de presă lucid şi imparţial, care nu l-a avut de fapt niciodată. În urmă cu un an îl auzeam pe un post de televiziune povestind cum că pe vremuri de bine de rău el negocia onorabil cu cenzura ce poate şi ce nu poate să apară, spre deosebire de azi, când cade foarte greu la pace cu patronii de ziar…Cum aş putea să comentez? Las la o parte ce ar putea înţelege respectivul prin a negocia onorabil – dintr-o publicaţie ce s-a vrut la început a tinerilor scriitori, căci „SLAST”-ul a devenit foarte curând o sucursală şi un avanpost al securităţii cu sarcini pe probleme de literatură. În rest, pentru mine unul, şi de bună seamă şi pentru mulţi din cei care au publicat de câteva ori acolo sau au încercat să publice, cenzura era tot una cu persoana redactorului-şef Ion Cristoiu, ajuns astăzi, iată, prin sprijinul celor pentru care a cântat şi le-a cântat în strună toată viaţa, ce a fost şi mult mai mult decât atât, în trusturile de presă şi canalele de televiziune ale unui fost securist aflat în fruntea topurilor celor mai bogaţi oameni din România.

Pe vremea aceea, a ceauşismului târziu, partidul şi Ceauşescu nu prea mai avea nevoie nici de scriitorii cu acte-n regulă, cu cărţi publicate şi membri ai USR, dat fiind că-i era prea de ajuns o elită a pupincuriştilor şi a mâncătorilor de rahat profesionişti, de cursă lungă, dintre care putem vedea şi azi destui pe cai mari şi în cultură şi în politică. Pentru scriitorii noi, tineri sau mai puţin tineri indiferent cât de talentaţi şi la o adică indiferent cât de pricepuţi ori dispuşi or fi fost la compromisuri, nu prea mai era loc. Enclava scriitorilor cu cărţi publicate semăna cumva cu un sanatoriu de boli psihice suprapopulat, cu câte trei-patru pacienţi în fiecare pat. O

Exilul interior

109

conjunctură destul de stresantă şi care a creat totodată un bun prilej pentru mulţi dintre scriitori dedaţi unor compromisuri aşazise necesare, mai moderate (nu mâncau ca alţii cu polonicul, ci doar cu linguriţa) să se creadă şi să se autoproclame în postcomunism marginalizaţi ai regimului sau chiar disidenţi. Aceşti marginalizaţi-privilegiaţi mâncau de fapt o pâine bună în epocă în redacţii de reviste şi edituri, care îşi dădeau obolul partidului împotrivindu-se dintr-un firesc instinct al supravieţuirii pătrunderii şi afirmării fireşti a noilor veniţi, mimând totodată cu osârdie buna credinţă şi bunele intenţii, în deplin consens cu minciuna propagandei oficiale. La o adică, ei respectau indicaţiile partidului, care indicaţii se potriveau fest cu propriile interese. Cei care intrau pe atunci prin redacţii cu căciula-n mână, plină de manuscrise eventual, în căutarea unui iluzoriu statut de scriitor, fie erau duşi cu vorba cu lunile şi cu anii (mai erau de altfel puţini ani până la revoluţie), fie erau trimişi la plimbare fără prea multe vorbe.

Aş exemplifica acel statut de scriitor, fără a mai încărca povestea cu personaje noi: un prototip al scriitorului adevărat şi de perspectivă de atunci era chiar suspomenitul Ion Cristoiu, consemnat de altfel ca atare în recenta Istorie a Literaturii Române, scoasă de prietenul şi colaboratorul său de atunci Alex Ştefănescu. Ambii au fost şi sunt nişte piese de bază în mecanismul sistemului, care se susţin şi conlucrează şi-n virtutea nostalgiei acelor vremuri, când au mâncat o pâine bună împreună. O pâine unsă cu ce, nu-şi fac probleme, fiindcă acesta era ingredientul de bază al hranei în epocă, care pe mulţi i-a făcut aşa frumoşi, deştepţi şi puternici cum îi vedem. Totodată, în diferite etape ale carierei lor, ambii au mimat până într-atât aplecarea spre literatură, încât i-au făcut pe mulţi să creadă şi au ajuns şi ei însăşi să se creadă ceea ce nu sunt, n-au fost şi nu vor fi niciodată, şi anume scriitori.

În pofida atâtor motive de alienare şi angoasă care m-au făcut să nu-mi pot urma drumul decât ocolind în mod programatic sistemul, şi totodată graţie acestor încercări, benefice de la un punct încolo, de ani buni nu-mi mai permit să zăbovesc prea mult în ceea ce se numeşte în mod curent pesimism şi optimism. Chiar şi lăsându-mă încercat sporadic de aceste sentimente, nădejdea şi credinţa în

Discobolul

110

propria-mi mântuire, credinţa pur şi simplu într-unul bunul Dumnezeu mă proiectează în afara lor.

Vremurile au fost cele care au fost, pe măsura vieţii pe care am dus-o. Eu spun asta şi la fel spun şi cei pentru care sistemul (cultural, politic etc, în permanenţă, făţiş-violent sau disimulat-subtil, de extracţie atee) a fost şi este casă, masă, familie bună şi deopotrivă război pierzător de suflete. Războiul meu însă e cu totul altul, dat fiind că mi-e prea de ajuns să-l am pe Dumnezeu.

Exilul interior

111

TEOFIL RĂCHIŢEANU

Din confesiunile unui singuratic

...Geo Bogza a publicat pe prima pagină a „Contemporanului”,

în cadrul rubricii al cărei titular era, câteva din poesiile mele proscrise la Cluj.

Elev fiind, în clasa a IV-a, am descoperit, absolut

întâmplător poesiile lui Eminescu, era un volumaş ce conţinea aproximativ 40 de poesii alese pentru a fi cât de cât pe înţelesul şcolarilor mici. Mi-au plăcut, şi atunci, brusc, a încolţit în mine dorinţa de a mă face şi eu poet, fără a mă gândi dacă această „meserie” îmi va fi sau nu de folos în viaţă. Am început, era şi firesc, prin a-l imita pe Eminescu, aşa că prima mea poesie a fost o pastişă după Ce te legeni?. Au urmat apoi altele, desigur, toate cu aceeaşi manieră. M-am născut într-un sat de munte, înconjurat de nesfârşite păduri, aici mi-am petrecut întreaga copilărie, de pe urma pădurii părinţii mei îşi câştigau existenţa, în vacanţe păzeam un cârdişor de oi prin poienile din munţii care mă înconjurau. Era, deci, firesc, să scriu despre munţi, ape, izvoare, despre cer, nori şi stele căci în intimitatea lor trăiam. Ţin minte că am numărat câte poesii avea Eminescu în acel volumaş şi am crezut că la asta se rezumă tot ce-a scris Eminescu. Mi-am propus, în sinea mea, să-l depăşesc pe Eminescu, adică să scriu mai multe poesii decât el. În trei luni am „comis” cu zece poesii mai multe decât avea Eminescu în acel volumaş, iar satisfacţia mea era deplină. Bine-nţeles că nu le-am

Discobolul

112

arătat nimănui până când, în clasa a V-a, profesorul meu de limba română a dat, din întâmplare, peste caietul meu cu poesii, pentru care mi-a trecut în catalog o notă maximă şi m-a decretat „Poetul clasei”. Împăunat cu acest titlu am devenit un „industriaş” al Poesiei, visând să apar cândva într-o carte. Nu văzusem până atunci nicio revistă literară, nu ştiam de existenţa rubricilor de „Poşta redacţiei”, eu visam nu publicarea în revistă a poesiilor mele, ci direct într-o carte ca aceea a lui Eminescu. Dulce naivitate de care şi azi mă amuz. Am continuat să scriu poesii în liceu, „industria” aceasta mergea atât de bine încât în clasa a IX-a am rămas, din cauza ei, repetent. Am repetat anul, iar în clasa a IX-a, mi s-a publicat prima poesie în „Tribuna”, în care era vorba despre tulnicul lui Iancu, cel cu care îşi chema oamenii la luptă. Descoperisem, între timp, rubricile de „Poşta Redacţiei” ale unor reviste literare. În liceu citeam, aproape regulat, „Tribuna”, „Gazeta literară” şi „Luceafărul”. Adevăratul debut s-a întâmplat însă mai târziu, ca student în anul I la Filologia clujeană, în 1964. Atunci scriam de zor şi visam să public în revistele din Bucureşti. Era în vogă, pe atunci, mai ales pentru tineri, să publici în „Luceafărul”. Acolo, chiar în acei ani, se consacrau Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gh. Pituţ, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu etc. Era un titlu de glorie să fii publicat în „Luceafărul”. Mi-am luat inima în dinţi şi am trimis revistei „Luceafărul” un grupaj de poesii, am aşteptat o lună, două, nouă, un an şi … nimica. Mă împăcasem cu ideea zădărniciei gestului meu, când, deodată, într-o duminică înnegurată de noiembrie, cumpărând, ca de obicei, „Luceafărul”, îmi zăresc numele la „Poşta redacţiei” susţinută, de puţin timp, de Ioanichie Olteanu. Dumnealui scria acolo că îmi descoperise manuscrisele într-un sertar, după mai bine de un an de la data expedierii lor, că îi plăcuseră poesiile în mod deosebit. Mai în josul elogismelor rânduri de prezentare îmi publica trei poesii. I-am trimis un răspuns de mulţumire, mi-a răspuns, în plic, şi m-a îndemnat să-i trimit şi alte poesii, ceea ce am şi făcut. Mi-a sugerat să-mi alcătuiesc un volum, să i-l trimit, oferindu-se să facă el însuşi demersurile necesare publicării lui. I-am trimis volumul, l-a depus la E.P.L, pentru colecţia, celebră pe atunci, „Luceafărul”. A vorbit cu cine era de vorbit, dar în zadar. Bunele lui intenţii se izbeau de un uriaş val al nepăsării. Volumul a zăcut la E.P.L timp de cinci ani. A apărut în vara lui 1969. Debutam ca absolvent de universitate

Exilul interior

113

cu poesii scrise, în majoritate, în anii liceului. Eram în contratimp cu propria mea evoluţie şi, în mod firesc, volumul n-a avut cine ştie ce ecou. Absolvind universitatea, am încercat să obţin un post în Cluj la o redacţie de revistă literară. Publicasem o carte, un număr însemnat de recenzii la diverse cărţi de poesie în presa clujeană şi nutream speranţe să-mi ating scopul. Mircea Borcilă, unul din cei mai de suflet oameni pe care i-am cunoscut, pe atunci, cu o oarecare influenţă în sfera locală a puterii, de a cărui prietenie mă bucuram, a încercat să mă ajute să obţin un asemenea post, dar, nu din vina lui, totul a rămas la stadiul bunelor intenţii. De trei ori acest om generos a găsit pentru mine un asemenea post într-o redacţie clujeană, a obţinut promisiuni ferme, dar de fiecare dată, în ultimul moment, se afla câte cineva, care, având mai înalte propte la factorii de decizie, îmi lua locul. De scris, scriam de zor, dar am publicat rareori, n-aveam slujbă, nu voiam să plec din Cluj. Câţiva ani mi-am târât zilele pe străzile acestui oraş, fără slujbă, fără bani, fără casă şi masă, dormeam pe la prieteni care se îndurau să mă primească, îmi petreceam timpul citind în Sala Mare a Bibliotecii Universităţii, ceea ce îmi scăpase în anii studenţiei, umblând pe la cenacluri, clamându-mi deznădejdea în versuri pe care nicio revistă n-ar fi avut curajul să mi le publice. Mizeria, tristeţea, lipsa totală de speranţă mă copleşiseră într-un asemenea hal încât într-o seară de An Nou hotărâsem să mă sinucid. M-am dus în acea seară la Poşta Centrală, m-am aşezat la o masă publică şi am început să scriu scrisori de adio. Scriam de zor, febril, când deodată, mâna cuiva, care se nimerise să aibă, atunci, treabă la Poştă, mi s-a pus pe un umăr. Era mâna d-lui Mircea Borcilă, care a stăruit să vadă ce scriu. Nu m-am împotrivit dorinţei sale. Dânsul a înţeles situaţia în care mă aflam şi cu vorba blândă, mângâietoare, care mi s-e aşezau ca un balsam pe suflet, m-a luat de braţ şi m-a convins să merg la dânsul acasă să petrecem noaptea aceea de An Nou împreună. Am găsit la dânsul, prin grija şi a binevoitoarei sale doamne, o masă caldă şi un loc de dormit – favoruri de care, de mult timp nu mai avusesem parte. A doua zi, când m-am trezit, soarele pătrunzând prin geamul camerei în care dormisem, mă învăluia cu o blând-întremătoare lumină, conştientizam că trăiesc şi eram bucuros pentru aceasta. După un

Discobolul

114

oarecare timp, domnul Mircea Borcilă pleca în S.U.A., într-o misiune culturală, eu rămânând să-mi port pe mai departe pe străzile Clujului deznădejdile şi iluziile de tânăr poet fără căpătâi. La un moment dat, revista „Echinox” la a cărei apariţie, într-o oarecare măsură, contribuisem şi eu, hotărâse să-mi publice o pagină de poesii, dar cenzorul de atunci al Clujului (nimeni altul decât senatorul de azi Grigore Zanc) i-a stopat apariţia. Nu cred că a făcut-o din rea voinţă, ci de o frică de mai marii de atunci ai ideologiei comuniste. Nu i-am purtat pentru asta, niciodată, ranchiună. Pagina conţinea zece din cele mai frumoase poesii din câte scrisesem până atunci. Cum participam benevol la tipărirea, „Echinoxului”, am profitat de situaţie şi am furat şpaltul cu poemele mele proscrise, l-am pus într-un plic şi l-am trimis la Bucureşti lui Geo Bogza, acuzând, în câteva rânduri însoţitoare, ca în faţa unei instanţe morale, vremurile în care trăiam şi în care poesia mea era atât de mult urgisită. Spre marea mea surprindere, Geo Bogza a publicat pe prima pagină a „Contemporanului”, în cadrul rubricii al cărei titular era, câteva din poesiile mele proscrise la Cluj. Geo Bogza, în imensa sa generozitate, îmi închina o tabletă, răzbunându-mă pentru ceea ce mi se întâmplase la Cluj… După aceea, deşi mi s-a oferit, n-am mai vrut un post la Cluj. Oraşul mă exasperase prea mult pentru a-l mai putea iubi. M-am retras, în toamna lui 1974, în munţi, în satul de baştină. Cariera de ziarist nu mă mai interesa deoarece nu o puteai exersa fără a-ţi prostitua pana. Am considerat că decât să mint sub semnătură, în paginile unui ziar, mai bine îmi va fi în satul meu să învăţ copiii să scrie şi să citească. Aici am sperat să am linişte, să pot scrie ce-mi place, nederanjat de nimeni. N-a fost, însă, tocmai aşa. Corespondăm cu câţiva prieteni de la oraş, între care Mircea Borcilă, Geo Bogza, Ioanichie Olteanu, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Bădescu, Ion Negoiţescu, pe care-l cunoscusem şi mă aprecia. Mi-am construit, cu mâinile mele o căsuţă de lemn la Apa Obârşiei, unde unii din prietenii mei de la oraş mă vizitau din când în când. Au trecut pe la mine Horia Bădescu, Nicolae Mocanu, Teohar Mihadaş, Iosif Pervain, Leon Baconski, Titus Vâjeu, Dinu Flămând, graficianul Ion Cuciurcă, Mircea Borcilă şi chiar şi Geo Bogza. Îmi aduceau ba cărţi, ba reviste, ba hârtie de scris pentru care nu am cuvinte să spun cât mă bucuram. Mai mut decât acestea mă bucura gestul lor de a mă vizita, prietenia pe care mi-o arătau. Eu le ofeream găzduire, o

Exilul interior

115

plimbare prin locurile cele mai frumoase ale munţilor în care trăiam şi câte un păstrăv la jar, învelit în foi de brusture. Le plăcea de mine. Alexandru Vlad a scris chiar o proză, de vreo 50 de pagini pe care a intitulat-o chiar „Teofil” în care a făcut din mine personajul principal. Proza aceasta a inclus-o în volumul „Drumul spre Polul Sud” (un titlu pentru cenzură, căci cartea aceasta, apărută în 1980, n-avea nimic de-a face cu Polul Sud). Mai emoţionantă decât toate a fost vizita pe care mi-a făcut-o Geo Bogza, pe care l-am condus prin câteva din locurile frumoase din munţii mei. La Răchiţele se află cea mai frumoasă cascadă din Munţii Apuseni, se numeşte „Vălul Miresei”. Mă aflam cu Geo Bogza la această cascadă. În dreapta ei, cum urci râul, sunt nişte pietre înalte pe lângă care trecusem, până atunci, de nenumărate ori fără a mi se părea că ar avea ceva deosebit. Ei bine, Geo Bogza a observat că una dintre acele stânci avea o conformaţie neobişnuită. „O vezi!, mi-a zis, deodată, oprindu-se locului şi îndreptându-şi braţul într-acolo. Stânca aceea are conformaţia unui cap de sfinx. E Sfinxul de la Răchiţele!” M-am uitat şi eu cu mai multă luare-aminte decât alteori şi într-adevăr aşa era. În partea ei superioară stânca aceea aducea bine cu un cap de sfinx. În peregrinările mele prin munţi trec mereu pe lângă acea stâncă şi de câte ori o privesc îmi aduc aminte de Geo Bogza. Acum piatra aceea are un nume, acela pe care i l-a dat Geo Bogza: Sfinxul de la Răchiţele. A fost acel Geo Bogza un om extraordinar şi mulţumesc Proniei că mi-a oferit prilejul de a-l cunoaşte, de a mă bucura de prietenia şi preţuirea lui. În perioada cea mai neagră a vieţii mele el s-a ivit ca o lumină izbăvitoare. M-a invitat la dânsul la Predeal, unde venea din când în când să se reculeagă şi, desigur, să scrie. I-am fost oaspete aproape o săptămână. În urma discuţiilor ce le-am avut, atunci, cu Dumnealui, mi-am recăpătat încrederea în viaţă. Geo Bogza avea o bunătate şi o generozitate zeiască. M-a făcut să înţeleg că dacă unul ca el crede în mine merită să trăiesc şi să scriu. Ţin să amintesc aici un lucru emoţionant: până nu l-am cunoscut pe Geo Bogza, Orionul era pentru mine o constelaţie oarecare, pe care o priveam în unele nopţi de iarnă şi atât. Într-o noapte de ianuarie, atunci, la Predeal, Geo Bogza a întins braţul drept spre cer şi mi-a arătat Orionul. „Nimic nu e mai emoţionant şi mai

Discobolul

116

măreţ în univers!”, mi-a zis. De atunci am privit şi privesc altfel Orionul. Din acel moment a devenit pentru mine un obicei să ies, în unele nopţi de iarnă, afară şi să privesc Orionul. Şi întotdeauna când îl privesc asocierea cu imaginea în care braţul lui Geo Bogza a îndreptat spre el, se face în mod automat şi ori de câte ori îmi aminteşte cineva de Geo Bogza, în cerul sufletului meu străluceşte, măreţ, Orionul.

Sunt acestea întâmplări frumoase pe care le-am trăit în munţi. Zic frumoase pentru că am avut şi din cele urâte. E vorba de amestecul în viaţa mea a Securităţii, căreia i s-a părut suspectă legătura mea cu unii din scriitorii care mă vizitau. Securitatea ştia ce bancuri spuneam eu în cancelaria şcolii, ce-i scriam lui Geo Bogza la Bucureşti sau lui Mircea Borcilă la Cluj, ce autograf îmi scrisese Augustin Buzura pe romanul „Feţele Tăcerii”. Mircea Borcilă a venit odată la mine însoţit de un prozator american, John Balaban, lucru pentru care am fost anchetat, cerându-mi-se să dau amănunte despre discuţiile ce le-am avut cu dânsul. Corespondenţa mea cu Geo Bogza era cu regularitate urmărită de securitate. Bănuind că aş fi un cetăţean neloial acestei ţări, Securitatea, mi-a intrat, în lipsa mea, în casă, mi-a confiscat manuscrise, între care vreo 150 pagini de Jurnal pe care nici până în ziua de azi n-am reuşit să le recuperez. În a doua jumătate a anului 1989, toate scrisorile ce i le-am trimis lui Geo Bogza precum şi cele trimise de dumnealui mie au fost împiedicate să ajungă la destinaţie (despre aceasta a se vedea cartea mea, în colaborare cu Ilie Rad şi Viorel Moldovan. Rânduri către tineri ardeleni, Editura Dacia, 2003 precum şi ultima filă din Efulguraţii – Jurnal, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2002. Planau asupra mea, din partea Securităţii, bănuieli grave şi, din această cauză, înainte de 1989, rareori am putut publica din poesiile sau din cărţile mele. Venisem să trăiesc în munţi pentru a avea linişte, dar, precum se vede, deşi nu eram în niciun fel periculos pentru regim nu eram lăsat în pace. După cartea de debut (1969) au trecut zece ani până am putut publica alte cărţi. În 1980, mi-a apărut, la Cartea Românească (redactor Sorin Mărculescu) Somn de voevod, în 1986 Planete de melancolie, la Dacia şi Poeme-nserate, tot la Cartea Românească şi tot prin grija lui Sorin Mărculescu, unul din cei mai competenţi editori din România, de a cărui înţelegere m-am bucurat, deşi nu ne-am văzut faţă către faţă niciodată. După 1989, am publicat vreo zece

Exilul interior

117

cărţi, dar, deşi cenzura n-a mai existat, tot cu mare greutate. Cenzura economică e aproape la fel de rea ca cea ideologică. Îmi public cărţile cu resurse proprii şi, din când în când, cu ajutorul unor oameni de bine care îmi oferă câte o sponsorizare. Relaţii la Fondurile Ministerului Culturii nu am. Nicio instituţie oficială nu mi-a sponsorizat, după 1989, vreo carte, aşa că tot ce public e pe cont propriu. Apropo, în 1986 am primit pentru „Planete de Melancolie” zece mii lei cu care am cumpărat la munte un teren, pe care ani la rând, l-am cosit, l-am făcut clăi de fân pe care le-am vândut şi cu banii primiţi mi-am tipărit altă carte. Criticul Gh. Nistor, de la Sibiu, a scris pe această temă un articol intitulat Poesie şi fân, publicat în ziarul „Opinia” (nu-mi mai amintesc acum în ce număr).

Trăind aici în munţi, izolat, cărţile mele au avut totuşi un oarecum ecou. S-au exprimat despre mine favorabil Geo Bogza, Mircea Vaida-Voievod, Artur Silvestri, Al. Cistelecan, Z. Cârlugea, Petre Poantă, Irina Petraş, Teohar Mihadaş, Horia Bădescu, Cornel Regman, Mircea A. Diaconu, George Vulturescu, Mircea Borcilă, Mircea Popa, Ion Cristola, V. Fanache, C-tin Cubleşan şi încă mulţi alţii, ceea ce îmi întăreşte convingerea că nu scriu în zadar. Cu toate acestea sunt profund dezamăgit de condiţia, în general, a scriitorului român de azi. Sper ca într-un viitor, nu prea îndepărtat, să-mi pot alcătui o culegere în care să figureze, selectiv, tot ce am publicat până acum în materie de poesie. Ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să publice cu prilejul împlinirii unei vârste rotunde pe cheltuiala ei fiecărui membru al ei câte o asemenea, Antologie. Ar fi un semn de respect pentru el însuşi.

Deşi am întâmpinat greutăţi în publicarea cărţilor mele de poesii, nu mi-am pus niciodată problema că pentru a accede mai uşor la tipar ar trebui să scriu altfel de cum scriu. Sunt convins că tot aşa aş fi scris dacă n-aş fi trăit în comunism. Întotdeauna am scris ceea ce am simţit, în ciuda observaţiilor unor critici că sunt desuet, că poesia mea aduce ba cu Eminescu, ba cu Blaga, că reiau teme vechi, că rescriu ceea ce alţii, cândva au scris. Dar, pentru Dumnezeu, este cineva care să nu curgă din cineva? Nimeni nu se naşte din nimic, ce se spune s-a mai spus şi se va mai spune. Se poate să fiu desuet, dar nu-şi are şi desuetudinea farmecul ei? În fond, cine e ăla care să fi

Discobolul

118

spus ce nu s-a mai spus sau nu se va mai spune cândva? Nu sunt un scriitor de notorietate. Notorietatea se face (uneori se fabrică) dacă ţii să o ai. Scriu cum scriu pentru că simt că aşa trebuie să scriu. Şi, aşa cum e, scrisul meu are şi el aderenţi, chiar dacă puţini. N-am ţinut să fiu neapărat original. Sunt şi eu o amprentă a lumii prin care trec şi ţin să fac, pe cât se poate, vizibil acest lucru. Dăunează aceasta cuiva? Îmi pun această întrebare în speranţa că şi-o va pune şi un cineva care mi-a ridiculizat, de curând, o carte, desfiinţând-o în doar câteva rânduri, la care aş adăuga o remarcă a lui Camus, citată de Augustin Buzura, într-un recent editorial din revista „Cultura”: „ai nevoie de trei ani ca să faci o carte, cinci rânduri ca să o ridiculizezi”.

Eu sunt un scriitor atipic. Am publicat până acum vreo 15 cărţi şi nu mi-am aranjat la niciuna o lansare cu public, cele publicate după 1989 nici măcar nu le-am dat spre vânzare în librării, le-am dăruit prietenilor sau unor puţini cititori care mi le-au, în mod special, solicitat. Nu le-am nici, cum se obişnuieşte, trimis revistelor, nici am solicitat vreodată cuiva să scrie despre ele. N-aş accepta pentru nimic în lume să recit în faţa unui public, oricât de select iubitor de poesie ar fi el. Pentru mine, poesia, e un act de singurătate, cum e şi viaţa mea, de altfel, căci trăiesc de aproape patruzeci de ani izolat într-un sat din Apuseni. În aceşti ultimi patruzeci de ani am văzut un singur oraş, Clujul, dar şi acesta doar cel mult o dată pe an şi numai dacă am avut vreo problemă care nu s-a putut rezolva decât prin neapărata mea prezenţă. Şi totuşi, deşi nu împiedic pe nimeni, nu deranjez cu prezenţa mea, se găseşte, din când în când, câte cineva care este deranjat de existenţa cărţilor mele. E aceasta mai mult o constatare decât o supărare, care nu mă va împiedica, în mod sigur să fiu altfel decât, de când sunt, sunt.

În rest, eu pe aici cu Muntele, cu Apusenii mei, mai bine zis, unde îmi trăiesc ce brumă de viaţă îmi mai dă Dumnezeu. Pentru mine Muntele este însuşi Destinul, fie iarnă fie vară, frig, soare sau moină, eu am nevoie de o plimbare pe dealuri, prin păduri, de-a lungul unor ape curgătoare. Prefer locurile cât mai puţin umblate de oameni. Crăpatul zorilor mă află deseori, fie pe o coamă de munţi, fie pe firul unei ape, cu o vargă de alun în mână, la păstrăvi. Sunt dimineţi când, în crăpatul zorilor, mă întâlnesc cu ursul, cu cerbul, cu jderul sau cu mistreţul şi e cum m-aş întâlni cu nişte cunoscuţi. În

Exilul interior

119

zori, ei coboară la râu să bea apă, eu la păstrăvi, nu ne sinchisim unii de alţii, fiecare îşi rezolvă „problema” şi se duce, în pace, la ale lui. Sunt acestea pentru mine momente de intimă comuniune cu natura. Răsăritul soarelui în munţi, vara, privit de pe Buteasa, Vlădeasa, Briţeiu sau Măgura Vânătă e tot ce poate fi mai emoţionant din câte, în trecerea mea prin această viaţă mi-i dat să trăiesc. În asemenea momente nici nu-mi mai aduc aminte că în lume există oraşe. În munţi poesia se află în stare naturală. O simt în văzduh, în ape, în bătaia unui vânt, a unui gând, a unui dor, de mine numai ştiut, în mine numai trăit, în mine numai durut. În peregrinările mele prin munţi, în ritmul paşilor se nasc ritmurile poemelor mele, cuvintele vin şi se aşează în ordinea lor firească, murmurate, descântate, îndelung îngânate, pe coala albă de hârtie, fiecare la locul lui, hărăzit, parcă, de dinainte, de nu ştiu cine, mai presus de mine, de munţi, de lumea însăşi. Nu există plimbare în munţi din care să nu mă întorc acasă cu un vers, o imagine, o idee din care să nu răsară, în cele din urmă, poemul… Plimbându-mă prin anume locuri, deseori am senzaţia că pe aici am mai umblat cândva, într-o altă existenţă, în poate mai multe alte existenţe. Poate de aceea, locuri în care n-am mai fost, pe care le calc pentru prima oară, îmi par familiare, intime, cunoscute de când lumea. Mă întreb, în astfel de momente, dacă eu sunt eu sau altcineva, mai de demult trăitor pe aceste meleaguri, pe care îl continuu, căruia îi trăiesc bucuriile, tristeţile, înserările sale de gând, de dor, care prin mine se continuă, spre un viitor mai adânc, îndepărtat, insondabil încă, spre o altă treaptă, a mai desăvârşirii.

Prin Munţii Apusului cu apa cu vântul Până când dorul se face greu ca pământul Prin Munţii Apusului sub soare, sub stele Până când tăcerile se fac ca pământul de grele, Prin dimineaţă, prin înserare Până când dorul se face bătrân şi mai tare el doare, Prin Munţii Apusului până-n vecie Înfăşurat în norul meu de melancolie…

Discobolul

120

RADU CIOBANU

...speranţele nu treceau dincolo de un eventual „socialism cu faţă umană”... /.../

Scrisul devenea astfel o adevărată terapie antidepresivă. 1-2. Privind lucrurile din perspectiva de azi, cred că e

necesar şi cinstit să punem în drepturile sale un adevăr despre care nu se prea vorbeşte, fiind el cam incomod. E vorba de faptul că nimeni nu mai credea în posibilitatea revenirii vreodată la capitalism. O rază de speranţă începuse să răzbată abia înspre jumătatea anilor ’80, când coerciţiile de tot felul, acutizate şi de o mizerie materială, economică, invazivă, absolută, ne aduseseră în situaţia de „cuţit os”. Era o situaţie care nu putea dura, ştiam că trebuia să se întâmple ceva, dar nici atunci speranţele nu treceau dincolo de un eventual „socialism cu faţă umană”, reprezentat în epocă de Gorbi, iar la noi de Iliescu, cel mazilit de cizmar sub acuzaţia de „intelectualism”. Ca să vezi naivitate! A fi scriitor în vremea aceea – cel puţin pentru mine – a fost o chestiune de adaptare mai mult sau mai puţin resemnată. Aproape toţi ne-am adaptat, fiecare în felul său, căutând tactici şi strategii de a evita compromisurile compromiţătoare. Zic aproape toţi, pentru că avem colegi care şi-au asumat atunci cu toată convingerea sau doar din oportunism postura de „toboşari ai vremurilor noi”, pentru ca, azi, aceiaşi să-şi clameze cu insolenţă, pe toate canalele media sau/şi din fotolii parlamentare, „disidenţa” şi „patriotismul”.

Desigur, gândeam altfel decât impunea programul ideologic al sistemului, dar degeaba: dacă nu te şi exprimi public ca atare, n-ai dreptul să te consideri disident. Din păcate, pentru a-i număra pe adevăraţii disidenţi, ne ajung degetele mâinilor. Majoritatea dintre

Exilul interior

121

noi şi-a căutat pe cont propriu soluţiile de supravieţuire ca scriitori. În ce mă priveşte, după perioada de început, care a fost una a tatonărilor, a căutării identităţii artistice, mi-am ocrotit libertatea interioară prin soluţia refugiului în romanul istoric. Unde pui că aici şi perioada de documentare, absolut necesară, era o minunată modalitate de evadare din mizeriile cotidianului. Poate am să vă contrariez, dar am trăit astfel mari bucurii – ale descoperirii, ale neîngrădirii imaginaţiei, ale creaţiei – fără nici o dependenţă de realităţile detestabile, deprimante ale regimului. Scrisul devenea astfel o adevărată terapie antidepresivă. Şi nu numi în cazul romanului istoric. Am scris, bunăoară, în anii ’80, Casa fericiţilor, roman al dramei demolărilor, tocmai în anii terorii demolărilor ceauşiste. Sigur, ştiam cu toţii până unde se poate merge fără a declanşa repercusiuni dezastruoase pentru carte sau chiar pentru tine, ca persoană fizică. S-au scris astfel şi chiar au apărut cărţi ca, să zicem, Matei Iliescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, ciclul Ingeniosul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu, primele care-mi vin acum în minte, dar se pot da sute de alte exemple situate pe o traiectorie neîndoielnic paralelă cu cea agreată de regim. Depindea şi de mersul vremii. Treceam prin epoci mai relaxate, cum a fost cea dintre 1964 şi 1971, care alternau cu altele de „strângere a şurubului”. După cum erau vremurile, era şi cenzura: mai dură, până la absurd, sau mai permisivă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu sigur că-mi va cădea cutare episod, pagină sau capitol, care, însă, spre surpriza mea trecea. În schimb mă trezeam că mi s-au tăiat altele despre care nici o clipă nu bănuisem că ar putea fi indezirabile.

Dar noi greşim vorbind despre cenzură în general. Concret, aveam de-a face cu cenzori. Ei primeau nişte directive pe care le aplicau în funcţie de curajul sau laşitatea lor, de fidelitatea şi sinceritatea convingerilor lor, de caracter şi temperament. De fapt, nici n-am stat vreodată faţă către faţă cu vreun cenzor. Aveam mereu ca intermediar redactorul de carte, pe care l-am simţit aproape întotdeauna de partea mea, solidar cu scriitorul adică, încercând împreună să scoatem cartea cât mai puţin mutilată. Şi mai trebuie făcută o distincţie: cenzura de până prin 1964-65, cea din epoca lui Dej, era bestială. Dacă era sfidată, oprea nu doar cartea, ci închidea

Discobolul

122

şi autorul. Îţi riscai viaţa. Din fericire, n-am apucat decât cenzura ceauşistă, mai puţin punitivă.

„Suferinţa şi revolta” mi le provoca regimul în integralitatea lui: un sistem poliţienesc, întemeiat pe minciună, dezinformare şi interdicţii, pe mizerie generatoare de corupţie, pe suspiciune şi ură, care te obliga la o permanentă duplicitate schizoidă, în fine, un regim în care mi-am aflat refugiul şi supravieţuirea ca scriitor şi caracter, în familie, în lectură şi, cum ziceam, în propria-mi lucrare. Dar şi aici trebuie făcută distincţia dintre epoca lui Dej şi cea a lui Ceauşescu. În prima era vorba de teroare pură şi dură, în accepţia pe care o avea cuvântul în vremea Revoluţiei Franceze. Am avut în familie şapte deţinuţi politic şi cunosc bine ce înseamnă percheziţiile, brutalităţile, frica, dosarele, omniprezenţa „tovarăşilor de la cadre” şi toate celelalte. Sub cizmar, regimul „evoluase”, era doar meschin, mizer, corupt, stupid, ridicol şi sordid, cu scurte puseuri de atrocitate iraţională.

3-4. Bineînţeles că ar fi fost scrise altfel. Adică fără teama de a încălca teme tabuizate şi fără veghea acelui led roşu care mă avertiza când mi-era lumea mai dragă: vezi că asta n-o să treacă…

Azi sunt realmente liber, nu mă simt de nimeni îngrădit, pot să scriu ce vreau. Problemele survin la editare, când simt nevoia acută a unui agent literar, instituţie necunoscută la noi, ceea ce ne situează încă în etapa primitivismului editorial. Editurile mici sunt lipsite de putere financiară, iar cele mari, atâtea câte sunt, practică un exclusivism arogant, mizând pe literaturile străine, de multe ori de calitate îndoielnică, şi cultivând doar un cerc de familiari. Dar „suferinţa şi revolta” nu de aici îmi vin azi. Dacă pot să scriu, e în regulă, toate sunt încă bune şi frumoase. Până la urmă reuşesc să şi public, oricât de târziu, nu e nici o grabă. „Suferinţa şi revolta”, „alienarea şi angoasa” vin şi astăzi tot din sistem. Una speram în anii imediat următori căderii comunismului, cu alta ne-am pricopsit. Dezumanizarea societăţii isterizată de consumism, confuzia totală şi, mă tem că, ireversibilă a valorilor, anomia şi abolirea principiilor morale, a onoarei, a bunului simţ, a respectului pentru fiinţă, oricare ar fi ea – om, copac sau animal – politicianismul agresiv, incult, iresponsabil, vulgaritatea care murdăreşte totul, invazia urâtului şi a gunoaielor, priveliştea pleşiţelor securiste care au pensii de zeci de milioane sau zburdă travestite prin Parlament ori în lumea marii

Exilul interior

123

finanţe, în vreme ce nişte naivi, de bună credinţă sau şantajaţi în juneţe, precum Mona Muscă sau Carol Sebastian sunt puşi la stâlpul infamiei – iată tot atâtea – şi mai sunt încă, vai, destule – motive de „suferinţă şi revoltă” cât se poate de concrete şi de actuale. De câte ori le evoc, îmi amintesc versul lui Goga: „…să ne mutăm în altă ţară.” Dar, la mine, ceasul e prea târziu. Soluţia rămâne tot exilul interior: refugiul în scris, în citit, în muzică, în cercul închis al familiei şi în prietenia câtorva oameni de calitate. Cum vedeţi, optimismul meu e unul de avarie…

Discobolul

124

MARCEL MUREŞEANU ...statutul de scriitor îţi dădea o pojghiţă de

invulnerabilitate... 1. N-am legat niciodată scrisul meu, cu un „nod marinăresc”,

de o „orânduire” socială, de un cataclism al istoriei trăite, cum a fost şi cel (ah, cât de lung!) al comunism-socialismului românesc.

Recunosc însă că m-aş răscocora gratuit să afirm că „nu-mi păsa, scriam şi tăceam, mai bifam un cincinal, mă citeam singur sau în familie, preafericit, sau că „aş fi scris aceleaşi pagini în orice alt Timp”. Nu! Greul cel mare, pentru mine şi pentru mulţi, a venit dinspre şcoala lăsată în bătaia vântului de răsărit, dinspre prăvălirea ei în contrafacere şi-n interdicţii devastatoare: la adevăr, la limbile străine, la logică, la psihologie… Lungă listă şi amară! Să termini liceul în 1955 şi facultatea în 1960, mare pedeapsă! După aceea, zarea s-a mai luminat (spre apus!). Şansa de-a avea o mică bibliotecă acasă şi complicitatea unor profesori de la Filologia din Cluj, care ne facilitau accesul la „fondurile secrete”, interzise studenţilor, au dreptul în veci la aducere aminte!

Am înaintat încet, pe vârfuri, la marginea cercului puterii… literare, lângă umbre mari, am publicat doar şapte din mult mai multele cărţi scrise până în ’89, toate de poezie. Parabola şi disimularea, aluzia erau armele multora dintre noi. Nu te obliga, totuşi, nimeni să „te prostituezi”, nici să scrii imne în Omagii.

Adi Cusin, un prieten credincios, şi el un ludic bine temperat, îmi zicea, din când în când, la telefon: „Iar bate vântul! Să ne întoarcem cu spatele la el!”

Uniunea Scriitorilor a însemnat, pe de altă parte, foarte mult pentru mine (am intrat în Uniune în 1970), statutul de scriitor îţi

Exilul interior

125

dădea o pojghiţă de invulnerabilitate, dar mai ales te făcea să ai acces la reviste şi – lucru mare – puteai petrece cu tine şi cu alţii, parcă în afara timpului, zile şi nopţi lungi în Bucureşti, în locul ce n-am încetat să-l numesc Casa Scriitorilor. Marile „conspiraţii” acolo se făceau! Puteai sta lângă Ţuţea sau lângă Nicolae Velea, iar a doua zi trăgeai alţi sorţi.

Iată, cobor garda şi zic: fiecăruia după destinul său (literar) i-a fost, fiecăruia după faptele sale! Nu judec, ci mă judec şi rememorez. Poate cu o superbă inutilitate.

2. Am avut perioade lungi de autocenzură, sute de pagini mi-au rămas în aşteptare, ofilindu-se unele. Am pendulat între refuzul de-a mai vinde şi frica de-a mă revolta. Eram între cremene şi amnar, mă afundam până în gât în parabolă şi-n joc, mă trezeam cu spatele la foc şi cu faţa la ger. Acum, pare uşor, dar n-a fost. Aburul mândriei de-a nu fi eşuat în politic se şterge însă cu trecerea anilor. Mă străduiesc să nu port trecutului meu, nimănui, nici un gând rău…

Când voi reuşi, voi striga din toate puterile câte mi-au mai rămas. Port redactorilor de la editurile Cartea Românească, Dacia, Junimea, Ion Creangă, celor care au vegheat la alcătuirea cărţilor mele, un imens respect.

3. Neîndoielnic, zic azi, dar nu pot garanta nici pentru cele scrise atunci şi publicate după 1989. Dacă n-ar părea „paranormal”, aş spune că o călăuză a fost lângă mine mereu, alegându-mi lecturile (cartea venită din lume rupsese toate graniţele, la un moment dat), ferindu-mă, cât a putut, de grozava ruşine pe care o poate păţi scriitorul: aceea de a se târî!

4. Da, scriitorul român de azi e liber, e din ce în ce mai liber să facă orice cu trupul şi cu gândul său, uneori e chiar pus pe liber! E liber, dar mult încercat, breasla e penetrată de „haiduci” din alt veac, dar şi de stafiile Virtualului. Loc de angoasă şi de alienare, cât încape! Dar, oare, nu şi asta e frumuseţea…robustă, a vieţii noastre!?

Un pasaj despre optimism, în final… Un fizician român, de lângă noi, zicea deunăzi: „Am gândul

că, oricât de mult am greşi noi, există undeva un centru în care se poate face orice corectură. Se face corectură la un nivel al Universului şi se propagă.”

Discobolul

126

Dar dacă nu se face?! Dar dacă, totuşi, se face?! Dar dacă, până ne contrazicem noi aici, centrul se desfiinţează?!

Exilul interior înaintează ca Sahara, dar nu deodată în toate părţile. Important e să ne aflăm în partea în care nu înaintează.

Exilul interior

127

CONSTANTIN CUBLEŞAN ...ca scriitor erai marcat, în suflet, de această continuă

urmărire a scrisului, a gândirii tale; te simţeai supravegheat şi ştiai că fiecare gând îţi este judecat, interpretat, sancţionat de către cineva.

1. A fi scriitor, în anii regimului socialist, nu era un lucru

prea simplu, dar nici prea complicat. Trebuia să probezi o activitatea literară constantă şi de calitate, desfăşurată în paginile unor publicaţii, şi să tipăreşti cărţi. Ceea ce iarăşi nu era tocmai simplu pentru că la Centrala Editorială, acolo unde se concentrau şi se avizau toate planurile editurilor din ţară, ţi se ţinea evidenţa şi nu aveai voie să tipăreşti două cărţi într-un an decât în cazuri cu totul excepţionale. O asemenea gospodărire a creaţiei favoriza, vezi bine, pe cei leneşi care scriau o carte la patru-cinci ani. Dar istoricul literar, criticul literar, care putea să realizeze în fiecare an câte un studiu de amploare, deci o carte, era ţinut... la rând. Şi poeţii, şi prozatorii, de altfel, de asemenea... Desigur, cei de pe la Partid, de la forurile de îndrumare şi control, cum se spunea în vremea aceea, erau cu ochii aţintiţi asupra a ceea ce scriai şi cum scriai. Dar, puteai să nu te numeri printre colindătorii tovarăşului Ceauşescu şi a tovarăşei Ceauşeascu. Nu erai dat afară din serviciu pentru asta dar nici nu te premia nimeni. Oricum însă, o carte publicată îţi aducea un venit substanţial. Adică erai plătit pentru munca depusă. O muncă de creaţie. Ceea ce nu se întâmplă azi, când editorul vrea să-l plăteşti tu pe el, pentru că are bunăvoinţa să-ţi publice cartea pe care tu ai scris-o în nesfârşite nopţi de trudă intelectuală. Şi mai e ceva: un scriitor

Discobolul

128

era în totul respectat în societate. Oriunde mergeai şi făceai dovada că erai scriitor, te bucurai de preţuire. Erai citit, comentat iar dacă nu neapărat, ţi se dădea creditul de încredere pentru o muncă de calitate superioară pe care se presupunea că o făceai, şi de cele mai multe ori chiar o făceai. Astăzi scriitorul nu se bucură de nici o preţuire publică. Eşti socotit un fel de parazit social. De aceea şi eşti întrebat adesea: cât câştigi? Iar dacă spui că pentru o carte nu iei nimic, sau mai nimic, lumea se uită la tine ca la un milog, ca la un terchea-berchea... Cineva m-a întrebat, nu de mult: De ce, dracu, mai continui să scrii? Dă-i în colo, nu ţi se plăteşte, nu scrie! Ce bine ar fi dacă aş putea să fac aşa. Nu ştiu cum se face însă că eu simt că trebuie să scriu, indiferent dacă mă plăteşte sau nu cineva pentru munca asta. Probabil este chiar condiţia de a fi scriitor.

2. Cât am lucrat la revista „Tribuna”, în calitate de secretar general de redacţie – vre-un an şi ceva, împreună cu Augustin Buzura – eram obligat prin statutul de funcţiuni să am contact direct cu Direcţia Presei (Aşa se numea oficiul de cenzură). În fiecare luni pe la amiaz, primeam răspunsurile de la Presă şi de la Partid. Ce însemna asta?!... Revista apărea joi. Ea se culegea, se pagina în tipografie până vineri la prânz (deci cu o săptămână înaintea apariţiei pe piaţă), când un set de pagini, adică întregul număr, mergea la Direcţia Presei, spre lectură, iar altul la Partid, adică la Comitetul Judeţean, la Secţia de cultură, unde se citea, de asemenea. Las la o parte lectura capului limpede din redacţie, care era o lectură de cu totul altă natură. Pe la ora unu, la prânz, sunam la Direcţia Presei unde cel care citise toate materialele din revistă, îmi comunica observaţiile. Adică, dacă vreun material trebuia scos din pagină sau dacă erau doar pasaje ce trebuiau reformulate sau chiar eliminate din text. Înainte însă de această transmitere de observaţii, cel de la Direcţia Presei se pusese de acord cu cel de la Judeţeana de partid, în privinţa observaţiilor, aşa că eu le primeam pe toate, la pachet, ca să zic aşa, de-odată. Observaţiile erau, de regulă, inatacabile. Iar dacă voiai să nu te conformezi, trebuia să te duci să baţi la porţi mai înalte, mai pe sus, aşa că până la rezolvarea cazului, articolul cu pricina tot nu intra în pagină. Se întâmpla adesea ca din chiar interiorul redacţiei să se afle binevoitori care să sesizeze forurile în legătură cu pasaje sau chiar articole întregi care nu erau competente. Oamenii aceştia, chiar dacă nu se afişau, erau cunoscuţi. De ei

Exilul interior

129

trebuia să te fereşti mai mult decât de cei de la Partid, să zicem, pentru că nu erau proşti deloc... În fine, trebuie să ştiţi că nici o tipografie din ţară nu putea tipări o filă măcar, una singură, care să nu poarte ştampila Direcţiei Presei. Era lege. Şi, cu toate astea, se găseau destule subterfugii, destule formulări parabolice pentru ca să poţi spune ceva ce nu era tocmai pe linie, iar cititorii se prindeau la aceste subtilităţi. Uneori şi cei de la Presă se mai prefăceau că nu bagă de seamă, desigur, dacă nu era vorba de ceva foarte grav, foarte serios. Se făcea un fel de revoluţie cu aprobarea prefecturii. Oricum, ca scriitor erai marcat, în suflet, de această continuă urmărire a scrisului, a gândirii tale; te simţeai supravegheat şi ştiai că fiecare gând îţi este judecat, interpretat, sancţionat de către cineva. De un cineva responsabil partinic al existenţei tale.

3. Cu siguranţă că da. Vă dau un exemplu... Am scris prin anii ’84 -‘85 un roman intitulat Un anotimp pentru fiecare, ce trebuia, în planurile mele, să se întindă pe lungimea a patru volume. N-au apărut decât două. Pe celelalte nu le-am mai scris. Acum, când aş putea să scriu totul tranşant, nu mai are rost să continui pentru că ar trebui să le reiau şi pe celelalte două ori, nu mai am puterea.... E un roman în care evocam anii de după război, anii ’45 – ’55, aşa cum s-au derulat ei în viaţa Munţilor Apuseni, unde până târziu, au existat grupuri de rezistenţă anticomunistă, aşa numiţii partizani, care se opuneau cu arma în mână regimului. Activitatea acestora, în zona Vlădeasa, pe unde am copilărit eu, era cunoscută de populaţia care îi ajuta pe ascuns, sau îi demasca, oricum, existenţa lor nu era indiferentă modului de dezvoltarea socială a zonei... M-am documentat stând de vorbă cu oameni care au avut contacte directe cu aceşti partizani, cu unii care chiar au stat prin temniţe datorită lor, îmi aminteam scene din sat, auzisem multe lucruri chiar de la părinţii mei... În fine, când m-am decis să încep să scriu, am cerut audienţă la un ofiţer cu funcţie mare la Securitatea din Cluj. Omul m-a primit, m-a ascultat cu multă răbdare, aflând despre ce voiam să scriu, dar când i-am cerut să-mi faciliteze accesul la documentele lor, atât cât se putea la acea vreme, a râs şi mi-a spus că nu ştiam ce ceream. Evident, în afară de cafeaua cu care m-a servit galant, nu mi-a dat nici o relaţie... Am scris primul volum, l-am predat Editurii Dacia,

Discobolul

130

care l-a trimis la Direcţia Presei la Bucureşti, de unde a venit cu o mulţime de obiecţii. Au urmat lungi discuţii, cu foarfecele (pixul) în mână, dar până la urmă, rafistolat bine, volumul a apărut. După ce au trecut vreo trei sau patru săptămâni de la apariţia cărţii în librării, numai ce mă pomenesc chemat la Securitate, adică invitat, la acelaşi personaj important la care fusesem mai înainte. Mi-am zis că urmează o muştruluială clasa întâia, dacă nu cumva ceva şi mai rău, dar n-a fost aşa. Omul m-a primit la fel de galant, m-a servit cu cafea, cu o ţigară bună (Kent), m-a lăudat pentru talentul meu şi apoi mi-a spus cu o seninătate dezarmantă: „– Tovarăşe Cubleşan, de ce nu mi-ai spus ce vrei să scrii, pentru că ţi-aş fi dat destule date şi fapte semnificative pe le care să introduci acolo, în romanul dumitale?!” L-am privit cu uimire. „- Dar nu v-am spus? Nu am venit la Dumneavoastră, aici în biroul ăsta, şi v-am solicitat sprijinul?”. „– Ba da, mi-a răspuns el. Numai că nu ai fost destul de convingător. Acuma înţeleg ce vrei şi noi te vom ajuta”. „– Foarte bine! – am zis eu. Daţi-mi ce credeţi că-mi va fi de folos. Vreau să continui romanul cu încă trei volume”. „– Perfect!”. S-a ţinut de promisiune. Un subaltern al lui mi-a spus tot felul de întâmplări astfel politizate încât, de data aceea, am zis eu că nu era... convingător. Adică îmi dădeam seama că îmi vindea gogoşi, că mă îndopa cu falsuri, şi nu mai spun că n-am avut acces la nici o filă din nici un dosar din epocă. Tot ce mi se dădea erau nişte pogăci, ca să zic aşa, de nefolosit. Şi nu le-am folosit... Au urmat însă discuţiile la volumul al doilea, la Direcţia Presei la Bucureşti, încă şi mai drastice, romanul ieşind şi mai coafat, aşa că n-am mai avut nici tăria şi nici cutezanţa să continui. Oricum, cine citeşte romanul îşi dă seama că e puţin altceva decât alte cărţi despre perioada şi faptele acelea, atât de dramatice. Laurenţiu Ulici l-a lăudat cât şi cum a putut.... Cam aşa se scriau cărţile ce nu erau în totul aliniate....

4. Astăzi scriitorul român e într-adevăr liber să scrie ce vrea şi cum vrea. Nu mai există cenzura politică. Există însă o altfel de cenzură, la fel de draconică. Cenzura economică şi, de ce să n-o spun, de gaşcă. Poţi să scrii ce vrei şi cum vrei dar nu poţi să publici dacă nu ai bani. Şi, mai rău, dacă nu faci parte dintr-un grup sau altul. Dacă eşti independent, eşti ca şi cum n-ai exista. Vreau să spun că eşti liber dar nu eşti slobod... Am acum un volum de nuvele şi povestiri, care sunt chiar bune, nu mă laud, dar nici o editură – până

Exilul interior

131

acum am bătut la patru porţi – nu mi-l publică pentru că nu sunt pe listele lor. O editură mi-a spus că nu mai publică literatură românească. De atunci a tipărit mai bine de o duzină de cărţi ale unor autori români. Altă editură mi-a spus că are planul făcut pe următorii trei ani aşa că... nu e cazul. O altă editură mi-a spus că a dat volumul la un referent în afară şi că acel referent nu s-a exprimat încă. Au trecut de atunci vreo opt luni. Am înţeles că nu se va exprima niciodată... În fine... Voi aduna eu nişte bani şi îl voi tipări la o editură oarecare, pe cont propriu. Ce să fac? Prea mult cred în aceste povestiri ca să mă las cenzurat de te miri cine, în al cărui anturaj nu mă aflu. Iată şi răspunsul meu la întrebarea Dvs.: Da, sunt optimist!

Discobolul

132

PAUL TUMANIAN

Cât despre posibilităţile de evocare a umanului în epocă, trebuie precizat că acestea erau mult mai limitate.

1. Straniu, acum că atmosfera apăsătoare, creată şi

întreţinută instituţionalizat în anii regimului comunist, s-a destrămat, îmi vin în minte numeroase exemple de promovare, în epocă, a unor certe valori literare. Cu limitele inevitabile, desigur, în ceea ce priveşte deschiderea. E de-ajuns să amintesc aici colecţiile: „Biblioteca de artă” a editurii Meridiane, „Biblioteca de filosofie” şi „Bibliotheca Orientalis” ale Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, chiar şi „Idei contemporane” a Editurii Politice; ca să nu mai vorbim de centenara „Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva. Totodată, în afara colecţiilor au fost publicate un număr impresionant de cărţi din patrimoniul literaturii universale.

Unele fapte editoriale au fost posibile fiindcă s-a recurs, relativ frecvent, la diverse subterfugii menite să pună poate nu atât cenzura cât mai ales excesul de zel al kulturnicilor în faţa unor fapte împlinite. Am în vedere întreaga serie de almanahuri sui generis apărute în anii ’80. De pildă, „Viaţa românească” publica în 1985 Almanahul pădurii, menit să eludeze, prin tematica sa precisă, encomiastica de rutină a ideologiei oficiale. Întreprinderea nu era nouă. Laurenţiu Ulici editase Laureaţii premiului Nobel în calitate de (pseudo)almanah pe 1983 al săptămânalului „Contemporanul”. Iar Ademenitoarele capcane, un an mai târziu, venea să se substituie formatului clasic de almanah al „României literare”.

Câteva reviste au rezistat cu brio, în cea mai mare parte mulţumită unor personalităţi puternice aflate în fruntea redacţiilor, presiunilor enorme ale regimului. Astfel „Viaţa românească”, revista

Exilul interior

133

pe care Ioanichie Olteanu a condus-o timp de câţiva ani, a fost o oază de culoare şi de demnitate în peisajul cenuşiu al publicisticii literare aservite regimului. Şi asta, plătind tributul minim al câtorva editoriale, chiar şi acelea necoborând, toate, sub un anumit prag al decenţei. La fel, „Secolul 20” a fost, timp de foarte mulţi ani, fereastra, aproape unică în spaţiul periodicelor româneşti, deschisă cititorului român spre valorile recente ale literaturii şi ale culturii universale; mă rog, în măsura în care acestea nu contraveneau (flagrant) ideologiei oficiale.

Să mai adăugăm, în domeniul muzical, remarcabilele „Serate” televizate ale lui Iosif Sava, insule de normalitate într-un timp istoric absurd. Ale aceluiaşi Iosif Sava care a patentat apelativul „stimate” spre a evita ipocritul „tovarăşe” în atâtea şi atâtea dialoguri cu invitaţii săi, importanţi oameni de cultură, selecţionaţi, cu destul de puţine excepţii, din comunitatea extrem de restrânsă a intelectualilor care, la vremea respectivă, au acceptat mai puţin – eventual deloc – „împărtăşania bivolului”.

În epocă însă sentimentul era cu totul altul. Pentru mine cel puţin, un volum „omagial” lăfăindu-se în vitrina librăriei „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru, sau un aranjament de volume din „opera” tovarăşului, toate în ediţii de lux, aproape că anula, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii, alături de alte mizerii non-culturale, efectul, reconfortant în alte condiţii, a zeci de volume remarcabile, elaborate sau traduse cu sacrificii din partea autorilor şi a editorilor.

Cât despre posibilităţile de evocare a umanului în epocă, trebuie precizat că acestea erau mult mai limitate. De ce? Pentru că eforturile pe care trebuia să le facă un intelectual de formaţie umanistă pentru a fi la curent cu tendinţele vremii erau infinit mai mari în comparaţie cu cele necesare pentru a avea acces la valorile mai mult sau mai puţin clasice. A-ţi procura o carte sau a vedea un film recent premiate, a lua act de ecourile critice la zi, toate acestea depăşeau, de cele mai multe ori, posibilităţile umanistului român. Drept care, se deschidea, practic, alegerea între producţii cu tematică clasicistă (abordată de creatorii serioşi), sau un experimentalism „după ureche”, de calitate îndoielnică (abordat de... ceilalţi).

Discobolul

134

2. Între 1969, când în „Luceafărul” mi-au apărut două sau trei proze scurte, şi 1983, adică timp de 14 ani, nu mi-a mai fost acceptată pentru publicare în periodicele literare nicio povestire. Şi asta în ciuda numeroaselor tentative pe care le-am făcut. Încerc să rezum la maximum. De exemplu, am avut o serie de „tocmeli” literare cu Platon Pardău. Obiecţiile la textele propuse de mine ale acestui cerber al secţiunii proză de la „România literară”1 sunau cam aşa: „În această povestire dv. scrieţi despre pensionari. Pe mine mă interesează persoanele active, nu pensionarii”. Sau: „Aici evocaţi tabloul Ultima noapte a lui Mihai Viteazul adică asasinarea unui conducător. Se pot face asocieri”. Sau: „Povestirea dv. se intitulează Chermeza vânătorilor. Cine sunt vânătorii? Ar putea fi interpretat. Ernst Jünger a scris cândva o carte despre un Mare Vânător, cu aluzie la Hitler”. În 1983–84, Ioanichie Olteanu – subliniez: Ioanichie Olteanu şi nu „Viaţa Românească” – mi-a publicat o serie de trei povestiri. După debarcarea acestuia, orice dialog cu redactorii a devenit, aproape instantaneu un dialog al surzilor, culminând cu recomandarea „amicală” pe care Vasile Andru, redactor la „Viaţa Românească”, mi-a făcut-o, în ianuarie 1989, la capătul unei discuţii de un penibil desăvârşit, să încetez orice ofertă fiindcă la revista lor nu (mai) am nicio şansă. Vreun reproş privitor la calitatea textelor? Niciunul. Decât că publicul cititor aşteaptă alte nume. Sonore... Ţin să dau încă un singur exemplu, şi anume o discuţie cu Dumitru Matală, pe atunci directorul Casei de Filme III, unde propusesem un scenariu scris după nuvela-reportaj Moartea lui Iacob Onisia de Geo Bogza. După cum poate se ştie, eroul povestirii rămâne la un moment dat suspendat într-o corfă, la mare înălţime, funicularul fiind oprit fiindcă începea vacanţa de Crăciun. Obiecţia directorului: „Ce vor spune muncitorii aflând că pe vremuri se acorda vacanţă de Crăciun, iar astăzi nu se mai acordă?” Sau: „Onisia vine băut la lucru? Acest lucru nu va fi privit cu ochi buni, astăzi când acţionează Decretul 401”. Sau: „În ce an se petrece acţiunea? 1936? Eu nu pot să fac abstracţie de faptul că la acea dată exista în România un partid comunist!”

În ce măsură toate aceste fapte pot fi atribuite cenzurii?

1 http://paultumanian.blogspot.com/2007/09/relaiile-unui-fost-membru-al-uniunii.html

Exilul interior

135

Răspunsul categoric pe care îl dau este: în foarte mică măsură. Redactori de la edituri şi de la periodice, şefi de secţie, directori, îşi luau, bună parte din ei, toate măsurile de precauţie menite să-i ferească de orice eventuale învinuiri ulterioare că au lăsat să treacă în textele ofertanţilor aluzii, asocieri de idei, interpretări nedorite. Mai mult decât atât, suspectez multe din acele persoane decidente de dezinteres, neprofesionalism, clientelism şi abuz de putere: dacă un autor nu îmi oferă nimic în contrapartidă şi pot să-l refuz, de ce să n-o fac? Acest lucru a fost valabil ieri şi este valabil şi azi. Relaţiile autor-editor nu s-au schimbat în esenţa lor după căderea regimului comunist.

3. Este o diferenţă clară între ceea ce scriu azi, tematic şi chiar stilistic, şi ceea ce am scris în trecut. Cu toate acestea, fiind în mod constant refuzat şi, ca urmare, limitându-mă de la un moment dat încolo la a scrie texte „pentru sertar”, am ajuns să renunţ treptat, în bună măsură, la autocenzură, astfel că am putut să „aduc” cu mine din vechiul regim câteva sute de pagini pe care astăzi nu simt nevoia să le rescriu.

4. Lumea literară din România funcţionează pe bază de găşti, resentimente şi clientelism: mă publici, te public; mă premiezi, te premiez. Sentiment de solidaritate: zero. Este motivul pentru care am părăsit Uniunea Scriitorilor.

După ’89 am publicat patru cărţi de proză: trei la Editura Ararat, cu subvenţie de la Guvern pentru minorităţi, şi una la Paralela 45, pe cheltuială proprie. Câteva edituri m-au refuzat, printre care Curtea Veche, unde „marele scriitor” (cum mi l-a prezentat secretara) Răzvan Petrescu a găsit de cuviinţă să-mi pună pe manuscris un NU imperial, fără nicio explicaţie; cei „de pe vremuri” măcar aveau bunul-simţ să stabilească o întâlnire cu autorul şi să-i comunice obiecţiile lor. Un confrate mi-a spus: „Să nu te aştepţi ca vreunul dintre tinerii critici în vogă să-ţi facă vreodată vreo cronică literară”. Mda, conflictul dintre generaţii...

Cum stau cu optimismul? Bună întrebare.

Discobolul

136

ION MARIA

În felul nostru, toţi eram într-un exil interior şi fiecare trăia pe insula lui…

1. Nu am publicat în comunism, pe atunci eram pasionat de

literatura ştiinţifico-fantastică şi activam in cadrul cenaclului „H.Coandă” din Craiova. Întâmplarea a făcut să nu public nimic atunci, în aşa numitele „fanzine”, reviste de cenaclu ce apăreau în tiraj redus. Chiar daca eram doar un adolescent şi nu îmi spunea nimeni direct, aflam ce era voie să scriem şi ce nu era voie, ca în orice dictatură erau multe interdicţii de care unii ştiau însă nu îmi dau seama cum aflau de ele, de la ei ne mai informam şi noi cei care eram tineri şi nu cunoşteam prea bine sistemul.

Citeam şi poezie, chiar scriam, însă nu reuşeam să depăşesc stadiul de imitator al clasicilor, Blaga, Nichita…Asta a durat mult, m-am format greu şi târziu mi-am găsit „vocea”. Scriam doar pentru mine…

În cenaclu eram toţi entuziaşti, ne citeam prozele şi ne criticam dur între noi dar fără răutate şi asta ne da senzaţia că suntem liberi, însă dacă privesc, în urmă îmi dau seama că eram supravegheaţi şi „libertatea” noastră era una inofensiva, câţiva indivizi discutând într-o cameră, discutând de lucruri fără nici o valoare practică. Nici nu atacam regimul pentru că ne autocenzuram, din dorinţa de a ne păstra aşa-zisa noastră „autonomie”, ne era frică chiar dacă nu eram ameninţaţi direct, pe undeva, ştiam „din mediu” ce s-ar fi întâmplat dacă am fi depăşit anumite limite. Toţi auzisem câte o poveste cu securitatea, practic, ea nici nu trebuia să mai acţioneze, frica era atât de generală încât nici nu mai trebuia ca

Exilul interior

137

represiunea să fie la „vedere”, ea era doar bănuită însă şi aşa ne înspăimânta. Oricum, aveam un cod al nostru, al celor ce se ocupau cu sf-ul, când vorbeam despre cărţi apărute în străinătate sau în trecut, cărţi care demascau regimul, între noi le spuneam: „distopii”, adică utopii inverse, ştiam bine ce înseamnă asta pentru că trăiam într-o utopie cu sens negativ şi încercam să evadăm din ea printr-o literatură escapistă. În felul nostru, toţi eram într-un exil interior şi fiecare trăia pe insula lui… Visam şi noi cu ochii deschişi. Cum ar putea cineva să fie liber într-o închisoare?

2. Atunci citeam cu pasiune, citeam orice. La Biblioteca judeţeană descoperisem o mulţime de fişe cu cărţi vechi, erau in nişte dulapuri chiar la intrare. Am citit fişele şi într-un caiet mi-am trecut toate cărţile care m-ar fi putut interesa. Într-o zi am prins curaj şi am cerut două cărţi din cele care erau trecute pe fişe, cărţi inofensive, voiam să văd ce mi se va întâmpla. Bibliotecara mi-a dat cele două cărţi însă s-a uitat foarte ciudat la mine apoi m-a întrebat dacă am aprobare de la judeţeana de partid, mi-a spus că dacă mai vreau să citesc să cer aprobare. Nu m-am dus după aprobare…

Cărţile acelea nici nu erau împotriva sistemului, erau doar cărţi vechi, moştenite de bibliotecă, însă sistemul nu voia ca nici măcar acele cărţi să fie citite, se temea de trecut şi de cunoaştere.. Îmi doream şi voiam să citesc acele cărţi vechi însă între ele şi mine era o barieră de netrecut. Ciudat este că bibliotecara lucrează şi acum la bibliotecă, nu am mai vorbit cu ea, probabil, respecta şi ea nişte indicaţii, dacă nu asculta îşi pierdea serviciul.

Cu greu puteam să fac rost de cărţi xeroxate, nici acelea împotriva sistemului, ci doar cărţi de ocultism ori greu de găsit. Aşa am aflat că xeroxurile erau strict supravegheate fiecare de câte un securist. Nu ştiu cum scăpau acele xeroxuri însă le citeam ca pe nişte comori, ştiam cât de greu se găsesc şi asta mă făcea să le devorez. Aş vrea ca tinerii de azi să cunoască bucuria şi fervoarea cu care citeam eu pe atunci cărţile, eu şi atâţia alţii. Fructele cele mai dulci sunt cele interzise.

3. Chiar dacă aş fi scris atunci, nu cred că aş fi scris diferit de ce scriu acum. Ce scriu ţine de o anumită structură interioară şi nu aş putea să scrie altfel decât scriu acum. Nici nu aş fi putut publica

Discobolul

138

atunci, nu aş vrea să mă caracterizez, pe undeva am o structură de mistic, în sens larg, în sensul unităţii cu natura, oamenii şi divinitatea, unitate intimă, sufletească. Mă simt o mică fărâmă din marele Tot şi încerc să exprim asta. Nu ar fi fost o poezie pe placul regimului, o astfel de poezie nu poate exista în comunism, un regim declarat ateu, de un ateism militant. Omul religios nu poate fi decât un om liber şi orice dictatură se teme de oamenii liberi, libertatea omului religios îi dă forţă, omul care crede în ceva nu se teme şi nu poate fi manipulat, el poate fi persecutat dar nu înfrânt.

În comunism simţeam opresiunea însă o suportam cum iarna suport frigul şi vara ţânţarii. Urăşti ţânţarii însă nu ai ce le face, ei există şi te deranjează, nu-i poţi distruge, dar nici nu te poţi lăsa influenţat de ei, nu poţi decât să-i ignori. Aşa ignoram şi eu regimul, eram prea tânăr să lupt împotriva lui şi nici nu ştiam cum s-o fac. Înţelegeam că regimul e rău şi încercam să nu mă afecteze răutatea lui. Pentru mine, erau „ei”, oamenii regimului şi „noi”, cei care nu-l suportam, dar nu aveam ce face, îl priveam ca pe un dat, ca pe o calamitate, era ceva la care trebuia să te adaptezi, pentru că trebuia să trăieşti. Ca mine gândeau, cred, mulţi. Fiecare din noi trăia, evada, într-o lume a lui pentru a suporta mai uşor existenţa. Târziu mi-am dat seama că nu eram decât nişte insule şi nu contam pentru regim. Nu eram organizaţi, nu ne opuneam pe faţă, aveam doar libertate interioară însă asta nu ne făcea periculoşi. Ascultam la „Europa liberă” vorbindu-se de opozanţi, însă ei erau departe şi la fel de izolaţi. Nu putem schimba trecutul, trebuie să-l acceptăm aşa cum este el. În comunism mulţi dintre noi trăiam într-un exil interior, ne cream oaze de libertate şi linişte crezând că aşa ne opunem regimului. Cu tot acest exil frica exista şi ea ne impunea acest exil interior. Frica, cenzura, propaganda ne făceau să căutăm lumi imaginare, noi căutam, cu adevărat, „o lume mai bună şi mai dreaptă”, o lume imaginară şi căutarea ei avea sens doar pentru noi. Probabil, regimul sau oamenii inteligenţi ai lui, ştia că nu credem, că nu ne pot dirija prin propagandă, dar nu le păsa, nu eram un pericol. Eram luaţi în calcul, noi, cei indiferenţi, cei care navigau în alte lumi decât cea creată de regim, însă atâta timp cât nu deranjam regimul eram toleraţi şi, posibil, supravegheaţi discret.

Uneori apărea câte o traducere SF care arăta cât de rău poate fi un regim dictatorial, ne miram şi citeam cu nesaţ însă cred că era o

Exilul interior

139

scăpare voită, intenţionată, se deschidea o supapă sau o fereastră, vedeam ce este dincolo de zid, însă nu acţionam şi nu treceam dincolo de zid şi nici nu încercam să spargem acel zid, aşa că regimul ne mai da ceva de visat, un os de ros şi nu ne lua în seamă. Sistemul se îngrijea ca noi să rămânem doar nişte insule şi cât rămâneam aşa nu reprezentam un pericol. Propaganda şi cenzura aveau şi rostul de a exercita o presiune psihică asupra noastră, de a ne face să nu uităm în ce regim trăim şi cine este stăpânul.

4. Scriitorul de azi e foarte liber, are libertate câtă vrea şi probleme la fel de mari. Nu mă deranjează „cenzura economică”, atât de cunoscută, faptul că nu-mi pot scoate cărţile decât cu mari sacrificii şi mai mult pe banii mei, împrumutaţi de la bănci, accept această situaţie şi o iau ca atare. Din păcate, după ce cu greu scoţi o carte, într-un tiraj aproape ruşinos, ea rămâne aproape necitită, atât pentru că difuzarea este foarte proastă cât şi pentru că oamenii nu mai citesc. Chiar dacă difuzarea ar fi mai bună, poezia ar fi la fel de puţin citită. Scriem pentru câţiva şi asta mă doare cu adevărat. Poezia nu mai este citită şi îmi pare rău pentru cei care nu citesc. Nu mă gândesc la mulţimi de cititori ci la ceva mai mulţi decât sunt acum. Înţeleg de ce oamenii nu mai citesc, ştiu în ce fel de societate trăiesc. Nu cred că mai este posibil să fie scoase cărţi în tiraje mari, însă sunt şi oameni care, în alte condiţii, ar putea citi şi nu citesc. Poezia nu mai ajunge la ei. Este vina şcolii, este vina societăţii, este vina lor sau a noastră, nu ştiu. Tot ce ştiu este că ei au de pierdut şi, într-un fel, mă simt vinovat. Cultura, în general, e vitregită, omul a devenit consumator, o cifră într-o statistică, consumă ce i se dă şi ce este la modă.

Poate că un om cultivat, cititor de literatură şi poezie ar fi mai greu de manipulat, dirijat şi prostit să consume orice i se dă. Omul de azi este supus modelor şi modelelor, le urmează orbeşte pentru că nu are o coloană vertebrală culturală, nu ştie şi nu poate să aleagă, este o masă de manevră pentru cei care creează reclamele şi pentru cei care vând, orice, de la alimente la idei.

Poate că acesta este preţul libertăţii. Cert este că se face foarte puţin pentru a schimba ceva în societate, de a schimba ceva prin cultură şi poezie. Capitalismul merge şi fără poeţii cât şi fără

Discobolul

140

iubitorii de poezie, capitalismul are nevoie de consumatori şi producători, pentru visători nu prea mai este loc, poate doar în rezervaţii..

Nu sunt prea optimist, nu cred că se va schimba ceva fundamental în viitor.

Acest pesimism mă face să mă bucur de fiecare nou cititor pe care-l câştig pentru poezie, pentru mine fiecare nou cititor este un premiu. Dacă un om este adus către poezie, va fi câştigat pentru cultură, va fi un om care îşi va pune întrebări, un om care gândeşte, o rotiţă din sistem care încearcă să gândească şi să simtă altfel, un om care este liber cu adevărat şi care nu mai poate fi supus orbeşte de orice regim.

Din păcate, foarte puţini sunt câştigaţi în acest fel. Suntem de vină şi noi, scriitorii, că ajungem aşa de greu la cititori. Suntem prea atenţi la opera noastră, la luptele şi necazurile noastre, prea atenţi la greutăţile de zi cu zi încât uităm, de cele mai multe ori, de ce scriem şi pentru cine scriem. Ar trebui să luptăm mai mult pentru cititorii noştri şi asta nu de dragul nostru ci de dragul lor, să le oferim şi lor bucuria unor lumi şi universuri noi, lumi în care scriitorii trăiesc şi nu ştiu cum să le apropie de oameni. Nu este de ajuns că scriem cărţi, scriem cărţi pentru oameni şi nu trebuie să uităm asta.

Poezia este iluminare şi „cuminecare”, iar, dacă nu este aşa, nu are dreptul, cred, să existe…

Exilul interior

141

MARIANA GORCZYCA

Mi se părea îngrozitor de greu, spre imposibil,

să ajung tipărită de vreo editură.

E clar că generaţia noastră va mai fi bântuită o vreme de comunism. Au trecut aproape 20 de ani şi privirile retrospective îşi caută lentilele potrivite. Unele dintre întrebările alese de redacţie mă ating, altele mai puţin. De aceea îmi voi permite libertatea tangenţierii doar a unora dintre ele precum şi o autoreferenţialitate extremă.

În comunism am scris mai puţin decât mi-ar fi plăcut. Nu

fiindcă neapărat îmi legase cineva mintea şi mâinile. În anii ’80, când ar fi trebuit să produc eu cel mai mult, ca vârstă biologică, am ales să mă mărit, să fac doi copii şi să mă concentrez pe armonia vieţii de familie. Nu era uşor. Simplul cuvânt „raţie” îmi crea disconfort. Nu se găseau pempărşi, lapte praf Milupa primeam rar de la rudele din Germania, stăteam la cozi, improvizam cu greu pete de culoare în griul cotidian. Mă refugiam mai ales în lectură iar în scris doar din când în când. Mă surprindeam scriind parabolic, esopian iar atunci când realul mă apăsa, personajele mele erau alese din cartierul clujean Gheorgheni, în care locuiam sau, dintr-o proximitate chiar mai restrânsă, din scara blocului. Cel de-al treilea areal inspirator era lumea cărţilor. Personajele mele cu care călătoream prin avioane Tupolev (Cluj – Băneasa, respectiv Cluj – M. Kogălniceanu) şi cu care purtam aiuritoare discuţii erau Marqeuz şi Kafka în persoană. Fiindcă se presupunea că nu vorbeam bine spaniola sau româna,

Discobolul

142

ceha, germana sau engleza şi fiindcă era zgomot în hârbul de avion de cursă internă, aşterneam pe hârtie răspunsuri fără legătură cu întrebările, un soi de absurd ionescian. Am şi acum manuscrisele jerpelite prin sertare. N-am publicat nimic. Am bifat doar o înscriere într-un concurs de proză organizat de revista „Tribuna” şi în urma căruia Constantin Zărnescu m-a anunţat, la Geaca, unde eram profesoară, că am luat premiul al doilea. Prozele scurte trimise la concurs se numeau: Întâmplare dintr-o librărie, Duminica…, Monstrul verde. Din primele două am preluat nuclee epice pentru cel de-al doilea roman al meu. Pe vremea aceea, nu frecventam cenaclul decât rar. Nu aveam bonă cu cine să îmi las copiii. Bunicii erau la sute de kilometri depărtare, la Sighişoara sau la Brăila. Singura cameră în care locuiam în Bizuşa, la scara 3 (cu vecini interesanţi precum Tiberiu Rebreanu, Eugen Cojocaru), nu mai permitea cazarea şi a vreunei bunice. Dar permitea în schimb, îndrăgostită de teatru fiind, să rulez salteaua din burete pe care dormeam pe jos, să trag pătuţul primului copil spre uşa de la baie şi să o las pe vecina mea Melania Ursu să îi dea ore de actorie lui Călin Nemeş, perseverent candidat la IATC.

Nu am publicat în acei ani. Sistemul şi educaţia îmi creaseră

impresia că cineva trebuie să te aleagă, să îţi propună, să ţi se permită. Nu îmi imaginam că eu mă pot duce hodoronc-tronc în redacţie la „Tribuna” sau la „Steaua”, sau măcar la „Echinox” unde erau „şefi” foştii mei profesori de la Filo, cu care avusesem o relaţie de respect, de preţuire, de iubire chiar aş îndrăzni să spun. Credeam eu – nici măcar cu ranchiună ci cu o seninătate mioritică – că dacă soarta nu a făcut să ai „un spate asigurat şi propulsator”, bătaia ta la uşi ar fi fost agasantă. Ori mie mi se spusese în toată copilăria mea să nu cumva să deranjez. Eram colegă de an cu Tudor Vlad (ulterior, a trecut la Fără frecvenţă ca să scape de repartiţia la ţară şi să îşi asigure un loc la „Tribuna”). A publicat un roman încă din timpul studenţiei şi m-am bucurat pentru el. Când a scos pentru corectare spaltul de la „Dacia” şi ne-am întâlnit la „Arizona” să mi-l arate, m-am întrebat dacă eu voi avea vreodată şansa să îmi corectez şpaltul vreunei cărţi. Sau, la o lansare de carte a lui Tudor Dumitru Savu, mă uitam cum dă autografe pe cărţi şi mă întrebam dacă eu o să împărtăşesc vreodată o asemenea bucurie. Mi se părea îngrozitor de

Exilul interior

143

greu, spre imposibil, să ajung tipărită de vreo editură. Auzeam de la consacraţi cum le zac manuscrisele prin edituri, câte discuţii şi negocieri până şi de natură lexicală trebuie să poarte cu anumiţi tovarăşi. În trăirile mele însă nu aveam ranchiună şi nu mă simţeam, ca scriitor, oprimată. Nonfirescul mi se părea cât se poate de firesc. Totul era atât de aşezat în sistem, de imutabil, de încleiat… Mai degrabă furia mea, câtă a existat, se îndrepta spre îngrădirea posibilităţii de liberă circulaţie. Vroiam să călătoresc. Îmi stătea pe creier un mic citat din Craii…: „..hereux celui que comme Ulisse a fait un beau voyage…”. Vroiam să plec la Paris să o ating cu privirea pe Monica Lovinescu, vroiam să plec la München să văd ce chip are vocea lui Emil Hurezeanu, să mă uit ceasuri întregi în Neue Pinakothek la cele trei picturi originale de Salvador Dali. La noi, nici măcar un album nu se edita. Vroiam neapărat, Dumnezeu ştie de ce, să ajung la Viena.

Visam să o iau razna. Dar în comunism am fost o femeie cu păr încreţit cu soluţie

de perhidrol, cu nasturii încheiaţi până la gât, cu ţinute vestimentare (f)rigide, o femeie din rând, o femeie bătrână şi gri. Ce miros are comunismul pentru mine? Mie comunismul mi-a mirosit a soluţie înţepătoare de permanent, pus pe bigudiuri mici, de tablă, strânse strâns cu gumilastic de chiloţi tetra, care îţi strângeau pielea capului şi-ţi transformau faţa într-o grimasă de suferinţă. Comunismul a fost permanentul din capul meu încreţit forţat.

Scopul încreţirii forţate era ca atunci când îţi dădeai jos bigudiurile să arăţi bine.

Ne-am dat jos bigudiurile de tablă de 19 ani. Cum arătăm şi cum ne simţim acum?

Cum mă simt acum? Mulţumesc de întrebare. Am învăţat – şi mi-a trebuit ceva

timp ca să ruminez entelehia şi fermentul activ – să fiu şi să mă simt tânără. Deci să pot crea.

Cum văd că stau lucrurile ACUM?

Discobolul

144

Lucrurile stau acum în firescul şi în datul veacului, al contextului socio-politic. Nu numai de la noi din ţară. Ca breaslă, suntem plasaţi în tabere, nu de puţine ori influenţate sau manevrate politic. Şi asta nu e bine. Dacă e în fişa postului ca omul politic să fie un ins dependent de ideologia şi interesul politic, menirea scriitorului este să rămână un om liber. Am mai învăţat cei mai mulţi dintre noi că, dacă nu ne promovăm singuri, nu o va face nimeni în locul nostru.

Dar respirăm normal fiindcă ne putem deplasa oriunde. Iar, datorită internetului, scriitorul are cea mai mare libertate la care putea visa vreodată. Cum o foloseşte? Ce ne facem cu întrebări angoasante de tip à quoi bon? cine şi câţi mai citesc? cum facem concurenţă produsului jurnalistic? ne mai vindecăm vreunii prin scris de răul din noi, de cel cotidian, de greaţa provocată de cinismul politic?

Ei, dar astea sunt deja subiecte pentru alte anchete.

Aştept cu nerăbdare rândurile celorlalţi care îşi vor face timp să scrie răspunsuri la tema provocată de voi. În comunism am trăit în comun dar am suferit cât se poate de individual.

Exilul interior

145

MARIAN DRUMUR

Nici o generaţie nu va înţelege din cărţi ce au simţit înaintaşii, precum fluturele nu pricepe omida;

1. Breviar de istorie personală Grea a fost devenirea... de la piciul buchisind încă înainte de

grădiniţă, prin liceanul dedicat sportului la compunătorul de texte ocazionale, apoi la nevoia de exteriorizare, de comunicare. Măcar că acasă nu se găseau decât cărţi clasice, eu le cumpăram pe cele sovietice (altele nici nu se aflau în librării, mai circulau fascicolele cu „Aventurile submarinului Dox”, pe sub mână) şi abia aşteptam să fug la cinema, să văd cum iau bătaie proştii de fascişti (doar ne trăgeam din slavi, aşa scria în manuale). Grea şi trunchiată a fost recuperarea... mulţumesc părinţilor pentru stabilitatea oferită.

Când m–am decis să păşesc către lumea literară, am făcut-o convins că aveam toate drepturile... scriam şi se publica... bătrânii condeieri cu care mai intram în contact, la cenacluri, dădeau scurte sfaturi prudente, ei scriau despre „duşmanii poporului”, „entuziasmul muncitoresc”, „viaţa nouă în colectivă”… fleacuri, mă simţeam altă generaţie. Barem tata nu mi–a dat nici un sfat, deşi era cel mai îndreptăţit… învăţase să tacă; până şi eu văzusem vecini scoşi din casă şi deportaţi. Începeau să apară cărţi ale autorilor occidentali… agreaţi, fireşte… totuşi, ce diferenţe enorme faţă de scriitorii români pe care îi conspectam obligatoriu la şcoală… aceia ştiau să scrie… nu mi–am mai revenit din dezamăgire… am început să–i ocolesc pe autohtoni… să scriu de unul singur, aşa cum îmi plăcea… cândva

Discobolul

146

aveau să se publice şi povestirile mele, doar erau realiste. Astfel am devenit ucenic la proza scurtă.

Asta în ce priveşte scrisul; muzica era mai liberă, mergeam cu plăcere la Operă (se cultiva în familie), teatrul era mai viu decât literatura, cunoşteam ungherele muzeelor locale şi centrale, am fost în felurite tabere, mai sportive, mai patriotice, unde serile de dans prilejuiau slobozirea frâielor… dar tot de bună credinţă eram, educat ca om socialist multilateral dezvoltat, până am terminat facultatea. Încă nu–mi pusesem întrebarea de ce la admitere am concurat la categoria „funcţionari”, opt şi ceva pe un loc din sfertul rezervat, în timp ce fiii de muncitori şi ţărani primeau burse consistente ca să ocupe celelalte trei sferturi… la asta serveşte retrospectiva… dar ştiu că nu mai doream să fiu tehnocrat, apăruse confuzia. M–am trezit repede la realitatea imediată în producţie (aşa se zicea), unde nimic nu era precum învăţasem în facultate… se aranja brownian, se raporta conform aşteptărilor, şedinţele înfierau… chiar că trebuia să scriu… era absurd! Şi nici nu te puteai eschiva, aidoma constatării lui Murphy: „Nu poţi remiza, nu te poţi retrage, nu poţi câştiga partida”.

Ei da, am rămas colţos, doar fusesem dresat să intru în competiţii, oricând… mulţam antrenorilor! Dar cu sistemul?! Cum te confrunţi cu sistemul, din interior, când nu ai termen de comparaţie? Întrebare dintr–un film educativ: „Cum ai putut fi jandarmul burghezo–moşierimii, ticălosule, unealta asupritorilor poporului?!” şi răspunsul: „Am vrut să fiu de partea legii, alt regim pe care să-l slujesc nu era”. Mărturisesc: n–am luptat cu sistemul ci cu oamenii. Încă de la primul serviciu un vârstnic mi–a spus: „Are ţara, am şi eu!”, în traducere – ia, băiatule, e păcat să ia altul, că de rămas nu rămâne… aşa–i socialismul, ştii bancul?! Nu se compară cu cei şapte ani de acasă, e mai dulce. Ce era să fac? Am scris chiar despre ce se vedea.

2. A scrie în zadar Nici o generaţie nu va înţelege din cărţi ce au simţit

înaintaşii, precum fluturele nu pricepe omida; o mirare trecătoare şi… trăieşte–ţi clipa! Dar contextul trebuie definit… undeva, cândva, este posibilă o variaţie genetică.

Se plătea bine odinioară, în Republica Socialistă România, literatura… patru poezii – salariul meu pe o lună… doar să accezi…

Exilul interior

147

asta nu era pentru fitecine, trebuia agrementul Comitetului judeţean PCR… am aflat–o răspicat când m–am interesat de un post de redactor… nu oricine putea fi voce autorizată… trebuia dosar de cadre ireproşabil… recomandări anume… şi eu care credeam că se cerea să fii scriitor… Păi ca să ajungi sinecurist trebuia nu doar să combaţi pe linia Partidului ci şi să ai origine sănătoasă… neamuri frecventabile… viitor genetic… dumneata, tovarăşu’, de cine eşti trimis? Ca să încaleci, trebuia să–ţi ţină cineva scăriţa… să te proptească! Apoi, dă Doamne, bine!

Aidoma s–a întins râia şi în învăţământ, începând cu cel universitar… dar asta e altă poveste… tot cu intelectuali.

Din când în când îmi mai publicau câte o povestire, de–a mirarea, cu cât mai departe de casă cu atât mai repede… pe plan local nu eram de gaşcă… îmi permiteam să–i ironizez pe scribălăii cu două ore de serviciu pe săptămână, ambuscaţii… asta se putea raporta… aducea necazuri sub forma unor declaraţii cerute şi îndosariate… se ştia, redacţiile erau degetul indicator al cetăţenilor de bine…

Tot aşa până la primul volum, publicat de Cartea Românească, în 1980; predasem manuscrisul la registratură cu un an înainte şi… la revedere! I–am povestit doar unui redactor de la Luceafărul, partenerul meu de şah când prindeam o deplasare în capitală, ce am făcut. M-am pomenit că sunt chemat la contract şi corectură… o formalitate. Apariţia – miraculoasă, banii – mulţi; pasămite o încurcătură; oricum, nicăieri vreo reacţie, un articol… provincialul debutant în Capitală (mulţumesc, Marin Preda!)… mai târziu, criticul oficial (atunci ca şi acum) al unei reviste literare aborigene a observat, în treacăt, la cenaclu, cum că „Trebuia să treci pe la mine, cu cartea, ca s–o menţionez”. Răspunsul meu: „De ce, nu se află în bibliotecă?”. I–auzi!

Următoarele volume le–am alcătuit degeaba; manuscrisul aflat în rezerva de plan pe 1984, tot la Cartea Românească, a dispărut. S–a schimbat linia, tovarăşu’!. Am făcut propuneri la editura locală „Facla” (Timişoara); în sfârşit, am aflat cum era cu cenzura. Primul cenzor – redactorul de carte… haşura cu grijă orice i se părea subversiv şi mă punea să corectez. La maşina mea de scris

Discobolul

148

antebelică Underwood, cu aprobare anuală de posesie de la Miliţie. Urma cenzorul central (Bucureşti), care n–avea timp de discuţii cu pigmeii… scria sentinţe pe toate tonurile, de la ţipătul ultragiat la evaluarea scârbită. În final: RESPINS!

Păstrez o bună parte din documentele de atunci şi am anexat câteva capturi grafice care să ilustreze ceea ce am afirmat mai sus… şi câte ceva din cele de mai jos.

Cenzura a funcţionat hăt până după 1990, funcţionează şi acum… poţi desfiinţa o meserie dar nu meseriaşii… ei se metamorfozează, apoi se autoreproduc… e firea naturii.

S–au schimbat criteriile, denumirile, nu cenzorii! În 1991 şi 1992 am fost cenzurat pe criteriile noilor

oportunităţi (recte oportunişti) politico–economice, mai târziu a primat criteriul economic, rentabilitatea… e firesc; nu asta mă deranjează ci fariseismul laş, lipsa de sportivitate. Întâlnesc uneori vechii redactori, vechii literaţi… sunt tot aceiaşi, pretutindeni… desigur, cu puzderie de emuli zeloşi. Odinioară, decidenţii îmi şopteau conspirativ–neputincios: „Aşa e linia Partidului”; acum, justifică trecutul învinovăţind pe ăia şi freacă degetul mare de arătător: „Suntem în economia de piaţă”. A zis cineva de artă? Să fim serioşi, în vremurile astea?

Singura mare tristeţe: în lumea artelor, foarte rar, extrem de rar, am întâlnit ARTIŞTI… cu crez… şi am trăit destul. Homocromi, mimetici, paraziţi… câtu–i lumea!

3. Trecuta libertate de exprimare Retrospectiv, toate consecinţele erau previzibile… aşa au

apărut prezicătorii… pare–se că tot astfel aş fi scris în deplină libertate de exprimare, de aceea nu mi s–au publicat decât segmente. Poate subiectele ar fi fost altele; asta ar fi presupus libertate de mişcare… adică independenţă economică… intrăm în spirala viselor. Să zicem aşa: libertatea de exprimare trebuie să consune cu epoca… proiecţiile, colajele ulterioare nu au rost.

4. A scrie liber Libertatea este clasificabilă şi relativă; cât timp m–am ferit

de înregimentări, mi–am putut permite să fiu distant şi critic… dar suntem o specie gregară, totuşi!... greu de obiectivat.

Libertatea de a scrie (o preocupare secundară în clasamentul uman) nu mi se pare atât de importantă ca liga în care vrei să–ţi joci

Exilul interior

149

existenţa… fiindcă nu are decât un campionat… şi nu se permit reluări… poveştile de după sunt doar scenariile rezerviştilor… poveşti de chibiţi… bune pentru critica de specialitate.

Aşadar, cât timp scriitorul de azi are un obiectiv născut din har, nu există angoase, alienări suficient de mari să–l întoarcă. Asta înseamnă unicat.

5. În loc de încheiere Atunci când am acceptat, nu m–am aşteptat ca ancheta

revistei „Discobolul” să răscolească cele relatate mai sus… le credeam definitiv rostuite în debara. Oricum, am lăsat să curgă amintirile precum au venit. Ce rost au lamentaţiile? Pentru mine, nici unul. Merită doar statutul depoziţiei, precum s–a scris, spre a întreţine luciditatea, pentru a oferi un moment de reflecţie… dacă va fi receptat. În definitiv, nu un scriitor va schimba lumea.

Discobolul

150

DAN BOGDAN HANU

Aproape nimeni nu vrea altceva decît sǎ le arǎţi sǎ vadǎ ce ai, nu ce eşti.

Nu ştiu dacǎ aş putea vorbi despre exilul interior în termenii

impuşi de ancheta revistei Discobolul, nu cred cǎ m-aş încumeta, din motive care ţin, mai curînd, de un lanţ de defecţiuni personale decît de grila ce subîntinde tema(tica) propusǎ. O sǎ încerc, totuşi, o evoluţie la paralelele inegale ale subiectului, una oarecum evazionistǎ, cǎci exilul lǎuntric, asumat sau nu pînǎ la plǎsele, este taxabil, în virtual, dacǎ nu cumva mult mai devreme, ca atare.

În prenouǎzecistele vremuri nu aveam definitǎ, decît foarte vag, ideea publicǎrii propriilor scrieri, cu toate tribulaţiile puse în mişcare şi frǎmîntǎrile intestine ce-i consfinţesc (or doar însoţesc) metabolismul. Date pentru a mǎ statornici definitiv – permis fie-mi vagul iz tautologic – în aceastǎ mare încercare, au existat, cu prisosinţǎ, de cînd mǎ ştiu, aşa cǎ lucrurile s-au distribuit în matcǎ fǎrǎ prea mult zgomot, fǎrǎ convulsii şi dîrdîieli care sǎ aţinǎ privirile. Nu ştiu dacǎ exilul interior veritabil – acela neconjunctural, netranzacţional, care nu vizeazǎ doar o tranziţie, ci este endemic – are o alonjǎ socialǎ declaratǎ, pe puncte. Mai degrabǎ nu, pentru cǎ astfel, inevitabil, ar cǎpǎta şi ar eşua în structura unui discurs mediatic. E, în primul rînd, o chestiune de propensiune interioarǎ, din care se alimenteazǎ şi întreţine un modus vivendi, şi nu de sistem, contextualǎ/ pretextualǎ, una de anduranţǎ şi, abia la mare distanţǎ, de ambianţǎ. Deşi, la o adicǎ, ţine de panoplia truismelor, cǎ exilul interior este pentru copiii nedoriţi şi nu pentru aplicanţii, integra(n)ţii, clienţi sau nu, ai sistemului. Nici vorbǎ sǎ mai avem inocenţa care sǎ ne îndrituiascǎ a crede cǎ exilul interior e pǎrǎsire a

Exilul interior

151

proprietǎţilor realitǎţii, deteritorializare a sinelui şi împroprietǎrire a sa exclusiv din domeniile ficţiunii, e doar un anume fel, poate cǎ nu foarte ortodox, de a ţine aproape de realitate (cu o expresie tocitǎ, de slogan televizionar), de a-i urmǎri expansiunile, cedǎrile, derapajele, stǎpînind însǎ fǎrǎ crîcnire tentaţia de a apǎrea, de a te manifesta într-o formǎ sau alta, instituţionalizabile, întabulabile ideologic. Exilul, dacǎ e unul de fibrǎ fiinţialǎ, fǎrǎ un azimut şi o adresǎ ce vorbesc despre o nǎzuinţǎ sau alta, neîmplinite, nu rǎbufneşte, mai devreme sau mai tîrziu, în vindicaţie, nu se dilueazǎ în alianţe (aliaje) de tranzit, e ascezǎ pe cont propriu, anonimat agonal. Predispoziţia mea spre exilul interior a fost la început difuzǎ, altminteri spus, a luat-o binişor înaintea conştiinţei, trezitǎ, aceasta din urmǎ, tîrziu, obligatǎ sǎ asiste şi sǎ picure, ici colo, cîte un strop de rigoare şi ordine pe la articulaţiile unui faît accompli. Totuşi, dacǎ e depǎşesc locurile, comune într-o destul de descurajantǎ mǎsurǎ, ale falnicei predestinǎri şi sǎ-i dibui niscaiva rǎdǎcini, sǎ-i pipǎi solul, grundul, de datǎ mai recentǎ, în care a ancorat, exilul meu se trage temeinic din ceea ce aş cuteza sǎ numesc solidaritatea de breaslǎ, pentru mine un fel de miraj din ale cǎrui mreje m-am descîlcit de mult. Unii o profeseazǎ cu aprig succes şi incontestabile, consistente consecinţe. În ilustra-i, imaculata-i, absenţǎ, mi-a rǎmas izbǎvitoarea libertate – confundatǎ, regretabil, adesea cu mizantropia sau altele din specia şi trena ei – de a profesa, cu vîrf şi îndesat, exilul. Care mi-e şi patrimoniu şi portofoliu, unice şi inalienabile amîndouǎ. În cele din urmǎ, nu strǎin de o componentǎ consolatoare, de vreme ce, nu-i aşa, nu mulţi se îndîrjesc şi se cǎlesc pe sinuoasele-i cǎi.

Care este, în definitiv, urma exilului acestuia, atît de pidosnic, care sînt dovezile sale? Aşa cum unii se duc sǎ tragǎ de tot soiul de fierǎtanii şi instalaţii întru desţelenirea energiilor şi potenţelor trupului, aşa cum alţii (de nu chiar aceiaşi) se ostoiesc în varii extaze orgiastice, exilantul lǎuntric se îndreaptă conştiincios spre singurul liman: caietul de însemnări, jurnalul, altarul în al cǎrui cont îşi depune jertfa cotidianǎ, cota de exil. Îşi cerne, cînd nu-şi stoarce de-a binelea, viaţa, aici, între nişte coperţi, martor impersonal, ale cărui depoziţii – sǎ ne pǎstrǎm un rest de glagorie – nu sînt niciodatǎ cerute, deci necesare. Nu este altceva decît torsul

Discobolul

152

unui mecanism al firii, care nu poate fi întors, reprogramat şi dacǎ, la sfîrşit, ca o epifanie, ia forma unui poem neînchipuit de lung, obositor, nu are cum a fi altfel decît nesperat de bine. Ştiu – vorba unui episodic dar uriaş personaj, pǎrînd mereu depǎşit de fluxul şi debitul lucrurilor, în realitate însǎ scanînd cu anticipaţie tot ce pragmaticii, ocazionalii sǎi coabitanţi, se cǎzneau a desluşi – e riscant sǎ îmbuteliazi, sǎ comprimi (deşi, nu s-ar zice) forme de viaţǎ, deopotrivǎ cu altele plǎsmuite şi unse, botezate ca ficţiuni, în flacoanele poeziei, dar, mǎcar e o încercare de a zdruncina locurile comune, obişnuinţele, departe de orice teleologii lucrative, strict pe spezele gratuitǎţii. Doar aşa, esteticeşte (dacǎ-ţi iese) şi de-a bǎţul, în cheie moraliceascǎ (de obicei asta iese, se vede lesne, cǎci e ocolit cu bǎgare de seamǎ).

Voi da, aşadar, cep unui astfel de loc de pierzanie, loc al exilului de pe o zi pe alta, lǎsînd la vedere cîteva petece, rǎzleţe, din invazia pǎzitǎ, deocamdatǎ, cu destulǎ cerbicie, de lumina tiparului. Petece, altfel, suficiente pentru a contura o hartǎ a exilului interior.

– Toate jocurile s-au stins, au murit şi asta îmi dǎ forţa – ba chiar mǎ sileşte la urgenţa – de a nu mai putea evita ofensiva, chiar şi la pachet cu neşansa de a nu fi luat în serios (am fost, cu adevǎrat, vreodatǎ?) sau, în sens larg, în seamǎ. Mǎ golesc, cad în gol, pe o întindere ce numǎrǎ zeci de ani. Scrisul, vǎlmǎşagul de prozǎ, notaţii cu mai curînd intenţii decît pretenţii eseistice,deghizate uneori, poeme şi toate celelalte, pegra, molima, lǎbǎrţate pe mintenaş 22 de caiete, cofraje care se umplu din ce în ce mai repede, nu-i decît o plasǎ, o plasǎ pe care, de la un moment (punct?) neclar încolo, am ţesut-o tot mai mǎrunt, mai deasǎ. La final, mǎ voi zdrobi de ea, aşa, ajunsǎ aproape pe deplin compactǎ, o platformǎ durǎ, plǎmǎditǎ din cel mai rezistent ciment al renunţǎrilor, retragerilor, amînǎrilor, restrîngerilor, recluziunilor şi altor re-uri irepetabile, care nu se prescriu nicicînd.

Dînd-o într-ale criticii, pǎşind pe vastele-i arǎturi, ar fi, de obicei, de datoria ori de competenţa ei sǎ prepare astfel de plase, trǎinicia lor nefiind, altfel, un gest (act) nici umanitar nici de curtoazie, în lipsa ei, care nu va fi fiind nici pe departe stǎpîna, în lipsa ei motivatǎ, conspiraţii nu existǎ nicidecum, cel puţin nu se gǎsesc destule sau acele probe care i-ar trǎda fǎrǎ tǎgadǎ prezenţa, victimele colaterale umplu însǎ listele, asta da, listele pe care

Exilul interior

153

nimeresc cei cu destinul în pioneze, cineva care, nu se ştie niciodatǎ prea clar, îţi aparţine sau cǎruia tu îi aparţii, i-ai fost dat în grijǎ, în gestiune, pe inventar, instinctul de conservare, cum e trecut, oficial, în actele psihologice, travestit, poate, în monolog, începe sǎ toarcǎ, sǎ împleteascǎ mîndreţe de plasǎ, fenomenologie a eterogenului, a aproximativului, cǎdelniţînd o singurǎ, unicǎ, temǎ, a timpului care, cu vremea, le rǎstoarnǎ dupǎ bunu-i plac, care se pare cǎ e totuna cu justa mǎsurǎ, pe toate. Temǎ strǎfulgeratǎ, la rǎstimpuri, de somaţiile sau invitaţiile (şi ele, viitoare somaţii) celor obişnuiţi sǎ te tragǎ la sol (de parcǎ i-ai judeca din ceruri) şi la rǎspundere, sǎ-ţi îndemne nervii la tǎcere.

– Aşa exilat lǎuntric, ajuns la etajul 46, mai degrabǎ la pragul 46 al subteranei, am rǎmas tot cu baierele sufletului larg, indecent de larg, deschise, inexplicabil (e o reţetǎ care „dǎ roade” de-o viaţǎ, dar care tot strǎinǎ îmi rǎmîne) cum, însǎ rezistent la amestec, la metisaje, fibrǎ purǎ, ce mai, la încartiruiri mǎreţe, bine dǎtǎtoare şi fǎcǎtoare la/ de CV, la clanuri & coterii, fǎrǎ veleitǎţi de condotier, lup single. Iacǎtǎ-mǎ! Lamentabil, sǎ mai întrebi, astǎzi, sǎ te mai interesezi (sau, mai grav, sǎ le gratulezi cu vreun pelerinaj), de vechi figuri – fosile, bǎ şi te-ai trecut şi pe tine, de-a-npicioarelea, în dreapta lor lume! – care ţi-au strǎjuit, cumva, mai direct sau mai pe departe, drumul, dar care nu mai ocupǎ poziţii, nu mai vǎmuiesc influenţe, nu mai fac şi desfac noduri ierarhice, aşa ceva nu mai poate fi taxat nici mǎcar ca inabilitate, e, de-a binelea dizgraţios, deplina, desǎvîrşita stupiditate, în lecturǎ deschisǎ: n-ai treabǎ, proiecte, nu eşti angrenat, angajat, atestat, nu dai vreun simultan de cel puţin 5 cǎrţi, finanţate de, ehe, ehehe, a, şi nu lecturezi, nu te adapi, într-o sincronie de neclintit, la vreo alte 25 (5² pentru amatorii de variaţiuni), eşti de-a dreptul neserios, necreditabil. Cu riscul de a fi luat exact opusul a ceea ce sînt, singurul meu proiect de care am ştiinţǎ şi mǎ voi ţine pînǎ la capǎt (inclusiv al zilelor), e exilul interior, alunecat uşor, uşor, binişor, precum bisericile pe şine, înainte de ’89, spre cel cît se poate de exterior, exilul strecurat în paginile jurnalului şi, dacǎ, precum din Soare, acum miliarde de ani, Pǎmîntul, s-o desprinde din acesta şi cîte un volum, cu atît mai bine

Discobolul

154

Provocǎri? Una cît pentru totdeauna, cît sǎ nu mai fie nevoie de vasodilatatoare: a te perfecţiona neîntrerupt, a învǎţa la sacrificiu (cum) sǎ rǎmîi singur. Incredibil, cîtǎ trudǎ! Autodidact, îmi fabric pe propria piele metodele, mǎ lepǎd de ele dupǎ ce observ cǎ au cǎpǎtat un lustru de recognoscibilitate, fǎrǎ modele, nu modelelor de orice fel; e drept, nu duc lipsǎ de sugestii din partea colegilor de breaslǎ, se strǎduiesc şi ei sǎ mǎ asigure cǎ’s pe calea cea (mai) bunǎ, regalǎ nu alta.

– Pînǎ la 18ºº, dar dacǎ interesele firmei o cer, cum ele sînt mai presus, nu se ştie pînǎ cînd…, la corporaţie, performînd pe baricadele şi meterezele computaţionale, dupǎ, o ard la tobe sau sar cu paraşuta sau dau o scurtǎ de mercenariat pe advertisingu’ lu’…, ca orice inventiv şi debordant conceptor de proiecte, nu pot neglija cotele de risc şi, în consecinţǎ, verific ridicarea adenalinei la locu’ de muncǎ, mai executînd cîte un cep & mai dînd cîte o copcǎ în monolitul corporatist, aşa, ca sǎ defrişez monotonia, sǎ arunc în aer stabilitatea şi toate peratologiile falimentare şi sǎ-mi ofer posibilitatea de a savura realitatea de loc virtualǎ a unui buzunar privat, iar noaptea, ei bine noaptea dau peste cap potenţiometrele testosteronului, na!

– Da, dupǎ cîte se pare, nu înţeleg actul generozitǎţii gratuite, iar eu nu fac eforturi spre a-i dumiri de intenţiile mele, niciodatǎ supuse unui background pragmatic. Cum se întîmplǎ sǎ le dǎruieşti ceva, din pura plǎcere a reînnoirii, a primenirii unor (re)întîlniri, încep sǎ promitǎ, sǎ-şi ofere serviciile, sǎ-ţi facǎ propuneri de cooptare, sǎ te invite (ca) sǎ… (însǎ toatǎ povara îmi revine tot mie, cǎci ştiu, de ar fi sǎ le iau drept bune, aş deschide o epocǎ a eschivelor, a volutelor declinante, a amînǎrilor drapate în falduri de nesecate amabilitǎţuri). Ajung sǎ mǎ simt, degrabǎ, vinovat, ca şi cum, fǎrǎ sǎ vreau, fǎrǎ sǎ ştiu, aş fi apǎsat, cu cele mai fireşti şi obişnuite gesturi, nişte taste, nişte senzori nevǎzuţi, rǎspîndiţi în aer sau ca şi cum mi s-ar fi împleticit degetele în nişte sfori şi pînǎ atunci ascunse marionete m-ar fi împresurat, dǎnţuind ameţitor în jur, cǎutînd sǎ-mi intre în graţii, nereuşind decît sǎ rupǎ coaja şi sǎ declanşeze supuraţiile umilinţei.

– Fiind un tip respectuos, cu fricǎ de Dumnezeu, cu fricǎ de viitor, una pe care prezentul o afişeazǎ ca pe imaginea unui trecut balastier, cu date impracticabile, de neprocesat, nu ai dreptul sǎ pui

Exilul interior

155

la îndoialǎ nimic, cu atît mai mult capacitǎţile ocupanţilor firmamentului, nu cedezi nici în faţa celor mai straşnice ispite şi canonade ale evidenţei, smerit înaintea succeselor în rafale ale altora, înclini sǎ crezi cǎ, de cîte ori se trece la locuri comune, la subtile alunecǎri în decor, nu-l mai interesezi pe celǎlalt, aşa cǎ, bursier pe la înaltele şcoli ale anonimatului, lipsit de cele mai elementare dotǎri într-ale causeriei, de cele mai elementare afaceri, tendinţe carieriste, amante ş. cl., stand up and take a walk… posteritatea îţi va fi recunoscǎtoare.

– Un vis doldora de locuri paupere, icoane ale degradǎrii, devǎlmǎşiei, deteriorǎrii, lumi amorţite, care nu mai luptǎ decît pentru minima disimulare a plǎcerilor joase, a micilor mize, de alcov, un vis care nu e decît antecamera realitǎţii pe care o iei de la capǎt, ziua urmǎtoare, un vis unde apocalipsa e cît se poate de la vedere, simplǎ şi rǎspicatǎ, aşa cum şi este, acum, printre noi: neînsoţitǎ de mari şi spectaculoase distrugeri, doar atît, fiecare este calvarul, calamitatea celui de alǎturi

– Din expresie-n expresie, prin expresie, întru expresie, pînǎ la depresie. Şi apoi, colapsul.Trǎit doar, spre norocul sǎu şi-n tǎcerea care adie a mîntuire, ii seamǎnǎ atît de bine, deşi reluǎrile te asalteazǎ şi te asurzesc, dar…gata, pecetea e pusǎ, sigiliul s-a întǎrit.

Á propos, s-ar vrea experimentul gǎzduit de acceleratorul de particule genevian o reificare (epifanie?) a deconstrucţiei, o punere în operǎ a unui curs al lucrurilor ce le-a acaparat, tot mai multora, minţile? Şi încǎ nu mǎ înghit podelele cînd perorez în faţa studenţilor despre teoria unificǎrii interacţiunilor care guverneazǎ materia! De le-ar guverna caracterul pe toate, de şi-ar împlînta el razele tǎioase în toate duplicitǎţile şi schimbǎtoarele ape în care omul se scaldǎ în una şi aceeaşi clipǎ. Asta iese la anamnezǎ, bineînţeles!

– Astǎzi dimineaţǎ, 2.11.2008, o diagonalǎ prin parc, în Bacǎu, e cam 9³º, ceaţa vǎtuieşte aleile, înfǎşoarǎ hipnotic împrejurimile, nimic nu mişcǎ, dar transa se strǎvede, deşi asta nu ajutǎ prea mult, tot inaccesibilǎ rǎmîne sursa ei, ca şi substanţa, pǎrelnicǎ doar, liturghia rǎzbate din nava bisericii din curtea

Discobolul

156

spitalului, singurǎtatea în stare purǎ şi lumile intacte pe care mi le oferǎ, mi le scoate în întîmpinare, o enclavǎ scǎpatǎ din vertijul cadranelor, mirosurile sînt aceleaşi, de toamnǎ gracilǎ, foşnitoare, încǎ neîmbibatǎ şi neacaparatǎ de putreziciuni, prin mǎruntaiele cǎreia încǎ nu viermuiesc puroaiele vegetale, pelicula de umezealǎ aşternutǎ peste asfalt, dale, pavele, înfioreazǎ, are ceva din febricitarea pielii care acoperǎ un trup încleştat într-o confruntare lǎuntricǎ. Şi totuşi, mai tîrziu, cînd luminile se aprind, toate plutesc, sînt înmuiate într-un soi de fiere, o feerie de fiere care paralizeazǎ sau reteazǎ de-a dreptul orice puseu de a ghici, de a intui o altǎ odine, o altǎ arhitecturǎ, ascunse, care sǎ rǎstoarne autarhia instalatǎ, contemplatǎ fǎrǎ recurs, cu acelaşi nesaţ, acum însǎ însoţit de luciditatea lui „a nu mai avea încotro”, de 40 de ani. E un sorb aici, un sorb de care firea mea e atrasǎ, cǎruia trebuie, periodic, sǎ-i verse tributul. Lumini mocnite în ferestre, din acelea care dezmint toate învǎţǎturile fastului, am avea destulǎ îndreptǎţire sǎ sperǎm cǎ se vor numǎra printre puţinii stǎpîni ai viitorului, lumini venite din urmǎ însǎ deloc învechite, obişnuiam sǎ spun despre ele cǎ le-aş fi dorit mereu aproape, sǎ-mi fi împodobit copilǎria. Atît. Şi pentru doar aceste cîteva minute, anul 2008 e, din parte-mi, mîntuit.

Rumorile stîrnite şi strangulate într-o fracţiune de conştiinţǎ, pentru a nu ciurui masca, bunǎtate de mascǎ. Şi, aici abia, sǎ dau legǎtura cu mine. O legǎturǎ deloc confortabilǎ, cǎci îmi dǎ mat din start, mǎ face sǎ accept cǎ am pierdut totul. Cum aşa, cînd totul este, cum am spus, neschimbat, suflul timpului pare cǎ nu a avut putere în faţa acestor locuri, conservate aproape împotriva firii şi vremurilor? Da, pentru cǎ orice posesie e o chestiune de timp, nu de spaţiu. Şi, brusc, mǎ surprind minţind, nu e deloc pe nepregǎtite, am cochetat destulǎ vreme cu asta, doar cǎ fǎrǎ angajament, în afara determinǎrilor de rigoare, de iure, nu mai vreau sǎ mǎ arǎt, sǎ apar, pe niciunde. Aproape nimeni nu vrea altceva decît sǎ le arǎţi sǎ vadǎ ce ai, nu ce eşti. Asta din urmǎ te priveşte, îţi aparţine liniştit, e singura ocazie de a lua la cunoştinţǎ cǎ proprietatea privatǎ nu este o fake, o marotǎ abstractǎ fîlfîind dezmǎţat sub pavilionul realitǎţii. Ficţiunea de uz şi pe cont propriu a inadaptabilului, deloc trufaşǎ, defensivǎ, cumva, de supravieţuire, de întreţinere, în legitimǎ apǎrare, ficţiunea ca normǎ pusǎ în

Exilul interior

157

practicǎ de curatorul propriului trecut, asimetric, închis vizitatorilor, ascuns pentru caznele, pentru neîntinarea sa, cum altfel decît MON-STRU-OA-SE. Totuşi, mînat şi, deopotrivǎ, minat de un orgoliu al dezǎgǎzuirilor, suplicial, al ruperii definitive din lanţul (trofic) al convenţiilor impuse ca ficţiuni de sistem, integratoare, în expansiune. Iatǎ un sprijin neaşteptat din partea lui Henry Bonnier: „Un simulacru este o ficţiune în acţiune (…). Dar mai grav era cǎ Impotriva minciunilor venite din afarǎ, Vilmontul se strǎduia sǎ-şi menţinǎ coeziunea, sufletul sǎu, aplecîndu-se tot mai mult asupra propriului trecut. Rezulta de aici cǎ opunea propria sa ficţiune ficţiunii pe care se sprijinea o ţarǎ întreagǎ şi cǎ acest lucru trebuia fatalmente sǎ se termine rǎu.”

De fapt, ce sînt toate aceste descinderi bǎcǎuane, imensa nevoie de a recǎdea în aceste locuri, dacǎ nu regǎsirea desenului interior, mandalǎ a exilului lǎuntric, reflectarea într-un ciob a întregului timp deţinut într-o lume dispǎrutǎ? Metonimii schimonosite. Distanţe care suprimǎ rostul oricǎrui cuvînt, cruciade ale nostalgiei doar dacǎ nu intenţionǎm sǎ zgîndǎrim rǎnile adînci.

– Ciocârlism notabil, de nedeconstruit, cǎci ţine – prea strîns – de fibra nativǎ a emitentului (penitentului? ce va sǎ spunǎ: celui în cunoaştere de cauzǎ şi de limite pe care ştie cǎ nu are cǎderea sǎ le depǎşeascǎ şi atunci îşi toarnǎ cenuşǎ în creştet, lucid pînǎ-ntr-aceeaşi fibrǎ, întorcîndu-i omagiul ?!): „CITIM ÎN SENSUL FIRII NOASTRE.” E ca şi cum, epuizat, ai recunoaşte cǎ-ţi este peste puteri sǎ te împotriveşti, citeşti aşadar ce (şi cum) ţi-a fost scris, te laşi purtat de şuvoi, orice intervenţionism e hilar. Scotoceşte cît vrei cǎ tot numai peste demnitate o sǎ dai, gata, mîinile pe piept, the last puff, da, avem un uluitor last puff aici, prescripţia de neclintit = nici o repliere posibilǎ.

Fireşte, dǎ-ţi una tare peste frunte, o ştiai, dar n-ai invocat nicǎieri infailibilul argument şi, totodatǎ, mǎr al discordiei într-ale interpretǎrii. Fiecare selecteazǎ din lume exact ceea ce i s-a dat sǎ fie, fix asta, nu e posesiv fǎrǎ voie de la tabloul genetic, nu e venetic într-ale sale proprietǎţi. Citeşti ce-ţi dicteazǎ firea. Da’, ian sǎ punem noi o întrebare cu valoare de seism: de ce mai scrii atunci, dacǎ, oricum, sublinierile pe care le laşi în urma lecturilor, spun

Discobolul

158

totul? Dacǎ insişti şi desfaci şi iar desfaci realitatea, o despǎtureşti, dai pînǎ la urmǎ de poezie. Chiar aşa sǎ fie? N-am gǎsit altǎ rimǎ. De poezia agǎţatǎ ca o plasmǎ printre nervi, axoni, sinapse, o logisticǎ nedumeritǎ, bǎnuind cǎ, totuşi, s-a prins ceva de soi. De poezia trǎitǎ (fiecare dupǎ posibilitǎţile sale şi, de aici, mai departe, pune-te şi dǎ comenzi, fǎ conexiuni, transferuri, tot tacîmul, curatǎ ciberneticǎ…), pen’ cǎ e-n firea ta, dar, ia zi, aceea scrisǎ, e şi ea în firea ta? Tu zici cǎ da, ei zic cǎ s-ar putea (dacǎ s-ar mai insista, cînd nu, cînd da). Chiar, cîtǎ poezie se poate scurge, cît poate dura scurgerea de poezie dintr-o defecţiune de sistem, fie el şi ereditar? Din exces de iubire se transmit întotdeauna şi greşelile, unde-i generozitate la discreţie e loc şi pentru oploşitul erorilor, iar, uneori, nici nu ştii cînd le apucǎ amocul şi dau în pîrg şi între AMOC la COMA nu-i decît un feedback.

– De la supa primordialǎ la ciorba globalǎ (sǎ recunoaştem, încǎlzitǎ nu glumǎ). Titlu de ce? Ca titlu, e tare (bun), ce ar fi sǎ se aştearnǎ sub el e, probabil, infernul. Fǎrǎ supape. Da, şi? Odatǎ ce ţi-a trecut titlul prin cap, ţi l-ai pus în minte, nu-i totuna, infernul se urneşte, vine, ţine aproape!

– Fraudele, cele mai reuşite, ca sǎ ţi le permiţi, trebuie sǎ regizezi mereu ambuscade ale irecognoscibilului. Ca bonus, vei mai primi şi ovaţii, or, mǎcar uimiri de strînsurǎ, încǎ netrase de-a binelea din buimǎcealǎ, pentru inovaţie, îndrǎznealǎ, performance, viziune incomodǎ ş. cl. Cinism pe pîine. Jucǎm, cum ar veni, cartea convenţiei. (De)Scriem altora cele ce nu pot fi vǎzute, îi persuadǎm sǎ creadǎ cǎ aşa aratǎ şi stau lucrurile dupǎ cortinǎ, sǎ-şi facǎ fetişuri din nǎluci.

Ne odihnim exact acolo unde ar trebui sǎ ne concentrǎm mai abitir, slǎbim vigilenţa în viaţa intimǎ, în hinterlandurile fortificaţiilor, unde nu mai sîntem stǎpîni demult, unde alunecǎrile sînt tot mai insurmontabile şi, vai, temeliile sînt tot aici.

– Pornind de la Grigurcu: „Vine o clipǎ cînd îţi dai seama cǎ e prea tîrziu pînǎ şi pentru a te ruina.” Îndrǎznesc sǎ cred cǎ ilustrul magister a simţit într-un alt fel, uşor deviat de la enunţul formulat astfel şi asta, dintr-un prea mare respect pentru raţiune (niciodatǎ conştientizat suficient, decît, poate, retrospectiv) şi dintr-o îndelungatǎ practicǎ a ei. De fapt, nu mai e posibilǎ gloria de a te ruina, nu o mai poţi face acoperindu-te, cu graţie, de glorie, nu mai

Exilul interior

159

este posibil efortul, accesul la întregul arsenal pus în mişcare pentru a omorî, oblomovian, timpul, e definitiv pierdut. Vertijul cadranelor ne-a rǎpit şi aceastǎ vocaţie.

Altǎ temǎ imposibil de dezvoltat din cam aceleaşi motive ca şi mai sus. Nu, nu imposibil, poate doar fǎrǎ ecou acolo, în focarul unde ar fi de clintit lucrurile: DESFĂTARE & DESFRÎNARE. Cele douǎ sînt tratate ca oglinzi aşezate una în faţa celeilalte, se anuleazǎ adicǎtelea diferenţele, se şterg, cǎ ele ar încǎrca inutil conştiinţa şi peisajul, între ele se obişnuieşte sǎ nu se mai punǎ frînǎ, ceea ce atrage calificativul altfel lesne de pus: sînt o apǎ şi un pǎmînt. Zice-se, ar fi un pisc al rafinamentului. Accidentul, se sugereazǎ subtil, ar avea loc tocmai în condiţiile în care frîna s-ar proţǎpi, undeva, între cele douǎ. Astfel, desfǎtarea e luatǎ ca paravan, ca pavǎzǎ, în spate, desfrînǎrii nu-i rǎmîne decît sǎ fie ce ştie mai bine: facere de cap. Adicǎ, ceva fǎcut nu nǎscut. Şi desfǎtarea, sǎraca, se subţiazǎ, se macinǎ, pînǎ ce se trezeşte, ca din coşmar, în friguri, transparentǎ, ca un geam pe care în loc de fluxul şi refluxul aburilor respiraţiei, se scurg şiroaie de mizerie şi reziduuri. Zoaie, Zgurǎ, (Er)Zaţuri.

– Sǎ provoci duce la sǎ schimbi, sǎ schimbi duce la iminente sentinţe, la crima semeaţǎ şi oarbǎ, sǎvîrşitǎ sub flamura imperativǎ a c(ut)ǎrui? Adevǎr. Voluptatea provocǎrii nu-i decît un vǎl, sezonier ce-i drept, estetizare cruntǎ şi crudǎ menitǎ a ascunde vanitatea provocǎrii (singura ei vocaţie şi însuşire). Şi dezgustul, venit din neîncrederea în propriile resurse de a provoca/ a te lǎsa provocat şi adrenalinicele-i arcane sau, mai curînd, din lehamitea sedimentatǎ repetat, faţǎ de ipocrizia, onctuozitatea, concupiscenţa, ingineriile libidinale, fragranţele turpitudinii, pe care aproape orice provocare le desface în evantaiuri generoase, cu toatǎ chimia lor perversǎ, pentru care îmi voi permite sǎ-l convoc din nou pe Bonnier: „La ce-ar sluji petrecerea dacǎ nu sǎ-i provoace pe cei care sînt gata sǎ se lase provocaţi, petrecere brutalǎ, ca sǎ creeze în ei o rupturǎ cu viaţa cotidianǎ, petrecere sǎlbaticǎ, sǎ opereze în ei transformǎri, sǎ-i reîmprospǎteze pentru a putea surprinde şi a fi surprinşi, a uimi şi a fi uimiţi, petrecere încîntǎtoare…”

– Ieri, 3.11.2008, în capul strǎzii, fosta 11 Iunie, uluit, siderat, acelaşi din urmǎ cu aproape 40 de ani (exact 39),

Discobolul

160

îndreptîndu-se spre şcoalǎ, aceeaşi în care urmeazǎ sǎ intru peste cîteva minute, minus bunica mea, plus pachetul de ţigǎri din geantǎ. Singurele modificǎri esenţiale. Fosilǎ prinsǎ, conservatǎ aproape perfect în rǎşinile parşive, hipnotice, ale trecutului. Frisoanele sale, transmise la mare distanţǎ, ca printr-un cablu care te gǎseşte şi te scuturǎ oriunde te-ai afla.

Nu, nu cred cǎ „visul se opune timpului”, visul cautǎ sǎ smulgǎ timpul confiscat, strivit într-o ordine, aşa-zisǎ, a vieţii, subjugat de înţelesul, de sensul strict utilitar, eficient, funcţional, tranzacţional, în care a fost încapsulat, sechestrat, prin tot felul de inginerii mentale. Cautǎ sǎ-i redea respiraţia, sǎ-l repunǎ în circulaţie, regǎsindu-i o anume aurǎ, neştiutǎ. Dar, pînǎ la toate astea, A GREAT SHITNESS SURROUNDS US!

Exilul interior

161

IOAN RADIN

Nu ştiu cine a scăpat necenzurat: până şi discursurile lui Nicolae Ceauşescu erau ajustate, cine a

lucrat în presă ştie. Vigilenţa era maximă. Rezultatele ei se văd.

1. Încă din liceu devenisem un pasionat amator de cuvinte

încrucişate şi enigmistică. Am şi publicat câteva careuri, ba chiar şi o pagină de criptografii, anagrame etc.(la „Cei mai activi rebusişti”!), în celebra revistă Rebus. Era o joacă, utilă şi dulce: învăţam cuvinte, învăţam să mă joc cu ele; devenise o pasiune. Treptat, joaca a devenit joc. De cele mai multe, jocul se numea „de-a hoţii şi vardiştii”; uneori, însă, era „Jocul cu moartea”.Cert este că, în afară de atenţia publicului, pe care scriitorul putea să conteze mai mult ca azi, sigură era atenţia autorităţilor. Pentru unii, această atenţie, excesivă, devenea vigilenţă; pentru alţii, devenea o mică, uneori mare, atenţie. Cât despre receptarea valorilor culturale: mi-aduc aminte că studiile lui Eliade, publicate încă ţară, am apucat să le citesc la BCU (fondul S) doar cu o recomandare dată de profesorul Zaciu; sau: prin anii `8o, la Târgu Mureş, pe când apăruseră două volume Freud şi literatura (aproximez titlul unei cărţi pe care nici până în ziua de azi nu am văzut-o), cartea s-a distribuit doar pe baza unei liste alcătuită, zice-se, de mai-marii de la PCR.(iată, aceasta era un fel de mică atenţie). Nu exclud de fel posibilitatea ca şeful librăriei să le fi difuzat conform propriei liste de priorităţi: privatizarea unor instituţii începuse cu mult înainte de istoricul an `89.

Discobolul

162

2. Nefiind membru PCR, am pierdut postul de la Vatra prin 1974: conform unei circulare emisă de Cabinetul 2 (excluderea din presă a nemembrilor). L-am reprimit peste doi ani, cu condiţia de a deveni membru. Şi am devenit. Însă politicul a fost un joc pe care nu l-am practicat niciodată; nu m-a atras, pentru că e un joc în care de cele mai multe ori nu se respectă nici un fel de reguli, e pură demagogie, manipulare. Nu că în alte domenii regulile ar fi îndrăgite şi respectate, dar totuşi…

Nu ştiu cine a scăpat necenzurat: până şi discursurile lui Nicolae Ceauşescu erau ajustate, cine a lucrat în presă ştie. Vigilenţa era maximă. Rezultatele ei se văd.

Personal: las la o parte măruntele şicane prilejuite de apariţia oricărui text, de apariţia fiecărui număr de revistă; dacă, în 1988, din volumul de proză cuprinzând trei novele, care „comunică subteran”, apar doar două, iar din cca.290 pagini rămân, în cartea tipărită, doar 150, cu grijă pieptănate, chiar că te cuprinde o oarecare lehamite. Dacă mai adaug la asta că până şi traducerile din alte literaturi erau forfecate (din volumul lui Daniil Harms, pe care l-am predat Editurii Junimea, păstrez şi acum şpaltul piesei Elisaveta Bam, dispărut în ultima clipă din volum, 1982; deloc întâmplător, pentru titlul volumului alesesem titlul uneia din miniaturile lui Cinar` - Un spectacol ratat), - consider că nu mai e nevoie de alte amănunte.

DAR: nu întotdeauna cenzura a funcţionat ca apărător al ideologiei de partid! Au existat şi atunci, ca şi acum, grupuri de interes, ca să mă exprim mai elegant, şi să nu spun clanuri, găşti, cârdăşii, clici, camarile. Care funcţionau conform strămoşescului principiu o mână spală pe alta.

3. Ar fi fost. 4. E liber de tot. Încât nu se mai bucură nici de atenţie, nici

de atenţii. Acum se poate ocupa, în deplină libertate, bunăoară, şi de politichie, şi de comerţ. Că tot un drac e. În curând, umblă vorba, se va legaliza şi prostituţia. Şi, cum spuneam mai în amonte, cenzura s-a privatizat deja de mult: prin `96, parcă, publicasem în Luceafărul un text chiar cu acest titlu: Privatizarea cenzurii. Redactorul de carte (vorba vine) al unei mari edituri îmi hăcuise incompetent traducerea unui roman. După care, mi s-a transmis, din partea onor directorului editurii, că la respectiva n-o să mai public niciodată nimic: nici nu bănuia cât de mult m-a liniştit această promisiune. Din păcate, nu e

Exilul interior

163

singura mare editură; ba chiar avem şi edituri mai mari! Multe. Poate prea multe. Şi, în general, de vreo douăzeci de ani îmi tot propun să recitesc acel basm în care se face vorbire despre nenumăratele stârpituri şi jivine şi gângănii şi muşiţe şi gărgăuni care ies, roiuri-roiuri, din grumazul decupat al balaurului. Încât, zic şi eu, o alienare în noua aliniere (vechi năravuri), ar fi un semn de optimism.

Discobolul

164

KOCSIS FRANCISKO

Nimic spectaculos. Am avut câteva contacte cu „dulăii de pază“,

dar ele n-au atins niciodată stadiul critic... 1. Iată o întrebare la care ar trebui să încep prin a înşirui

câteva dintre frustrările care la vremea respectivă mi-au pricinuit ceva suferinţă, dar le las în trecutul lor, evocarea lor n-ar avea nici o relevanţă. Pentru că în timpul acela nu m-am simţit cu adevărat scriitor, doar un împătimit care nu are ceva mai bun de făcut decât să scrie nişte poezii, să încerce să le publice şi să-i invidieze pe cei cărora uşile editurilor li se deschideau suspect de uşor (mi se părea mie). Am avut, desigur, şi eu tentative de a le deschide, la un moment dat părea că am şi reuşit, ca apoi să mi se spună că s-a întâmplat o „regretabilă încurcătură“, adică a fost premiat volumul altcuiva, nu al meu. Adevărul e că n-a fost nici o încurcătură, ci un picior de mare „mahăr“ în prag, care a decretat că nu poate exista un specimen care să se cheme aşa şi m-a aruncat direct în coşul care se chema atunci Caietul debutanţilor (1979). La vremea respectivă, şi asta trecea drept un succes, am trăit şi eu cu iluzia asta vreo câţiva ani, ca apoi să mă vindec încet, dar nu înainte de a mai trece printr-o răstignire la editura Dacia (păstrez şi acum scrisoarea prin care eram anunţat că mi se va tipări volumul). Am publicat apoi din ce în ce mai puţin, iar de prin 1986-87 am renunţat de tot, am adunat într-o cutie de carton toate dosarele, carnetele, caietele în care mi-am exhibat talentul poetic şi am depozitat-o în pivniţă. După aceea am rămas la cealaltă pasiune, rebusul. Timp de zece ani n-am mai scris aproape nimic şi cred că nici n-aş fi revenit în literatură dacă n-ar fi intervenit hazardul, concretizat prin întâlnirea cu domnul Moraru,

Exilul interior

165

care a insistat să-i dau un grupaj de poeme pentru revistă, şi nu m-a slăbit până nu i-am promis. Am desfăcut cutia, ca să-mi respect cuvântul, am recitit tot ce scrisesem. Virusul a fost reactivat, dar asta se întâmpla deja prin 1996, când m-am molipsit de ziaristică. Revenind puţin la tăişul întrebării, cu excepţia câtorva decepţii şi a celor câteva „vizite“ la un domn cu uniformă albastră care voia să se iniţieze în tainele lirismului cu simboluri şi rebusuri, nimic spectaculos. Uneori consider (acum) că refuzul de care m-am lovit a fost, de fapt, un noroc, sub multe aspecte, printre care şi faptul că acum nu trebuie să-mi refac textele şi să le public în forma lor necenzurată. Dar şi un regret: am pierdut startul cu generaţia mea, cu timpul poeziilor mele. Compensaţii nu există şi nici nu caut, ar însemna doar să sporesc regrete pe care le-am mumificat de mult.

Cât priveşte a doua parte a întrebării, receptarea în interiorul literaturii se producea mult mai facil, în librării găseai aproape toate cărţile apărute, cartea era distribuită cu rezonabilă promptitudine. Cu traducerile şi opţiunile pentru operele traduse lucrurile nu stăteau chiar pe roze, cu accesul la cartea străină au existat probleme pe care le puteai rezolva numai cu peripeţii şi riscuri. Astea însemnau un hiat care trebuia umplut prin escale în alte limbi. Evocarea umanului... cred că ajung două cuvinte: talent şi îndrăzneală. Privind în urmă, se poate constata cu uşurinţă că acolo unde acestea existau, primul până în vecinătatea geniului, a doua cât de cât, au fost învinse obstacole care puteau să pară de neclintit.

2. Nimic spectaculos. Am avut câteva contacte cu „dulăii de pază“, dar ele n-au atins niciodată stadiul critic, întrucât n-am fost în situaţia de a mi se ciunti vreo carte, ele au fost refuzate, pur şi simplu. Argumentele pro domo nu erau bune la nimic, nu aveau efect. Mai era şi firea mea de capricorn, de ins rezistent la multe şi capabil de a evita conflictele din care aş fi ieşit inevitabil în pierdere. Suferinţe şi revolte, cum spuneam, destule, dar mocnite, consumate în renunţări. Aş relata doar un moment peste care am trecut cu sfâşieri. Am fost pus în faţa unei alternative ofensatoare: ori îmi iau un pseudonim, ori nu voi publica niciodată un volum. Asta se întâmpla la Albatros. Nume doar într-un pseudo-jurnal. Asta după ce apărusem în Caiete, după ce am publicat peste o sută de poezii... A

Discobolul

166

urmat refuzul, după care episodul cu pivniţa. Acum, rememorând, nu simt nici aversiune, nici răscolire. Atunci mi-am învins toate vanităţile. Încă plătesc pentru biruinţa de atunci şi voi rămâne veşnic îndatorat.

3. Nu, ele au rămas cum au fost scrise, în cutia cu pricina. O parte din poezii le-am publicat în cele patru volume editate până acum, voi face ceva şi cu restul. Dacă aş fi crescut şi m-aş fi format într-un alt sistem, nu ştiu cum ar fi arătat scrisul meu, dar posibil să nu fi fost radical diferit, întrucât locul din care răzbat la suprafaţă trăirile, revelaţiile ontologice, e acelaşi. Spre norocul meu, nu am fost mutilat afectiv de sistem, cum s-a întâmplat cu mulţi, de aceea nici în poezie nu şi-au făcut loc forme de răzvrătire acute, doar mesajele aluzive, rebusurile care exprimau dezacordul şi dorinţa de a scăpa de orice fel de opresiune. Când tonul ori formele verbale depăşeau o limită de toleranţă, scrierile respective puteai fii sigur că nu apăreau, de parcă nici n-ar fi ajuns vreodată într-o redacţie. Acest nivel subtextual, criptic, pe zi ce trece devine un balast al poeziei scrise în perioada aceea – cu excepţia trimiterilor livreşti –, cine să descifreze semnificaţiile unor formule aluzive, cine să descopere ţintele spre care erau îndreptate.

4. Da, este liber! Liber de a fi un scriitor zonal, pentru că nu-şi poate distribui cărţile, liber de a renunţa la drepturile de autor, liber de a fi truditorul voluntar, liber de a munci 10 ore pe zi ca distribuitor de marfă ori ziditor de vile, ca gazetar ori şofer. Liber de a deveni căpşunar în Spania! Liber de a se umili ca cerşetor de sponsorizări!

Cu optimismul n-am avut probleme niciodată, am avut prea mult, în exces. Un psiholog ar spune că-i un semn de dezechilibru şi sunt de acord cu el. În starea de echilibru eşti un vegetativ. Echilibrul este moartea poeţilor, spune Reményik, un poet pe care l-am tradus. De aici încolo, diagnosticul este unul singur şi sigur: încă sunt viu. E o altă întrebare însă ce fac cu el, cum îl suport, câte neajunsuri îmi pricinuieşte.

Exilul interior

167

ADRIAN GRĂNESCU

Făcusem o alegere, visam totuşi că ne vom putea „fofila” cumva

şi vom merge mai „departe”… 1. „Scrisul” a fost alegerea pe care am făcut-o încă din

timpul studenţiei, (ca să fiu sincer, visasem această „cale” prin ultimele clase de liceu…) convins fiind că „trăiesc/trăim” o epocă istorică (blestemată, opusul, mai bine zis o alternativă a experienţei naziste din Germania)2, că-mi port un destin. Un destin pe care încercam să-l bănuiesc norocos, un noroc în sensul cel mai adevărat al termenului… Iar norocul, îmi imaginam că are să mă poarte, are să mă protejeze… Dacă am făcut-o deliberat singura mea vină a fost că am crezut (cu adevărat) în rolul novator, rolul singular între ţările din sfera comunistă pe care îl luase „politica” românească şi mai ales „rolul” pe care şi-l arogase N.C. după succesele din primi săi ani…

2 Printre altele, în vremea aceea, luam ore de germană, începusem să mă gîndesc serios la filologie… Studiasem cîteva texte (în original) dintr-un mare scriitor german, Wofgang Borchert, i-a apărut şi o carte în româneşte, Păpădia. Avusese un tragic destin, n-a scăpat de front, a scris „printre picături”, moare, după război, în Elveţia fără să-şi poată desăvîrşi, aşa cum ar fi dorit, opera… În scurta sa viaţă a trăit într-unul din cele mai cumplite regimuri politice (la urma urmelor, frate geamăn cu al nostru) şi a murit cînd coşmarul s-a sfîrşit. Aşa i-a fost destinul… A rămas, mărturie, după el opera (de mică întindere)… Nu care cumva să credeţi că admiraţia mea s-a îndreptat numai spre nemţii care au trăit sub Hitler. Nicidecum. La fel îi admiram pe scriitorii sovietici, care, şi ei, străbăteau tot o etapă istorică de care nu erau vinovaţi. Li se publicau cărţile – nu prea ştiam, ce-i drept, cum, iar de la o vîrstă beneficiau de volume legate de opere (alese sau complete, după rang).

Discobolul

168

După „declaraţia din aprilie 1964” (despre care astăzi ştim că fusese creată în conivenţă cu Moscova), după „reorientarea ţării”, puţin după spectacolul din piaţa palatului la 21 august 1968… Ca şi Führerul german, toată lumea credea în el, iar el avea citate pentru fiecare situaţie… N-am înţeles niciodată de ce sfătuitorii săi (printre care şi foarte prolificul nostru „confrate”, scriitorul D.P.) nu l-au îndemnat să-şi facă şi o cărticică cu citate, aşa cum făcuse Mao. Cel mai mult mi-a plăcut unul în care vorbea despre necesitatea, în societate, a tuturor disciplinelor, a tuturor specialiştilor, a tuturor meseriilor… Pentru toţi este loc, de toţi este nevoie, toţi îşi au un loc necesar… Cum să nu visezi, cînd ţi se turnau aproape zilnic asemenea „inepţii” ? Cînd au venit tezele din iulie 1971, adevărata faţă a regimului, adevăratul punct de vedere despre cultură al naţional-comuniştilor, era deja prea tîrziu… Făcusem o alegere, visam totuşi că ne vom putea „fofila” cumva şi vom merge mai „departe”… Nici măcar o clipă nu mi-a părut rău pentru ceea ce am făcut (alegerea unei profesii, la urma urmelor, foarte vagi) la o vîrstă a inconştienţei. Încă pentru multe generaţii vîrsta dintre 16 şi 18 ani va rămîne tot o vîrstă a unei incomplete conştiinţe, cu infinite riscuri pentru cei ce încearcă să ia o opţiune majoră… Rar o greşeală făcută la adolescenţă mai poate fi îndreptată.

Aveam o părere absolut superlativă despre profesia de scriitor, oricum chiar şi în mizeria ceauşistă statutul scriitorului (care, în realitate, n-avea statut) era superior condiţiei noastre de azi…

„Valorile culturale” la care ajungeam (cărţi interzise puse la dispoziţie de cunoştinţe care posedau vechi biblioteci de familie sau de bibliotecare condescendente, cărţi apărute, în aşa numita „valorificare a moştenirii literare”, tipărite în tiraje mici, insuficiente pentru „setea” noastră dar inimaginabile de mari dacă le-am compara cu cele din zilele noastre, puţinele filme scăpate printre degetele cenzurii la cinematograf, filmele semi legale trase pe casete video colportate între prieteni, comparabile prin forţa de penetraţie cu samizdaturile sovietice, spectacolele „bune” de orice gen tot mai puţine…) erau (vai) inegale faţă de ceea ce am fi putut evoca, la rîndul nostru, în creaţiile noastre… Foarte multe teme ne erau interzise, altele erau permise doar unora (care făcuseră dovada „ataşamentului”) faţă de „cauză”, de partid.

Exilul interior

169

2. Pentru evitarea unor confuzii care astăzi se fac tot mai des, din necunoaştere sau din reavoinţă, ar trebui să facem întîi cîteva precizări. Cenzura s-a instituit după model sovietic în 1948, printre altele ea se ocupa şi de operele scrise… Ca toate lucrurile româneşti sînt absolut convins că ea era o caricatură (sau dacă nu, o imagine palidă, în cîrje) a celei sovietice… făcută după dictonul (dîmboviţean) se poate şi aşa… totuşi ea şi-a arătat bine de tot dinţii… A existat sub formă de instituţie cam pînă prin 1977 cînd s-a desfiinţat (din punct de vedere „legal”) cu foarte mare pompă. N.C. spera că va trage mari foloase pe plan internaţional… În mod absolut sigur i-a părut rău că a luat această decizie, dar demagogia făcea casă bună cu regimul său… Tocmai de aceea controlul s-a menţinut şi mai strict prin organele de partid, cele de stat (minister)3, prin diverşi interpuşi şi, din păcate, cel mai penibil printr-un „autocontrol” izvorît4, realizat prin ameninţări cu pierderea serviciului etc. Nimeni

3 Şi înainte de desfiinţarea cenzurii exista un control, cel puţin unul, paralel. În teatru, de exemplu, piesele erau purecate la o direcţie de specialitate din minister. În primii mei ani de serviciu, lucram la Casa creaţiei populare îi ceream mereu sfatul lui Mircea Opriţă (antecesorul meu pe postul ce-l ocupam şi viitorul meu coleg de la Dacia, unde el “lucra” deja). Odată, după ce l-am vizitat la editură, ne-am dus împreună la tipografie şi pe drum am intrat la Teatral de păpuşi, cred că avea dată la lectură o piesă pentru copii… Poate nu era a lui… Nici nu mai are vreo importante al cui o fi fost textul, sau care o fi fost motivul vizitei… Doamna secretară literară ne-a povestit, la o cafea, cu ce observaţii s-a întors textul, adică o piesă propusă spre a fi jucată. Nu de limbă... Nu de dramaturgie... Nu. Cu totul altceva... Nu toate personajele, adică animalele – am zis că era o piesă de copii – aveau însuşirile cunoscute (adică “oficiale”, standardizate). Adică vulpea este (şi, prin urmare, trebuie să fie) şireată, nu are bunătate, nu are voie să fie bună, lupul la fel, iepuraşul idem ş.a.m.d. Ce s-ar face azi cenzorii, cînd ştiinţa a descoperit, de exemplu, că lupul nu este un animal tocmai dăunător... 4 Doar pentru cei „slabi de înger” era autocontrolul care ar fi putut lua şi forme patologice… Nu numai de aceea, şi din alte motive mult mai importante, imediat s-a inventat un control vigilent nu numai din partea ministerului (Consiliul culturii şi educaţiei socialiste, cum se numea Ministerul culturii) ci şi local. Sub pretextul unor greşeli de neiertat (punerea la „punct” a secretarului cu propaganda al C.C. al P.C.R. la conferinţa de la Mangalia, promovarea unor poeme proprii într-un montaj literar-muzical într-un spectacol de la casa de cultură, un cult mic al personalităţii, şi, în sfîrşit, a simpatiei pentru unguri) secretarul cu propaganda le la comitetul judeţean al partidului I. N., autor de cărţi, a fost schimbat. În locul său a venit I. S. căzut chiar

Discobolul

170

nu putea bănui pînă unde s-ar putea „merge”… Amintirea a ceea ce, în cultură tot acel regim, a botezat „obsedantul deceniu” e vie… Aşadar cînd vorbim despre cenzură ne vom referi la întreg acest complex.

După cîte un „meci” pierdut cu cenzura, revolta, de care pomeniţi în întrebare, era mare. Comunicarea rezultatelor (observaţiile făcute de cenzură către noi, redacţia) se făceau printr-un şef (mai mare). Niciodată nu exista un dialog (pardon sau un monolog), nu nouă ni se transmiteau rezultatele negative, şi „tragerile de urechi” la fel ca şi sumbrele comunicate de pe prima pagină a ziarului „Scînteia”. Nouă ni se reproduceau, cu riscurile de rigoare ale oricărei reproduceri… Aproape niciodată nu se transmiteau înscrisuri, motiv pentru care azi vorbim „din amintiri” şi aproape că nu putem face referinţă la documente. Experienţa însemna să aduni mental feluritele motive de respingere, să le clasezi şi să-ţi creezi astfel o „experienţă”. Experienţa era colectivă, noi redactorii discutam între noi, şefii pomeniţi erau redactorul-şef şi directorul, mult mai rar, şefii de secţii, la urma urmelor colegi de-ai noştri, membri ai aceleiaşi echipe. „Problemele” se discutau împreună, le cunoşteam, ştiam de ce să ne temem, ştiam ce tatonări încercam, speram în succes, uneori, apăreau motive neprevăzute… Cîteodată chiar credeam că dacă ar fi existat o întîlnire, un dialog la o masă cu cenzorul5 pe care-l bănuiam volubil şi apt de-a auzi

din anturajul coanei Lenuţa Ceauşescu. Figură intransigentă, cum cereau noile timpuri, bărbat „bine” căci avea un semn particular, o aluniţă, care-l făcea să semene cu Robert de Niro şi să fie „plăcut” femeilor. Acesta din prima clipă ne-a cerut să aibă pe birou toate manuscrisele (dactilogramele) în lucru de la editura noastră. Am solicitat, deci, de la autori încă un exemplar ca să-l putem da şi acestuia (altul era trimis la Bucureşti, la Consiliu, altul şi-l păstra redacţia). După cîteva luni cînd masa sa s-a umplut de manuscrise de nu se mai vedea, nu cred c-a citit vreunul căci munca de partid nu-i permitea, ni le-a dat revoltat înapoi spunînd ritos că, în fond, prin lege noi răspundeam de conţinutul lor, de ce să le mai citească şi el… Sincer se supărase pe noi… Nu era prost deloc… De ce să-şi mai piardă vremea cu ele: le citeam noi, le citeau referenţii (cărţile de ştiinţă), le citeau reprezentanţii consiliului… Avem informaţii (chiar de la partid) că era un silitor carierist, că vorbea la telefon zilnic cu Bucureştiul (mai precis cu cabinetul doi) şi că-şi aştepta avansarea, revenirea în capitală şi că gestul său fusese făcut numai şi numai ca să se vadă (unde trebuie) că lucrează, că este vigilent. 5 Am cunoscut destui oameni care au lucrat la Direcţia Presei. În fond erau oameni ca şi noi, tinerii aveau o biografie identică cu a mea (adică şcoala la zi, facultate, o

Exilul interior

171

explicaţii, de-a le înţelege şi cîntări multe lucruri s-ar fi rezolvat… Ba speram, visam, uneori că o „audienţă”6 specială ar salva multe

slujbă „intermediară” într-o redacţie şi apoi „recomandat” la cenzură). „Bătrînii” proveneau din alte areale: foşti ofiţeri (cred că pe „puncte”) politici sau în presa militară, reduşi din schemă, mutaţi pe motive de „boală”, transferaţi, sau oameni politici din aparatul de propagandă al partidului traşi pe linie „moartă”, absolvenţi ai şcolii de literatură de pe Kiseleff etc. Cu aproape toţi puteai avea conversaţii interesante sau docte… Unele foarte bune de aşternut pe hîrtie… Pe mulţi i-am cunoscut „în particular” căci oficial nu aveam cum să discutăm (nu exista, nu se prevăzuse o astfel de modalitate). Caracterizarea unora ne venea de la şefii noştri care ne povesteau amănunte ale întîlnirilor. De exemplu, la Echinox, Jean Pop avea lungi discuţii la organizaţia de partid a Universităţii (altă formă cvasi-instituţionalizată de cenzură) cu Gr. D., profesor universitar de filosofie. În dialogurile purtate acesta nu s-a dovedit niciodată obtuz, dimpotrivă, accepta argumentele, explicaţiile… Nu o dată Jean se întorcea triumfător. Mult mai tîrziu, la editura Dacia, spre sfîrşitul vechii orînduiri o discuţie cu secretarul de stat – sau ce o fi fost, cum i s-o fi numit, exact, funcţia – M.D. era de-a dreptul periculoasă, contraproductivă… Nici un argument nu-i stătea în picioare, pe toate le demonta... Se putea ca doi cenzori să aibă păreri diferite despre acelaşi lucru ? De ce nu ? Oameni sîntem… Exact ca în justiţia română… Pentru aceeaşi vină judecători diferiţi dau soluţii diferite… Nimeni nu-i de vină, nimeni nu este tras la răspundere. Cu alte cuvinte ceea ce nu plăcea unuia putea să placă altuia… Să fie clar, aici vorbim despre „nuanţe”, marile teme interzise erau foarte clare (de exemplu într-un an ni s-a transmis că pînă la noi precizări nu se mai vorbeşte deloc despre Eugen Ionescu şi nici nu i se pronunţă, pardon, scrie numele niciunde, în nici un context…). Aş mai face o precizare: elev sau student în primii ani, pe cînd nu ştiam mai nimic despre cenzură, nu-mi puteam imagina că aceasta poate modifica expresii, cuvinte, ajungîndu-se pînă la schimbarea sensului unor lucrări… Ştiam din lecturi despre atotcuprinzătoarea cenzură habsburgică sau despre cea ţaristă, nişte instituţii foarte pragmatice şi, mai ales, eficiente, cu lungi tradiţii. O cenzură la fel de amplă avea şi Franţa celui de-al III-lea imperiu, Jules Verne, lovindu-se de ea… Aşadar, după atîţia ani, iată-ne împreună, de aceeaşi parte a „baricadei” şi pe scriitorii care au avut necazuri cu cenzura, şi pe scriitorii care au dat decizii nedrepte din partea cenzurii. Cu toţii sîntem scriitori şi membri ai aceeaşi uniuni de creaţie… Oare, redacţia dv., a trimis astfel de chestionare şi acelor autori ? 6 Dacă am spus audienţă, aş putea spune chiar dialog la o masă (plină sau goală), într-un restaurant sau într-un birou… De ce ? Iată de ce… Vinovăţia colectivă pentru tot ce s-a întîmplat în anii comunismului pe care o propuneau unui lideri postdecembrişti îşi poate avea şi aici (dar, nu numai aici) explicaţii… Se crease o bulibăşeală generală. Cei care „plecau” de la Direcţia Presei, sau cei eliberaţi la desfiinţarea ei au fost trimişi, în mare parte, în presă căci aveau pregătire de

Discobolul

172

lucrări (de ce nu şi unele proprii)… Observaţiile se comunicau autorului, cu „mănuşi”, nu i se spunea cine le-a făcut (nume sau funcţie). Trebuia să fii foarte prudent ca redactor. Omul jignit în amorul său propriu (adică autorul) putea să facă „scandal” (în fond pe bună dreptate) şi să-ţi facă (ţie redactor) neplăceri. Pentru a atare încurcătură (manuscris respins sau manuscris cu observaţii) vina se transfera în primul rînd redactorului…Aşadar situaţia redactorului era ingrată.7

Puţine din cărţile la care am fost redactor au avut „probleme”. De fapt nici una n-a avut probleme ci, doar, mici observaţii. Am moştenit, în momentul venirii mele în redacţie un manuscris a lui Petru Comarnescu, Chipurile şi priveliştile Europei. Plin de sublinieri făcute de fosta, sucombată cenzură. Se pare că ajunsese la aceştia într-o perioadă fastă a acesteia, chipurile, cu

„specialitate”. După apariţia Legii presei, cei care lucrau în domeniu trebuiau să fie absolvenţi ai Facultăţii de ziaristică de la Academia Ştefan Gheorghiu. Cei care fuseseră „prinşi” în poziţii, la apariţia legii, trebuiau să urmeze un curs postuniversitar în acelaşi loc. Acolo se întîlneau ziarişti, editori, oameni din radio şi televiziune alături de „lucrătorii” din Direcţia Presei. Alţii ca şi responsabilul pentru editura noastră (D.M. şi el „confrate” întru îndeletniciri, adică, mai pe româneşte scriitor) veniseră la consiliul culturii ca să cenzureze, după ce păstorise cîţiva ani, în calitate de cenzor (al adevăratei cenzuri), printre altele revistele „surori”, cum ziceam noi, redactorii de la Editura Dacia, din oraşul nostru „Steaua” şi „Tribuna”. 7 N-aş vrea să se creadă de către cititorii din generaţiile mai tinere că exista război între cenzură (Direcţia presei) şi editură/edituri. Ca oricînd pacea, coexistenţa era calea cea mai bună… Un bun director de editură (habar n-am cum erau cei de la reviste) avea şi-şi făcea bune relaţii cu şefii de la cenzură. Cu ajutorul prietenilor sus-puşi se frecventau aceleaşi societăţi… Astfel se ştia de dinainte ce trebuie făcut şi ce nu, ce intenţii apar „sus”… În felul acesta planurile puteau fi acceptate, cărţile apăreau fără probleme. Să fiu bine înţeles, astfel de prietenii erau salvatoare. De exemplu buna relaţie a directorului meu de editură Al(exandru) Căprariu şi doamna director D. a salvat foarte multe cărţi… Relaţia a rămas şi după desfiinţarea cenzurii, mi-amintesc cum la înmormîntarea fostului nostru director şi doamna D. s-a numărat printre cei prezenţi, ca un prieten, ca o rudă. Nu o luaţi aceasta ca pe o glumă… Şi aş vrea să mai precizez un lucru… Cărţile odată acceptate de cenzură totul era o.k. După nu se mai întîmpla nimic. Evident, cum am spus mai sus, trebuia să te încadrezi într-o anumită „conduită”… Post-cenzură n-a existat. Au existat accidente. Imediat după aşa-numitele teze din iulie (1971) s-a pornit în paginile „Scînteii” o campanie furibundă asupra unor cărţi. În mod normal aşa ceva nu se întîmpla. Atunci trebuia sprijinită noua direcţie pe care partidul o hărăzise culturii. După desfiinţarea cenzurii iarăşi cărţile nu „mişcau” pînă nu erau „văzute”. Noile accidente vizau persoane care astfel învinuite puteau fi excluse…

Exilul interior

173

caracter „informativ”, adică să-şi dea cu părerea dacă ar putea fi inclus în plan sau nu, pentru ca, apoi, să şi apară. (Da, chiar aşa, se pare că au existat şi astfel de perioade…) Aceştia l-au subliniat şi au recomandat să mai aştepte (pînă la Sfîntul Aşteaptă). Mi-a fost pus în braţe, descurcă-te. Cartea avea şi un îngrijitor de ediţie care n-a fost niciodată prezent la editură… Evident la observaţia mea că îmi vine foarte greu să mă ocup de aşa ceva, am fost ajutat de şefii ierarhici şi împreună am făcut diferite tăieturi… M-au asigurat că pot fi liniştit, nu are ce să se întîmple, că în caz de ceva vor fi solidari cu mine… Cartea a apărut, îngrijitorul şi-a luat banii ca şi cînd ar fi lucrat cu adevărat la carte, cronicile au fost extrem de laudative… Există şi un epilog. Cartea a reapărut după 1990 într-o formă absolut identică; dacă s-ar fi căutat „îngrijitorul” sau aparţinători ai autorului ar fi avut şansa să fie publicat într-o formă integrală… Dar aşa… Eu mă mutasem deja de la Dacia…

Mai dureros a fost cu propria mea carte. Ea apărea tot la Dacia, evident redactor fiind un coleg. Din motive pe care nu are rost să le amintesc aici, reprezentantul consiliului pentru editura noastră (printre altele „distins” scriitor D.M.) a dorit să nu-mi apară cartea. Nu putea fi refuzată, ea participase la un concurs, rezultatul fusese anunţat în presă… Atunci s-a opus estetic. Ba că-i foarte proastă, ba că-i foarte lungă… Ca să-şi dovedească înţelegerea a propus un compromis: se va face că o acceptă în ciuda nerealizării ei artistice dar eu să fiu înţelegător cu hîrtia ţării şi să-mi reduc romanul cu mai mult de 100 de pagini… Mi-ajunge atîta ca să debutez… Cartea a apărut, a avut cronici bune dar n-am mai reeditat-o niciodată, măcar că mi-aş fi dorit să apară în forma sa iniţială… Am pomenit despre necazurile acestea în cartea mea, De o parte şi de alta a cărţilor şi de aceea aici, spaţiul fiind restrîns, nu mă repet. Am publicat separat cîteva fragmente pierdute, „operele” de mică întindere ale personajului meu (scriitor) din cartea cenzurată, O dragoste ca oricare alta, în altă carte, evident ulterioară, Lecturile mele particulare, cu subtitlul „Poemele” lui Andrei din O dragoste ca oricare alta. Cred că nu există durere mai mare decît să-ţi fie maltratată, distrusă prima carte. Prima carte este ca şi primul copil. După aceea te înveţi cu greutăţile, ştii ce urmează, nu ţi se mai face

Discobolul

174

frică… Am încercat de cîteva ori să transcriu vechea mea carte. Oricum textul trebuie cules pentru a fi predat unei edituri. Nu mi-am dus munca pînă la capăt.

Celelalte cărţi le-am publicat mult după 1990, prima dintre ele la zece ani după apariţia căţii mele distruse… Asta chiar înseamnă ceva sau poate dovedi ceva… Nu credeţi ? În mod sigur dacă lucrurile nu s-ar fi schimbat aş fi avut în continuare neplăceri, chiar dacă eram redactor la Dacia. Un necaz de acest fel era ca şi un cazier. Omul care te prindea la „colţ” nu te mai ierta…

3. Greu de răspuns… Aş putea minţi şi răspunde pe nerăsuflate, da, da, ar fi fost scrise altfel… Da ar fi fost altfel cărţile mele dacă m-aş fi născut şi crescut în altă ţară… Rămîne de văzut dacă temele mele (probabil identice, probabil altele) ar fi plăcut culturii acelei ţări, editurilor de acolo… Cum să fi fost scrise altfel ? Le-am fi scris altfel dacă am fi trăit, din capul locului în altă ţară, sub alt regim… Noi ne gîndeam tot timpul cum să spune altfel (adică ne „suceam” gîndurile) ceva ce s-ar fi spus simplu, clar, în cuvinte puţine, noi o făceam într-o „beţie de cuvinte” din care trebuiau descoperite aluziile… Pînă şi temele şi subiectele le căutam din zonele permise paşnice fiindcă vroiam să ne apară lucrările…Fugeam de încurcături. Puţini au fost cu adevărat curajoşi, unii fiindcă aşa le era firea, alţii fiindcă aveau „spate”. Istoricii adevăraţi, de rasă au un principiu: niciodată să nu analizezi, niciodată să nu judeci o personalitate ruptă de epoca ei. În primul rînd trebuie să cunoşti bine epoca, să nu uităm nimic cînd o reconstituim şi apoi, abia apoi să aducem personajul în mijlocul ei…

4. Nu-i cu mult mai mult mai liber ca „înainte” scriitorul… Glumesc. Totuşi merg mai departe şi spun: şi înainte se spunea foarte clar (cred că şi în niscava „documente de partid”) că poţi scrie ce vrei, absolut orice (pe dracu, că dacă erai turnat şi ţi se cotrobăia printre hîrţoage şi ţi se descoperea ceva infamant vedeai tu libertatea cuvîntului…) dar că de publicat (vezi, Doamne, pe banii statului, adică ai partidului) nu se poate publica orice. Uneori se exemplifica prin Spania franchistă, unde exista cenzură (sub formă de post-cenzură) unde cărţile confiscate dădeau o mare „gaură” bugetului editurii, iar autorul şi cei vinovaţi erau traşi şi la răspundere patrimonială… Aşadar pot scrie ce vreau, cum vreau, hîrtia suportă

Exilul interior

175

orice (se poate vedea răsfoind sutele de cărţi ce apar)8. Le publică cine poate, unde poate… Bănci iresponsabile sponsorizează tot felul de „resturi” literare ale unor „foşti”… Ministerul culturii subvenţionează (din banii unui buget sărac) publicarea unor lucrări… Asta e foarte bine… Numai că ar trebui făcut mult mai mult… Cîteva edituri se ocupă, cu adevărat, dezinteresat, de cîţiva, foarte puţini, scriitori. Şi să vrei, material, nu s-ar putea ocupa de toţi scriitorii României. Alienarea ar consta în scrierea la infinit şi fără nici un ţel, fără nici o finalitate… Doar, doar s-o găsi cineva care să publice… Asta nu-i, oare, alienare? Dimpotrivă nihilismul, în cazul nostru renunţarea de-a mai face ceva s-ar apropia de angoasă… Tot patologie… Altfel sînt fericit, am un serviciu bun, pot citi ce vreau, pot scrie ce vreau… Aproape toţi scriitorii din România îşi cîştigă salariul altundeva. Nu se trăieşte din scris. De ce să mai aştept, o altă schimbare… Ar fi, oare, ea necesară? Ar fi posibilă? Nu cumva ar fi în şi mai rău…

8 Aşadar, să recapitulăm: a dispărut obsesia (marasmul) prezenţei cenzurii de care depindea (în primul rînd) apariţia unei cărţi. Prin urmare aveam libertatea totală a subiectelor tratate, a formei de exprimare etc. Dacă vechile edituri erau profesioniste din toate punctele de vedere (aveau redactori, corectori, dactilografe, tehnoredactori, graficieni) cele noi (cu mici excepţii) nu sînt deloc profesioniste. Nu mai există redactor (de carte) care să impună un anumit nivel (în final acesta ajutînd prestigiului editurii), corectura inexistentă (cărţile sînt pline de greşeli), tehnoredactate aşa cum vrea calculatorul (neasistat de specialist), în fond principalul e ca lucrarea să fie „finanţată”, să aibă ISBN, să fie „agreată” de cîteva ministere pentru ca autorul să şi-o poată trece în CV şi acesta să-i ajute la avansare. Pentru un om de „litere” impresia, probabil nu foarte corectă, e că alte „arte” ar fi mai mult şi mai bine susţinute de stat.

Discobolul

176

VITALIE CIOBANU

Singurătatea scriitorului basarabean

Cea mai mare insultă adusă scriitorului român din stânga Prutului

este refuzul recunoaşterii oficiale a limbii pe care o vorbeşte şi în care scrie –

limba română. Sintagma „exilul interior” sau „exilul de acasă”, aşa cum aţi

formulat Dumneavoastră în textul anchetei, mi se pare în continuare foarte relevantă, din nefericire, pentru scriitorul basarabean. De altfel, în România de azi, la nivel legislativ-guvernamental se face adeseori confuzia (din grabă, din neglijenţă, din superficialitate?) între diaspora românească din Occident, compusă din concetăţenii noştri din România care s-au refugiat din motive politice, înainte de 1989, sau economice în anii din urmă, şi – spuneam – românii din jurul României. Aceştia din urmă locuiesc pe străvechi teritorii româneşti, care au intrat, într-o anumită perioadă istorică, sau nu (din motive de delimitare teritorială la „masa verde”) în componenţa statului român. Vorbim de Basarabia şi nordul Bucovinei, de românii din Cadrilater, din Voievodina şi de românii de pe Valea Timocului. Cele două mari categorii de conaţionali ai noştri reclamă politici distincte, pentru că situaţia şi nevoile lor sunt diferite. Iar România are obligaţia, ca naţiune europeană, să promoveze şi să susţină interesele comunităţilor româneşti extranee, luându-şi, ca model, spre exemplu, experienţa Germaniei în această privinţă.

Exilul interior

177

Printre românii din afara graniţelor actuale ale statului român, basarabenii au o situaţie cu totul specială: ei au un stat al lor, Republica Moldova, care şi-a proclamat independenţa pe ruinele Uniunii Sovietice şi în raport cu Uniunea Sovietică, alegându-şi ca temei al acestui elan de emancipare valorile româneşti – limba, istoria, cultura şi tradiţiile naţionale comune tuturor românilor. În plus, Declaraţia de Independenţă, citită pe 27 august 1991, în Piaţa Marii Adunări Naţionale (regret că această denumire a acestui loc din Chişinău evoca, automat, românilor din ţară, „parlamentul” ceauşist de la Bucureşti, însă la noi, în Moldova de Est, această denominaţie are alte sonorităţi şi trimite la reuniuni populare de sens opus: anticomunist şi antisovietic), făcea o referire explicită la „lichidarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov”, adică trasa drept obiectiv logic pentru perioada următoare re-Unirea cu Patria-mamă, România. De ce nu s-a ajuns acolo, ar trebui întrebaţi nomenclaturiştii scăpătaţi de la Chişinău şi, fireşte, Ion Iliescu. De atunci încoace, Republica Moldova a evoluat, din punct de vedere politic, mai degrabă împotriva proiectului naţional, ajungând să desemneze un alt separatism antiromânesc, adică exact contrariul a ceea ce se vroia în Declaraţia de Independenţă, fiind subjugată din punct de vedere economic de capitalul rusesc şi controlată de reţelele de influenţă oculte ale Moscovei. În mod paradoxal, aşadar, Republica Moldova, cea care s-a vrut, în zorii acestui experiment, un fruct al libertăţii, s-a transformat, ca urmare a unui vast şi amplu proces de trădare morală şi incapacitate managerială, în expresia instituţională a unei noi servituţi faţă de fosta metropolă de la răsărit. Această „excepţie basarabeană”, în contextul evoluţiilor democratice şi pro-europene ale ţărilor din fostul bloc sovietic, intrate azi în marea familie europeană şi euroatlantică, ridică mari obstacole în calea integrării sale europene.

Având în vedere toate aceste contradicţii, în mijlocul cărora vieţuieşte, scriitorul în Republica Moldova are o condiţie cu totul ingrată. Frustrările lui sunt multiple şi încep prin dramatica întrebare: a qua bon? După atâtea investiţii de suflet şi energie, după atâtea pledoarii pentru democraţie şi pentru unitatea culturii române – o prestaţie, aş observa, din care unii confraţi şi-au făcut o meserie

Discobolul

178

profitabilă, culegând premii şi distincţii pentru patriotism, obţinând mandate de deputaţi la Chişinău şi la Bucureşti şi continuând să persevereze pe aceeaşi cale, angajându-se în actuala campanie electorală din România, în timp ce Basarabia este trasă din nou în „vortexul” fostului imperiu –, tu, ca scriitor de orientare europenistă, ai rămas un minoritar marginalizat, exponentul exotic al unei specii pe cale de dispariţie, sabotat de statul căruia îi plăteşti cu regularitate impozite, dar care nici măcar nu-ţi încălzeşte caloriferul pe timpul iernii, necum să se arate interesat de literatura pe care o faci sau să ia în considerare opiniile tale publicate în presă. Scriitorul basarabean, cel tânăr în primul rând, îşi pune cu seriozitate problema emigrării, învaţă engleză, germană, italiană (adică limbile cele mai ofertante din acest punct de vedere), deşi a pleca în aceste condiţii seamănă mai mult cu o capitulare, cu o înfrângere personală…

Cea mai mare insultă adusă scriitorului român din stânga Prutului este refuzul recunoaşterii oficiale a limbii pe care o vorbeşte şi în care scrie – limba română. Politica eminamente antiintelectuală a regimului Voronin a transformat Moldova într-un ţinut fără busolă, invadat de staţii de televiziune şi radio ruseşti. Din cauza acestei afluenţe mediatice, majoritatea basarabenilor continuă să-şi formeze opiniile politice, cu precădere, din emisiunile mass-media ruseşti, inclusiv viziunea despre Uniunea Europeană şi NATO (totuşi, asta nu-i împiedică să-şi dorească integrarea europeană, acolo unde au fugit deja sute de mii de conaţionali ai lor, votând „cu picioarele”, cum se spune). Situaţia nu ar fi chiar atât de alarmantă, dacă am avea în Basarabia libertate de exprimare. Există câteva ziare democratice, însă lumea se uită la televizor, nu face eforturi să citească, iar televiziunea publică a rămas o sursă de poluare a creierelor, o citadelă impenetrabilă pentru intelectuali şi pentru politicienii din Opoziţie. Astfel încât marile noastre temeri legate de alegerile parlamentare din primăvara anului 2008 – alegeri cruciale pentru destinul european al Moldovei – se leagă de lipsa accesului, pentru basarabeni, la informaţie alternativă, mai ales după eliminarea Televiziunii Române, care acoperea întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, frecvenţa acesteia fiind atribuită fraudulos unei companii-fantomă, care nu are programe proprii şi retransmite „Antenele” lui Voiculescu. Efectul este perfect calculat: în faţa avalanşei de obscenităţi şi trivialitate pe care o deversează acest post cu o agendă

Exilul interior

179

politică foarte precisă, moldoveanul majoritar, conservator şi pudic, schimbă, scârbit, canalul „la ruşi”…

Există, fireşte, un bilanţ pozitiv pe plan cultural al perioadei de după 1989, unul care ne oferă o consolare în raport cu involuţiile politice din Basarabia. Cred că lucrul cel mai bun este că după aproape 20 de ani de la revoluţie putem formula problemele culturii române în acelaşi fel pentru „producătorii” şi „consumatorii” săi de la Chişinău, Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Alba-Iulia, ceea ce înseamnă o asociere mai amplă şi mai responsabilă a intelectualilor noştri în jurul unor urgenţe naţionale comune, nu doar încadrarea rituală în pomelnice ale „înfrăţirii”, ignorând-se adevărata funcţie a spiritului. Pentru că el, spiritul, nu trebuie îmbălsămat, ci mobilizat, angajat să lucreze. Este cel mai corect îndemn pe care ni-l putem adresa de aniversarea Marii Uniri.

Discobolul

180

GHEORGHE JURCĂ

Hei, scriitorule! De unde atâta optimism?

Aşadar, tema domniilor voastre, care aţi iniţiat această anchetă, aproape că nu mă interesează.

Ce-a fost s-a dus. Rănile s-au cicatrizat, totul a devenit o perdea de fum,

un stol de himere pe care însă nu le vom uita multă vreme. 1. Tema anchetei ca şi întrebările adresate de iniţiatorii

demersului revistei „Discobolul” îmi trezesc nostalgii amare. Sinceramente, vremurile acelea în care cenzura comunistă tropăia cu copitele sale înnoroite în sufletele şi chiar în subconştientul nostru prin cărţile noastre mi se par acum atât de tulburi, de tenebroase, de îndepărtate şi ticăloase. Uneori am senzaţia că nici nu le-am trăit, ci că m-au trăit ele pe mine. S-ar putea să mă aflu în pragul unui proces de retenţie a memoriei. Dar nu vreau să fiu atât de drastic cu mine însumi. Mai degrabă cred că mă aflu într-o dispută atroce, departe de a se încheia, cu acest animal hidos numit „bestia comunistă” care, pe lângă faptul că ne cotonogea, atenta la capacitatea noastră funciară de a relata obiectiv despre anii în care trăiam, dar ni se inocula ocult şi parşiv în creier şi ne trimitea de acolo pulsiuni, semnale de cum trebuie să scriem şi despre ce pentru a servi cauza, asta în cazul în care nu participam la cursurile învăţământului de partid ceauşist, eu începând să scriu după venirea lui Ceaşcă la putere. Aşadar, tema domniilor voastre, care aţi iniţiat această anchetă, aproape că nu mă interesează. Ce-a fost s-a dus. Rănile s-au cicatrizat, totul a devenit o

Exilul interior

181

perdea de fum, un stol de himere pe care însă nu le vom uita multă vreme.

Ce-a însemnat pentru mine a fi scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? A-mi vedea ucisă speranţa de a scrie după dicteul propriei mele conştiinţe, a avea aripile fanteziei şi ficţionalităţii retezate, sufletul amputat, a căuta cu disperare să găsesc formule criptice, un limbaj esopic, a inventa capcane greu de identificat prin care să păcălesc, să trag pe sfoară cenzura. Numai că astfel de maniere, de subterfugii erau greu de pătruns, de înţeles şi de tâlcuit de către cititorii obişnuiţi să afle adevărul în modul cel mai direct şi mai simplu, să descifreze mesajul naraţiunilor mele. Mă refugiam adesea în trecut, în fantastic, în tot soiul de alegorii, prezentul cu tarele „omului nou”, cu suita sa de lipsuri şi nevoi sociale, de obturare a oricărui orizont de libertate fiind un teritoriu de care nu aveai voie să te atingi. Sigur că scriitorii mari, ca de pildă Marin Preda, Ion Lăncrănjan, ca să nu dau decât două exemple, reuşeau să penetreze dincolo de zidul rece al cenzurii şi înfierau, uneori mai reţinut, mai escamotat, alteori mai abrupt, relele, viciile, defectele, cusururile, desele încălcări ale eticii şi echităţii socialiste. Ei, dar şi alţii, s-au luptat cu cenzura comunistă, cu sistemul, iar alde Dulea et comp. mai fandau, se mai retrăgeau în spate, asta pentru a ilustra că arma autocriticii mult adulată de ideologia şi propaganda comunistă funcţiona şi că societatea socialistă multilateral dezvoltată era şi ea perfectibilă.

Sincer vorbind, am avut momente, perioade în care mă simţeam bine ca tânăr scriitor, făceam, chipurile, parte dintr-o elită, dintr-un grup al aleşilor de muze, botezaţi cu harul creaţiei, cărţile mele, 3 sau 4, au fost citite cu interes, întâlnirile cu cititorii erau adevărate sărbători ale sufletului pentru mine. Comunicam chiar şi la diapazonul acelei epoci foarte bine cu cititorul. Indubitabil, Măria sa Cititorul, pentru care am scris şi voi continua să scriu după puterile şi vocaţia ce mi-au fost date în mod natural, biologic, ar fi aşteptat de la mine să-i ofer, să-i pun în palme şi alte mici-mari mărunţişuri ale vieţii, adevăruri ce dureau şi năpăstuiau conştiinţa publică; eventual să perforez, să sondez abisul omenesc, să fac introspecţii şi intruziuni în substanţa şi magma umană de atunci şi din totdeauna.

Discobolul

182

Posibilităţile de evocare a umanului din epocă, cu largul său evantai de trăiri şi emoţii, erau destul de reduse, asta depinzând, desigur, şi de înzestrarea scriitorului. Până la urmă, totul se reducea la un fel de joc de-a şoarecele cu pisica, pisica fiind cenzura iar şoarecele – scriitorul care sfârşea prin a fi încolţit şi sfâşiat de vicleanul animal.

2. Ei, aici ar fi multe de spus şi ar trebui să am modestia, discreţia şi să-i las pe alţi confraţi să spună mai multe, confraţi care au avut de pătimit, de suferit mult mai mult de pe urma acestui arsenal comunist de a îngrădi libertatea scriitorului, a omului de creaţie în genere. Îmi aduc vagamente aminte că d-l Mărgineanu, care pe atunci lucra la Comitetul judeţean de cultură, mi-a solicitat să-i dau o proză scurtă pentru a intra într-o antologie pe care intenţiona să o scoată pe cheltuiala mai sus pomenitei instituţii. Şi am scris, sau o aveam scrisă, nu mai ştiu precis, o povestire intitulată Ilustrată cu navetişti, în care descriam atmosfera din trenul navetiştilor ce mergeau la muncă în „oraşul omului nou” – Cugir: adică bănci cu muşamaua ferfeniţită de bricegele navetiştilor, geamuri sparte, compartimente pline de sticle goale în care fusese alcool, limbajul trivial, comportările obscene etc. Când trenul ajunsese să traverseze „Câmpul pâinii”, naratorul l-a asemuit cu bogatele câmpii ale Californiei în care sunau ca nişte alămuri lanurile cu porumb. Tovarăşa cu propaganda de la Comitetul judeţean de partid i-a dat ordin antologatorului să fie scoasă din carte povestirea mea căci aduceam un deserviciu cauzei partidului, o defăimare a societăţii româneşti. De altfel, eu, lucrând o viaţă întreagă în ziaristică, mă izbeam zi de zi de cerberii partidului, de poncifele sistemului. Ni se spunea atât mie, cât şi colegilor de breaslă că noi, ziariştii din presa de partid, trebuie să generalizăm experienţa pozitivă, nu să căutăm ceea ce este negru, malign în viaţa de zi cu zi, că doar nu scriem pentru „Europa liberă”.

Aveam să dau piept cu rigorile cenzurii comuniste şi ca scriitor. Prin anii ’80 m-am prezentat la Editura Eminescu, de altfel o editură destul de respectabilă, cu manuscrisul unui roman: Vinul amar al iubirii. Am ţinut să stau de vorbă cu directorul editurii, tovarăşul Valeriu Râpeanu, care, politicos, mi-a spus să predau manuscrisul d-nei Cracă, nu mai ştiu exact cum o chema şi nu are nici o relevanţă cine era şi dacă avea ceva în cap. L-am lăsat, urmând să mai dau din când în când câte un telefon să văd dacă mi-a lecturat

Exilul interior

183

manuscrisul şi ce observaţii are în legătură cu acesta. După câteva luni, îmi spune la telefon să fac un drum până la editură pentru a sta de vorbă despre soarta cărţii mele. Evident, ţineam foarte mult ca această carte să apară. Era cartea tinereţii mele, a anilor în care m-am format ca jurnalist şi în care am suferit tot felul de constrângeri, de anomalii, amărăciuni şi nelinişti, am trăit îngrijorări potrivnice spiritului liber, onest, înaripat care se lupta cu inerţiile unor vremuri semnificând viaţă risipită, eşec, dezamăgire. Ei bine, aveam să dau faţă cu satrapii cenzurii. Redactorul de carte, care era o simplă unealtă a monstruosului mecanism de represiune, mi-a prezentat o listă întreagă de minusuri şi defecte ale cărţii mele. Nu mai reţin decât câteva dintre ele: să scot afară pasajele de iubire în care era angrenat eroul principal, spunându-mi-se că un tânăr comunist are dreptul la o singură iubire, or, personajul meu pendula între două iubiri, ceea ce, din punctul de vedere al eticii socialiste, era o curată blasfemie, mi s-a reproşat apoi că redacţia unui ziar, unde se încingeau dispute, confruntări de idei, polemici, nu trebuie să fie un club de discuţii şi bârfe, ci o şcoală de partid pe tărâmul presei. Practic, nu mai rămânea nimic bun în afară de descrierile de natură, plonjările în istoria antecomunistă, deci cea a burgheziei, şi scurte pasaje de introspecţie psihologică feminină, deci circa cincizeci de pagini din vreo trei sute cincizeci. Firesc, pentru că nu aveam unde şi cui să mă plâng, am înşfăcat manuscrisul şi m-am întors acasă, unde l-am pus într-un sertar, aşteptând zodii mai bune. Şi această zodie binefăcătoare a venit odată cu revoluţia din decembrie ’89 care a abolit o dată pentru totdeauna crunta şi aberanta cenzură comunistă.

Ce mi-a provocat mai mult suferinţa, revolta? Simplu, domnilor. Faprul de a nu avea posibilitatea de a spune pe nume gândurilor, sentimentelor, ideilor care îl macină pe om în diferite etape etape ale existenţei sale, de a se elibera, a se exorciza de forţele malefice din jur, de propriile sale obsesii şi încercări de limpezire a spiritului, de bântuiri metafizice. Faptul că eram încorsetat în tot felul de norme, de principii găunoase, conştiinţa îmi era ghilotinată şi stăteam agăţat de un fir subţire de nesiguranţă a zilei de mâine, că oricând puteam fi zburat din serviciu dacă nu stau cuminte în banca eticii şi echităţii socialiste.

Discobolul

184

3. Nu încape nici cel mai mic dubiu sau echivoc. Absenţa libertăţii de exprimare era echivalentă cu lipsa tubului de oxigen pentru bolnavii aflaţi la ATI într-un spital de urgenţă. Aş fi scris despre mediocritatea vieţii, despre automatismele, inerţiile, plictisul şi banalitatea ei, de lipsa de ideal, altul decât acela de a fi „omul nou” – fruntaş în producţie, un soţ iubitor, un tată bun, un excelent aplaudac la mitingurile şi adunările populare, un om care îşi iubeşte patria şi pe genialul ei conducător. Aş fi scris despre contradicţia flagrantă dintre aspiraţia la civilizaţie, la lumea ordinii şi libertăţii, a demnităţii, a accesului neîngrădit pe căi oneste la eros, la dragoste, la instinctele pasionale, la pulsiunile ce vin din cele mai obscure cotloane ale fiinţei umane, despre iraţionalitatea pe care o purtăm în noi şi care cere o viaţă mai liberă, fără obstacole şi înfrânări. De multe ori protagonistul nu poate supravieţui acestei tensiuni şi sfârşeşte prin a fi nefericit. Căci omul are satisfacţii instinctuale care sunt nu numai ale plăcerii, ci, aşa cum le-a descris Freud, şi ale violenţei şi morţii. Nu aş fi ocolit să scriu un roman erotic în care iubirea abundă într-o impetuozitate debordantă şi pasiunea alternează cu ura, repulsia cu plăcerea, suferinţa cu entuziasmul. Deşi am mai spus-o cu alt prilej şi risc să mă repet, mă văd nevoit s-o mai spun o dată: dacă muzicienii compun cantate, sonate, simfonii, o fac pentru a-şi exprima bucuria în faţa vieţii; pictorii pictează pentru că lumea e frumoasă; noi, scriitorii, scriem pentru că vrem să prefacem tristeţea într-un strop de iubire, de bucurie, de fericire.

4. E o întrebare ca un bumerang. Sigur că e liber să scrie absolut ce vrea şi cât talent are, câtă sănătate are şi cât e de bântuit de fantasmele, de himerele literaturii. Există zeci de reviste literare, sute de edituri. Se publică literatură valoroasă, mediocră, dar şi foarte multă maculatură. Deci e bine, foarte bine până aici. Vreau să spun că, totodată, scriitorul e şi strâns cu uşa, încorsetat de o altă cenzură, cea economico-financiară. Nu are bani să-şi tipărească o carte. Sponsori se găsesc greu. Lipseşte mecenatul cultural. Scriitorul se vede în postura umilitoare de a cerşi fonduri băneşti pentru a tipări o carte. Se descurcă greu. Iar dacă volumul tău, roman, carte de povestiri, poeme, teatru etc. apare totuşi, urmează ca el să stea ascuns în librării, să se îngălbenească şi să prindă mucegai pentru că lumea de azi nu mai citeşte, nu are bani să-ţi cumpere cartea ta sau dacă are, îi cheltuie pe alte lucruri. Aşa că ţi-o citesc prietenii, rudele

Exilul interior

185

şi cu asta basta. E un noroc ca cineva, acest cineva înseamnă un critic literar, nu vorbesc de cei cu ştaif, să-ţi scrie o cronică de întâmpinare sau să-ţi facă o analiză licenţioasă a textului. Trebuie să ai prieteni tari în curea ca să facă acest lucru. Uneori nici prietenii nu te bagă în seamă. Se practică un partizanat agresiv.

Sunt obsedat de lipsa receptorului de literatură, de cultură în general. Dacă odinioară unii cumpărau cărţi cu metrul, după dimensiunea rafturilor din biblioteca apartamentului proaspăt repartizat de stat, acum în casele noilor cupluri tinere nu mai găseşti biblioteci şi nici cărţi, eventual o Biblie şi reviste sexi. Tinerii o dau spre preocupări deşucheate: sex, droguri, pornografie. Iată, aşadar, suferinţa noastră, motivele de alienare, de angoasă în noul sistem în care am intrat de aproape 20 de ani. Cum stau cu optimismul? E praf şi pulbere. Sunt un munte de scepticism. De altfel nici nu e de mirare când filozofii afirmă că scepticismul e apanajul oamenilor de cultură. Nu am la ce să mai aştept bun, cu ritmul de melc în care societatea românească merge spre progres şi prosperitate, iar cultura a ajuns o cenuşăreasă. Anii nu prea mai sunt pentru a putea spera pe termen lung. Însă nu mă pot plânge, am scris cam două treimi din ceea ce mi-am propus, din proiectele mele literare. Pot spune că am şi mici pusee de optimism, de satisfacţie şi împlinire.

Să auzim numai de bine, stimaţi moderatori ai acestei anchete, care în cele din urmă mi se pare binevenită, prin aceste mărturii şi confesiuni m-am eliberat de o parte din ruginile şi zgurile ce-mi căptuşesc sufletul şi spiritul în straturi dense. Doamne ajută!

Discobolul

186

DUMITRU HURUBĂ

O, da, tare mai eram bucuroşi, mai ales scriitorii din provincie, pe care nu-i băga nimeni în seamă decât cu ocazia

«Lunii cărţii la sate», «Lunii cărţii în întreprinderi şi instituţii», lansări de carte sau întâlniri cu cititorii

ale unor «celebrităţi» de carton, însă lingăi profesionişti de… curte ceauşistă.

1. Să am o viaţă plină de aventuri palpitante, de umblet prin

ţară pe la redacţiile revistelor literare conduse (unele…) de tot felul de trepăduşi şi aserviţi regimului, „numiţi” acolo pe criterii „speciale”, ante (dar şi post!-) decembriste, însă, înainte de toate, având sufletul încărcat de bucuria că trăiam „în miezul unui ev aprins”, cum spunea bietul Labiş, cuprins şi el de flama alcoolului comunist. O, da, tare mai eram bucuroşi, mai ales scriitorii din provincie, pe care nu-i băga nimeni în seamă decât cu ocazia „Lunii cărţii la sate”, „Lunii cărţii în întreprinderi şi instituţii”, lansări de carte sau întâlniri cu cititorii ale unor „celebrităţi” de carton, însă lingăi profesionişti de… curte ceauşistă. Dar bucureşteni!, nu-i aşa? Din păcate şi cu „jale” naţională ştim că mulţi dintre-aceştia nu mai sunt pomeniţi azi nici măcar la „etc.”, vorba lui Ion Băieşu. Ce pierdere colosală pentru ţară şi pentru popor!... Vai nouă!!!

Aşa stând lucrurile, voi mai spune doar că, în acest fel, şi păstrând proporţiile, se poate vorbi semnificativ şi despre „raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă”. „Posibilităţile de evocare a umanului în epocă”? Ce înălţător! Dar ce se întâmpla, de fapt, în acea epocă vizavi de chestiunea în discuţie? Nu era în vigoare şi extrem de iubit preceptul „Omul, cel mai de preţ capital”? Ba da.

Exilul interior

187

Mai vârstnicii ştiu prea bine acest lucru, iar rostul scriitorului în societatea socialistă nu era tocmai acela de a oglindi în opera sa măreţia sistemului cu personaje decupate din realitatea socialistă, cu gândire înaintată, neapărat fii ai clasei muncitoare, penetraţi adânc şi fremătător de ideologia leninist-marxistă şi dialectico-ceauşistă? Era! Altfel, mai vedeau cărţile, oricât de talentaţi ar fi fost autorii lor, lumina tiparului? Nu e spaţiu şi nici timp pentru detalii, deoarece, şi de fapt, povestea e lungă, extrem de labirintică, dureroasă pe alocuri şi greu credibilă pentru generaţiile tinere de azi, cărora li se pare doar o înşiruire de „chestii” spusă de inşi obsedaţi de mania persecuţiei… Eroare adâncă: persecuţia? O găselniţă ieftină pentru paravanarea apucăturilor scriitoriceşti ale unor investiţi de Dumnezeu (sau de Opusul său?) cu harul transmiterii frumosului sub forma mesajului literar-artistic. Şi în plus: cu scopul ţinerii sub observaţie pentru buna şi… corecta funcţionare a maşinilor de scris, nu era obligat fiecare posesor al unui asemenea obiect cu tendinţe subversiv-comuniste, să fie prezent în luna ianuarie a fiecărui an la organul de miliţie pentru „vaccinare”, schiuz my, adică pentru verificarea caracterelor, recte, literelor? O, ba da, tocmai pentru ca, dincolo de paşnicele caractere/litere să nu se fi ascuns vreun act criminal pentru distrugerea sistemului. În această ordine de idei, scriitorul se afla permanent sub supravegherea atent-părintească a partidului şi a altor organe îndrituite să păzească liniştea socială. Şi tocmai asta făceau politica şi ideologia pecerist-ceauşistă. Nu ne dopa ea neîntrerupt cu ideea şi învăţătura „cât de valoros era omul, omul de tip nou”? Cum să nu! Ce să mai spunem despre omul-scriitor, omul cetăţii, omul care se ocupa cu luminarea maselor largi populare băgându-le pe gât înţeleapta şi binefăcătoarea politică a partidului? Iar luminarea trebuia să vină dintr-o parte anume, adică aşa, mai dinspre… răsărit… Asta da, se putea face! Aveai intrare liberă, dacă textele proslăveau eroii muncii socialiste, realizările fără precedent ale epocii, cu precădere ceauşiste. În concluzie, umanul era atât de evocat în toate documentele de partid şi de stat, dar şi de o mulţime de scriitori-lingăi, bine văzuţi, bine plătiţi şi bine înfipţi – situaţia de-acum nu e total diferită, să nu ne impacientăm – încât, vorba cuiva: nu mai găseai (găseşti!) un gard liber unde să… Pardon? Dar, pentru

Discobolul

188

ca scriitorul să fie bine înfipt în realitatea socialistă a patriei, pentru a crea opere clar în acest sens, el avea şi obligaţia să fie „încadrat în câmpul muncii” pentru contactul direct cu oameni, locuri, situaţii… Emoţionant, nu? Doar reportajele „de serviciu”, pe linia ideologico-socialistă, erau în stare să facă intrarea cutăruia în paginile „Scânteii” – de exemplu… În cazul revistelor literare, recte a creaţiei literare, situaţia nu era cu nimic diferită…

…Ceea ce nu doresc actualelor generaţii de scriitori, dar nici să redea toate porcăriile lumii în scrierile lor nu de puţine ori demonstrând în acest fel că nu au nici cultură, nici respect pentru artă, pentru om, pentru societate, de fapt pentru nimic, porcismele fiind doar o substituire a lipsei de talent, a cunoaşterii canoanelor creaţiei şi a limbii române. Sper din tot sufletul că se va termina odată cu preceptul pe filiera: volumaşe submediocre, dar încărcate de pornografii, trivialităţi, situaţii sexo-obscene, personaje degradante etc,, cărţi tipărite la edituri (adesea chiar pretins serioase, fiindcă banii n-au miros…) şi… „scriitori”, pe acelaşi raft cu Eliade, Călinescu, Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu, Eminescu ş.a.

Jalnic! 2. La 21 mai 1967, „debutam literar” în pagina de cultură a

ziarului „Steaua roşie” din Tg.-Mureş cu poezioara Aceste mâini din care citez prima strofă, ca să fie lucrurile clare: „Aceste mâini micuţe, /Nesigure la scris, /Vor face mâine faptă /Din ce e încă vis…”. Dar, pentru a ajunge la acest… debut, a fost nevoie de nişte vizite la redacţie, la nişte modificări în poezioară care era, oricum, de doi bani. Însă nu era fix pe linia partidului – probabil. După aproape 20 de ani (v. A.Dumas(!?), la debutul editorial la Cartea Românească, am făcut de la Subcetate-Mureş, jud. Harghita, 7 (şapte!) drumuri la Bucureşti, după ce mi s-a spus că prozele mele sunt bune, dar că sunt cam prea vesele pentru un debut la prestigioasa editură… Până la urmă, Cornel Popescu – redactor şef pe-atunci al Editurii – mi-a spus clar, confirmat şi de Maria Graciov, redactor de carte, că prozele mele erau, într-adevăr, prea vesele (sic!) pentru debutul într-un volum colectiv – cum se practica pe-atunci; ca o consecinţă a acestui fapt, am debutat până la urmă cu proză sobră, liniştită, cu personaje pozitive şi toată lumea a fost… fericită. Oarecum pe aceeaşi linie, s-au petrecut lucrurile şi când am propus o colaborare la SLAST unde, pe-atunci, activa şi Alex. Ştefănescu. M-

Exilul interior

189

am prezentat, după ce debutasem între timp în „Vatra”, apoi în „România literară”, cu trei proze pe care le-a citit, cred, şi a decretat: „mda, nu sunt rele, dar dacă nu vă numiţi Eugen Barbu… Am regretat că NU, aşa că nu l-am putut… ajuta. Drept care. Apoi, am mai păţit o istorioară simpatică şi cu Vasile Băran, redactor la „România literară” (cred că era pe la începutul anilor ’80) – după ce debutasem în revistă. Trimisesem nişte proze, după vreo lună am sunat şi l-am întrebat dacă le primise. Nu, acesta a fost răspunsul lui V.B., secretar de partid pe-atunci al Uniunii Scriitorilor, nu le-am primit. Trimiteţi-mi-le din nou. Le-am trimis – era prin luna iunie… În luna noiembrie având un drum de făcut la Bucureşti, am trecut şi pe la redacţia „României literară”… Fiind dimineaţă şi cam pustiu prin redacţie, mă împinge nu-ştiu-cine să mă uit într-un sertar de la biroul lui V.B. şi, surpriză plăcută, am găsit cele 4 plicuri trimise, pe care le crezusem pierdute. Nedesfăcute.

În rest, scriind o proză satirico-umoristică – cum mi-au catalogat-o Valentin Silvestru şi Mihai Sin – am reuşit să public doar în revista „Vatra”, pentru alte reviste prozele mele fiind, probabil, gata-gata să contribuie la distrugerea sistemului socialist. În paranteză fie spus, nici un alt redactor şef (de la una dintre revistele „Familia”, „Argeş”, „Tomis”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”…, nu au avut curajul lui Romulus Guga, fostul şi regretatul redactor şef al revistei „Vatra” – Dumnezeu să îl ierte… Dar trebuie să spun imediat şi cu aceleaşi sentimente de respectuoasă stimă, că naşul meu literar a fost, de fapt, MIHAI SIN, căruia nu pot să nu-i mulţumesc de fiecare dată când ne auzim. Din nefericire rar, tot mai rar, pentru că treburile vieţii parcă ne tot depărtează; noroc că mai rămân amintirile şi sentimentele… Şi telefoanele!

Da, sufeream din aceste motive, şi altele, mă revoltam mai ales după ce, cât de cât, pricepeam că textele mele erau mai bune de cele ale altora, dar publicate prin reviste!, doar pentru că respectau linia ideologică a partidului comunist.

Dar, în condiţiile de-atunci, bieţi scriitori de provincie, aflaţi veşnic sub ochiul vigilent al securităţii, precum şi cel al activiştilor de partid, ce puteai face decât să suferi şi să te revolţi.

Acasă şi, cel mult cu voce joasă…

Discobolul

190

3. Altfel, cum? Aş fi nedrept şi ipocrit să spun că da, doar pentru a mă afişa plin de importanţă. Nu, nu cred că aş fi umplut vreun… raft cu volume geniale, numai pentru că mi s-ar fi permis o expresivitate epică fără nici un fel de oprelişti. În acest context, aş îndrăzni chiar să fac o afirmaţie riscantă, dar sinceră şi realistă, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Necesitatea de a dribla cenzura comunistă reprezentată de activistul de partid, redacţiile revistelor de cultură, vreun reprezentant al organelor locale ş.a., inclusiv securistul având sarcina ingrată (ha-ha-ha!) de a participa la şedinţele Cenaclului „Ritmuri” din Deva, a dus, în ultimă instanţă, la instalarea în mintea mea – procentul de minte artistico-scriitoricească, să ne înţelegem! – un anumit grad de simţ al valorii, al responsabilităţii faţă de actul creaţiei, al respectului faţă de cititor şi, evident, faţă de limba română. Sigur că nu era nici un entuziasm să scrii cu senzaţia permanentă că ochiul vigilent al cenzurii îţi priveşte peste umăr ortografierea fiecărei litere, dar acest lucru/adevăr te şi obliga să-ţi exploatezi la randament maxim potenţialul psiho-artistic prin creşterea simţului autocenzurii... Nu a fost o fericire, dar nici nu pot spune că a fost o mare nenorocire având în vedere că, în perioada comunistă postbelică, literatura română şi-a îmbogăţit zestrea cu opere de valoare indiscutabilă, scrieri de referinţă nu doar la nivel naţional… Ia să ne gândim la scriitori ca: Marin Sorescu, Mihai Sin, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban (cu toate păcatele lui – a fost, dacă bine-mi amintesc, membru al C.C. al P.C.R., ceea ce nu era puţin lucru pe-atunci…), Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Constantin Ţoiu, Octavian Paler, Marin Preda, desigur!, dar şi: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Titus Popovici, Eugen Barbu, Geo Dumitrescu, Saşa Pană, G.Călinescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, şi exemplele ar putea continua, nu-i aşa? Desigur, am în vedere activitatea lor scriitoricească postbelică şi antedecembristă, activitate materializată prin lucrări reprezentative pentru istoria literaturii naţionale. Cum, cu ce sacrificii spirituale şi în ce condiţii au creat aceşti autori şi alţii ca ei, nu mai pare să fie relevant pentru cei mai mulţi scriitori contemporani, care se prefac a nu pricepe, sau nu pot?, că procesul creativ şi creator nu s-a întrerupt la terminarea războiului şi nici nu s-a reluat după ’89, dovadă rămânând, prin timp, cărţile tipărite şi care, contrar tuturor cârcotaşilor, vor fi cele

Exilul interior

191

rezistente prin vreme şi nu majoritatea trist-mediocră a cărţilor publicate în ultimii aproape 20 de ani… clare.

4. Din păcate, dar şi din diverse motive, inclusiv unul financiar-sponsoristic, nu, nu în tot ce scrie, fiindcă există, conştientizate sau nu, tot felul de condiţionări… Caz concret şi hilar: terminasem un volum de proză scurtă – UN SCORPION PE CONTRASENS – şi cineva mi-a recomandat un om de afaceri căruia să-i solicit o sponsorizare… „-Despre e vorba?”, m-a întrebat el. „-Am scris o carte şi aş vrea să o public, dar nu prea am bani, deloc…” Întrebarea lui: „-Şi pe copertă, ce are?” „-Păi…” „-Dacă n-are nişte ţâţe faine şi dolofane şi o pereche de bulane din alea… înţelegi ce vreau să zic, n-o să vinzi cartea, pentru că nu e comercială, aşa că o să fie nişte bani aruncaţi şi zău că nu merită – crede-mă. Scrie şi dumneata ceva de sezon: erotic, senzual, ceva cu alea, înţelegi? Altfel… Scrie şi nu te refuz…”. N-am scris… Şi, uite-aşa, nu puţini dintre noi, scriitorii, depindem de tot felul de agramaţi şi ciumeţi…

Da, la scriitori adevăraţi, care simt şi trăiesc prin opera lor, adesea la cote foarte înalte, există realmente acest imens pericol, nu de alienare neapărat, ci, aş zice, la fel de grav, pericolul devalorizării operei lor literare datorită unor compromisuri pur şi simplu apropo de supravieţuirea în sistem… Nu intru în alte amănunte, fiindcă nu aş face decât să detaliez un fenomen pe care îl conştientizăm şi de care, corecţi fiind, nu putem face abstracţie. Fiindcă depindem – fire-ar să fie!, cum spunea cineva.

Da, depindem, aşa e! Cum stau cu optimismul? Ce întrebare! Cred că, silindu-mă,

şi cu un anume efort, aş putea scrie un răspuns-nuvelă sau chiar un roman, drept că nu prea vesel, dar… Pentru că „materie primă” există. Adevărul e că mi-e cam teamă să fiu optimist în democraţia noastră parcă din ce în ce mai originaRă…

Discobolul

192

SERAFIM SAKA

Cenzura, o obsesie…

Dacă până ce şi abecedarului pe care ni l-au impus şi ne analfabetiza din faşă

era cât pe ce să-i zică bukvari (de la bukva rusească!) Lumea noastră ştie numai ceea ce i se repetă mereu, ca pe un

refren pe care îl îngână fără să cunoască până la capăt cuvintele. Iar scriitorii, care se vor mereu refrenizaţi, îşi suflă tot timpul în bubă, reuşind să facă, până la urmă, lumea să le plângă de jele. Aşa s-au creat legendele, mitul şi tot restul de baloane care plesnesc – dar plesnesc în mod categoric – emanând tot felul de mirosuri, că le pute până şi armadelor de adulatori.

Eu, dacă este să ştie şi lumea, am avut probleme de cenzură cu aproape orice rând scos de acasă. Pe lângă că nu le conveneau ideile mele, cel mai categoric le displăcea scrisul meu, felul cum puneam cuvântul. Deprinşi cu oralitatea scrisului moldovenesc de atunci, scrisul meu – nu zic mai bun sau mai rău, zic doar mai altfel – irita cel mai mult. Dacă până şi azi, când suntem, orice-am zice, liberi să vorbim cum putem şi să scriem cum ne place, un scris mai elevat, mai chitit, cum se spune, nu trezeşte prea mare entuziasm. Asta mă face să cred că scriam altfel, uneori chiar şi altceva decât aşteptau fostele timpuri fosăite. Odată ce manuscrisele nu ard – şi ele într-adevăr sunt, dacă sunt, inflamabile – un scriitor, orice scriitor, ar vrea să scrie nu numai ceea ce merge, dar şi ce merge mai greu sau nu merge deloc, dacă are suficientă tărie de caracter.

Exilul interior

193

Atunci când se încuraja şi se promova numai un mod de a scrie, altcumva-ul meu era piedica pe care mi-o puneam chiar eu, cu propria mea peniţă.

Ce vreau să spun din capul locului despre originalitatea literaturii „moldoveneşti” este că dacă scriitorii ruşi au ieşit din Mantaua lui Gogol, cum spunea Dostoievskhi, la noi nu s-a găsit nici un scriitor care să spună – la timp! – că duioşii noştri prozatori veneau cu Sania lui Druţă trasă în plină vară, chiar pe asfalt. Multiplicat şi maimuţărit, stilul Druţă, a ajuns să nu mai priască cu timpul literaturii care se vroia scrisă şi aici. Or un scriitor lucrează, e menit să lucreze la întreţinerea, curăţenia şi adâncirea fântânii lingvistice, ca să zic aşa, Druţă însă a devenit – în virtutea destinului – fântânarul altei ape lingvistice.

Dar să ne vedem de apele noastre literare, bâhlite atât de tare în comunism, că li se mai simt şi până azi miroznele.

În ce mă priveşte, trebuie să spun că editurile mi-au măcinat cel mai mult nervii. Cele câteva, căci cum să existe mai multe edituri într-o singură realitate în care cea mai necruţătoare luptă ideologică s-a dat, şi care mai continuă şi până azi într-un fel, cu propria limbă?! Dacă până şi abecedarului, pe care ni l-au impus şi care ne analfabetiza din faşă era cât pe ce să i se spună bucvari (de la bukva rusească!)

Frontul luptei se extindea de la un simplu abecedar şi până la Ion Druţă, cel mai citit, dar şi cel mai ţinut sub control scriitor sovietic moldovan. Iar Druţă, pentru că era un talent, şi mai era şi un autodidact, nu s-a lăsat afectat de realismul socialist pe care armada scriitorilor sovietici, ultra şcolită, l-au îmbrăţişat călduros şi s-au nenorocit pentru totdeauna.

Nimic, nici un rând din ceea ce am scris eu în acele timpuri, nu trecea fără luptă. Eu nu am avut parte nici măcar de un redactor (decât poate de Ion Gherman, dar şi acesta până la o anumită fază) care să-mi judece propoziţiunea din punct de vedere literar, estetic, stilistic şi nu numai şi numai ideologic. Lăsat necenzurat, scrisul meu era pentru redactorii de la editură un real pericol de a-şi pierde locul de muncă.

Discobolul

194

După cazul Cărare, redactorii editurilor erau încurajaţi să fie ei primii cenzori. Unii chiar s-au grăbit să fie. Cum să scape Hropotinschi, Senic, Cibotarii, dar şi alţii atâţia, ocazia?! Redactorul Niuma Bernştein, spre exemplu, a făcut o întreagă politologie pe marginea unei replici: Nu ne-ar strica să mai fim şi un pic nemţi! (Nemţi ca spirit gospodăresc şi nu ceea ce i se năzărise tovarăşului Niuma!).

După ce a fost plimbată mai mulţi ani prin sertarele editurii Lumina, în cazul cărţii mele de debut Oriunde ne-am ascunde, mi s-a cerut să scot „ne-am ascunde” şi să se cheme Oriunde. Când i-am întrebat – unde oriunde? – s-au speriat şi mi-au cerut alt titlu. I-am zis Era târziu, pentru că într-adevăr era. Toate se produceau cu atâta chin şi întârziere, că ţi se făcea lehamite de tine şi de scrisul tău. Abia după nişte ani, într-o altă carte şi la o altă editură, cartea a apărut cu titlul iniţial, Oriunde ne-am ascunde, şi nu s-a întâmplat nimic. Că de asta se temeau: să nu cumva să se întâmple ceva.

Totuşi, s-a întâmplat acel ceva când i-a venit sorocul să se întâmple!

În ciuda exhaustivelor demonstraţii literare pe care le-a făcut Cosmescu, Busuioc, Ioviţă, Vodă, prezenţi la discuţie, invincibilii editori mi-au scos tot ce aveam mai răsărit la acea oră. Şi în primul rând nuvela de mari dimensiunii Întoarcerea noastră de-o clipă, rămasă până azi în variantă de revistă.

Atunci era prea devreme, mai apoi a fost prea târziu! Apărută doar în revista „Nistru”, nuvela a avut parte de un

larg ecou, dar şi de o, pur politică, lectură la Teatrul Naţional, pe atunci Puşkin, urmată de o condamnare colectivă pusă la cale de regizorul Valeriu Cupcea şi o scrisoare desfiinţătoare adresată iubitului c.c. al p.c.m.

Destule probleme am avut şi cu romanul Linia de plutire care la început se numea Animalule divin, denumire pe care cei de la editură au calificat-o aberantă, (peste ani dramaturgul N. Negru şi-a numit o piesă cu acest titlu), mi-au gramaticalizat-o, propunând să-mi numesc romanul Animalul e divin, ceea ce se potrivea mai mult pentru grădina zoologică.

Cum să se admită apariţia unui roman care „abundă în supărătoare şi alarmante cusururi, denaturând realitatea noastră”

Exilul interior

195

(dintr-o recenzie internă), dacă nu s-a acceptat nici măcar un titlu mai altfel?!

Simt nevoia să spun că am fost ultimul din generaţia mea primit în Uniunea Scriitorilor moldoveni. Şi, categoric, nu pentru că aş fi fost ultimul. Deranja desigur că ţineam să fiu mai altfel. Scrisul, creaţia în general, nu merită să se întâmple decât dacă este foarte personală, subiectivă, atipică, altcumva ce sens are să se strice atâta orz pe mereu aceeaşi gâscă?! Dar tocmai asta nu admitea metoda realismului socialist şi încă moldovenesc pe deasupra! S-a ajuns să se creadă că o povestire, un roman, o carte scrisă mai altfel decât scria harnica majoritate scriitoricească, pusă pe strocit poeme pe aceeaşi temă măreaţă, poate să aducă mari prejudicii societăţii. Poemistica moldovenească ajunsese să echivaleze (la număr de pagini!), după calculele tolerante ale lui Mihai Cimpoi, cu zece Divine Comedii.

Încă un fenomen. Druţă, care îmi vorbise mai mult decât elogios la apariţia primelor povestiri în revista Nistru, după ce mi-a citit nuvela în manuscris, a refuzat să participe la discuţia de la Uniune, cum se obişnuia atunci, motivând că scriu româneşte. Iar a scrie româneşte –cum o fi fiind asta?! – era deranjant până şi în accepţia celui mai mare scriitor pe care îl avea literatura moldovenească la acea oră. În general, felul meu de a scrie, pe cât de gustat era de un anumit cititor, pe atât de respins, de urât chiar era de get-begeţii editori, de funcţionarii Departamentulului pentru edituri, presă şi comerţul de carte, de istoricii literari şi criticii de neam prost de la Academie, de acei ideologi ologi ai cece-ului, care stăteau cu ochii şi bâta pe biata literatură moldovenească, insuficient de realist-socialistă, chircind-o pe cât de mult le stătea în puteri. În loc să le însenineze încruntatele frunţi, noutatea unei cărţi îi orbea de furie şi-atunci atacau fără discernământ. Aşa s-a întâmplat până şi cu volumul de versuri al preşedintelui P. Boţu, Ornic. Încercarea poetului de a-şi depăşi propria condiţie sociologist-vulgară a fost sancţionată în mod expres. Şi de cine? De cel mai rebel, în atâtea cazuri, critic literar Vasile Coroban la sugestia celui mai luminat iezuit (în sens că una avea în gând şi alta făcea de fapt!), adevăr de care avem până azi parte. Cel mai la îndemână exemplu ce-mi vine

Discobolul

196

în minte este V. Stati, autorul celei mai absurdiste absurdităţi: dicţionarul moldovenesc-român!

Ar fi bine să se mai ştie că de cele mai multe ori, toate relele porneau de la părerea neîntârziată a câte unui-doi-trei colegi, după care se ridica zid de netrecut în faţa bietei cărţi. Altfel se întâmpla să treacă. Cum au trecut Săgeţile lui Petru Cărare (scoasă apoi din vânzare şi distrusă), o carte total anti-regim apărută în plin socialism biruitor.

Din destăinuirile întârziate a câte unui fost înflăcărat ideolog de pe timpuri se ştie acum că destui fraţi-confraţi-scriitori se nărăviseră la scrierea denunţurilor şi purtarea poştei, încât cei de sus nu reuşeau să ia măsuri individuale şi-atunci organizau plenare ideologice la care săreau penele din biata literatură moldovenească.

Ca să fie de învăţătură pentru cei cărora abia le creşteau tiuleele!

După retragerea din librării şi decimarea cărţii lui Petru Cărare, Săgeţi 1972, cenzura s-a îndrăcit rău de tot. Semnalul l-a dat primul secretar al c.c.-ului, dar şi cenzorul principal a tot ce mai mişca în MSSR-ul sovietic, renăscutul azi Ivan Ivanovici Bodiul, la una din plenarele iubitului lor partid, declarând că comunistul Cărare este liber să scrie tot ce vrea, noi însă publicăm numai ceea ce ne convine!

Redactorilor de pe la edituri li s-a dat mână liberă şi drepturi nelimitate. Puteau interveni şi stopa apariţia unei cărţi la orice etapă de elaborare. Unii dintre ei, râvnind, dar ajunşi scriitori abia în lăbărţata democraţie postcomunistă, nu catadicseau să-şi ia revanşa, înmormântând cărţile cele mai răsărite. Pentru asta era de ajuns să-şi piuiească îndoiala. Cum s-a întâmplat şi cu volumele lui Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, M.I. Ciubotaru, Gheorghe Cutasevici, dar şi cu Saka.

Contemporanii necazurilor mele edioriale – Prodan, Ischimji, Elena Damian, Baca Deleanu, Gheorghiu, Suveică, Senic, Hropotinschi, A. Cibotaru, Arh. I. Cibotaru, inclusiv cuminciorul Balmuş – ar face bine să nu treacă la veşnică uitare furcile caudine prin care eram trecut pentru a mi se frânge scrisul.

Mai păstrez şi până azi şpalturile cărţii de dialoguri Aici şi Acum care, după ce fusese mutilată de nenumăratele recenzii interne, editorii de la Lumina trimit cartea şi pe redactorul ei, Iuliu

Exilul interior

197

Cârchelan, la judecata Uniunii Scriitorilor, aici făcându-mi-se ultimul şi decisivul harachiri. Unul din cinicii secretari – pătrunzător, deştept, dar şi neîntrecut expert în ale cititului printre rânduri – scoate cu propria sa mânuţă de poet până şi fotografia lui Mihail Sadoveanu pe care Emil Loteanu mărturisea că o are „pe masa de scris în veghea ochiului alături de tata când era tânăr, bunica şi încă fotografia acelei femei…”. Tata, bunica şi fotografia acelei femei au rămas, Sadoveanu însă a fost zburat de mâna exersată şi ochiul veghetor al secretarului. Asta după ce manuscrisul trecuse prin sita deasă a vigilentului redactor Gh. Mazilu, care îmi cerea să intervin în răspunsurile intervievaţilor şi să le pun în gură ceea ce ar fi trebuit să am grijă să spună ei, din proprie iniţiativă.

Peste ani, critica avea să scrie că Aici şi Acum este o carte de referinţă, dar până să vină acei ani a trebuit să însuresc degeaba, vorba unui fost amic de generaţie, şeveliura căruia se încăpăţânează să se menţină şi la mature bătrâneţe pana corbului.

După controlul suprem de la Uniunea Scriitorilor, din carte au zburat dialogurile cu Vatamanu, Cărare, Esinencu, Liubomir Iorga, cel cu Esinencu, prea neobişnuit pentru platitudinea de la Uniune, pierzându-se fără urme.

Linia de plutire dar şi Vămile mi-au adus, pe lângă nişte bucurii întârziate, tot felul de necazuri care au împiedicat venirea altor cărţi pe lume. O carte nepublicată la timp se pune, de cele mai multe ori, de-a curmezişul cărţilor care ar fi firesc s-o urmeze.

N-am căutat niciodată să mă răzbun, făcând scut de apărare sau lance de atac din cei care şi-au dovedi înaltul devotament şi fidelitatea ideologică, stând cu ochii pe mine şi scrisul meu. De aceea nici nu se prea ştie despre vămile pe care am avut a le trece de-a lungul anilor. Aceeaşi Linie de plutire a cunoscut mâna-brici a multor redactori de toată mâna. Una, Levandovscaia, s-a apucat să-mi îndrepte zig-zagatele mele propoziţiuni, gramaticalizându-mă după ineptele norme stilistice şi formule literare admise la redacţia literară radio unde îşi modelase, ani în şir, stilistica. Stop! am strigat eu şi am cerut alt redactor. Pe care mi l-au dat, desigur, după ce i-au dat indicaţii să-mi plivească manuscrisul de toate dubiile şi să mă îmbumbe la toţi nasturii (citirea printre rânduri, depistarea bănuitelor

Discobolul

198

aluzii şi echivocuri, descifrarea suspectelor esopisme şi a încifrărilor metaforice).

Şi încă un moment. Redacţia literară Nistru care devenise un fel de filtru sigur prin care, dacă treceai, erai ca şi salvat. Aici însă a fost aici! Bine pus la punct, revista trimite Linia de plutire la tipografie, dar şi (conform procedurii) la obtuza cenzură, zisă LIT, condusă de un oarecare Stelea, pe cât de blajin şi mărginit, pe atât de aservit puterii. Aici, în deplin acord şi armonie cu secţia de ştiinţă şi cultură a cece-ului, romanul este oprit, realitate cu care nu a voit să se împace redactorul-şef Arx. Iv. Cibotaru (se punea la îndoială ochiul cel mai competent al US!) care, în intenţia de a-l face publicabil, îi aplicase deja cea mai calificată revizuire.

Romanul apare peste nişte ani, în 1987. Atunci însă cu aprobarea cenzurii transparente a lui Gorbaciov. Ocazie cu care aveam să descopăr că redactorul Ion Gherman devenise şi mai prudent odată cu schimbarea timpurilor. Om de înaltă carte, Gherman s-a comportat ca un speriat în plină piaţă, sugrumând pagini întregi, mutilându-mi expresiile mai altfel şi chiar scriind pentru mine, ca să mă aducă în albia tradiţional-comună cu care era deprins. Din cele mai bune intenţii… Şi tot din aceleaşi intenţii a ţinut să convingă şefii editurii (Tampei-Gheorghiu) să includă în acelaşi volum şi nişte dialoguri: două romane, şapte dialoguri, cum scrie pe foaia de titlu. Pentru a închide proştilor gura, m-a încurajat bietul redactor, primul prost dovedindu-mă a fi chiar eu.

Sătul de atâtea hărţuieli şi operaţii subterane, am dat a lehamete din mână, lăsând să apară un ghiveci de carte în plină restructurare şi transparenţă gorbaciovistă, 1987.

Iată ce scrie în avizul semnat de cei doi redactori şi aprobat de redactorul-şef al Editurii, dnul Gheorghiu: „Poziţia autorului trebuie să fie fermă, iar atitudinea sa civică – activă. Scriitorul e instanţa supremă care dă verdict eroului, verdict care nu lasă nici o altă interpretare… Or în romanul mai sus pomenit, elementele care se desluşesc sunt însingurarea, plictiseala, ostilitatea faţă de mediul înconjurător… Scriitorul se ocupă de viaţa actorilor şi nu de arta lor interpretativă. Scriitorul zugrăveşte conflicte necaracteristice pentru realitatea noastră. Eroii nu se regăsesc pe sine, nu-şi recuperează integritatea personală, valoarea umană, n-au dorinţa de a evada dintr-o existenţă anostă şi cenuşie. Anostă e viaţa oraşului, anost e teatrul,

Exilul interior

199

anost e procesul de divorţ. Parcă am asista la un faliment total. Nu facem recomandări de soluţii, dar… Am vrea să-l vedem pe Costin luptând… Să se dezvăluie transformările profunde, structurale, de mentalitate. Să fie îmbogăţită substanţa psihico-morală. Subestimarea aspectului social al problemelor a sărăcit conflictul de elementul său social. Eroii trebuie antrenaţi în probleme…

În concluzie, editura consideră că romanul trebuie revăzut esenţial, ţinându-se cont atât de observaţiile menţionate mai sus, cât şi de avizul redacţional al redactorului G. Chiriţă.”

Chiriţă scrie, Chiriţă semnează (a doua semnătură este ilizibilă) pe 11 iunie, 1982, iar redactorul-şef al editurii „Literatura Artistică” tov. Gheorghiu, vizează: Predstaviti 18 iulea, 1982 g. Astfel că dintr-un roman despre ratare şi rataţi mi se cerea să fac un roman despre „transformările profunde, structurale, de mentalitate” pentru care mi se dădea un termen de o lună şi şapte zile!

Aşadar, cenzura venea din absolut toate părţile. Într-un regim totalitar totul era cenzurat. Cred însă că cenzura comunistă putea fi mai puţin totalitară, dacă colegii-scriitori, ajunşi şefi, depuneau mai puţin zel ideologic atunci când li se cerea părerea despre scrisul colegilor lor.

Un tenor-ist cu nume, membru al Comitetului pentru premiile de stat, n-a avut altceva de zis despre volumul „Pentru tine bat…” aflată în concurs, decât că dânsul nu dă premii de stat pentru nişte întrebări.

Propus – în plin proces de democratizare, 1992 – pentru titlul de „Maestru emerit al literaturii”, conducerea democrată a Uniunii de atunci prezintă acte doveditoare doar până în 1982. Ca să se nedumerească cei care aprobau – numai atât?! – şi să fiu dat peste cap. Mişelnicia colegilor de la Uniune au descoperit-o responsabilii de la Sovietul Suprem care, nefiind scriitori, m-au sunat şi mi-au cerut să prezint şi activitatea celorlalţi zece ani.

Ca să nu mai zic de televiziune, care m-a ţinut – cu scurtele intermitenţe din prima fază a democratizării – decenii la rând departe de ecran. Cenzura tovarăşilor Lozan, Usatâi, dar şi a dlui Teleşcu era nemiloasă, ei au făcut şi fac încă tot ce le stă în puteri ca televiziunea naţională să rămână instituţia culturală cea mai bântuită de incultură,

Discobolul

200

analfabetism şi mediocritate profesională şi după ce ni se părea că ne-am democratizat. Ei bine, cândva mai înţeleg, dar acum când avem tineri cu şcoală înaltă şi pronunţie bună, de ce nu-i căutăm, nu-i găsim şi nu-i selectăm pe alte criterii şi, mai ales, de alţi selecţionari decât cei cu aparatul selectiv atât de aservit?! Câteodată, dar numai câteodată, mi se pare că am putea avea şi noi o televiziune de calitate, dar repede mă resemnez, convins că statala noastră televiziune va fi mereu dată pe mâna încuiaţilor la minte şi bâlbâiţilor la gură care ştiu să deteste şi să îndepărteze tot ce-i depăşeşte.

Cred ar trebui să spun ceva şi despre tineri. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de azi n-au motive să-şi pună problema libertăţii, a lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea.

De câtva timp la Uniunea Scriitorilor activează un club literar al celor mai tineri scriitori. Am fost şi eu la două şedinţe. O plăcere să-i auzi! Au toate datele scrisului de calitate. Sunt tineri cu carte, informaţi, n-au complexe, câte unul are şi talent, să-i tot admiri. Un club literar este întâi de toate locul unde se discută despre scris şi literatură. Şi dacă mai apare şi câte un scriitor-doi buni – că ceilalţi apar ca ciupercile de băligar! – nu poate să nu fie o bucurie şi pentru întreaga tagmă scriitoricească.

Aşa că, avante, Dumitru Crudu, botezătorul, şi Nicolae Popa, superbul cronicar al clubului. Dar şi Vladimir Beşleagă, cel care frecventează regulat şedinţele, urmărind şi acum, precum a făcut-o şi în alte vremi, evoluţia tinerilor talente de la noi.

Tuns şi ras de toţi frizerii literari ai regimului, era greu, era imposibil, era peste puterile bietului scriitor să-şi poată apăra şeveliura scrisului. Acum sunt totuşi alte condiţii. Rămânem însă de multe ori nedumiriţi să constatăm că azi se scrie şi se publică absolut orice şi oricum, recurgându-se la tot felul de procedee şi trucaje pentru a atrage, a trezi interesul şi menţine curiozitatea. Este răul cel mai recent ce ni-l oferă libertatea. În acest sens, este necesar ca tineretul să cunoască trecutul, dramele scriitorului din timpul dictaturii comuniste. Iată ce le spun. Instalată în „Casa presei”, odioasa cenzură comunistă, zisă LIT, avea un număr invizibil de cenzori, dovadă că reuşea să menţină sub control ideologic întreaga

Exilul interior

201

viaţă spirituală. Citea şi viziona tot, dar absolut tot – inclusiv inscripţiile de pe ziduri şi garduri – ca să nu-i scape nimic, încât era normal să ajungă să-i scape, până la urmă, principalul. Clătinarea, apoi şi ducerea pe copcă a întregului sistem

Aşa-zisul LIT îşi recruta cadrele dintre cei mai vicleni şi vigilenţi analfabeţi. Strâmbi la minte şi înguşti la judecăţi, pe care nu-i puteai clinti din loc nici cu cele mai socratice axiome. În raza orizontului dumnealor îngust, totul apărea întunecat, anti. De aici şi abundenţa atâtor scrieri sumbre.

Generaţia şaizeciştilor din care fac parte, era ţinută într-un permanent vizor ideologic, dovadă că nu încăpea – ajunse să nu mai încapă! – în cadrul strâmt şi sufocant al realismului socialist moldovenesc.

Azi nu mai există cenzură în sensul tradiţional-sovietic al cuvântului. Există însă un alt soi de cenzură, una mai subtilă, cenzura banului, care te face dependent de gustul, de cele mai multe ori îndoielnic, al omului bogat. Îmbogăţiţi pe cele mai năzbâtioase căi, mecenaţii timpurilor noastre sunt – cu mici excepţii – foarte instabili moral şi au preferinţe perverse. Finanţează tot felul de estradese şi nu reacţionează la ceea ce are alt preţ. De aceea azi cântă atâtea răguşite şi măcină urluială poetică atâţia morăraşi care servesc cu mult elan şi totală dedare interese de gaşcă.

Cândva partidul, acum gaşca! Şi încă un aspect. Cenzura trecea peste toţi, dar absolut peste

toţi, nemilos. Din dialogul cu poetul Bucov, cel mai mare cântător de regim şi adorator de partid, au scos, în ultima fază a cărţii Aici şi Acum, mai multe întrebări cu tot cu răspuns. Care au apărut peste abia unsprezece ani, în 1987, în volumul Pentru tine bat….

Peste tot unde au ajuns – la Nistru, pe la edituri sau prin care alte părţi au zburat din cărţile mele paginile care trezeau suspiciuni. Multe din dialogurile publicate deformat în Aici şi Acum (1976) au apărut apoi, restabilite, în volumul Pentru tine bat… (1987). Ediţia de la Bucureşti a Vămilor (1990) a fost preluată din cartea apărută (1972) la Chişinău pe când se scotea şi trunchia cât le ajungea cerneală. Doar ediţia apărută în 2004 la editurile Ştiinţa şi Arc este

Discobolul

202

mai aproape de original, ceea ce, sper, să se întâmple şi cu Linia de plutire la o eventuală reeditare.

A fost cu adevărat dramatic ca noi, scriitorii de atunci, să ne lăsam mutilaţi – eu până la un anumit punct, alţii din dorinţa doar să apară. Eu mă împotriveam cât mă ţineau băirile să fiu mutilat – dovadă sunt anii de aşteptare pe la editură – alţii, mai deştepţi ca mine, nu-şi făceau probleme de acest soi. Scriau ce mergea şi mergea tot ce scriau pentru că erau în ton cu ideologia. De ce să scriu ceea ce au să te pună să scoţi?! mi-a mărturisit odată I.C.Ciobanu. Din câte ştim acum, marele cândva prozator nu a scris nimic care să nu fie publicat. Dovadă că azi nu se poate alege o singură carte din multa dumnealui proză pe care a scris-o toată viaţa. Cei care au scris mai altfel – chiar dacă au fost mutilaţi – au, mai au ce recupera acum.

Mă gândesc câteodată că povestea masacrării şi restabilirii unei cărţi ar putea fi un captivant subiect de carte mai ceva decât însăşi cartea decimată. Dar să revin la cenzură şi la dispariţia ei. Ea ar trebui înlocuită cu o critică de întâmpiare riguroasă şi severă, care să descurajeze impostura în literatură.

Iată ce zice criticul Ion Ciocanu despre ce-a zis, în lipsa cenzurii, criticul Iulian Ciocan: „Şi dacă până aici ne-am referit la scriitori şi opere despre care noi personal am exprimat opinii diferite de cele ale proaspătului incursionist, e locul să spunem că şi în cazul lui Serafim Saka pe care l-am apreciat chiar şi atunci când Iulian Ciocan zice că a fost ignorat, tânărul confrate în ale breslei critice nu este informat suficient sau – repetăm: şi mai rău! – trece senin pe lângă o literatură critico-literară, bună, rea, e altă poveste! – relativ bogată. Afirmaţiile domniei sale că proza lui Saka „a fost neglijată de critici în perioada sovietică”, că „Saka a fost şi este, aşadar, un prozator neluat în consideraţie”, că „un asemenea roman (ca Vămile – I.C.) n-avea cum să fie lăudat de critica sovietică” sunt o sfidare incalificabilă a adevărului. Putem cădea de acord că despre un talent original şi curajos trebuie să se scrie mai mult şi mai adevărat decât s-a scris în anii 70-80, dar luaţi Biobibliografia scriitorului Saka (Editura Museum, 2005), ca să vă convingeţi pe viu, că atât nuvelele, cât şi romanele Vămile şi Linia de plutire s-au aflat în centrul atenţiei lui Mihai Cimpoi, D. Mănucă, L. Ulici, V. Beşleagă, Ion Holban, V. Teleucă, C. Coblişan, I. Adam, V. Badiu, A. Gavrilov, N. Bileţchi, M. Garaz, V. Senic (şi nu numai sub aspect negativ), A. Ţurcanu şi a

Exilul interior

203

altor critici, dintre care unii polemizând cu confraţii de breaslă în favoarea lui Saka. Aceste lucruri trebuiesc ştiute de orice critic înainte ca acesta să capete dreptul moral să vorbească despre „ignorarea” scriitorului, dacă – bineînţeles – el însuşi, criticul, doreşte să fie crezut şi, mai ales, apreciat.” (Ion Ciocanu, „LA”, 20 aprilie, 2006.)

Ion Ciocanu m-a apărat pe timpurile când era mult mai convenabil să dai în Saka. Dar iată, acum, în plină democraţie, acelaşi Ion Ciocanu semnează o antologie literară şi se conformează, sută la sută, cu indicaţiile date de M. Dolgan. A recuoscut-o chiar dumnealui când l-am întrebat de ce îmi evită numele în istoria sa de literatură contemporană destinată şcolii, singurul loc unde se mai citeşte azi câte ceva.

La radio şi televiziune suntem daţi pe mâna lui Teleşcu, în manuale pe-a lui Dolgan, iar la nivel de politică de stat la judecăţile arhi-incompetente ale lui Stepaniuc!

Dar să revenim la bârsanele noastre. Important într-o viaţă de câine – iar noi am fost, dacă e

vorba de libertatea de creaţie, nişte câini ţinuţi din scurt, în lanţul cenzurii – era să nu te smunceşti mai tare decât te ţinea legătura. Că putea să se rupă şi să nu ştii ce să faci cu libertatea pe care ai obţinut-o lătrând. Asta atunci. Acum când suntem, orice-am zice, liberi să scriem orice, ne lipseşte, totuşi, responsabilitatea în faţa colii albe de hârtie. Bunul simţ ar trebui să fie, în libertate, cea mai bună cenzură, dar de unde bun simţ când banul – acest ochi al dracului, cum i-a zis poporul – a înnebunit lumea şi omul a ajuns să nu vadă decât bani în faţa ochilor?!

Ce să spun, am fost întrebat cum mă simt fără cenzură. Mă simţesc ca un câine în paie uscate. Aservita noastră televiziunea, de exemplu, continuă să nu mă invite, mecenaţilor nu-mi place să le ofer ocazia să mă refuze, aşa că la anul şi la mulţi ani!

Cenzura avea şi un rol formator-deformant: nu-ţi permitea să te lăbărţezi, să pătrunzi cu pixul în zonele vaginale, atât de explorate azi de un fel de literatură. Care însă nu însemnă libertate. Înseamnă mai degrabă iresponsabilitate. Şi, categoric, lipsă de talent.

Discobolul

204

Am crescut de mic copil fără părinţi, n-am cunoscut mângâierea, dar nici frica. Asta mi-a marcat copilăria, viaţa şi scrisul. Motive din care de multe ori nu înţelegeam de ce să nu se poată şi ce se vrea de la mine. Eu nu am scris niciodată special, în ciuda sau de dragul cuiva. Aşa mi-a ieşit. Ceea ce era clar pentru mine a fost că-mi displăceau atâtea şi atâtea, tot timpul deranjându-mă ceva, ia ca să mă clarific, mă apucam de scris. Asta a făcut să mă simţit un descătuşat, în sensul că nu mă autocenzuram atunci când scriam, dar mai ales când vorbeam. Nu am simţit constrângerile cenzorului intern, de care unii nu se pot nici până azi elibera. Poate de aceea am avut parte de foarte multă cenzură externă. De care, slavă Domnului, am scăpat azi cu toţii.

Aşa că este complicat să vorbim despre…optimism.

Exilul interior

205

MIRCEA STÂNCEL

Supravieţuirea de unul singur…

...vedem tot mai mult că nu putem vorbi de scriitori puri, sută la sută, în România,

de scriitori care nu au făcut nici cel mai mic compromis cu partidul, într-un domeniu sau altul.

1. Scriitorul nu avea alt rol, în timpul dictaturii comuniste,

spun asta pentru generaţiile literare care au apărut după revoluţie, decât acela pe care îl aveau şi celelalte categorii sociale: dascălii, inginerii, muncitorii, ţăranii etc., de a susţine, în ultimă instanţă, cu mijloacele scrisului, în cazul său, un sistem totalitar comunist, care-şi propusese să „instaureze” o altă lume în locul celei putrede, ce era reprezentată de capitalism. Pe care comunismul îşi propusese să-l ajungă, şi apoi să-l depăşească... O lume cu o voce unică, cea pe care o contura ideologul şef, în cazul nostru Ceauşescu şi partidul. Toţi banii, toate forţele care instruiau erau folosite numai în acest scop. Nu exista o pluralitate acceptată oficial. Iar scriitorul, care îşi iubea meseria, încerca să supravieţuiască de unul singur. Acolo în intimitatea sa. De fapt, Ceauşescu a şi spus-o, la o întâlnire cu scriitorii, că partidul nu investeşte bani decât în cărţile ce fac servicii ideologiei comuniste. Aceasta era imaginea generală a scriitorului în România de dinainte de 1989. Lucrurile nu au stat, însă, în totalitate aşa. Sistemul de edituri a tipărit, trebuie să o spunem, şi pagini ce nu făceau bine ideologiei comuniste, ce ieşeau din tipare. Sunt şi câteva

Discobolul

206

cărţi… Alteori chiar partidul a permis, se pare, unor scriitori apropiaţi, care, probabil, erau şi consultaţi de acesta pe teme de politică literară, să scrie cărţi mai „liberale”, ca de pildă Marin Predea, Ion Lăncrănjan, Adrian Păunescu etc. Preda, se pare, că a plătit cu viaţa pentru curajul său de a merge prea departe cu critica sistemului. Aici au mai jucat un rol, marele lor talent literar şi şansa acestora unică într-un sistem totalitar. Aici e o întreagă poveste, şi nu e timp pentru aşa ceva. Pe de altă parte, un scriitor ca Paul Goma nu avea dreptul să intre în „labirintul” anilor ’50 până la capăt. Şi nu este cazul, acum, să intrăm în amănunte. Dar una peste alta, cu cât trece timpul, vedem tot mai mult că nu putem vorbi de scriitori puri, sută la sută, în România, de scriitori care nu au făcut nici cel mai mic compromis cu partidul, într-un domeniu sau altul. Cei care au rezistat acestui sistem comunist, cenzurii sale, sunt din ce în ce mai puţini, poate că, în final, îi vom număra pe degetele. Iar cei care au stat de-o parte, trebuie să se dovedească faptul că nu au avut, la rândul lor, legături obscure cu alte instituţii ale puterii, şi nu au dat note informative pentru ca să poată supravieţui ca scriitori. Evident, aici sunt păcate şi păcate, nu vorbesc acum cât de grave au fost ele. Şi nu doresc să introduc o culpă generală, departe de mine gândul acesta. Desigur, unii care citesc intervenţia mea se vor bucura, dar nu pentru ei am scris aceste rânduri.

Nu pot să nu constat, dacă tot am fost întrebat, din punctul meu de vedere, o realitate: dominaţia totală a sistemului comunist asupra tuturor publicaţiilor din ţară. Ea trebuie recunoscută pentru „descărcări” clare şi definitive. Tot conţinutul unei publicaţii literare era învelit cu prima pagină şi ultima, or acestea erau făcute cu un mesaj clar pentru partid. Cu siguranţă că scriitorii puri sunt cei care au scris doar pentru sertar, şi eu cunosc câţiva despre care am mai vorbit. În România nu existau publicaţii neoficiale de literatură. Prin urmare, a fi scriitor sub regimul comunist, şi să publici în presa vremii, era dintru început un accept de „colaborare” pentru a susţine o ideologie, direct sau indirect.

Am, însă, un exemplu de scriitor, e vorba de filosoful Marius Nicolae Marcu, care a făcut tot posibilul să atingă perfecţiunea în acest sens, şi să nu participe cu creaţia sa, cu talentul său, la nici o activitate făcută sub sigla partidului şi a statului comunist. El poate fi un model ce trebuie luat în seamă, atunci când vorbim de condiţia

Exilul interior

207

scriitorului în comunism sau în orice al sistem. Domnia sa nu are pensie, pentru că nu a lucrat nicio zi în „câmpul muncii”, a trăit din activităţi fără nici o implicare socială oficială. Citez din scurta sa autobiografie, care mi-a fost dăruită: „Ca elev, am refuzat încadrarea în „frăţiile de cruce”, chiar şi când a devenit organizaţie de tineret oficială, în 1940, iar apoi, ca student, din 1944 până în 1949, precum şi tot timpul după aceea, am refuzat încadrarea în orice organizaţie comunistă, inclusiv în zisul sindicat, lămurit asupra-i dintr-o broşură a lui Lenin şi din statut. Ca neîncadrat în sindicatul comunist, „câmpul muncii” îmi era inaccesibil, aşa încât n-am avut, pe toată durata dictaturii totalitare comuniste, nici un salariu, şi deci nici o pensie, situaţie în care mă găsesc şi acum, sub prelungirea post-revoluţionară a noului vechi regim”. Şi mai departe: „…ca student al Facultăţii de Litere şi Filozofie – Bucureşti, între 1945 şi 1948, am putut să prezint şi susţin poziţia realismului catolic, iar la obiecţia unui conferenţiar că eu aş fi mai conservator, iar dânşii, mai progresişti, am putut răspunde, fără risc imediat, că eu sunt conservator cu valorile eterne şi progresist cu cele efemere, apoi, însă, ca absolvent, în toamna funestă a reformei, în 1948, a trebuit să refuz examenul comunist de stat, ce a înlocuit pe cel de licenţă”. Şi, ca să nu abuzez de spaţiul oferit, mai dau un singur citat: „Mai târziu, ca elev al conservatorului de muzică din Tg. Mureş […] în cl. a IV-a, refuzând contribuţia, cu un lied de Grig, la festivitatea comunistă de Ziua copilului, declarând d-nei directoare că, în calitate de catolic, nu-mi pot permite să cânt în spectacol cu chipul lui Gheorghiu-Dej pe fundalul scenei, am fost şi de aici exmatriculat, în 1954, fiindu-le frică, precum mi s-a spus, să mă mai ţină, cu astfel de idei, în şcoală, dar asigurându-mă că nu mă vor denunţa organelor de represiune”. Citind şi recitind în ultimul timp aceste pagini, mi-am dat seama că eu sunt păcătos fără drept de apel. Eu am publicat poezii, articole, critică literară, însemnări în presa şi în editurile vremii. Trebuie să spun, de asemenea, că m-am străduit ca paginile pe care le-am publicat să fie, şi să rămână, cât mai aproape de ceea ce este artă. Acum, la trecerea timpului, recunosc că nu am reuşit întotdeauna în demersurile mele literare. Dar asta este o altă poveste.

Discobolul

208

2. Nu am fost un erou! Şi cred că nici nu am stofă de erou. Am refuzat funcţii ce m-ar fi implicat politic. Am făcut tot ce se putea face pentru a fi liber din punct de vedere social şi fără obligaţii politice. Pentru a mă dedica scrisului. Am debutat la începutul anilor şaptezeci, în presă, şi la începutul anilor optzeci, în volum. Douăzeci de ani sub comunism sunt, uneori, a viaţă de om, cu bune şi rele. Şi ei au însemnat o serie de tensiuni interioare ce m-au marcat definitiv. După apariţia primei mele cărţi de versuri, în 1981, în colecţia optzeciştilor, e vorba de Cămaşa de Sare, la Editura Cartea Românească, am avut bucuria ca Europa Liberă, prin Virgil Ierunca, să difuzeze o cronică favorabilă cărţii mele. Acest lucru a creat tensiuni în plus în relaţia mea cu unii oameni ai regimului. Începusem să le simt prezenţa în jurul meu, cu acţiuni negatoare la adresa cărţii mele, cu întrebări ciudate. Nu le dau numele acum. Despre morţi numai de bine. Dar înainte de acest episod, pentru că eram un scriitor care comenta, în toate cercurile pe unde umblam, favorabil poziţiile lui Goma şi Negoiţescu, de la sfârşitul anilor ’70, am fost vizitat de un securist acasă, care se arăta interesat de poziţia mea faţă de evenimentele din jurul marelui prozator şi disident. La afirmaţia mea că Paul Goma a publicat, de curând, în „România literară” un articol, şi deplasându-mă către teancul de reviste din colţul camerei mele de lucru, să-i arăt pagina cu pricina, „vizitatorul” a făcut un gest care m-a speriat în propria-mi casă. S-a ridicat să mă oprească. Nu mai amintesc faptul că mă întâlneam mereu cu el pe stradă, ca din întâmplare...

Din partea mea a fost o luptă pentru supravieţuire în eşalonul literar vizibil, fără a avea un spate asigurat, fără a fi purtat pe braţe de niciuna din cele două forţe ce se confruntau în lumea literară de atunci, în timpul căreia nu ştiu dacă am ales, întotdeauna, cele mai bune soluţii. Mai întâi a trebuit să scriu ceea ce mă definea ca scriitor, (eram, totuşi, purtătorul unui mesaj, oricât de postmodern am gândi, fiecare scriitor scrie, mai întâi, despre ce a primit prin cultură, familie, origini, istorie etc.) şi nu era uşor de scris şi de citit prin cenacluri astfel de „mesaje”, şi cu atât mai mult de publicat. Iar neoexpresionismul îmi venea ca o mănuşă, prin Blaga, Trakl, Gottfried Ben şi mă proteja. Acum, generaţiile actuale nici nu-şi pot imagina, şi cred că nici nu vor să-şi imagineze, timpul infuzat cu marxism. Poeţii aceştia se nasc liberi şi direct cu volumul de versuri

Exilul interior

209

în mână… E adevărat, târziu înţelesesem ce înseamnă marxismul, care nu era doar o negare a unei lumi, în speţă a capitalismului, ci şi o obligatorie participare la distrugerea ei fizică. Eu, trebuie să spun, nu cunoscusem altă lume, nu aveam o imagine din exterior a ceea ce se întâmpla cu mine şi cu lumea în care trăiam, crescusem de copil în solul marxismului, şi şcolile şi cărţile, şi dascălii, şi mediul au avut un efect pe măsură asupra mea, în acest sens. Mă alimentam cu alte informaţii de la un post de radio, şi acesta era Europa Liberă, dar uneori şi de la postul de radio BBC, la câteva mii de kilometri distanţă de mine, pe care le-am ascultat de la cea mai fragedă vârstă… Pe la 13-14 ani trimisesem o scrisoare către acel post de radio, şi asta o făcusem împreună cu un consătean, ca să-mi difuzeze o piesă muzicală din repertoriul Beatles-lor.

A fost o epocă marxistă fără „marxism”, ce permitea, culmea, ca Marx însuşi să fie cenzurat. Nu vreau să spun acum că ideologia marxistă era bună şi trebuie aplicată, numaidecât! Vreau să spun faptul că cele mai multe lucruri despre Marx le-am aflat abia după 1990. Iar în ceea ce priveşte evocarea umanului din epocă, trebuie să spun că am avut şi eu mici derapaje, eu le numesc „beţii cu marxism” şi le tratez, acum, ca atare. Ele ţin de relaţia mea cu umanul din epocă, devenit, cum spuneam, uneori, umanismul din epocă. Sunt unii care nu s-au vindecat de Marx nici azi. De fapt, el este un filozof, care nu s-a mulţumit numai cu atât.

Pe de altă parte, mă văd obligat să arăt că volumul meu de debut, publicat în „valul” de poeţi optzecişti la Cartea Românească, în 1981, a apărut în peste 1200 de exemplare şi s-a vândut într-o jumătate de an. Pe semne că partidul avea un sistem de difuzare a cărţii extrem de eficient. Dorea ca tot mai mulţi cititori să intre în contact cu literatura ce se tipărea pe banii săi. Acum, lucrurile stau cu totul altfel în privinţa tirajelor şi a orientărilor estetice. Poţi să scrii ce vrei, şi dacă ai bani ţi se publică imediat. Eu am depus volumul la editură în 1979 şi el a apărut abia în 1981, şi se pare, acesta a fost un caz fericit. Alţii au aşteptat şi mai mult. E adevărat, nu mi-au intrat toate poeziile pe care le aveam în dosar, sumarul era mult mai mare, şi poeziile îmi erau aşezate într-o anumită ordine, cu cele mai curajoase în faţă. Câteva din ele, însă, au rămas, până la

Discobolul

210

urmă, cu ajutorul lui Mircea Ciobanu, bunul meu redactorul de carte. Ele au fost, însă, puse de renumitul redactor şi important scriitor, într-o altă ordine, ştia el ceea ce eu nu ştiam. Poezia avea un avantaj mare în acest sens, pe care proza nu-l avea. Aşa au apărut poezii ca Omul de plumb sau Echinocţiul dar nu numai.

3. Evident! Dar, trebuie să vă spun, schimbarea nu ar fi fost spectaculoasă. Cred că m-aş fi putut bucura de o altă primire, şi nu ar fi fost puţin. Aveam şansa, ca de la o vârstă tânără, să abordez domenii pe care atunci nu am putut să le ating. Şi nu m-am putut duce, până la capăt, cu ele. Mi-am pierdut timpul cu multe subiecte polemice, cu mârâieli şi icnituri, care nu mi-au făcut servicii. Aveam şansa să citesc cărţi, ce sub regimul comunist nu au putut să apară. Şi, de asemenea, nu era puţin lucru. E suficient să fii atent la ceea ce scriu generaţiile actuale, ca să-ţi faci o imagine despre cum ai fi arătat tu în alte condiţii. Pentru că noutatea ţine de libertate şi nu invers. Pentru că adevărul ţine şi el de libertate.

4. Nu se mai pune acum problema asta. Poţi să scrii orice, în poezie şi în proză, dar nu numai. Şi să publici. Totul este să rămâi scriitor până la capăt. Depersonalizarea e o chestiune ce ţine de construcţia lăuntrică a fiecăruia. Cel fără „morală” rămâne mereu un „alienat”, indiferent de societate. E adevărat, că problema economică joacă un rol mare în viaţa noastră, dar nu este totul. Dar tot ce scrii poate să apară într-o carte. Acum editurile se uită la bani; nu mai intervine cenzura, tu eşti propriul tău „cenzor”. Iar optimismul, de care vorbiţi, nu este o formă a succesului liber, el se moşteneşte asemenea pesimismului. Cel care vede cu un ochi partea plină a paharului şi se bucură, este totdeauna o fiinţă vie, caldă. Şi prezenţa lui este benefică. Eu fac eforturi mari în acest sens…

FLAVIA COSMA

Contribuţia scriitorilor de origine etnică la identitatea culturală canadiană

Canada este o ţară de emigranţi. De când s-a înfiinţat această

ţară, emigraţia înspre ea nu s-a oprit, ba dimpotrivă, este în continuă creştere, începând cu indienii nativi, care şi ei au venit de undeva, continuând cu englezii şi francezii care, luptându-se între ei, au reuşit să ajungă la pace şi să înfiinţeze Canada. Mai apoi, valuri, valuri de emigranţi din toate colţurile acestei lumi, au găsit refugiu şi o viaţă nouă pe tărâmul canadian, în aşa fel încât astăzi marile oraşe canadiene cum ar fi Toronto, Montreal, Vancouver sau Calgari, la fel cu altele mai mici, au ajuns să aibă mai mult de cincizeci la sută din populaţie constituită din visible minorities. Ce înseamnă visible minorities? Din minorităţile vizibile fac parte toţi acei oameni care nu aparţin rasei caucaziene. In Toronto, eu am lucrat timp de peste 25 de ani la o televiziune multilinguală ce a început prin a transmite emisiuni în 24 de limbi şi care la ora actuală transmite în 54 de limbi, pe două canale, unul Asiatic şi unul pentru toţi ceilalţi care nu sunt de limbă engleză sau franceză. Tot timpul se adaugă aici noi emisiuni, în toate limbile acestui glob. Şi atunci cum să vorbim despre cultură într-o ţară unde diversitatea este atât de mare încât nu găseşte de multe ori puncte de sprijin comune? Totuşi politica guvernului canadian a făcut din Canada un experiment unic în lume. Noi nu refuzăm diversitatea aşa cum o fac vecini de la sud care declară că la ei societatea este un Melting Pot, adică ai venit de unde ai venit, dar te amesteci aici cu noi, şi dacă vrei să ajungi unde vrei să ajungi, trebuie să îmbrăţişezi întru totul modul de viaţă american. In Canada diversitatea se celebrează, guvernul face eforturi

Discobolul

212

extraordinare pentru a menţine această diversitate în cultură, şi nu numai pentru a o menţine dar şi pentru a o dezvolta. In celelalte arte, cum ar fi artele plastice, muzica, dansul şi aşa mai departe, limba nu are chiar atâta importanţă. Pentru că daca eu sunt un pictor, treaba mea ce limbă vorbesc, mă exprim prin picturile mele, sau un sculptor se exprimă prin sculptura lui, dansatorii şi muzicienii la fel, dar ce te faci cu scriitorii ale căror unelte de exprimare artistică sunt cuvintele? Şi care, împinşi, cum am zis, de evenimente mai mult sau mai puţin tragice, au fost nevoiţi să înceapă a trăi din nou într-un mediu şi într-o limbă care le este străină. In Canada se fac eforturi pentru integrarea acestor scriitori, şi aş începe prin a menţiona organismele guvernamentale şi nonguvernamentale care vin în întâmpinarea acestora. Iată câteva exemple concludente: Există în Toronto o asociaţie care se numeşte Diaspora Dialogue. Aceasta asociaţie ne oferă în fiecare lună un spectacol literar în diverse limbi. Bineînţeles că trăsătura de unire a acestor spectacole este limba engleză. Bineînţeles că acele scrieri trebuiesc traduse. Şi pentru asta se fac eforturi foarte mari. La nivel guvernamental există un Consiliu Federal al Artelor cu sediul la Ottawa şi câte un Consiliu Local al Artelor în toate provinciile. Aceste consilii ale artelor au diferite secţiuni. Una dintre ele se ocupă cu granturi pentru traducere în limba engleză sau franceză. Mă aflam în Canada de câţiva ani, scriam în limba română şi nu prea aveam vreo şansă să mă manifest în vreun fel, deoarece comunitatea românească era mică şi foarte divizată; la ora aceea exista o politică de stat în România care urmărea să divizeze pe cât era posibil, comunităţile româneşti din străinătate, o greşeală capitală care se reflectă până în ziua de azi în starea comunităţilor româneşti din America şi din alte părţi. Deci comunitatea română cădea din planurile mele, mai ales că noi românii eram cu toţii paranoici. Fugeam unul de altul, ca şi cum am fi rămas tot în România. Nu aveam încredere, nu ne deschideam sufletele, nu reuşeam să ne facem prietenii, pentru că spectrul ameninţărilor care m-au urmărit ani de zile în Canada, cele de felul „Mâna revoluţiei este lungă”, se găsea pretutindeni, mai mult sau mai puţin vizibil. Unele dovezi practice a acestei atitudini a guvernului român le-am avut şi eu de nenumărate ori, pentru că lucram într-o televiziune multilinguală şi pentru că ambasada şi consulatele româneşti tânjeau să fie reprezentate în această

Scriitori români în Canada

213

televiziune. De ce? Ca să-şi proiecteze filmele propagandiste despre Ceauşescu la ziua pompierilor, Elena Ceauşescu împărţind daruri copiilor şi altele de acest fel. M-am opus cu străşnicie înfiinţării unui program românesc comunist de televiziune în Toronto şi am suferit consecinţele. Nu am să intru în amănunte pentru că nu asta e important. Important este că la ora aceea situaţia mea în legătură cu limba în care scriam era dezastruoasă, şi în legătură cu limba în care nu scriam, era şi mai dezastruoasă, căci eram şi eu un emigrant care trebuia să-şi construiască o viaţă pe un teren străin şi uneori ostil, iar lecţiile de engleză erau atunci un lux pe care nu puteam să mi-l permit. Ce s-a întâmplat? Guvernul canadian mi-a oferit o sumă, care în contextul de atunci era substanţială, pentru traducerea unui volum de versuri în engleză. Prima mea carte, publicată în Statele Unite in 1992, a apărut cu ajutorul guvernului canadian. Au fost probleme nenumărate, căci banii stăteau în cont şi nu găseam traducător. Era foarte greu să găseşti un traducător de literatură din română în engleză cu care să lucrezi. Şi mă gândeam s-o las aşa în Voia Domnului. Şi într-adevăr, Voia Domnului s-a împlinit, căci la un moment dat, din pură întâmplare, am intrat în contact cu un profesor universitar din Hartfort Connecticut, Dr. Don Wilson, care nu ştia un cuvânt în româneşte dar era un pasionat de poezie şi traducea, chiar dacă nu ştia, din latină, din bulgară, din mai toate limbile ce se înfăţişau în preajma lui. Aşa că noi doi, eu cu engleza mea limitată şi el cu româna lui egală cu zero, am construit această carte, 47 Poems, care a luat un premiu pentru traducere de poezie foarte important în Statele Unite, un premiu, ca să înţelegeţi mai bine, egal cu Pulitzer Prize, şi care a deschis o mulţime de porţi pentru acest volum şi pentru mine; au existat câteva edituri universitare care au dorit să mă publice, şi în sfârşit a fost una, (Texas Tech University Press), care chiar a reuşit. Deci, vorbeam de Diaspora Dialogues, acolo unde sunt prezentaţi iubitorilor de literatură poeţi şi prozatori emigraţi în Canada din toate colţurile lumii, şi care, însoţiţi de un traducator literar de limbă engleză, citesc din operele lor. Nu numai atât: Există Centre ale Scriitorilor şi Traducătorilor, cum ar fi la Banff in British Columbia, sau în Quebec, şi mi se pare chiar şi în Toronto, unde scriitorul care nu scrie in engleză este secondat de un traducător de limbă engleza sau franceză. Şi ei stau amândoi în aceste rezidenţe,

Discobolul

214

trei, patru săptămâni, cât e nevoie, până când din colaborarea lor apare o traducere. Este un efort pe care-l plăteşte guvernul, consiliile artelor, etc. Pe urmă, în sprijinul presei etnice funcţionează o asociaţie a jurnaliştilor etnici (există ziare şi reviste literare în toate limbile vorbite în Canada.) Această asociaţie se numeşte Canadian Ethnic Media Association, unde contribuţia bănească a fiecărui membru este minimală dar Media Pass-ul îţi dă acces absolut peste tot în lume la toate muzeele, la toate spectacolele şi manifestările culturale la care vrei să asişti. Nu este puţin. După aceea, ca şi în România, există PEN Canada. Aceştia au mandatul să ajute scriitorii care se află în închisori, şi să încerce a-i scoate de acolo, şi nu numai atât; în momentul eliberării lor, îi ajuta, dacă sunt interesaţi, să emigreze în Canada. Şi de aici începe voiajul acestor scriitori pe solul Canadian. Este foarte important de menţionat faptul că dacă eşti un scriitor care nu vrea sau nu poate să facă saltul la a scrie în limba engleză sau franceză, nu eşti lăsat să dispari în pace. Te vor susţine toţi, şi te vei simţi apărat, şi singurele tale probleme rămân problemele tale interioare, dubiile tale cu privire la ceea ce vrei să faci, dar în rest găseşti sprijinul comunităţii scriitoriceşti în proporţie de sută la sută. Mie îmi place să spun când le vorbesc studenţilor din Canada, că mă simt 100% canadiancă şi 100% româncă. Şi ei înţeleg foarte bine ce vreau să spun. Pentru că într-o sală de clasă, dacă există şapte albi, restul sunt de toate naţionalităţile şi culorile. Şi toţi învaţă să se respecte reciproc, să-şi construiască viaţa după un model, aş spune universal. Sunt şi eu membră într-o altă asociaţie care se numeşte Passages to Canada. Pentru că cea mai bună formă de a construi o societate care să trăiască în armonie, deşi diferenţele sunt enorme, este educaţia. Noi, cei de la Passages to Canada, suntem disponibili tot anul, dacă suntem chemaţi la şcoli, la universităţi, la aziluri de bătrâni, la mănăstiri, la adăposturi pentru femei bătute şi în alte locuri unde te duci şi vorbeşti despre experienţa ta de emigrant, adică le explici de ce ai plecat din ţara de baştină, care era situaţia, ce te-a determinat să faci pasul acesta, precum şi despre experienţa ta canadiană. Ni se pun multe întrebări, şi copii in general sunt extrem de curioşi, mai ales în legătură cu regimurile totalitare. O întrebare care m-a făcut să zâmbesc a fost dacă regimul comunist din România ne dădea voie să avem animale, ca de exemplu câini sau pisici pe lângă casă. Lumea nu ştie, şi mai ales copiii nu ştiu despre aceste

Scriitori români în Canada

215

regimuri, ei cred că toată viaţa se desfăşoară aşa, între discotecă şi chiulul de la şcoală, nu, realitatea este diversă şi există lucruri în lume despre care ei trebuie să ştie. Pe urmă, foarte importante de asemeni, sunt poveştile despre transfugi, nenumăratele aventuri, care mai de care mai dramatice, complet diferite una de cealaltă. Cum au reuşit unii să treacă de partea cealaltă, pe unde au reuşit să treacă, cum n-au reuşit alţii să treacă, cum au fost prinşi şi trimişi înapoi, trimişi înapoi chiar din lagărele de refugiaţi unde ajunseseră, fiindcă nu îndeplineau anumite condiţii cerute de Organizaţia Naţiunilor Unite. Si toate aceste istorisiri constituie o moştenire, si toate aceste moşteniri constituie Canada. Să nu uitam, v-o spun şi vouă, chiar dacă locuiţi aici în România, dar poate mai ales pentru că locuiţi aici în România, uitarea se aşterne peste ceea ce nu vrem să mai ştim. Să nu uitam, şi să ne amintim din când in când, de acei tineri care au visat să ajungă liberi, şi n-au ajuns niciodată. Să nu uităm de părinţii lor care se întreabă şi acum: „Ce s-o fi întâmplat cu băiatul meu sau cu fata mea? Pe unde or mai fi ei? Pe ce fund de mare or mai fi zăcând?” Dacă vă mai amintiţi întâmplarea zguduitoare cu cei trei români care au fost aruncaţi peste bord chiar de pe un vas chinezesc, pentru că acel căpitan nu vroia să plătească amenda de 5000 de dolari pe care guvernul Canadian o percepea celor care au clandestini la bord. Erau şi ei nişte tineri, erau români, erau într-un fel apropiaţii noştri, numai o clipă vă rog să vă gândiţi, cum s-a petrecut moartea lor, cât de mult timp le-a trebuit pentru ca să dispară din această lume, aruncaţi acolo în mijlocul oceanului, necunoscuţi, şi uitaţi. Da, uitarea. Nu trebuie să uităm, nu avem dreptul să uităm, trebuie să ne oglindim în trecutul nostru, fiindcă dacă nu facem asta, vom avea surpriza să aflăm că cine n-are trecut nu are nici viitor. Este important să privim chiar adevărurile care ne supără, în faţă. Că n-o să ne supere mai rău, ci dimpotrivă, o să ne dezlege de lucruri de care nici nu ştiam că suntem legaţi.

Revenind la societatea canadiană, ea este caracterizată printr-o mare toleranţă faţă de tradiţiile şi obiceiurile celor care vieţuiesc în ea. Pe de altă parte, o persoană care ajunge pe la mijlocul vieţii în Canada, şi care vine dintr-o ţară unde a trăit cu totul altfel, în cu totul altă ordine a lucrurilor, aceea persoană este obligată să se adapteze. Este obligată să facă jumătatea lui de drum, înspre societatea asta

Discobolul

216

primitoare care i-a acordat o a doua şansă în lume. Mă gândesc acum cu regret la un fapt divers petrecut la începutul acestui an, şi care din nefericire nu se mai poate repara, o familie de musulmani din Pakistan avea o fată de 16 ani care a refuzat să poarte fularul specific credinţei musulmane la şcoală, pentru că avea 16 ani şi pentru că vroia să fie la fel cu colegele ei de clasă. Şi din acest refuz şi din această încleştare de atitudinii şi opinii în acea familie, într-o bună dimineaţă s-a produs tragedia. Tatăl fetei a pândit-o la poarta şcolii, a luat-o în maşina personală, a dus-o acasă şi a strâns-o de gât. Si toate astea numai pentru un fular pe care copila a refuzat să-l mai poarte. Acest lucru ne-a cutremurat pe toţi, de la guvern la scriitori, la omul de rând. Pentru că o nedreptate sau o tragedie ca asta nu te lasă indiferent. Şi toţi ne gândim cum şi ce să facem ca să nu se mai întâmple lucruri de acest fel. Acea familie e distrusă, fraţii fetei au intrat şi ei la închisoare fiindcă au încercat să acopere fapta tatălui, fără a mai vorbi de mama lor, a cărei viaţă s-a oprit aici. Ce vreau să spun prin asta, este că nu există loc perfect în lume. Ce vreau să spun prin asta, este că trebuie să facem un efort cu toţii dacă vrem să ne înţelegem între noi. Şi rămâne de datoria scriitorului să reflecte aceste zbateri, şi în mod tangenţial, dar foarte important, să contribuie prin ceea ce face el la instaurarea armoniei şi a păcii acolo unde se află, în opoziţie cu dezacordul, războaiele, şi alte nenorociri, de care lumea este plină.

Despre literatura canadiană nu se poate vorbi simplu, ca despre două tendinţe literare, una engleză şi una franceză, şi cu asta să încheiem subiectul. Este o literatură extrem de complexă, este, dacă vreţi şi puteţi să vă imaginaţi, un curcubeu care dintr-o dată s-a transformat într-o floare. Ea străluceşte, dar numai dacă o ajutăm să rămână o floare. Aş vrea să vă amintesc un lucru: Canada a dat şi mai dă lumii scriitori de origine etnică foarte valoroşi, dintre care aş menţiona: Michael Ondajee, George Elliott Clarke, a cărui carte de poezie în limba română, Poeme Incendiare, am tradus-o eu, Pier Giorgio De Cicio, Nino Ricci, Marie Uguay, Priscilla Uppal, David Lee, şi alţii, pentru că dacă te uiţi cu atenţie la un scriitor canadian de succes, o să vezi imediat de unde provine el. Şi o să vezi imediat toate rădăcinile ancestrale ale acelui suflet, aduse şi transpuse pe continentul american. Un scriitor venit din India sau de pe continentul sud-asiatic, va avea o fluenţă în a descrie viaţa, absolut

Scriitori români în Canada

217

miraculoasă. Darul de povestitor, rădăcinile întortocheate şi mătăsoase ale acestor vechi culturi se prezervă în operele scriitorilor actuali şi strălucesc, fascinând publicul cu magia lor orientală. Un scriitor originar din China are cu totul altă structură a inteligenţei, dar scrierile lui, şi mai ales în poezie, sunt limpezi ca un izvor de munte. Atâta lipsă de artificii, atâta putere de condensare, atâta corectitudine în a vedea până în străfundurile acelui poem! Este absolut uimitor să te afli în faţa unei opere care deşi s-a produs in Canada, vine de atât de departe. Mă simt extrem de norocoasă, şi sunt recunoscătoare pentru experienţa mea canadiană. Căci în loc să mă duc la o bibliotecă mare şi să încep a răscoli prin toate rafturile după vreo informaţie, ies pe stradă că le găsesc acolo pe toate. Citesc ziarele, asist la lansările de carte ale compatrioţilor mei, şi dintr-o dată lumea se transformă într-un Global Village (Sat Global). Aş vrea să vă dau un exemplu al acestei diversităţi citind un poem scris de George Elliott Clarke acest Afro-Canadian, membru al Ordinului Canadei, poet şi profesor de literatură canadiană la Universitatea din Toronto, în traducerea Flaviei Cosma

III ii Toate poemele mele sunt uitate deja, O, cititorule! Versurile mi-au fost smulse, forfecate sau meliţate pintre ascunzişuri de stânci; Unele rânduri au fost –ce-i drept – incendiate în sobe; Un profesor de liceu mi-a spus că s-a chinuit îndelung Până să le arunce la gunoi, dar erau prea imorale ca să le poată folosi. Avea dreptate. Îmi recunosc păcatele; În primul rând sunt un mincinos notoriu… Nici un copil nu trebuie să mă citească! Unele versuri sunt încastrate în gheaţă (mai cu seama cele scrise pentru o târfă); Altele-au fost zvârlite-n pubele de către amanţi şi foşti amanţi furioşi; Din păcate, nici-un vers de-al meu nu stă bine lângă o floare; Unele dintre cele mai reuşite lucrări ale mele Au fost publicate de magazine literare bohemiene,

Discobolul

218

Ştiţi, acele jurnale, mâncate –cu mare poftă- de gândacii de bucătărie. Ce bine era dacă unele versuri mi-ar fi fost

zaharisite şi învelite în ciocolată! Ce bine era dacă altele ar fi prezis corect

mersul acţiunilor la Bursă! Acesta este un exemplu al post-modernismului Canadian.

Bineînţeles că autorul fiind reprezentantul unei etnii şi urmaşul unor sclavi fugiţi din Statele Unite şi ajunşi în Nova Scoţia, va rămâne un înverşunat apărător al etniei afro-americano-canadeze. Ce m-a determinat pe mine să traduc din acest autor, ţinând cont că poeziile noastre nu se prea potrivesc nici ca temă nici ca interpretare poetică, a fost faptul că durerile noastre, experienţele noastre profunde, adâncurile inimilor noastre sunt aceleaşi; l-am înţeles, mă înţelege, şi colaborăm într-un spirit de admiraţie reciprocă şi un mare respect pentru operele noastre poetice respective.

Iată un alt exemplu din poezia lui George Elliott Clarke: Negaţie Le nègre, respins, negat şi costeliv, c’est moi: Un provincial de culoarea whiskey-lui, necioplit; Gura mea searbădă scuipând doar minciuni, vomă poetică, Scripturi nemestecate. Obraznicul Majestăţii Sale Regina, Nofaskoshan Negro, vreau să zic, Tocmai eu să merg înainte strălucind în loc să mă las murdărit, Tocmai eu să desfac poezia în bucăţi, ca pe o inimă. În ochii voştri obrazul meu negru trebuia să prefaţeze asasinatul. Cartea de versuri Poeme Incendiare a fost publicată de

Editura Cogito din Oradea în anul 2006. Am avut onoarea să vin în România împreună cu poetul pentru a lansa cartea, cu un deosebit succes, în cinci oraşe ale ţării. Publicul român a primit cartea cu entuziasm, admiraţie şi curiozitate. Trebuie să menţionez că atât traducerea acestei cărţi cât şi călătoria noastră în România au fost finanţate de către Guvernul Canadei prin Consiliul Artelor din Canada.

DIANA STREZA CANTACUZ

Timp şi spaţiu la Liviu Georgescu (Transatlantice) The writer who has taken part in „Monday’s Gathering”, Liviu

Georgescu outlimits the boundaries drawn by the 80’s into another cultural and geographic space ( U.S.A), commiting himself to the post-modernist adventure, as in the theory of Ihab Hassan. The writing Transatlantice sets forward the portrait of the post-modern man characterised by the attributes of becoming: skepticism,conscience of ephemeral, fragmentarism, knowlegde of the earthly. Henceforth, the melancholy part of his speech, perceived in the twofold position of the self, in time ( sensed lucidly due to the conscience of the degradable, which corrodes the essence of things and announces the sunset) and in space ( which has become the support of the initiatic quest of the self towars the spiritual centre of orthodoxy: Mount Athos). The post-modernist accents of the writing are interwoven with expessionist elements (apocalyptic outlook, hope).

„Literatura modernă încorporează tendinţe cu adevărat

proteice”1, acest lucru fiind prefigurat de către Ch. Baudelaire, care a simţit necesară o înnoire a expresiei liricului, viziune care a fost aplicată şi în celelalte genuri literare (epicul, dramaticul). Literatura postbelică transcrie criza conştiinţei frământate de imaginile nesfârşite ale realităţii iluzorii. La noi, această tensiune existenţială este dublată de situaţia istorică, de orânduirea socială a comunismului. În acest sens, unul dintre paşii decisivi spre crearea unui aşa numit turn de fildeş este marcat de constituirea, la Bucureşti, a „Cenaclului de Luni”, al cărui mentor a fost Nicolae

1 Dan Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p. 9.

Teme la alegere

220

Manolescu. Criticul literar a adunat în jurul său scriitori precum: M. Cărtărescu, Fl. Iaru, L. Georgescu, venit mai târziu. Manolescu a mizat pe acest scriitor, caracterizându-l ca fiind „puternic, original şi profund”, „raportabil la Arghezi”; acesta chiar îi semnează trei prefeţe la tot atâtea cărţi de poezie, lucru pe care criticul nu l-a mai făcut cu niciunul dintre foştii săi discipoli.

Liviu Georgescu este un scriitor „atipic”, după cum l-a caracterizat Nicolae Manolescu, pentru direcţia promovată de „Cenaclul de Luni”, căci, plecat în S.U.A. în anul 1990 şi nemaiavând contact direct cu ideile lunediştilor, „depăşeşte optzecismul manierizat […] pentru a se consacra aventurii post-moderniste, asimilată pe cont propriu şi trăită realmente”1. Astfel, abia în 1998, se hotărăşte să publice un editorial cu poeme, Lumină Lină (apărut la New York). Totuşi, volumul de debut este considerat Călăuza (Botoşani, 2000), care, deşi are câteva accente ale lunedismului („textuări”, „lumea ca frază”, „deşeuri de cuvinte”2), aduce în prim plan demonia imaginii ce a marcat omenirea. Următorul volum de versuri, Solaris (New York, 2002), dezminte, după părerea lui Cristian Livescu, influenţa argheziană (pe care mizase N. Manolescu) atestând „continuitatea avangardismului şi hipermodernismului”3. Ochiul miriapod (Bucureşti, 2003) aduce în prim plan marile prăbuşiri ale lumii (accentul căzând pe descrierea revoluţiei române din 1989, la care autorul luase parte ca simplu cetăţean). Volumul Orologiul cu statui (Botoşani, 2004) marchează îndepărtarea definitivă de ideile lunedismului („poezie atipică pentru latura lunedistă”4), accentul căzând pe „mobilitatea perspectivelor, un fel de stare continuă de izotopie a sinelui, care se depotenţează, se destructurează o dată cu emisia viziunii, pentru a se regăsi/ recompune într-un loc spre care converg vectorii poeticităţii”5. Celelalte volume de versuri marchează aceeaşi îndepărtare de latura lunedistă şi apropierea de postmodernismul teoretizat de Ihab

1Cristian Livescu, Un post-modernist veritabil: Liviu Georgescu, în „Convorbiri literare”, septembrie, 2005, p. 36. 2 Ibidem, p. 35. 3 Ibidem, p. 37. 4 Dan Bogdan Hanu, Lentila expresionistă a lunedismului, în „Convorbiri literare”, noiembrie, 2005, p. 63. 5 Ibidem.

Discobolul

221

Hassan; astfel, lumea este văzută ca „o apocalipsă, dar una «veselă»”1, marcată de „estetizarea completă a existenţei”2. Totuşi, critica literară (Al. Cistelecan, Gh. Grigurcu, D. B. Hanu) observă orientarea, totodată, spre expresionism: „Scriitorii de apocalipse sunt naturaliter expresionişti. Ei au vedenii atât de drastice şi de imperative încât nu pot să nu abuzeze de o scriitură materializată, ce corporalizează impetuos, de nu de-a binelea năprasnic, himerele ce le trec pe dinainte.”3; scriitorul propune un „discurs în pasta căruia îşi dau întâlnire materiile cele mai felurite, plasat la intersecţiile expresionismului cu avangarda”4; tipic expresionismului este finalul care „enunţă această unitate în transcendenţă”5.

În acest context, Transatlantice, deşi e o carte scrisă în proză, propune aceleaşi coordonate trasate în volumele de poezie: viziune originală asupra perceperii fenomenului istoric, meditaţie determinată de periplul eului cu conotaţii iniţiatice. Scriitorul alege călătoria ca pretext pentru a sonda adâncurile propriei fiinţe. Imaginea călătorului se reduce, parcă, la ochi (organ de luare în posesie a exteriorului, care e interiorizat în scopul analizei şi valorificării datelor realului) lucid fiind că subconştientul uman comunică în mod tainic cu cel universal. Acest ochi desintetizator poate vedea „panorama deşertăciunii”6: „Prin luneta întoarsă vezi urzeala imperiilor/ vezi cariul săpând milenar în pereţii de lut/ şi mătase în pietre: pasul şi masca de aur”7 - această idee este prefigurată în volumul de versuri Solaris („aud cântecul viermelui în umbră”, poezia Plutiri de deşeuri biologice). Astfel, Liviu Georgescu se dovedeşte a fi un „fiu fidel al unui răstimp istoric”8, ilustrând „aspectele unei panorame ce cuprinde «vârsta de aur» şi dramatica ei abolire”9. Latura expresionistă a discursului de aici derivă.

1 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 106. 2 Ibidem, p. 103. 3 Al. Cistelecan, Al doilea top, Braşov, Editura Aula, 2004, p. 108. 4 Gh. Grigurcu, Expresionism & Avangardism, în „România literară”, nr. 9, 9 martie 2005, p. 9. 5 Dan Bogdan Hanu, op. cit., p. 64. 6 Liviu Georgescu, Transatlantice, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007, p. 37. 7 Ibidem, p. 5. 8 Gh. Grigurcu, op. cit., p. 9. 9 Ibidem.

Teme la alegere

222

Apocalipsa, după acest scriitor, apare ca un „vacarm aglomerat de grozăvii înfricoşătoare”1, care se întâmplă în mintea omului. Viziunea apocalipsei este dependentă de reprezentările timpului ilustrate prin motivele-i literare specifice: carpe diem (aplicabil prezentului, căci, în general, omul trăieşte cu iluzia eternităţii), fortuna labilis conjugat cu vanitas vanitatum (determinat de meditaţia eului asupra efemeritaţii sorţii umane – „ruine”) şi fugit irreparabile tempus (având rol conclusiv al meditaţiei).

Produs al spiritului, meditaţia asupra timpului face privirea călătorului să înţeleagă mai bine lucrurile şi să pătrundă mai adânc, depăşind astfel mediocritatea imaginii; „îndeletnicirile spre devenire”2 sunt lăsate deoparte de acest călător în timp şi spaţiu. Deci, gândul devine un „miriapod” (volumul Ochiul miriapod), care porneşte din prezent pentru a ajunge la originea istoriei. Viziunea „omului recent”3 asupra trecutului e una desintetizatoare, devalorizantă, datorită gândului lucid, care nu se poate îndepărta de conştiinţa existenţei cariului, ce roade esenţa lucrurilor prefigurând apusul.

Chiar dacă eul meditativ nu vede nicio cale de salvare din teluricul efemer, totuşi salvarea sufletului este determinată de răsucirea organului dinspre preocupările tărâmului devenirii înspre „măreaţa strălucire a ceea-ce-este-cu-adevărat”4. Adevărul este identificat în Transatlantice de capacitatea de a cugeta, divină în esenţa ei, ilustrând calea de salvare a călătorului meditativ din transformarea devalorizantă a timpului. Nota de pesimism lucid şi rece, pe care o lasă textul, înlătură această posibilă interpretare şi aduce, în prim plan, imaginea omului post-modern, care nu mai cunoaşte semnificaţia cuvântul „speranţă” în salvarea de materialitatea strivitoare. Deci, cartea propune un portret al omului postmodern, caracterizat prin „atributele seriei ontologice a devenirii”5: scepticism, conştiinţa efemerităţii, fragmentarismul, cunoaşterea vizând exclusiv lumea sublunară. În acest context, se dovedeşte potrivită afirmaţia lui D. D. Roşca: „fericirea nu e,

1 Cristian Livescu, op. cit., p. 37. 2 H.-R. Patapievici, Omul recent, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 19. 3 Ibidem, p. 20. 4 Ibidem. 5 Ibidem, p. 25.

Discobolul

223

desigur, pentru toţi oamenii direct proporţională cu gradul de plenitudine interioară ce-l poate realiza cât mai neîntrerupt o viaţă. Au fost şi sunt inşi pe care plenitudinea de care este vorba îi orbeşte şi care găsesc că ating treapta cea mai înaltă de fericire în vidul sufletesc cel mai complet posibil…”1.

Lentila călătorului „fixează temporalitatea cu ajutorul numerelor”2; întoarcerea imaginară în trecut e prilejuită de anumite vestigii istorice, care vorbesc despre epoci apuse, structurate în ani. Astfel, timpul nu mai apare ca pură durată, ci ca un „timp spaţializat”3, mecanic, caracterizat prin succesiunea clipelor, măsurate convenţional şi nefiind o Realitate, ci o înţelegere subiectivă a realităţii: „istoria îşi plăsmuieşte realitatea din literatură”4, “trăim livresc”5, “lumea există sau nu există, deşi ne ghidează zilnic şi scrie în noi, ca pe o tabula rasa violente impresii cu febra şi nebunia lor, mintea şi sufletul există şi nu există, sunt doar succesiuni de fapte şi idei, percepţii suprapuse legilor, simple asociaţii, lipsite de adevăr”6. Literatura, artă a ficţiunii convenţionale, aduce, aici, în discuţie, latura fadă, nefirească a existenţei, platitudinea vieţii umane, care se reduce la simple impresii lipsite de consistenţa conectării la Real (o istorie ce transcrie viaţa îndepărtată de Centru7). Totuşi, această existenţă materială nu este îndepărtată în totalitate de centru deoarece „omul care a optat pentru o existenţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios”8, deoarece, pentru fiecare, mai există locuri privilegiate, diferite de celelalte; M. Eliade afirmă că acestea sunt locuri unice, „sfinte”, care fac parte din universul personal. Liviu Georgescu propune şi el astfel de locuri (vestigiile istorice), care întruchipează spargerea omogenităţii spaţiului profan prin raportarea la trecut, prin meditaţia asupra timpului. În acest sens, istoria devine

1 D.D. Roşca, Existenţa tragică, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1968, p. 10. 2 H.-R. Patapievici, op. cit., p. 47. 3 Ibidem. 4 Liviu Georgescu, op. cit., p. 22. 5 Ibidem, p.26 6 Ibidem, pp. 19-20. 7 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 27. 8 Ibidem, p. 19.

Teme la alegere

224

sinonimă cu soarta omului. Destinul umanităţii se reflectă în fiecare traseu individual: iluzia eternităţii este întreţinută de impresia fiinţării absolute a clipei prezente; ochiul călătorului scrutează lucrurile a căror esenţă (ruină) vorbeşte despre vremelnicia lutului. Idolii trecutului (regii, eroii), palatele, cetăţile au ajuns amintiri, vestigii istoticepe care le admiră turiştii ancoraţi într-un univers subjugat de „potopul de informaţie”1.

Spaţiul este privit printr-o „lunetă întoarsă”2, care este unul dintre motivele importante ale cărţii. Luneta micşorează spaţiul amestecându-i contururile („trăim într-o imensă baclava”3) şi surprinde esenţa existenţei umane – trecerea prin timp: „Printr-o lunetă întoarsă lucrurile se micşorează cu o viteză ameţitoare, casele devin boabe de piper, râurile se strâng ca nişte vinişoare pe mâna zeului, munţii sunt mărgele şi vulcanii gâlgâie cu strigăte piţigăiate în gâtlejul pitpalacului. Am pătruns cu viteză uluitoare prin porţile oraşelor. Erau aceleaşi oraşe, aceleaşi memorii, aceleaşi dorinţe şi semne, cei bătrâni priveau lipiţi de zid cum cei tineri treceau în sens invers timpului pe care ei îl parcurseseră până atunci. Îi vedeau fericiţi, cu micile lor împliniri şi nenorociri, iubindu-se în parcurile pline de magnolii. Prin ţesătura de turnuri şi ziduri care se vor prăbuşi, puteau să vadă trecutul ca o amintire transformată în dorinţă. Cu cât îmbătrâneau, dorinţa devenea mai ardentă, fier înroşit în pieptul golit de patimi mărunte.”4. Astfel, naratorul apare în „ipostaza de cronicar […] al unor împrejurări care, trecute prin alambicul imagistic, îşi degajă figura ascunsă, delirantă, orientată spre acea supra-personalitate emblematică a creaţiei expresioniste”5. Similare sunt versurile „ei construiau palate şi catedrale, mergeau în cruciade/ tu construiai circul foamei pentru ochii trişti şi hămesiţi/ mutai biserici în cer/ fugăreai cârtiţele prin galeriile lor gesturi frânte peste păianjenii zilei…”. Această ipostază de cronicar este completată cu aceea de arheolog, ce surprinde esenţa lucrurilor, trăieşte întoarcerea imaginară în trecut, cu scopul de a se elibera de sub tirania prezentului prins în chingile nonvalorii (kitsch, simulacru,

1 Liviu Georgescu, op. cit., p. 15. 2 Ibidem, p.7. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Gh. Grigurcu, op. cit., p. 9.

Discobolul

225

informaţie). Viziunea capătă un „realism” lăuntric, atunci când istoria reconstituită din geografie reduce totul la efemeritate, la „infinitul aparenţelor”1.

Din punct de vedere structural, discursul este construit conform unui text argumentativ: ipoteza ilustrează relaţia spaţiu/ timp, care determină meditaţia eului asupra tragismului destinului uman; argumentele dezvoltă teza propusă iniţial şi sunt ilustrate prin călătoria propriu-zisă a familiei şi meditaţia eului; concluzia propune o sinteză asupra propriului discurs: „In fum minunea muşcă soarele. Din cer se scurg umbre încinse: icoane îmbrăţişându-ne.”2.

Meditaţia asupra timpului şi spaţiului se amplifică prin aparenta dislocare a ansamblului prin „scrisori”. Astfel, discursul epistolar este un monolog adresat unui prieten, imagine a naratorului. Funcţia esenţială a discursului epistolar nu e aceea de a realiza legătura între secvenţele evenimenţiale, căci acestea se înlănţuiesc progresiv şi logic în funcţie de obiectivele turistice pe care le are familia, ci de a transcrie meditaţia eului asupra timpului prezent scrierii. Scrisorile din New York, din Germania, din Viena, „de pe malurile râului”, „după cincisprezece ani” relatează, dincolo de aspectele vieţii materiale şi rutina zilnică a familiei, prototip al omului contemporan, dorinţa de a călători, felul în care îşi imaginează omul lumea pe care nu a văzut-o deloc. Scopul periplului este „căutarea adevărului, a păcii, a nemuririi”3, lucru ilustrat mai ales în cadrul societăţilor arhaice; în lumea post-modernă, călătoria se efectuează în scopuri turistice, reduse la elementele primare ale vieţii (hrană, adăpost). Descoperirea centrului spiritual, pe care mizează omul arhaic, este străin secolului XX, deoarece viaţa se reduce acum la aspecte strict materiale, induse minţii de violenţa imaginilor ce agresează fiinţa la tot pasul: „Prezentul ar fi trebuit să fie un post de observaţie spre trecut şi o nacelă spre viitor. Dar prezentul e o hydră cu mai mulţi ochi, cu mai multe guri şi braţe.”4. Călătoria familiei se realizează spre soare răsare (din S.U.A. vine în Europa) spre a explora originea civilizaţiei moderne (Londra, Paris,

1 Ibidem. 2 Liviu Georgescu, op. cit., p. 176. 3 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1993,vol. I, p. 268. 4 Liviu Georgescu, op. cit., p. 14.

Teme la alegere

226

Amsterdam, Petersburg, Veneţia, Florenţa, Spania, Grecia), voindu-se a fi similară cu „deplasarea de-a lungul axei lumii”1 (acest sens îl acordă budiştii călătoriei, văzute ca un progres spiritual). Înaintarea pe axă echivalează cu înălţarea la cer; în mod simbolic, mişcarea ascendentă este ilustrată prin cucerirea muntelui Athos, considerat drept centrul spiritual al ortodoxiei. În acest sens, călătoria „exprimă o dorinţă profundă de schimbare interioară”2, materializată, aici, prin orientarea ochiului şi spiritului spre trecut, spre meditaţie, spre captarea esenţei lumii; este, de fapt, acel „suflet nou al omului modern, răzvrătit împotriva civilizaţiei mecaniciste”3, ceea ce determină „o dorinţă aprigă a sufletului de a se smulge din materialitatea lumii, spre a căuta îndărătul tuturor formelor vieţii «principiul unităţii cosmice»”4. În final, Liviu Georgescu propune o viziune transcendentă asupra lumii, de sorginte expresionistă: „Mănăstiri cioplite în munte deasupra apei. Călugări ascunşi printre file de papirus şi cântări bizantine, semitonuri dureroase ca un cactus în inimă. Rugi ridicându-se în fumul mistic. Aurifer flux de lumină. Acolo e liniştitor, dar aici e umbră strălucitoare. A început să plouă calm, o ploaie caldă şi primitoare, un semn, o îmbrăţişare”. Astfel, discursul lui Liviu Georgescu se construieşte conform poeziile sale văzute de criticul literar Al. Cistelecan ca un „poem al treptelor”5, „un traseu al mântuirii”6. În contextul finalului, incipitul, în care se relatează decăderea lumii contemporane autorului, propune viziunea unei apocalipse, dar nu ca un eveniment viitor, ci ca un „avertisment”7 cu conotaţii moralizatoare.

Deci, temele textului (timpul şi spaţiul conjugate cu meditaţia eului asupra destinului tragic uman) construiesc discursul în jurul „sentimentului disoluţiei […], al lunecării organicului în anorganic”8, „conştiinţei tragediei universale şi a celei individuale”1 1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 268. 2 Ibidem, p. 269. 3 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 47. 4 Ibidem. 5 Al. Cistelecan, op. cit., p. 110. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 11.

Discobolul

227

(expresionism). Însă tristeţea acestui veritabil poeta vates cu sentimentul acut al istoriei, nu este ontologică, deoarece, privind dintr-un anumit mod existenţa, observă durabilitatea adevăratei valori a umanităţii: credinţa în Divinitate.

BIBLIOGRAFIE:

Georgescu, Liviu, Transatlantice, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007.

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

Chevalier, Jean, Geerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucureşti, Editura Artemis, 1993

Cistelecan, Al., Al doilea top, Braşov, Editura Aula, 2004. Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română şi expresionismul,

Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas,

2000. Grigorescu, Dan, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii,

Bucureşti, Editura Eminescu, 1980. Grigurcu, Gh., Expresionism & Avangardism, în „România

Literară”, nr.9, 9 martie 2005, pp. 9-11. Hanu, Dan Bogdan, Lentila expresionistă a lunedismului, în

„Convorbiri literare”, noiembrie, 2005, pp. 63-64. Livescu, Cristian, Un poet post-modernist veritabil: Liviu

Georgescu, în Convorbiri literare, septembrie, 2005, pp. 36-38. Patapievici, H.-R., Omul recent, Bucureşti, Editura Humanitas,

2001. Roşca, D. D., Existenţa tragică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1968. Simion, Eugen, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti,

Editura pentru Literatură, 1965.

1 Dan Grigorescu, Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 411.

Teme la alegere

228

RODICA STÂNEA

Subiectul istoriei

Construcţia instituţiilor şi organizaţiilor democratice în Europa de est constituie astăzi, după terminarea Războiului Rece, problema gordiană a întregii Europe şi o sarcină dramatică pusă în responsabilitatea comunităţilor din Europa estică aderate la Comunitatea Europeană. Dramatismul despre care vorbim provine dintr-o diferenţă de traseu parcurs de spiritualitatea orientală.

După o matrice interpretativă strict materialistă „inginerii” construcţiei europene au agitat ideea integrării considerând că reconstruind organizaţional viaţa politică a acestor state estice se va genera şi substanţa socială necesară umplerii acestora. În ceea ce ne priveşte procesul a mai fost iniţiat o dată cu mai bine de un secol în urmă când o elită autentică a sperat să implanteze modelul occidental în proaspătul născut regat român. Problema moştenirii lăsată de acei temerari, chiar dacă am putea efectua un salt peste hiatusul infernului adus de comunism, este aderenţa cumva naturală a românilor secolului XIX şi începutul secolului XX la ideea de comunitate naţională. Întreaga filosofie a modernităţii occidentale a fost comprimată doar în această dimensiune ideatică. Viziunea de ansamblu asupra schimbării sociale a rămas însă holistă şi trebuie să subliniem cu regret că intelectualitatea română nu s-a achitat nici atunci de o sarcină majoră credem noi aceea de a propune un nou model de raţionalitate socială. Obstinanta subliniere interbelică a specificităţii naţionale calată pe valorile morale ale ortodoxiei a constituit implicit o reiterare a matricei culturale holiste.

Liberalismul românesc sub grăitorul slogan „Prin noi înşine!” pare să fi ignorat programatic problema tipului civilizaţional. Explicaţia cea mai grosieră ar putea veni de la faptul

Discobolul

229

că Brătienii erau oameni de afaceri, adică practicanţi ai unei viziuni pragmatice asupra schimbării sociale. Nu avem a le reproşa nimic, dar trebuie să constatăm că prea puţine sunt producţiile ideatice înnoitoare ale capitalului cultural, aşa că problema recuperărilor ideatice a rămas aproape integral nerezolvată şi astăzi.

Pentru cei ce se simt tentaţi să creadă că ideile ce populează capetele oamenilor sunt colaterale atunci când se pune problema practică a producerii unui nou model societal reamintim că democraţiile occidentale, capitalismul însuşi, au apărut în urma unei revoluţii morale ce a generat o nouă matrice atitudinal-comportamentală (fapt deja clasic, demonstrat de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului).

Să repetăm deci: epoca modernă reprezintă, în mod unanim recunoscut, cel puţin în planul creaţiei culturale, o eră a individului. „Din punct de vedere cultural, modernitatea apare odată cu irupţia umanismului, iar, din punct de vedere filosofic, odată cu naşterea subiectivităţii”1. In plan social-politic emanciparea individului este sensul în care se derulează revoluţiile burgheze. Emanciparea individului uman sub toate aspectele sale este ţinta scontată în dialectica iluministă, cel puţin de la Leibniz până la Hegel, dar şi sensul în care „Declaraţiile” revoluţiilor burgheze, americană şi franceză, consfinţesc drepturile diverse ale omului, privit ca cetăţean liber în raport cu puterea. Se consacră pe această cale victoria individualismului în raport cu holismul medieval, dar şi o nouă concepţie despre libertatea individului în raport cu gândirea anticilor.

B. Constant, făcând o prezentare a modernităţii, remarca faptul că nota independenţei este ceea ce separă concepţia despre libertate a modernilor faţă de cea a anticilor. Dacă libertatea se definea anterior prin termenii participării la viaţa publică, ca o libertate colectivă, în care individul suporta o aservire totală faţă de comunitatea din care făcea parte şi nu i se cerea nici o formă de competenţă intelectuală pentru aceasta, la moderni suveranitatea fiecăruia este o caracteristică a individului liber. Individul este considerat liber doar în măsura în care poate fi independent în viaţa sa particulară şi deci suveran în privinţa deciziilor sale. Cadrul legal

1 Alain Renaut, Era individului, Bucureşti, Institutul European, 1998, p. 48.

Teme la alegere

230

trebuie constituit tocmai pentru ca libertatea individuală să poată fi garantată suficient.

Astfel privite lucrurile, întreaga luptă pentru libertate apare ca fiind ghidată de ideea dreptului cetăţeanului de a exercita, împreună cu toţi semenii săi, o parte a suveranităţii. Astfel se depăşeşte modelul anterior epocii moderne ce recunoştea că în chip natural unii oameni sunt făcuţi doar pentru a comanda, iar alţii doar pentru a asculta, a executa voinţa celor dintâi. Conştiinţa, dar şi voinţa umană, apare ca fiind suverană adică în stare să îşi formuleze propriile legi, având astfel posibilitatea de a recunoaşte şi de a se supune doar autorităţii legitim instituită.

Modernii consideră autonomia „dreptul fiecăruia de a influenţa administrarea guvernului, fie prin numirea tuturor ori numai a unor anumiţi funcţionari, fie prin prezentarea de note, petiţii ori cereri, pe care autoritatea este mai mult sau mai puţin obligată de a le lua în consideraţie”1. Independenţa le apare modernilor ca fiind dreptul fiecăruia „de a dispune şi de a abuza chiar de proprietatea sa, de a se duce...de a veni...fără a trebui să dea socoteală pentru gândurile ori acţiunile sale, de a-şi trăi viaţa în conformitate cu înclinaţiile ori fanteziile sale”2. Modernitatea apare astfel ca fiind o afirmare a individualismului în opoziţie cu viziunea holistă ce interpreta individul doar ca parte a întregului social.

M. Weber sublinia că termenul de individualism „acoperă unele dintre cele mai eterogene noţiuni imaginabile”3 ceea ce nu îl împiedică să observe că acesta merită să fie considerat a conţine o extrem de preţioasă provocare pentru ştiinţă şi că tematica individualismului ar trebui să servească drept linie directoare pentru înţelegerea modernităţii4.

1 Benjamin Constant, De la libertè chez les Modernes, Ècrits politiques, texte alese şi prezentate de M. Gauchet, Poche-Pluriel,1980, pp.494-495. 2 Ibidem, p. 495. 3 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 122. 4 Termenul de „individualism” a fost folosit pentru prima dată abia în 1826 în revista saint-simonistă Le Producteur ca să capete mai apoi o consacrare prin scrierile lui A. Tocqueville ce l-a introdus în circulaţie atunci când lucrarea Despre democraţie în America evocă riscurile la care se supune o societate în care fiecare dintre indivizi izolându-se de ceilalţi ajunge să se considere străin faţă de aceştia comportându-se individualist. Conotaţia

Discobolul

231

Începând din sec. al XVIII-lea, putem vorbi despre triumful individului împotriva holismului cultivat de Biserică şi de monarhia absolutistă catolică, dar şi despre încheierea unui proces început în sec. al XIII-lea, în zorii Renaşterii, când s-a născut individualismul politic graţie transformărilor pe care le-a suferit concepţia despre politică şi despre Stat şi graţie naşterii dreptului natural modern. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată ca document emblematic în Franţa, în 1789, corespunde consacrării descompunerii individualiste a vechii comunităţi creştine alcătuită holist şi ridicării la rangul de valori supreme a egalităţii şi libertăţii înţelese ca independenţă constitutivă a cetăţeniei.

În spatele consemnărilor de mai sus, se găseşte rodul unei îndelungate încleştări între două viziuni reciproc ireductibile: cea holistă şi cea individualistă. Lupta dintre cele două viziuni ce au generat două lumi şi două matrici motivaţional-reprezentative corelate acestor lumi, părea să se fi încheiat în chip definitiv odată cu victoria revoluţiilor burgheze. Dar lucrurile nu au rămas aşa, nici în planul confruntării filosofice şi, din nefericire, nici în planul dialecticii reale.

După Contractul social al lui Jean Jaques Rousseau, Leibniz şi Kant, prin gândirea hegeliană şi tălmăcirea ei marxistă se redeschide vechea dispută. Cum pentru Hegel, Raţiunea este materia infinită a oricărei vieţi, naturale ori spirituale, individul, urmărind în mod egoist realizarea propriului său interes, contribuie la dezvoltarea raţionalităţii globale a procesului istoric, doar în măsura în care cade în „capcana Raţiunii”.

Teoria capcanei raţiunii nu este propriu-zis o teorie holistă, în măsura în care Hegel consideră că individul acţionează doar datorită unor mobiluri proprii, complet independent faţă de tot ceea ce nu este el, urmându-şi natura sa şi contribuind astfel la un proces a cărui semnificaţie nu o cunoaşte. Un individ somnambul este atras spre raţionalitate de o mână nevăzută ce are asupra lui puterea pe care o are asupra somnambulului luna. Problema „cine este mâna nevăzută?” se rezolvă în cazul lui Hegel prin soluţia Raţiunea şi destituirea subiectivităţii kantiene. Incompetenţa cognitivă a

negativă va fi transformată însă ulterior individualismului american fiindu-i recunoscute meritele reale de asigurare a posibilităţii fiecăruia de se manifesta ca voinţă liberă şi ca cetăţean responsabil.

Teme la alegere

232

subiectului acţiunii practice poate fi oricând reconstatată statistic în contemporaneitate şi reprezintă produsul predilect al oricărui manipulator contemporan.

În realitate, aşa cum sublinia şi K. R. Popper în Societatea deschisă şi duşmanii ei „Hegel a pus semnul egalităţii între libertate şi lege”1 redeschizând pe această cale un spaţiu holist şi o justificare a absolutismului, cum dealtfel şi dovedeşte Popper prin citatul selectat din Filosofia dreptului a lui Hegel „Totalitatea vie conservarea, adică creaţia necontenită a statului în genere, şi a alcătuirii lui, constituie guvernământul... În guvernare ca totalitate organică găsim ... voinţa statului ţinând laolaltă şi decizând totul, vârful cel mai înalt al acestuia şi unitatea care pătrunde totul – puterea de guvernământ a principelui. În forma desăvârşită a statului, în care toate momentele ... şi-au dobândit existenţa lor liberă, ... voinţa chemată să decidă... este... voinţa unui singur individ (şi nu a unei majorităţi, în cazul căreia unitatea voinţei chemată să decidă nu are o existenţă reală): este monarhia. Constituţia monarhică este, deci, constituţia raţiunii evoluate; iar toate celelalte constituţii aparţin unor grade inferioare de dezvoltare şi autorealizare a raţiunii”2. Pe această cale Hegel a desfiinţat teoria egalitaristă a dreptăţii dezvoltată de Kant, dar şi viziunea potrivit căreia subiectul istoriei este individul uman, liber şi egal cu toţi semenii proprii, cu voinţa lui liberă şi cu puterea de a institui regulile jocului social.

Valorificând în sensul filosofiei sociale materialist-dialectice, concepţia hegeliană, Marx va schimba doar personajul ce împlineşte sensul istoriei, punând în locul monarhului, ca singur individ a cărui ţintă urmează conştient voinţa Raţiunii, proletariatul. Previziunea victoriei acestuia ce va duce la realizarea unei societăţi monolitice, lipsită de clase sociale este lectura materialistă a hegelianismului, o imagine speculativ-filosofică lipsită poate de orice atractivitate dacă autorul ei nu ar fi avut abilitatea să o prezinte într-o haină antimetafizică, ştiinţifică. S-a produs tot atunci o întărire a mai vechii idei pozitiviste după care obiectivitatea

1 Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx, Bucureşti, Ed. Societatea civilă, 1993, p. 54. 2 Ibidem, p. 55.

Discobolul

233

ştiinţifică presupune o abordare materialistă, deci atee, a obiectului studiat.

O altă linie ideatică, pe care am numi-o firească, a iluminismului, liberalismul a continuat în postmodernitate să afirme valorile individului şi crezul că acesta este subiectul real al istoriei, chiar dacă există riscul (surprins încă de Toqueville) a unei libertăţi fără limite, iar atomismul social poate fi o stare spre care să evolueze societatea calată pe acest model liberal. Holismul modern iniţiat de Hegel şi continuat în postmodernitate de Marx a generat la rândul său atitudini politice totalitariste, extremele postmoderne, atât de stânga cât şi de dreapta. Se pare, cel puţin acum după consumarea tragică a experienţelor totalitariste fasciste şi comuniste, că individualismul teoretic şi-a redobândit prestigiul, iar liberalismul politic şi-a recâştigat o poziţie confortabilă în planul teoriei politice.

După căderea comunismului, ca şi după strădania concretă a statelor foste comuniste de a se integra capitalismului contemporan, ghidat de piaţa liberă şi democraţia liberală, am putea crede că individul şi-a redescoperit locul în istorie, dacă nu am sesiza că în corpul însăşi al capitalismului contemporan se manifestă tendinţe substanţiale de justificare ale unor restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor individuale.

Există două serii de factori ce restrâng în mod practic câmpul de manifestare al individului în contemporaneitate. În primul rând tendinţa clasei politice de a-şi subordona societatea civilă, sub pretextul mutaţiilor pe care lupta cu terorismul le-a adus în peisajul politic actual. Pe lista acestor limitări sunt înscrise uneori fapte cutremurătoare ca, de pildă, uciderea unor civili nevinovaţi doar în baza suspiciunii de a fi terorişti (a se vedea evenimentele din Londra din vara anului 2005) ori tratamentele inumane aplicate prizonierilor de război, în războiul din Golf, ca şi noile legi adoptate în statele din sudul SUA după lovitura uraganului Catrina.

Oricât de şocante ar apărea efectele citate mai sus, cea mai gravă limitare a câmpului de acţiune a individului în contemporaneitate o constituie sărăcia. Aceasta condamnă o imensă parte din umanitate la imposibilitatea de a dobândi elementele necesare unei culturi civice participative, fiind, în opinia noastră, problema reală a tuturor democraţiilor contemporane.

Teme la alegere

234

Suntem departe de intenţia de a afirma că individul nu este responsabil de propriul nivel cultural, dar şi foarte departe de a exonera societatea contemporană, modul său concret de organizare, de responsabilitatea ce îi revine în distribuirea mai raţională a resurselor, astfel încât potenţialul creativ al individului să fie valorificat în chip autentic.

Blocajele instituţionale sunt numeroase, iar solidaritatea socială ca temei al moralităţii ordinii publice este încă departe de a fi satisfăcătoare, în aşa fel încât putem fi de acord cu Bruce Ackerman când, analizând lupta dintre comunism şi liberalism, afirmă: „Înfrângerea comunismului nu reprezintă tocmai sfârşitul istoriei ea poate fi comparată cel mai bine cu sfârşitul unui război civil dintre doi copii ai iluminismului european.(...). Bătălia s-a dezlănţuit din cauza faptului că luptătorii s-au bazat pe versiuni foarte diferite ale acestor idealuri iluministe; toate diferenţele dintre ei s-au adăugat unei înţelegeri radical diferite a naturii autorităţii statului şi a caracterului libertăţii umane. La sfârşitul războiului civil însă, partea învingătoare este traumatizată.(...).Trebuie să se angajeze într-o luptă pozitivă pentru a-şi realiza propriile idealuri de libertate şi egalitate şi trebuie să construiască o ordine politică în măsură să stimuleze sprijinul ferm al unei populaţii diverse şi critice”1.

În acest context afirmăm împreună cu Francis Fukuyama2 că victoria împotriva comunismului reprezintă pentru liberalism o constrângere de a se întoarce, depăşind jalnicele satisfacţii consumeriste ale societăţii de piaţă, la a furniza dovezi reale că liberalismul a meritat să câştige lupta în 1989 deoarece în istorie un succes nu poate fi validat decât printr-un alt succes.

Indiferent care va fi scorul luptei între individualismul liberal şi valorile colectivismului comunist, un lucru rămâne sigur şi anume că războiul este departe de a se fi încheiat. Şi ca orice război el are şi destule victime. Pentru a înţelege mai corect reprezentările sociale ce funcţionează la nivelul individului uman, aderent la cele două partide aflate în luptă, socotim util a apela la cercetările de

1 În Vladimir Tismăneanu, coord., Revoluţiile din 1989. Între trecut si viitor, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 27. 2 Francis Fukuyama, The end of History and the Last Man, New York, Free Press, 1992.

Discobolul

235

psihologie socială mai vechi şi mai noi. Gestul ne apare cu atât mai semnificativ cu cât ne aflăm în faţa unei noi victorii repurtate relativ recent de comunism în însăşi forumul generator al reperelor noii ordini europene, respectiv în Consiliul Europei. Acesta a înregistrat un insucces în tentativa de a obţine (în 2005!) o condamnare publică a comunismului.

Este firesc să ne întrebăm ce relaţie au est-europenii cu disputele filosofice occidentale derulate majoritar într-un interval temoral când schimbul cultural Răsărit-Apus în Europa erau cel puţin anemice, dacă nu lipseau cu desăvârşire (secolele XIII-XVIII). Legătura se creează însă printr-o marfă de import care s-a numit marxism-leninism (am fi tentaţi să o numim „marfă second-hand” deoarece a venit neînsoţită de certificate de calitate şi termen de garanţie).Cum se explică consumul ei aici? Istoric vorbind lucrurile s-au lămurit, faptele sunt cunoscute...Rămâne însă o problemă neelucidată pe care vrem să o formulăm în vederea creării posibilităţii de a elabora avizat o atitudine pentru alte mărfuri de import viitoare, că doar ne aflăm într-o epocă de liberalizare maximă a pieţelor.

Prima condiţie, pentru noi cea mai favorizantă, pe care această filosofie a găsit-o în lumea est-europeană este absenţa unei filosofii concurente. Credem că încercare de a stabili datele filosofiei poporului român în primele decenii ale secolului XX vorbeşte tocmai despre conştientizarea, poate dramatică, a acestei absenţe. Faptul că autorii întreprinderii au fost, fără excepţie, victimele regimului comunist nu ne apare deloc întâmplător.

Situaţia că nu suntem posesorii unei tradiţii filosofice de tip occidental în timp ce afirmăm cu tărie voinţa noastră de a fi recunoscuţi ca europeni cu drepturi depline ar putea să pară unora drept un element de specificitate culturală naţională neutru valoric dacă nu cumva pozitiv. Problema însă începe chiar aici şi are două aspecte majore. Primul dintre ele se referă la faptul că întreaga noastră cultură „cultă”(atâta cât am putut produce din secolul XVI şi până astăzi) s-a realizat după modele occidentale şi nu după tipicuri orientale (faţă de care nu avem dealtfel nici o reţinere şi nu le desconsiderăm valoric, ci doar constatăm că intelectualii români au optat altfel). În acelaşi timp însă comportamentele şi opţiunile valorice ale majorităţii românilor nu sunt nici azi occidentale. Când primii români devin cunoscuţi ca autori ai unor scrieri dincolo de

Teme la alegere

236

hotarele ţărilor lor, recte Spătarul Milescu şi Dimitrie Cantemir, producţiile lor sunt adresate lumii academice occidentale. Să se fi născut oare un hiatus între opţiunile părţii cultivate şi „mulţimile” ignorante ale comunităţii româneşti, ori chiar această parte elitară a fost şi este încă ataşată holismului?

Vechea dispută liberalism-conservatorism nu s-a adjudecat niciodată decât în plan politic prin dispariţia Partidului Conservator înlocuit pe eşecherul politic, la foarte scurt timp, prin naşterea dreptei naţionaliste. Dar la nivelul psihicului comun, a capitalului social, conservatorismul românesc nu a încetat niciodată să producă şi acesta este cel de al doilea aspect al problemei formulate mai sus. Acest tip de conservatorism este puternic ataşat unei viziuni holiste despre societate. Ea conţine ideea centrală că există o elită confirmată istoric ce îşi transmite cumva ereditar, din tată în fiu, caracterul de clasă politică dacă nu cumva statutul de „binecuvântaţi” de „aleşi de Dumnezeu” pentru această misiune de conducători.

Să nu uităm că până şi comunismul, cea mai universalistă utopie practică, în varianta sa românească a fost naţionalist, aspect despre care istoricii, sociologii şi filosofii români contemporani au vorbit prea puţin. Viziunea despre lume a esticilor nu s-a desprins aproape niciodată de concepţia religioasă, nici măcar în patria leagăn al filosofiei, în Grecia. Reflectând la această situaţie avem aproape înclinaţia să îi dăm dreptate lui S.P. Huntington(1997) când plasează lumea ortodoxă în cadrul civilizaţiilor non-occidentale.

Are creştinismul ortodox o substanţă holistă? Noi ne cutremurăm când punem această întrebare, dar găsim că a căuta un răspuns este mai mult decât stringent dacă identitatea este cu adevărat o problemă majoră în lumea de astăzi. Este sociologic cert că valorile religioase ortodoxe sunt fundamentale la români şi Biserica este imbatabilă în scorurile încrederii românilor incomparabilă cu puterile divizate ale statului laic. Noi nu ne simţim incompetenţi în a oferi un răspuns, dar poate ar fi cazul ca acest răspuns să îl ofere chiar slujitorii Bisericii Ortodoxe dacă nu cumva intelectuali ce îşi asumă rolul de gânditori creştini. Ştim foarte bine că Biserica Ortodoxă este constitutiv neutră politic, dar aici este vorba despre altceva, despre datoria civică. Ar fi interesant de ştiut dacă datoria civică poate fi acceptată ca o cale de mântuire,

Discobolul

237

de exemplu. Ar fi extrem de util să ştim cum trebuie să gândească creştinul ortodox „ce este a Cezarului”.

A ignora mereu faptul că de la căderea comunismului şi până în prezent nici un sondaj de opinie efectuat la noi nu a înregistrat un scor pozitiv la întrebarea „Apreciaţi că România merge într-o direcţie bună?” socotim a fi dovada că ne aflăm într-o stare schizoidă care nu are cum să ne conducă la rezultate benefice. Poate că există o altă cale pentru democraţia românească un alt tip de individualism pe care Occidentul nu l-a putut produce. Oricum o renaştere morală este sigur necesară şi o reclamă aproape unanim românii cărora le pasă că sunt români, conştienţi de starea în care ne găsim. Suntem convinşi de asemenea că o populaţie incultă, supusă prin starea de incompetenţă civică este mai uşor de condus politic, dar cu siguranţă satisfacţiile sunt modeste, iar rezultatele guvernării reprobabile. Politicul începe şi sfârşeşte derulându-se integral pe tărâmul libertăţii un tărâm pe care Dumnezeu L-a pregătit numai pentru om. Rămâne de văzut dacă în numele libertăţii omul alege să trăiască liber sau nu... fiind ştiut că a fi liber înseamnă a asuma. Poate că românii, nici cei mai competenţi dintre ei, nu se doresc subiecţi ai propriei lor istorii aşteptând mereu ca alţii să decidă pentru ei.

Teme la alegere

238

DANA SALA

Despre jocul auctorial şi natura nimfică, la o nouă ediţie a Lolitei

An essential distinction in Nabokov's fiction would be that between the two facets of the twofold game. One is the imaginative game, the other is the active one (the nymphic game). Humbert Humbert's game is centripetal, Lolita's game is centrifugal. The imaginative game means perpetual replacement and recreation of realities. The nymphic game spurns the non-finite reality of mind, preferring the genuineness of the conceivable world. The game that resents reality (imaginative) is challenged by the game that bravely assumes it (active). O nouă ediţie a Lolitei de Vladimir Nabokov (Polirom, 2008) ne stârneşte noi întrebări despre resorturile seducţiei pe care le exercită această carte asupra cititorilor din orice timp. Cititorul român are norocul unei traduceri de excepţie. O carte mai actuală în 2008 ca în 1955? Posibil, pentru cei dispuşi să reintre în jocul nabokovian. Pledoariile ce închid şi deschid Lolita lui Nabokov nu justifică şi nu apără alte ascunzişuri ale personalităţii humbertiene, dar întăresc impresia de apetit feroce pentru joc, căci Don Juan-ul din Humbert se află dincolo de bine şi dincoace de rău. Pentru el gratuitatea e ispita supremă. Jocul auctorial, ars combinatoria nesfârşită de realităţi virtuale, îşi afirmă în romanul Lolita natura sa de joc nelimitat şi imposibil de circumscris. Jocul ficţiunii este nu numai un joc intelectual şi auto-presărat cu capcane la infinit, el este jocul Humbertian prin excelenţă, întrecerea cu cititorul, jocul don-juanesc. Humbert Humbert îl joacă cu el însuşi (primul Humbert cu sosia

Discobolul

239

numelui său), Nabokov îl joacă contra lui Humbert şi contra lui Clare Quilty, cel care ar putea fi adevăratul eu narativ, scriindu-l pe Humbert. Prezenţa ciudatului Quilty, dramaturg şi rival al său, împuşcat de Humbert, crimă pentru care va fi închis, este vag presimţită ca o urmărire pe tot parcursul romanului. Jocul auctorial este cel al înlocuirii realităţilor şi al unor perpetue re-produceri ale realului. Între acest tip de joc şi cel al Lolitei se polarizează o tensiune axială a romanului. Jocul lui Humbert este centripet, jocul Lolitei este centrifug. Natura jocului nimfic este de a fi absorbit de real. Este jocul activ, nu pasiv ca cel ficţional. Jocul nimfic refuză realitatea ne-limitabilă a minţii, simţindu-se în elementul său între graniţele lumii. Jocul Lolitei are nevoie doar de calea spre manifestare. Pentru jocul ficţional, lumea din afară este prea sufocantă, pentru jocul activ, lumea interioară este prea largă. Lolita şi nimfetele din parcuri, mai mici decât ea, integrează şi dezarmează în jocul lor activ un Humbert imobil. Jocul pasiv şi imaginativ transcende realitatea („unul din acele cuvinte care nu are nici un sens fără ghilimele”, cum se exprima autorul1) înspre stadiul estetic al existenţei. „Mă gândesc la zimbri şi îngeri, la taina coloranţilor rezistenţi, la sonetele profetice, la refugiul oferit de artă. Este singurul fel de nemurire de care ne vom bucura şi tu şi eu, Lolita mea.” (p. 377). Humbert împărtăşeşte cu Nabokov apetitul pentru jocul autoscopic. Un exemplu al jocului imaginativ, auctorial, este intruziunea prefaţatorului, cel care ilustrează morala convenţională, spunându-ne ce nu trebuie să înţelegem din roman. Dr. John Ray Jr. nu s-ar putea recunoaşte ca ridiculizat, deoarece o categorie de cititori, a căror exponent este, este lipsită de capacitatea de reflexie şi de reflecţie. Această opacitate le face de neînţeles jocul periculos cu propriul tău dublu din roman. Motivarea psihologică a crimei lui Humbert este total lipsită de resorturi, şi dacă John Ray jr. nu s-ar obosi să se maimuţărească întru Humbert, cu greu am fi putut concepe că această istorie justifică, ba chiar încorporează un prezent care nu există niciodată,

1 Postfaţa autorului, Despre o carte intitulată Lolita, în Vladimir Nabokov, Lolita, traducere de Horia-Florian Popescu, Iaşi, Polirom, 2003, p. 379

Teme la alegere

240

lăsându-se absorbit de trecut, căci „temniţa timpului este sferică şi fără ieşiri”1. Jocul activ este al inocenţei, al unei naturi duble (inocenţă şi vulgaritate), dar nescindate dureros, în vreme ce jocul pasiv Humbertian este un blestem al căutării inocenţei şi încorporării ei. Naivul Humbert crede că inocenţa poate fi redobândită prin seducerea ei. Pentru inocenţa agresată a lui Humbert firul existenţial se scindează în clipa în care doi înotători bărboşi violează nepriceperea androginică a puberului Humbert şi a ghinionistei Annabel. Congresul de rubedenii se face astfel direct vinovat de înmugurirea obsesiei şi de neconsumarea ei. Dar inocenţa nu poate fi recuperată prin cazuistica unui eu deja schizoid, cum încearcă eroul romanului, uneori ridiculizându-se candid, alteori autoflagelându-se. Adevărata perversiune a lui Nabokov rezidă în cazuistica sa. Nici unul din actele lui Don Juan nu ar putea fi tentate fără existenţa gratuităţii. Posesia inocenţei i-ar garanta trăirea în stadiul estetic al existenţei, precum lui Johann, seducătorul Cordeliei din Jurnalul seducătorului de Kierkegaard. Dar dacă gratuitatea este temeiul comun al celor două tipuri de joc, inocenţa rămâne doar apanajul nimfetei. Paradoxal, Lolita este o consumatoare fără remuşcări a ceea ce Humbert (şi Nabokov) urăşte mai mult: clişeele societăţii, imitaţia sterilă, kitsch-ul. Ar fi în stare chiar să prefere un Hamburger în loc de un „Humburger”. În această privinţă, Lolita nu este o făptură individualizată, ci convenţională, ilustrând un paradox: nimfetele îşi au şi ele doza de convenţionalism. Dar diferenţa între ea şi celelalte tipuri de femei este că poate încorpora toate aceste consumerisme fără să-şi altereze natura nimfică. Narcisismul lui Humbert se reflectă în felul în care dorinţa de a şti îl împinge spre lumea interioară, nu spre cea exterioară. Jocul nimfic este direcţionat invers, interiorul pare să fie absent, absorbit de exterior. A o iubi pe Lolita este un act profetic şi patetic al unui Narcis al secolului al XX-lea. Lolita nu poate fi transformată în reflex sau oglindă. Ca şi Narcis, Humbert Humbert vrea să fixeze în

1 Vladimir Nabokov, Vorbeşte, memorie. O autobiografie rescrisă, traducere de Sanda Aronescu, cuvânt înainte de Dan Grigorescu, Bucureşti, Universal Dalsi, 1994, p. 26.

Discobolul

241

eternitate imaginea iubită. Va suferi drama de a nu avea prezent, după o viaţă încheiată cu o moarte care nu mai produce compasiune. Antifreudianul Nabokov îşi catapultează eroul în mrejele altei otrăviri existenţiale, prin care protagonistul nu se defulează de frustrarea actului ratat, ci prin care îşi creează o altă complementaritate a nevoii sale de gratuit, dar o întrupare care-şi refuză şi îşi eclipsează modelul. Inima congestionată a lui Humbert tânjeşte nu atât după reîntruparea Annabelei cât după dezlegarea magiei nimfetelor, printr-o incurabilă propensiune spre disecarea sinelui şi a impenetrabilului. Astfel, pentru seducătorul european şi sedusul tătic, fascinaţia relativităţii incestului, a senzualismului risipit fără economie de fiica sa adoptivă sunt ele însele insuficiente pentru a-i declanşa monstruoasa aclimatizare la obsesie. Copilul bruscat şi marginalizat din el şi-a adoptat jocul ca modus vivendi, de aceea orice tabu al opticii adulte poate fi batjocorit şi desfiinţat. În fiinţa sa intimă, Humbert este un neevolut erotic, rămas la stadiul neîmplinirii sexuale juvenile, căci celelalte experienţe maritale sau „cu fete cu tarif” (fie ele chiar foste nimfete), îl opresc de la maturizarea psiho-sexuală pe care ar avea-o orice bărbat „mediocru” şi „trecut”. În această situaţie, Humbert poate prelungi supliciul ambiguităţii până dincolo de limitele oricărui alt personaj din galeria obsedaţilor, doar că Lolita îl seduce cât se poate de fiziologic. Neaderenţa humbertiană la idealul hollywoodian de feminitate se explică prin dezgustul său ontologic faţă de tot ce contravine gratuităţii. Astfel, „americanca nesărată”, îndobitocirea cetăţeanului respectabil, pedanteria imbecilizantă şi sterilă sunt elemente care se oferă docile răzbunării prin parodie a autorului. Oamenii ţinuţi în viaţă de automatisme îşi pierd orice rămăşiţe de ontologie şi se supun regresului spre formele inferioare de existenţă, fără cea mai mică posibilitate de a fi cruţaţi sau de a se cruţa. Astfel, ca exemple de dez-ontologizare surprinsă de ochi humbertieni, flirturile Lolitei sunt Hanorac şi Flanelă Roşie, vecinii sunt domnişoara Devizazi şi domnul Vechitură, Miss Finton Lebone e de fapt „puritana şi libidinoasa Miss Est”. Prima soţie, „Valecika obeza”, devine chiar în amintire un obiect al torturii mentale, Charlotte, a doua soţie, e alintată în jurnalul scriitorului drept „bivoliţa, muierea Haze, mâţa bătrână”.

Teme la alegere

242

Sublima absenţă a scopului şi a determinismului din gesturile şi din conversaţia Lolitei constituie sursa spontaneităţii şi a nonşalanţei sale, făcând-o irezistibilă prin candoarea nimfică a vârstei de 12 ani. „A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi, existat o Lolita, daca într-o vară iniţiatică n-aş fi iubit o anumită fetiţă”. „Palma îmi era plină de amintirea de ivoriu a Lolitei (...) M-am dus în camera ei răvăşită de febra plecării, am deschis uşa unui dulap şi m-am cufundat într-o grămadă de lucruri mototolite care veniseră în contact cu ea” (p. 81). Jocul existenţial al lui Humbert se poate izbi numai de replica jocului Lolitei, mai puţin spiritualizat, mai puţin gnoseologic, dar tocmai prin aceasta mai aproape de natura sa de joc. Sălbăticiunea „fermecătoare ca o trestie” resuscitează în permanenţă atenţia anticipativă a lui Humbert, tocmai fiindcă ne-evoluatul erotic nu vrea să se împlinească, ci dramatic şi sistematic amână extazul, tot mai profund otrăvit de amărăciunea că Lolita cea „tropăitoare”, „vie şi nesedusă” se refuză oricărei priceperi şi modelări cognitive. Devenirea sexuală a acestui exemplar cvasimonstruos de homo ludens s-a subţiat sub imperiul tesiunii şi s-a rupt în clipa în care, posedând-o pe Lolita, Humbert este violat de ea, în interior, a doua oară în viaţă, gest similar intruziunii străine în cazul Annabel. Trăsăturile sale îngroşate de poet „a mes heures” sunt paravanul care blindează răbufnirea tragicului. „În schimb sunt deşiratul, ciolănosul Humbert Humbert cu piept păros, sprâncene negre stufoase, cu accent excentric şi cu o hazna de monştri pestilenţiali care colcăie ascunşi în spatele zâmbetului inept de băieţaş. Dar nici ea nu este copilul plăpând dintr-un roman feminin” (p. 55). Prin eros nu vindecarea nefericirii de a fi singur o tentează Humbert, căci nişa fiinţială s-a produs odată pentru totdeauna, ci vânarea şi istovirea neîmplinirii în drum spre împlinire, sfârşitul amânat, iniţiat de recunoaşterea unei partenere egale, cu o natură dublă ea însăşi, prin amestecul său de candoare şi vulgaritate. Astfel, virtuala femeie-oglindă îşi epurează evanescenţa şi se afirmă ca esenţă, nu ca şi copie uşor de modelat. Humbert Humbert nu are cum să se androginizeze printr-o femeie-oglindă, fiindcă principiul reflexiei şi al reflecţiei se află în el. Un Humbert (primul sau al doilea?– nu vom şti niciodată care! ) este proiecţia în oglindă a celuilalt Humbert. Nu de puţine ori misteriosul eu narativ se complace în a face jonglerie chiar cu un al treilea

Discobolul

243

Humbert, cel al jurnalului sau cel despre care vorbeşte la persoana a treia, determinând un efect comic netrucat. Cunoscând apetitul humbertian pentru joc, nu e de mirare că unul din Humberţi îşi permite să îl încarce pe celălalt cu trăsături spirituale abominabile, culminând cu pervertirea micuţei prin intermediul banilor. Dublul disociat a lui Humbert, care poate că îşi inventează Lolita, cu siguranţă îşi supralicitează fardul de pe masca din intenţii ludico-parodice, încercând să mimeze o cât mai plauzibilă apropiere de „masculul sinistru”, din care prea chinuitorul proces de autoscopie nu poate nega existenţa băiatului: „În consecinţă, să vedem ce s-ar întâmpla dacă tu, minora acuzată că ai prejudiciat moravurile unui adult într-un han respectabil, te-ai plânge poliţiei că te-am răpit şi te-am siluit? Vei locui, Lolita mea va locui (vino lângă mine, floarea mea cafenie) împreună cu alte treizeci şi nouă de puştoaice neroade într-un dormitor murdar (nu, dă-mi voie să termin) sub supravegherea unor gardience hidoase. Nu crezi că, în aceste condiţii, Dolores Haze ar face mai bine sa rămână cu babacul ei?” (p.183). Ipostaze unice ale naturii erotice umane, Humbert Humbert şi Lolita sunt manifestări ale unui antagonism bifrons al existenţei damnate la acţiunea de a se tenta reciproc fără a se împlini şi fără a-şi supravieţui unul celuilat(stadiul de femeie însărcinată e o caricaturizare şi nu o triumfare a maternităţii). Astfel, strâns încleştaţi şi atraşi prin numitorul comun al ambivalenţei lor: amestecul de candoare infantilă şi abjecţie, tatăl pedofil si fiica-nymphetă se află dincolo de moarte, poate dincolo de hotarul labil dintre rai şi iad, sau la punctul lor de coincidenţă.

244

Poeme de AUREL PANTEA

În progadie

Se dedică poeţilor Edgar Lee Masters şi Marin Sorescu

*** L-o adus pe Niculae, Costandine, povestea tata, se-ntîmpla rar să povestească, l-o strigat unul, şi tata s-o dus să-şi vadă fratele mort, adus din Tatra Mică, avea o gaură mare în burtă, brand, ziceau unii, ce brand, mă, banetă, ziceau ăi de n-au fost pe front, numa pe mine m-o lăsat să-l văd,

zicea tata, au ei treburile lor, apoi o vint Puşa, drăguţa lu unchiu Niculae, o plîns şi nu s-a măritat după aia, era frumos unchiu-to, zice mama, m-am înţeles bine cu el, el era domn, da îi plăcea să povestească cu mine, venea la noi, ţing, ţing, auzeam sabia, lovindu-se de pămînt, ştiam că vine, avea ceas de aur, tata, cînd unchiu s-o dus pe front, i-o spus să-l ascundă, că i-l fură ruşii, eram aliaţi, atîta le trebuie, că-i puşc, şi unchiu s-o dus să-şi răzbune mama, pe buna şi pe tătăişa lu unchiu Gheorghe, pe buna o omorît-o un brand, i-o retezat capu, apoi, el, înainte să moară, a zis: să mă îngropaţi lîngă mama, şi l-o adus, şi, povesteşte Lia lu Mocanu, unchiu era ăl mai deştept, nu ca noi, mă, noi, cu moartea şi cu bolile, da el era brav şi cînd era copil îi plăcea să se joace de-a Napoleon

Discobolul

245

*** Unde-i progadia, mă? Peste tot, mă. Noi, aicea, stăm ca nişte insule, ne umple faţa, progadia îi după rampă, dincolo de ştrec, cum să fie peste tot? Ii peste tot, mă, dar nu se vede, peste tot o să fie progadie, nu eşti tu prost, mă, da pîn atunci umplem noi lumea cu bolile, cînd oi fi după rampă, atunci, te-oi ierta, zicea cîte unul în făgădău, după rampă îi progadia, progadia îi ca muierea, mă, poate fi cu ochi verzi, pe tăţi ne priveşte în ochi şî dup aia ştim drumul, n-o mai uităm

Poezie

246

*** Am avut frică de Anuca cea nebună, buna lu Suca, pe care l-o tăiet Sandu lu David, cînd erau tineri, v-o fată, se zicea, beutura, au spus alţii, Anuca era blajină, de la ea începeau alte pămînturi, îngereşti, stătea în poartă şi surîdea tuturor, era atît de pură, că şi copilul care eram se speria, stătea în poartă şi cînd mă trimitea mama la nana, apărea cu surîsul ei de pe altă lume, n-a făcut rău nimănui, cu ea, timpul se spărgea în seninuri, unii creşteau, alţii îmbătrîneau, mulţi se mutau în progadie

Discobolul

247

*** Toată vremea a avut ceva, pe cineva de aşteptat, copil, stătea la poartă, ce faci, mă? Aştept, la şcoală nu se juca, stătea cu ochii în gol, ce faci, mă, aştept, l-am văzut în crucea drumurilor, aştepta, a plecat din sat, nu i-o mai ştiut de nume, o fi aşteptînd, o fi intrat în vreo progadie, din progadie unii ies, alţii intră, cei ce ies nu au intrat cu adevărat în progadie

Poezie

248

*** Stăm în berc, în bercul de jos, mai este unul mai sus, unde se duc ăi din Forţata, curge soarele pe jos, pe iarbă, peste buruieni grase, lîngă noi, timpul se face apă şi curge în Mureş, cînd se îneacă vreunul se umple malul de oameni, pun colac şi lumînări sa-l caute, unde se învîrte colacul cu lumînarea, acolo îi înecatul, îl atrage lumina, nu-i prea găseau cu colacul şi lumînarea, înecaţii erau sigur atraşi de ceva, de altceva şi vine lîngă noi Toaderu lu Niţu, Gîcea, cu pipa în gură, toată viaţa şi-a trăit-o pe Mureş, cu luntrea, pescar, are el socotelile lui, vorbeşte cu peştii, a fost tîmplar şi autor de aporii, vine, mă, unul la mine, de prin Cîmpia Turzii şi zice, bade Toadere, am beut un deţ, nu m-am îmbetat, am mai beut unul, nu m-am îmbetat, am mai beut unu, nimic, şi tăt aşa, pînă la al cincilea, cînd brusc am căzut lat, spune, bade Toadere, cum îi asta, ştiţi ce i-am spus, mă, domnule dragă, de ce nu l-ai beut pe ăl de-al cincilea prima dată, de ce nu l-o beut, mă, de ce, şi pleacă tuşind

Discobolul

249

*** Cînd umblă profetul prin sat, timpul se face volbură şi intră în progadie, vîrtej se face vremea şi ăi de trec pe lîngă profet întrezăresc, crucindu-se, apocalipsa, muierile îşi bagă pruncii prin curţi, cocoşii încep să cînte, beţivii din făgădău dintr-o dată nu mai îs beţi, satul o ia la vale, clopotul bisericii sună din senin, pînă cînd ăla intră în progadie, după aia se aude aşa un oftat şi o muzică

Poezie

250

***

Mîncăm prune în progadie, nu mai mîncaţi, mă că vă învie morţii în foale, ne întindem pe otava crudă, ne umflăm burţile, ca nişte morminte micuţe sînt burţile noastre, ne purtăm fiecare morţii care vom fi şi rîdem, fiecare îşi va naşte moartea, cînd se va face un tunel transparent, de la fiecare, pînă în progadie

Discobolul

251

Poeme de LEO BUTNARU

Dumnezeu nu a murit bine- înţeles eu încă nu eram născut (pe 25 august 1900) când Nietzsche muri între mine şi DUMNEZEU

Cartea unică Lui Gh. Ayghi

Pe la 16 ani

visasem CARTEA UNICĂ adică a UNI- VERSULUI – o dublă avere: CARTEA era cu autograful Lui DUMNEZEU.

Poezie

252

Din trei bolovani de zăpadă

...vreun fluviu siberian – Lena Enisei Irtâş Oka sau sau Oby să zicem – în primăvară – deja cele mai multe sloiuri s-au dus şi iată într-o barcă a nimănui sălbatică – un om de zăpadă; chiar aşa – din trei bolovani rotunzi de nea în descreştere de jos în sus cu nasul din morcov-roşu-fus cu ochi de cărbune pe cap cu celebrul lighean de aramă pe un fluviu siberian într-o barcă – un autentic om de zăpadă evadând din GULAG-ul oamenilor de zăpadă... iar pe o latură a bărcii e scris: „salvaţi sufletele noaste”

Hokku

De pe frunza bambusului barza ciuguleşte melcul trosnindu-i cochilia-n clonţul dur. ...Dar nici chiar acesta nu e cel mai scurt poem despre moarte...

Discobolul

253

A înţelege ce înseamnă o fereastră

...şi apele păşeau pe deasupra lui Dumnezeu chiar pe el păşeau apele, la rândul lor – ca pe alte ape păşind şi mirându-se ce profund este Dumnezeu din adâncurile căruia erau privite – de infinit când tot ce infinit este înseamnă un ochi nemărginit şi aici o undă nişte unde păşitoare în răsfirare se surprinseră la gândul lor lichid că ar fi timpul să facă filosofie sau pur şi simplu să dea primum movens scolasticii imbold de plod întru naşterea ei – şi filosofia un fel de apă în care spune Pascal ar creşte trestia aia cugetăreaţă ce om se numeşte şi care se tot naşte se re-naşte se înmulţeşte nu atât pentru a nu se pierde pe sine ci pentru a nu se desprinde de Dumnezeu pentru a nu pierde urmele Domnului ce păşesc pe ele însele urmele de asemenea ca pe o apă în care de te afunzi dai de zaţul luminii aşa de aur nisipos precum se mai întâmplă să spună poeţii iar până la ei spusese ceea ce fusese la început – Cuvântul care fusese de la Dumnezeu şi chiar Însuşi Dumnezeu era (din această clipă din această literă voi renunţa la majuscule deoarece de aici încolo orice cuvânt ar trebui să-l scriu cu majusculă de important ce mi se pare totul chiar şi potopul care peste sine însuşi păşeşte se pluteşte) uneori mi se pare că atâta strădanie întru a păşi a vălura a oglindi a dumeri se întâmplă doar graţie simplului impuls

Poezie

254

de a înţelege ce ar fi aceea o fereastră şi cum se poate izvodi o fereastră – prin golul ei încă nesticluit mai trecând fiarele leii dintre tigru şi eufrat pentru că pe atunci bineînţeles se născuse şi absurdul propriu-zis – de a pune ferestre turnului babel – pentru ca oamenii care nu se mai puteau înţelege prin ceea ce fuseseră început – cuvintele – să-şi vadă gesturile gestica prin ferestrele turnului babel pe care îl populaseră fără să mai ajungă la ceruri – între timp uitând de ce ar fi purces dânşii să înalţe ceea ce dumnezeu avea să şteargă de pe faţa pământului nu însă şi din gândul acestuia

Discobolul

255

Poeme de TEOFIL RĂCHIŢEANU

Catrene cu Blaga

Ci, mut, în elu-şi sta, uitat de vremea-i Ci, mut, în elu-şi sta, uitat de vremea-i Ca soarele-ntr-un nour de plumb, greu, Ca-ntr-un cavou de piatră o tăcere, Ca-ntr-o planetă moartă Dumnezeu…

Blaga plimbându-se Trecea ca un zeu, în gând Taine vechi adulmecând Şi-n urma paşilor Lui Răsăreau pe-alei statui…

Zeu al Clujului odată…

Zeu al Clujului odată… Muritor, sub steaua Lui, Îi adulmec pe străzi urme Şi-i înalţ în gând statui…

Poezie

256

Pe sub Feleac paşii Lui… Pe sub Feleac paşii Lui, Aşternuţi pământului, Nor pe cer, agonizând, Ca pe fruntea Sa un gând… Umbra lui Blaga la Lancrăm Sta acolo, gânditor, Lângă misticu-i izvor, Unde-n ceas menit de Parce, Se-ntorsese-n „chip de dor”… Dor de Blaga De din Lancrăm, de o vreme, Aud, noaptea-n somn, izvor. E al Mumelor Bătrâne

Glas? Ori e de Blaga dor?…

Discobolul

257

Poezii de

MIRCEA STÂNCEL Week-end la ţară

sunt singur, orice aş face, în acest parcurs, las varul pereţilor să vorbească, îl iau pe limbă, şi el ştie multe, are gust, focul din sobă arde, ca la începuturi, cu butuci de vie, şi eu adorm în patul unde m-am născut singur, alături de amorul meu însingurat; aş spune că sub grindul acesta sunt fericit, puţin, şi sângele, în sfârşit, curge limpede prin venele mele firave, de parcă ar fi reciclat de peisajul sălbatic cu apele lui; dar cei care au plecat demult nu mai vin! chiar şi noii sosiţi vor să plece cât mai repede, îi inconfortează casa neîncălzită de trupuri şi vorbe, şi tufişul ce se leagănă şi se ridică atât de iute spre cer; mă gândesc mereu la poveştile pereţilor, şi ele nu sunt puţine, stau salvate ca pe un hard ce nu mai poate fi utilizat; în spatele meu e cineva care nu cedează la presiuni, eu cred că totul e ascuns în sunetele simple ce îmi bat la geam; mâine câţiva coboară de pe deal, alţii urcă spre centru de unde mai iau încă lumină şi apoi pleacă şontâc, şontâc, e semn că cineva mai stă, totuşi, de pază în capelă; urc şi eu, în sfârşit, iau lumină şi mă întorc între pereţii ce vorbesc prin icoanele conectate la venele mele elastice;

Poezie

258

ficaţi-mi sunt încărcaţi cu materii nobile mestecate îndelung; vin către tine, amorul meu, plin de ifose şi imagini uşoare eşti zumzetul unui bulevard spart şi reparat, crăpat şi spart, şi carnea ta e palidă şi înspăimântată de riduri.

cântec la început de secol

de acum ştiu cine eşti, tu cea de la colţul străzii! seduci piepturi tinere, cu formele tale mereu în schimbare; mă-nvălui azi, ca niciodată, cu bluzele tale lejere, te simt ca pe un veşmânt în destrămare; în pântecul tău arunc vorbele mele murdare; şi tu taci şi aştepţi gradul zero al veacului; lasă-mă să te duc în camera mea de lucru, (poate faci o baie), ea are pereţii nefiresc de albaştri, lasă-mă să te aşez între cărţile ei, cenzurate o mie de ani să te ating cu privirile mele înşelate, ce ies din manuscrise incendiare cu închisori şi morţi, şi prefaceri încete, din podurile pline cu pânze de păienjeni şi sticle prăfuite; mai seamăn eu cu tine ca altădată? lasă-mă să cred că exaltarea cărnii nu este totul acum, lasă-mă să cred că de-a acum începe totul între noi, te voi întinde peste lucruri ca pe o peliculă de miere; de ce nu ai venit mai repede, când eram mai tânăr şi curat, lasă-mă să te pipăi şi să afirm că eşti aici cu mine până la capăt; tu eşti cu forfota bulevardului, eu cu codrul meu grizonant, tu cu micile tale afaceri, eu cu marile mele pierderi; ne vom vedea fiecare de problemele noastre,

Discobolul

259

de iubirile noastre ce trec prin părul tău transparent; tu te ascunzi în jurnalele tv, în celuloidul subţire, eu în pereţii casei mele, care absorb limba aspră a istoriei.

un lac sunt ochii tăi albaştri

amorul meu, a venit luna mai, apoi, desigur, va veni toamna, de acum putem sta întinşi pe iarbă, în lizieră, o oră, încât să-l auzim din nou pe shakespeare cum îşi dictează sonetele, la o masă de brad, cum cade el pe gânduri; tu porţi ochelari şi eşti tare firavă azi, mâinile tale parcă sunt lipite cu adeziv de umeri şi nu eşti brunetă; eşti numai picioare, crescute dintr-o aripă ce bate mereu ficţiunea, în tine cine se naşte acum, cât încă nu te-am atins cu privirea? e cald, aud cum sângele tău se transformă în spermă, eşti udă, udă, ca un burete scos din chiuvetă; în ochii tăi se scaldă o felină, şi ştii bine matematică şi psihologie e tot ce-ţi trebuie acum la început de mileniu; - dă-l încolo de sonet shakesperian, ziarele vorbesc despre sex, afaceri şi multe, multe crime, îmi zise îmbufnată; mâna mea îţi detectează cordul ce bate tot mai repede.

Poezie

260

cere şi vei primi

de atâta bătut cu toate coatele mele, cu toţi genunchii mei, de atâta izbit cu pumnul în porţile astea mari, văd, pur şi simplu, că încep să se deschidă, uşor (cu zgârcenie, totuşi, cu zgârcenie), sunt oare puţini bani pentru măreţie şi lux? sunt oare şi mai scumpi neuronii? aş spune că muşchii mei sunt prea slabi, e criză? aş spune că sângele meu nu mai are presiune? (mai crede el oare în cineva, care mănâncă, umblă şi face sex ?), ochii mei văd până departe, în zare, măreţia şi se bucură ca un copil de la ţară, care primeşte o chiflă; aş spune că îngerii mei au obosit, dar nu e bine, aş spune că îngerii mei vând verdeţuri sălbatice şi e un vers exotic; eu bat de unul singur, cu toată puterea în fiecare dimineaţă (aici nu poţi bate decât de unul singur), şi nu poţi intra decât singur, chiar dacă e o curte uriaşă în care încăpem toţi, bărbieriţi şi nebărbieriţi, spălaţi şi nespălaţi, citiţi şi necitiţi.

Discobolul

261

o sută cincizeci şi trei de peşti

mi se spune să merg şi să mai prind nişte peşte, deşi nu e nici un râu pe aici, nici o mare întinsă malurile lor, însă, au rămas înalte şi îmbietoare roase de vremuri şi oameni, dar apele s-au retras, au întrat în pietre, au urcat în cer; cineva mă îndeamnă se pescuiesc, să arunc năvodul, eu mă imaginez pe o corabie şi stau legat de catarg, cineva ar putea da drumul cântecului spre mine; cineva ar putea să mă îmbete cu sunetele unui pian cu coadă altcineva ar putea să cânte din corn; oricum, sunt îndemnat să arunc năvodul mi se spune intens că voi prinde peşte mi se atrage atenţia cu toată puterea că plasele mele sunt suficient de rezistente; iar eu spun că nu văd nici o apă împrejur nici valuri nu se pot face, desigur şi nici sirenele nu vor avea cum să înoate printre pietre, mi se spune insistent, că omul acela are dreptate, şi oricând poate veni un val şi odată cu el cei o sută cincizeci şi trei de peşti pe care-i aştept de un secol.

Poezie

262

coborîm împreună

coborîm împreună, tăul adânc are ouă de broască, în oglinda lui se vede sperma unor animale uitate, întinsă ca o pată de ulei care vorbeşte; apoi stufărişul uscat şi crăci de stejar răspândite în jur; (eu stau şi văd toate acestea şi scriu pe cizma unui general); poate că aici e centrul, lângă stufuri uscate; este o ridicătură, dar vorbele tale sunt calde încă, intrăm cu toţii, fără părinţi (ei au plecat de mult în seve, n-au zis nimic să nu ne-înfricoşăm); - smulge-te din locul acesta mlăştinos/ sau afundă-te în el, mi-ai spus, îţi mai aduci aminte? umple-te de glod sau priveşte cât mai sus către vârfuri, unde ajungem pentru prima dată singuri; desigur, nu semăn cu voi, am gât de taur, un piept păros mi se deschide în aceste zile tulburi; sunt greu – un tanc de carne şi de griji îndesate în fibre; privirea ta stoarce sucul din măcieşe rămase peste iarnă; gura mea le-a uitat gustul, iar spinii din jur abia aşteaptă să mă ating de ei să-mi simtă căldura, să-şi înfigă ţepii adânc în bluza mea; în sfârşit, o stâncă îmi sare în faţă are calcar mult şi parcă e stropită cu îngeri.

PAUL EUGEN BANCIU

Iloin Iloin era un prenume aiurea, plecat, la vremea botezului

copilului, de la Ilie. Tatăl, beat şi fericit s-a dus la primărie cu întreagă liotă după el, nu cu mult mai trează, cu toboşarul satului şi gornistul care aduna în zori vacile pentru păscut de pe la toate casele, în mijlocul lor. De emoţie şi băutură, când fu întrebat de notar cum să-i pună numele copilului, acesta îi zise Iloin, că se născuse vara, în ziua Sfântului Ilie, cel cu căruţa cu cai albi din nori, care-aduce trăsnete şi vijelii asupra oamenilor.

Îl corectase notarul de câteva ori: „Măi, omule, zii ca toată lumea, Ilie!”, dar fericitul tată o ţinea pe a lui, că trebuie să aibă un nume mai aparte, să nu fie ca toţi Ilie născuţi în comună. Şi cum nu-i ieşi pe gură un alt prenume decât Iloin, Iloin rămase să se cheme fiul său, întâiul născut, să fie deasupra tuturor celor născuţi ce purtau numele sfântului din 20 iulie.

Mai târziu, când casa i se umpluse cu plozi, îşi dădu seama că-i vine tot mai greu să-l cheme pe numele din certificatul de naştere şi-l striga Ilie, ca pe el. De la copilul ajuns la şcoală află mai târziu de varianta „ilion”, care venea de la numele unor oase ale bazinului şi se felicită că el răsucise două vocale şi-l scrisese-n acte Iloin. Adică n-a vrut el să fie ca toţi Iile din sat, mulţi, că erau procreaţi toamna, după culesul viilor, când mustul dădea în tulburel şi nu mai apuca să se facă vin, că-l terminau cu pastramă afumată şi brânză de oi şi ceapă încă înainte de a mai fi mutat în butoaie.

La vremea aceea ruginie, cu nopţile tot mai reci şi zilele scurte, şurile foiau de atâta împreunare omenească, iar dacă se

Proză

264

întâmpla ca o femeie să aibă între picioare pe careva din sat, era împăcată la gândul că bărbatul ei muncea deasupra paielor din şură cine ştie pe ce femeie, tocmai în celălalt capăt de sat.

Tatăl lui Iloin se născuse, ca majoritatea copiilor de acolo, tot pe la sfârşitul lui iulie, mai aproape de zodia leului. Era un om zdravăn, purta barbă, şi dacă l-ai fi îmbrăcat în sutană, ai fi zis că e popă, doar că lui îi lipsea sfinţenia. Nu credea decât în semnele lui, pe care, uneori, noaptea le desluşea şi în albastrul închis al cerului, printre stele. Era un om de vreo nouăzeci şi opt de kile, cât apucase să afle o singură dată după ce se suise pe un cântar basculă pentru sacii cu cereale. Mai mult nu şi-a mai căutat greutatea, mulţumit că pântecele lui nu-l întrecea pe-al popii sau al primarului.

Aflase din gura bătrânelor matusalemice din casă şi dintre neamuri că ziua şi ora şi clipa trecerii sunt date în sânge încă de la naştere, ori poate din burta mamei. Dar lui puţin îi păsa de timp. Se vedea zdravăn, cu o curte plină cu orătănii şi copii, cu gospodăria lui cu vaci, oi, porci, găini şi gâşte, cu livada ce suia pe coama dealului până la capătul viilor satului, cu butoaiele pline şi pivniţa doldora de alimente şi podul cu afumături şi asta-i dădea siguranţa că e cel mai puternic om din lume.

Copiii şi-i dăduse la şcoli, să plece din viaţa şi grija lui, păstrându-şi pentru bătrâneţe doar pe cea mai mică dintre fiice, dintre cei cinci copii câţi avea. Bătrânele trecuseră spre suta de ani, apoi muriseră pe rând, mai întâi mama lui, apoi aceea a nevestei. Fuseseră văduve de tinere, cu câte un copil fiecare, după ce amândurora le muriseră bărbaţii, unul pe front, iar celălalt strivit de o benă de beton pe unul din şantierele de început ale construcţiei comuniste. Rămăseseră să-şi crească singure băiatul şi fata, îi cununaseră, se bucuraseră că aceştia erau oameni harnici şi dornici să refacă gospodăria celor bătrâni, apoi se aciuaseră amândouă la casa lor.

Ilie vânduse cândva casa soacrei lui, iar pe aceasta o mutase alături de mama lui şi de familia ce începuse să crească. Ştia că e mai uşor de întreţinut o casă decât două, deşi împricinările dintre părinţi şi copii sunt de două ori mai mari, dacă sunt împreună.

Timpul trecut se măsura, ca în orice sat, în numărul celor vii apoi plecaţi, în înmormântări şi parastase, ţinute cu străşnicie de Lucreţia, nevasta lui şi mama celor cinci copii. Ea, singura, fiind convinsă că între lumea celor vii şi cea a dalbilor pribegi e doar un

Discobolul

265

fel da abur, un fel de membrană, prin care pot comunica unii cu alţii în nopţile lungi de noiembrie ori în crugul verii, de Sânziene. Firele albe le apăruseră pe la tâmple şi lui Ilie şi Lucreţiei, cu mult înainte de a fi simţit povara timpului.

Apoi plecaseră copiii, pe rând, băiatul şi două fete, iar cele două rămase în sat îşi ţinuseră nunţile pe rând, ştiut fiind după datina străbună, că mezinul moştenea casa părintească. Ilie cunoştea legea satului şi o ţinea cu sfinţenie, cum ştia că dacă nu muţi multă vreme lucrurile de la locul lor, ele se fac neamuri cu cele care le înconjoară. Că toate se leagă şi se dezleagă între ele doar după ce presari asupra lor clipe mai lungi decât viaţa unui om. Pentru el erau de-ajuns zilele şi nopţile şi cele patru anotimpuri să-i măsoare trecerea, erau de-ajuns râsul şi lacrimile dintre un botez şi o înmormântare.

Hotărât în ceea ce făcea, Ilie repara ce era de dres, iar ceea ce-şi ispăşise vremea arunca, ori punea pe foc, fără să aducă multe lucruri în loc. Cu copiii plecaţi se vedea rar, doar vara şi în sărbătorile de peste an, când veneau aceia cu copiii lor să-şi vadă locurile de baştină şi părinţii.

Uneori Ilie, în momentele lui de linişte, simţea că prin aceia cucereşte oraşul, zone îndepărtate din ţară, pământul întreg, care pentru el se termina, oricum, la o apă mare. Aşa apuca să înţeleagă mai bine ce auzea la radio sau vedea la televizor. Să-i simtă mai aproape pe oamenii de aiurea şi să-şi dea seama că între unii şi alţii nu sunt deosebiri de netrecut, care să-i facă să se lupte pentru puterea unuia asupra celuilalt, să se ucidă fără de milă, să se chinuie, doar că deasupra tuturor era o lege nescrisă a sângelui, ţinută în mâini de câţiva, care oricum aveau să piară de bătrâneţe sau de vreo boală şi nu pe un câmp de luptă sau în caznele unei închisori. Asta nu putea să înţeleagă şi vedea în Cărţile Sfinte un gâlci de pricină care-i făceau pe unii să vadă doar un chip al lui Dumnezeu, iar pe alţii să-i vadă alt chip şi de-aici să-şi caute sfârşitul unii, altora.

Cum n-avea fraţi şi nici cumnaţi, singurii oameni cu care împărtăşea gândurile erau nişte bărbaţi dintre neamurile mai îndepărtate, deşi, de cele mai multe ori nu vorbea, ci asculta, iar la sfârşit, după ce-şi făcea propria părere, spunea o vorbă în două înţelesuri, apoi cugeta la toate, până târziu în noapte. Cu Lucreţia n-avea ce vorbi în afara celor trebuincioase. Era tipul de om care iubea o singură dată, din tot sufletul, apoi, dacă simţea că omul în care investise tot sufletul îi e potrivnic sau nepăsător, îl trecea în uitare.

Proză

266

Era un fel de iertare a lui. Lucreţia trecuse prima pragul acestei iertări, când se dumiri că femeile îşi iubesc bărbaţii până le cresc copiii, şi, odată împlinită regula, trăiesc doar pentru progeniturile lor. Tot atunci când oscilase între a-şi rechema dragostea femeii cu de-a sila şi-a lăsa lucrurile să se aşeze cum vor fi sentimentele femeii, se deşteptă în el gândul că marea iubire dintre doi oameni care se leagă pe viaţă, prin căsnicie, nu ţine mai mult de trei ani, după care ar trebui ca fiecare să-şi caute un alt motiv pentru a mai rămâne împreună.

Ar fi vrut să-l aibă aproape pe Iloin, să i le spună pe toate pe rând, cum făcuseră bătrânele cu ei, dar ştia că aşa cum ei nu ţinuseră seama de sfaturile acelora până nu se loviseră singuri de viaţă, nici fiul lui cel mare nu, i-ar fi urmat poveţele. Era o filozofie simplă asupra căreia cugetase cât ce simţise că din toată familia lui, cu două bătrâne şi cinci copii, rămăsese singur, ca în Cărţile Sfinte despre care îi vorbise cândva popa din sat. Mai mult nu ştia.

Odată, Iloin îi pomenise de indienii din India care obişnuiesc să pornească în bejenia bătrâneţilor şi-a sfinţeniei după ce împlinesc vârsta de cincizeci de ani, şi tot el îi vorbise de unul Gengis Han care-a dat ultima bătălie a vieţii lui de războinic cuceritor la vârsta de şaizeci şi cinci de ani. Ţinuse minte informaţiile astea ca pe nişte poveţe date de Iloin, care se despărţea astfel şi mai mult de el.

Adeseori, la una din mesele birtului din sat le amintea celor cu care stătea de vorbă de Iloin şi de copiii lui plecaţi. Asculta poveştile celor de la mese şi punea la cale, ca la tinereţe, culesul viilor, momentul culminant al vieţii din satul lor, boscorodind pe seama nunţilor ce vor avea loc în preajma lăsatei secului, după ce fetele ce vor fi rămas borţoase în toamna aceea se vor căsători în pripă, să aibă părinţi buni copiii lor născuţi pe după Sânziene, pe care-aveau să cheme fără greş, Ilie. Când făcea glume pe seama acelora, se simţea iarăşi tânăr şi se minţea că e la celălalt capăt de viaţă şi că va sparge obiceiul, turnându-şi copiii odată cu venirea primăverii, ori în prag de iarnă.

La asta se gândea şi când era la câmp şi cosea iarba pentru fânul de iarnă al vitelor, ori trebăluia în grajd sau în livadă.

Lucreţia şi familia fiicei ei îşi vedeau de grădină, de mesele peste zi şi de animalele din curte. Un străin n-avea ce să caute în viaţa lor. Adeseori, după ce venea de la câmp, o privea pe femeia lui

Discobolul

267

să pe o soră şi se-ntreba dacă nu cumva familia lor era formată dintr-o succesiune de fraţi, care-şi au de grijă unii, altora.

Seara, după ce urca în patul lui din lemn de nuc, tăiat simplu din trunchiul copacului, scândură cu scândură şi dat cu baiţ, şi-o auzea în celălalt pat pe Lucreţia rugându-se pentru sănătatea ei, a copiilor şi nepoţilor, se gândea la liniştea ce se aşază într-o familie după moartea bătrânilor şi plecarea copiilor şi cum se destramă sentimentele faţă de cel cu oare s-a crezut cândva o singură fiinţă. Îşi zicea că sufletul omului îmbătrâneşte ca şi trupul, ceva mai în urma lui, să-l pregătească pe om pentru singurătatea lui de dincolo de mormânt.

Nu-şi putea crede ochilor când urmărea unele emisiuni de la televizor şi vedea combinaţiile celor de la oraş, care-ncearcă să se facă tineri şi atunci când nu mai sunt. În mintea lui oraşul era o adunătură de oameni bogaţi a căror singură obsesie în viaţă era să-şi trăiască clipa, minţindu-se ba că sunt mai frumoşi decât în realitate, ba că sunt mai tineri, ba că sunt mai bogaţi decât alţii.

Uneori se gândea la vama numelui pe care i-l dăduse fiului său cel mare, Iloin, ca a unui cocoşat, stigmatizat de un defect fizic greu de dus, dar îşi spunea că acolo unde era, la oraş, hidoşenia aceea nu se vedea atât de bine între atâtea altele mult mai mari. Credea chiar că marele magnet al oraşului îi atrage acolo înainte de toate pe cei cu mari defecte, între care nu se mai văd diferenţele.

Iloin lucra la o mare firmă, ca inginer de sistem, câştiga cât cheltuia, dar nu-i avea grija pentru că nu cerea niciodată nimic, iar pentru el nu-i creşteau nici măcar porcul de Crăciun. Când venea acasă vorbea puţin, se simţea înstrăinat cu totul, aşezat într-o altă lume, într-o altă viaţă, ascunsă ochilor celor mulţi, după obiceiul orăşenilor. Divorţase de o femeie şi o lăsase să plece cu copil cu tot, se-ncurcase cu alta, care avea un copil şi trăia de la o vreme cu a treia, care era cu copilul după ea.

Şi nu putea înţelege felul acesta de viaţă, iar când Lucreţia îl făcea în fel şi chip că nu-şi aduce pe linia cea bună copiii plecaţi la oraş, se resemna, simţind-o că se îndepărtează şi mai mult de el. „Ce mai înţeleg copiii mei din bucuria culesului viilor? Ce mai înţeleg ei din aşezarea casei şi a sufletelor din ea? Cui să dai lecţii dintr-o viaţă pe care ei n-o mai trăiesc?” — îi zicea femeii şi se amăra în neputinţa şi neînţelegerea care-l împrejmuiau. „Cum să le schimbi traiul când ei doar aşa pot să-şi ducă zilele la oraş? Nu-i vezi la televizor?… Şi-

Proză

268

acuşi o să-ţi plece şi mâţa asta de-acasă, ultima, pentru că ea se simte mai atrasă de lumea aceea cu bani şi uşurătate şi boială pe faţă, decât de regula asta îmbătrânită a satului nostru… Vrea să ne vindem pământul, viile, casa, livada, să stăm strâmtoraţi într-o cămaşă de beton dintr-un bloc… Ba io zic: Vrea să plece? Să plece, cu bărbat cu tot!…” şi certurile dintre el şi Lucreţia continuau.

Ginerele lui, cu care locuiau împreună, prinsese ceva afaceri cu câţiva de la fostul ceapeu devenit asociaţie agricolă şi cu nişte tineri de o vârstă cu el. Lipsea tot mai mult de acasă, iar când venea o amuţea pe nevastă cu ceva cadouri luate de la shop-urile din oraş, iar pe fetiţa lor cu hăinuţe viu colorate şi dulciuri străine.

„Auzi, măi femeie, — îi spunea Ilie, Lucreţiei — eu mă simt ca un vameş de hotar… Aici, la marginea satului se gată ţara din care am ştiut că fac parte, iar dincolo e ţara tuturor… Dacă din neam în neam am păzit locul acesta şi l-am făcut roditor, înseamnă că atât cât oi mai trăi trebuie să-l apăr. După aceea, Dumnezeu cu mila, că şi cei tineri de acum vor îmbătrâni, şi-şi vor căuta un loc al lor dintr-o ţară care le e de pe acum străină… Că vrea Petru să vând? … Vândă-şi sărăcia lui, iar din banii aceia n-are decât să-şi facă câte afaceri va vrea! … Iloin i-o smintit pe toţi… Măria e dăscăliţă la facultate. Câştigă bine şi nu-şi aduce aminte de noi decât în vacanţele de vară şi când vine să-şi ia porcul… Paraschiva, la fel… Ailaltă, din capul satului, ne intră-n curte când vine fratele ei de la oraş, că domnul ginere e consilier la primărie şi bate toate satele comunei din patru în patru ani, când trebuie să-l aleagă musai… În rest, ce-i aia să-ţi deschizi cabană din casa părinţilor şi s-o faci casă de vacanţă pentru cei ce vin în ţara noastră? … Nu ducem lipsă de nimic… Le dăm copiilor ce avem, nu ce ne prisoseşte… Trudim de dimineaţa până seara, c-aşa ni-i felul nostru. Asta-i regula ce-am învăţat-o, şi-o ţinem… Aşa ştim noi să trăim… Că Iloin le lasă vara pe toate şi din banii pe care-i face merge în mijlocul apei, pe o insulă cu alte femei şi vede lumea… Că Măria vrea să plece în Italia, să-şi lase bărbatul şi copiii. Ca dăscăliţă vede Parisul şi Londra şi se simte mai bine acolo vara decât aici… Asta-i lumea în care trăim şi mare-mi va fi mirarea, dacă până şi bărbatul Anei, în care mi-am pus speranţa să ne continue gospodăria, nu va pleca într-o zi în celălalt capăt de lume, să-şi piardă urma potlogăriilor în care s-a băgat… Alălalt, Mihai, soţul Firuţei, nu va pleca de aici, că-i place politica şi puterea, şi vai

Discobolul

269

de urma lui dacă întră cu belelele lui între alţii, care nu-i ţin spatele şi nu-l cunosc! …”

„… Vrei să baţi un cui — mormăia în altă zi, Ilie – şi vezi că-ţi tremură mâna, n-ai pe cine să chemi în ajutor… Acuşi dau bolile în noi. Cele ce se văd şi se simt… Şi-ntr-o bună zi ne vom duce. Fata rămâne cu casa şi copilul, aşa simt eu, că bărbatul ei e băgat în afaceri mari, că-l văd cu cine umblă şi cine ne intră în casă, şi-ntr-o bună zi va pleca în celălalt capăt al lumii. Şi noi n-o vom mai putea ajuta decât cu casa şi masa şi creşterea copilului… Lucreţio, mi-i silă de toată viaţa mea şi de prostia ce-am avut-o să ne iubim şi să facem cinci copii… Paraschiva, farmacista, n-a vrut să stea în sat. S-a dus după bărbatul ei la Timişoara, cică oraş mare… alte perspective… Alte perspective… Aşa zic toţi… Şi viile, şi livada, şi casa şi vitele şi porcii şi grădina?! …”

„Lasă, Ilie! — încerca să-l domolească Lucreţia — Asta e viaţa noastră, aia e a lor… Tu nu vezi câţi copii ai celor din sat sunt plecaţi în Italia şi Spania şi ce case şi-or făcut şi ce maşini au? … De ce ai noştri să nu aibă, doar pentru că nu ai tu? … Iaca, ginerit-o are. Te duce unde vrei. Ălalalt, Mihai, cât e el de consilier şi politician tot te ajută cu una cu alta… Farmacista şi profesoara îşi au casele şi maşinile lor… Că Iloin e mai altfel, e drept, dar poate că e cel mai bogat dintre toţi… De ce să nu te bucuri pentru ei? De ce-i vrei pe toţi aici, în jurul tău? …”

„Îmbătrânim femeie, şi-ntr-o bună zi n-o să mai aibă cine să-ţi aducă un pahar cu apă şi o pastilă…”

„Eşti prost! Cât ai fost bolnav, dacă nu le-aveai pe Măria cu toţi doctorii ei de la oraş, c-o ştiu, că-i dăscăliţă, şi pe Paraschiva, care ţi-a adus tot ce ţi-o prescris ăla, azi erai lat!”

„Tu zici să fiu fericit? …” „Să fii fericit, că aşa cum e nu se poate mai bine, dar ţi s-a

pus ceaţa pe ochi… Eu mă bucur de toate că sunt cum sunt… Nu mai trăim altădată, demult! …”

„Nu mai trăim nici vârsta ce-o avem… nici dragostea ce ne-a legat… Casa se va părăgini, viile s-or usca… pomii din livadă n-or mai da rod… Zicea gineri-tu, că s-ar face o fermă mai mare şi că ar vrea să ne cumpere via, iar dacă am vinde-o am avea cu ce trăi peste nevoia asta de pensie de ceapeu… Dar livada? … grădina? …”

„Mă, Ilie, pe ce trece vremea tu te uiţi tot mai mult înapoi…”

Proză

270

„… iar tu, Lucreţio, te uiţi tot mâi mult înainte… şi uite-aşa stăm spate-n spate şi nu mai avem nimic unul cu altul şi nici nevoie de celălalt!…”

Aici bărbatul bătu cu palma în masă de parcă ar fi vrut să pună capăt constatării ce-i trecuse prin minte. Era într-o zi de vară, după ce visase cu socrul lui, cel mort sub bena de beton de la Bicaz.

Se culcase cătrănit după ce golise o sticlă cu vin şi împinsese farfuria cu mâncare pe care i-o pusese Lucreţia pe masă la cină. Stătu pe pridvorul casei până se înnoptă, petrecându-şi privirea peste colinele cu vii de dincolo de sat. Adormi greu, după ce-i priveghe somnul femeii lui vreme de câteva ceasuri, până ce lumina lunii se petrecu peste paturile lor prin dreptunghiurile ferestrelor. Încerca să desluşească dacă nu cumva, cu trecerea anilor, el îmbătrânise înaintea Lucreţiei, ori poate că toate femeile îşi continuă viaţa prin cea a copiilor şi nu se mai văd legate prin nimic de tot ce a fost între ele şi bărbaţii ei de odinioară.

Către dimineaţă i se arăta în vis un fel de ceaţă violetă şi portocalie, din care nu desluşi mare lucru decât o spaimă de singurătate cum nu mai trăise niciodată, şi-l văzu prin ceaţa aceea pe tatăl lui tânăr, aşa cum îl ştia din ultima lui fotografie trimisă de pe front, pe care o păstra într-o laviţă cu toate actele cele mai importante ale familiei. Apoi chipul tatălui dispăru şi rămase mai departe ceaţa aceea colorată prin care auzi clar o voce de bărbat care-i spuse: „Ilie, tu ai să trăieşti până pe 20 iulie două mii unsprezece, pe când vei avea şaizeci şi nouă de ani împliniţi, cât e numărul casei tale din sat! … Şi să ştii că aici numele tău va fi altul… Şi nu te vei mai numi Ilie, ci Iloin! …”

Se trezi asudat repetând „Iloin” şi-şi numără zilele ce le mai avea de trăit.

Discobolul

271

CORNELIA CISTELECAN

Florica. Pas de quatre

(Fragment de roman)

Florica schiţează gestul de a se ridica din fotoliul în care e prăbuşită. E pierdută acolo, o grămăjoară de oase fragile, cu foarte puţină carne pe ele, dar ochii îi sclipesc cu şiretenie, îşi măsoară musafirele, le preţăluieşte tacticoasă: soră-sa, Iulişcuţa, mai tânără cu patru ani, adică la 78 de ani, se ţine cu greutate pe picioare, abia au trecut câteva luni de când a avut o criză de hernie de disc şi e o adevărată minune că s-a ridicat de pe pat şi a reuşit să facă această vizită, iar fiică-sa, Nelicamea, fostă profesoară, proaspăt pensionată, cu decizia de pensionare în buzunar, dar fără banii aferenţi, arborează ostentativ o frizură cenuşie, părul la culoarea naturală, şi o ţinută sportivă care se potriveşte cu silueta dar nu şi cu vârsta. Florica se scuză că nu-şi poate primi musafirele cum se cuvine, dar e foarte slăbită, anul ăsta a fost un coşmar, toate nenorocirile s-au abătut asupra ei: bolile, lipsa banilor şi, colac peste pupăză, Alin şi nevastă-sa cu pretenţiile lor absurde, aiuritoare... În picioare lângă fotoliu, Doina, fata Floricăi, cu un an mai în vârstă decât Nelicamea, vară-sa, stă de strajă. E membră mai veche a hoardei pensionarilor, are pensie de handicapat. În copilărie a avut poliomielită şi meningită, boli de pe urma cărora până la urmă a avut un ce profit. De când se ştia, Doina s-a strecurat prin toate hăţişurile vieţii având drept stindard poliomielita şi pavăza, meningita. A scăpat şi de excesul de şcoală. A fost chiar şi măritată, a avut un băiat, pe Alin, uluitor de normal, având în vedere codul ei genetic. Norocul ei, poate, a fost că bărbatu-său a murit de prea multă fericire înecată în băutură, aşa încât Doina şi-a adjudecat acea aură a femeilor ce-şi

Proză

272

cresc singure copilul şi înving toate greutăţile şi-l poartă prin şcoli şi-l însoară şi-l găzduiesc, cu nevastă şi copil cu tot şi-l văd la casa lui, căpătuit, cum s-ar zice, nu la casa ei, căci se pare că nu puteau să încapă sub acelaşi acoperiş, aşa încât Alin şi-a luat nevasta şi copilul şi duşi au fost... Dar asta s-a întâmplat cu şapte ani în urmă... În acest răstimp, nici una dintre cele două părţi (Florica şi fata ei Doina, versus Alin plus nevasta plus progenitura) nu au comunicat, dar au ştiut una de alta, căci doar mică-i lumea! Dar acum au apărut complicaţiile care le dau celor două femei, una de 82 de ani, bunica lui Alin, cealaltă de 58, mama lui Alin, una mai frustrată decât cealaltă, nu atât o mare bătaie de cap cât o mare satisfacţie, satisfacţia vieţii lor: după ce atâta timp s-au tot plâns pe la neamuri şi vecine că nu mai au pe nimeni, că nimeni nu le ajută, că trebuie să-şi cumpere lemne, să-şi facă focul, că vor fi nevoite să vândă, bucăţică cu bucăţică, pământul acela minunat, aflat pe colţul unei străzi cu mari perspective de dezvoltare urbanistică – chiar fostul vice-primar al oraşului, cu care Doina copilărise, în acest cartier aflat odinioară „dincolo de barieră”, locuia în mod democratic încă pe strada lor –; Toderaş, un văr de la Simiclăuş, instalat de ani de zile pe un petic cumpărat de la Florica (după ce soră-sa Iulişcuţa a renunţat la orice pretenţii de impărţire a casei părinteşti, la căpătâiul mamei lor ce se stingea), pe care şi-a ridicat o casă, şi-a instalat familia, a făcut copii, a intrat şi el în pensie de boală după un accident, ar vrea să „se extindă”, le-a oferit atâţia bani cât să-şi cumpere şi ele o garsonieră sau un apartament de două camere la bloc, să scape de grija lemnelor şi a hoţilor, dar Doina a decis categoric că ea nu se mută într-o cutie de chibrituri, mai bine stă pe colţ, într-o casă dărăpănată, dar cu vedere la stradă, ea-i zicea uliţă, atâta doar că uliţa a devenit între timp stradă, că doar nu degeaba domnul vice-primar post-revoluţionar a copilărit şi continuă să trăiască acolo, la câteva case distanţă, alături de plebea din care cu mândrie se trage; strada a fost asfaltată în totalitate, canalizarea e gata, ţevile de gaz aşteaptă racordarea în dreptul fiecărei porţi, staţia de tramvai e la un pas... păi cum să renunţi la aşa o pleaşcă!?!

Florica a fost timp de zece ani cabinieră la teatru, este, cum s-ar zice o femeie cultivată, umblată prin mediile artistice, ştie ea ce ştie. Bărbatul ei, Ghiţă, un om uimitor de cumsecade şi de insignifiant, a lucrat şi el în teatru, a fost maşinist, de acolo s-a pensionat, după o carieră destul de misterioasă de jandarm sau

Discobolul

273

colonel sau dumnezeu ştie ce în armată... Dar bietul unchiul Ghiţă a murit demult şi, cu toate zvonurile şi şoaptele, nimeni nu i-a spurcat memoria, la moartea lui, întâmplată cu mult înainte de Revoluţia română în direct, nimeni nu a spus nimic, cel puţin nepoata, Nelicamea, sosită plină de compasiune din provincie, nu-şi aminteşte să fi auzit decât bocetele de rigoare, aşa cum se cuvine la o înmormântare reuşită, la care a fost prezentă toată mahalaua vacanţelor ei. La terminarea liceului, Nelicamea visase să devină actriţă. Normal. Era isteaţă, luase ceva premii pe la olimpiadele de limba română, era destul de arătoasă, nu foarte tare, dar la modul rezonabil, organizase câteva spectacole, nişte recitaluri de poezie eminesciană la liceu şi i se năzărise că ar putea să facă actorie. Mama ei, Iulişca, îşi consultase sora, care era familiarizată cu lumea teatrului. Ce să fac cu ea? Vrea să dea la teatru. Menţionăm că nici una nici cealaltă nu aveau foarte multe studii. (N-am pomeni acest aspect dacă nu ar avea un impact asupra viitorului personajelor noastre.) Nu se ştie ce şcoală a urmat şi cât a terminat din ea Florica, oricum, se pare că Iulişcuţa făcuse ceva liceu, nu se ştie dacă l-a terminat, la „Oltea Doamna”, dar oricum, punctul ei forte, când îşi beştelea copiii, pe Nelicamea şi pe Andrei, era că şcoala era importantă, trebuia urmată, că doar ea însăşi terminase liceul, deci şcoala era esenţială... Nu vom insista aici asupra ambiţiilor personale nesatisfăcute transferate asupra odraslelor: măcar să facă ei ce n-am reuşit eu!... Deci, fata voia să se facă actriţă. Cum s-o descurajeze?! Şi complotul s-a realizat între cele două surori: au dus-o pe Nelicamea la o actriţă în vogă în urbe. Nelicamea era pe cale să termine liceul, hotărârea fusese luată, voia să devină actriţă, avusese niscaiva succese la şcoală cu nişte spectacole pe versuri de Eminescu şi Blaga şi Coşbuc, toată floarea cea vestită..., ba mai mult, realizase de fapt un spectacol de umbre, versurile erau recitate în vreme ce, în dosul unui cearceaf luminat de un reflector, se mişcau nişte umbre care mimau „acţiunea”... Ea fusese regizoarea, scenarista şi interpreta principală (precum Sergiu Nicolaescu) şi avusese mult de furcă în îndrumarea regizorală cu un coleg cam nătărău şi tăntălău, un ungur care avea defecţiuni de înţelegere şi exprimare, Tatay Şandor; nu prea pricepea el ce voia ea să se exprime prin acele versuri, oricum, dintre toţi „actorii-colegi” pe care-i antrenase atunci în spectacol, el se dovedise a fi cel mai obtuz... (Mulţi ani după aceea, l-a întâlnit pe acel coleg într-un tren şi a aflat că, în vreme ce

Proză

274

ea era o biată profesoară de limba franceză pe la Ştei, el ajunsese un actor destul de celebru, la Oradea, la Cluj, ba chiar şi pe la Budapesta, dar el nu-i purta pică pentru condescendenţa exasperată cu care îl tratase pe la sfârşitul liceului, pe când „regiza” spectacolul vieţii ei, dimpotrivă, o privea cu o bunăvoinţă bonomă, învăţase chiar să se exprime bine în româneşte, nu mai avea „dificultăţi de limbă”, şi se făcuse un tip foarte bine!) În fine, treaba cu admiterea la actorie era ca şi aranjată. Dar nu după voinţa Nelicăimele, căci a fost aranjată o întâlnire-examen cu acea actriţă în vogă la teatrul din urbe, pentru o examinare prealabilă a şanselor. Întâlnirea fusese cutremurătoare pentru biata Nelicamea. Actriţa, proaspăt afirmată în rolul nevestei lui Mircea cel Bătrân (Nelicamea o urmărise cu sufletul la gură şi cu ochii plini de adoraţie din culise, unde mătuşă-sa Florica o strecura la fiecare spectacol) actriţa, aşadar, o privise cu bunăvoinţă, fata purta o rochiţă din stofă de tergal de culoarea caisei, cam scurtuţă pentru acele vremuri de interdicţii, avea părul lung, foarte bogat, castaniu, o pusese să zâmbească, să-i vadă dantura, ca la cai, dinţii i se păruseră acceptabili, aşa că o sfătuise ca la examenul de admitere la teatru să şi-i arate fără frică, îi dăduse nişte poezii de învăţat: moartea căprioarei, mama, paşa hassan, strigoii, rugăciunea unui dac, şi, fireşte, Partidul e-n toate şi mărul de lângă drum... Ea se omorâse să le înveţe, dar a doua întâlnire nu mai avusese loc, întrucât cele două surori, probabil speriate de posibilitatea ca fata să aibă şanse de reuşită şi, prin aceasta, să le complice existenţa banală de provincie, au avut o idee genială: au chemat fata la o discuţie în care Florica a depus mărturie că actriţele nu au o viaţă normală, că sunt nişte curve, că altfel nu pot obţine roluri decât culcându-se cu regizori, scenografi, ba chiar şi cu maşinişti, la care Nelicamea holbase nişte ochi mari, căci, oricât ar părea de ciudat, la 18 ani, era o anacronică, nu înţelegea ce rău poate fi în a te culca cu cineva, chiar şi cu un maşinist, că doar şi unchiul ei, unchiul Ghiţă, era maşinist şi nu o dată, în vremea în care-şi petrecea vacanţele în Ioşia, cartierul copilăriei sale, se culcase nu numai cu unchiul Ghiţă, ci şi cu verişorul Ghiţă şi cu verişoara Doina şi cu tuşa Florica..., subiectul cu culcatul fusese până atunci învăluit în mister... Oricum, perspectiva se înfăţişa atât de îngrozitoare, încât Nelicamea a cedat, s-a pregătit pentru filologie şi a şi intrat fără probleme, dar asta este o altă poveste...

Discobolul

275

Doina, vară-sa, o privea cu uimire: Nelicamea încărunţise şi nu încerca să ascundă treaba asta! Tuşa Florica gemea uşor, nu prea tare, ca să nu deranjeze, arborase o privire pierdută, părea că nu-şi mai recunoştea musafirele. Odaia era sufocantă. Iulişcuţa se instalase suspinând uşurată pe una dintre canapelele ce făceau un unghi drept, Doina stătea în continuare în picioare, ca un străjer la capul mamei sale, lângă fotoliul lipit de soba ce duduia la sfârşit de septembrie; Nelicamea se aşezase pe cealaltă canapea, căutând disperată din priviri o scrumieră: ştia că se fuma în casă, tuşa Florica era o fumătoare înrăită, abia aştepta să aibă musafiri ca să pufăie împreună o ţigară şi să soarbă o cafea, de altfel, mizerabilă, şi să stea la o bârfă. Nevăzând nimic, şi-a întrebat verişoara dacă e pe undeva vreo scrumieră sau dacă se fuma în casă: Florica şi Doina au sărit amândouă pline de solicitudine. De fapt, Florica trezindu-se din aparenta stare de vegetaţie, privindu-şi fata cu reproş, iar Doina repezindu-se în camera alăturată, să aducă o scrumieră pentru verişoara ei. Nelicamea şi-a lepădat tacticoasă pantofii, şi-a adunat picioarele şi s-a aşezat turceşte pe canapea, cu scrumiera la îndemână, pregătită să savureze o ţigară, nu înainte de a-i oferi şi mătuşii una (bună ar fi fost şi o cafea, dar ştia că mai bine era să renunţe...). Dar Florica, lovitură de teatru!, refuză ţigara, declarând cu mândrie că se lăsase de fumat. Culmea!... Lucru inimaginabil! Nelicăimele îi era imposibil să şi-o închipuie pe mătuşa Florica nefumătoare. Cu atât mai mult cu cât femeia părea chiar mândră de performanţă... Nu mai fumez de şase luni, de când am fost bolnavă de pneumonie,,, toată iarna m-a ţinut... a zis doctorul că dacă nu mă las, mă prăpădesc... aşa că m-am lăsat... şi uite ce bine mă ţin!... Nelicamea privea dezamăgită ochii înceţoşaţi ai femeii, care păreau să bâiguie: uite că am smuls nişte ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, clipe de viaţă, v-am păcălit, ce zici de asta, toată iarna soră-mea Iulişcuţa s-a perpelit acolo, la voi, că o să mor, ba de pneumonie, ba de mână ruptă, ba de picior scrântit, ba de inaniţie, ba că a venit prietena mea de la Bucureşti, aia de optzeci de ani, şi şi-a rupt şi ea piciorul la mine, de a trebuit să mă duc cu mâncare la ea spital, să am grijă de javra cu care a venit de la Bucureşti, să fac focul singură, cât a fost Doina la tratamentul ei anual la Nucet, da’ n-am murit, sâc... sâc... M-am lăsat de fumat şi n-am murit... Păi, zice Nelicamea, atunci nu mi-o aprind nici eu, că nu vreau să vă fac poftă... Da’ nu-mi faci poftă deloc, declară tuşa Florica plină de

Proză

276

satisfacţie. Propoziţia nu conţine nici un „r”, spre dezamăgirea nepoatei care, profesoară de franceză fiind, îi invidia, de câte ori îl auzea, „r”-ul graseiat, de fapt, unic, nici măcar nu se percepea, era un „r” de-a dreptul lichid, pe care Nelicamea şi l-ar fi dorit, că prea era franţuzesc şi spectaculos. Dlaga mea, zice Florica, trezită brusc, fumează liniştită că nu-mi faci poftă deloc. Doina, adu-i nişte cafea! Proaspăta pensionară, îngrozită, încearcă să-şi mascheze spaima cu o pojghiţă de politeţe şi declară sincer că a băut deja o cafea pe ziua de azi, nu mai vrea încă una, că încearcă s-o ia mai uşor, să fure şi ea nişte ani, luni, săptămâni, zile, ore sau măcar câteva clipe de la viaţă. Florica, din ce în ce mai lucidă, râde veselă, şi Nelicamea o recunoaşte în sfârşit pe tuşica ei, pe tuşica din copilărie, care o încânta cu umorul şi isteţimea ei, care o strecura în culise când era câte un spectacol la teatru, de acolo urmărise fascinată, dintr-un unghi inedit, toate premierele teatrului local, după care se repezise să citească textele, se uitase cu invidie la tuşica ocupată să calce costumele „actliţelor”, să le spele chiloţii, să le îmbrace, activităţi extrem de importante pentru buna desfăşurare a spectacolului, să-l privească pe unchiul Ghiţă cum asudă, slab şi pricăjit cum era, după o viaţă de dat porunci la subordonaţi, mutând decorurile pe întuneric, pe bâjbâite, între un tablou şi celălalt. Îşi aminteşte de un basm, o feerie, ceva cu o pădure fermecată, în care tot felul de fiinţe miraculoase îşi fac apariţia din negură, în sală nimeni nu bănuieşte cum se poate una ca asta, dar ea ştie, că a văzut şmecheria, dar, ciudat lucru, asta nu scade, ci sporeşte farmecul, chiar dacă ea ştie cum se face scamatoria. Da, tuşica râde şi odaia supraîncălzită se luminează... iar inima Nelicăimele se umple de un val de căldură. Pe stradă trec tot felul de oameni, ferestrele casei sunt foarte joase, se văd toţi, aşa cum şi-au dorit cele două femei, mamă şi fiică, toată viaţa, să aibă ferestre la stradă, să vadă tot şi pe toţi... Nelicamea îşi vâră degetele la gâtul bluzei plângându-se că-i prea cald. Îngrijorată, Florica se scuză că a făcut focul de dimineaţă în aşteptarea lor, să le fie lor bine. Dar e abia septembrie şi ziua e însorită şi caldă. Le îmbie cu mâncare. Am nişte alipioare de pui, zice ea, să vi le încălzească Doina? Mie să-mi dai o coajă de pâine, cere Iulişcuţa, soră-sa, că-mi arde stomacu’. Cum adică o coajă de pâine? se scandalizează soră-sa, Florica. Atâta vreau! Du-te, Doina şi adă-i nişte pâine lu’ tuşi-ta... Da’ să ştii că Doina a făcut şi ceva ciolbă, cum îi zice!?, stai să vină Doina să-ţi zică ce ciolbă o făcut... Doina intră în odaie cu o

Discobolul

277

farfurioară pe care e o felie de pâine, Iulişcuţa o ia, îi desprinde coaja şi începe să o molfăie uşurată. Nu lipsa dinţilor e de vină, căci se mândreşte că-i are pe toţi, ci lipsa salivei. Sindromul Sjögren e hiba, Iulişcuţa pronunţă denumirea ştiinţifică cu un aer de superioritate, numai ea ştie ce înseamnă să nu ai salivă, lacrimi şi alte celea, e boală rară, ce mai, nobilă!, adică nu mori de ea, dar te chinuie cât trăieşti, îţi face viaţa un iad, aşa că acum, urgent, trebuie să-şi scarpine obrajii pe dinăuntru cu o coajă de pâine. Fiică-sa, Nelicamea, cu ani în urmă, o dusese la cel mai mare specialist hematolog din sud-estul Europei, dar ce te faci dacă tipul nu era destul de „fin” cu femeia?; la un consult, în loc să-i spună Doamna Cutare, i-a spus Tanti Cutare, lucru impardonabil la statutul ei, aşa că Iulişcuţa a renunţat la serviciile acelui ungur şi preferă să se trateze după ureche, îşi taie şi-şi adaugă medicamentele după cum visează noaptea, dar se ţine bine, dacă n-ar fi gura care o mănâncă pe dinăuntru şi dacă n-ar fi mutat toamna trecută un ciubăr cu flori de pe balcon în apartament, de la care i s-a tras o hernie de disc şi nişte luni de chin, de credea că i-a sunat ceasul, toate ar fi fost OK. Femeia îşi molfăie, aşadar, coaja de pâine, soră-sa, Florica, o priveşte cu o înţelepciune şireată, ştie ea ce ştie, ar putea face o întrecere pe tema: care dintre noi e mai nefericită?, şi mie şi ţie ne-a murit băiatul, mie Ghiţă, ţie Puiu, am rămas amândouă cu fetele. Mie mi-a rămas Doina, ţie ţi-a rămas Nelicamea... Le suportăm cam greu, dar astea sunt, cu astea defilăm! (Doina e cam proastă pentru mine, gândeşte Tuşa Florica, iar Nelicamea e cam şcolită pentru tine, soru-mea, biata de tine, orice ai zice şi oricât de greu ţi-ar cădea...) Doina intră în cameră, şi maică-sa o ia la rost: ce zamă ai făcut azi, că nu mai ştiu? Guiaş, anunţă victorioasă Doina. Ah, da! tu, guiaş o făcut!... No’, vleţi o falfurie de guiaş? Iulişcuţa, satisfăcută de scărmănatul interior al mucoasei bucale, nu mai vrea nimic, iar Nelicamea nici atâta. E mulţumită să stea turceşte pe canapea, cu ţigara în mână, cu scrumiera în braţe... atentă la bârfele care vor urma cu siguranţă... Fireşte că, în lipsa cafelei pe care a refuzat-o categoric — nu vrea să i se facă rău din pricină că-i prea slabă, a mai avut o experienţă de acest fel, la vizita rituală de anul trecut —, i-ar fi picat bine măcar un pahar cu apă minerală, rece, cu bulbuci, căci nu-i place să fumeze „pe uscat”, dar gazdele se pare că sunt cu totul „pe sec”, au doar apă coclită de la robinet... Cele patru femei se

Proză

278

privesc în tăcere o bună bucată de vreme. Pauza pare nesfârşită. Iulişcuţa îşi pierde răbdarea: Hai, spune odată, cum e cu Alin!?!...

Floricăi îi cade brusc capul în piept, ochii şi-au pierdut strălucirea, au devenit opaci, poate vor să ascundă durerea ce zace îndărătul lor, acolo, înăuntru, de şapte ani de când Alin, nepotul ei, fiul Doinei, care o străjuieşte acum stăpână pe situaţie, şi-a luat nevasta şi copilul în vârstă de câteva luni şi a plecat „în lume”... Păi, ce credea, răcneşte brusc Doina, credea că o să mă lase pe drumuri, nu!?!... Adică eu să nu am un acoperiş deasupra capului? Voia să semnez actu’ ăla şi să rămân pe drumuri!... Care act, ce act, intervine Nelicamea, cea mai şcolită dintre cele patru femei, brusc trezită din fumurile ţigării trasă „pe uscat”. Doina explică: Alin ne-o sunat săptămâna trecută şi ne-o rugat să-l primim, că are ceva important să ne ceară. Şi o venit alaltăieri, o oprit maşina la poartă, ea, nevastă-sa, n-o coborât, o aşteptat să vadă cum îl primesc, dacă-l pup sau nu în poartă, o stat acolo în maşină şi când o văzut că-l pup, şi-l invit în casă o coborât şi ea şi o venit să mă pupe, chiar s-o atârnat de gâtu’ meu, de m-o sufocat... I-am chemat în casă...

Florica urmăreşte tot mai trează relatarea Doinei... Se ridică brusc şi începe să-şi dea jos bulendrele: îşi ridică nişte straturi de bluze, în sus către cap, pe urmă îşi coboară nişte straturi de haine ce ţin de jumătatea de jos a trupului, o fustă, un trening, un colant, şi, când ajunge la chiloţi, pe care se pregăteşte să-i dea jos, cele trei spectatoare sar în sus oripilate. Iulişcuţa o ia la rost: ce faci, ai înnebunit, ce te-o apucat? Stai să vezi ce am aici, o domoleşte Florica. Şi-şi dezgoleşte şoldul drept, unde se lăfăie o vânătaie straşnică, şi o arată triumfătoare. Uite cum am picat ieli noapte din pat, că n-am ştiut de capu’ meu... Am vrut să mă duc să mă piş... Şi se uită la celelalte trei femei (sora Iulişcuţa, de 78 de ani, fiica Doina, de 59 de ani şi nepoata Nelicamea, fiica Iulişcuţei, de 57 de ani, proaspăt pensionată, cu decizia de pensionare, dar fără pensia aferentă), care o privesc dezgustate... Am vrut să mă piş, ochii îi râd satisfăcuţi, asta da, lovitură, ca la teatrul unde a călcat rochiile şi a spălat chiloţii actriţelor, da’ am picat din pat şi uite ce am păţit. Carnea atârnă flască, oribilă, o mână de om, nu are mai mult de unu patruzeci, dacă faci comparaţia cu soră-sa care are, în virtutea legilor regresive, unu cincizeci, cel mult, iar Nelicamea, nepoata, are probabil vreo unu cincizeci şi şase, dar coboară către unu cincizeci şi cinci; în tinereţe, avea unu cincizeci şi şapte şi avea şi proporţiile

Discobolul

279

ideale, se putea lua la întrecere, în talie, şolduri şi sâni, cu gina lolobrigida şi sofica loren care îşi disputau dimensiunile ideale: 92/52/92... Dacă ar fi avut nasul mai mic şi picioarele cu doi centimetri mai lungi, Nelicamea ar fi putut avea dimensiunile perfecte, vorba lu’ bărbatu-său, care, într-o vreme, o adora... Acum, cele trei femei privesc consternate vânătaia straşnică de pe coapsa Floricăi. Doina, da, Doina era cea mai înaltă, de vreo un metru şi şaptezeci!, era voinică, bine hrănită, poliomielita nu o deranja deloc, îi dădea un anumit farmec, îşi ţinea o mână mai nu ştiu cum, dar era stăpână pe situaţie, era, de fapt, cea mai înaltă, mai voinică şi mai stăpână pe situaţie, căci maică-sa luând-o razna tot mai des, banii casei, cele două pensii, erau în mâna ei: Ce faci, mamă, şezi jos, ce te-o apucat? Doina se scuză faţă de musafire, ce să fac? Nu pot să fiu tot timpul la dispoziţia ei! Zi şi noapte-s aici s-o păzesc! O picat, ce să fac, dacă nu ştie să zică că vrea să meargă la budă? Până-am ajuns, era pe jos! Florica râde, veselă, îşi trage hainele în sus şi în jos, e încântată de diversiunea pe care a provocat-o, ochii îi sclipesc de farsa pe care le-a tras-o, dar undeva, îndărătul lor, se cască un haos de tristeţe. Acuma voi să mă ieltaţi că mai fac plostii şi mai zic şi plostii, că io-s bătlână, se izmeneşte ea încântată. Nelicamea îşi simte din nou inima invadată de un val de căldură: of biata tuşica... Aşa o să ajung şi eu?!?... Se uită la ceas: au trecut deja două ore de când se câcâie aici să afle care-i treaba cu Alin şi uite că n-a aflat nimic, maţele încep să-i ghiorăie de foame, regretă că a refuzat guiaşul şi alipioara de pui, Florica umblă ca de obicei cu ştrengăriile ei, e cazul să le pună capăt!

Deci, care-i treaba cu Alin? întreabă ea aproape bătând din picioare, dar e în continuare aşezată turceşte şi încă nu se îndură să se ridice şi să dea cu piciorul de pământ. Care-i treaba cu Alin? Ce voia, de fapt? Tuşică, ce voia Alin?

Voia să-i dăm casa, să rămânem pe drumuri, să-i girăm..., intervine Doina cu înverşunare.

Cum adică, să-i giraţi? Adică să semnăm ceva act că dacă nu-şi poate plăti ratele la

împrumutul de la bancă, noi punem casa drept garanţie. Adică vă cerea să ipotecaţi casa? Toată lumea răsuflă uşurată: s-a lămurit treaba, nimeni nu le

dă afară din casă: Copilul Alin a luat un împrumut de la bancă, sau probabil se pregăteşte să-l ia, şi vrea să-şi ia măsuri de siguranţă, ce

Proză

280

face dacă nu poate să-l returneze!?!... Nelicamea are chef să le strige în faţă: tâmpitelor!, nimeni nu vă dă afară din casă, dacă n-aţi semnat nimic! Nu le-aţi dat, de fapt, nici un ban, ziceţi odată ce le-aţi zis, cum a rămas înţelegerea... Dar în locul ţipătului, se mulţumeşte să o privească pe tuşa Florica cu o milă nesfârşită, o milă cât cuprinde pământul, o milă incomensurabilă, o milă..., în sfârşit, n-are importanţă cât de mare era mila aceea, căci, oricum tuşa Florica a priceput totul, privirea ei opacă s-a încălzit, a redevenit deşteaptă, foarte deşteaptă, iar Nelicamea nu a mai fost interesată să afle ce s-a mai întâmplat în acea seară, dacă urmau sau nu femeile să fie date afară din casă, dacă urmau să fie condamnate de-acum încolo să trăiască într-o cutie de chibrituri sau într-o hardughie la colţ de stradă, cea mai urâtă coşmelie, pierdută printre vilele îmburgheziţilor post-revoluţionari, căci oricum nu mai avea importanţă; în ochii mătuşii sale, Florica, a trecut ca o undă de nesfârşită înţelepciune, ceva ca şi cum i-ar fi spus: taci, fetiţo, nu contează, taci, lasă, că trece... Ca printr-o pâclă, Nelicamea aude glasul Doinei care continuă să peroreze indignată: „nu mi-o deschis uşa şapte ani, nu l-o interesat pe domnu’ poliţist (căci Alin e, de fapt, poliţist) dacă mai trăiesc şi vine amu’ să-mi ceară să girez cu casa împrumutu’ lui la bancă, aşa că i-am zâs io’, fătu-meu, eu nu-s proasta ta, dacă girez, eu nu mai am voie să-mi vând casa cinşpe ani, şi poate că tocmai amu’ îmi vine ideea să vând şi să mă mut la bloc!” Da’, parcă ziceau că nu-s nebune să se mute într-o cutie de chibrite, când Toderaş încerca să le convingă să vândă locul rămas pe colţ, că el le cumpără garsonieră sau chiar apartament de două camere la bloc şi nu vor mai avea grija lemnelor de iarnă, a focului zilnic, a latrinei din fundul curţii, a băii făcute pe la neamuri..., îşi aminti Nelicamea şi se uită la maică-sa care părea să fie muncită de acelaşi gând. „Uite, continuă Doina, hai să vezi cum am aranjat camera din jos”, şi o trage de pe pat şi o duce în aripa perpendiculară pe stradă, fără vedere la stradă, o coşmelie cu tavanul jos, ce stă să se prăvale: cobori două trepte şi te trezeşti într-o hrubă cu un ochi de fereastră ce dă către curtea împuţinată, acoperită cu o viţă de vie rahitică, de care atârnă câţiva ciorchini de struguri negri pricăjiţi şi stafidiţi; unde-i tunelul de vie nesfârşită ce tăia în două toată grădina imensă, acum ciopârţită de căsuţa pe care Toderaş reuşise să şi-o clădească într-un colţ, separată de restul proprietăţii printr-un gard de sârmă!? Dincolo de gard, haine de copil întinse la uscat, multe haine, o covată de plastic

Discobolul

281

galbenă, mare, o alta mai mică roz, în care alte haine de copil sunt puse la muiat, iar în pragul căsuţei, nevasta lui Toderaş, cu braţele încrucişate, priveşte chiorâş musafirele care inspectează ce a mai rămas din agoniseala de-o viaţă a nanei Floare, mama Floricăi şi a Iulişcuţei: „oare ce le sfătuiesc pe zăludele astea care nu vor să plece odată şi să ne lase să radem totul şi să ridicăm o casă ca lumea, că râde toată mahalaua de dărăpănătura lor; am intrat în UE şi proastele astea se încăpăţânează să aibă casă cu vedere la stradă, amândouă-s nişte nimurici, aşteaptă ca tot Toderaş al meu să vină să le taie lemne, să le repare acoperişul, să le peticească pavajul din curte pe de-a bojea, să cheme Salvarea când câte una îşi rupe picioarele, să o „resusciteze” (ştia cuvântul, că era asistentă medicală la Spitalul judeţean) pe blăstămata aia bătrână, să dea cu apă pe ea, să o caute pe străzi când nu mai ştie să vină acasă de prin vecini, şi după aia tot hoaşca strigă „tulai” când Toderaş le cere plată, că de!, neam de neam, da’ brânza-i pe bani!...” Nelicamea, prin ferestruică, îi vede atitudinea ostilă şi-şi întoarce privirile spre interiorul odăii: un bufet de bucătărie, vopsit în două nuanţe de verde, în vitrină se lăfăie „servicii” de toate provenienţele, mai mult sau mai puţin desperecheate, ceşti, ceşcuţe, farfurii, farfurioare, pahare, păhăruţe... Deasupra dormezei acoperite cu un pled „persian”, clasicul goblen cu ţiganca cu pepene, în semiprofil, cu obişnuitul cercel într-o ureche şi cu pletele negre ca noaptea revărsându-se pe unul din umerii goi, celălalt acoperit pudic de mâna ce ţine un mac roşu ca focul. Pe jos, un covor persan vechi de sute de ani, ros de şoareci şi îmbâcsit de praf. Peisajul este aiuritor: o fecioară din epoca interbelică, pregătită să-şi primească peţitorul. Doina radiază de încântare. Aşa-i ce frumos îi? Nelicamea se opreşte să admire totul şi nu-şi găseşte cuvintele. Mimează încântarea: E foarte frumos! Asta-i camera pentru musafiri? (miroase a mucegai, a igrasie, a dărăpănătură, a tristeţe copleşitoare). Încântată, Doina o ia de mână şi o trage spre cealaltă odaie: Nu, nu-i camera de musafiri... Stai, că pe aia n-ai văzut-o, ţi-o arat acuma. Şi o poartă din nou până în odaia în care stătuseră la taifas, unde Florica zace în continuare absentă în fotoliul ei de lângă soba încinsă, iar Iulişcuţa somnolează din lipsă de subiecte; de aici se intră într-o încăpere din aripa cu vedere la stradă, ce o izbeşte cu un aer de sanctuar. E mult mai personalizată decât cealaltă şi pare într-adevăr un templu în care se intră în vârful picioarelor şi se stă în prag, într-o contemplaţie plină de veneraţie.

Proză

282

Camera e plină de covoare, carpete, pe jos, pe pereţi. La loc de cinste, drept în faţa uşii, Răpirea din Serai... Pe canapeaua din centru, acoperită cu cea mai nouă cuvertură posibilă, sunt aşezate cu pioşenie, ca într-un muzeu, câteva tablouri înrămate: Doina în rochie de mireasă, alături de mirele ei; unchiul Ghiţă în uniformă de jandarm, din vremurile tinereţii sale glorioase; tuşa Florica în costum popular, de pe vremea când era marea solistă a mahalalei, talent cu care i-a sucit minţile, de fapt, lui unchiu’ Ghiţă; iar pe locul central de pe canapea, o fotografie la cele mai mari dimensiuni posibile a lui Ghiţă, verişorul, fratele Doinei, mort cu câţiva ani în urmă, de cancer la stomac. Lângă poza lui, puse parcă din obligaţie, două fotografii micuţe, înrămate totuşi, din care zâmbesc două fete bălaie ce seamănă izbitor cu tatăl lor: Lia şi Laura, fetele lui Ghiţă. Doina cea vie şi triumfătoare se uită cu ciudă la pozele fetelor şi strecoară printre dinţi: nu or mai fost pe la noi de când o murit Ghiţă, fie iertat!... Îţi place, Nelicamea? întreabă Doina, mândră de peisajul oferit. Da, reuşeşte Nelicamea să îngaime, copleşită de o tristeţe amestecată cu milă.

Musafirele se pregătesc să plece. Florica încearcă să se ridice din fotoliu: Nelicamea o opreşte ocrotitoare, nu vă ridicaţi, tuşică, lasă că ne descurcăm noi. Dar Florica nu se lasă. Vrea neapărat să le conducă până la poartă. Acolo, pe acea latură a casei, câţiva ciorchini sfrijiţi de struguri atârnă anemici deasupra capului lor. Iulişcuţa se lăcomeşte la ei: dă-mi şi mie un ciorchine, îi cere ea soră-si. Florica o trimite pe Doina să aducă un cuţit, o foarfecă, orice, să taie nişte struguri pentru soră-sa. Iulişcuţa protestează: nu vreau decât un ciorchine, de gust. Florica insistă, e de-a dreptul vioaie, deschide portiţa de fier forjat ca să treacă în pătrăţelul părăginit de grădină de pe colţ, nelucrat de ani de zile, cel atât de mult râvnit de Toderaş, nepotul de la Simiclăuş, a cărui nevastă continuă să rânjească plină de bunăvoinţă de pe treptele căsuţei sale. Dintr-un ungher al curţii, din faţa unei cuşti minuscule, un câine frustrat îşi revarsă ostilitatea hămăind de zor; e mic şi malnutrit. Florica îl domoleşte cu glas duios. Câinele se potoleşte şi se strecoară cu greu în cuşca strâmtă. Crezuse poate că sunt alţi pretendenţi la domeniu. Vezi, zice Florica, ce deştept e? Şi minusculă cum e, se înalţă pe vârful picioarelor, să ajungă la ciorchinii de struguri. Gâfâie, se sprijină de sârma din gard, dar nu se lasă, „hai, Doiniţa mamii, vino odată cu cuţitul ăla! Cale-ţi tlăbă, solu-mea? Ăsta ţi-i bun?...” „Stai să văd cum îi”, gustă un bob

Discobolul

283

vârât prin plasa de sârmă. „Nu, nu de-ăsta, din ălalalt, ăia cu bobu’ mic îs mai dulci.” Apare şi Doina cu un cuţit, Florica vrea să-l ia prin gard, dar nu ajunge la el, Nelicamea o îndeamnă pe maică-sa să preia cuţitul şi să-l treacă mai departe: „Daţi, vă rog din mână-n mână, până-n fund la taxatoare!”, îşi recită ea gluma idioată favorită, cu care-şi amuza şi-şi contraria până nu demult elevii, la clasă... Dar Iulişcuţa refuză să paseze cuţitul, nu-i voie să dai din mână-n mână obiecte ascuţite, că se lasă cu ceartă, e o convingere atât de adânc înrădăcinată, încât, în cugetul ei, efectul malefic al gestului se transmite şi asupra furculiţei, beţelor, acelor etc. Florica reuşeşte în sfârşit să taie doi ciorchini sfrijiţi, îi dă, peste gard, soră-si, îşi taie şi ei un ciorchine, că o apucase pofta, gustă un bob şi-l scuipă dezgustată: „Tulai, Iulişcă, da’ cum poţi să mânci aşa o aclitură!?” Sora mai mică, dar mai înaltă cu vreo cinci centimetri, musafira, se uită cu obidă la ceas: nu s-a ales nimic din aripioarele alea de pui, nici din ciorbă, uite cum a trecut vremea, până ajung ele acasă la nepoată, care le găzduieşte în vizita asta rituală, anuală, se face ora trei, că tramvaiele abia se târăsc şi au de străbătut jumătate de oraş. Maţele le ghiorăie de foame şi ar vrea să grăbească pasul, mai au destul până în staţia de tramvai... Dar Florica nu se opreşte la poartă, îi trece pragul în stradă, înalţă obrazul boţit spre soarele care e neobişnuit de cald, se lasă mângâiată de razele lui şi îşi propune să-şi conducă sora şi nepoata până la colţ. Pe mijlocul fostei uliţe, altădată plină de bălării, se înşiră casele noi ale ciocoilor... Florica se bucură de soare, e îmbrăcată într-un capot de diftin negru cu floricele, are nişte papuci în picioare, da’ de-atâta n-o doare pe ea capul; ajunsă la colţ, declară că dacă tot a ieşit, le duce pe musafire până în staţia de tramvai. Că doar acolo aproape stă prietena ei de-o viaţă, o să stea şi cu ea un pic la o bârfă. Doina o ia la o fugă stângace înapoi, să încuie poarta ca să le poată însoţi, că i-a picat o pleaşcă din senin: o să se abată pe la o vecină, să stea şi ea la o bârfă până o s-o culeagă pe maică-sa de pe drumuri. Strada se întinde fierbinte în faţă, pe partea lor sunt casele vechi ale fostei mahalale, îmbunătăţite, peticite, cu câte un etaj suprapus peste vechea structură, ca să facă faţă cât de cât onorabil caselor de pe dreapta, imense, în stiluri diverse, cu etaje şi balcoane şi garaje şi ziduri în dosul cărora se bănuiesc piscinele şi peluzele şi grătarele de barbechiu... Cele trei femei îşi târşesc paşii încercând să şi-i potrivească după ritmul Floricăi. Aceasta gâfâie şi ciripeşte şi ciripeşte încântată, amintindu-şi de locuitorii fiecărei case

Proză

284

pe lângă care trec: aici, mai ştii? stătea Mălioara, aia de avea tlei plunci, nu mai ale niciunu’, o mulit şi ea acu’ doi ani, aici stă încă madam’ Stein, ale nouăzeci de ani, ştii tu, meleam la ea să ne dea malmeladă din aia tale ca piatla, abia ne tăia bucata celută, ne ştim de zeci de ani, de când elam copile, da’ nici acuma nu-mi zice decât „bună ziua” din vâlfu’ buzelor, acolo, mai încolo stă ăla la care i s-o spânzulat băiatu’ de cinşpe ani... şi tot aşa, până ajung în dreptul unei case modeste, cu un singur etaj, „aici stă vice-plimaru’!” declară satisfăcută Florica, de parcă ar fi casa ei. Nelicamea cască ochii mari: „Aici? Sigur nu-i aia de peste drum, aia mare?” Nu, se mândreşte şi Doina de modestia casei cu pricina, asta mică, asta-i a fostului vice-primar. Păcat că o picat acuma la alegeri! Aşa-i de cumsecade!, săptămâna trecută m-o văzut cum mergeam la tramvai şi o oprit maşina ş-o zâs hai, tanti Doina, că te duc eu până în oraş. Uite, asta-i maşina cu care m-o dus. În faţa porţii de fier, o maşină le ia ochii celor patru femei, care trebuie să o ia pe mijlocul drumului, ca s-o ocolească, doar ocupă tot trotoarul. Pe timpul fostului mandat, fostul primar adjunct a reuşit să canalizeze mahalaua copilăriei, să aducă ţevile pentru gaz până la poartă la mă-sa, dar nu a reuşit să asfalteze drumul decât până la zece metri mai jos de casă, aşa că nici Florica nu are asfalt chiar până în poartă. De aceea e cam tristă şi-i pare rău că domnu’ Borza n-a mai fost ales, că sigur ar fi asfaltat toată uliţa... Încă puţin şi, după primul colţ, se arată o intersecţie, cu un scuar în mijlocul căruia se înalţă o casă imensă, în roşu, ce pare abandonată. Ceva mai încolo, vechea biserică a cartierului şi, mai departe, vechea şcoală. Strada e foarte lată, încă n-a fost invadată de alte vile, pe mijlocul ei trec liniile de tramvai dus-întors care leagă mahalaua de oraş. În staţia către oraş, două fete însoţite de un tânăr. Doina îi trage mamei sale un cot straşnic şi şuieră printre dinţi: astea-s fetele primarului! Eşti bolundă? Astea nu-s ale plimalului, astea-s fetele lui Lăpuşanca, aia de-o mulit săptămâna tlecută! Nelicamea, de dragul conversaţiei, se bagă în vorbă şi întreabă: de ce-o murit? era bătrână, bolnavă? Da’ de unde, zice Florica, foarte convinsă, era tânălă, era de vâlsta mea, am fost plietene din copilălie, casa asta din faţă era a ei, da’ n-o gătat-o, că o mulit. Tramvaiul se apropie scârţâind din toate încheieturile, începe ceremonia de despărţire: pupături, vorbe dulci, când mai vii pe la noi, Nelicamea? Ceremonia s-a terminat, tramvaiul încă se târăşte în depărtare, Florica o ia de la început: pupături, vorbe dulci, i se citeşte fericirea şi regretul în ochii

Discobolul

285

albaştri, apoşi; uită şi o ia de la început – se pare că i s-au terminat bateriile. Doiniţă, mamă, eu mă duc până la Lăpuşanca, să văd de mai face, tu vină de mă ia pe la şase, bine? Bine, zice Doina, fericită că are câteva ore libere. Va aştepta ca musafirele să se urce în tramvai, iar ea îl va aştepta pe următorul; cu pensia ei de handicapat nu trebuie să plătească biletul, aşa că va face turul oraşului cu tramvaiul, se va bucura de soare şi de ultimele zile frumoase de toamnă şi se va mai gândi dacă să se lase sau nu fraierită de Alin cu girarea împrumutului la bancă. Se simte satisfăcută că-l are la mână, aşa îl va vedea mai des, că va trebui să mai vină s-o roage, poate aşa o să-i aducă şi copilul că nu l-a văzut de când avea câteva luni. Da, o fi bine, cugetă Doina urmărindu-şi mama din priviri cum trece strada şi se pregăteşte să intre pe poarta casei neterminate, unde stătea prietena ei din copilărie, Lăpuşanca, aşteptând ca mătuşa Iulişca şi vară-sa Nelicamea să se urce în tramvaiul care, iată, s-a oprit în staţie, în sfârşit. Ochii Doinei sclipesc vicleni: astăzi va trage clapa tuturor, e ziua ei liberă, porneşte în excursie...

Florica rămâne singură, derutată, în faţa porţii de fier a casei neterminate, legată cu un lacăt greu prins cu lanţuri şi cu ferparul lipit pe gard, dar şi-a lăsat ochelarii acasă şi nu-l vede, nu-l vede... şi continuă să aştepte să-i deschidă Lăpuşanca...

Proză

286

ŞTEFAN DINICĂ

În aşteptare (Fragment de roman)

Nu ştia de ce se află în acel loc. Nu ştia cum a ajuns acolo. Vedea în jur doar un freamăt continuu. Oameni fără stare, frânturi de conversaţie, ghionturi. De câteva ori a făcut precipitat câte un pas lateral izbită de inşi care se strecurau prin masa de trupuri în care se simţea zidită. La un moment dat a întins mâinile în faţă şi s-a sprijinit de umerii unui domn pentru a nu se lungi pe burtă spre hazul celor din jur. „Ce faci cucoană, flotări?” „Uite la gagica aia, dă mătănii!” Ar fi fost penibil. Nu se simţea în siguranţă. Era prea multă tensiune. - Cristi, hai la grupul nostru! Chematul Cristi era la trei rânduri în faţa ei. Vocea care îl chema venea din spate. L-a văzut cum se întoarce curios, un tânăr în pulovăr gri cu părul creţ. - Hai odată! a insistat vocea din spate. Cristi a trecut pe lângă ea, a pocnit-o neglijent cu umărul şi a dispărut, cine ştie unde, acolo, la grupul lor. Erau mulţi tineri în acel loc, îmbrăcaţi de la magazinul universal „Victoria”, din pachete, de la shop-uri. Perechea din dreapta ei în nici un caz nu era îmbrăcată din comerţ. Amândoi purtau blugi de firmă, nu din cei făcuţi de cooperaţie pentru străini. Ea avea un pulovăr roşu, un roşu distins peste care i se revărsau pletele negre, natural ondulate. El, în pulovăr negru, o ţinea în braţe, cu mâna dreaptă pitulată sub pulovăr şi degetele furişate sub nasturele de la blugi. Sub palma lui probabil că pântecul fetei vibra. Era aşa, aşa era pentru că din când în când răsucea capul către el şi îl

Discobolul

287

dăruia cu un sărut. În câteva rânduri, fata şi-a răsucit fundul scobindu-i lui pântecul. Fericiţi, se ascundeau în mijlocul mulţimii. S-a jenat privindu-i. În faţa ei un bărbat în costum gri, „dat cu făină la tâmple”, cum auzise pe cineva spunând, privea cerul care nu era, o pătură de cazarmă pusă în fereastră, un tavan fără bec, nu se vedeau stele, poate mai încolo, poate nici atunci. Aşteptă şi el, aşteptă şi ea, tot mai mult zidită în masa de oameni care se adunau încontinuu. Lângă el, un alt domn se chinuia să aprindă o ţigară. Bricheta nu dădea flacără, se încăpăţâna, el o scutura tot mai nervos până când a renunţat şi a pus-o în buzunarul hainei. - N-aveţi un foc? Vecinul lui care se uita după stele nu fuma. Dezamăgit, omul a făcut câţiva paşi şi s-a oprit bucuros la un fumător bine dotat. Şi-a aprins ţigara şi a tras un fum care i-a scobit plămânii. „Ce face cu scrumul?” s-a gândit ea „Şi-l pune pe piept sau pe părul doamnei scunde din faţa lui?” Expert, bărbatul a lungit mâna în jos şi a scuturat scrumul pe caldarâm. Aparent nu se întâmpla nimic deosebit. Dar avea să se întâmple, era multă aşteptare şi multă lume. Şi acea tensiune mocnită pe care o depista şi care o neliniştea. Se simţea nepregătită, nebinevenită, o intrusă. Nu o băga nimeni în seamă, doar brânceli frecvente, fără scuze, se obişnuise deja. Apoi, cineva, mai în faţă, a ridicat un steag deasupra capetelor, un tricolor cu galbenul fără miez, ce idee i-a venit!, un semnal pentru că mulţimea a ridicat braţele cu arătătorul şi mijlociul distanţate, un ve mobilizator. Lângă ea apăruse, nu ştia când şi cum, pe nesimţite oricum, se târâse? ce idee! un bărbat în trening albastru şi bascheţi, mărunt, rotofei, cu fruntea pornită spre ceafă şi un creştet neted, fără păr, o poiană, hm!, un rotocol căruia îi stătea bine cu pălărie. Scund, rotofei, bărbatul în trening sărea mereu în sus să vadă şi el perspectiva, ce se întâmplă mai în faţă, acolo unde flutura steagul găurit. Nu mai era unul, apăruseră şi altele. Lumea se aduna în faţă. A făcut şi ea câţiva paşi, dezordonaţi, împinsă, înghiontită. Bărbatul în trening era chiar în faţa ei, agitat, făcut din gumă, sus-jos, sus-jos. Caraghios. - Jos Iliescu! Strigase chiar el, o voce puternică. Vârâse apoi degetele în gură şi fluierase prelung. Piaţa s-a umplut de huiduieli şi fluierături

Proză

288

într-un crescendo fără limite. De undeva, un grup bărbătesc a început să scandeze „Jos Iliescu!” Bărbatul în trening scanda în rând cu cei pe care nu-i vedea, îi stârnise însă, şi căuta în jur susţinători, voci puternice care să se unească, să se armonizeze, „Jos Iliescu!” „Jos Iliescu!”, tot aşa, toată seara. Era cum văzuse zilele trecute la televizor, „Televiziunea Română Liberă”, lume adunată nu întâmplător, adusă de ceva, probabil de credinţa că aşa este bine, seară de seară separând pe cei buni de cei răi, aşa cum credeau ei. - Ce faci, cucoană? Strigă! Bărbatul în trening se uită la ea furios, înfierbântat gata să o plesnească, se şi vedea trântită jos de o palmă scurtă, dată prin surprindere. Preocupată de ce se putea întâmpla, nu putea deschide gura, să strige şi ea, nu era mare lucru, îi făcea pe plac rotofeiului, deşi nu pentru asta venise. Dar, de ce venise? Nu ştia, nu avea un răspuns şi nu s-ar fi supărat dacă primea o palmă. Bărbatul în trening încerca să o antreneze, striga cu ochii injectaţi şi braţele în aer voind să se agaţe de ceva ce nu era. Ar fi vrut să îi facă pe plac, nu era mare lucru, scăpa de privirea lui ameninţătoare şi plină de reproş, dar nu avea aer în plămâni, avea pieptul gol, doar o inimă care ticăia cuminte, ca ieri, ca alaltăieri, ca acum un an. - Eşti securistă? Cu ea vorbea? Pe ea o întreba rotofeiul în trening albastru? Îl privea derutată şi, pentru prima dată de când se afla acolo, a simţit frica. A simţit-o după miros şi spera ca aceasta să nu ajungă la bărbatul în trening, să se facă şi mai mult de ruşine. Se uita la el să vadă dacă acesta simte ceva. Privirea ei se întâlnea cu a lui, ca în tramvai, atât şi nimic mai mult. Avea, ea, o privire care cerea milă? Îndurare? Protecţie? S-ar fi ruşinat dacă ar fi fost aşa. Şi chiar nu era. Avea, probabil, privirea unuia care nu ştie unde se află, a ajuns acolo dus de vânt şi nu ai ce să îi pretinzi. Simţea asta după cum i-a întors spatele bărbatul în trening. Aşa să fie? L-a privit pe bărbatul înalt, „cu făină la tâmple”, care nu se mai uita după stele şi scanda şi el, din când în când, cum îl ţinea vocea, probabil. Cei doi tineri, el tot cu mâna la căldură, strigau, tâmplă lângă tâmplă, rămânând însă în lumea lor, dincolo de fereastră. După aceea s-a făcut linişte, ţiuiau urechile, se auzeau claxoane. Stele tot nu erau, degeaba se uita domnul înalt şi elegant după ele. Unde a dispărut rotofeiul? Când a plecat? S-a târât aşa cum

Discobolul

289

a venit? Ce abilităţi avea de se strecura aşa prin mulţime? Întrebări nepuse. Era mai liniştită fără el, poate îi venea şi ei glas. Nu mai simţea mirosul fricii. Doi copii murdari, mototoliţi, încercau să se strecoare printre oameni. De fiecare dată erau împinşi, respinşi, nu găseau un culoar în ciuda insistenţelor lor obraznice. I-a identificat ca fiind doi aurolaci, copii ai străzi şi ai nimănui, împinşi acum în spate afară din mulţime. Unul dintre ei, supărat, ca să se răzbune a strigat „Iliescu” şi a rupt-o la fugă. - Când vine profesorul? Nu s-a uitat într-acolo deşi era sigură că a întrebat domnul înalt, elegant, „cu făină la tâmple.” Numai el putea avea o voce atât de profundă, distinsă, cultivată. Aşa era. L-a văzut pe tânărul cu mâna la căldură întorcând capul spre el. - La ora nouă. - Mulţumesc. Aflase ceva. Nu ştia cât era de important. Acum, în balcon se cânta. Era un cântec nou auzit, fragmentar, la „Televiziunea Română Liberă” cu o melodie făcută în grabă şi versuri care se vor uita. Erau bune acum. Aici. Sentimentul acesta l-a avut când l-a ascultat prima dată la televizor. Nu se mai întâmpla nimic. Mulţimea se pregătea, urma momentul forte, venea profesorul, cine o fi acela? nu degeaba întrebase bărbatul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”. I-a studiat şmechereşte profilul, nasul coroiat şi bărbia voluntară împinsă în faţă ca un vârf de şalupă. Ar fi vrut să intre în vorbă cu el, dar nu putea, nu ştia dacă mai are glas şi nu ştia ce avea să-i spună, nu se cădea să-l întrebe doar de sănătate, apoi, el avea stele lui pe care ea nu le vedea şi putea să i le numere. Ar fi vrut să vorbească cu cineva, să întrebe ce zicea sau cât s-a făcut ceasul. Toţi în jurul ei erau ocupaţi, vorbeau de la o ureche la alta. Ar fi vrut să afle ce îşi spun, poate o interesa şi pe ea, aşa zidită în mulţime, cum era. În acelaşi timp nu vroia să fie luată în seamă, mai bine aşa decât să se întoarcă pe nevăzute şi nesimţite rotofeiul în trening de care abia scăpase, luat de mulţime. Cu atâta lume în jur şi atât de izolată s-a surprins cuprinsă de înfrigurarea unei aşteptări neclare. Pentru cei doi tineri timpul trecea altfel, o palmă de căldură, fese în coapse şi ciripeli întrerupte de sărutări care anunţau că pentru ei seara nu se termină acolo. Îi

Proză

290

deveniseră dragi, avea şi ea inimă, acum îi venise şi aer în piept, lumea lor era specială, acum i se scria povestea, frumoasă la început. Nu conta de unde au venit, cum s-au cunoscut, acestea erau amănunte, palma lui pe pântecul ei era destinul. Ce frumos gândise! Vremea nu se începea şi nu se termina în acel loc. Mulţi tineri nu se aflau acolo, aveau alt ritm al vieţii. Existau şi alte palme pe alte pântece. Perechea de lângă ea fusese trimisă probabil, să aducă acolo mesajul lor, încrederea că există viitor şi speranţa că poate fi altfel. Privindu-i, simţea nevoia să îi ocrotească, să le spună „aveţi grijă de voi”. Şi eventual să adauge cu ochii în lacrimi, „ştiu de ce spun asta”. A avut şi ea o palmă pe pântec, îi simte şi acum căldura, deşi au trecut atâţia ani, care ar fi putut fi altfel. A întors capul, i-a lăsat pe cei doi tineri în armonia lor. Nu pricepea de ce i se urcă un nod în gât şi nu ştia de unde venea, din pântece sau de la inimă.

Privirile tuturor s-au întors către balconul gol acum. Venise ora? Venea profesorul? Privea şi ea. Să fie ora nouă? Nouă fără cât? Aşteptarea îi cuminţise, nu se mai auzeau murmure, fiecare se fixase la locul pe care se găsea. Domnul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”, lăsase stelele în pace şi privea şi el în direcţia balconului. Acum îi vedea mai bine chipul, nasul coroiat, bărbia împinsă în faţă ca un vârf de şalupă şi ochii negri, ucigător de negri, plini de viaţă, viaţă interioară mai ales. Nu cumva era actor? Nu jucase prin filme? Ştia că nu este aşa, dar ar putea fi. Când s-au aprins luminile în balcon, chipul lui nemişcat, împietrit de aşteptare, a rămas acelaşi, fără o zbatere de pleoape, fără o ridicare de sprâncene.

A îndreptat şi ea privirea către balconul inundat de lumină, de prea multă lumină, unde urma să se întâmple ce? să apară profesorul şi să le spună ce? Era ceva important? Era, oricum momentul serii, aşteptat cu înfrigurare de miile de oameni din piaţă, promisiunea de ieri seară sau alaltăieri seară, pentru că aflase că era a cincea seară în care vorbea profesorul. Curiozitatea de mai înainte se transformase fără să îşi dea seama în încordare, poate chiar crispare, intra şi ea în rândul lumii. A lumii de acolo, mai specială, neliniştită, frământată, dornică de altceva.

În lumina puternică de la balcon a apărut un bărbat, prea sus şi prea departe ca să i se distingă chipul, să îi citească în ochi gândurile cu care venise, înainte de a fi rostite la microfonul în faţa căruia se aşezase. Îi remarca în schimb silueta longilină, uşor rigidă,

Discobolul

291

după cum stătea în balcon şi privea mulţimea tăcută, auditoriu lui special din acea seară. Se scurgeau secunde multe, minute chiar, nimeni nu le număra, fără ca el, profesorul, să schiţeze un gest, să facă un semn că este acolo, a venit şi are ceva de spus. Privea mulţimea, mulţimea îl sorbea din priviri, se înţelegeau, puneau ceva la cale, ştiau ce urmează, sau el fiind profesor, pentru că aşa a auzit în jur, „când vine profesorul”, era doar un truc didactic pentru a spori concentrarea şi a ridica aşteptarea la cota exploziei. Nu era un gând frumos dar nu-l putea împiedica, parcă nu era al ei, venise din altă parte. Dar dacă ar auzi-o cineva? Se temea de urmări. Se temea de îndrăzneala ei mută care îi diminua concentrarea. Sau poate era vorba de oboseală. De când stătea în picioare?

Bărbatul din balcon, profesorul solitar, a ridicat dreapta în sus şi a luat aerul celor din piaţă. Nu mai respirau, îşi odihneau plămânii, tragerea aerului în piept ar fi făcut zgomot, tocmai acum când în palma ridicată a profesorului se adunau lumina din balcon şi aşteptarea din piaţă. Apoi palma aceea, făclia celor din piaţă, a lovit violent balustrada balconului.

- Libertate şi democraţie. Acum! Vaietul a speriat-o. S-a micit surprinsă, lovită, chircită de

frică, speriată de posibile urmări. Ar fi vrut să se ascundă undeva, nu avea unde, steagurile găurite băteau aerul nopţii.

- Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Un vuiet, un vuiet uriaş se răsucea pe cer, spre stelele

căutate cu privirea de domnul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”. Bătea şi el aerul cu pumnul strigând congestionat, brusc urâţit la chip. Tânărul scosese palma de la căldură şi o învârtea în aer un fluture speriat în noapte punând vocea lui alături de a celorlalţi. Frenezie, eliberare, îndârjire, strigau disperaţi după libertate, care libertate? de unde să vină libertatea?

Minutele treceau, vuietul nu se potolea. În balcon, profesorul, puţin aplecat în faţă, cu mâinile prinse de balustrada balconului privea mulţimea care răspundea entuziast mesajului său rostit cu o voce exersată, aproape rece, mult diferită de căldura scandărilor din piaţă.

Rătăcită în mulţime, îşi dorea să nu fie băgată în seamă. Bine că se pierduse în mulţime, undeva, altundeva, insul rotofei cu creştetul secetos care, probabil, s-ar fi repezit la ea şi i-ar fi strigat gata să o ia la palme. „Cască gura, cucoană! Li-ber-ta-te! Securisto!”

Proză

292

S-a întors însă spre ea un alt bărbat cu înfăţişare greu de ţinut minte, care a fixat-o şi i-a dat ritmul, bătând aerul cu pumnul ca un ciocan:

- Li-ber-ta-te! S-a uitat la el şi a răspuns îndemnului. - Li-ber-ta-te! Nu îşi auzea vocea. Mulţumit, bărbatul s-a răsucit la locul

lui. Apoi, şi-a dat seama că nu striga doar să îi facă lui pe plac. Ce o apucase?

- Vuietul s-a topit. Liniştea parcă primenea aerul. - Avem nevoie de libertate şi democraţie. De libertate

deplină, garantată şi democraţie veritabilă. Vorbea profesorul. Îl asculta cu întreruperi. Nu se putea

concentra. Cineva îi umbla prin creier şi nu mai găsea resurse să asculte, alături de ceilalţi, cuvintele care veneau dinspre balcon. Încerca să se concentreze, îşi muta greutatea de pe un picior pe altul, fără să poată urmări cu atenţie ce spunea profesorul. Starea acesta ciudată care o împinsese era de neînţeles, o făcea vulnerabilă în acel loc. Fără explicaţie, gândurile i se desrăsuceau într-o grămadă încâlcită şi orice încercare timidă de a le ordona se dovedea inutilă. Ce avea de făcut era doar să ascundă starea ei, să nu observe cei din jur că ea nu sorbea cuvintele profesorului, ci doar vocea lui îi pleznea urechile, un bang la uşi ferecate. Asculta şi nu asculta, în interiorul ei ceva se petrecea, semnale neînţelese, o vibraţie o făcea din când în când să tremure. Ce însemnau toate acestea şi de ce se concentra numai asupra vocii lui, cu inflexiuni metalice, exactă, uneori dură şi din când în când, cu accente pe care ea le depista şi care o făceau să nu mai fie stăpână pe ea, să nu mai aibă stare, să dorească să plece şi să rămână. Nu putea pleca, deocamdată era captivă, zidită în mulţimea acum mută, o cărămidă firavă în zidul din jur. Ei ascultau cuvintele profesorului, ea doar vocea, se concentra asupra vocii lui ca să prindă ce o neliniştea, ce o făcea atât de fragilă, dezorientată, poate că aşa este mai bine spus. Era dezordonată, o încurcătură de gânduri şi de emoţii de care nu se putea lepăda iar încercările ei de a face rânduială erau stângace. Încerca, deja cu disperare să prindă un fir pe care să îşi urmeze gândul dar apăreau noduri care o aruncau îndărăt, fără nici un rezultat, tot mai hotărâtă însă să nu se lase să afle de unde vine neliniştea aceasta ciudată. Îi era teamă să nu se rupă firul, profesorul să nu se oprească şi să

Discobolul

293

rămână la o mie de volţi şi să-şi carbonizeze gândurile acestea care vibrau acum. Se simţea neînsemnată, un caier de emoţii pe care nu le putea stăpâni, pentru că nu cunoştea originea lor, care apăruseră brusc şi o luaseră în stăpânire atât de uşor. A făcut câţiva paşi laterali, strecurându-se nebăgată în seamă către domnul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”, singurul credea ea, care o putea ajuta spunându-i discret numele profesorului din balcon, dacă avea un nume, sigur avea, dar care o fi acela? Poate aşa, ştiindu-i numele, se producea un contact, o scânteie şi înţelegea de unde vin emoţiile, pe ce cale a apărut neliniştea şi de ce se simţea atât de vulnerabilă.

- Particip pentru prima oară. Vă rog, care este numele profesorului?

Bărbatul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”, s-a uitat la ea sever, cu reproş. - Ar fi trebuit să-l ştiţi. O palmă, două palme. Îi ardeau ochii de ruşine. Ce-i venise să întrebe? Putea sta ca şi până acum, un caier de emoţii neclare, emoţiile ei neştiute de alţii şi neînţelese de ea. - Este profesorul Ştefan Damian. - Mulţumesc. De unde a găsit puterea să mulţumească? Picioarele ei deveniseră de cocă, toată era un aluat gata să se întindă pe jos, să dispară neluată în seamă, ignorată, fără ca mâine să ştie cineva că a fost şi ea acolo, o fiinţă plăpândă, învinsă de emoţii. Ucisă de emoţii. Oare, va găsi un dram de forţă ca să se adune de pe jos şi să treacă la locul ei, să nu mai stea lângă domnul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”, şi atât de sever? În ghemotocul de emoţii care devenise a simţit o tresărire, un impuls cald care o atrăgea către o fereastră de unde putea privi în urmă. Nu avea însă atâta energie, nu se putea uita prin acea fereastră a amintirilor, o fereastră întotdeauna împăienjenită, crăpată, deformatoare. Să fie adevărat? Doamne, ce întâmplare! Doamne, dă-i putere să reziste, să ajungă cu bine la locul ei, până nu observă ceilalţi că a lăsat o spărtură în zid. Nu se putea înşela. Şuierul acela de copil din vocea lui nu putea să mintă, iar distanţa era prea mare pentru ca să-i vadă ochii plini de încredere, ochii blânzi, ochii chemători, ochii aparte. Se bucura şi se întrista. În atâta mulţime era atât de singură şi nu vroia să fie altfel. Era chiar mai singură ca la început pentru că avea acum

Proză

294

emoţiile ei, numai ale ei, copleşitoare, răvăşitoare. Venea trecutul să îi ceară socoteală. Mâna aceea care stă în sus mai are, oare, catifelarea de altă dată, cărbunele din palmă care o frigea la orice atingere? Iată, era o mână solemnă, cu semnal pentru tăcerea din piaţă. - Libertate şi democraţie! Acum. Mâna profesorului a izbit poruncitor balustrada balconului. - Jos comunismul! A strigat lângă ea bărbatul cu figură greu de ţinut minte. - Li-ber-ta-te! Îi ţiuiau urechile. În vacarmul care a urmat a dispărut vocea care a încărcat-o de emoţii şi nelinişte. A plecat din balcon şi profesorul. Până acum emoţiile ei avuseseră un înţeles pe care, în parte, îl aflase spre final, după clipe nesfârşite de chin. Acum zbuciumul vibra altfel. Nu mai era bangul din urechi ci o suită ameţitoare de imagini care i se perindau prin forţa ochilor imobili, ţintiţi spre balconul pustiu. Pentru asta venise în piaţă? Nu avea forţa să judece, să pună ordine în noianul de emoţii cu care se îmbogăţise. Gânduri nu avea şi nu ştia cum să pună ordine în atâtea emoţii care, deja, o învinseseră, făcuseră din ea un burete bun de stors. I se uscase gura iască, o pârjoliseră emoţiile. A stat mult, nimeni nu îi putea spune cât, privind împietrită balconul acela de unde o focalizaseră emoţiile. O identificaseră în mulţime şi ea le receptase, la început pasivă, uluită de ce se întâmpla în jurul ei, neajutată de gândurile proprii. O părăsiseră gândurile când era în dificultate, când nu ştia precis ce este cu ea, de ce şi cum a venit acolo, uneori şi gândurile se retrag, cine ştie unde şi te lasă, aşa cum s-a simţit ea la început, hăituită de nelinişti şi emoţii diverse. - Ştefan Damian. O auzise cineva. Îi rostise numele cu voce tare sau doar murmurase pierdută în amintiri şi închisă, miez de nucă, în alt fel de emoţii, care îi provocase durere în piept şi vibraţii în pântece. Cei doi tineri nu mai erau acolo, în jur era multă vânzoleală, unii plecau, alţii se regrupau, undeva, mai în faţă. Nu îl mai vedea nici pe domnul înalt, elegant, „cu făină la tâmple”. O ultimă privire spre balcon. Cineva umbla la staţie şi bătea cu degetul în microfoane. Primii paşi au fost grei. Îi înţepeniseră picioarele, simţea genunchii rigizi. Oraşul nu dispăruse, era tot acolo, claxoane, zgomot de motoare, paşi pe asfalt. A vrut să ia din geantă batista pentru a-şi

Discobolul

295

şterge palmele transpirate. De ce transpirase? De emoţii? De atâtea emoţii? De obicei nu transpira şi putea oricând să dea mâna cu oricine fără jenă. Ţinea în mână cordonul genţii, o bucată de piele tăiată proaspăt la capete. Geanta dispăruse. O ţinuse de umăr şi nu simţise când cineva, un hoţ expert, un boschetar, tăiase cordonul la capete şi luase geanta. O luase degeaba. Geanta era frumoasă, de dincolo, din piele fină, dar înăuntru avea mai nimic, câteva fleacuri femeieşti, fără acte, fără bani. S-a uitat ruşinată în jur, chiar era de ruşinea lumii, a făcut rotocol cordonul genţii până a ajuns în dreptul unui coş de gunoi unde l-a aruncat. Cum să uiţi o seară ca aceasta? Întâlnea pe trotuar grupuri de tineri care vorbeau, se îmbrânceau, puneau ochii pe câte un trecător căreia îi şopteau în derâdere „comunistule!” Îi era teamă că cineva se va lua de ea, „puicuţ-o nu vrei să…” dar nu s-a întâmplat, tinerii aceia aveau energie neconsumată sau doreau doar să fie luaţi în seamă, să fie priviţi de ceilalţi. În Cotroceni era linişte. Pe strada Sergent Drăgan, unde locuia, nu se vedea urmă de trecător. - Fir-ar să fie! Cheile de la casă erau în geantă. În casă se vedea lumina albastră a televizorului. Puiu era treaz. A căutat lângă gard o pietricică pe care a aruncat-o în geam. Lumina s-a stins. Îl bănuia pe Puiu privind încordat din spatele perdelei. Ceva se mişca. S-a deschis geamul. - Puiu, aruncă-mi cheile tale! Cheile au zornăit pe asfaltul străzii. Fereastra s-a închis în grabă. Lumina albastră a apărut din nou la geam.

Patru poeme de LUIS RAUL CALVO

Luis Raul Calvo s-a născut în Buenos Aires, Argentina în

1955. Poet şi eseist, este licenţiat în Psihologie. Conduce revista culturală „Generacion Abierta” (Literatură-Artă-Educaţie), fondată în anul 1988 şi care a fost declarată în anul 2000 Revistă de Interes Cultural a oraşului Buenos Aires.

Este membru al Asociaţiei Poeţilor din Argentina. Face parte din Comisia Directoare a Fundaţiei Argentina para

la Poesia. Colaborează la diferite reviste şi publicaţii atât în Argentina

cât şi în exterior. Opera sa a fost tradusă în engleză, franceză, italiană şi portugheză.

Este inclus în peste douăzeci de antologii de poezie în Argentina şi în străinătate. Este inclus în Dicţionarul Biografic al Autorilor Argentinieni (Ediţia 1999).

Printre principalele cărţi publicate de acest autor amintim: Tiempo dolorosamente resignato (Editura Generation Abierta,

1989) La annunciation de la partera (Editura Correo Latino, 1992) Calles asiaticas (Editura Plus Ultra, 1996) Bajos fondos del alma (Editura Generacion Abierta, 2002) Bellezanomade (Editura Generacion Abierta, 2007)

Discobolul

297

Patru motive care să explice un final Nu există patru motive care să servească Pentru a explica un final. Cifrele matematice rămân de domeniul oamenilor de ştiinţă, A capetelor rase până la creieri, sau de domeniul oamenilor de stat preocupaţi de destinele unei ţări, sau a învăţătorilor Incitaţi la revoltă de anii petrecuţi în sălile de clasă, încercând să explice, mereu şi mereu, Inexplicabilul. Nu. Finalul de care ne ocupăm acum presupune alte lucruri Paloarea feţei închise între pereţi sacerdotali, Isteţimea rău voitoare a marasmului, Începutul nedefinit, pasul dureros, Înspre strania aventură care este dragostea. De mică, ea scria poveşti pentru ca mama ei să-şi imagineze că zânele paradisului nu se vor perverti cu timpul, dar toate

au fost în zadar; Cum de altfel era de prevăzut, ingenuitatea ascunde intenţii obscure, pieţe pline de iepuri laşi, hărţuiţi de marinarii ochioşi şi ursuzi de la tropice, injurii premeditate, înşelătoare domesticiri ale primei inocenţe. Nu sunt patru motive care să servească a explica un final; Doar această tăioasă şi blestemată absenţă,

Şi care mă apasă mai mult, mult mai mult decât dura îndeletnicire de a trăi.

Traduttore-Traditore?

298

Cuatro Razones Para Explicar un Final

No hay cuatro razones que sirvan para explicar un final.

Las cifras matemáticas sólo le atañen a los científicos

de cabeza rapada hasta los sesos, a los estadistas preocupados por el destino de un país, a los maestros

amotinados por años en un claustro, intentando explicar lo inexplicable.

No. El final que nos ocupa presupone otras cosas la palidez de un rostro aprisionado en las paredes

sacerdotales, la maliciosa perspicacia del marasmo en un comienzo que fue indefinido, el doloroso paso

a esa extraña aventura que es el amor.

Ella, de niña, escribió cuentos para que su madre imaginara que las hadas del paraíso no habrían

de pervertirse con el tiempo, pero esto fue en vano como era previsible, la ingenuidad esconde oscuras intenciones, mercados de liebres atosigadas por los hoscos marinos del trópico, injurias premeditadas por los tramposos duendes de la primer inocencia.

No hay cuatro razones que sirvan para explicar un final

pero esta delgada y maldita ausencia pesa más mucho más, que este duro oficio de vivir.

(De Calles Asiáticas)

Discobolul

299

Poem X Bătrânul înţelept obişnuia să spună: „A păşi pe muchia trotuarului Este ca şi cum ai inspecta liniile de demarcare Care separă viaţa de moarte”. Iar noi, în timp ce-l priveam dintr-o parte, Ii observam ridurile adânci Şi înţelegeam pentru întâia oară

Motivul adevărat al declinului.

Poem XXI Bătrânul înţelept, cu sticla de gin într-o mână, Filosofa despre pasiune: „Cine va fi în stare”--pronunţa el fără a se îndoi— „să adune de pe jos o frumoasă garoafă, Destinată desigur unei iubiri captive, Nu-şi va imagina vreodată că a prezervat pentru secole şi secole Unicul adevăr care ne locuieşte

şi care ne separă de moarte.”

Traduttore-Traditore?

300

Poema X

El viejo sabio solía decir: „Caminar por el cordón de la vereda

es como reconocer las líneas divisorias que separan la vida de la muerte”.

Nosotros, mientras tanto

mirábamos de reojo sus gruesas arrugas y comprendíamos por vez primera

el por qué del ocaso.

(De Bajos Fondos Del Alma)

Poema XXI

El viejo sabio, ginebra en mano filosofaba sobre la pasión:

„Quien sea capaz-aseveraba sin dudar- de rescatar del piso, un bello clavel

destinado seguramente a un amor de cautiverio nunca imaginará que habrá preservado

por los siglos de los siglos lo único verdadero que nos habita

y nos aleja de la muerte.”

Discobolul

301

Poem XV

Din visele pe care le visam odinioară Prea puţine lucruri s-au desprins Dintre umbrele casei. La limita zdrenţuită ce separă fiinţele de nefiinţă, Privirea se opreşte La trupurile ce s-au petrecut De o mie şi una de ori Prin locurile acestea. Câteodată ne întrebăm Dacă în trecerile lor rapide Fără un destin precis, Aceste fiinţe n-ar fi putut Cuceri şi reţine măcar câte ceva Din propriile lor vise. Da...împărtăşind visele, Visele proprii, visele altora, Ar putea constitui desigur

Un prilej demn de sărbătoare.

Traduttore-Traditore?

302

Poema XV

De lo que hemos soñado pocas cosas han traspasado

el umbral de la casa. En ese maltrecho límite

que separa lo vivido y lo no vivido

la mirada se detiene en esos cuerpos que han pasado

una y mil veces por el mismo sitio.

A veces uno se pregunta si en esas raudas marchas

sin destino certero ellos también habrán podido

conquistar, al menos algo de sus propios sueños.

Sí… compartir los sueños los propios, los extraños

sería por cierto algo digno para celebrar.

Traducere de FLAVIA COSMA

Discobolul

303

MICHEL DUCOBU

Omul titirez1 Cerul plesni deasupra podului Jambes, inundîndu-l cu o aversă brutală şi îngheţată. Omul nu se mai învîrti, ridică ochii şi scrută norii printre picăturile mari ce i se scurgeau din plete. Era un moment urît de toamnă care ducea sfîrşitul zilei într-un vîrtej de apocalipsă şi absorbea maşinile şi pietonii în acelaşi naufragiu. Nu se zbătea, nu alerga, se oprise din învîrtit şi privea cum furtuna sfîşia în jurul lui caroseriile şi umbrelele. Un adevărat potop invadă în curînd asfaltul. Apa şiroia cu băşicuţe şi asalta trotuarul. Jos, fluviul se umfla şi se ridica sub violenţa lăncilor şuierătoare ce străpungeau curentul. Nu se mai mişca. Pleoapele sale lucind de ploaie se închiseseră instinctiv, izolîndu-l complet în mijlocul mulţimii ce se grăbea spre adăposturile de pe bulevard. Doar gura lui, larg deschisă, bea chiar din fîntîna strîngătorilor de zdrenţe ce-şi voma bila răzbunătoare, leşia brutală, ducînd cu ea întregul oraş într-o învălmăşeală noroioasă. Se întoarse acasă, muiat ca un răzor de creson. Biet aventurier, barbă, sprîncene păr şi piele, nimic nu mai era uscat sub hainele vîscoase pe care le lăsă să cadă la picioarele sale într-o grămadă densă. Aprinse lampa cu petrol care lumină slab un colţ al hangarului. De cîţiva ani, ocupa ilegal spaţiul acesta, la capătul unui vechi centru industrial, nu departe de gară. O urmă de fiertură mai

1 Povestirea face parte din volumul Un Belge au bout de la Plage - Un belgian la capătul plajei, apărut la Editions Eole în anul 2003, a cărui traducere integrală este în starea de finalizare. Texte ale lui Michel Ducobu au mai fost traduse în paginile acestei reviste.

Traduttore-Traditore?

304

rămăsese într-o crăticioară. Înmuie în ea jumătate dintr-o baghetă umedă pe care o smulse din impermeabilul cu glugă şi începu să mestece încet pîinea, în picioare, gol ca un geniu al apelor, scuturîndu-şi din cînd în cînd şuviţele mai grele decît funiile unei nave. Nu se mai învîrtea, nu mai privea lumea prin caruselul continuu al şuviţelor lui rebele, contempla doar în faţă un fragment din vitraliul în formă de stea ce lăsa să apară porţiuni de cer stins. Nu auzea nimic, împingea colţul de pîine înmuiat în fundul gurii păstoase, între colţi de măsea dureroşi. Limba galbenă a lămpii trecea uneori peste obrazul sub care se învîrtea maşinal bulgărele de miez în liniştea nopţii ce se lăsase. Ultimul tren de călători trecuse demult. Doar lungile convoaie de mărfuri mai spărgeau încă împrejurimile cu vacarmul lor interminabil de fier zdrobit. Bărbatul urcă în partea luminată a hangarului în căutare de haine uscate. Găsi o salopetă fără bretele, un pulover fără nasturi, o pereche de espadrile găurite. Legă pantalonul de pulover cu o sfoară pe care o scoase dintr-unul din buzunarele sale, îşi băgă picioarele în adîncitura de pînză şi luă, în trecere, de lîngă o scîndurică, un tub de bambus acoperit cu pete fine şi închise la culoare reprezentînd sumar siluete de animale, tovarăşul său din nopţile de insomnie. Luase instrumentul acesta arhaic adus de la capătul lumii de la piaţa de vechituri de duminică dimineaţa în schimbul cîtorva sute de franci adunaţi în timpul săptămînii. Vînzătorul îl adusese dintr-o călătorie în Australia dar, neştiind să-l folosească, vru să se descotorosească de el cu prilejul unei vînzări libere pe trotuar. De atunci, neobişnuitul obiect umplea golul nocturn al hangarului, iar sunetul ce ieşea prin singura deschidere îl imobiliza pe muzician, captivat şi linişit totodată. Vagi licăriri lunare învăluiau acoperişurile oraşului cînd ieşi din nou din hangar. Cu instrumentul sub braţ, o luă în direcţia portului, ca în fiecare dimineaţă, pentru a merge să ceară de pomană de cealaltă parte a fluviului. Incapabil să înainteze altfel decît învîrtindu-se, îi trebuiră mai bine de două ore să ajungă în cartierul Saint-Loup, în centrul pietonal unde-şi avea locul de obicei. Străzile pe care le traversa erau în mare parte pustii. Uneori un automobilist frîna brusc pentru a-l evita înainte de a-i adresa vreun gest sugestiv menit să-i amintească noctambulului că nu avea nici un sens să se întoarcă acasă într-un asemena hal de beţie. Dar bărbatului nu-i păsa. Se învîrtea fără a se rătăci vreodată. Progresa

Discobolul

305

stîngaci, asemeni unui beţivan, evitînd totuşi fiecare obstacol ce l-ar fi putut face să cadă. Ajunse în sfîrşit în faţa bisericii Saint-Loup, în locul unde rămînea cea mai mare parte a zilei, aşezat pe trepte, în faţa casei preotului parohiei care-i oferea uneori ospitalitate pe vreme de ploaie ori de frig. Vîntul se oprise, dar aerul nu rămînea mai puţin aspru. Un frison îl cuprinse din cap pînă în picioare de îndată ce atinse ultima treaptă. Bietul lui pulover de lînă lăsa frigul să intre prin ochiurile uzate, abia protejînd trupul gol şi înfometat. Noaptea aceasta nu semăna cu celelalte. Simţise o chemare, auzise o voce venind de la antipozi, ca un suflu profund şi întunecat ce traversase furtuna şi se oprise deasupra terenului nesigur pe care trăia, pe verticala nudităţii sale, dreaptă şi implorîndă. Auzise atunci plîngerea nesfîrşită şi singuratică ce urlă a moarte în mijlocul bolovănişului indiferent: animalul nebun de singurătate, masculul respins, învins, alungat pentru totdeauna de haita sa. Simţise în carnea înţepenită şi despuiată imensa disperare ce-l zdrobeşte pe omul părăsit de lume, de cer şi, mai presus de orice, de propria sa raţiune. Strîngîndu-şi instrumentul între mîinile înţepenite, îl apăsă pe buze şi suflă din toate puterile în orificiu. Ieşi un zbîrnîit surd, amplificat puţin cîte puţin de mormăitul ce-l scotea din gîtlej: un horcăit de animal rănit se înălţa în aer, urmat de gemete şi de strigăte răguşite. Foarte curînd bambusul începu să se învîrtă în palmele lui şi emise sunete din ce în ce mai lungi şi mai patetice: urlete de cîine, de lup, de tapir ori de dingo... Prea puţin conta ce animal era imitat de omul cu plămîni neînfrînaţi. Piaţa din faţa bisericii răsuna lugubru de plînsetul de abandon şi de agonie pe are ecoul îl trimitea fără încetare de la o străduţă la alta. Niciodată acest loc auster nu fusese teatrul unor asemenea manifestări sălbatice. A fost odată un poet care s-a prăbuşit înjurînd ca un profanator, dar ca un nenorocit de aborigen din mahala să-şi permită să facă un asemenea vacarm, asta depăşea măsura şi înţelegerea. Reacţia avu loc curînd la etajul uneia dintre casele învecinate: un om care dormea, scuturat brutal de vacarm, vărsă asupra intrusului multe injurii şi ameninţări însoţite de o găleată cu apă aruncată cu o mişcare largă.

Traduttore-Traditore?

306

Omul titirez plecă, înmuiat pentru a doua oară, cu bastonul său plîngător la capătul braţului, cu capul aplecat, cu ochii plini de lacrimi şi de apă de robinet. Se învîrti şi mai tare, lovindu-se de ziduri, nu ca poetul afumat ce trecuse pe aici cu un secol înaintea lui ci ca un suflet rătăcit într-un trup dezarticulat. Aripile lui lăsate de biată giruetă de stradă îl conduseră în apropierea rîului Sambre. Ameţit de a se fi învîrtit fără reper de data aceasta, pradă hazardului umbrelor, nu văzu că se apropia periculos de malul ce mărginea rîul. O voce se înălţă în spatele lui, grea şi păstoasă: „Ti-i îneca, prostovanule!” Omul titirez înălţă capul şi zări în întăritura unui zid chipul hilar al unui cerşetor pe jumătate înfăşurat într-o pătură. Cealaltă jumătate ţinea o sticlă pe care părea că i-o întinde moale. Dar omul titirez nu bea un asemena vin, vin de jgheab de streaşină care adoarme, ca pe nişte javre băloase, brutele îmbibate, prin colţurile puturoase. Omul titirez avea mîndria şi nenorocirea lui, coliba lui de fier sub cerul liber şi muzica lui de furtună şi de revoltă. Nimic nu l-ar face să se apropie de zdreanţa asta batjocoritoare, nimic în afară de bastonul de mînie pe care-l făcu să se învîrtă cu mare viteză în direcţia sa. Arma de bambus lovi craniul beţivanului din plin. Fruntea pocni sub şoc şi începu să sîngereze abundent, prevocînd pe deasupra mînia omului care lovea şi vedea roşu, din ce în ce mai roşu, care vedea vinul infamiei gîlgîind afară din această căpăţînă buhăită şi grotescă. El nu era din stirpea aceea, din drojdia aceea. A izbit diferenţa cu lovituri zgomotoase. Se învîrtea ca un manechin, cu braţele întinse şi încărcate cu plumb. Chipul trivial al mizerabilului era făcut terci, transformat în bulgăre de hîrtie boţită, în ţeastă înroşită de marionetă, în caricatură de carnaval! Omul titirez se opri din săpat în carnea mizeriei cînd simţi înălţîndu-se în jurul lui freamătul gri al aurorei. Se ridică, făcu cîţiva paşi uşori, supli, drepţi, cum nu mai făcuse de multă vreme. Alergă chiar de-a lungul cheiului, ca unul proaspăt trezit ce-şi scutură roua şi învîrte braţele în ceaţa scînteietoare. Sări pe pasarela unei penişe aţipite, urcă la bord şi începu să danseze. Îşi scosese espadrilele, picioarele lui săreau pe scînduri cu un elan copilăresc, o bucurie naturală, rîdea în sfîrşit cu hohote printre şuviţele ce se învîrteau în toate sensurile. Făcu o călătorie frumoasă. Agăţat la prova, nebăgat în seamă remorcheri, traversă confluentul, ecluzele Meusei, mareele Mării de

Discobolul

307

Nord. În plin ocean, vaporul lui valsă în alizee, iar el primi în corzile chipului toate păsările valurilor, scoicile de aur, şirurile de cai-de-mare. Văzu insule ca nişte cuiburi de păsări fabuloase, epave fumegînde şi suspinînde în nisipul strălucitor, pînze virginale deschizîndu-se şi închizîndu-se asemeni corolelor, ciclonuri violente înghiţind somnolenţa amurgului. Navigă spre golful Rechinilor, insula Cangur, arhipelagul Recherche, traversă strîmtoarea, ajunse pe malurile Pacificului, se apropie de recifuri, reperă pirogile, oamenii cu chipul zugrăvit, fluturîndu-şi didgeridoo-ul... Fu găsit fără viaţă pe podeaua penişei Marie-Christine, cu gura tivită de spumă, cu un baston însîngerat în mîini, pe care-l ţinea ca pe o vîslă. Fu dus, dezbrăcat, fără a putea fi înţeles, reîmbrăcat, închis într-o încăpere cu grilaj. Se învîrte din nou, în fiecare zi, de la un zid la altul, izbindu-se ca un albatros exilat în mijlocul brizelor devenite hohote de rîs.

Traducere de RODICA-GABRIELA CHIRA

CORNEL NISTEA Vineri, 5 septembrie 2008

Sfântul de la Păltiniş

Două zile petrecute la Păltiniş, unde l-am vizitat pe Iulian, care a îndeplinit pentru o săptămână oficiile de preot într-o tabără a copiilor abandonaţi din două centre de creştere (Dumbrava şi Valea Plopului), tabără organizată de Asociaţia Tinerilor Ortodocşi (AXIOS) a Episcopiei Ortodoxe din Paris. Ne-a aşteptat în centrul staţiunii, pentru că singuri, eu şi Mamitza, n-am fi putut găsi tabăra, ascunsă undeva în inima pădurii. La doar câteva sute de metri, mi-a zis să opresc, cu siguranţă vom dori să vizităm cămăruţa din vila în care s-a retras şi a creat de prin 1975 filosoful Constantin Noica, la 11 ani de la eliberarea lui din puşcărie, după ce spăşise 6 ani din cei 25 de condamnare pentru viziunile sale contrare ideologiei comuniste. De cum Iulian a rostit numele filosofului, o învălmăşeală de amintiri mi-au inundat fiinţa, mai ales cele evocate în Jurnalul de la Păltiniş şi cartea lui Stelian Tănase Anatomia mistificării, care mi-a fost principala sursă bibliografică în scrierea romanului meu „Ritualul bestiei”, în care înfăţişez aberanta/absurda lovire a intelectuăţii române, a elitelor din Gulagul românesc al dictaturii comuniste, umilinţele şi suferinţele fizice de neimaginat la care au fost supuse vârfurile culturii româneşti într-un cumplit ritual al omului-bestie. De acum lumina puternică a amiezii şi căldura verii ce se prelungeau în septembrie atenuau întrucâtva dezastrul trecutului din acel început de iarnă în care s-a petrecut moartea lui Constantin Noica. Iulian vizitase cu câteva zile în urmă cabana-muzeu (?) şi loc de cercetare pentru studenţii de la facultatea de filosofie din Bucureşti după ce Editura Humanitas a preluat

Memoriale şi jurnale

309

administrarea, şi negreşit îi stă la îndemână s-o facă după veniturile ce i le aduce tipărirea operei marelui om de cultură român.

Ne nimeream acolo în chiar ora destinată programului de vizită afişat la intrare, o singură oră între 14 şi 15, în rest viitorii mari filosofi lucrează la operele lor nemuritoare. Am sentimentul staniu, pe care-l încercasem în studenţie într-o primăvară când vizitasem cu un coleg locuinţa lui Lucian Blaga din Cluj la un an după decesul poetului, sentimentul că filosoful trăieşte, că-l vom găsi pe un pat de spital în aşteptarea sfârşitului. Dar nu, vine concretul. De cum ne-am apropiat de uşa de la intrare, după ce am citit placa evocatoare de lângă cabană, ne întâmpină o domnişoară, importantă, care ne laudă că am ştiut veni în programul de vizită, altfel… Altfel, înţelegem desigur, riscam să deranjăm marii gânditori şi creatori ai viitorimii. Suntem daţi în primire unui tânăr cu înfăţişare anemică în contrast evident cu cea a fetei plină de sănătate ce ne întâmpinase şi constatăm de la început că băiatul nu cunoştea nici măcar ziua de naştere a filosofului a cărui avere spirituală o gestiona, necum să ne poată da relaţii despre pătimirile lui Constantin Noica, nici vorbă să fi citit Anatomia mistificării a lui Stelian Tănase sau să poată da vreo relaţie despre familia Noica, dar nici despre perioadele sale de detenţie şi creaţie. Urcăm scările cu această dezamăgire în cămăruţa de la etaj, în care a locuit şi scris filosoful. E aproape aceeaşi de altădată, încearcă să ne convingă „ghidul” nostru. Iată, ştie totuşi să ne spună câte ceva, ne vorbeşte de grija Editurii Humanitas, a domnului Gabriel Liiceanu personal în ce priveşte administrarea cabanei şi tipărirea operei lui Noica. E o cămăruţă cam de 3 pe 3 metri, poate trei şi jumătate cu două paturi, iar pe unul dintre acestea sunt aşezate circa 20 de cărţi scrise de Noica şi publicate de Editura Humanitas pe parcursul anilor care au trecut de la prăbuşirea dictaturii comuniste. Sunt aproape surprins să constat că unele volume sunt destul de jerpelite, semn că ele au fost citite totuşi de generaţiile de studenţi ai lui Gabriel Liiceanu care s-a perindat pe aici, unii probabil şi-au întocmit lucrări de licenţă sau au pregătit doctorate din aceste lucrări ale filosofului. Recunosc înşirate pe pat, lângă o bucată de placaj, pe care filosoful o folosea în loc de masă, o parte din cărţile pe care le-am avut cândva în mână: Povestiri despre

Discobolul

310

om, Sentimentul românesc al fiinţei, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Devenirea întru fiinţă, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru şi altele. Mi-aduc aminte unele momente din timpul lecturii şi-mi reproşez că n-am reuşit să citesc poate nici jumătate din ce-a scris Noica. E o vină nemărturisită încă ce-o trăiesc având în preajmă martori care n-au cum bănui la ce mă gândesc. Văd soba, (poate totuşi e alta decât cea de atunci), într-un colţ parcă e o ulcică pentru apă…Pereţii goi…De ce-or fi fiind pereţii goi şi varul alb-murdar cu care au fost zugrăviţi?!…Dar manuscrisele?! Sau măcar nişte xero-copii. Da, da aş fi vrut să văd nişte xero-copii ale scriiturii lui Noica, şi nişte fotografii ale scriitorului, ale unor manuscrise, câteva măcar, care să-mi evoce fiinţa celui întru nefiinţă, fie şi cu un grup de corifei ce-l vizitau pe filosof în cămăruţa aceea dintr-o vilă singuratică şi austeră din Păltiniş, închiriată de Noica pe puţinii banii ce-i primea de la editurile care-i tipăreau cărţile, viaţă aspră de schivnic în austeritate, asta-mi evocă această cămăruţă, care seamănă întrucâtva cu o celulă din puşcăria de la Jilava, în care marele filosof va fi trăit spaime de neimaginat ale fiinţei. Şi-apoi ideea aceea a lui Noica, dacă voi fi receptat-o corect, că devenirea întru fiinţă nu e posibilă, zădărnicie înspăimântătoare care ar face inutil însuşi uriaşul travaliu al creaţiei filosofului, dincolo de care se află poate o miraculoasă căutare întru lămurirea sinelui. Sentimentul acut ce-l trăiesc e dezolarea, căci fără să vreau rememoram trecutul, mai îndepărtat sau mai apropiat, pe care-l aflasem de la Stelian Tănase sau din alte surse, o mică parte dintr-o mărturisire de mai trei are a părintelui Rafail Noica, fiul filosofului, căruia îi fusesem cărăuş şi însoţitor într-o călătorie cu automobilul între două mănăstiri din Apuseni într-o iarnă năpraznică din urmă cu 5-6 ani, prilej cu care-l întrebasem între altele când venise vorba de posibilităţile de comunicare a limbii române în ce măsură a fost influenţat de scrisul tatălui său. Întrebarea cred că provocase părintelui un mic şoc, căci s-a grăbit să-mi răspundă: „În niciun fel”, voind probabil să-mi transmită că sursele sale de cunoaştere a limbii române în profunzimea ei erau în altă parte, în cultura religioasă. Ne continuasem atunci discuţia despre traducerea, uneori inexactă preciza părintele, a textelor biblice, şi mi-a dat câteva exemple relevante. Da, poate de acolo venea o parte a deprimării mele, din discuţia aceea cu părintele, care îmi repetase în câteva rânduri că nu

Memoriale şi jurnale

311

mai era nimic de făcut acolo unde se greşise, că limba română şi-a pierdut din nuanţele ce le-ar fi putut exprima în secolele apuse. La asta se adăugaseră două teme ce i le propusesem să le discutăm, poate trei sau patru, între care „rugăciunea evlavioasă” de altădată şi cea lipsită de har de acum din cele mai multe locuri şi slaba pregătire a tinerilor teologi de azi în ce priveşte oficierea ritualului religios dar şi lipsa de măsuri drastice împotriva unor preoţi deveniţi incompatibili cu misiunea ce şi-au asumat-o la hirotonire, aceasta urmare a unor activităţi de tipul celor negustoreşti ori a greşelilor unor ierarhi… „Am vrut să vorbesc de atâtea ori în faţa altarului despre lucrurile acestea”, mi-a spus părintele. „Şi de ce n-aţi făcut-o?” „Pentru că mi-am zis că e mai util să mă rog pentru îndreptarea lucrurilor”, îmi mărturisise părintele. (Citatul este desigur aproximativ). Mi-adusesem aminte de secvenţele acestea acum, în plină vară, în cămăruţa în care trăise şi crease filosoful Constantin Noica. Nu mai prea aveam de ce ne prelungi vizita în cabana aceea austeră şi-am ieşit pe palier, de unde am privit imaginile închipuite de un plastician ce-l admira pe Noica, ca să coborâm scările, aproape şubrede, cu spaima că, altădată, la vârsta lui înaintată, s-ar fi putut întâmpla să se prăbuşească filosoful. A, şi toaleta, comună, e la parter (!), şi depozitul de lemne, afară, or iarna, pe zăpadă sau polei, s-ar fi putut întâmpla nenorocirea tocmai când nu era cineva prin preajmă. Se întâmplase asta într-un noiembrie ostil şi decesul la 4 decembrie 1987, după doisprezece ani de la retragerea lui Noica în munţi… Am coborât în şoseaua cu asfaltul superficial şi degradat, acelaşi din timpul comunismului, un drum plin de gropi, ca să urcăm nişte serpentine strânse, ce mi-au pus la grea încercare abilităţile de şofer care conduce o Dacie veche de 12 ani cu care în ultima vreme am avut nu puţine probleme mecanice. Acesta a fost şi motivul prudenţei cu care o zi mai târziu am coborât muntele, spre nedumirirea Mariei, surprinsă de încetineala cu care ne deplasam pe şoseaua îngustă cu foarte multe curbe periculoase, măcar că în urmă cu două săptămâni îmi pusesem la punct frânele, ca în curând să ajungem la amintita tabără, o clădire specifică zonei turistice montane. Era ora la care copiii dormeau, aşa că am parcurs coridoarele, până la camera ce ne era destinată pentru găzduire, pe

Discobolul

312

vârfuri. Apoi, peste vreo oră s-a declanşat gălăgia. Copiii abandonaţi la naştere sau mai târziu într-un orfelinat şi preluaţi de serviciile sociale ale vreunei episcopii şi-au început activităţile. La 45 de copii sunt 20 de animatori veniţi de pe trei continente: Europa, America, Australia, dintre aceştia cinci sau şase nu ştiu deloc româneşte. Aceşti generoşi animatori, „analfabeţi” la română, le oferă copiilor adevărate concerte de muzică antrenantă pentru relaxarea acestora, îi învaţă să picteze sau să danseze. Şi când te gândeşti că directorul coordonator al taberei e un tânăr ortodox francez, Emanuel Nagoua, care abia de curând a învăţat româneşte, este adevărat că e căsătorit cu o româncuţă de prin Moldova, iar când are dificultăţi de exprimare recurge la un translator, de obicei la părintele Iulian sau la Christian Cădere, un tânăr român născut în Franţa, şi încă fără cetăţenie română din pricina birocratismului îndelungat şi duratei excesive necesare formalităţilor în România. El, Christian, îşi petrece în fiecare an o mare parte din vacanţa de vară în Casa de copii de pe lângă mănăstirea din Dumbrava, judeţul Alba. Anul acesta a stat cu copiii de aici cinci săptămâni într-un generos act educativ şi de caritate. Aflu de la Iulian câte ceva despre copiii din aceste case de ocrotire, despre provenienţa lor, despre dramele trăite de copiii care îşi cunosc sau nu părinţii, de cele mai multe ori părinţi săraci şi imorali, familii în care copiii refuză să trăiască după câteva experienţe ale unor întoarceri acasă eşuate. Ei bine, nevoia de afecţiune a acestor copii este uriaşă, dar animatorii au grijă să le-o ofere cu zgârcenie, pentru că un prea puternic ataşament ar avea efecte imprevizibile. Este şi cazul lui Christian. Când soseşte el la casa de copii din Dumbrava, se declanşează în jurul lui un spectacol de ne imaginat, toţi copiii îl ovaţionează, vin spre el cu speranţa să-i mângâie, să-i bage în seamă. Se interesează dacă le păstrează micile cadouri ce i le-au oferit la despărţire, o foaie de hârtie cu un desen, o dedicaţie, în locul unei cărţi de vizită, cartonul de identificare pe care copilul l-a purtat la gât pe timpul taberei, sau, uite, un nasture strălucitor de alamă pe care copilul l-a găsit întâmplător în praful drumului. Unii copii sunt inteligenţi, alţii cu handicapuri de neînlăturat, prietenoşi sau ostili asocierii, generoşi sau egoişti din cale afară, luptători înverşunaţi în relaţiile cu ceilalţi sau slabi, acceptând supremaţia celor mai puternici. O ferocitate fără margini se desprinde din privirile unora. Apoi să-i urmăreşti la rugăciunea de

Memoriale şi jurnale

313

seară e o experienţă cu totul nouă, cu foile pe care e scris textul ritualului în faţă, implicaţi toţi, mai puţin cei care din diferite pricini nu ştiu încă să citească, măcar că au de acum 12, 13 sau poate chiar 15 ani, textele conţinând invocaţii şi implorări ale Dumnezeirii în română, dar şi în franceză, greacă şi slavonă: Kyrie eleison, Kyrie eleison!... În timpul celor două săptămâni de tabără, unii dintre copiii mai mari au primit şi ei titlul de animatori. Li se oferă o responsabilitate pe care n-au avut-o vreodată, aceea de a-i îndruma pe cei mai mici. E o sarcină specială aceasta a animatorilor taberei cunoaşterea copiilor, a caracterelor şi a disponibilităţilor acestora în formarea viitoare, dacă nu în chiar pregătirea lor pentru viaţă. Despre acest proiect îmi vorbise cu câteva zile în urmă Bogdan Grecu, tânăr universitar care predă matematica tocmai la Belfast, plecat acolo cu ani în urmă din Paşcaniul natal. Întrebarea ce-l frământă pe Bogdan şi întreg grupul lui de prieteni e cum se pot ajuta aceşti copii să aibă acces la o educaţie complexă, inclusiv religioasă şi la o pregătire pentru vremea când la 19 ani aceşti copii vor fi nevoiţi să părăsească negreşit casa care i-a ocrotit, fie şi într-un regim de… cazarmă. S-au făcut sute de fotografii, copii şi animatori, numeroase aparate de fotografiat fiind lăsate pe mâna copiilor mai îndrăzneţi să fotografieze. Şi, în sfârşit, poza mare, cu întreg efectivul de copii şi animatori, întru amintire… Până la cină mai sunt două ore, aşa că avem timp să facem o plimbare până la schitul din Păltiniş. Pe drum aflăm de la Iulian, care fusese duminică împreună cu copiii şi animatorii din tabără la biserică la liturghie, că acolo e stareţ preotul Luca Valeriu născut la Ponor, sat peste deal de cel al copilăriei mele, iar maica ce-l ajută e chiar sora lui de sânge, dânsul e venit aici de la o mănăstire din Moldova, măicuţa e venită de la mănăstirea din Tismana. Aflu cum părintele stareţ şi-a certat consătenii revoltaţi că primăria din Ponor a cedat o mare suprafaţă de teren, la Criştov, pentru construirea unei mănăstiri, tocmai vizitată de mine şi Bogdan Grecu cu câteva zile în urmă. Se năştea în mine o curiozitate aparte să-i cunosc pe părintele stareţ şi pe sora sa, vecinii noştri în spiritualitate de peste deal. Era o premoniţie a unor mărturisiri măcar emoţionante. Am urcat pe cărăruia dintre brazii ale căror rădăcini ne barau uneori calea până la schitul aflat la nu mai mult de 300 de paşi de şosea. Aveam aceeaşi

Discobolul

314

impresie din copilărie când traversam pe o cărăruie la fel de bătătorită cimitirul de lângă biserica veche din Vale sau când intram de Paşti sau Rusalii în curtea bisericii noi abia sfinţite de la noi din sat, o pioşenie de care mă bucuram în taină. Intram pe poarta curţii schitului ca într-o cunoscută şi familiară grădină a raiului însoţit de Maria şi Iulian, trei privilegiaţi ai zilei. Ne-am închinat locului făcându-ne cruce, privind cu interes preajma, gazonul de un verde crud al otăviturii peste care ţârâia apa unui izvoraş sau a unei cişmele, din care am băut însetat. Am privit bisericuţa, una modestă, în vecinătatea căreia am descoperit mormântul cu crucea alb-cenuşie, totuşi frumoasă. „E mormântul lui Constantin Noica”, l-am auzit pe Iulian spunând, şi nu puteam înţelege cum păstrase această taină de la prânz şi până acum. E adevărat că ne propusesem să venim la schit să-l cunosc pe părintele Luca şi pe maica Sebastiana, dar asta nu justifică în niciun fel păstrarea tainei înmormântării aici lângă bisericuţa din Păltiniş a marelui filosof, considerat de unii oameni ai bisericii ateu. „Mai degrabă l-ar fi înmormântat pe undeva prin pădure şi nu aici lânga biserică”, am aflat că spuneau unii. De o asemenea onoare a avut parte Păltinişul să-l găzduiască pe marele om de cultură Constantin Noica într-una din cabanele sale austere şi să-i aibă în pământul său mormântul. Citim două date existenţiale de pe piatra de la căpătâiul celui ce avea să îmbogăţească pentru totdeauna numele Păltinişului: Constantin Noica, 12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987. Nimic altceva decât un pios omagiu sub poala pădurii de brazi ce-i străjuieşte amintirea. Am făcut câţiva paşi pe iarba de-un verde strălucitor, când ne-a ieşit în întâmpinare maica Sebastiana, toată numai sănătate şi voioşenie. Îl recunoscuse desigur pe părintele Iulian şi era bucuroasă de oaspeţi. Ne-a poftit să vizităm casa în care, să stăm la un ceai sau la o cafea. Va veni în curând şi părintele. E undeva prin apropiere, lucrează ceva în grădină. Îl strigă de câteva ori să vină, că „aveam oaspeţi”. Sunt mişcat de vocea ei cristalină, de înfăţişarea ce iradiază bucurie, iar vocea cu care îl strigă pe părintele Luca e aceeaşi pe care am auzit-o de atâtea ori în copilărie şi mai târziu la noi în Vale. Apare şi părintele. E un bărbat aproape vânjos, plin de sănătate, să tot aibă 50 de ani. Vine de peste colina înverzită cu pasul aşezat al unui ţăran de la noi care se întoarce seara de la coasă. Ne zâmbeşte reţinut şi ne salută, bucuros de oaspeţi. Vizităm casa, le admirăm

Memoriale şi jurnale

315

gustul pentru cum e compartimentată şi aranjată, cu mobilă de lemn de brad de-o prospeţime emoţionantă. Ne temem să călcăm podeaua curata de-un alb luminat cu încălţările noastre pline de praf şi le spunem că preferăm să stăm afară pe butucii de lângă masa dintre bisericuţă şi locuinţă, unde măicuţa ne va servi cu un ceai de plante de pădure sau de mentă, îndulcit cu miere de albine. Ne trebuia o punte între realităţile comune pentru a începe discuţiile, iar maica Sebastiana a fost prima care a găsit-o. A avut o mătuşă dragă ei, o chema Letiţia, căsătorită în Valea Largă. „Ei să nu-mi spuneţi!” am exclamat eu cu totul surprins. „Letiţia, care spuneţi că vă este mătuşă, a fost căsătorită cu unchiul nostru Vasile al Găndreştilor de lângă biserica veche”. „Da, da, uite că suntem şi rude, prin alianţă…” A fost o mare bucurie să aud asta, să aflu că mătuşa noastră Letiţia, căreia îi păstrez o frumoasă amintire era şi mătuşa părintelui Luca şi a măicuţei Sebastiana. Aflam că mătuşa Letiţia îşi aşteptase 6-7 ani să i se întoarcă bărbatul dispărut în război undeva pe la Cotul Donului şi cum nu mai erau speranţe să se întoarcă a luat hotărârea să se căsătorească cu unchiul Vasile, rămas văduv pe la vârsta de 45 de ani. S-au căsătorit, şi-au întemeiat o gospodărie frumoasă, pentru că Găndreştii erau oameni înstăriţi. Curând după ce s-au căsătorit, s-a întors din prizonierat fostul ei soţ. Ce mai putea face? A rămas cu unchiul Vasile, dacă cu primul bărbat tot n-a avut copii şi-acolo în Valea Largă întemeiaseră gospodărie şi se integrase în colectivitate. Părintele Luca zâmbeşte: „A fost căsătorită de trei ori…”, la care eu iau apărarea mătuşii: „După ce a murit unchiul Vasile, a cotropit-o singurătatea… Era pe Dealul Caselor un bărbat şi el singur şi au decis să îmbătrânească împreună… A rămas curând din nou văduvă. Se pare că a fost sortită să n-aibă parte de un soţ, să trăiască în singurătate…”. Am mai discutat cu gazdele noastre tot felul de mici subiecte, între care nu putea lipsi bucuria comună a Târgului de la Sălciua ce am trăit-o desigur fiecare în copilărie, ne-am amintit de animaţia din imaşurile vecine din zilele de sărbătoare şi nu numai, de până prin anii ’60 când a început marea migraţie a oamenilor din munte spre centrele industriale din oraşe. Tot atunci cei doi fraţi au ales mănăstirea.

Discobolul

316

Se făcuse târziu. Maica Sebastiana s-a interesat cât poate fi ceasul. Trebuie să facă vecernia. Ne-am ridicat de îndată şi ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, care au insistat să mai trecem pe la ei când avem prilejul, să stăm de vorbă, dar nu aşa, în pripă, ci să rămânem la ei câteva zile, „că e frumos la noi”, zice maica, „doar că uitaţi se fac tot felul de construcţii în jurul schitului. S-a terminat aici cu liniştea de până acum…”. Şi-n vreme ce maica se duce direct în biserică pentru a pregăti vecernia, părintele Luca ne însoţeşte încă câţiva paşi spre portiţa de la ieşire din incinta intimă a schitului. Ne oprim în dreptul mormântului pentru o ultimă venerare, iar părintele Luca ne face o mărturisire la auzul căreia Iulian mă priveşte pentru a lua aminte: „Cu câteva luni înainte de a muri, Constantin Noica a venit la schit însoţit de o profesoară din Cluj, cred, şi-a intrat în biserică. Eu eram doar frate de mănăstire pe atunci, m-am retras spre strană pentru a nu tulbura intimitatea reculegerii vizitatorilor. Curând Constantin Noica a venit spre mine şi mi-a spus în şoaptă: „Şi eu sunt credincios, la biserică vin mai rar, dar am permanent în inimă pe Dumnezeu.” M-am întrebat imediat dacă mărturisirea aceasta era făcută de către filosof dintr-o sinceritate ce i-a scăpat sau era o replică la unele opinii din partea unor oameni ai Bisericii care-l acuzau de ateism, aşa cum ar reieşi din unele dintre operele sale, în care dacă nu-l preamăreşte pe Dumnezeu, îl ignoră. „Între preasfinţitul Antonie Plămădeală şi Constantin Noica exisa o relaţie de preţuire reciprocă, dacă nu chiar de amiciţie. La moartea filosofului, preasfinţitul a venit aici, a măsurat cu bâta şase măsuri de la baza bisericii, a făcut acolo un semn, şi a spus: „Aici să i se sape mormântul.”, a precizat părintele. Mai aveam o curiozitate, pe care nu mi-am putut-o stăpânii: „Şi după căderea comunismului, după revoluţie, părintele Rafail, fiul filosofului, a venit la mormântul tatălui său?” „Da, a stat aici vreo zece zile. N-am prea vorbit cu dânsul. Era atât de interiorizat. Mai mult şi-a petrecut timpul în pădure…” Şi eu, mai mult pentru mine: „Poate acesta era felul părintelui Rafail de-a se reculege şi a se ruga pentru sufletul tatălui său...”. Am plecat în suflete cu această mărturisire, moment în care în urma noastră s-a auzit toaca şi cântecul dulce al clopotului. La bisericuţa schitului din Păltiniş începea Vecernia.

Memoriale şi jurnale

317

Ne întoarcem în tabără, mergând agale pe cărăruile din pădure, povestind de toate. E aproape seară. Copiii trebuie să cineze şi să facă şi ei rugăciunea, dar mai întâi fotografii din nou, mâine e ultima zi de tabără. Copiii pleacă în excursie la Sibiu, Iulian se va întoarce la Paris, iar noi vom reveni acasă la Alba Iulia. Sunt momente emoţionante, cei mai mulţi dintre copii suferă că se apropie despărţirea, dar în acelaşi timp unii dintre ei sunt dornici să se întoarcă „acasă”, programul taberei a fost încărcat şi i-a obosit. Vestea directorului taberei că în ziua următoare vor putea dormi până la zece e întâmpinată cu un cor de urale şi strigăte de bucurie. Cinăm împreună cu ei. E miercuri seara, zi de post, şi avem la masă tocăniţă de cartofi cu salată de legume. Unii dintre copii cer să li se dea ceapă, alţii solicită supliment. Li se satisfac tuturor aceste ultime dorinţe, după care li se serveşte ceai şi desertul. După masa de seara, din nou: Kyrie eleison, adică Doamne miluieşte sub îndrumarea şi supravegherea animatorilor. A fost o zi de neuitat, pe care o rememorez, cu punctele ei esenţiale în drumul spre casă, după ce am zăbovit două ore cu Iulian în Sibiu şi-am pus o jerbă de flori la mormântul poetului Victor Nistea, fratele meu mai mare.

Discobolul

318

GEORGE L. NIMIGEANU

Desculţ prin nedreptăţile vremilor

A fost să fie ca întâmplarea naşterii mele să se înconjoare cu

frumuseţile nord-bucovinene, pe-o însorită vale a comunei Tereblecea, din fostul judeţ Rădăuţi, azi încorporată (şi deţinută ilegal) de către Ucraina, după căderea Pactului ribbentrop-molotovist. Mi-a fost hărăzită ca zi de naştere 3 ianuarie 1938 (la ora 13), în familia de ţărani Domnica şi Leon Nimigean. După tată, pe linie genealogică, provin din Ardeal, din Nimigea de Sus (Bistriţa Năsăud), stră-moşii mei, în perioada persecuţiilor religioase, preferând dezrădăcinarea în locul renunţării la ortodoxism. Şi-au luat turmele de oi, au trecut munţii şi s-au stabilit în comuna în care am venit pe lume. Harnici din fire, s-au împământenit şi, cu timpul, au devenit oameni de vază în sat, bucurându-se de preţuirea consătenilor. Şi, fapt de remarcat, din această familie s-au ridicat oameni importanţi, fie în dregătorii, fie în şcoli înalte, cum şi-n alte domenii, inclusiv culturale. După mamă sunt bucovinean, intr-o familie de băştinaşi (Vasilaş).

Ultimatumul rusesc din 1940 şi fixarea frontierei, între locul naşterii mele – comuna Tereblecea – şi oraşul Siret, au căzut ca nişte trăsnete peste vieţile oamenilor. În grabă, şi-au adunat câte ceva din lucruri şi, până să se-ntindă sârmele ghimpate, s-au răzleţit „de cealaltă parte”, prin localităţile apropiate, pe unde aveau neamuri, prieteni sau cunoştinţe.

Tata, care din martie 1939 era concentrat la Siret, unde, într-o unitate militară de motorizate, se pregătea pentru front, a obţinut o

Memoriale şi jurnale

319

permisie pentru a se ocupa de evacuarea familiei noastre din teritoriul luat cu japca. Aşa se face că eu, copil de nici trei ani, m-am „trezit” la viaţă într-o altă curte decât cea din localitatea natală. Curtea aceea o văd şi-acum, învăluită într-o lumină primitoare, imaginile cele mai pregnante fiind cuştile cu porumbei de sub streşinile şurii aflată pe stânga ogrăzii (porumbei la care priveam fascinat, ore întregi) precum şi încăperea vecină bucătăriei în care dormeam, mai cald fiind, încăpere în care, pe podea, „ardea” un covor de mere galbene şi roşii, care împrăştiau o mireasmă îmbătătoare. Şi-mi amintesc şi de grădina de zarzavaturi printre straturile căreia mergeam „la Mihoreanca ”, proprietara casei în care am fost găzduiţi şi care avea o prăvălie pe o altă stradă, grădina de zarzavaturi făcând mai scurt drumul dintre cele două proprietăţi. Mama îmi spunea că într-o zi mai ploioasă, neobservând că am ieşit afară, s-a pomenit că intru în casă cu un braţ de ceapă verde zicând: na, ţ-am adus! Fusesem în grădină şi de pe un strat am smuls toată ceapa, ca să i-o aduc mamei. Despre această întâmplare, mi-a povestit mama, târziu, pe când eram în Banat; eu însă îmi amintesc bine despre porumbei şi covorul de mere. În rest, memoria mea nu mai păstrează nici un detaliu din acea scurtă „plecare de-acasă”, care, totuşi, a durat aproape un an.

Datorită ofensivei germane şi a trupelor armatei române frontul s-a retras către est. Am revenit acasă, vârstnicii reluându-şi treburile de unde-au fost lăsate, apăsaţi de grijile vieţii de zi cu zi. Bucuria a fost însă de scurtă durată.

* * *

Comuna în care m-am născut se întindea „pe-un deal şi-o vale” cu soare mult şi bineodrăslitor, într-un nord bucovinean prin care – mă străduiesc să cred – Dumnezeu a trecut desculţ cândva, sfinţind cu Sfinţenia Lui acele meleaguri. Dacă n-a trecut Dumnezeu, vreun sfânt al Lui tot a trecut. Prea frumoase şi binecuvântate sunt locurile! Dar, vai, prea oropsite de ura străinilor au ajuns!

La trei km. de râul Siret, comuna stă şi acum întocmai precum a stat veacuri la rând, agăţată de geana Codrilor Cosminului, nu departe de binecunoscutul loc de martiriu numit Fântâna Albă şi de Dumbrava Roşie. Şi pe când m-am învrednicit eu a vedea lumina

Discobolul

320

soarelui, viaţa curgea domol în vadurile ei lumeşti, România vieţuia „pe valută forte”, leul nostru fiind Leu de Aur, ca în poveste, leu temut şi râvnit de mai toţi vânătorii mari de prin cele împrejurimi europeneşti. Leul era mare şi puternic şi nu avea, ca azi, cap de muscă şi nici nu năpârlea de la o zi la alta. Era, pe-atunci, după zicerile părinţilor, ziua tot de 24 de ceasuri de trudă, dar de trudă cu folos, zbaterile omului nefiind căptuşite doar cu ghionturi.

De pe-atunci îmi amintesc şi eu câte ceva. De exemplu, îmi amintesc, între altele, de grădiniţa spre care am apucat să învăţ drumul prin sat, îmi amintesc de casa bunicilor dinspre tată, care pe dreapta cum intrai în curte, avea o grădină de zarzavat, dar şi cu flori multe, între care un prun goldan râdea înflorit, bătând cu crengile lui parfumate, primăvara, în fereastra bucătăriei, parcă anume chemându-mă. Dar eu, bucurându-mă de frumuseţea lui, îl priveam stând cu nasul lipit de geam, visându-mă în cine ştie ce neasemuită poveste. Şi-mi mai amintesc şi de părul înalt până la cer, care, pe stânga, străjuia ograda, la un capăt al grajdului, grajd în care, dacă intrai, vedeai întotdeauna armăsarul murg al lui Făt-Frumos, cal care rar vedea lumina soarelui; tata spunea că fusese premiat la nu ştiu ce expoziţie şi că valora o avere. N-am mai văzut niciodată un asemenea cal.

Casa aceasta, a copilăriei mele, era mai retrasă, pe-o ulicioară desprinsă din strada principală, ulicioară care o lua la vale pe lângă grădina poştei. În grădina aceea era întotdeauna un morman de hârtie-carbon folosită, cum folosite erau şi foile albe de hârtie pe care noi copiii le alegeam şi desenam minunăţii cu nişte beţişoare de lemn, ascuţite cu grijă. În grădina aceea, într-o dimineaţă, am auzit împuşcături, ca într-un vis rău; îi împuşcă pe evrei – ziceau oamenii în şoaptă, înfricoşaţi. Ne-a spus tata, mult mai târziu, în România fiind, că Moşul Calistrat – bunicul din partea tatălui meu – în noaptea de dinaintea acelei memorabile dimineţi, furisându-se prin grădini, s-a dus la farmacista din sat evreică, a luat-o şi a ascuns-o în podul casei lui. Apoi, după ce lucrurile s-au liniştit, a ajutat-o să fugă, salvându-i astfel viaţa.

În curtea aceea, în care, în bună parte, mi s-a petrecut copilăria, o văd ca prin vis şi pe Moşâca (bunica) Leontina, care îmi împlinea mai toate toanele, având însă şi grija casei, care strălucea de curăţenie. Sprintenă, de statură măruntă, harnică nevoie mare, era

Memoriale şi jurnale

321

când în grădină, când în spatele casei, între orătănii, când în bucătărie pregătind bunătăţuri. Şi mai ţin minte că din curte, după ce păşeai prin cerdac, intrai într-o încăpere mai răcoroasă, pe dreapta deschizându-se uşa spre bucătărie; înainte uşa ducea către cerdacul din spatele casei, iar pe uşa de pe stânga se intra în „casa cea mare”, adică în odaia pentru oaspeţi, o încăpere plină cu covoare ţărăneşti şi cu icoane la care, cu bunica împreună, duminica, mă rugam în genunchi, Moşul fiind plecat la biserică. Dar cel mai plăcut era să stau tolănit pe „cuptior” în bucătărie, locul de deasupra „şparhatului” – plita în care focul ardea molcom, în timp ce se pregătea mâncarea.

Ieşind de pe ulicioara bunicului şi intrând în strada principală, văd şi-acum, alături de clădirea poştei, clădirea mai de vază a primăriei, ceva mai către oraşul Siret. Vizavi de primărie ştiu că se afla punctul sanitar şi, dacă nu mă înşel, şi o farmacie. Cât priveşte biserica şi şcoala, ştiu că acestea erau vecine cu grădiniţa, toate trei aşezămintele huzurind sub streaşină verde de pădure, pe unde şi tata avea „pădurea lui”, în care, fără nici o îndoială, zânele şi poveştile îşi duceau veacul. Şi-mi amintesc de podul care, trecând peste firul firav de apă al Pârâului Bordeielor, îndrepta drumul către Siret, luând-o cătinel la deal. Din acest drum, undeva pe stânga, precum o creangă răzleaţă, se rupea alt drum, mai prăfos, mai şerpuitor, mai pieptiş, către fierăria lui Mişcu covaliul ( fierarul) care îşi găsise locul, pe deal, chiar lângă locuinţa noastră. Auzeam ciocanele bătând pe nicovală mai toată ziua, mai ales când mă jucam în grădina de lângă curte, aflată pe dreapta, cum intrai din drum. In grădina aceea, printre copaci, creştea un covor de iarbă mătăsoasă, moale şi parcă mai mare ca nicăieri. Casa era cu etaj şi, din nu ştiu ce pricini, avea mai tot timpul apă în pivniţă, încât nu puteai ţine nimic în ea. In curte, între acareturi, era şi coliba lui Lupu, câinele care, după un an de pribegie prin străini, după refugiul din `40, s-a întors acasă numai piele şi os, în prima zi de Paşti, în1941.Ţin minte că după o vreme a turbat şi a sfârşit împuşcat. Şi cât am plâns!

Şi uite-aşa, din amintire-n amintire, mai trec şi pe la casa lui Ciopei, casă bătrânească pe care tata o cumpărase cu gând s-o pună pe picioare, după planuri numai de el ştiute. Aşezată într-o bifurcaţie de uliţi, casa avea o grădină triunghiulară în faţă plină cu pomi fructiferi, iar într-o parte, pe dreapta cum intrai din drum, te

Discobolul

322

întâmpina o altă grădină, ceva mai mică, în care se aliniau straturi de căpşuni şi fragi. Prin această grădină aromitoare o zbugheam eu, după cine ştie ce boroboaţă, pierzându-mă pe cărarea ce şerpuia prin spatele casei. Şi, după ce treceam drumul, o luam la vale către casa Moşului Calistrat şi a Moşichii Leontina, însingurându-mă printre culturile de porumb şi de sfeclă furajeră. În vale, treceam peste Pârâul Bordeielor pe o punte realizată dintr-un buştean aşezat de-a curmezişul şi iată-mă pe cărăruia suitoare spre spatele casei copilăriei şi a poveştilor ei.

Despre casa Moşului Roman ce să vă spun? Moşul Roman era bunicul dinspre mama şi avea casa pe deal, dar pe unde ajungeam eu acolo nu mai ştiu. Ştiu că avea fântână la poartă, o fântână cu apă limpede şi adâncă, în care, daca priveai, vedeai pietrele. În acea fântână, în una din zilele de Paşti, în 1942, povestea mama, mi-am aruncat fercheşa pălăriuţă „de pădurar”, cu pană de păun, pălăriuţă după care mă tot uitam cu jind, aplecându-mă peste ghizduri, gata-gata să cad în adâncul acela răcoros. Şi nu credeţi că Moşul meu s-a învrednicit să-şi dea drumul pe lanţ, în adâncul acela, după frumoasa pălăriuţă? Ce să vă mai spun despre eleşteul din fundul grădinii, în apa căruia peştii, fulgerau în cleştarul acela de poveste?!

De spus aş avea atâtea, încă, dar m-aş întinde prea mult. Două întâmplări însă tot mai trebuie să le scot din negurile vremii. În una dintre ele, eroul principal, trimis la prăvălie după chibrituri, a uitat parcă să se mai întoarcă acasă. Vară era, era cald de umblau câinii cu limba scoasă, iar bunica Leontina, de la o vreme, a început să-şi facă griji. Şi ieşind în drum, pe cine credeţi că vede răsărind dintr-un nor de fum ameninţător? Tocmai pe eroul cu pricina, care venea alene, cu mâinile în buzunare şi fluierând. Şi zice bunica: ce-i cu fumu cela, măi Georgică? Nu-i nimnica, moşâcâ, zice eroul. Ia, am facut şâ io o ţâr`di foc! Atât i-a trebuit bunicii! Oamenii întinseseră cânepă la uscat pe lângă garduri, cânepă multă, multă uscată deja, apă nu prea era la îndemână şi nici oameni prin preajmă, fiind duşi la câmp. Şi-a însângerat bunica mâinile în sârmele şi-n cuiele gardurilor, a cărat cum a putut apă cu un ciubăr, şi-a sfâşiat hainele de pe ea, a rupt şi gardurile, cânepa s-a făcut scrum, dar focul s-a stins fără să ajungă la acoperişuri. Că dacă ajungea o jumătate de sat s-ar fi prăpădit în vâlvătaie. „Eroul”, însă, pe când se înnopta, sta ascuns tăcând mâlc între perinile şi chilotele mătuşii Ileana, sora

Memoriale şi jurnale

323

mamei, în casa bunicilor de pe deal, mătuşa neştiind ce isprăvi făcuse năstruşnicul.

* * *

Intoarcerea acasă din primul nostru refugiu a fost scurtă şi plină de evenimente. Războiul s-a întors asupra noastră, ruşii au recucerit poziţiile abandonate în 1941, frontiera a rupt legăturile fireşti dintre localităţi, uneori trecând nu numai printre pământurile oamenilor, ci de-a dreptul prin sânge, printre fiu şi tată, printre soţul şi soţia aceleiaşi familii, cum este şi cazul mătuşii Ileana, sora mamei, soţul ei, din motive nedesluşite până acum, rămânând în teritoriul luat de ruşi ca pradă de război. Reinstalarea frontierei, pentru majoritatea consătenilor a însemnat un adevărat dezastru. Înscăunaţi la putere noii primari recrutaţi dintre cozile de topor au declanşat vânătoarea oamenilor valoroşi din comună, arestările ţinându-se lanţ, teroarea, teama, ura făcând ravagii. Cozile de topor, neisprăviţii, oamenii de nimic, împreună cu encavediştii îşi făceau pur şi simplu de cap, arestând pe capete, după cum aveau ei pofta sau plătind cine ştie ce fel de răfuieli mai vechi. Mulţi dintre cei arestaţi nu s-au mai întors, găsindu-şi sfârşitul fie împuşcaţi, fie în sălbăticiile taberelor de muncă forţată din Siberia, sau în minele din Munţii Urali. Intre cei arestaţi şi duşi la muncă în Siberia a fost şi Moşul Roman şi – fapt deja de notorietate, datorită cărţii pe care a scris-o – „Amintirile unui ţăran deportat din Bucovina” – Dumitru Nimigeanu, vărul tatălui meu, familia noastră, în aceste împrejurări, plătind şi cu jerfa de sânge a unchiului Alexandru, fratele cel mic al tatei, mort pe frontul de răsărit. Şi a plătit şi cu prizonieratul la ruşi al unchiului Dumitru, fratele mamei, chinuit în taberele de muncă forţată, dar care s-a întors într-un târziu acasă, gata însurat cu doctoriţa lagărului de prizonieri unde a fost deţinut. Importul de comisari ruşi, reeducarea, lupta împotriva „trădătorilor de ţară”, deschiaburirea şi, mai ales, strămutarea unor minorităţi asiatice în zonele româneşti ocupate, au fost tot atâtea modalităţi de deznaţionalizare, de modificare a structurii etnice în aceste teritorii, în aşa fel încât noile recensăminte să devină favorabile intereselor politice ale ocupanţilor.

Discobolul

324

În acea perioadă, tata, datorită deselor concentrări la Siret, era şi nu era acasă. Îl vedeam doar câteodată, noaptea mereu, şi numai când trecea clandestin frontiera pentru a sta câteva ore cu noi, numai şi numai pe întuneric. Într-o astfel de vizită nocturnă m-a găsit cu un picior bandajat până mai sus de gleznă. In joacă, preocupat, ţopăind prin casă, am călcat într-un lighean cu apă clocotită pe care mama îl luase de pe foc şi-l aşezase pe podea, făcând astfel loc oalelor în care pregătea mâncarea. Când a venit tata, aveam o băşică de toată frumuseţea, plină cu lichid, deasupra pe laba piciorului şi scânceam din greu. Durerea însă mi-a trecut ca prin minune când, deschizând încetişor uşa, tata a intrat în casă şi ne-a îmbrăţişat cu căldură. În braţele lui am uitat de toate, iar durerea a dispărut, luată cu mâna. Bucuria învinsese durerea. Toate acestea s-au întâmplat înainte de naşterea fratelui meu Viorel, mijlociul.

Dar, de la o vreme, tata şi-a rărit vizitele nocturne. Am aflat mai târziu, mult mai târziu, motivul pentru care îl vedeam pe tata atât de rar. Zărit de unul Costan, om de nimic în sat, şi văzându-l şi tata pe el, deşi trecuse cu succes graniţa de atâtea ori, întâlnirile cu mama nu se mai petreceau acasă, ci în locuri dinainte stabilite, de fiecare dată în alt loc, eu nefiind de faţă la aceste întâlniri. Cum mama se deplasa din ce în ce mai greu, naşterea fratelui meu apropiindu-se de soroc şi cum tata fusese prins şi arestat într-o incursiune nocturnă, despre care, de asemenea, am aflat abia când am ajuns în Banat, revederea mult dorită a avut loc după o vreme îndelungată, însă nu acasă în sat, ci în Siret. Pentru că după întâlnirea cu Costan, acesta s-a dus aţă la comenduirea rusească şi l-a pârât. S-au organizat pânde pentru prinderea „trădătorului” şi, întâmplător (oare ?), între pândarii care au reuşit să-l prindă pe tata era şi Costan. A doua zi, la primărie, în biroul securităţii ruseşti, cu un translator de faţă, tata a fost luat din scurt la refec. Întrebările vizau mai ales modalitatea în care tata reuşea să treacă neobservat frontiera şi pe unde anume, care era scopul trecerii frontierei, răspunsurile pe care le primea de la tata nefiind cele aşteptate de anchetator. La un moment dat acesta s-a enervat şi a început să strige în aşa fel încât soldatul care păzea pe dinafară uşa biroului a dat buzna înăuntru, dar s-a retras văzând care era situaţia. Encavedistul însă s-a dezlănţuit, urlând de furie. Şi cum cămăruţa aceea era cam strâmtă, aerul din încăpere era supraîncălzit, datorită soarelui puternic ale cărui raze băteau voiniceşte în ferestre.

Memoriale şi jurnale

325

Aşa că anchetatorul s-a răstit la traducător să deschidă fereastra, acesta executând comanda. Aerul a năvălit în încăpere prin deschizătură înviorând şi uşurând respiraţia. Şi s-a întâmplat minunea!

Chemat într-o încăpere vecină la telefon, anchetatorul l-a luat şi pe traducător cu el, trecând alături. Uşa s-a închis în urma lor şi la uşă cerberul înarmat a rămas de veghe. Atât a aşteptat tata! A făcut un pas, a deschis larg fereastra şi a sărit în grădina primăriei, care în acel an era semănată cu porumb. Porumbul era mare, tata s-a furişat printre rânduri şi cunoscând bine locurile, ajuns la Pârâul Bordeielor, care nu era prea departe, s-a pierdut pe sub sălcii. Dar n-a luat-o către frontieră, spre deal ci, din contră, prin grădinile caselor, ocolind pe departe locurile în care ar fi putut să fie văzut, fuga terminându-se într-o şură a unui prieten, exact în partea cealaltă a satului unde a fost căutat, casă de casă.

A aşteptat toată ziua, ascuns în podul acela şi, spunea tata mai târziu, frica l-a ţinut treaz, aşteptarea părându-i-se o veşnicie. Dar, odată cu înstăpânirea nopţii peste sat, încrederea i-a revenit, s-a liniştit şi, târziu, spre zorii zilei, a coborît cu grijă şi, îndepărtându-se pe furiş de sat, printr-un loc numai de el ştiut, după ce patrula de frontieră a trecut, a trecut şi el în România. Această întâmplare l-a marcat, totuşi, în aşa fel încât a mai fost acasă o singură dată, în timpul cât mama a locuit în Tereblecea.

Între timp s-a născut Viorel. Era în august 1942, grâul era copt, numai bun de secerat şi graniţa sfidătoare trecea deseori de-a dreptul prin lanuri, astfel încât unii dintre săteni aveau holde şi de-o parte şi de cealaltă parte a sârmei ghimpate. Tata, în ultima sa venire acasă, nu s-a întâlnit cu mama, ci cu anumiţi consăteni de încredere, care aveau pământ în zona de frontieră. Sfătuindu-se cu aceştia, s-a stabilit de comun acord ca într-o anumită zi, către sfârşitul lui august, când la noi pornea cositul grâului, oamenii din acel grup să iasă la recoltat. În sat era obiceiul clăcilor. Începea la unul din capătul ogoarelor şi, înaintând din vecin în vecin, mergeau până la ultimul din grup. Se trudea cu spor, fiecare fiind mulţumit. Aşa se întâmpla la cei care aveau suprafeţe apropiate ca mărime. Bărbaţii trăgeau la coasă, femeile adunau grâul şi făceau snopi, altele puneau snopii în clăi, împrejurul clăilor se jucau copiii mai mărişori, pe când cei mici,

Discobolul

326

cum era cazul fratelui meu, dormeau la umbra clăilor ocrotiţi de dogoarea soarelui. În cazul acesta, însă, nu s-a mai ţinut cont de faptul că unii dintre cei care au pornit lucrul nu aveau pământ în zonă, deşi între ei erau şi dintre aceştia. Important era să participe la lucru. Era unul dintre amănuntele esenţiale. Participarea efectivă la munca de recoltare a grâului. Mama fusese anunţată de către un prieten asupra planului pus la cale de tata, lista fiind bine stabilită de grup, fiecare fiind anunţat şi instruit ce anume are de făcut. Aşa că, în ziua stabilită s-a pornit la treabă. Unii dintre cei care au ieşit la lucru nici măcar nu ştiau care anume sunt ceilalţi, cei câţiva care au pus la cale „acţiunea” dovedind tărie de caracter, disciplină şi responsabilitate. Cu toţii s-au văzut doar pe câmp, la locul de muncă. Era acolo familia Bodnar, cumetrii părinţilor mei, familia Humeniuc, mătuşa Elza (Elisabeta), cumnata părinţilor şi soţia profesorului universitar doctor George Nimigeanu (iconarul din gruparea lui Mircea Streinul) fratele tatălui meu, aflat atunci în ţară, la Bucureşti. Şi mai era sora mamei, mătuşa Ileana, precum şi alţi consăteni, prieteni cu tata, cu toţii asumându-şi riscul de a fugi în ţară.

Şi au cosit din greu (şi convingător), de dimineaţa până către amiază, apropiindu-se pas cu pas de frontieră. Patrulele ruseşti se opreau să-i privească şi după o vreme plecau într-ale lor, ducându-şi câinii după ei. Unii patrulau într-o direcţie, alţii în sens opus. Se întâlneau în anumite puncte, se sfătuiau sau îşi dădeau raportul, după care, despărţindu-se, se îndepărtau cam la aproape un kilometru distanţă unii de alţii, locul întâlnirii lor rămânând „liber”. Acest mod de patrulare fusese bine studiat de tata, care de atâtea ori trecuse frontiera şi a fost adus şi la cunoştinţa grănicerilor români, care şi ei patrulau de cealaltă parte a frontierei. Intre grănicerii români tata avea prieteni, unii dintre ei cunoscând planul tocmit de el. Planul era cunoscut chiar şi de unii ofiţeri, şi anume de cei care în acea zi se aflau în misiune. Împreună cu ei, tata a pus la cale fuga noastră peste frontieră, ziua în amiaza mare.

La un moment dat lucrul s-a oprit. Oamenii s-au adunat pe lângă anumite clăi, şi-au scos mâncarea şi apa din trăistuţe şi s-au apucat să mănânce, glumind, dar ţinând auzul treaz, şi trăgând cu ochiul către sârma ghimpată. Grănicerii ruşi se încrucişaseră şi porniră în direcţii opuse. Oamenii au aşteptat să se depărteze suficient de mult pentru a fi în siguranţă. Şi deodată o fluierătură

Memoriale şi jurnale

327

puternică a spart liniştea. Oamenii au pus mâna pe trăistuţele în care se găseau şi actele şi banii şi ceva lucruri mai scumpe, au luat copiii în braţe sau de mână şi au pornit în fugă spre sârma ghimpată. Dincolo lucrau de zor grănicerii români tăind sârma. Între ei şi tata. Până să se dezmeticească ruşii, până au dat alarma, până să ajungă la locul prin care am fugit, de-acasă Acasă, cu toate împuşcăturile care s-au auzit, gloanţele n-au nimerit pe nici unul dintre noi; noi cei de-acolo şi de-atunci am reuşit să ajungem în România. Semnalul fusese dat, planul se împlinise, iar eu l-am revăzut pe tata, care de data asta era îmbrăcat în haine militare. Am ajuns, astfel, încă o dată, „la Mihoreanca”. Numai că am ajuns doar cu ceea ce aveam pe noi. Eram însă bucuroşi că prin spărtura făcută de grăniceri şi de tata în gardul acela de sârmă am ajuns în ţară. Nu ştiam că atunci am trecut din istoria acelor clipe zbuciumate în nemaipomenita istorie a zilelor şi anilor de suferinţă care au urmat, istorie care, iată, încă mai dăinuie. Comuna mea natală, însă, a rămas acolo, după sârma ghimpată, ruptă de neam şi de ţară, pe acelaşi pământ, sub acelaşi cer, dar în ţară străină. Şi, după câte se-arată, parcă pentru totdeauna.

Tata însă nu s-a astâmpărat. Vreo două luni după această incredibilă dar adevărată ispravă, învoit de la unitatea militară în care era concentrat, în câte-o noapte, spre dimineaţă, aducea nişte boccele burduşite cu hainele de trebuinţă lăsate acasă în Tereblecea. Trecea graniţa numai el ştia pe unde şi cum şi aducea lucrurile pregătite de bunici sau de prietenii devotaţi care nu reuşiseră să fugă. Ne bucuram că eram împreună, comandanţii unităţii militare fiind foarte înţelegători cu noi dezrădăcinaţii. Iar tata era „văzut” ca un erou. Eroul însă era copleşit de gânduri negre, nemărturisite. Plecarea pe front era pe-aproape...

Ce s-a întâmplat cu cei din familiile celor fugiţi în acea zi numai Bunul Dumnezeu ştie cu exactitate, pentru că ţine de comportamentul inchizitorial şi de Noaptea Sântului Bartolomeu. Unii au fost scoşi din case şi împuşcaţi, alţii arestaţi şi schingiuiţi pentru a mărturisi, alţii încolonaţi şi duşi direct la tren, pentru deportare. Se invocau, se căutau diferite motive pentru unul sau altul din consăteni, de regulă cei de vază, pentru a anula rezistenţa localnicilor faţă de ocupanţi. Ba, la un moment dat, s-a anunţat că toţi cei care doresc să se repatrieze să se adune într-o anumită zi şi la

Discobolul

328

o anumită oră în locurile stabilite de ruşi. S-au adunat sute de oameni mai ales tineri. Au fost încolonaţi şi înconjuraţi de ruşi înarmaţi de război, dar direcţia în care au pornit împotriva voinţei lor era cu totul alta decât cea care ducea spre România. Zadarnic au vociferat cei încolonaţi fluturând steagurile româneşti; sub ameninţarea armelor, au fost constrânşi la supunere. Şi unde au fost duşi ? Direct la locul numit Fântâna Albă, loc în care îi aştepta, ascunse de vegetaţie, mitralierele ucigaşe. Moartea a cosit nemiloasă vieţile celor care au sperat că vor vedea libertatea la chip. Care libertate ? – mă întreb eu, acum. Unii dintre cei care au scăpat, totuşi, cu viaţă, din acel carnagiu, răniţi fiind şi acoperiţi de trupurile celor morţi, povestesc lucruri incredibile. Ca să se asigure că nimeni n-a scăpat cu viaţă, criminalii au trecut călcând pe morţi, prin locul martirajului. Şi cu o pornire feroce, animalică, i-au împuşcat a doua oară pe cei care mai aveau puterea să respire. Apoi, după o vreme, au venit să-i îngroape, gropile fiind făcute de consătenii celor morţi. Şi, după ce s-au săpat gropile şi s-au aşezat morţii în ele, a urmat al doilea val de crime, pentru că toţi cei care au trudit la îngropare au fost, la rândul lor, împuşcaţi. După care locul îngropării a fost acoperit cu pământ de către criminali. Azi locul este marcat cu o cruce. Dar nu cumva nu este suficient numai atât? Actualii ocupanţi nu au nici un interes să marcheze cum se cuvine locul crimei, probabil pentru a nu da nici un prilej, nici un motiv de resuscitare a românismului care, cu toate eforturile oficiale de a şterge realitatea istorică, acesta încă este treaz în conştiinţele celor cu coloană vertebrală şi atitudini publice exemplare în favoarea Adevărului necenzurat.

* * *

Între o concentrare şi următoarea – opt la număr, ultima ducându-l pe front, până la Cotul Donului – tata ne-a tot însoţit în peregrinajul care ni se părea interminabil. Şi chiar aşa a şi fost. Dintr-un sat în altul, în drumul nostru către inima ţării, şi din căruţa cu coviltir, precum a ţiganilor nomazi, pe care tata a ”amenajat-o” pentru îndelungatul nostru refugiu, copilului care eram, lumea i se părea o grozăvie de nedescris. Mă mai înălţasem ceva, ochii mei însă vedeau lucruri care mă înfricoşau. Mă ascundeam uneori în fundul căruţii şi mă acopeream cu hainele la îndemână, numai şi numai să nu mai văd şi să nu mai aud nimic. Momentele de bucurie erau foarte

Memoriale şi jurnale

329

rare şi mi se păreau atât de scurte încât parcă nici nu se petreceau cu adevărat. Totuşi întâmplările prin care am trecut mi s-au întipărit vii şi-n simţuri şi-n memorie, mai târziu „trezindumi-se” şi în conştiinţă, unde parcă ar fi săpat nişte tranşeie în care, de unul singur, şi nu o dată, a trebuit să lupt cu lumea potrivnică din jur. Tata ne ducea mereu dintr-o localitate în alta, până, datorită providenţei, găsea o gazdă sigură. Stătea cu noi o vreme, atât cât îi permitea învoirea acordată de comandatul unităţii militare, după care se întorcea la unitatea din Siret. Aşa s-a întâmplat la Boroaia, aşa s-a întâmplat şi la Oneşti, unde ne-a prins frontul din urmă şi unde ne-am întâlnit faţă-n faţă, direct şi „pe viu” cu dezmăţul ruşilor „eliberatori”, aşa a fost şi la Magireşti, unde am stat o vreme şi unde ne-am întâlnit pentru a doua oară cu tancurile ruşilor şi cu modul lor „omenos”de a fi. A urmat „pauza” de la Jariştea – în perioada cumplită a foametei şi a secetei – localitatea în care am deprins rotunjirea semnelor cărţii, semne care, iată, mă însoţesc şi astăzi. Vine, la rând, drumul acela de neuitat, cu trenul, de la Jariştea către Grabaţi, în Banat, unde, după o vreme, am devenit cozile de topor ale lui Tito, pentru o perioadă de cinci ani. Şi, pentru că un rău nu vine niciodată singur, „lucrurile” s-au aranjat „cu grijă”, dar şi cu ajutorul „neprecupeţit” al cozilor de topor care şi aici ajunseseră... pe urma noastră, unii fiind chiar consăteni, ori de prin localităţile bucovinene vecine. Deportarea în Bărăgan, care a durat patru ani patru luni şi şapte zile, cu D(omiciliu) O(bligatoriu) – D.O. – fără nici un drept civil, nici măcar dreptul de a învăţa (cursuri liceale şi superioare), deşi ne-a împovărat cu suferinţe şi chinuri inumane, a însemnat totodată şi o crudă şcoală de educare şi de călire pe viu a rezistenţei împotriva asupririi. Singurul drept care ni s-a acordat cu prisosinţă a fost dreptul de a ne rupe oasele ostenind să ne câştigăm pâinea noastră cea de toate zilele suferinţelor care au urmat. În toate aceste localităţi am plătit tributul vieţii chinuite, unii dintre noi plătind chiar cu viaţa. Ceea ce ne-a ţinut împreună, în aceste îndelungi încercări, pe noi cei din familia noastră, a fost prezenţa tatei, atâta cât i-au permis împrejurările vitrege şi bunăvoinţa comandanţilor lui, în drumul parcă fără de capete al refugiului. Dar, mai ales, bucuria venită într-o bună zi, către seară, când pe uşa casei care s-a deschis încetişor, a intrat Tata. Nu, nu greşesc, scriu cu literă mare. În urma ordinului dat de către

Discobolul

330

Mareşalul Ion Antonescu, prin care toţi militarii care aveau familii refugiate din Nordul Bucovinei sau din Basarabia, erau lăsaţi la vatră, pentru a se îngriji de soarta familiilor lor. Bucuria noastră amestecată cu lacrimi ne-a cuprins pe toţi, inclusiv pe gazdele noastre, familia lui Costică Vâlcu, cumetrii părinţilor noştri, naşii fratelui cel mic, Ionel, care s-a născut în casa lor. Împreună, ne bucuram că, Bunul Dumnezeu, ocrotindu-l, ni l-a adus acasă pe tata, pentru că puţini au fost cei care au scăpat din acel cumplit măcel de la Cotul Donului, norocul tatei fiind cunoaşterea limbii germane. În comuna noastră de baştină, casa Moşului Calistrat era aşezată „între nemţi”, şfabii din Tereblecea fiind în număr destul de mare, cei mai mulţi dintre ei având casele „pe vale”, unde locuia Moşul. Copilărind între ei, jucându-se cu nemţişorii de seama lui, tata a învăţat destul de bine limba lor, o vorbea curent, cum, de altfel, o vorbeau toţi copiii Moşului, unchii şi mătuşile mele.

Pe front, ajuns la Cotul Donului, unitatea militară în care se afla tata a căzut în încercuirea rusească. Prinsă în acel cleşte s-a întâmplat să fie şi o unitate motorizată germană, care, căutând un punct accesibil, mai slab, al încercuirii, a atacat în forţă şi a reuşit să facă o breşă destul de largă, prin care trupele germane să se poată strecura. Ruşii însă au prins de veste şi după un bombardament crunt au început să apropie capetele rupte ale încercuirii. Bătând în retragere, comandanţii nemţilor dădeau ordine scurte şi energice pentru a grăbi ieşirea din cleştele rusesc. Auzind comenzile nemţeşti, tata s-a apropiat de ei şi a intrat în vorbă cu un ofiţer care, din uşa unei maşini de campanie se răstea la cei din jur, indicând direcţia de deplasare. Auzindu-l pe tata, ofiţerul l-a întrebat scurt: ştii germana? Da, a răspuns tata. Eşti român? Da, a răspuns tata. Cunoşti locurile? Da, a răspuns tata. Urcă! A dat ordin neamţul. Şi tata a urcat în maşină, iar neamţul a ordonat: Vorwärts! Vorwärts! Schnell. Schnell! Şi maşina a pornit „ca din puşcă”. Noaptea era de smoală, frigul cumplit dar ofiţerul n-a încetat o clipă să dea ordine, grăbind retragerea. Ruşii au tocat locul acela parcă centimetru cu centimetru, şi cu toate acestea unitatea aceea germană a reuşit să se strecoare în afara zonei, ieşind din iad. Şi cu ea a scăpat şi tata. Frontul rusesc s-a închis la loc, iar dintre cei care au rămas în încercuire nu s-a mai întors nimeni acasă. Acolo le-au putrezit oasele.

Memoriale şi jurnale

331

* * *

Tata s-a întors definitiv acasă, pentru a avea grijă de soarta familiei. Dar soarta s-a dovedit a fi mai cruntă decât ne-am fi putut închipui noi. Pentru că multe şi neprevăzute întâmplări îi sunt date omului într-o viaţă, dar, după cele câte mie mi s-au hărăzit am ajuns, iată, să nu mai ştiu în ce ţară m-am născut, deşi-mi ştiu bine locul; am ajuns să nu ştiu ce limbă vorbesc consătenii mei rămaşi acasă, în sat. Ei, aşa dintr-o dată, s-au trezit că vorbesc o limbă „doar înrudită” cu limba pe care am moştenit-o de la mama şi căreia i se zice „limbă maternă”. Şi nu mai ştiu nici în ce pământ îşi dorm somnul de veci Moşii şi Strămoşii mei, pentru că acasă, în satul meu, oamenii nu-şi mai dau „bunăziua” în limba română, pentru că ei „grăiesc în limba moldovenească” – vai lor! Comuna mea nu se mai numeşte Tereblecea, zice-se că după numele unui oştean viteaz – Tereblec – din cine ştie ce spiţă omenească, dar care a slujit în oastea domnitorului. După război, pentru vitejia lui, Tereblec a fost răsplătit cu o câmpie frumoasă şi cu un deal, iar el, construindu-şi acolo o casă, nu şi-a dat seama că întemeia civilizaţia unei aşezări care avea să dureze peste timp, ducându-i numele în lume. Azi numele comunei mele este Porubnoe, iar graniţa de azi, ca şi aceea din `40, ca şi cea din `41, trece sfidătoare nu numai prin sângele meu, ci de-a dreptul prin inimile Adevărurilor care, deşi nu pot fi schimbate după vremelnicele pofte ale cuceritorilor, sunt departe şi cine ştie câtă vreme vor rămâne departe de ora intrării lor în absolută vigoare. Scriu aceste rânduri cu durere, mărturisesc! Şi mărturisesc întorcându-mă-n vatra satului în care, ca-ntr-o veche fotografie desfăşurată pe câţiva buni kilometri imaginari, mă văd copil, retrăindu-mi copilăria. Copilăria mea furată.

Despre comuna mea natală trebuie neapărat să mai spun că şi ea a trăit o inimaginabilă, dar reală, aventură frontieristică. Pentru că a stat cât a stat liniştită dincolo de frontieră, după care a luat-o razna peste graniţă. Nu spre Casa Neamului, ci către o altă vitregie a sorţii, pribegind în alte legi străine şi-n alte lumi, mereu potrivnice. După ce, în 1940, a trecut din România Mare, în imperiul suferinţelor, deportărilor, împilării, cruzimilor de nedescris şi al morţii, marele bastion al fărădelegii – URSS – în 1991,

Discobolul

332

desprinzându-se din Republica Moldova, trece în Ucraina. Jumătate de veac mare cât un mileniu a trecut cu tancurile lui roşii peste inima satului, bătrânii au devenit memorie, limba a început să-şi uite cuvintele, bâlbâindu-le cu accent străin, în loc să le rostească răspicat şi cu adâncimi de adevăr nestrămutat; credinţei strămoşeşti i s-au pus gratii la ferestre şi uşi, peste suflete s-au povârnit pietroaiele şi lanţurile unei sclavii apocaliptice, între frate şi soră, între tată şi fiu, între mamă şi dor, lacrimile şi sârmele ghimpate devenind atotputernice. Ani în şir, decenii în şir, parcă veacuri, parcă milenii şi... şi năpăstuirile n-au încetat încă!

Stau şi mă-ntreb: ce vor fi păcătuit oamenii acelei localităţi, că nu scapă de un necaz şi dau de altul şi mai mare? Bătrânii cad la rădăcinile veşniciei, vârstnicii n-au vreme de suflet şi de limba neamului, din cauza grijilor, tinerii sunt pur şi simplu furaţi de la treburile înalte de conştiinţă sau sunt mânaţi de frică pe unde nici nu gândeşti şi într-un mod cu totul împotriva firii, iar intelectualitatea este ostracizată de-a dreptul, împotriva ei ţesându-se cămăşile de forţă ale strâmbelor legi, făcute anume după chip şi interes străin, intenţionându-se ştergerea din conştiinţe a adevărurilor despre origini, obiceiuri, tradiţii, limbă, istorie, şi apartenenţa la românism. Iar noi, cei ai satului, când ne întâlnim cu neamurile noastre, ne mirăm (cum şi eu m-am mirat, dar am răbufnit cu înverşunare) că verii şi verişoarele noastre se complac în pasivitate la ideea revenirii, cu tot cu sat, Acasă, în România. Ne mirăm şi rămânem dezorientaţi că ei nu mai gândesc, nu mai simt precum noi cei de-aici. Ei ne văd ca pe nişte străini; pentru că ei sunt convinşi că sunt doar „moldoveni de-ai lui Ştefan cel Mare”. Nu mai sunt români, nu vorbesc româneşte, ci moldoveneşte, moldoveneasca lor fiind menţinută, cu bună ştiinţă, în cea mai joasă stare intelectuală, poziţie cultivată cu precădere de către oficialităţile actuale în zonele fierbinţi de la frontieră.

Vai ţie, neam asuprit! Dreptatea asupritorului nu-i niciodată si dreptatea asupritului. Iar ai noştri, sub legi străine, doar de slugi sunt ţinuţi.

ALEXANDRU CIOCAN

Metacritică „Critica criticii” va semăna întotdeauna cu parcurgerea unui câmp minat. Nu numai că trebuie evitate minele, dar acestea se cer a fi şi marcate, stabilindu-se (cel puţin) un drum sigur, sau, de ce nu, o hartă a locului. Pericolul e pe măsura satisfacţiei prezente, şi ea, ca miză. Soluţiile de deminare sunt multiple, însă cele mai interesante sunt cele care, pentru a crea nu orice fel de drum, ci unul „drept”, mai detonează (controlat!) pe ici pe colo câte o mină, alegând în rest metoda unei minuţioase analize cu detectorul. „Detectorul critic” funcţionează impecabil la Alexandru Cistelecan1, astfel că autorul îşi permite în general şi mici manevre la limita riscului – în scop demonstrativ, desigur. În Diacritice aceste manevre se transformă într-un veritabil balet în câmpul de mine. Micile detonări fac parte din spectacol, aşadar. Este de altfel imposibil de realizat o panoramă, indiferent de segmentul luat în discuţie, fără a atinge nişte puncte nevralgice. A recenza/critica poezie sau proză înseamnă până la urmă a analiza un (presupus) alt tip de spirit; rigoarea criticului (presupusă şi ea) se întâlneşte cu universul guvernat de legi proprii al artistului – unele dintre aceste legi fiind în formare – astfel, eventuale tensiuni putând fi puse pe seama unei diferenţe nu numai de unelte, dar până la urmă şi de viziune estetică. Şi cum creatorii fug de tiparele criticii, atunci când acestea nu sunt convenabile, divorţul se preschimbă din catastrofă în soluţia cea mai bună, consimţită de ambele tabere. Desigur, asta nu transformă întreg actul critic aplicat poeziei şi prozei într-un simplu

1 Cistelecan, Alexandru, Diacritice, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007.

Discobolul

334

exerciţiu de „pase la întâlnire”; numai că de partea poetului/prozatorului poate exista şi o doză de răbdare (până la urmă trebuie să se găsească şi un comentator a cărui riglă să valideze creaţia buclucaşă – singurul risc fiind ca acesta să nu fie „de primă linie”), niţică imunitate precum şi doze bine cumpănite de ostilitate, toate la un loc ajutând la digestia referinţelor critice mai delicate. A face însă „critica criticii” presupune însă alţi termeni, altă ecuaţie. Profesioniştii îşi dau note reciproc, se descalifică reciproc şi, după caz, încearcă bătăi condescendente pe umăr. Fiind în aceeaşi tagmă, posibilele supărări sunt sensibil mai mari. Listele valorice, chiar şi acolo unde nu există, sunt presupuse sau aşteptate, iar orice excludere devine fie pricină de polemici (voalate sau nu), fie măcar suspectă. Existenţa se validează, până la urmă, prin apartenanţă la „lista” cuiva. Chiar şi sub linie. Ca în Lista lui Schindler, în afara foii nu mai există viaţă; ignorarea făţişă înseamnă condamnare la moarte. Diacritice nu este însă o listă, ci mai curând un tablou-colaj. Cei din afara ei mai trăiesc, deoarece cartea nu îşi propune sentinţe definitive ci portrete. Cei prinşi între coperte trăiesc, fără îndoială, chiar dacă unii dintre ei sunt nevoiţi să suporte certe răni superficiale. Se regăsesc în Diacritice 25 de colegi de breaslă din diverse promoţii (sau „generaţii”, pentru a atinge un punct sensibil) urmăriţi „în mediul natural”, fără încercări de a-i converti unor tipare prestabilite. Probabil că acesta este şi principalul merit al cărţii, debarasarea de grile, de canoane rigide (artificiale sau nu) şi deducerea metodei pe care o impune textul. Desigur, trecerea printr-o sită cu ochiurile dimensionate în virtutea unei optici profund personalizate poate avea ca rezultat (chiar şi involuntar) stabilirea de ierarhii, de tipologii, de… liste. Dar un asemenea demers are (prea) mult din valenţele unui „pat al lui Procust”, care mai şi ciopârţeşte, pe ici pe colo ceea ce nu se încadrează în anumite limite. Pe de altă parte, Alexandru Cistelecan nici nu le dă tuturor nota şase, deşi sunt de familie bună. Preferă (cu mici amendamente) notele ceva mai mari, dar cu minusurile de rigoare. Toată valoarea aprecierii nu rezidă în nota în sine, ci în modul captivant în care discută minusul din faţa ei. Dar, chiar şi în aceste condiţii, un „minus zece” poate fi resimţit extrem de dur, deşi tonul autorului nu este niciodată vitriolant. Ironia este o armă atât de bine camuflată încât se impune adeseori a se verifica dacă pe cămaşa celui recenzat se află sânge sau doar ketchup.

Cărţi, cronici, autori

335

Cistelecan vorbeşte adeseori de vervă – privită nu drept calitate sine qua non, dar în orice caz utilă – la cei analizaţi, constatând uneori mici decalaje între aceasta şi conţinutul ideatic propriu-zis. Se poate face critică fără o vervă deosebită, dar „vervă fără critică” mai puţin. Oricine l-a auzit măcar o dată vorbind pe Alexandru Cistelecan sau i-a citit măcar un articol, ştie că între conţinutul şi forma discursului există o coerenţă de-a dreptul frustrantă care îi conferă inegalabilul şarm critic. În articolul referitor la Virgil Podoabă (unul dintre premianţii cărţii), Cistelecan îi conturează acestuia din urmă un portret mai mult decât măgulitor: un maestru al discursului care îşi răpune interlocutorii, continuă să tragă salve, de exerciţiu, maltratând ţinte reale şi imaginare, după care, la întremarea victimelor, devine camaradul acestora, constatând că de fapt luptă pe acelaşi front. Arta discursivă la Cistelecan este cel puţin comparabilă. Monologul este captivant pentru că maschează erudiţia sub un chip jovial. Autorul nu trage decât rafale scurte, bine plasate, evitând focul dezordonat şi interminabil. În rest, un veritabil spectacol al criticii (într-un alt fel decât cel de care ni se vorbeşte în cazul lui Dan C. Mihăilescu), spectacol nu numai necesar, îndrăznim să spunem, dar care dă de fapt calibrul autorului. Nu uneltele cu care operează sunt lăudabile (în fond ele sunt oarecum comune tuturor colegilor de breaslă) ci cum operează cu acestea. În paginile Diacritice-lor se regăsesc critici de diverse nuanţe şi cu diverse pretenţii teritoriale vis-à-vis de cultura autohtonă şi nu numai. Era evident că o grilă unică nu ar fi fost satisfăcătoare, ba chiar contraproductivă. Dar, adaptându-se realităţii din teren, criticul reuşeşte să plaseze pe fiecare la locul cuvenit folosind – remarcabil! – aceeaşi muniţie. Ion Pop, Sanda Cordoş, Ion Bogdan Lefter, Caius Dobrescu, Alex. Ştefănescu sau Eugen Negrici se văd astfel în aceeaşi imagine (compozită, desigur) chiar dacă preocupările lor sunt mai degrabă divergente. Alexandru Cistelecan nu îşi adaptează (din prudenţă ori colegialitate) registrul, în funcţie de „greutatea” persoanei luată în discuţie (aşa cum i se reproşează, discret, Nicoletei Sălcudeanu). Ion

Discobolul

336

Pop (prezent aici cu Pagini transparente şi Jocul poeziei) apare în postura unui expert în poezie, la fel ca şi Grigurcu, acesta fiind în plus şi o infernală maşină de citate. Aceste poziţii însă nu mai au nevoie de o demonstraţie riguroasă – oricum, subiectele articolelor sunt altele. Alex Ştefănescu apare în singurul mod în care poate fi privit actualmente – alb-negru. Nici nu se poate altfel; oricine acceptă să semneze în josul unui titlu care sună Istoria literaturii române (cu atât mai grav cu cât aceasta este plasată în contemporaneitate) nu poate decât să îmbrace o platoşă şi să ţină în mână un scut („contemporanii sunt oamenii cei mai nesuferiţi […] ei alcătuiesc o categorie strict ingrată”). Chiar dacă i se reproşează cărţii unele portrete grăbite (oarecum explicabile totuşi în cadrul unui proiect-mamut, forţat la interminabile reactualizări), aceasta rămâne „ce este” – o pricină de supărări. Căci dincolo de contestări este totuşi o… listă, nu? Deşi „prea folclorică pentru a fi acreditată de literaţi”, cu canoane prea slab delimitate, cartea are meritele unei creaţii incitante – în măsura în care critica este şi ea creaţie. Şi tocmai Diacritice demonstrează că este. Un tratament special îl are şi Eugen Negrici, autorul (asemenea lui Alex. Ştefănescu) unei cărţi controversate încă din prefaţă. În vreme ce o istorie a literaturii va da, volens-nolens, şi un soi de… „top ten”, istoria lui Negrici nu poate avea oscilaţii de prea mare amplitudine pe scara valorilor, deoarece nu îşi poate ascunde valenţele de vendetă, reparatorii cumva. Intitulat sugestiv Privind înapoi cu mînie, articolul dedicat lui Eugen Negrici relevă viciul de fond al unei lucrări altminteri ambiţioase şi nu în ultimul rând necesare: registrul în care este scrisă. Literatura română sub comunism nu este o carte obiectivă, chiar dacă putem agrea incisivitatea la adresa unui regim nu de mult condamnat drept (şi pe drept) criminal: „de n-ar fi atât de scrâşnită […] ar fi o carte şi mai minunată decât e” - spune autorul – admiţând totuşi dificultatea cu care asemenea subiecte pot fi privite totuşi retrospectiv. În fond învingătorii rescriu istoria; asta nu poate elimina însă dorinţa de detaşare, ca premisă a unui demers de calitate.

Un discurs alternativ, pe aceeaşi temă, oferă Sanda Cordoş pe care autorul o vede drept „cea mai bună interpretă de literatură scoasă vreodată de Echinox”, chiar dacă şi ea este suspectată că uneori „şi-ar da cărţile singură”. Incontestabil, viziunea sa este sensibil mai articulată şi mai debarasată de tarele unui anticomunism

Cărţi, cronici, autori

337

feroce. În plus, Sanda Cordoş e maioresciană, nu se abate de la o valorizare nepărtinitoare, chiar dacă asta înseamnă mai puţine exagerări (ori acestea fac şi ele parte din apanajul criticii). Sentinţele „sînt pronunţate în limitele unei maxime exigenţe”. Avem şi un alt punct sensibil, de data aceasta nu datorită unui subiect încă dureros, dar din cauza unui pronunţat (şi exagerat!) ezoterism care înconjoară preocupările eminescologilor (însăşi titulatura induce ideea de castă, de spaţiu închis şi bine păzit). Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat. Imaginarul spaţiului public a lui Caius Dobrescu reprezintă infuzia de nou adusă unui subiect la care dificultatea (ori chiar imposibilitatea) adăugirilor este maximă. Cine nu a vorbit despre Eminescu? De fapt cine nu vorbeşte? Probabil ezoterismul mai sus amintit este generat tocmai de prea desele bătăi inutile sau de paradă făcute la poarta eminescologiei ori la bustul poetului (pe drept cuvânt, Andrei Pleşu încă mai speră la un 15 ianuarie „tăcut, rece, purificator”). Contribuţia lui Caius Dobrescu nu vine însă pe filiera unui discurs personalizat care încearcă – pentru a câta oară? – să îl suprapună pe Eminescu peste o filozofie sau alta (exerciţiu practicat ad nauseam) ci încearcă o abordare dintr-un alt unghi, printr-o altă metodă. Sondarea imaginarului eminescian, promite, chiar în absenţa unor revelaţii măreţe, un alt drum, care ocoleşte arabescurile care umplu în general paginile despre poet. „Casta” eminescologilor pare a fi impasibilă, vis-à-vis de un asemenea exerciţiu. Alexandru Cistelecan, nu. Diacritice este, precum sugerează şi titlul, o colecţie de tuşe făcute fără pretenţia că ar răsturna un peisaj, nici măcar pe alocuri. Nu se dau sentinţe definitive şi nici măcar cu suspendare. Numai că simpla undă de îndoială, sau, mai grav, ironia (pentru că e omisiune nu poate fi vorba într-o lucrare care nu se vrea panorama… ci o panoramă), venind de la Alexandru Cistelecan pot cântări extrem de greu. Cu excepţia notabilă a lui Marin Mincu, cei luaţi în discuţie se aleg, în cel mai rău caz că răni care necesită o regândire de proiect mai curând decât eutanasia. Cert este că sub „jocul criticii” (ca să parafrazăm puţin) se ascunde un spirit critic imposibil de ocolit.

Discobolul

338

IOANA CISTELECAN

Ssst! Poetul ne şopteşte... Fidel cuvîntului şi privirii, Ioan Milea mai crede încă, şi din

ipostaza sa de poet, în întîlnirea esenţială, în logica desăvîrşită a echilibrului instaurat între „a citi pentru a scrie, a scrie pentru a putea spune că ai citit cu adevărat”, după cum însuşi mărturisea în 1996, în grupajul Carnet de critic. Recentul său volum de poezie, al patrulea, Florilegiu (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2008) îl păstrează pe Ioan Milea în paradigma amprentării lui Ion Pop, aceea de „poet al nuanţei şi al detaliului semnificativ (...), şi prin excelenţă antiretoric şi deloc vehement în momentele de tensiune, discret pînă şi în clipele de angoasă”, emblematizare argumentată în Viaţă şi texte, din 2001.

Din cele trei cicluri ale volumului în discuţie răzbat o prezenţă şi o articulare lirică discrete, dar paradoxal pertinente! Impresia de început, aceea a unei poetici infantil-naive, e doar scutul de protecţie îndărătul căruia alunecă şi şerpuiesc imagini esenţializate şi deopotrivă interiorizate suav-percutant. Decodăm în fapt o falsă bîjbîială a redimensionării intrinseci, o semi-nostalgiere rememorativă a locurilor comune ale eului poetic, subiect implicat în parcursul de notaţie şi de revigorare a crizei sale identitare. („Sfârşit de aprilie. Şovăie încă/ şi totuşi se afirmă încet”; „Nu se deschide cu surle şi trâmbiţe,/ ci pe tăcute”; „Încet-încet/ îi dau târcoale/ dubioasei alge marine,/ cuvintele mele unduitoare”) Poezia lui Ioan Milea nu se rosteşte, ci se şopteşte; cu toate acestea, dincolo de tonalitatea imediată, pseudo-evidentă, a unei tonalităţi paradisiace, se dozează fermitatea privirii şi, respectiv, a imaginii intrinsecizate. Moşirea creaţiei insinuează o poză a poetului umil care doar

Cărţi, cronici, autori

339

revizitează habitaturi familiare şi le de-banalizează; poemul – „laudă simplă”, ca marcă auctorială, induce veridicul şi verosimilul în progresia privirii: din fragmentar în fragmentar imago-ul apare revitalizat şi reconotat la infinit. („Şi încă mirat de cum ştii să-ţi aduni/ seminţele în micile sfere,/ aminte mi-aduc/ şi laptele tău/ amar/ se preface în miere”; „trezită dintr-odată, privirea/ renaşte în ele văzînd”; „Fără să-şi facă reclamă,/ natura-i aproape cuvînt”) Regnul vegetal, în toată splendoarea primului ciclu din volum, inundă domesticul şi-l recoordonează în text: frîntura minerală ordinarizată de real este transmutată în imaginarul umanoid într-un demers dubitativ-speculativ în care cotidianul proxim înghite actantul liric cu mişcări blajine, provocînd firesc introspecţia melancolic-dureroasă. În perechea-nucleu eu-ceilalţi, eu-lui îi revine sarcina ingrată şi deopotrivă binecuvîntată de a sesiza şi de a puncta diferenţa majoră, de a da sens realului neutralizat, legumizat; eul este chiar alesul împovărat de propriul său imaginar fecund. („Poate nici nu sunt flori/ ci derviştii aceia dansatori/ ce se învîrt, se învîrt/ în jurul propriei axe/ care nu mai e a lor”; „Nu-i trandafirul riguros de grădină,/ ci unul de cameră poate/ (...)/ dar frate bun cu bujorul/ (...)/ mai liber în toate”; „din goana maşinii văzui,/ văzui că vă cheamă zorele”)

De artă, episodul liric secund, concentrează şi nucleizează imaginea in extremis: mini-poemele devoalează şi codifică în acelaşi timp revelaţii micronizate. Versurile lui Ioan Milea curg ca stanţe coagulante ce respiră un ludism contemplativ, în buna tradiţie post-modernă a perspectivelor intra-, inter-, para- şi meta-textuale, ca exerciţii îndărătnice ale privirii în permanenţă dublate, magnetizate şi magicizate de cuvîntul intelectualizat. („Într-un basm parizian odată s-a-ntâmplat/ culorile să cânte la vioară/ şi să-mblânzească tot ce-au colorat” – Rousseau Vameşul; „Coroana cea de mere aurii/ e chiar aureola Fecioarei Preacurate” – Lucas Cranach; „Totu-i numai tainiţă şi lumânări aprinse/ şi chipuri ce ajung, umile, -n strălumină” – Georges de la Tour) Suita terţă de poezii, Alte poeme, re-dinamizează procesul liric al construcţiei intrinseci a imago-ului:

Discobolul

340

ritmul nostalgierii se mulează tempo-ului propice închegării istoriei interioare, particulare, imaginile devenind subit mai generoase, mai răbdurii; exerciţiile privirii parcurg şi inhalează o cvasi-clarificare brutală între notaţie şi revelaţie, cele două staze implicite, total compensative ale incursiunii auctoriale. („Era vremea, atunci, pe dealul Cetate,/ să presimţim un săniuş ideal,/ visător şi frenetic,/ de riscam să ne pierdem”; „E o vedere. Nu o amintire,/ nici de demult, nici de ieri”)

În balansul acesta al aparentului şi al realului, Ioan Milea răstoarnă datele ecuaţiei poetice. Nimic nu mai este exclusiv doar ceea ce pare, jocurile nu sunt deloc făcute şi bătute în cuie, textul şi imaginarul său bate cotidianul clasicizat, impregnîndu-i valenţe absconse, verticalizat contemplative, într-un registru al înşelătoarei inocenţe şi-al atîtor alte capcane miraculoase ale lirismului său.

Cărţi, cronici, autori

341

ION BUZAŞI

O restituire literară: Radu BRATEŞ (1913- 1973)1

Apariţia celor trei volume de Radu Brateş (În împărăţia lutului, Aspecte din viaţa Blajului, Scrise-n furtună) constituie un prilej potrivit pentru a încerca o prezentare generală, fie şi succintă, a operei sale. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, fusesem repartizat profesor de limba şi literatura română la Grupul Şcolar Forestier din Blaj. Sincer să fiu, repartizarea nu mă prea încânta: şi pentru că nutream ambiţii universitare, şi pentru că eram convins că omul poate munci mai bine în locurile de obârşie. În drum spre Blaj, m-am oprit la Cluj şi am făcut o vizită regretatului profesor Iosif Pervain, dascălul şi îndrumătorul meu din Alma Mater Napocensis. A văzut, şi din conversaţia vlăguită, şi din expresia feţei, puţina mea încântare la perspectiva blăjeană a carierei. „Dragul meu – mi-a spus – la Blaj ai să întâlneşti oameni de condei care au să-ţi stimuleze energiile creatoare. Acolo este şi poetul Radu Brateş, cu care sunt convins că ai să te împrieteneşti”. La puţină vreme după descinderea mea în această „Romă ardeleană”, am făcut o vizită poetului. Cunoşteam destule lucruri despre activitatea lui, pentru a susţine o conversaţie reciproc mulţumitoare. Ştiam că Radu Brateş (pseudonimul profesorului Gheorghe Biriş, preot greco-catolic, alungat de la catedra din Blaj după interzicerea Bisericii Unite) fusese, prin deceniul patru, un student merituos al Facultăţii clujene

1 Radu Brateş, În împărăţia lutului – poeme – cu o prefaţă de Valentin Taşcu, Clusium, 2008; Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Ediţie îngrijită de Voichiţa Ionescu şi Liana Biriş, Clusium, 2008; Radu Brateş, Scrise-n furtună, (2008).

Discobolul

342

de Litere şi Filozofie, că frecventase cenaclul lui Victor Papilian de pe lângă revista „Darul vremii”, că publicase în paginile prestigioasei reviste „Gând românesc” a lui Ion Chinezu, că fusese unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Pavel Dan, marele rapsod al Câmpiei transilvane. Mai ales această calitate îmi dădea nădejdea unei apropieri sufleteşti. Pavel Dan era unul din prozatorii mei preferaţi. La căminul studenţesc „Avram Iancu” (pe vremea studenţiei mele numit „Emil Racoviţă”), am reconstituit cu amănunţime şederea studentului Livadă, alias Pavel Dan. Mireasma puternică a rostirii ardelene, pe care o ştiam evidenţia cu naturaleţe în lectură, mă făcuse unul din favoriţii lecturilor publice în cămin. Nu-mi amintesc exact toate împrejurările vizitei. Cred că am stat mai mult în bibliotecă, unde poetul mi-a arătat, spre uimirea mea admirativă, cărţile, cu dedicaţii, primite de la Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Ion Breazu, Ion Chinezu ş.a. şi cărţile proprii, două la acea dată: o biografie a lui Axente Sever, tipărită la Cluj, în timpul studenţiei, şi o carte care-i era foarte dragă: Aspecte din viaţa Blajului. L-am rugat să mi-o împrumute. A acceptat, după o oarecare ezitare. Mai târziu mi-am dat seama, şi chiar poetul mi-a spus, că – dintr-o prea mare afecţiune faţă de cărţi – nu se despărţea uşor de ele şi nu le împrumuta cu deosebită plăcere decât celor apropiaţi. Mi-a făcut dintru început această favoare şi i-am rămas recunoscător. Primele pagini de lectură şi titlul însuşi mi s-au părut oarecum paralele cu lucrările lui Al. Lupeanu-Melin despre viaţa Blajului. Căci Blajul cultural şi istoric a fost marea pasiune a vieţii lui Radu Brateş; această carte anunţa preocupările lui viitoare. Aici se aflau in nuce evocările din Oameni din Ardeal. El nu scrie însă evocări învăluite în aură legendară sau nostalgică, precum Al. Lupeanu-Melin. Deşi suflet de poet, participarea afectivă este drămuită pentru a face loc şi contribuţiei istoricului literar, informaţiei ştiinţifice şi judecăţii pertinente, utile exegezelor viitoare. De aici încolo aş putea spune că prietenia s-a legat firesc şi-mi dădea aripi în munca la catedră sau în cercetarea unor aspecte din trecutul Blajului cultural. Aşa s-a născut gândul întemeierii unei Subfiliale de Ştiinţe Filologice în oraş, al unor expuneri în cadrul „Zilelor culturii blăjene” sau „Comorilor Albei”, al colaborării la suplimentele culturale ale ziarului „Unirea”. În ultimii ani îmi destăinuia tot mai amănunţit planul unor lucrări viitoare. Scriitor foarte migălos, Radu Brateş nu se grăbea să

Cărţi, cronici, autori

343

tipărească. A rămas convins că arta cere efortul eminescian al căutării „cuvântului ce exprimă adevărul”. Aşa se face că a tot amânat apariţia unor lucrări. Oameni din Ardeal a apărut în zilele când familia şi prietenii se zbăteau între nădejde şi disperare, aducând o rază de soare în calvarul suferinţei, iar volumul de poezii Cântece de pe coline a apărut postum. A rămas în conştiinţa foştilor săi elevi ca un profesor remarcabil şi ca un „dascăl de poezie”. Aşa îl vede fostul său elev preferat, poetul Ion Brad, fixându-i efigia „printre oamenii Blajului”: „Mie îmi stăruie în conştiinţă, pe lângă fiinţa delicată a poetului, făptura ardentă şi energică a dascălului de poezie. Aceluia care m-a învăţat nu numai pe mine, ci întregi generaţii de elevi să citească, să iubească şi să înţeleagă marea poezie românească de totdeauna, scrisul unor poeţi moderni ca Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu (la şcoala cărora se socotea şi el ucenic) nu-i poţi purta decât o imensă şi perpetuă recunoştinţă. Modestia şi delicateţea nu-l făceau, nici în această sferă, mai puţin exigent şi sever, dându-i ceva din aura de austeritate şi credinţă a tuturor dascălilor blăjeni, eroii Epocii Luminilor, asupra vieţii şi operei cărora Radu Brateş a ostenit cu atâta pasiune”. La puţină vreme după trecerea poetului la cele veşnice, Cardinalul Alexandru Todea, scria aceste rânduri ce fixează un portret memorabil al omului şi al scriitorului: „Bine ar fi ca sufletele consacrate să meargă la mormântul lui Radu Brateş şi să se alimenteze din echilibrul lui sufletesc, din modestia lui, din spiritualitatea lui, din marea lui iubire faţă de Isus şi faţă de persoana umană […]

El a fost mai modest în ce priveşte exteriorizarea, dar ideile lui sunt de o claritate îngerească. Socotesc că unele frânturi lăsate de el moştenire, vă vor plimba prin înaltul cerului, le veţi gusta, le veţi savura şi abia după aceea vă veţi da seama de valoarea spirituală a celui plecat în lumea triumfului”.

Discobolul

344

1. Poetul neliniştilor existenţiale Radu Brateş a debutat ca poet şi a fost, în primul rând, poet;

debutul s-a produs într-o revistă blăjeană, încă elev fiind. A publicat apoi până în anul 1973, anul stingerii sale premature din viaţă, într-o mulţime de ziare şi reviste literare. În 1940, câteva din poeziile sale au fost antologate în culegerea Poeţi tineri ardeleni, alcătuită de Emil Giurgiuca, iar în 1974 în culegerea poetică Gorunul lui Horea de V. Fanache. Volumul Cântece de pe coline (1974) a apărut postum şi nu înmănunchează totalitatea creaţiei sale poetice. Iată de ce volumul În împărăţia lutului (deşi cred că Radu Brateş, consecvent intenţiei debutului poetic şi-ar fi dorit ca volumul să fie intitulat În satul cu minuni) înseamnă o restituire literară în primul rând a poetului.

O parte din poeziile lui Radu Brateş se înscriu în prelungirea Aspectelor din viaţa Blajului. Nimeni n-a evocat, ca Radu Brateş, pe episcopul martir Inochentie, în accente baladeşti şi cu rezonanţe profetice: „Neamul creşte, ţara se lărgeşte/ Ca tărâmurile din poveşti …/ Albă stea din neguri se iveşte/ Şi-ncunună munţii româneşti,/ Iar destinul creşte-mpărătesc,/ Urcă doina în văzduhul larg./ Vede cum de ţărmul românesc/ Toate valurile care vin se sparg.”

Popasul eminescian la Blaj din vol. Oameni din Ardeal îi corespund Lecţie despre Eminescu şi Eminescu la Blaj. Uneori, o dedicaţie – deşi Radu Brateş nu are mania „epistoliilor închinătoare” – aduce sugestii de redescoperire a unui destin biografic. Poezia Drumul moţului, dedicată lui Pavel Dan, este în completarea „liniilor pentru un portret” din volumul Oameni din Ardeal, pentru că dedicaţia sugerează paralelismul unei vieţi chinuite, al unei trude.

Tonul fundamental al poeziei lui Radu Brateş este unul discret elegiac; cunoscător al poeziei lui Blaga, admirator al lui Eminescu, Coşbuc şi Goga, Radu Brateş cultivă versul muzical, îndelung şlefuit, cu multiple ecouri. Se înscrie în continuarea liricii ardelene prin tema trecerii timpului şi a dezrădăcinării din lumea satului. Satul apare, nu numai ca la Goga, „o insulă de salvare senină şi onestă”, ci înzestrat cu puteri balsamice şi regeneratoare ca natura macedonskiană: „Azi mă-ntorc unde mi-a fost copilăria/ Să regăsesc căsuţa albă iarăşi/ Şi florile-surorile şi iezii/ Şi steaua care licărea departe,/ Să-nchin în inimă trecutul ca-ntr-o carte/ Şi sănătatea s-o adun din apele livezii.” (Întoarcere). Operând cu motive şi teme poetice tradiţionale, Radu Brateş îşi manifestă din plin originalitatea

Cărţi, cronici, autori

345

prin tratarea lor potrivit temperamentului său poetic. În acest sens, definitorie mi se pare poezia Stânca-n apă. Cu simboluri foarte transparente (stânca – poetul, apa – greutăţile vieţii), poezia este o meditaţie, cu evidente asemănări, în privinţa paralelismului sintactic, cu poezia lui Panait Cerna, În peşteră. Poezia lui Cerna concluziona că „din suferinţi abia-ndurate/ Ne-am făurit armuri de fier”. Este un crez optimist, apropiat de filosofia lui Slavici, care zicea că „e fericit omul care a trecut printr-un necaz mare, pentru că a scăpat de alte multe mai mici”. Poezia lui Radu Brateş exprimă aceleaşi idei, fără acest efort moral spre susţinere, spre rezistenţă, frânte stilistic prin adversativul dar şi prin repetiţia simbolului ce înăbuşă optimismul: „Vreau să-mi fie sufletul o stâncă/ Înfruntând vârtejul şi furtuna,/ Dar viaţa ca o apă-adâncă/ Îl cuprinde şi-l cufundă-ntr-una”. Sclipiri de optimism luminează solar această poezie, ca în Meditaţie în câmp – unde, ca altădată Coşbuc, poetul îşi vede contopită soarta cu a neamului: „Ascult în gând al anilor ecou./ Adopt filozofia firelor de iarbă /; De cad sub vremi, să mă ridic din nou./ Fu neamul meu de soartă încărcat/ A tot căzut şi s-a-nălţat mereu/ Destinul lui îl retrăiesc şi eu”.

Poetul, care „închis-a în vers un destin/ cu arome şi stranii ecouri”, ne-ndeamnă să-i desluşim neliniştile existenţiale, în „cartea lui de basme” şi-n ecoul anilor trecuţi.

2. Evocatorul Blajului şi al „oamenilor din Ardeal” Aspecte din viaţa Blajului (1942), este o istorie poetică a

oraşului de şcoli şi cuget românesc. Două preocupări ale spiritului blăjean i se par autorului definitorii: pasiunea pentru istorie şi dragostea pentru limba română. Izvorâte din lupta plină de abnegaţie a episcopului Inocenţiu Micu Klein, ctitorul oraşului, ele se statornicesc în crezul Şcolii Ardelene şi devin coordonate fundamentale în activitatea marilor dascăli ai Blajului: Timotei Cipariu, Ioan Micu-Moldovan, Augustin Bunea. La puţină vreme după apariţia cărţii, Octav Şuluţiu, coleg de generaţie cu Radu Brateş scria o recenzie pertinentă în „Revista Fundaţiilor Regale”: „Cartea

Discobolul

346

lui Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, e mai mult decât utilă, e necesară. Este un îndreptar spiritual şi pitoresc al acestei cetăţi, care a însemnat cu litere solemne pagini întregi din istoria românilor.

Episoade înălţătoare din epoci de eroică luptă naţională stau pildă vie noilor generaţii şi îndemn pentru iubirea de neam.

Aspecte din viaţa Blajului îşi ia locul de cinste printre cărţile transilvane, pentru că din ea se desprinde, întreagă şi biruitoare, imaginea veşnică a Transilvaniei româneşti”.

Istoria poetică a oraşului este completată de „popasurile la Blaj” ale unor scriitori celebri: Eminescu, Coşbuc, Caragiale şi Nicolae Iorga, căci Blajul „prin călătoriile scriitorilor şi-a mărit faima şi aureola legendară, a căpătat o lumină care i-a lărgit orizontul şi i-a sporit darul evocator” (p. 213).

Peste figurile evocate de Radu Brateş domină umbra măreaţă a episcopului Inochentie „cel prigonit pentru dreptate”.

Partea a doua a cărţii este consacrată evocării unor „oameni din Ardeal”: Ion Bianu, Gh. Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, Nicodim Ganea. Aici autorul ar fi putut spune, odată cu cronicarul: „Nu mi-au mai trebuit istorici străini să citesc şi să scriu, căci scrise au fost acestea în inima mea”. Modalitatea preferată este portretul moral. Memorialistica, aşa cum o profesează Radu Brateş, aparţine criticii artistice. Portretul devine un pretext de investigaţie istorico-literară, amintirea – o tulburătoare comunicare, iar comentariile asupra operei scriitorului în vecinătatea căruia a trăit momente dintre cele mai felurite, o tentaţie obsedantă de a-i fixa şi mai bine contururile. Un exemplu concludent îl constituie paginile despre Pavel Dan, prieten apropiat al autorului, în care se trasează „linii pentru portret”, obţinute printr-o subtilă interferenţă de planuri: amănunte biografice, pagini de jurnal, întâmplări comune, marginalii critice, asociaţii livreşti – toate converg în realizarea unui profil artistic riguros.

Cartea lui Radu Brateş evită constant alunecarea în anecdotă nesemnificativă, proprie atâtor cărţi de memorialistică, preferând marginaliile critice sau citatul relevant. Evocarea figurilor universitare clujene (Sextil Puşcariu, Gh. Bogdan-Duică, Ion Breazu) coincide parţial şi tematic cu memorialistica lui Eugeniu Sperantia din volumul Figuri universitare. Dar, acolo, evocarea se făcuse dintr-un unghi diferit: erau amintirile unui coleg de catedră universitară; la Radu Brateş se simte relaţia magistru-student, marcată de respect şi

Cărţi, cronici, autori

347

preţuire din partea discipolului, de îndrumare, căldură şi afecţiune din partea magistrului.

Scrisă cu pasiune, dar fără sentimentalismul retoric caracteristic evocărilor anterioare despre Blaj (Al. Lupeanu-Melin, Evocări din viaţa Blajului, Septimiu Popa, Caravanele Ardealului), cartea lui Radu Brateş este, implicit, şi tulburătoarea profesiune de credinţă a unui intelectual discret şi modest, refractar reclamei zgomotoase, preţuind truda culturală a înaintaşilor, bărbaţi aleşi ai Transilvaniei, ce au lucrat sub semnul dragostei de neam, al generozităţii şi omeniei.

Aproape concomitent cu cele două volume restitutive (poezie şi publicistică) a apărut şi este o veritabilă revelaţie literară volumul Scrise-n furtună. El mărturiseşte o tristă experienţă biografică, anii exilului didactic pe malul Prutului şi vremea petrecută de Radu Brateş la Canal, care nu a fost un „Drum fără pulbere”, aşa cum festivist şi entuziast va scrie un roman Petre Dumitriu, ci, aşa cum aflăm dintr-o antologică poezie a universului concentraţionar, e a patra gură a Dunării pe lângă cele ştiute din geografia ţării, pe care se varsă sânge: „Istoria ce curge-acum întoarsă/ Va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ Acest Danubiu, care varsă/ Pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”. Este o reproducere anastatică a unui caiet în care cu o admirabilă caligrafie, poetul şi-a transcris în versuri aceste zile şi nopţi de amar, numai el ştie cum, pe mici petice de hârtie dosite în căptuşeala hainelor, cele mai multe întipărite în memorie. În forma aceasta, volumul (datorat devotamentului şi recunoştinţei faţă de fostul lor profesor, de către Ion Brad şi Petru Sechel) este şi o bijuterie editorială care poate încânta pe bibliofili, dar şi o carte de samizdat. Mă gândesc că membrii familiei au păstrat cu „scumpătate”, cu grijă, dar şi cu emoţie şi teamă acest preţios caiet, prin care numele lui Radu Brateş se înscrie între cele mai cunoscute ale poeţilor temniţelor comuniste: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciungu, Ioan Andrei, Ion Caraion, Victor Ioan Pica etc. Poezia carcerală a lui Radu Brateş este, în general, una de durere înăbuşită, evidenţiind dureroasa antiteză dintre exuberanţa şi veselia

Discobolul

348

naturii şi sufletele mâhnite ale celor deţinuţi: „Înfloresc caişii lângă drum/ Noi ne îndreptăm spre şantiere/ Îi privim cu zâmbete acum,/ Mâine îi vom săruta-n tăcere./ Fost-am şi noi oarecând ca ei:/ Înfloriţi în primăvara vieţii,/ Dar acum la tâmple-s funigei/ Şi-n priviri învolburarea ceţii./”. Poezia pe această temă a lui Radu Brateş, nu este una a mâniei scrâşnite, nici a unor ameninţări teribile sau a unui apocaliptic profetism ci a unor imagini danteşti, de infernală suferinţă. În poezia Pe şantier se întâmplă un accident de muncă, un taluz cade şi îngroapă pe mai mulţi deţinuţi, urmează o derută şi o alarmă, după care cei condamnaţi înghiontiţi şi bruftuluiţi îşi reiau lucrul, asemenea unor proscrişi, ce-şi sapă propriile morminte: „Ei! cine să-i plângă şi cine/ S-aprind-o făclie de ceară!/ Un vânt se stârni pe coline/ Şi urlă cu urlet de fiară./ Iar marea vuieşte turbată/ Şi ploaia izbeşte mai iute …/ Cu fruntea-n pământ, pe tăcute,/ Ne-ntoarcem din nou la lopată./ Şi munca zoreşte nainte/ În seara cu neguri şi umbre …/ Fantome sub zările sumbre,/ Noi parcă săpăm la morminte …”. În acest peisaj sumbru şi sinistru de infern dantesc, întâlnim şi un punct mai senin, un zâmbet de speranţă, înfăţişat anecdotic, prin înţeleptul moş Velea, care primeşte de acasă de la nevastă o enigmatică scrisoare, că nucul din grădină a fost doborât de furtună. Dar cum el nu are nuci în grădină a înţeles că baba i-a scris „cifrat” alegoric despre moartea lui Stalin, şi duce vestea dătătoare de nădejde dintr-o baracă în alta: „Dar mai scrie baba încă una:/ „Nucul mare azi s-a prăbuşit/ Peste gard – l-a doborât furtuna”/ Moşul ne priveşte fericit./ - „Măi copii, de-acuma se-mplineşte/ Visul nostru drag de libertate./ A murit Stalin – aşa grăieşte/ Baba mea în şirele din carte./ În grădină n-avem nici un nuc,/ D-aia tălmăcesc eu astfel vestea./ Uite, iau colopu’ şi mă duc/ Să mai spun şi altora povestea…”/ Îl privim cum intră în baracă/ Să-şi împărtăşească bucuria./ Toţi avem în inimă un dacă…/ Dar nădejdea umple colonia.”

Cred că au mai rămas şi alte pagini inedite de la Radu Brateş, dar aceste trei volume îi consolidează profilul de scriitor reprezentativ al generaţiei interbelice, şi, surprinzător, de poet al închisorilor comuniste.

Cărţi, cronici, autori

349

IRONIM MUNTEANU

Amintiri împletite Cu sintagma „Sfânt părinte al literaturii române” în titlu, preluată de la L. Blaga, volumul lui Ion Brad realizează o evocare a lui Ion Agârbiceanu împletind amintiri legate de Clujul postbelic în care s-a reîntors Universitatea, după refugiul de 6 ani la Sibiu, determinat de Dictatul de la Viena (1940). Ion Brad descinde la Cluj cu nobleţea originii sale ţărăneşti de la Pănade şi zestrea spirituală a Blajului, unde se formase (1940-1948) în cultul gloriilor Şcolii Ardelene, spre a urma Facultatea de filologie (care luase locul vestitei Facultăţi de litere şi filosofie). Din nefericire, „deşertul roşu” se face simţit şi în viaţa Universităţii clujene (N. Mărgineanu fusese întemniţat, L. Blaga, L. Rusu ş.a., îndepărtaţi de la Facultatea de litere), dar mai ales viaţa literară intrase sub zodia brutală a proletcultismului (gruparea Cercul Literar de la Sibiu, 1945, îşi propunea apropierea de epos, baladesc şi să stea „cât mai departe de formalismul atât de steril ce a urmat epocii bogate a lui Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Philippide, Pillat”, prin „Resurecţia baladei” vrând revigorarea lirismului. Lucian Blaga, I. Agârbiceanu au dispărut din peisajul literar clujean, iar „cerchiştii” ajung în detenţie: I. Negoiţescu, I. D. Sîrbu, N. Balotă, Ovidiu Cotruş adună mai mulţi ani de închisoare şi domiciliu forţat, iar colegii lor Şt. Augustin Doinaş, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu, Eugen Todoran, Radu Enescu, Ion Oana sunt marginalizaţi şi lăsaţi în

Discobolul

350

obscuritatea unor posturi mărunte). La Universitate, sub îndrumarea profesorilor din vremurile luminoase: Dimitrie Popovici, I. Breazu, Iosif Pervain, Ovidiu Drimba se formează generaţia care dă substanţa unei epoci frustrante: Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, I. Vlad, I. Pulbere, D. Micu, Romul Munteanu. Se animă şi viaţa literară clujeană în jurul revistelor: „Almanahul literar” (1949-1953) cu M.R. Paraschivescu redactor responsabil; „Steaua” (1954-1989) având redactor-şef pe A.E. Baconski (1955-1958) şi „Tribuna” (1957-1989), iniţial cu Ioanichie Olteanu redactor-şef. În această ambianţă se formează scriitorul Ion Brad, alături de unii membri ai vechiului Cerc Literar din Sibiu: Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Radu Enescu şi mai ales de colegii de generaţie: Mircea Zaciu, D. Micu care au mari merite în „atragerea” în circuitul literar viu a multor poeţi şi prozatori. După 1953, „când am fost numit secretar al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, misiunea unor legături mai apropiate şi continui cu Emil Isac, grav bolnav, şi Ion Agârbiceanu mi-a revenit în primul rând mie” (p. 15). „Operaţia de salvare” a lui I. Agârbiceanu – începută sub pretextul împlinirii în 1953 a 40 de ani de la publicarea, în foileton, în revista „Luceafărul”, a romanului Arhanghelii – a fost sprijinită statornic de admiratorii scriitorului; D. Micu, D. Mircea, Aurel Martin, Cornel Regman, I. Negoiţescu şi mai ales Mircea Zaciu, Ion Brad intervenind pe lângă oamenii momentului: Nagy Istvan (preşedintele Filialei Cluj a U.S.), Teofil Buşecan, chiar Mihai Beniuc, pentru integrarea unui „bătrân uitat de lume”, „popă de ţară” în viaţa literară, înscrierea lui Agârbiceanu pe drumul vieţii obşteşti, ataşat „la misiunea unei munci în care a crezut cu sfinţenie, de la început până la sfârşit” (p. 18). În „dezgheţul” care se profila în viaţa ţării (după moartea lui I.V. Stalin) atât prin solidaritatea de breaslă, cât mai ales prin generozitatea constantă a lui I. Brad a început acţiunea de schimbare a statutului civic al scriitorului (primeşte pensie, este decorat, reprimit printre membrii Academiei, de unde fusese eliminat în 1948) şi mai ales a statutului literar prin includerea din 1955 în colegiul de redacţie al revistei „Steaua” şi din 1957 în colegiul de redacţie al revistei săptămânale „Tribuna”. I. Brad s-a stabilit în toamna lui 1955 în Bucureşti, urmându-şi propriul destin literar, afirmându-se în poezie prin asimilarea

Cărţi, cronici, autori

351

filonului blagian al meditaţiei etico-filosofice, cultivând o lirică densă de interogaţiile vremii noastre, cu nostalgia originilor, cu satul „axis mundi”, coborând melancolic şi elegiac în trecut spre a apăra identitatea naţională. De la Bucureşti (ca secretar al U.S., 1960-1962, vicepreşedinte al C.C.E.S., ambasador în Grecia, director în M.A.E. şi al Teatrului „Constantin Nottara”) a continuat să sprijine publicarea operelor, reeditarea lor, să solicite colaborări, să corespondeze, să fie aproape de Agârbiceanu în marile momente aniversare, iar după moartea prozatorului să rămână apropiat de familie, să aprobe transpuneri cinematografice după nuvelele sale. Volumul Ion Agârbiceanu sfânt părinte al literaturii române. O evocare de Ion Brad, care apare la Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la naştere, este o panoramă evocativă în care sunt puse la contribuţie: corespondenţa, interviul, reportajul, memorialul, mărturia, confesiunea. Cele 12 capitole îmbină texte inedite cu câteva reluate, dând rotunjime amplului panou evocativ ţesut din admiraţie, preţuire, generozitate. Autorul îşi însoţeşte demersul evocator hermeneutic atât cu Lămuririle unui oficial al timpului. Gânduri şi aprecieri la centenar – Pavel Ţugui („unul dintre cei mai cinstiţi şi minuţioşi martori şi judecători ai anilor în care stalinismul făcuse ravagii în cultura română”, p. 23) –, cât şi cu Opiniile editorului „operelor” – G. Pienescu, angrenat „în operaţia delicată şi uneori istovitoare, redactor şi reprezentant al E.S.P.L.E.I”, p.135, (editor cu dosar de cadre „necorespunzător”, autentic şi profund implicat în acţiunea de restituire integrală şi a Scrisorilor argheziene, nu numai a seriei Opere a lui Agârbiceanu), sporind valoarea documentară a volumului. Chipul şi opera prozatorului sunt surprinse În oglinda criticii – florilegiu critic ce decupează citate din critica şi istoria literară românească de la N. Iorga, Tudor Vianu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Ion Breazu, M. Beniuc, Victor Papilian la Ion Negoiţescu, M. Beniuc, Cornel Regman, Mircea Tomuş, Ion Buzaşi, Dan Mănucă, dar mai ales Mircea Zaciu, a cărui monografie dedicată lui

Discobolul

352

Agârbiceanu rămâne fundamentală (de altfel el alcătuieşte şi celebrul „fişier” pentru elaborarea volumului critic Ceasuri de seară la aniversarea centenarului din 1982 în care extrage citate din evoluţia cronologică şi orientările critice a 24 de personalităţi din literatura română şi străină: Carlo Tagliavini, Ramiro Ortiz, Henry Jacquier). Fireşte că locul central în volum îl deţine Corespondenţa Ion Agârbiceanu - Ion Brad (pp. 70-195) - 38 de scrisori primite de Ion Brad între 8 VII 1954 şi 22 IV 1963 oglindind minuţios „operaţia reuşită a întoarcerii lui Ion Agârbiceanu la viaţa spirituală publică a epocii” (p. 133), proces anevoios în care Ion Brad s-a angajat fără rezerve, alături de M. Zaciu: „N-am nici o îndoială că în timp ce noi ne străduiam, pe arena publică, în văzul lumii, să ne ocupăm de soarta şi opera lui Ion Agârbiceanu, şi adversarii noştri literari, în întâlnirile lor confidenţiale, de rezistenţi ai regimului, se ocupau, în felul lor, de latura estetică şi simbolistica scrierilor de proză ale venerabilului contemporan” (p. 133). I. Brad însoţeşte scrisorile primite de comentarii exacte, oferind informaţii preţioase pentru comentatorii viitori ai operei lui Agârbiceanu, dar şi pentru judecarea corectă a operaţiei întreprinse de către Ion Brad de întoarcere a prozatorului în viaţa literară. „Tot pe atâtea” (38) scrisori a primit Ion Brad şi de la Familia lui Agârbiceanu: Aurelia, soţia, şi Maria Magdalena (Uca), fiica sa, în care sunt surprinse acţiunile de sprijinire a reeditărilor, a drepturilor moştenitorilor (cei 4 copii ai lui Agârbiceanu) şi chiar „prozaica” recâştigare a casei naţionalizate de la Cluj. De real interes pentru valoarea lor documentară sunt şi cele 8 scrisori din capitolul Agârbiceanu şi Rebreanu solicitate de poetul I. Brad editorului operei lui Rebreanu (23 de vol.), Nicolae Gheran, din dorinţa de a cuprinde în cartea sa „cât mai multe aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi despre opera lui Ion Agârbiceanu” (p. 148). Trimise de Agârbiceanu între anii 1922 - 1941 din Cluj sau Sibiu, scrisorile abordează probleme multiple: colaborări reciproce la revistele pe care le conduc, sprijinirea fiului său Nicolae pentru colaborare şi angajament la Radio, participarea lui Rebreanu cu o conferinţă la „Reuniunea femeilor române unite din Cluj în Paresemi” (p. 152), sau colaborarea permanentă la „Viaţa” „cu articole la ordinea zilei, fie literare, fie sociale, aş putea să trimit chiar zilnic materiale. Te rog să-mi faci această înlesnire până mai ţin vremurile grele de acum şi să mă avizezi. Cu toată dragostea, Ion

Cărţi, cronici, autori

353

Agârbiceanu” (prozatorul expedia scrisoarea din Sibiu, 9 IV 1941, unde era expulzat din Cluj, prin Dictatul de la Viena din 1940). Emoţionante sunt, în capitolul Ion Agârbiceanu şi urmaşii (impresii ale rudelor, consătenilor şi admiratorilor) scrisorile lui Octavian Şchiau (prof. universitar clujean ajuns vecin pe str. Andrei Mureşanu cu familia Agârbiceanu; în cartier a trăit şi Lucian Blaga), ale nepotului lui Ion Agârbiceanu (după fiul Tudor, doctorul balneolog) ori ale fiicei lui Nicolae Agârbiceanu (alt fiu, artist ce a trăit în Franţa), Marie Thérèse Cernea, şi ale actriţei Lucia Mureşan. Coincidenţe fericite aduc mărturiile familiei lui Viorel Mărginean, apreciat pictor, originar din Cenade (ca Agârbiceanu), şi ale soţiei sale Olga Morărescu Mărginean, iar Un reportaj întârziat (În satul lui Ion Agârbiceanu) aparţine poetului şi profesorului George Popa (1912-1973) din Mediaş, editorul apreciatei reviste „Lanuri” (1933-1939), text inedit (din nepăsarea oficialilor vremii, adus la lumină tot de către I. Brad).

Un volum mustind de informaţie, dar mai ales de trăirea unuia dintre „copământenii acestui mare înaintaş al nostru”, cum notează în dedicaţia-autograf I. Brad.

Discobolul

354

DUMITRU HURUBĂ

Scriitori din judeţul Hunedoara

Provincialismul este nu atât o „durere” scriitoricească

nevindecabilă, cât un sentiment de revoltă împotriva… centrului sau centrelor. Am mai spus şi scris: marii scriitori români, în majoritatea lor covârşitoare, nu s-au născut nici în Bucureşti, nici în Cluj, nici în Iaşi, Timişoara sau Craiova, ci în localităţi de cele mai multe ori fără pretenţii hiperculturale. Provincia, aşadar, a dat ţării nume importante de scriitori, deşi în continuare persistă, alimentată prosteşte, psihoza că tot ce nu e bucureştean e provincial, deci… promiţător, dar să mai vedem… Partea tristă şi dăunătoare este că tocmai unii scriitori stabiliţi în importante centre culturale, s-au schimbat rău de tot devenind mai „urbano-centrişti decât născuţii acolo. Emancipare? Mai degrabă o ignoranţă vecină cu prostia. Printr-o reducţie semnificativă şi explicabilă, mă voi limita să spun că exact în acest câmp ideatic există şi scriitorii din judeţul Hunedoara, adică a fi puşi în situaţii frustrante, similare fiind în încă vreo treizeci şi ceva de judeţe (D.H.).

Cărţi, cronici, autori

355

DUMITRU VELEA XERXES LA HELESPONT (Cartea I, poeme) Editura

Contrafort, 2006. Aşadar, iată: prolificul Dumitru Velea îşi continuă aventura

în lumea xerxeiană, de această dată publicând unul dintre cele mai consistente volume de versuri semnate de domnia sa de-a lungul anilor. Spun consistente gândindu-mă la un anumit risc al atacării unei atât de vaste tematici.

Cartea, şi trebuie menţionat de la bun început acest lucru, face parte dintr-o pornire a poetului mai de întindere, dedicată suveranilor persani din dinastia Ahemenizilor. Iar când spun aceasta, am în vedere, cel puţin din punct de vedere tehnic, faptul că, după piesa de teatru Xerxes (v. Dumitru Velea, XERXES, Craiova, Editura Sitech, 2004; dramă istorică în două părţi, 200 de pagini, cu reproduceri foto şi aparat bibliografic), publică acest volum de poeme, apare acum Xerxes la Helespont. Iar dacă în piesa de teatru posibilitatea exprimării epice era cu mult mai generoasă, în lirică lucrurile stau total diferit, fapt care nu îl împiedică pe autor să ne transmită mesajul său în care simbolurile şi metaforele sunt la ele acasă. Acest aspect nu trebuie interpretat neapărat ca o ermetizare, dar nici nu poate fi considerat un factor neglijabil, care impune cititorului o atitudine faţă de conţinutul textului discret-rezervată… Aceasta, mai ales în condiţiile în care poetul îl implică direct pe cititor, precum în poemul Lumina şi vorbele: „Dinspre zidurile Persepolisului şi Susei/ vine lumina rasfrântă/ după stingerea ei la amurg.// Tu desluşeşte pe tăbliţa de aur/ semnele şi mâna ce le-a făcut,/ ascultă răsufletul scribului/ şi-ale vorbele cu care Soarele/ să se întoarcă în zori. (p. 14). Chiar şi din acest scurt citat, se poate constata îngemănarea/ întrepătrunderea a două elemente de bază: istoria, cu rigiditatea ei şi lirismul utilizat de autor drept „îndulcitor”

Discobolul

356

al adevărului sec de care nu se poate face abstracţie fără pierderi mari, cel puţin în cazul de faţă – riscul pe care Dumitru Velea şi-l asumă.

Pe de altă parte, ar fi absolut nepotrivit să facem abstracţie de un adevăr, aparent inofensiv, care ne conduce, în mai multe poeme, la realitatea imediată, deşi poetul îl „muşamalizează” cu o simbolistică foarte bine plasată în contextul general… Să cităm: „Cei în cămăşi albe de in,/ proaspăt raşi pe cap şi pe întregul corp,/ cu sandale de papirus vin să cerceteze vita aleasă:/ nici un fir de păr negru nu trebuie să i se găsească,/ nici o pată pe piele sau limbă,/ şi părul pe coadă/ trebuie să fie crescut ca-n cărţile sfinte./ Marele preot îi înfăşoară coarnele în fâşii de papirus/ şi-şi pune pe ele pecetea inelului său. (Să fii astfel ales, p. 22). Posibilităţile de interpretare a mesajului sunt, practic, nelimitate, fiindcă, transfocalizând versuri sau cuvinte, fără efort putem „descinde” în actualitatea imediată… De aceea, ne putem întreba, justificat: nu cumva, printr-o manevră subtilă, stilist-epică, autorul a „uitat” deschisă o portiţă spre problematicile biografiei sale ? Ba da, cutez eu a zice, fiindcă o seamă de versuri, şi chiar poeme, ne înlesnesc identificarea operei cu biografia, coexistând într-o simbioză ciudată, totuşi, în contextul general al volumului. Astfel, este normal ca, după ce vom citi prima parte a poemului (Propunerea omului cu maimuţe, p. 39): „Maimuţele mele au băut apă/ din fluviul murdar şi sărat/ şi-au început să se înmulţească în neştire:/ în prima lună, dintr-o pereche s-a născut o pereche,/ în a doua lună, din cele două perechi alte două perechi/ în luna a treia,/ din cele patru perechi alte patru perechi,/ în luna a patradin cele opt perechi alte opt perechi/ şi tot astfel cu fiecare lună încât/ nu pot să le mai joc în funii şi nici să le mai joc în funii şi nici să le mai număr.” , să ne întrebăm: cine sunt maimuţele şi ce simbolizează apa murdară ? În ceea ce mă priveşte, sunt convins ca, măcar în subsidiar, este vorba despre o proiecţie/ „abatere” spre cotidianul nostru cel de toate zilele... Şi încă: „Pe podul de-alături trece animalele/ fără să ştie de mare şi Ahriman –/ ferice de ele, de sufletele lor! Doar persul ştie,/ taie din carne şi umbră, ca soarele în zori;” (Persul, p. 42) – unde, printr-un transfer ideatic şi de imagine, „Persul” poate fi identificat cu poetul existând într-un spaţiu socialmente nepriincios… Însă, ajunşi aici, se naşte pericolul unui anume risc al detalierilor în relaţia autor-operă. Şi nu cred că e cazul… Dar, înainte de a trece mai departe, mă simt obligat

Cărţi, cronici, autori

357

să mai adaug: atât în sus-amintita piesă de teatru, unde desfăşurarea de forţe participante a îngăduit o decelare mai exhaustivă a situaţiilor, cât şi în prezentul volum de versuri, autorul s-a folosit de un „tertip” mai vechi şi anume: demonstrarea similitudinilor antichitate-actualitatea imediată. Pentru realizarea acestui deziderat, cu nuanţări socio-psiho-istorice şi filozofice, poetul îşi pune la bătaie întregul potenţial al intelectului său artistico-liric, iar rezultatul final este exact cel scontat.

Xerxes la Helespont este, aşadar, nu o simplă revenire la o tematică căzută cu tronc poetului, ci poate fi interpretat – conţinutul, evident – şi drept ca o incursiune într-o perioadă istorică dominată de situaţii, momente, nume şi conflicte care au avut repercusiuni importante într-o zonă geografică anume şi nu numai… Pentru că, iată reacţia unui martor al evenimentelor: „Cea mai necruţătoare pedeapsă dată grecilor/ este să hrănească Marea Armată a Asiei/ trecută peste Helespont;/ să le dea perşilor pâine şi carne,/ vinuri alese, mai vechi decât zeii,/ când nici apă în râuri nu mai rămâne/ după adăpatul cailor.” (Plângerea unui grec bătrân, p. 51). Poemul este, fără îndoială, unui dintre cel mai realist-tragice ale volumului şi, în acelaşi timp, cel care, ca să mă exprim cu sintagmă la modă, „pune punctul pe i”. Sintagma „când nici apă în râuri nu mai rămâne/ după adăpatul cailor” oglindeşte atât de pregnant o situaţie de fapt – „Marea Armată”, care nu mai e a perşilor, ci „a Asiei” şi sărăcia care precedă plecarea ei – încât orice alte comentarii devin inutile… Într-un context ceva mai larg-binevoitor mai citez titlurile: Corturile de safir, Vorbe auzite din gura lui Xerxes, Întrebări la ţărm, Disacursul lui Xerxes, Vis cu sabie de aur, Cuneiforme regeşti etc.

O carte sub semnătura lui Dumitru Velea ce dovedeşte două adevăruri: prolificitate şi talent în abordarea oricărei tematici şi metamorfozarea materialului brut în poezie.

OCHIUL ŞI MÂNA, - scrieri despre artă - Petroşani,

Editura Fundaţiei Culturale „Ion D.Sîrbu”, 2005. Nimic, în domeniul literaturii, nu mă mai miră la scriitorul

Discobolul

358

Dumitru Velea... De-a lungul timpului, după ce a debutat la Editura Cartea Românească cu volumul de versuri Lucifera (1973) – titlu destul de curajos la vremea aceea! – parcursul literar al lui Velea nu a fost marcat de oareşice moment spectaculos, în sensul vreunei apariţii editoriale (să zicem) care să rupă gura târgului. Dimpotrivă, evoluând într-o discreţie pe care, personal, o consider nedreaptă, dar specific provincială din nefericire, şi-a construit cu meticulozitate de bijutier individualitatea creatoare care, încet dar ferm, s-a constituit într-o operă literară complexă şi, fără îndoială, de valoare incontestabilă. Poet de mare profunzime lirică, eseist de forţă, filozof prin definiţie, cutez a spune, el fiind colaborator la „Revista de filozofie” condusă de Grigore Smeu... –, dramaturg, critic literar, iată că, mai nou, şi critic şi istoric de artă.

Aşadar, conţinutul noului volum semnat de Dumitru Velea, Ochiul şi mâna – puţintică parafrază la Ochiul şi lucrurile de Andrei Pleşu –, cu subtitlul Scrieri despre artă, nu mă mai miră în contextul celor spuse mai sus. Fiindcă de la Dumitru Velea, posesor al unui „depozit” de cultură generală sau de specialitate impresionant (reducând ideea la spaţiul umanist), te poţi aştepta la orice în sensul abordării de-acum cu un fel de nonşalanţă a oricărui gen de creaţie. Însă, trebuie spus imediat că, pentru cei care îi cunosc cât de cât opera, cartea de faţă va fi, totuşi, o surpriză datorată unui altfel de contact-receptare, prin intermediul unui altfel de mesaj al autorului, cu una dintre cele mai importante scrieri ale sale din ultimii ani.

Şi nu pot începe vorbirea despre această carte fără a semnala o subtilitate inteligentă, ca să nu-i spun „şmecherie simpatică” a autorului pentru a ne avertiza despre felul cum se pune problema şi, mai ales, din ce unghi trebuie văzute şi pritocite lucrurile pentru a „cădea” pe frecvenţa emisiei mesajului său. Deci, ce face ? Renunţă la un Cuvânt înainte lămuritor despre ce şi cum se petrec lucrurile în interiorul cărţii (care ar fi prins bine unei anumite categorii de cititori), şi foloseşte nu mai puţin decât trei „motto”-uri citându-i pe Jung (din Viaţa de dincolo de moarte), Eminescu (din Miron şi Frumoasa fără corp) şi Trakl (Georg) (Primăvara sufletului). Este un avertisment-deschidere spre tematică şi, mai ales, spre modalitatea de abordare a ei...

Aşadar, având în vedere tematica, în mod normal volumul este construit pe mai multe planuri, dominator rămânând până la urmă cel al biografiilor, indiferent că este vorba despre persoane

Cărţi, cronici, autori

359

fizice-artişti sau despre Teatrul Dramatic „Ion D.Sîrbu” din Petroşani... Cu această excepţie, cartea este dedicată în întregime unor artişti plastici din Valea Jiului care, în timp, şi-au dovedit harul şi valoarea prin creaţia lor, ea fiind, concomitent, şi o contribuţie extrem de interesantă şi importantă la fixarea în timp şi spaţiu a unor valori autentice trăitoare pe aceste meleaguri. Cu un foarte bun simţ al esteticului, condimentat cu respectuoase consideraţii perfect mulate pe „subiectul aflat sub tratament”, Dumitru Velea scotoceşte, află, analizează şi circumscrie în patrimoniul artistic naţional opere de artă plastică altfel supuse pericolului iminent de a cădea pradă uitării treptate şi-apoi definitive. Din acest unghi privite lucrurile, avem de-a face cu un act de autentică responsabilitate civică şi cultural-patrimonială. Fiindcă, din nefericire, şi aş păcătui să nu o spun: provincia rămâne provincie şi, pentru a-şi dovedi... existenţa (indiferent de domeniu!) ea, prin reprezentanţii săi – domeniul nici nu mai contează! – trebuie să poarte lupte grele şi cu sine, dar mai ales cu... centrul (Bucureşti) sau chiar „centre mai mici – Timişoara, Cluj, Iaşi, Craiova... Cred că exact în acest context trebuie privită problema şi purtată întreaga discuţie despre carte; cu atât mai mult că însuşi Velea are din când în când grijă să sugereze chestiunea în cauză, chiar dacă nu totdeauna o face direct... Iată, deci, ideea enunţată mai sus şi concretizată doar cu alte cuvinte de Dumitru Velea: „Umilitatea pictorului până la a-şi refuza o expoziţie personală” (p. 7), acţiune care nu se petrece, deşi ar fi pe merit, fiindcă, notează el mai departe, „Există o clipă când un om poate fi străfulgerat de o trăire numenală, iar gradul de intensitate al acesteia îl determină, răsturnat din adâncuri, pentru totdeauna” (p. 9).

Adevărul este că, odată intrat în atmosfera cărţii, se produce un ciudat sentiment de labirint, fapt care obligă cititorul să ţină permanent contactul cu... ghidul... Ariadna (Velea, în cazul nostru), tocmai cu scopul de a împărtăşi soarta lui Teseu... Pentru că textul nu este o descriere sec-enciclopedică – deşi, păstrând proporţiile, cartea este, totuşi, o combinaţie dicţionar-enciclopedie – ci o scriere adeseori romanţată, dar mereu încărcată de problematici sociale cu

Discobolul

360

destule nuanţări/condiţionări politice, economice, şi chiar administrative, ca să nu mai vorbim de cele de creaţie. Velea ne convinge cu argumente solide că artiştii plastici din Valea Jiului nu sunt cu nimic mai prejos decât oricare alţii, din oricare alt colţ al ţării sau al lumii, pentru a putea fi încadraţi în cutare curent artistic. El are tot timpul grijă să reliefeze şi să exploateze în aşa fel elemente existenţial-umane ale artiştilor „din Vale”, încât, odată intraţi în atmosfera respectivă să participăm alături de el la trăiri care ne amintesc de câteva elemente heideggeriene... „Căutăm, spune Heidegger, realitatea operei de artă pentru ca să aflăm realmente acolo arta care este cuprinsă în ea.” (Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Univers, 1982, p. 52., trad. Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În mod evident, Dumitru Velea are în vedere acest adevăr nu doar pentru a-şi crea o bază de analiză, ci pentru a forţa adevărul recunoaşterii de către oricine a valorii „biografiaţilor” săi. Aceştia, adică personajele cărţii, la urma urmei, sunt cei care de-a lungul multor ani, sub orânduirea socialistă, au reuşit – numai ei şi Dumnezeu cunoscând cu ce sacrificii – să formeze o grupare (Filială a U.A.P. din România mai apoi) care, prin creaţii de certă valoare, a proiectat zona Văii Jiului în contextul artei plastice patrimonial-naţionale.

Sigur, ar fi nepotrivit să vorbim despre o avalanşă de plasticieni în Valea Jiului şi cu atât mai riscant ar fi ca, referitor la carte, să inducem ideea unei adevărate şcoli de pictură, dar se poate afirma în voie despre câteva nume reprezentative nu doar la nivel de zonă. Exact aceasta o face Velea explicând într-o manieră moderată, dar convingătoare, rostul şi rolul celor al căror produs spiritual este arta vizuală. Un fapt extrem de important îl constituie succedarea generaţiilor de pictori într-un spaţiu geografic, social şi existenţial de o duritate adesea nepricepută la adevăratele sale dimensiuni de către unii. În aceste condiţii, în decursul istoriei – inclusiv sub comunism – în „Vale” s-a făcut artă, iar rostul acestei scrieri este, între altele, de a demonstra realitatea palpabilă că acolo valoarea artei plastice este un element în plus al valorii umane, al celor care, după ieşirea din şut, pot şi ştiu să creeze frumosul pe pânză sau cu dalta şi ciocanul, dacă vorbim despre sculptori...

Pe rând, folosind un ton moderat, ceea ce presupune un discernământ atent din partea autorului, facem cunoştinţă cu o lume care ia, pe nesimţite, forma ineditului, a fabulosului chiar, o lume în

Cărţi, cronici, autori

361

care Velea are grijă să proiecteze lumina harului celui care o locuieşte, căruia îi cedează câte puţin (până la arderea definitivă) din valoarea spiritului său. De altfel, titlurile (sau capitolele cărţii) ne introduc fără menajamente în atmosfera vieţii artistului şi a artisticului: VICTOR SYLVESTER, între umilitate şi tripticul soarelui; IONUŢ GÂBROVEANU. Lumea poate să fie un buchet de flori; CRISTIAN SERGIU IANZA şi bisericile cosmice; ION CÂRJOI: Am o foame permanentă de absolut şi o nestinsă sete de albastru; IOSIF TELLMAN – un geometru între vestale; ION LICIU. Drama: şi ce i se va da, i s-a luat; IOAN MEDRUŢ. Forme sculpturale aruncate în spaţiu; DORU ROMAN. Peisajul ca mediu pentru lumină; LADISLAU SCMIDT, cel cu mâna de aur. La curţile vieţii cu mâna de aur... Nu întâmplător, am lăsat la urmă pe un component al acestui florilegiu artistic... Este vorba despre unul dintre cei mai valoroşi caricaturişti ai momentului; iar când spun moment, am în vedere exact stricta actualitatea, ION BARBU, căci despre el este vorba, fiind – şi nu e forţare a lucrurilor – cel care este port-drapelul caricaturisticii politice româneşti actuale. Incisivitatea şi dialogurile dintre personajele desenelor sale îi asigură creaţiei lui individualitate, valoare incontestabilă şi, în acest fel, perenitate...

Pe de altă parte, dar fără a părăsi contextul, şi biblic vorbind, după ce i-am dat Cezarului (Văii Jiului) ce i se cuvenea, ar fi nedrept să nu completez cu faptul că, prin forţa împrejurărilor (motivele nu contează), o parte dintre cei cuprinşi şi comentaţi în această carte, fie că mai trăiesc şi creează acolo, fie că doar şi-au început în „Vale” viaţa artistică, acum aflându-se în alte părţi ale ţării, ei rămân „datori” unei experienţe existenţiale unică în felul ei; sau cazurile în care, fiind născuţi pe alte meleaguri, unii dintre plasticieni, au avut de-a face, în sensul pur şi frumos al cuvântului, cu Valea Jiului, care le-a şi marcat într-un fel sau altul viaţa... Iată-i, în ordinea din carte: pictorul Victor Sylvester s-a născut în localitatea Petriceni, judeţul Covasna; pictorul Ionuţ Gabroveanu s-a născut la Băileşti, în Oltenia; pictorul Ion Cârjoi, s-a născut în localitatea Tismana, judeţul Mehedinţi; Iosif Tellman s-a născut la Braşov; Ioan Medruţ s-a

Discobolul

362

născut la Deva; Doru Roman s-a născut la Tulgheş, actualmente judeţul Harghita... Ei au creat şi unii mai creează opere de artă fără de care, necondiţionat, în istoria artei plastice româneşti ar exista un inexplicabil gol.

Deci, Dumitru Velea, prin volumul Ochiul şi mâna, nu numai că acoperă acest „gol”, dar şi ridică creaţia artistică a celor „din Vale” la rangul de valoare reală şi necesar-integrantă în istoria artei plastice româneşti. Dacă acesta a fost gândul secret al autorului, poate fi liniştit: după credinţa mea, efortul său este o reuşită deplină, volumul fiind o indiscutabilă contribuţie la punerea în valoare a unor individualităţi artistice...

VÂNTUL DE SUS, VÂNTUL DE JOS (poeme), Craiova,

Editura Sitech, 2005 „Avalanşa” de cărţi publicate de Dumitru Velea din 1990

încoace, poate fi interpretată (şi) ca un gest de răzbunare faţă de frustrările la care fusese supus în anii ceauşismului. Nu încerc o explicaţie de pe poziţia unuia care să-l absolve de acest… păcat (al cantităţii scrierilor de după ’89), ci o incursiune detaşată într-un peisaj psiho-artistic şi chiar social, căruia filozoful Velea i-a fost victimă prin forţa împrejurărilor. Aşadar, formaţiunea sa intelectual-filozofică, având şi un caracter mocnit-recalcitrant, iar acest adevăr s-a putut constata în articolele şi studiile publicate în Revista de Filozofie de-a lungul anilor, nu i-au adus poetului mari foloase. Dimpotrivă… Pentru că lirica sa, creaţia sa în general, a fost de tipul celor care puneau probleme, care dădeau posibilitatea interpretărilor de tot felul, inclusiv de nuanţă mistico-biblică, fapt greu de ingurgitat de o ideologie instalată rigid în antedecembrismul comunist dominator.

Poate plătind un anume tribut acestei veridicităţi, Dumitru Velea continuă să fie, pentru cei mai mulţi dintre cititorii săi, un poet destul de greu accesibil, lirica sa, metaforizată până la limita superioară a perceperii şi asimilării, având şi suficiente ramificaţii sau măcar rezonanţe prin meandrele filozofiei. I s-a pus chiar eticheta de „poezie ermetică”… De aceea, consider că, pentru a-i „intercepta” mesajul, este nevoie de un anumit nivel de cultură poetică a lectorului, evident, un nivel peste medie pentru ca receptarea să aibă calitatea dorită de autor.

Cărţi, cronici, autori

363

Aceste chestiuni sunt absolut valabile şi pentru acest ultim volum al său, intitulat, bineînţeles tot… metaforic, VÂNTUL DE SUS, VÂNTUL DE JOS, având, în majoritatea poemelor, trimiteri aspre, ca să nu le spun chiar dure, spre o încrengătură uman-degradantă cu toate consecinţele sale asupra mersului lucrurilor. Exemplele apar aproape instantaneu: „Şarpele se pierde printre marile ziduri/ caută răcoarea de sub piatra statuii zeieşti,/ precum cândva pe a pomului veşnic înfrunzit;” (Care să fie mărul gloriei ?, p. 6). Şi în acest volum, poetul revine la un simbol deja consacrat în opera sa, şarpele, şi „rolul” său în evoluţia fiinţei umane după evadarea sa în păcatul originar: „Şarpele care împleteşte strămoşii pe toiag/ a ajuns cu capul sub mâna osoasă/ a ultimului bătrân”(…)(Gemeni, p. 19), sau această subtilă aluzie la simbolul în discuţie: „Stâlpului cu şapte feţe/ i-au făcut şapte scobituri/ (…)Fiii veniţi din şapte părţi” (De şapte ori împărţit, p. 21). Se subînţelege că „şapte” are (şi) semnificaţia unui balaur cu şapte capete din basmele româneşti… De altfel, şi oarecum în alt registru ideatic, Dumitru Velea se „complace” în a aduce în prim-planul creaţiei sale, cu precădere lirice, atmosfere transferate din lumea basmului şi a legendei, precum în versurile: „Drumul are răscruci,/ funia, noduri cu pene;/ cercul aleargă pe ele,/ duhul să-l depene.// - Aruncă-l înapoi,/ să nu te stăpânească duh,/ spune-i povestea/ şi stăpâneşte-l tu!” (Drumul, p. 32); este, de fapt, o latură des întâlnită în creaţia autorului, atât în poezie cât şi în teatru unde suprapunerea celor trei planuri – fabulos-legendar-real – constituie o trăsătură specifică, o particularizare a operei sale. Important este că aceste filoane sunt explorate şi exploatate cu iscusinţă şi cu rezultate dintre cele mai interesante şi importante. Ba, printr-o prelucrare minuţioasă, el le dă, nu rareori, dimensiuni valorice noi…

Dar, pentru că nu e locul şi nici momentul unei analize mai ample, şi în contextul celor spuse ceva mai înainte, voi cita în întregime, pentru ilustrarea şi mai pregnantă a celor afirmate deja, dar şi pentru frumuseţea şi adâncimea mesajului, poemul Legare de mort: „pe stâlpul cui, doamne,/ s-a înfăşurat şuviţa de păr ?/ de

Discobolul

364

tâmpla cui s-a tăiat,/ de s-a prins la capătul lui ?// -Ridică-te şi lasă-mă să joc/ cu pletele prin soare şi ploi!/ -Apleacă-te cu faţa spre mine/ să-ţi mângâi părul, să te dezleg!// Fără să ştie sunt legaţi/ cu braţele de-acelaşi corp,/ şi fără să se vadă sunt/ ca ochii pe aceeaşi faţă.” (p. 59).

Această nouă apariţie editorială semnată de poetul Dumitru Velea, se înscrie cuminte pe linia tot mai valoroasei sale creaţii, îmbogăţind zestrea lirică a literaturii contemporane. Fiindcă autorul este unul dintre tot mai puţinii supravieţuitori loiali poeziei de valoare, unul dintre acei pentru care responsabilitatea în faţa actului creaţiei, a cititorului de fapt, este o prioritate.

TĂMÂIE, MAMĂ, TĂMÂIE, - plângerile reaîndurătoarei

mame, Bălaşa, Craiova, Editura Sitech, 2005. Nu sfătuiesc pe nimeni să citească această nouă carte de

versuri semnată de Dumitru Velea, înainte de a conştientiza că are de parcurs una dintre scrierile care năvălesc spre psihicul cititorului cu o forţă – aş zice de nestăvilit...

De aceea, pentru a recenza o asemenea carte, înseamnă, implicit, a fi conectat deplin-sufleteşte la simţămintele autorului până la a te confunda – dacă nu e prea mult spus – cu trăirile acestuia vizavi de momentul unic al unei despărţiri definitive de cea mai importantă fiinţă pentru oricare dintre noi – mama. Însă, cu alte cuvinte, ar fi vorba despre încercarea de... violare a unui spaţiu ideatic sacru pe care, într-o accepţie ceva mai constrâns-prozaică, îl numim „relaţie mamă-fiu” greu definibilă în toate ramificaţiile şi valenţele sale şi, cu atât mai greu, accesibil-descriptibilă, ea fiind atât de bine „baricadată” de sentimente, încât, venind de dinafara sa, forţând la urma urmelor lucrurile, gestul ar putea fi considerat o intervenţie blasfemică.

Acest gând m-a urmărit multă vreme şi, din acest motiv, diferit de alte cărţi ale lui Dumitru Velea, despre care am mai scris, de această dată am purces foarte greu la... drumul unei prezentări-recenzii..

Privită ca un tot, cartea este un fel de monolog al celei dispărute, preluat de poet şi prelucrat de către acesta printr-un inedit proces de substituire, sau, mai corect spus, autorul se erijează în cronicar-purtător-de-cuvânt al defunctei. Ciudată, riscantă şi grea postură! Cu atât mai mult că Dumitru Velea nu o (poate) face cu

Cărţi, cronici, autori

365

detaşare, ci ne face să simţim vers de vers bocetul perpetuu pe care autorul nu reuşeşte să-l camufleze şi, bănuiesc, nici nu doreşte, tocmai pentru a crea atmosfera adecvată transmiterii mesajului său pronunţat subiectiv, dar fără a neglija latura artistică. Grămada de metafore, figuri de stil şi simboluri – de altfel specifice liricii lui Dumitru Velea – întăreşte acest adevăr... Evident (?) – iar acest lucru îl onorează pe poet ca român ce este, evenimentul ca atare se petrece într-un spaţiu localizat fără nici un dubiu: „A căzut o stea/ şi-a retezat capul păsării în somn,/ ca un brici.” (Să n-adormiţi, copiii mei!, p. 37), sau: „Un lemn de viţă de vie/ să-mi sădiţi la cap(...)” (Poate, p. 69), spaţiu care, vrem-nu vrem, ne duce gândul spre unul dintre cele mai frumoase şi mai... româneşti balade, Mioriţa. Străduinţa sa de a-i comunica simplu şi omeneşte cititorului materializarea forţei destinului, îmbracă deseori forme poetice cu ajutorul cărora, imaginativ, ne transformăm în receptori fideli ai mesajului transmis nouă aproape cu violenţă: „Faptele mele (decretează mama dispărută prin gura poetului) se apropie de sfârşit,/ cuvintele abia îmi mai vin pe limbă,/ nici o povaţă, nici unsemn cu mâna,/ nu voi putea să mai fac.// Ce am avut de spus – înţeleg acum –/ v-am spus când v-am născut,/ restul este călătorie a ţărânii/ prin ţărâna drumului.// În curând n-o săvă mai întrebaţi,/ dacă mi se aude vocea,/ şi urmele de pe ţărână/ mi le-a şters vântul şi cărat ploile.// N-o să mai ştiţi unde am fost,/ ci doar unde sunt,/ n-o să mai vedeţi nici umbra,/ deşi o să stau în preajmă ca umbră.// Şi, ajunsă cu mâinile goale,/ atât aş vrea să vă las,/ lumina din ochi, dată de Domnul,/ să vă ocrotească pasul şi somnul!” (Şoapte din urmă, p. 56). Am citat întreaga poezie, fiindcă mi se pare a fi cea care dă cu exactitate indubitabilă trăirile autorului în toată cuprinderea lor circumscriindu-le în panteonul mereu-aducerii-aminte. E o poruncă, o rugăminte, un bocet abia intuibil şi un testament al demnităţii în faţa inexorabilităţii destinului, al vrerii divine în ultimă instanţă. Repet: acest poem este, cred, esenţializarea, unitatea de măsură a întregii cărţi şi a transmiterii mesajului uman-artistic într-un rotund asupra căruia orice intervenţie i-ar atenua valoarea.

Discobolul

366

Acesta este şi motivul pentru care revin spunând: nu-ştiu de ce, dar am senzaţia, poate nelalocul ei, că, despre o asemenea carte este greu să spui/ să scrii cuvinte care să o apropie mai mult de mintea şi sufletul cititorului. Ea trebuie citită. Neapărat. Dar cu sentimentul că pătrunzi într-un fel de altar în care eşti obligat să asişti la ritualul împlinirii preceptelor biblice, a conştientizării acute de voinţa şi puterea lui Dumnezeu.

SCRIERI DESPRE GARY, Petroşani, Editura Fundaţiei

Culturale „Ion D.Sîrbu”, 2005. Cred sincer că Dumitru Velea este singurul scriitor care s-a

ocupat în mod constant, obiectiv şi meticulos de biografia şi de opera lui Ion D. Sîrbu. Aproape de fiecare dată, cu fiecare carte nou-publicată şi dedicată autorului atâtor cărţi de proză şi/ sau de dramaturgie care ne-au acaparat prin forţa mesajului lor tematic şi artistic, Dumitru Velea ne-a prezentat o ipostază cât de cât inedită a „subiectului” său. Regretul meu, şi uimirea, ca să zic aşa, este că, ori de câte ori am găsit comentarii despre I.D. Sîrbu în vreo revistă, niciodată n-am dat (cel puţin eu) de vreo trimitere oricât de firavă la cărţile publicate de Dumitru Velea despre autorul celebrei parabole Arca Bunei Speranţe, sau a volumului de nuvele Şoarecele B şi alte povestiri (ca să dau doar două exemple din opera scriitorului…). De fapt, ca să merg cu sinceritatea până la capăt, mă revoltă această ignoranţă pe care nu o găsesc prin nimic şi nicicum explicabilă; în realitate, se practică în continuare un mod/o politică de marginalizare a provinciei, a scriitorilor din provincie care nu au cum să existe şi să creeze valori… citabile. Mă rog...

Din nefericire pentru acei infatuaţi/ignoranţi care, în majoritatea lor covârşitoare nu sunt cu nimic mai presus decât majoritatea… necitaţilor, trebuie să spun că (şi) această nouă apariţie editorială se înscrie în rândul scrierilor de indiscutabilă valoare documentară; sunt reproduse facsimiluri, declaraţii, adeverinţe, acte diverse – toate, sau aproape toate fiind inedit scoase la lumină prin perseverenţa şi încăpăţânarea lui D. Velea, tocmai pentru ca cititorul, lumea iubitoare de literatură, să afle cât mai mult despre viaţa şi opera celui care a reuşit să traverseze cu verticalitate morală încercarea, deseori disperată, a securităţii de a-i „închide gura”. Acest aspect, dar şi altele sunt reliefate în mod constant şi pregnant de D.V. în această carte pe care aş îndrăzni să o consider o bio-

Cărţi, cronici, autori

367

bibliografie de mai are întindere. Dumitru Velea ar putea-o realiza, şi ar fi în folosul istoriei literare.

Volumul – cu o prezentare grafică a copertei excelent realizată – se deschide cu un preambul/cuvânt înainte al autorului intitulat Ion D.Sîrbu – un Iov al epocii comuniste, titlu care elimină parcă orice fel de alte comentarii. Dar din care citez: „În singurătatea sa, când paginile nu i-au mai cuprins rostirea, lăsa cuvintele să plece prin pereţii întunericului epistole spre prietenii: Horia Stanca, Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, Ion Vartic, N.Carandino, Sergiu Al-George ş.a. (p. 13). Însă, nu cred că e potrivit să extind comentariul prea mult, fiindcă avem în faţă o carte care doar prin lectură poate fi percepută la valoarea şi importanţa sa; pentru incitare, pentru invitaţie la lectură, e suficient, cred, să adaug aici câteva titluri din cuprins: Despre curbura dramatică, O dimensiune carnavalescă a lumii, Ion D.Sîrbu şi Arca vieţii, Frescă sau întrebare la despărţire, Scriitorul minerilor sau conştiinţa noastră morală, Ion D.Sîrbu cu legea morală în sine şi cerul axiologic deasupra, Din tărâmul nobilelor umbre etc.

Deşi de dimensiuni reduse (nici 200 de pagini), cartea este o contribuţie extrem de importantă la construcţia corectă a istoriei noastre literare, în primul rând deoarece conţine informaţii cel puţin interesante şi, ziceam, inedite. Este meritul lui Dumitru Velea că a ştiut să le dea această alură…

Discobolul

368

GABRIELA CHICIUDEAN

Literatura română, un „copil-problemă”

Înscrisă pe linia studiilor dedicate postculturii, alături de mai vechile sau mai noile demersuri ce ţin de fenomenul receptării artei, cum ar fi de exemplu Canonul occidental al lui Harold Bloom, Sfîrşitul istoriei şi ultimul om a lui Francis Fucuyama, In Bluebeard’s Castle: Some Notes Towards the Redefinition of Culture a lui George Steiner, Teoria Literaturii a lui Stephane Santerres Sarkani etc., Eugen Negrici1 aduce în prim plan, dintr-o altfel de perspectivă, probleme legate de receptarea literaturii române, de restrîngerea sferei de interes pentru aceasta.

Evitînd din start căile bătătorite care ar genera clişee, stereotipii – căi impuse de istoricii clasici ai literaturii – ocolind, de asemenea, liniile puternic subiective sau noile tendinţe de „revigorare” a literaturii realizate prin deplasarea interpretării spre zone din afara artisticului, spre psihologic, fiziologic, mitic-religios, istoric, ştiinţific, folcloric etc., criticul şi istoricul literar Eugen Negrici îşi propune să-şi lege demersul analitic de noile teorii ale imaginarului şi ale mentalităţilor.

Revendicată ca parte componentă a istoriei mentalităţilor şi, în acelaşi timp, insistînd pe propria independenţă, teoria imaginarului erupe în toate domeniile, atît ştiinţifice, cît şi politice şi mai ales culturale. El este solicitat de mai multe discipline, cum ar fi: istoria religiilor, istoria artelor şi a literaturii, istoria ştiinţelor, istoria istoriei, istoria ideologiilor, istoria mentalităţilor şi antropologia istorică.

1 Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008

Cărţi, cronici, autori

369

Teoria imaginarului, o tehnică pe un suport special care abordează ceea ce este deja valorizat, valoarea fiind dată de intuiţie, de practică, de simţirea fenomenului artistic, este o teorie interdisciplinară, care pleacă de la literatura comparată şi îşi ia elementele din descendenţa lui Jung (inconştientul colectiv şi arhetipurile), din teoria miturilor, din sociologia artei, din teoria mentalităţilor, ia din psihologie formarea şi structura imaginii, din hermeneutică ia sfera problematizării şi mai ales viziunea asupra cercetării, preia mult din fenomenologia care este încă actuală şi funcţionabilă, ia din semiotică semnul şi imaginea şi aşa mai departe. Luate toate sub umbrela ei, a rezultat o teorie multidisciplinară, o direcţie de sinteză ce încearcă să unească fărîmiţatul cîmp al metodologiei moderne.

Şi chiar dacă nu există reguli precise în domeniul imaginarului, există, totuşi, o logică, iar istoria imaginarului este una dintre cele mai sigure căi de pătrundere spre profunzimea spiritului uman, care deschide noi perspective de abordare a fenomenului cultural.

Şi cum o cercetare riguroasă presupune o stabilire a cadrului social istoric şi politic în care a luat naştere, în cazul nostru cultura şi indirect literatura, Eugen Negrici face acest lucru apelînd nu cum am fi obişnuiţi, la istorie sau la sociologie, ci la istoria mentalităţilor, combinată cu mitologia. Astfel, cum statul român s-a cristalizat în jurul ideii de independenţă şi a fost înconjurat mereu de imperii agresive, acesta a fost perceput de mentalul colectiv ca fiind veşnic pîndit de primejdii majore.

Această istorie dramatică, cu mai multe momente de „disperare” decît de „sublim”, cum le numeşte autorul, cu o stabilitate temporară în privinţa evoluţiei sociale, a generat, în toate planurile sale, politic, ideologic, istoriografic ş.a., apariţia şi revigorarea miturilor, „a ecourilor şi a aşchiilor de mit”, şi nu a oricărui fel de mit, ci a unei constelaţii de mituri ale primejdiei. E vorba, mai exact, de mitul „Cetăţii asediate” şi de cel al „Paradisului pierdut”. De-a lungul timpului, numeroasele crize şi drame provocate

Discobolul

370

de procesul de evoluţie a societăţii, schimbarea majoră a valorilor, uneori brutală, dar şi dezamăgirile politice şi economice multiple au permis ca, pe lîngă miturile primejdiei, dublate de spaimele, neîmplinirile, frustrările colective, să apară miturile compensatorii.

Cu o astfel de istorie a „dezamăgirilor, a marilor prăbuşiri, a pericolelor şi rupturilor care desfundă izvoarele imaginarului”, foarte bine ilustrată în producţia literară, fiinţa noastră naţională s-a născut greu şi seamănă cu un firav „copil-problemă”, cu o creştere dureros de înceată, istovit de bolile copilăriei. Mai mult, înconjurată de o constelaţie de mituri legată de fragilitatea fiinţei naţionale, producţia literară, la rîndul său fragilă, născută greu şi cu multă întîrzîiere, nu poate fi decît plină de „mistificare şi camuflaj” sau de „iluzionare”.

Împărţită în două mari părţi, Impulsul protector şi Impulsul compensator, Iluziile literaturii române a lui Eugen Negrici urmăreşte, într-o primă etapă, imaginea literaturii şi a literaţilor generată de sentimentul primejdiei, după care, în ce-a de-a doua etapă, caută viziunile asupra lumii născute din impulsul compensator al „sentimentului vacuităţii şi a frustrării”, atît în tendinţele generale ale literaturii, cît şi în istoriografie, încheind cu reflecţii aupra literaturii române, plecînd de la Istoria... lui Eugen Lovinescu.

Urmăriţi într-o anume ordine, numeroşi scriitori au devenit eroi civilizatori, călăuze, „părinţi întemeietori”, oameni ai providenţei, „directori de conştiinţă”, în funcţie de necesităţile societăţii în mijlocul căreia au vieţuit. „Stăpîni de clan” sau „protectori”, scriitori tabuizaţi, recuperaţi uneori cu greutate şi apoi „zeificaţi”, toţi au contribuit la formarea unui anume tip de mental colectiv, lucru ce a condus, în literatura română, la idealizarea unor perioade şi la supralicitarea unor „generaţii de creaţie”.

Literatura veche, literatura scrisă în comunism, clasicismul, romantismul, modernism, postmodernism, onirism, balcanism, iată cîteva curente şi direcţii, care alături de viaţa şi mai ales opera unor scriitori sînt „purecate” cu multă luciditate, analizate pro şi contra, scoţîndu-li-se în evidenţă punctele slabe – datorate orientărilor existente în epocă, fie, mai nou, exagerărilor şi tendinţei tot mai puternice de „reînnoire”, de „primenire” a receptării prin orice mijloace –, dar şi părţile bune, atîtea cîte sînt, pe care ar trebui să se insiste la ora actuală.

Introducînd în ecuaţie probleme legate de istoria mentalităţilor şi de teoria imaginarului, problemele imaginarului

Cărţi, cronici, autori

371

mitic şi urmările prezenţei sale permanente în mentalul social, Eugen Negrici oferă o viziune curajoasă, dură dar realistă, asupra lumii literare de pînă acum. Distrugînd „mitul” existenţei unei „logici evolutive”, autorul Iluziilor... scoate în evidenţă acel „vuiet magmatic al miturilor” ce urcă din adîncuri la orice perturbare socială. Literatura română caută mereu înspre trecut, înspre o „Vîrstă de aur”, spre miturile compensatoare pe care le reînvie. „Accelerările de ritm, modernizările rapide, bine intenţionate, dar precare, recuperările viforoase, imitaţiile superficiale, dar cool, fiţele de tot soiul ce se repetă, tot simetric, în anumite faze ale tranziţiilor /.../ dau la noi un prestigiu nemeritat încropelii şi noului, amînînd efortul de aprofundare”.

VASILE MOGA

Leul din Betleem

Am primit de la Timişoara prin bunăvoinţa d-lui Prof. univ. Dan Negrescu, volumul intitulat Apologie şi rânduială, apărut în Seria „Colecţia cărţilor de seamă” (Ed. Paideia, Bucureşti, 2008), carte datorată unuia dintre cei mai importanţi autori latini de patristică, Sf. Ieronim-Eusebius Hieronymus (347- 420) supranumit Leul din Betleem (leul era considerat un simbol benefic, mesager dumnezeesc, însoţitor al sfântului, n.n.)

Ne permitem ca înainte de a discuta pe marginea acestei scrieri să spunem câteva cuvinte despre cel care s-a îngrijit de traducerea textului, profesorul Dan Negrescu, filolog, latinist de marcă. Domnia sa este un intelectual de elită al oraşului de pe Bega, cu o recunoscută activitate ce a depăşit stricta specialitate şi carieră didactică universitară, un scriitor prezent mereu în librării. Să amintim că a publicat mai multe cărţi de autor (pe care mi le-a trimis cu gentileţea ce-l caracterizează) dintre care Trilogie imperială, Raport către starea na(ra)ţiunii, Romanul lui Constantin etc., sunt ancorate în realitatea timpurilor pe care le trăim. S-a aplecat cu pasiune, acribie ştiinţifică şi spirit critic asupra vieţii şi operei (operelor, n.n.) câtorva dintre corifeii părinţi de limbă latină adică ilustre nume ale literaturii creştine incipiente cărora s-a dedicat, între atâtea altele, o carte intitulată Patristica Perennia (Ed. Universităţii de Vest Timişoara, 2004). Volumul aduce în atenţia cititorului avizat portretele şi creaţia lui Tertulianus, african de origine care a atins, între altele, problema moralităţii şi a sufletului creştin, Minucius Felix, cu un excelent dialog (imaginar) între un creştin şi un păgân, Cyprianus cu paginile despre unitatea Bisericii, Aurelius Ambrosius

Archaeologica

373

– despre simbolurile paradisiace, Aurelius Augustinus (Sf. Augustin) – despre simbolicele cetăţi, rugăciune, cuvânt ori tăcere, şi nu în ultimul rând Sf. Ieronim cel care a respins în scrierile sale vulgaritatea şi decăderea prin exces a condiţiei umane.

Se va ridica în mod firesc o întrebare: cine a fost Ieronim cinstit de către Biserică la data de 15 iunie?

Ieronim (forma latină Hieronymus), trăitor la cumpăna dintre veacurile IV-V s-a născut în localitatea dalmaţiană Strido, într-o familie creştină bine poziţionată din punct de vedere material. Acest fapt i-a permis să studieze la Roma unde a aprofundat latina şi greaca. A urmat, ca şi alte figuri reprezentative ale patristicii, vezi între altele cazul lui Ioan Cassian pornit din Scitia Minor, multe călătorii în Gallia şi în Orient unde şi-a întărit credinţa trecând prin locurile străbătute anterior de apostolii Mântuitorului.

Revenit la Roma (382-385), începe, în vremea papei Damasus, traducerea în latineşte a Bibliei (Vulgata), iar după decesul papei părăseşte capitala Imperiului cu destinaţia Betleem, loc în care pune bazele unei mănăstiri pentru bărbaţi şi trei pentru femei (din nou să-l amintim pe „scitul” Ioan Cassian, contemporan cu Ieronim care la Massalia a întemeiat două mănăstiri, fiind considerat „părintele” vieţii monahale din apusul Europei). Aici la Betleem, Ieronim aprofundează limba ebraică ceea ce îi va permite să înţeleagă „dedesubturile” Vechiului Testament în lumina conceptului „veritas hebraica”. Este autorul unor lucrări între care amintim Despre bărbaţi iluştri şi alte scrieri, Dialog împotriva luciferinilor sau Pilduitoare vieţi de eremiţi, traduse şi comentate de harnicul Dan Negrescu, volume editate de aceeaşi Casa de presă Paideia.

După această paranteză necesară înţelegerii personalităţii Sfântului Ieronim să ne oprim asupra volumului de care ne ocupăm.

Creaţia ieronimiană Apologie şi rânduială se compune din două segmente distincte.

Primul intitulat Împotriva lui Vigilanţiu (scrisă în anul 406) reprezintă o polemică ironică la adresa blasfemiilor şi rătăcirilor lui Vigilanţiu din Gallia, ale cărui porniri împotriva Bisericii (din care făcea parte) sunt condamnate virulent de „stridonez”care îi combate, rând pe rând, alunecările spre erezie atunci când se referă la inutilitatea prezenţei moaştelor, a simbolului luminii şi a lumânărilor,

Discobolul

374

la veghea de noapte, la sprijinul şi dărnicia pentru cei săraci etc. Plin de vicii lumeşti pe care Ieronim i le semnalează, Vigilanţiu devine în opinia „leului din Betleem” Dorminantius (cel care doarme, cel neglijent) adept al ereziilor cu care se confrunta în epocă creştinismul (arianism, montanism, maniheism ş.a.), fiind, ca şi alţii de teapa lui, „un câine turbat împotriva lui Christos” (expresia îi aparţine lui Tertulian, şi el apărător al creştinismului împotriva ereziilor vremii sale). Întreaga atitudine a celui admonestat îi repugnă lui Ieronim care încheie astfel „eu îl ponegresc cu acelaşi rost cu care el îi sfârtecă pe apostoli şi martiri”.

Pentru oricine s-a aplecat asupra începuturilor monahismului răsăritean, pustiurile Egiptului (şi a altor teritorii din Siria, Bitinia etc.) şi apariţia vieţii monahale (întemeiată de Sf. Antonie cel Mare şi de alţi pustnici – necesar a se vedea Patericul considerat „cartea cea mai realistă din toată literatura monahală a Răsăritului” – expresia aparţine IPS. Bartolomeu Anania în predoslovia la ediţia tipărită de Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia cu binecuvântarea IPS Andrei, Alba Iulia, 2003) reprezintă un punct de referinţă în istoria Bisericii. În această oază de spiritualitate creştină au vieţuit şi scris o mare mulţime de călugări, ştiuţi şi neştiuţi, care au lăsat posterităţii numeroase „cuvinte de învăţătură”.

Un asemenea creştin s-a dovedit a fi fost Sf. Pahomie supranumit Tabenisiotul (292-348) ale cărui „Rânduieli” scrise iniţial în limbile siriacă şi greacă au fost „tâlcuite” în latineşte de Ieronim, după cărţile trimise la Betleem din Alexandria Egiptului.

Epistolele lui Pahomie „trecute în limba noastră sunt adevărate surse pe care cel care le citeşte trebuie să le bea mai curând de la izvoare decât din pâraie”.

Rânduielile monahilor de pe insula Tabenna (pe Nil) aparţin unui „bărbat cu har apostolic fiind inspirate lui Pahomie după ceea ce îi comunica un înger”.

Sunt de fapt o serie de norme (reguli) de care trebuia să ţină seama (şi să le însuşească spunem noi) cel care intra într-o mănăstire în aşa numitele sălaşe ale unui asemenea loc retras, de la noviciat şi până la „tunderea” întru călugărie.

Culegerea cuprinde trei segmente distincte: începuturile învăţăturii, învăţăturile şi hotărârile, în fine învăţăturile şi judecăţile stabilite prin revelaţie angelică de Pahomie (sub numele Pacomie

Archaeologica

375

este pomenit în calendarul catolic la 9 mai, iar în cel ortodox – Sf. Pahomie – 15 mai).

Ca într-un veritabil manual sunt înşirate reguli despre ascultare, cumpătare, mustrare, împotriva minciunii, sărăcia monahului, regula tăcerii, rolul rugăciunii în orele zilei şi nopţii, despre îmbrăcăminte şi încălţăminte, despre obiectele din chilia monahului, în fine despre învăţarea cititului şi scrisului.

Tâlcuirea în limba latină a acestui îndreptar al „soldatului lui Christos” s-a dovedit a fi necesară altor mii de călugări din occidentul şi orientul lumii romane, locul unde credinţa şi reprezentanţii acesteia, în cazul de faţă monahi şi monahii, îndeplineau cu stricteţe principiul „ora et labora” dovada că, în ciuda ereziilor, a alunecărilor de tot felul şi de ce nu a diferenţelor de opinii între bisericile apusului şi răsăritului, existau interferenţe, legături şi mai ales influenţe reciproce, fiecare în parte şi toate la un loc având drept finalitate întărirea credinţei.

Poate nu ar fi lipsit de interes ca viaţa monahală contemporană, aflată cel puţin în România într-o continuă dezvoltare, să se întoarcă la aceste izvoare spirituale duhovniceşti şi să se ridice la înălţimea celor care au lăsat posterităţii după inspirata expresie a profesorului Dan Negrescu, o bogată „patristica perennia”.

Varia

Revista „TRIBUNA” ne ţine mereu în tensiune în ultima vreme. Are rubrici din aproape toate domeniile culturii şi sunt substanţial susţinute. La Ordinea din zi, (în numărul 146 al culturalului clujean, din 1-15 octombrie, a.c.) Ion Pop ne propune o veche temă şi mereu nouă, aceea a circulaţiei cărţii româneşti în străinătate, prin articolul Din nou despre traduceri, care merită citit cu atenţie: „Problema traducerii şi difuzării literaturii române în străinătate este de mulţi ani, cum se ştie, dintre cele mai dezbătute. S-a scris şi se scrie mereu despre slaba, încă, prezenţă a cărţilor noastre peste graniţe, se fac comparaţii amare şi invidioase cu literaturile vecine, se aud lamentaţii, ies la suprafaţă cam aceleaşi complexe, oscilând între extrema unei autoflagelări deja mecanice şi stereotipe pe tema marginalizării, lipsei de competitivitate valorică, - şi cealaltă, a unui orgoliu ce aruncă, tot în virtutea unor inerţii, vina ignorării realelor valori româneşti pe seama îngâmfării, de data asta a culturilor mari, care privesc de sus şi neglijent spre mica provincie europeană care suntem. Obsesia de a fi tradus în limbi de circulaţie, absolut firească de altfel, nu e nouă nici ea. A fi cunoscut «la Paris» a fost idealul multor scriitori ai modernităţii noastre, iar mai aproape de noi, sub

regimul comunist, rubricile de «prezenţe româneşti peste hotare» căpătaseră statut de permanenţă în periodice importante de specialitate, trădând aceeaşi febrilă preocupare. Ba se ajunsese, cum se ştie, şi la afişarea unor false «prezenţe», precum cea a «operelor» genialului tovarăş Nicolae Ceauşescu, promovate zgomotos, dar fără niciun ecou în mediile (ne)receptoare... Ca şi abandonate acum – şi nu e bine - asemenea informaţii mai apar din când în când doar în ocazii speciale, în legătură cu participarea la câte-un târg internaţional de carte, în câte-un interviu cu autorii promovaţi de cutare editură, sau prin bunăvoinţa vreunui comentator ce va fi vizitat o librărie din străinătate, unde mai poate fi identificat vreun autor român. Multe evenimente editoriale de reală însemnătate trec însă neobservate, victime ale unei atenţii româneşti ciudat distributive, căreia nu-i convine, din pricini adesea foarte subiective şi «lumeşti», că un scriitor anume a luat-o înaintea altora, drept care se impune atenuarea ecoului pozitiv din jurul «prezenţei» sale peste aceleaşi vămi. S-ar zice că tradiţionala meteahnă naţională de a pune cât mai multe piedici confratelui care ar putea reuşi înaintea ta mai funcţionează”. La rubrica Cărţi în actualitate Ştefan Manasia ţine neapărat să tragă o concluzie în privinţa generaţiei sale: „Se spune că-n ultima vreme milenariştii (sau douămiiştii =

Discobolul

377

autorii sosiţi pe «peronul» vieţii literare în cca. 2000) ar fi secătuiţi şi blazaţi, după ce au explorat, prea adesea într-o manieră narcisiacă, pînă la saturaţie, marginalitatea şi efectul de autenticitate, (auto)biografia şi istoriile mici. Acuzaţi – în dulcele stil al calomniei mioritice – fie de pornografie, fie de egocentrism sau mizerabilism, milenariştii sînt priviţi, mai nou, cumva compasional, asemenea bolnavilor dintr-o clinică de oncologie. «Formula» lor n-a prins, slavă Domnului!, ne întoarcem voioşi spre lirism, spre sentiment. În epoca vitezei digitale, o nouă promoţie literară freamătă în blockstart-uri, abia aşteptînd să-i înlocuiască pe «milenariştii» hipersexuali şi agresivi. Dacă observaţia ar fi venit din partea lui, să numim absolut la întîmplare, Alex. Ştefănescu sau a lui Eugen Uricaru, aş fi trăit – ca omul de la munte într-un poem de Sandburg – liniştit mai departe, însă cel care ia-n mînă rigla şi trasează dezvoltarea noii poezii este (în dublă ipostază, de agent de marketing şi instanţă critică, pe coperta a patra a Nuferilor...) nimeni altul decît poetul Liviu Ioan Stoiciu, pe care-l preţuiesc: «Se confirmă în dinamica poeziei româneşti că la maximum zece ani se schimbă sensibilitatea estetică şi gustul critic. În 2008 putem să ne despărţim liniştiţi de «douămiismul» agresiv-minimalist (visceral-licenţios, confundat cu un autenticism mistificat) şi să îmbrăţişăm poezia noilor debutanţi, de genul aceleia

scrise de Cătălina Cadinoiu...»”, adică cea a „gîndurilor negîndite”, senine (Mircea S.).

Bimestrialul „DACIA LITERARĂ”, nr. 5 din 2008, este dedicat în întregime poetului Cezar Ivănescu. De altminteri, este un gest admirabil din partea redactorilor acestei publicaţii ieşene, plasată în zona unei bune tradiţii literare, sub conducerea actuală. Alexandru Zub deschide Arca lui Cezar Ivănescu cu amintiri pline de miez: „Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani. Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul «eternitatea» neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără «reflexe ancilare». Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. «Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte

Varia

378

nişte situaţii teribile şi să se dedubleze», mărturisea odată („Orizont literar”, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul «celuilalt»“. Sunt publicate apoi câteva fragmente din Cursul general de poezie pe care poetul dispărut dintre noi de curând, l-a susţinut la Iaşi în anii ’90. Adept al poeziei revelate şi melodice, poetul Rod-lui a construit un scenariu al acestui tip de poezie, din care cităm următoarele: „Încercarea noastră nu se înscrie într-un demers postmodernist, ci tradiţional, de recuperare, după obnubilarea modernistă, a unei mari tradiţii: ca şi buddhismul sau creştinismul, religii care reformează în sensul recuperării autenticei tradiţii, orice demers e salutar nu în sensul inovaţiei, - dacă şi cîtă există cu adevărat - ci al restabilirii adevărurilor fundamentale transmise de Tradiţie; păstrînd proporţiile, putem spune şi noi că încercarea noastră de a redefini poezia a urmat îndeaproape aceste modele ilustre care ţin de la Renaştere încoace, poate fi rezumată ca o progresivă laicizare a valorilor, ca un obstinat refuz al sacrului; de la religiile acceptate şi instituţionalizate, la arte şi morală, toate valorile moderne sînt autonomizate şi validate numai în baza dinamismului unor teleologii optimiste... care de la o vreme au început să se năruie... Demersul nostru nu e original decît în ceea ce priveşte modul cum

înţelegem să recuperăm tradiţia poetică... Primele două cursuri vor ilustra cum trebuie să fi fost la origine poezia şi spre ce fel de artă trebuie din nou să tindă...”. Apoi: „Recuperînd Tradiţia prin latini şi greci, ca şi prin evrei, cursul general de poezie va fi un curs socratic, un symposion avînd ca punct central erosul; cum trebuie să fie poezia ca să merite a fi iubită, cum trebuie iubită poezia, intercesoare între amorul profan şi amorul sacru... Se restabileşte regimul nocturn (ţinînd de mistere) al poeziei ca spectacol dramatic (cursurile vor fi propriu-zis spectacole), iniţiatic şi se urmăreşte evidenţierea originii comune a religiei, poeziei, muzicii, filosofiei, magiei amplificînd într-o doctrină poetică holistă sugestiile Maestrului Nostru, Baudelaire, din Correspondances...”

În interviuri, Cezar era superb, şi atunci când sărea peste cal, supradimensionând concepte. Iată o mostră din interviul luat de Constantin Coroiu: „– Cezar Ivănescu, te-ai reîntors la Iaşi? Care este mobilul chemării, al fascinaţiei pe care Iaşii o exercită asupra dumitale într-atât încât, după o viaţă petrecută la Bucureşti, să revii aici? – Mobilul este în primul rând de ordin metafizic. Am considerat întotdeauna şi am argumentat în diferite etape ale existenţei mele că Iaşii sunt matca noastră spirituală, a tuturor românilor. Între altele, aici a fost prima mişcare modernă de idee

Discobolul

379

românească – Junimea. De aici a pornit totul. Toate celelalte mişcări anterioare, inclusiv Şcoala Ardeleană, dacă nu s-ar fi finalizat într-una modernă – cu adevărat europeană – cum a fost Junimea, astăzi nu am fi avut o literatură clasică, naţională, o literatură modernă românească. Dar nu numai literatură, ci multe alte domenii ale spiritului care îşi au fundamentul în acest loc. Am rămas surprins, de pildă, când am descoperit un text al lui Sergiu-Al. George, indianistul pe care îl cunoşti – în care, relatând o călătorie în India, vorbeşte de Eminescu, de Vasile Pogor şi de cercul de la Junimea (cei doi sunt primii români care au descoperit budismul). Ilustrul indianist vorbeşte acolo de puntea care s-a creat între Iaşi şi India” (Mircea S.).

„FAMILIA”, nr. 7-8, 2008, publică poezie şi proză din plin. E adevărat, este un semn de prosperitate. E vorba de un capitol dedicat poeziei, la care participă poeţii: Serban Axinte, Linda Maria Baros, Dan Coman, Claudiu Komartin, Mihail Vakulovski, Mihai Vieru, Gheorghe Vidican, Miruna Vlada. Un ciclu de poezii săţios, cităm, însă, din Claudiu Komartin: „ridică-te şi umblă / «ridică-te şi umblă» îi spuse/ în timpul partidei de bridge rinocerul/ tipei daltoniste şi mioape fetei bătrâne/ puţin încreţită pe la colţuri iar/ dânsa-l privi cu oroare şi jind ca pe/ cel mai viril dintre amanţii posibili/

târziu în noapte orgasmul/ strangulat geamătul ca un lung guiiiiţ/ şi rinocerul zguduind realitatea aceasta/ atât de înşelătoare în care ea încă mai crede/ cu îndărătnicie, ca în pascal de pildă/ cu o rigoare chinovială”. La cel de proză sunt prezenţi, în ordinea stabilită de revistă: Paul Goma, Nicolae Prepeliceanu, Radu Ţuculescu, Traian Ştef, Ioana Nicolae, Florin Ardelean, Ştefan Jurcă, Anton-Sebastian Floraţiu, Lavinia Branişte, Diana Todea, Ştefan Doru Dancuş, Stelian Müller, Gavril Cornuţiu. Rubrica lui Gheorghe Grigurcu se citeşte cu plăcere şi, autorul ei, este, şi de data asta, necruţător: „Cioran mărturiseşte că după cutremurul din 1977, cînd i-a parvenit ştirea falsă că Sibiul s-ar fi dărîmat, a fost nespus de tulburat. În această stare a avut tentaţia de-a intra într-o biserică, apoi într-o casă de toleranţă. În cele din urmă s-a dus la cinematograf. Din gestul său să deducem oare că arta e o medie între biserică şi bordel?”. În buna-i tradiţie (ardelenească), Al. Cistelecan scrie despre un „scandal” născut de cartea lui Mircea Cărtărescu Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, apărută la Humanitas. El spune printre altele: „Ca din senin s-a pornit scandalul cînd Cărtărescu şi-a strîns parte din publicistica răspîndită peste tot de prin ’80 încoace în Pururi tînar, înfăşurat în pixeli (Editura Humanitas, 2003). De fapt, de-a dreptul din senin, căci nu era – şi nici nu e – o carte de scandal. Şi

Varia

380

nici scandaloasă – prin opinii, atitudini, afirmaţii, teme, ţîfnă sau cine ştie ce altceva ce ar putea leza pe unii contemporani. Din contra, e o carte nu de bun simţ, ci de prea mult bun simţ. De un bun simt metodic, aproape premeditat ceea ce nu înseamnă că nu-i şi natural), de nu chiar instituţionalizat. În orice caz, asumat consecvent (pe cît e posibil, desigur; ce nu intră chiar în acest criteriu sînt simple scăpări la nervi; scăpări de stare, de anxietate, de idee, dar nu irecuperabile. Cărtărescu însuşi le recuperează, de nu pe loc, nici foarte tîrziu; are, oricum, destulă autoironie încît să poată drege lucrurile la timp, dacă e cazul). Spun drept că, văzînd ce flăcări au ieşit din receptarea cărţii, am rămas de tot perplex. De fapt, scandalul n-a fost meritul cărţii. Cartea i-a fost doar prilej, fără să-i fie şi pricină” (Mircea S.).

„ARGEŞ”, nr 10/2008 deschide o nouă rubrică: Optzecismul văzut din interior. Primul optzecist chestionat de Dumitru Augustin Doman este Gellu Dorian: „– Privind retrospectiv, după 30 de ani, care-i imaginea ta despre generaţia 80? E cea prefigurată la Colocviul Naţional de Poezie de la laşi din 1978, la care ştiu că ai participat? E cea prezentată în România literară din anii '80? E doar cea de la Cenaclul de luni? - Nici pe departe nu este cea de la Cenaclul de Luni. Acolo a fost

doar vârful de lance, cum se spune. Ea însă începuse cu ani buni înainte, la Cluj, prin Petru Romoşan şi Ileana Zubaşcu, sau la Iaşi prin cei de la gruparea Dialog. Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din 1978, a adus în faţă, prin curajul lui Laurenţiu Ulici, doar zece poeţi la care oficinele s-au uitat ca la adevăraţii duşmani de clasă. Erau, aşa cum i-a invitat regretatul Laurenţiu Ulici, reprezentanţi ai tinerei generaţii din toată ţara, de la Cluj, de la Timişoara, de la Bucureşti, din laşi. Cenaclul de Luni s-a stins imediat, oprit fiind fie din proprie voinţă – pentru că acolo au continuat celelalte cenacluri: Junimea lui Crohmălniceanu şi Universitas condus de Mircea Martin –, fie de Securitatea strecurată printre cei care-1 compuneau. Că altfel nu se explică. Mişcarea s-a extins în toată ţara. Neamţul devenise din 1984 locul în care opzeciştii se adunau an de an sub Cetate şi-şi discutau liber temele, îşi citeau poemele scrise fără prejudecăţi şi teamă, până când, prin 1988, s-a strecurat aceeaşi dihonie şi colocviile de acolo au fost interzise. De asta optzecismul este atât de important, pentru că nu a cuprins doar un cenaclu sau altul, ci toată ţara, emulând, dând naştere unui fenomen fără precedent, din care, cum era şi firesc, au ieşit şi subproduse, cum de altfel fiecare promoţie literară a dat. Caracuda a existat de când lumea. Un bun istoric literar ar trebui să se ocupe

Discobolul

381

în mod serios de acest fenomen, acum, cât încă lucrurile fac parte dintr-o istorie literară recentă, vie. Dar se pare că deocamdată aşa ceva nu există, planând, aşa cum am spus, încă prejudecăţi iscate din ignoranţa şi neputinţa de a cuprinde un astfel de val poetic. Un astfel de val nu este format numai dintr-un singur nume, chiar dacă, după o regulă dâmboviţeanâ, trebuie de fiecare dată să existe un lider, din litera căruia criticul şi istoricul literar nu trebuie să iasă, ca regula dintr-o paradigmă bine conturată, totul raportându-se la acel lider. O astfel de concepţie arată că avem o literatură extrem de săracă. Or, nu este deloc aşa” (Mircea S.).

„IDEI ÎN DIALOG” Numărul din noiembrie 2008 al revistei are ca generic pe prima pagină un postulat din eseul lui Václav Havel: Politică, moralitate şi civilitate, subdiacent pe aceeaşi pagină, anunţă: Valorile Europei de H.-R. Patapievici şi Dulcile chingi ale libertăţii de Dan C. Mihăilescu, ca pe pagina a treia să descoperim un articol al lui Traian Ungureanu, care se întreabă retoric: S-a încheiat deja secolul XXI?, în care autorul încearcă o analiză a crizei economice şi financiare care a lovit cu violenţă mapamondul. Şi, Václav Havel în debutul eseului său: „mi se pare dincolo de orice îndoială că este responsabilitatea mea să subliniez,

fără încetare, originea morală a oricărei politici autentice însemnătatea valorilor şi criteriilor morale în toate sferele vieţii sociale, inclusiv economia şi să lămuresc că, dacă noi nu ne străduim, în interiorul nostru, să descoperim sau să redescoperim şi să cultivăm ceea ce eu numesc o responsabilitate mai adâncă, atunci evoluţia ţării noastre va fi, într-adevăr, pe un drum greşit”. Ei bine, recursul la moralitate şi responsabilitate invocat de Havel e desigur o aspiraţie spre valori etern valabile pretutindeni în lume, principiu atât de des încălcat de politicieni şi guvernanţi, fapt care explică în mare măsură şi „criza”, efect fără orice îndoială a imoralităţii, care a creat iluzia deşartă a fericirii societăţii de consum plebee şi inconştiente, obeze şi inculte, care acceptă manipularea politicienilor dirijaţi de lăcomia fără margini a îmbogăţiţilor, care nu-şi dau seama sau nu le pasă de acţiunile lor sinucigaşe, şi-am numi aici, alături de celelalte, doar pericolul uriaş al poluării. În acest context suntem nevoiţi să subscriem întrebării retorice a lui Traian Ungureanu: va muri capitalismul de aceleaşi boli ale socialismului? (C.N.).

Citim în „DILEMA VECHE” pe prima pagină ceea ce ni se pare la ordinea zilei, ilustrând pagina în întregime: PUBLICITATE ŞI CONSUM, ca în subsolul paginii, amintindu-ne o contrareclamă la

Varia

382

ţigarete, un citat din Franz Kafka: „Nu citesc reclame, ar însemna să-mi petrec tot timpul dorindu-mi diferite lucruri”. E tot cam acelaşi lucru spunând: Fumatul dăunează grav sănătăţii, dar afişând un pachet de ţigări frumos ilustrat cu ţigările ieşite ispititor din pachet. E o invitaţie (in)directă la decenţă, din nou o problemă de civilizaţie, a lipsei de educaţie şi voinţă a societăţii de consum, din nou inconştienţa risipei şi-a unei minimale griji a omului faţă de sine, căci Răul provine în cea mai mare parte a lui din interior, nu negreşit căzând pradă ispitei reclamelor. Căci, spre exemplu, nimeni nu face reclamă la droguri, dar se droghează zeci de mii de oameni, cu toate repercursiunile cărora societatea nu e în stare să le facă faţă, când un părinte nu e capabil să-şi educe odrasla, s-o ferească de dezastrul instinctelor… (C.N.). „CUVÂNTUL” O interesantă tematică ne propune revista Cuvântul în numărul său din octombrie a.c.: Eugenism şi biopolitică, cu accent pe cotitura mistică-mesianică-escatologică şi gnostică – (etno) ştiinţifică (în special biologică) – istorică – metapolitică, având loc pe fondul ascensiunii fascismelor occidentale (replica sumbră a elanului palingenetic luminos de la 1848) şi a celor est-europene” (Sorin Antohi în Argumentum biologicum). Revista

merită citită cu atenţie nu doar de sociologi cât mai ales de educatorul ce doreşte să se înzestreze cu cunoştinţe minime într-un domeniu cu o interesantă evoluţie istorică a fenomenului şi pe teritoriu României (C.N.).

„ASTRA BLĂJEANĂ” O revistă frumoasă, cu o nouă şi excelentă ţinută grafică apare la Blaj, prin efortul unor inimoşi intelectuali animaţi de exemplul înaintaşilor Şcolii ardelene, în capul listei aflându-se Silvia Pop, preşedinte al despărţământului ASTRA. Numărul 3 din anul XII din septembrie 2008 ce ne-a parvenit la redacţie e unul bogat, care poate trezi interesul cititorului nu doar din zona istorică a Blajului, căruia i se adresează în general revista, ci şi celui de pretutindeni, nu puţine articole putând fi considerate de interes naţional, fiind scrise de cercetători mai ales din domeniul istoriei şi culturii. Denumirile câtorva rubrici sunt relevante în acest sens: Istorie şi critică literară, Istorie şi cultură, Blajul şi Revoluţia de la 1848, Manifestări ASTRA la Blaj. Din revistă nu lipsesc rubricile de poezie, muzică, plastică etc. Recentul număr al revistei blăjene se remarcă şi prin cele 7-8 recenzii de carte, cu accent pe apariţiile editoriale din zonă (C.N.).