APRIlIE2014

Anul XXIV282

Nr. 4

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, PREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNE

REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: revista_academica2006@yahoo.comTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIul EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCU, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactoriMaria PRICOPIStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIul DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

CuprinsSuB CuPOlA ACADEMIEI ADuNAREA gENERAlĂ A ACADEMIEI ROMÂNE – 8 APRIlIE 2014 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Ionel Haiduc, Dare de seamă la sfârşit de mandat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6Alegerea preşedintelui Academiei Române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12Ionel Valentin-Vlad, un proiect de conducere a Academiei Româneîn anii 2014–2018 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13ADuNAREA gENERAlĂ A ACADEMIEI ROMÂNE – 24 APRIlIE 2014Alegerea vicepreşedinţilor şi a secretarului general ai Academiei Române pe anii 2014–2018 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17zIuA ACADEMIEI ROMÂNE – zIuA uşIlOR DESCHISE Dan Berindei, Academia în societatea românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .22MONAHISMul ORTODOX ROMÂNESCNicolae Edroiu, O lucrare reprezentativă a istoriografiei româneşti: Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare . . . . . . . . . 27PF Daniel, Mănăstirile ortodoxe – oglinzi ale transfigurării omului şi universului 29ÎPS Ciprian, Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare . 31 SESIuNEA COMEMORATIVĂ NICOlAE CAJAlMaya Simionescu, O viaţă închinată oamenilor şi omeniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33Costin Cernescu, Tribut profesorului Nicolae Cajal la zece ani de la dispariţie . . . 35Vasile Stănescu, la împlinirea a zece ani de la plecarea în eternitate a academicianului Nicolae Cajal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37Irina Cajal-Marin, Pasiunea pentru ştiinţă – un mod de viaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40Oswald Hörer, Profesorul Nicolae Cajal – un promotor al progresului tehnic . . . . . 41Ştefan Constantinescu, un inspirator de echilibru şi înţelepciune . . . . . . . . . . . . . . . 42Aurel Vainer, Academicianul Nicolae Cajal – un om înzestrat cu multe daruri . . . . .44PANTEONul ROMÂNIEIPăun Ion Otiman, Panteonul României – un proiect nerealizat (deocamdată) . . . . . 46MANIFESTĂRI şTIINŢIFICECristian Hera, Contribuţii ale Academiei Române la cercetările integrate din Bazinul Dunării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48Nicolae Panin, Crearea infrastructurii de cercetare în regiunea Dunării şi a Mării Negre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52Ionel Haiduc, Aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .56Mircea Duţu, şase decenii de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului . . . . . . . . . 58Radu Rey, Munţii României – o „cheie” a unui viitor durabil . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65Ioan Agapi, Sinteza dezbaterii naţionale cu tema „Munţii României în perspectiva anilor 2014–2020” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68EVOCĂRIAlexandru Surdu, Constantin Brâncoveanu şi Cetatea lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . 70Alexandru Zub, Brâncoveanu la tricentenar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73Alexandru Zub, Charles Olivier-Carbonell . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .79APARIŢII lA EDITuRA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .81gHID PENTRu AuTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83

.

.

5

Sub cupola AcademieiAdunarea generală a Academiei Române –8 aprilie 2014

Cel mai înalt forum al ştiinţei şi culturii româneşti, Academia Română, îşi împlineşte misiu nea de con-sacrare a celor mai distinse perso nalităţii din toate domeniile ştiinţei,culturii şi artei armonizată cu promovareacer cetării de excelenţă în domeniile fundamentale şi avansate ale cunoaşterii umane într-o relaţie de îmbogăţirereciprocă şi împlinită în participarea responsabilă la viaţa socială. Anual, plenul Adunării generale ia cunoştinţăde activitatea din anul precedent, iar, o dată la patru ani, preşedintele Academiei prezintă o dare de seamă cuprivire la activitatea sa şi a echipei manageriale. Anul acesta, în Adunarea generală a membrilor Aca demieiRomâne, desfăşurată în ziua de 8 aprilie în Aula Academiei, acad. Ionel Haiduc, preşedinte al AcademieiRomâne în perioada 2006–2014, a prezentat Darea de seamă începând cu anul 2006, când a fost ales în aceastăfuncţie. Darea de seamă de la încheierea activităţii echipei de conducere executivă a Academiei Române are,cum este firesc, un caracter sintetic şi, respectându-l, acad. Ionel Haiduc a consemnat că în viaţa academicăcoexistă două tipuri de activităţi: „unele care se desfăşoară exclusiv cu participarea institutelor – sub în -drumarea secţiilor – şi altele în care este implicată direct şi conducerea Academiei – prin iniţiative, îndrumareşi control”. În linii generale, programul academic a continuat obiectivele din mandatul anterior: promovareacercetării de ex celenţă; managementul resurselor umane; managementul calităţii; managementul informării,documentării şi comunicării; prezenţa Academiei Române în viaţa internaţională şi managementul resurselormateriale şi al pa trimoniului. Caracterul unitar al prezentării a fost împlinit cu prezentarea personalizată aactivităţii membrilor Biroului Prezidiului Academiei Române: acad. Dan Berindei, acad. Cristian Hera, acad.Ionel-Valentin Vlad vicepreşedinţi şi acad. Păun Ion Otiman, secretar general.

Doamnelor şi domnilor academicieni, Stimaţi colegi,A sosit şi clipa mult aşteptată a încheierii acti -

vităţii echipei de conducere executivă a AcademieiRomâne şi a alegerii unei noi echipe, alegere care seface în două trepte: astăzi, 8 aprilie, a preşedinteluişi în 24 aprilie a vicepreşedinţilor şi secretaruluigeneral.

Din echipa care îşi încheie acum activitatea, facparte membri care au slujit Academia timp de douămandate: preşedintele acad. Ionel Haiduc, vice pre -şedinţii acad. Dan Berindei şi acad. Marius Sala, pre -cum şi secretarul general, acad. Păun Ion Otiman.Doi vicepreşedinţi, acad. Cristian Hera şi acad.Ionel-Valentin Vlad, au la activ câte un mandat şipot candida pentru o nouă perioadă de patru ani.

În expunerea de astăzi nu voi face o dare deseama amănunţită, fiindcă dările de seamă anuale auconţinut practic toate detaliile, iar Darea de seamăpe anul 2013, prezentată în Adunarea generală dinluna martie şi distribuită tuturor membrilorAcademiei, conţine datele cele mai recente, cu unelereferiri şi la anii anteriori.

În Academie există două tipuri de activităţi:unele care se desfăşoară exclusiv cu participareainstitutelor – sub îndrumarea secţiilor – şi altele încare este implicată direct şi conducerea Academiei –prin iniţiative, îndrumare şi control. Secţiile şi insti-tutele se bucură de multă autonomie în stabilirea şidesfăşurarea programelor de cercetare, administrarearesurselor, valorificarea rezultatelor, pro bleme depersonal etc., conducerii Academiei revenindu-i doarrolul de a superviza aceste acti vităţi.

Conducerea Academiei se ocupă cu problemelegenerale, ale întregii instituţii, probleme şi activităţicare vizează toate institutele şi subunităţile, precumşi relaţiile exterioare ale Academiei cu autorităţilestatului, cu societatea civilă şi cu instituţiile dinstrăinătate. Expunerea de astăzi se va concentra peaceste aspecte.

În activitatea noastră, am avut în vedere cele treimisiuni principale ale Academiei, care se concre -tizează în:

- rol de consacrare a personalităţilor cu meritedeosebite în ştiinţe, literatură şi arte, prin alegereamembrilor după criteriul excelenţei şi al contribuţieimajore la dezvoltarea ştiinţei şi culturii; în prezent,Academia Română numără 78 membri titulari, 77membri corespondenţi (dintre care trei lucrează înstrăinătate), 39 membri de onoare din ţară şi 86membri de onoare din străinătate;

- rol de participant activ în cercetareaştiinţifică românească, fundamentală şi aplicativă,prin promovarea cercetării fundamentale de ex -celenţă, cu aplicaţii practice potenţiale, unde estecazul, ca mijloc de pregătire superioară a resurselorumane şi ca sursă de prestigiu naţional şiinternaţional;

- rol de participant activ în societate, ca analistşi consultant în problemele de interes naţional, pen-tru protejarea prestigiului şi încrederii de care se

6

Dare de seamă la sfârşit de mandat*Acad. Ionel HaiducPreşedintele Academiei Române (2006–2014)

*Dare de seamă prezentată la Adunarea generală organizată cu ocazia încheierii mandatului de preşedinte al academicianului Ionel Haiduc şi a alegerii noului preşedinte al Academiei Române

(8 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

bucură Academia, prin analiza şi exprimarea unorpoziţii argumentate ştiinţific în probleme de interesnaţional şi promovarea culturii în societate, fără caAcademia să se implice în dispute politice, dardispusă să colaboreze cu toate forţele politice,autorităţile statului şi societatea civilă.

Cred că o expunere la sfârşit de mandat trebuiesă pornească de la Programul managerial pe carepreşedintele Academiei l-a prezentat la începutulperioadei şi pe baza căruia a fost ales.

Programul prezentat în 2010 a cuprinsurmătoarele elemente, în mare măsură bazate peconti nuarea mandatului anterior:

- promovarea cercetării de excelenţă,- managementul resurselor umane,- managementul calităţii,- managementul informării, documentării şi co -

municării,- prezenţa Academiei Române în viaţa socială a

ţării,- prezenţa Academiei Române în viaţa

academică internaţională,- managementul resurselor materiale şi al patri-

moniului.1. Promovarea cercetării de excelenţăAm considerat că în Academia Română trebuie

elaborate proiecte majore, în domeniul limbii,istoriei, ştiinţelor, literelor, artelor şi protecţieimediului. Nu trebuie uitată misiunea AcademieiRomâne, stabilită la înfiinţarea sa, de cultivare alimbii şi istoriei românilor, care trebuie să rămână înpermanenţă în atenţia noastră în condiţiileglobalizării care ameninţă identitatea şi păstrareafiinţei naţionale. În acest sens, conducerea Acade-miei a acordat o atenţie deosebită unor lucrări demare importanţă naţională, printre care DicţionarulTezaur al Limbii Române, Tratatul de Istorie aRomânilor, Evaluarea Stării Economiei Naţionale,publicarea unor opere fundamentale, atlase lingvistice,geografice şi isto rice etc.

În domeniul ştiinţelor exacte, ştiinţelor vieţii şipământului s-a recomandat abordarea unor teme deactualitate, care să asigure prezenţa românească înfluxul principal al ştiinţei.

Un rol însemnat a fost atribuit Consiliului deCoordonare a Cercetării Ştiinţifice din Academie,pentru a-şi îndeplini rolul care i-a fost atribuit prinînfiinţarea sa.

2. Managementul resurselor umaneS-a dorit selecţia şi promovarea personalului

după criterii clare de valoare şi a existat o preocupareintensă pentru perfecţionarea pregătirii cerce tă -torilor prin doctorat şi studii postdoctorale;organizarea şcolii doctorale şi postdoctorale într-unsistem unitar şi colaborarea cu universităţile prinparteneriate şi/sau consorţii.

3. Managementul calităţiiManagementul calităţii a fost urmărit prin eva-

luarea pe baza unor criterii care să ţină cont de spe-cificul fiecărui domeniu (ştiinţe exacte vs. „uma-nioare“, evaluarea instituţională a unităţilor de cer-cetare, evaluarea programelor de cercetare şi moni-torizarea performanţelor cantitative şi calitative încercetare şi valorificarea rezultatelor prin publicare.

4. Managementul informării, documentării şi comunicării

A existat preocupare (nu întotdeauna cu succes)pentru perfecţionarea circuitului informaţionalintern în structurile administrative, de conducere şide cercetare; s-a utilizat website-ul Academiei pen-tru comunicarea şi legarea informaţională între insti-tutele Academiei şi conducerea centrală, prin inter-conectarea cu toate filialele şi subunităţile, precumşi pentru informarea publicului despre activităţileAcademiei. S-a urmărit perfecţionarea sistemului dedocumentare ştiinţifică (Biblioteca AcademieiRomâne, bibliotecile filialelor şi institutelor) prinextinderea (este adevărat, cu greutăţi şi deficienţe) aaccesului electronic la literatura de specialitate. S-aufăcut eforturi în sprijinirea Editurii AcademieiRomâne pentru publicarea unor lucrări de înaltăţinută ştiinţifică (cărţi şi publicaţii periodice) şi difu-zarea lor pe scară mai largă, naţională şi inter -naţională.

Prezenţa Academiei Române în societateAmintim că articolul 6 din Statutul Academiei

Române prevede că una din misiunile sale este„elaborarea de studii, analize, recomandări, eva -luări şi strategii naţionale pentru Administraţiaprezidenţială, Parlament, Guvern şi alte instituţiinaţionale – la cerere, sau din iniţiativă proprie – cuprivire la politica naţională în domeniul ştiinţelor,literelor şi artelor şi la marile probleme ale ţării“.Astfel, Academia Română a fost preocupată deinteresul naţional şi şi-a exprimat punctul de vedereîn situaţii importante. În acest sens, în legătură cu 7

Proiectul exploatării aurifere de la Roşia Montană şiîn general din Munţii Apuseni, Academia Românăşi-a exprimat ferm şi constant poziţia, bine primităde opinia publică, potrivit căreia în forma actualăacesta este inacceptabil, prin declaraţii publice înmai multe ocazii şi prin participarea la audierile dinComisia parlamentară. Adăugăm „Poziţia Acade-miei privind situaţia Catedralei Sf. Iosif“ (2010),Comunicatul privind utilizarea biotehnologiiloragricole (în colaborare cu Academia de ŞtiinţeAgricole şi Silvice (2010), dezbaterile AgriculturaRomâniei – prezent şi viitor, Pădurile şi schimbărileclimatice (în aceeaşi colaborare) şi multe altele.

Academia Română a luat iniţiativa PanteonulRomâniei, care îşi aşteaptă concretizarea.

După ce Academia a participat la elaborareaStrategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă aRomâniei. Orizonturi 2013–2020–2030 (elaboratăde Guvernul României şi Programul NaţiunilorUnite pentru Dezvoltare şi publicată în decembrie2008), document prefaţat de primul ministru, de mi -nistrul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi de preşe -dintele Academiei Române, mai recent, Aca demia aorganizat dezbateri în Aula Magna a Aca demieiRomâne pe teme ca modificarea constituţiei,regionalizarea ţării, politica energetică, situaţia agri-culturii, demografia, dez voltarea durabilă etc., launele dintre acestea participând preşedinteleRomâniei, primul ministru, preşedintele Senatului,miniştri şi parlamentari. Din pă cate, presa a reflectatîn mică măsură aceste acţiuni.

În prezent, Academia este adeseori solicitată deunii cetăţeni să-şi exprime punctul de vedere înlegătură cu alte proiecte controversate, cum suntorganismele modificate genetic şi exploatareagazelor de şist. În aceste cazuri, Academia încă nu aadoptat o poziţie oficială, dar cele două subiectesunt în studiu, analizându-se argumentele ştiinţificepro şi contra şi este posibil, ca în viitorul apropiat,să fie supuse unei dezbateri în Adunarea generală.

În legătură cu prezenţa Academiei în societate,este important să ne reamintim că, recent, într-unsondaj cu privire la încrederea opiniei publice faţăde instituţiile din ţară, Academia Română s-a situatpe locul 4 (cu 75% încredere), după pompieri (93%),armată (81%) şi biserică (78%), cu mult înainteapresei şi instituţiilor politice şi administrative. Pânăîn prezent, a fost singurul sondaj public în care s-acerut opinia despre Academie şi credem că rezulta -tul a fost determinat, mai ales, de poziţia Aca demieifaţă de Proiectul Roşia Montană.

Nu exagerez spunând că prestigiul Academieieste ilustrat de invitarea reprezentanţilor săi la mani -festări festive naţionale la Palatul Cotroceni, la Par-lament, Cercul Militar etc. şi de faptul că numeroşiambasadori acreditaţi în România fac vizite deprezentare şi de rămas bun, sau pentru discutareaproblemelor de interes comun şi colaborare. Printrecele mai recente, citez vizita ambasadorului

8

9

Ucrainei pentru a prezenta situaţia ţării sale şi vizitacardinalului Brugués, directorul Arhivelor Secrete şiBibliotecii Pontificale a Vaticanului. Adaug organi-zarea în Aula Academiei a unor manifestări, mar-când 130 de ani de relaţii diplomatice cu SUA (iunie2010), 75 de ani relaţii diploma tice cu Mexicul(iulie 2010) în colaborare cu Ministerul AfacerilorExterne, 10 ani de la intrarea României în NATO.

6. Prezenţa Academiei în viaţa academică internaţională

O preocupare importantă a noastră a fostcreşterea vizibilităţii internaţionale a AcademieiRomâne şi a ştiinţei româneşti. În acest sens, amurmărit şi încurajat pe măsura posibilităţilor, parti -ciparea mai intensă a cercetătorilor din AcademiaRomână la programele de cercetare, coordonate deinstituţiile europene, prezentarea realizărilorcercetării ştiinţifice la manifestări interne şiinternaţionale, promovarea colaborărilor ştiinţificeinternaţionale, recomandând publicarea rezultatelorştiinţifice valoroase în reviste de prestigiu din ţară şistrăinătate.

Prin participarea în viaţa organizaţiilor ştiinţificeinternaţionale (ALLEA – Federaţia All EuropeanAcademies, CEEN – Central and East EuropeanAcademies Network, ICSU – International Councilof Science, EASAC – European Academies ScienceAdvisory Council, IAP – Interacademic Panel etc.),Academia Română s-a manifestat ca un parteneractiv în relaţiile interacademice din Europa şi dinlume. Menţionăm în mod special, Sesiunea solemnăcomună organizată la Paris de Academia de ŞtiinţeMorale şi Politice din Franţa, iniţiată de acad.Eugen Simion, cu participarea unei delegaţiireprezentative a Academiei Române.

Amintim că preşedintele Academiei Române aprezentat expunerea Este necesară cercetareafundamentală în ţările mici? la conferinţa orga -nizată de Academia Europeană de Ştiinţe şi Arte înMuntenegru (12–13 noiembrie 2010) ş.a.

7. Managementul resurselor materiale şi al patrimoniului

Conducerea Academiei Române a folosit multtimp şi energie pentru discutarea şi rezolvarea pro-blemelor legate de managementul resurselormateriale şi al patrimoniului. În fiecare an – încondiţiile grele ale crizei economice cunoscute – a

depus eforturi pentru asigurarea finanţării de bazădin resurse bugetare, reuşind să obţină acoperireacheltuielilor de salarii, dar, cu restricţii şi limitări cuprivire la fondurile de investiţii. În aceste condiţii, afost importantă finanţarea extrabugetară prin valori-ficarea patrimoniului agricol şi forestier recuperat.Am încurajat şi finanţarea extrabugetară din venituriproprii obţinute de subunităţi prin granturi şi con-tracte de cercetare, accesibile prin sistemul naţionalde finanţare a cercetării pe bază de competiţie şi prinparticiparea la programele Uniunii Europene.

Pentru finalizarea lucrărilor la Casa Academiei,a fost iniţiat un proiect pentru refacerea corpuluicentral, astfel încât să răspundă necesităţilor defuncţionare a institutelor, şcolii doctorale şi post-doctorale, dar şi ca un centru internaţional deconferinţe, dotat cu toate facilităţile moderne deprezen tare şi comunicare. Sperăm să fie realizat.

A continuat efortul procesului de recuperare,întabulare şi evaluare a bunurilor din patrimoniulAcademiei Române şi s-a urmărit creştereaeficienţei administrării acestor bunuri, astfel încât săasigure venituri extrabugetare suplimentare, atât denecesare activităţilor multiple din Academie.

Despre activitatea membrilor Biroului Prezidiului Academiei RomâneCred că se cuvine să informez Adunarea gene -

rală a Academiei Române despre modul în care afuncţionat grupul de conducere executivă, cunoscutca Birou al Prezidiului.

Precizez de la bun început că echipa de condu -cere a lucrat în condiţii de foarte bună colaborare,respect reciproc şi interacţiune colegială. Hotărâriles-au luat prin consens, iar când au existat opiniidiferite, s-a discutat calm şi argumentat, iarconcluzia finală a fost acceptată de toţi membriiBiroului. Din păcate, nu se poate face aceeaşiafirmaţie despre activitatea din Prezidiul AcademieiRomâne, uneori (este adevărat, nu foarte des), fiindnevoie de adoptarea unor decizii prin vot majoritar,democratic.

În cadrul Biroului, membrii – vicepreşedinţi şisecretar general – au răspuns fiecare de coordonareaunui număr de secţii şi s-au preocupat de problemelecurente în legătură cu domeniul pentru care aveaurepartizate sarcinile.

Îmi permit să fac o prezentare individuală acelor mai importante responsabilităţi, rezultate şirealizări, dincolo de problemele de fiecare zi.

10

Academicianul Dan Berindei, în calitate de vicepreşedinte, acoordonat şi a realizat încheierea ultimului volum al Tratatului deIstoria Românilor şi reluarea tratatului într-o nouă ediţie, din cares-au publicat primele şase volume, altele fiind în stadii avansate depregătire.

Academicianul Dan Berindei a fost o prezenţă frecventă înAcademie şi în afara ei, ca invitat în numeroase ocazii dedicateistoriei ţării, oferind expuneri şi conferinţe de înaltă calitate, careau contribuit la prestigiul Academiei Române.

Academicianul Cristian Hera, vicepreşedinte, a reprezentatcu competenţă Academia Română în numeroase acţiuni legate desituaţia şi dezvoltarea agriculturii în România, organizate în cola -borare cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi de Mi nisterulAgriculturii.

Un rezultat concret este volumul Agricultura României –prezent şi viitor (Edi tura Academiei 2012) şi Agricultura, domeniustrategic pentru securitatea şi siguranţa alimentară (Editura Aca -demiei 2013). Domnia Sa şi-a asumat şi obli gaţiile Academieilegate de Strategia Europeană a Dunării şi cele derivate din parti -ciparea României la Trata tul Antarctic, prin organizarea şi coor-donarea Comisiei pentru Cercetări Antarctice a AcademieiRomâne, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.Menţionez că, în Antarctica, România are în prezent o sta ţiune decercetări în colaborare cu Australia.

Academicianul Marius Sala, vicepreşedinte, are marele meritde a fi reuşit sub coordonarea sa finalizarea şi publicarea integralăa Dicţionarului Tezaur al Limbii Române (cu finanţarea generoasădin partea Băncii Naţionale), după mai bine de un secol de efort înAcademie, lucrare de importanţă excepţională pentru cultura ţării.De asemenea, trebuie remarcată reuşita sa în realizarea şi publi-carea unui volum în limba engleză despre gramatica limbii românela prestigioasa Universitate Oxford din Anglia.

Remarcăm şi contribuţia sa la promovarea limbii românecorecte, prin participări la emisiuni ale televiziunii.

11

Academicianul Ionel-Valentin Vlad, vice preşedinte, a reorga-nizat, pe baze noi, doctoratul din Academie (sub titulaturăSCOSAAR – Şcoala de Studii Avansate a Academiei Române),evaluarea şi certificarea naţională a institutelor de cercetare aleAcademiei şi a avut un rol esenţial în introdu cerea prevederilorreferitoare la cercetarea fundamentală şi a studiilor umaniste înStrategia Naţională de Cer cetare-Dezvoltare-Inovare 2014–2020.Au fost acti vităţi complexe, consumatoare de mult timp şi energie,încheiate cu succes. În corelare cu strategia naţională, a conduselaborarea Strategiei cercetării ştiinţifice în Academia Română2014–2020, împreună cu Consiliul de Coordonare a CercetăriiŞtiinţifice din Academie.

Remarcăm organizarea ultimei discuţii despre Proiectul RoşiaMontană cu specia lişti din Academie şi din afară, în pregătireaparticipării instituţiei noastre la audierile din Comisia parlamentară.

Academicianul Păun Ion Otiman, secretar gene ral al Acade-miei Române, a avut, potrivit statutului, misiunea dificilă de admi -nistrare a patrimo niu lui, precum şi alte obligaţii legate de aspectelefinanciare şi administrative. Activitatea sa legată de recuperarea unoraveri, reorganizarea Fundaţiei „Patrimoniu“, organizarea OcoluluiSilvic şi admi nistrarea terenurilor agricole ale Academiei,coordonarea activităţii Direcţiei economice şi a Direcţiei „Patrimo-niu”, au cerut mult efort şi pricepere. O menţiune specială merităînfiinţarea Centrului de Dezvoltare Durabilă, Ţara Haţegului-Retezatdin comuna Berthelot, realizat cu fonduri extrabugetare, lucrareurmărită îndeaproape printr-un efort constant al secretarului general.

Academicianul Păun Ion Otiman a participat în Comisia prezi -denţială pentru agricultură şi a coordonat ela borarea unor studii referi -toare la regio nalizarea României şi modificarea Constituţiei. Estecoor donator (împreună cu prof. Gh. Zaman, membru cores pondent alAcademiei Române) al Programului Eco-economia şi dezvoltareadurabilă a României în cadrul INCE. Remarcăm preo cu parea şireuşitele sale pentru înfăţişarea sediului Academiei, prin instalarea(bazată pe sponsorizări, fără cheltuieli din partea instituţiei noastre) a statuii zeiţei Minerva, simbol alAcademiei şi a Memorialului 1948 – Drama Academiei Române, în spaţiul muzeistic de la parter, mo dernizareaAulei, elabo rarea şi publicarea celor cinci volume splendide despre Tezaurul Academiei Române etc. A îndepli -nit timp de şase ani funcţia de preşe dinte al Consiliului de Administraţie al Spitalului Universitar de UrgenţăElias, obţinând rezultate remarcabile în modernizarea celui mai important aşezământ de sănătate al României.

ÎncheiereEchipa de conducere executivă a Academiei Române îşi depune mandatul: astăzi preşedintele, peste două săptămâni

vicepreşedinţii şi secretarul ge neral, după patru (unii după opt) ani de străduinţe în slujirea instituţiei, slujire pe caretoţi am încer cat-o cu bună credinţă şi cu dorinţa de a onora definiţia din Lege şi Statut, potrivit căreia Academia Românăeste „cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării“.

Sperăm că eforturile noastre nu au fost zadarnice şi mulţumim tuturor celor care ne-au sprijinit în activitate:membrilor Academiei, secţiilor, institu te lor, aparatului central.

Suntem conştienţi că există şi neîmpliniri, deziderate şi planuri care nu au putut fi realizate, poate că am făcutuneori şi greşeli, dar sperăm că noua conducere, căreia îi urăm succes deplin, să reuşească o activitate performantă,demnă de obli gaţiile ce-i revin în fruntea unei instituţii naţionale de importanţa şi nivelul Academiei Române.

Prestigiul Academiei Române depinde integral de prestigiul membrilor săi şi a celor care o conduc şi sperăm să se ţinăseama de această condiţie, în alegerea membrilor Academiei, în elaborarea şi punerea în operă a proiectelor de cerce -tare, în modul în care Aca demia se prezintă în societatea ro mâ nească.

12

Alegerea preşedintelui Academiei RomâneProcedeul de alegere a preşedintelui Academiei

Române pentru perioada 2014–2020, a început cuprezentarea personalităţii ştiinţifice, în ordine alfa-betică, a celor care şi-au prezentat candidatura pen-tru această funcţie: acad. Viorel Barbu, acad. Ionel-Valentin Vlad şi acad. Victor Voicu. Fiecare propu-nere a fost pusă în discuţia membrilor AcademieiRomâne, s-a votat trecerea pe lista de propuneri,după care fiecare dintre candidaţii la funcţia de pre-şedinte şi-a prezentat pe larg proiectul managerial.

Acad. Viorel Barbu şi-a susţinut proiectul, con-siderând că alegerea unui nou preşedinte nu înseamnăo „răsturnare”, ci presupune existenţa unor elementede continuitate şi adăugarea unor elemente noi, înconsens cu exigenţele ştiinţifice şi culturale şi socialeîn evoluţia lor. Dintre problemele a căror rezolvareva trebui să stea în atenţie pentru următorii ani,Domnia Sa a analizat cu prioritate pe cele ce ţin derolul Academiei ca for de consacrare, de promovarea cercetării ştiinţifice, de participare la viaţa socialăşi de administraţia Academiei, mai precis „de patri-moniu şi gestionarea sa”. Cercetarea academică a în -registrat realizări remarcabile: cel puţin zece institute„sunt capa bile să acceseze premii importante euro-pene“; ele sunt „cuplate deja la cercetarea euro-peană, au programe pe termen îndelungat”. Pe vii-tor, toate institutele vor trebui sprijinite, desigur,cele performante în primul rând. În acest scop,Domnia Sa a pus în evidenţă angajamentul princi-pal, în jurul căruia gravitează toate celelalte: „Vompro mova, încuraja şi, în măsura posibilităţilor,recompensa cercetătorii de valoare, dar vom deza-vua public mediocritatea şi impostura în cercetare.”Se mai adaugă un aspect: contribuabilul român tre-buie să ştie pentru ce o face şi, sub acest aspect, ar fibinevenit „un buletin care să prezinte rezultateleimportante ale institutelor, nu dări de seamă, ci rea-

lizări deosebite, care, practic, să impresionezepublicul sau să atragă şi bunăvoinţa celor care nefinanţează. Este important să ieşim pe piaţă să pre-zentăm ceea ce facem. Aceasta este societatea încare trăim, trebuie să ne prezentăm, pentru că altfelnu existăm.” Susţinerea cercetării ştiinţifice trebuiesă acopere şi domeniile sociale cu profil umanistic.Necesar şi binevenit ar fi să se elaboreze o cartăalbă asupra stării culturii, învăţământului şi cercetă-rii. Cum Academia nu este „un club select”, ci „oinstituţie şti inţifică”, secţiile de specialitate trebuiesă-şi facă simţită prezenţa prin sesiuni şi seminarii,iar comunicările ştiinţifice să fie recomandate cerce-tătorilor, astfel încât să se realizeze o apropiere maimare între comunitatea academică şi cea larg ştiinţi -fică şi cultu rală.

În societatea românească de astăzi, Academiaîşi va urma vocaţia istorică prin proiecte fundamen-tale de anvergură, cum este Enciclopedia României.În limitele normelor stabilite prin statutul AcademieiRomâne, se face simţită nevoia de întinerire a mem-brilor Academiei Române, academicianul ViorelBarbu prezentând argumente şi soluţii convingătoare.Nu ar trebui uitat că: „Academia Română, autonomăfiind, trebuie să fie o instituţie deschisă, pentru căaşa este normal să fie. Deschisă şi transparentă întoate acţiunile sale”. Apreciind eforturile făcutepentru recuperarea patrimoniului Academiei Române,acad. Viorel Barbu a subliniat că, în cazul în care vafi ales preşedinte, se va îngriji ca „orice tranzacţieimportantă de patrimoniu să fie făcută cu acordulAdunării generale”. În proiect, a fost menţionată, deasemenea, activitatea consilierii instituţiilor guver-namentale, care ar trebui eficientizată.

În continuare, acad. Ionel-Valentin Vlad şi-aprezentat programul managerial pe care îl publi-căm, în întregime, în paginile 13–15.

13

Conducerea unei instituţii naţionale de prestigiucultural şi ştiinţific aşa cum este Academia Românăpresupune, dincolo de performanţa profesionalăcare justifică alegerea în calitate de membru, asu-marea unei mari responsabilităţi pe măsura tradi-ţiei şi a neîncetatei reînnoiri în acord cu exigenţeleştiinţifice şi tehnologice ale timpului. În mod nece-sar, conducătorului i se cere dedicarea unor părţiimportante ale timpului şi preocupărilor salepentru rezolvarea problemelor Academiei, unspirit generos, flexibil, dispus să ofere răspunscompetent şi prompt problemelor ştiinţifice şiinstituţionale specifice unei anumite perioade detimp. Nu mai puţin importantă este disponibilitateade a înţelege opiniile celorlalţi, o comunicare sin-ceră şi transparentă. În fapt, a elabora un proiectînseamnă a prefigura ceva ce încă nu există, dardorim să existe şi, pentru aceasta, căutarea re -surselor umane şi materiale necesare şi a metodelor,pentru a duce construcţia gândită la bun sfârşit şipentru a-i as i gura rezistenţa în faţa trecerii timpu-lui. În acest fel, „cel mai înalt for ştiinţific şi cultu-ral al ţării” îşi exercită misiunea sa istorică prinaportul la îmbogăţirea tezaurului naţional şi interna-ţional de cunoaştere, cultivarea limbii şi istorieinoastre şi participarea activă şi responsabilă la viaţasocietăţii.

Din această perspectivă, în conceperea şi elabo-rarea acestui plan managerial am ţinut seama dedouă mari dimensiuni definitorii pentru lumea încare trăim – evoluţia internaţională şi situaţiaţării noastre. Între aceste dimensiuni, propunem unplan managerial pentru Academia Română ca for deconsacrare, de promovare a valorilor şi de cercetareştiinţifică fundamentală (componentă a cercetării,pe care am inclus-o în strategia naţională). În conse-cinţă, ne propunem să susţinem, împreună cu Prezi-diul Academiei şi Consiliul de Coordonare a Cerce-tării Ştiinţifice, punerea în lucru a strategiei Aca-demiei Române pentru anii 2014–2020, corelată

cu Strategia Naţională din domeniul Cercetării –Dezvoltării – Inovării şi cu programele interna-ţionale. În principal, luăm în consideraţie următoa-rele domenii care acoperă o generoasă arie tematicăpentru cercetarea fundamentală din AcademiaRomână: cultură şi civilizaţie românească; cercetarefundamentală în ştiinţele de bază; cercetare funda-mentală pentru o agricultură sustenabilă ca temeipentru siguranţa şi securitatea alimentară în Româ-nia; cercetări asupra vieţii în era digitală (Europamultilingvistică, „cyber-protection”, protecţia pro-prietăţii intelectuale în proiecte şi la publicarea elec-tronică); cercetarea resurselor naturale pentru utili-zarea lor în interesul naţional şi în colaborări inter-naţionale reciproc avantajoase; cercetări în dome-niul ştiinţelor economice şi socio-umane; cercetareafundamentală pentru sănătate şi schimbări demogra-fice pozitive. Considerăm că re zul tatele obţinutepână acum pot fi un bun temei pentru a susţine pro-punerea unor proiecte interdisciplinare pentruana lize, recomandări şi strategii naţionale pecare să le înaintăm instituţiilor decizionale –Administraţie prezidenţială, Parlament, Guvern – înlegătură cu marile probleme cu care se confruntă

un proiect de conducere a Academiei Române în anii 2014–2018Acad. Ionel-Valentin Vlad

14

societatea noastră şi cu tendinţele evoluţiilor vi -itoare. Ne gândim, bunăoară, la: siguranţa şi securi-tatea alimentară; proiectul European al Dunării;sănătatea; resursele naturale; siguranţa ener getică şiinformatică ş.a.

Aceste proiecte interdisciplinare (cu o posibilăfinanţare din fondurile europene) vor putea constituicadrul unui „Proiect de Ţară”, proiect strategicpentru România, la a cărui colaborare Academia arputea să aducă tradiţia, excelenţa, clarviziunea şiînţelepciunea cercetării fundamentale pe care o des-făşoară în toate domeniile cultural-ştiinţifice. Credcă acest proiect este foarte important într-un timp încare schimbările rapide, uneori neaşteptate, impunsoluţii de un înalt profesionalism, promptitudine şieficienţă, care să ne respecte identitatea şi interesulnaţional în condiţiile integrării în Uniunea Europeanăşi ale globalizării, care să poată fi împărtăşite şirespec tate dincolo de partizanatul politic. Desigur,conceptul „Proiect de Ţară” vizează cu prioritatesfera politicului. Academia Română, se ştie, nu seim plică în viaţa politică, dar ea poate fi cel maiautorizat consultant ştiinţific, neafectat de ciclu-rile politice, care poate menţine conti nui tatea,coerenţa şi convergenţa acţiunilor pentru dezvolta-rea dura bilă a societăţii noastre, urmând binelenaţional, ameliorarea calităţii vieţii oamenilor şiafirmarea prestigiului României în context interna-ţional. Tradiţia de aproape un secol şi jumătate con-firmă că, de fiecare dată, participarea membrilorAcademiei Române la rezolvarea unor situaţii con-crete a fost benefică.

Academia Română are un important rol unifica-tor al societăţii, fiind un loc de întâlnire, de înţele-gere şi de acţiune solidară în interesul Ţării. Pe dealtă parte, ştiinţa se face pentru societate şi cu spri-jinul societăţii. Programul „Orizont 2020” al uniuniiEuropene are un buget de peste 70 de miliarde deEuro şi o sursă importantă de venit pentru cercetareeste reprezentată de participarea la competiţiile pen-tru proiectele oferite de Consiliul European al Cer-cetării, la al cărui fond, să ne amintim că şi ţaranoastră îşi are partea de contribuţie. Proiectelefinanţate din fonduri europene nerambursabilereprezintă o resursă importantă şi, pentru o maiintensă folosire a lor, vom propune Prezidiului înfi-inţarea unui birou de proiecte îndeosebi, în for-mularea unor proiecte cu atribuţii riguros determi-nate în anunţarea, consilierea participanţilor la acesteproiecte şi, îndeosebi, în formularea unor proiectecu şanse reale de a fi câştigătoare. În consecinţă,

ne propunem să încurajăm toate acţiunile de câşti garea acestor fonduri europene pentru prestigiu profesio-nal, aparatură modernă, posturi pentru tinerii cer-cetători şi salarii mai bune. Ne gândim şi la o seriede mijloace prin care tinerii cercetători să rămână înţară, să se diminueze plecarea (drenajul) „creierelor”şi aceasta nu se poate face decât tot prin proiectecâştigătoare. În acelaşi scop, voi propune reînfiinţa-rea sistemului de granturi oferite de AcademiaRomână. În limitele atribuţiilor ce revin preşedinte-lui, vom promova angajarea cu prioritate a tineri-lor specialişti cu vocaţie şi motivaţi pentrumunca de cercetare, pe criteriile „meritologiei”.Problema este însă cum să vină cercetătorii valoroşi,atunci când condiţiile de salarizare în AcademiaRomână sunt atât de modeste? Soluţia este tot înaccesul la proiecte europene nerambursabile. Pro -blema ridicării salarizării la Editura AcademieiRomâne este şi ea importantă. În acest scop, ne pro-punem, între altele, consolidarea relaţiilor de cola-borare cu autorităţile de stat pentru respectareafinanţării stabilite prin contractele proiectelor şialocarea unor bugete favorabile cercetării acade-mice.

În ceea ce priveşte promovarea realizărilor dinAcademia Română peste hotare, aceasta se poateface cu discernământ şi răspundere prin parteneria-tele cu platforme internaţionale (Springer, Elsevier).Într-o aceeaşi ordine de idei, vom susţine accesulpermanent la cele mai importante reviste inter-naţionale de specialitate. Pregătirea generaţiilorviitoare de cercetători în reţeaua academică, şi nunumai, se va asigura prin respectarea exigenţelorsistemului european cu formalităţi foarte clar preci-zate. Am iniţiat şi vom urmări şi pe mai departe evo-luţia spre performanţă a tinerilor prin şcoala docto-rală a Academiei Române (SCOSAAR, la organi-zarea şi funcţionarea căreia mi-am dedicat o parte aactivităţii mele ca vicepreşedinte al Academiei) şiprin studiile postdoctorale pentru formarea unorcercetători de elită, cu o calificare superioară pen-tru cercetarea fundamentală din Academie, pentruactivitatea universitară şi domenii din administraţieşi management.

Nu în ultimul rând, vom acorda o atenţie deose-bită continuării proiectelor fundamentale privindcultura şi civilizaţia românească, amintind demisiunea iniţială a Academiei de tezaurizare şi pro-movare a patrimoniului material şi nematerial cedefineşte identitatea noastră naţională. Aceasta, cuatât mai mult, cu cât în aceşti ani vor fi două ani-

15

versări de o deosebită importanţă naţională: în2016, împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Aca-demiei Române şi, în 2018, împlinirea unui secol dela Marea Unire a României, care trebuie sărbătoritecum se cuvine, în primul rând cu proiectele şi rezul-tatele Academiei Române.

În colaborare cu Prezidiul, Biroul Prezidiului şisecţiile Academiei, voi sprijini continuarea susţi-nerii unor conferinţe şi dezbateri de interes cultu-ral, ştiinţific, social şi economic în Aula AcademieiRomâne, la Biblioteca Academiei Române sau laCasa Oamenilor de Ştiinţă, la care să fie invitate per-sonalităţi din ţară şi de peste hotare. Totodată, nemai propunem să găsim soluţii pentru înfiinţarealibrăriei şi anticariatului Academiei Române.

O importantă preocupare va fi îndreptată cătrerelaţiile internaţionale cu Academiile naţionaledin Europa, Academiile regionale, cu ICSu şiConsiliul European al Cercetării.

Cu acordul membrilor Academiei Române voisusţine continuarea programului de reîntregire şide exploatare a bunurilor Academiei Române îninteresul instituţiei şi al membrilor ei. Mă gân-desc, de pildă, la granturi de cercetare, premierearezultatelor deosebite, burse de studii pentru profe-sori reputaţi, aşa cum era în anii interbelici. De ase-menea, cu acordul Prezidiului şi al Adunării gene -rale, voi susţine transformarea cel puţin a unuiimobil al Academiei din Bucureşti în Casă de oas-peţi, care să folosească colegilor noştri din provin-

cie şi invitaţilor Academiei Române. Voi sprijinireînfiinţarea unor spaţii de creaţie şi odihnă pen-tru membrii Academiei în clădirile ei restituite şirestaurate.

Voi propune Prezidiului Academiei Româneînfiinţarea şi susţinerea unor centre model dedezvoltare durabilă în zone unde există proprietăţişi instituţii ale Academiei Române, cum sunt cele dela Retezat, Penteleu, Tituleşti-Dobroieşti, CentrulRădăuţi din Filiala Iaşi a Academiei Române, Cen-trul de Economie Montană de la Vatra Dornei ş.a.

Consecvenţi poziţiei exprimate anterior, ne pro-punem să continuăm susţinerea exploatării resurse-lor naturale ale Ţării (inclusiv cele de la Roşia Mon-tană) în interesul naţional (aşa cum au făcut-o pre-decesorii noştri), folosind argumentele ştiinţificeproduse de cercetătorii din Academia Română.

În ceea ce priveşte modalităţile de organizare şidesfăşurare a activităţii, sunt adeptul unei colaborăriplanificate, în care hotărârile să se adopte pe bazacomplementarităţii cunoştinţelor şi pe competenţacompartimentelor de profil. Voi cere ca răspunsurilesă fie corecte, în timp util, asigurându-se transpa-renţa în interiorul şi exteriorul Academiei. Voi înfi-inţa un birou de presă profesionist pentru analizaperiodică a imaginii instituţiei şi pentru comunica-rea activităţilor şi rezultatelor importante din Acade-mia Română pe canalele potrivite.

Proiectul managerial, prezentat de acad. VictorVoicu, a urmărit îndeaproape patru obiective: o scurtăanaliză a contextului şi poziţiei actuale a AcademieiRomâne ca „instituţie fundamentală a românilor”;misiunea şi reperele esenţiale ale preşedinteluiAcademiei Române şi deziderate privind rolul şipoziţia Academiei Române în societatea românească;obiective şi proiecte pentru următorii patru ani şi omotivaţie personală asupra deciziei de a candidapentru funcţia de preşedinte. Dintre obiective, subli-niem pe cele care vizează vizibilitatea publică aAcademiei Române; protejarea şi buna funcţionare apatrimoniului Academiei Române; asigurarea resur-selor financiare şi umane; afirmarea competenţeiAcademiei Române în elaborarea politicilor publiceîn domeniul culturii; contribuţia la păstrarea, gestio-

narea şi dezvoltarea patrimoniului cultural. Prinvaloarea şi polivalenţa competenţelor membrilor şicercetătorilor săi, Academia Română trebuie să„devină locul central al unor dezbateri intelectuale,locul de întâlnire a publicului cu personalităţi aleculturii şi ştiinţei contemporane”, cu ecou, dar şi cuimpact în viaţa socială. În acest context deosebit decomplex, „preşedintele trebuie să fie un iniţiator şicatalizator constant al atingerii obiectivelor şi misiu-nilor Academiei Române“. Vizibilitatea Academieise poate realiza „prin consensuri, prin strategiinaţionale şi politici publice pentru o serie de dome-nii majore, cheie, pentru ştiinţa şi cultura româ-nească”. Cum idealul nu poate fi atins niciodată,acad. Victor Voicu a prezentat, totuşi, un portret alpreşedintelui ideal al Academiei Române, din care

** *

16

se detaşează: cunoaşterea profundă a AcademieiRomâne ca instituţie fundamentală; dedicaţie necon-diţionată pentru Statut, valori, interese şi obiectiveale Academiei Române; moralitate şi caracter inte-gru; comportament coerent, consecvent şi predicti-bil; să fie modest şi apt de compasiune, să aibă unnivel constant de comunicare cu membrii şi cu per-sonalul Academiei Române. Lipsa de comunicareînseamnă lipsa feedback-ului, absenţa informaţiei, aresurselor şi a suportului ştiinţific. Fără ca Academiasă facă politică, ar trebui, totuşi, să fie implicată înpolitici de interes naţional, nu în politici de partid.

În actualul climat, Academia Română îşi poatedovedi vocaţia de „factor de coagulare pentrurealizarea consensului naţional, al strategiei de

ţară, pentru că ţara are nevoie de această misiune aAcademiei Române”.

În legătură cu proiectele manageriale, şi-auexprimat opinia: acad. Horia Scutaru-Ungureanu,acad. Solomon Marcus, acad. Răzvan Theodorescu,prof. univ. Constantin Ionescu-Târgovişte, membrucorespondent al Academiei Române, acad. Păun IonOtiman, acad. Gheorghe Vlăduţescu, acad. ValeriuCotea, dr. Voicu Lupei, membru corespondent alAcademiei Române, prof. Nicolae Ghilezan, mem-bru corespondent al Academiei Române, acad.Tudorel Postolache, Mihai Cimpoi, membru deonoare al Academiei Române, acad. Maya Simio-nescu, acad. Eugen Simion, acad. Aureliu Emil Săn-dulescu şi acad. Radu Miron.

** *

Alegerea viitorului preşedinte s-a făcut prin vot secret şi, după primul tur, au rămas în competiţie academicianulViorel Barbu şi academicianul Ionel-Valentin Vlad.

La cel de-al doilea tur de scrutin, cu o diferenţă semnificativă, academicianul Ionel-Valentin Vlad a fost ales înfuncţia de preşedinte al Academiei Române pentru anii 2014–2018.

17

Acad. Dinu C. giurescu a înfăţişat modalităţileprin care a contribuit până acum la activitatea aca -demică, referindu-se cu prioritate la Tratatul deIstorie a Românilor, la care a coordonat vo lumeleIX–X, ultimul publicat în anul 2013.

Despre viitoarea colaborare managerială, acad.Dinu C. Giurescu a evidenţiat unele priorităţi. Maiîntâi, atenţia acordată procesului de regionalizare aRomâniei, a cărei problematică ar trebui să facăobiectul unor dezbateri academice. „Oricum,

această regionalizare nu afectează prea mult statelemari, consolidate, în schimb poate să ducă ladezmembrarea unor state încă fragile şi nu excludnici cazul României.”

Referitor la Proiectul Roşia Montană, faţă decare Academia Română şi-a spus şi întărit poziţia,distinsul istoric a atras atenţia asupra prezenţei şi aaltor metale rare, care nu sunt menţionate în proiectşi a căror exploatare ar duce la o pierdere mare pen-tru România.

Probleme asemănătoare se pun şi în legătură cuexploatarea gazelor de şist, faţă de care se cuvine caspecialiştii din Academie să-şi spună punctul devedere. „Aici nu e vorba numai de lucrurile tehnice,e vorba de identitatea noastră. Vrem s-o prăpădim?Atunci, nu ne ocupăm de lucrurile acestea.”

În legătură cu identitatea noastră, subiect asupracăruia a stăruit mult, acad. Dinu Giurescu a înfăţişatriguros carenţele programelor de predare a istoriei,atrăgând atenţia că Academia Română oferă rezul-tatele cercetărilor, „cercetarea duce la cunoaştere,cunoaşterea duce la echilibru şi la posibilitatea de amerge înainte”. Istoria nu poate fi scrisă oricum şi,sub acest aspect, „Programul Academiei Române seînscrie în securitatea României. Nu putem intra fărăveştminte în această construcţie europeană, fără săarătăm care este aportul nostru şi de aceea, perso -nal, subscriu din toată inima la prevederileprogramului anunţat.”

Alegerea vicepreşedinţilor şi a secretarului general ai Academiei Române pe anii 2014–2018Excelenţă şi colaborare în realizarea programului managerial al Academiei Române

Alegerea preşedintelui Academiei Române a fost urmată, după cutumă, de alegerea celor patruvicepreşedinţi şi a secretarului general, care a avut loc în Adunarea generală desfăşurată în Aula AcademieiRomâne în ziua de 24 aprilie şi condusă de acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei.

În ordine, pentru funcţia de vicepreşedinte, au candidat: acad. Dinu C. Giurescu, acad. Alexandru Surdu,acad. Răzvan Theodorescu, acad. Alexandru Vulpe, acad. Cristian Hera, acad. Bogdan Simio nescu, acad.Dan Tufiş, iar pentru funcţia de secretar general acad. Victor Voicu.

După o prezentare sintetică a activităţii ştiinţifice şi manageriale proprii, candidaţii la funcţiile devicepreşedinte şi de secretar general ai Academiei Române au expus modalităţile în care vor contribui ladesfăşurarea acestui plan.

Adunarea generală a Academiei Române –24 aprilie 2014

Dintru început, acad. Alexandru Surdu aafirmat că aprobă întru totul programul managerialprezentat de preşedintele Academiei, acad. Ionel-Valentin Vlad. Cu deosebire, a fost apreciatăînfiinţarea Şcolii Doctorale a Academiei Române,care oferă posibilitatea cercetătorilor să se afirme înca litate de conducători de doctorat. Ca filosof cu ooperă recunoscută şi o carieră profesorală deexcelenţă, preşedintele Secţiei de filosofie, teolo-gie, psihologie şi pedagogie a încredinţat că o sălupte „pentru filosofia românească, în primul rândşi pentru cultura românească în genere”, atrăgândatenţia asupra afirmaţiei lui Hegel, pentru care „unpopor fără filosofie e ca un templu fără sanctuar”.

Un alt obiectiv este ameliorarea vizibilităţiiAcademiei Române, în special a lucrărilor care aparla Editura Academiei Române şi a activităţii Bi -bliotecii Academiei Române. Aceasta, pentru că,„Academia Română face lucruri bune, dar nu suntcunoscute”.

Între atribuţiile ce-i revin, acad. AlexandruSurdu va coordona activitatea institutelor de profil.Prioritară rămâne preocuparea pentru „filosofiaromânească şi speranţa că Academia Română, cuajutorul Bunului Dumnezeu, o să ajungă din nouceea ce a fost cândva, adică o instituţie de un mareprestigiu naţional şi internaţional”.

Mărturisind că se simte onorat de „calitateacompetitorilor pentru funcţia de vicepreşedinte”,acad. Răzvan Theodorescu şi-a motivat candida -

tura prin faptul că preocupările sale au înscris maitoate ariile umaniste – a coordonat volumul III dinIstoria Românilor şi participă la toate acţiunile orga-nizate în domeniile istoriei sau istoriei bisericii ş.a.

În relaţie directă cu faptul că este „o persoanăcontroversată”, acad. Răzvan Theodorescu a recu -noscut că pentru punctele sale de vedere nu este tot-deauna „simpatic”. Referinţa priveşte cu deosebireProiectul Roşia Montană şi grupul de specialişti pecare l-a format pentru a monitoriza zona şi care s-afina lizat în „salvarea unui superb parc arheologic”.În sfârşit, fapt cunoscut şi recunoscut, că în toatefuncţiile publice pe care le-a ocupat de-a lungulanilor, a fost mereu solidar cu Academia Română.

Ultimul candidat pentru funcţia de vicepreşe -dinte al Academiei Române pentru domeniile uma -niste a fost acad. Alexandru Vulpe, care a spus că oasemenea funcţie obligă la un sacrificiu al preo -cupărilor ştiinţifice, dar, „dacă voi fi ales, voi facecu simţul deplin al datoriei şi căutând să fiu îndeplin acord cu programul Academiei, aşa cum afost formulat şi prezentat de preşedintele ales.” Caistoric şi arheolog, acad. Alexandru Vulpe a con-tribuit la elaborarea primului volum din IstoriaRomânilor şi, în continuare, se dedică unor studii despecialitate. Cum de la înfiinţare, AcademiaRomână a avut mi siunea de a păstra şi cultiva limbaşi literatura română, istoria României şi întreagacultură românească, astăzi această misiune e actuală„cu atât mai mult (…) cu cât există tendinţa deintegrare a ţărilor mici în structuri supranaţionale,cum ar fi Uniunea Europeană sau Uniunea Euro -atlantică (…) când cultivarea şi prezervarea culturiiromâneşti, sub toate aspectele ei, este esenţială”.Cum a circulat opinia că ar fi susţinător alProiectului Roşia Montană, directorul Institutului deArheo logie „Vasile Pârvan” a ţinut să sublinieze căceea ce a făcut împreună cu acad. Răzvan Theodo -rescu a fost încercarea de a salva ceea ce poate fisalvat şi de a sprijini cercetările arheologice deacolo. Fără a ţine seama de „punctele sensibile” aleProiectului, „rezultatele pentru arheologie au fostpozitive, au fost de cea mai bună calitate şi tot ce aşdori este ca ele să continue cu banii noştri, nu cubani cerşiţi de la străini”.

În încheiere, preşedintele Secţiei de ştiinţeistorice şi arheologie a mulţumit tuturor celor care îlvor vota, asigurând că „se va alătura total progra-mului”, dar şi celor care nu-l vor vota, pentru grijape care o au faţă de preocupările sale ştiinţifice. 18

19

După ce şi-a exprimat gratitudinea pentru celecinci secţii şi pentru colegii care l-au propus pentrucontinuarea funcţiei de vicepreşedinte, acad. CristianHera a asigurat, că, dat fiind formaţia ştiinţifică,activitatea şi rezultatele de până acum, pe viitor seva axa „pe conservarea şi valorificarea resurselornaturale ale ţării noastre”. Motivaţia acestor preo -cupări este solid întemeiată, deoarece: „Solul este înpericol, solul se degradează, solul se epuizează înelementele nutritive de care dispune, solul seerodează din cauza defrişărilor masive la care suntsupuse, barbarismului cu care sunt atacate şidistruse pădurile României, factor esenţial înabsorbţia, metabolizarea, translocarea şi stocareadioxidului de carbon, factorul cu efect de seră careconduce la schimbările climatice globale, lacreşterea temperaturilor din mediul înconjurător.Agravarea acestei situaţii va conduce la apariţiacrizei alimentare, considerată de mulţi specialişti cafiind cea mai periculoasă. Sunt şi resursele naturaledin subsol care trebuie valorificate în aşa fel, încâtsă asigure viitorul ţării”. Din cele menţionate derivădatoria Academiei Române ca, prin institutele despecialitate, să militeze pentru alegerea căilor şimetodelor de valorificare a resurselor neepuizabile.

În ultimii cinci-zece ani, un accent deosebit sepune pe producerea de bioetanol şi biodiesel, careprovin din produsele ce sunt folosite la preparareahranei cotidiene. „Sunt convins că trebuie să mili -tăm pentru a lăsa hrana de toate zilele pentruoameni, iar pentru hrana pentru maşini să găsimresurse neepuizabile.”

De o reînnoită actualitate este problema mediu-lui tot mai poluat. „Datoria noastră, a celor caresuntem membri ai Academiei, şi a institutelor deprofil este de a milita pentru un mediu curat, careprin siguranţă şi securitate alimentară să contribuiela ameliorarea şi menţinerea stării de sănătate aoamenilor.” România se situează, din punctul devedere al resurselor, între primele şase-şapte ţări, dincele 28 ale UE, şi, cu toate acestea, ne aflăm peultimele două-trei locuri din punctul de vedere alvalorificării potenţialului de care dispunem. „Deaceea, cred că trebuie să fim mai prezenţi (…) săcontribuim şi să fim mai activi la elaborarea unorprograme care să conducă la valorificarearesurselor naturale de care dispune România”.

După ce şi-a exprimat susţinerea faţă de progra-mul propus de acad. Ionel-Valentin Vlad şi votat deAdunarea generală, acad. Bogdan C. Simionescu apunctat domeniile pe care le consideră de interesmajor pentru Academia Română, pentru societatearomânească şi pentru a căror abordare dispune de oexperienţă îndelungată. Rezultatul acestei ex -perienţe este ilustrat de realizările Institutului deChimie Macromoleculară „Petru Poni”, recunoscutinternaţional pentru performanţele sale, institut deexcelenţă al Academiei Române.

Academicianul Bogdan C. Simionescu a ţinut săsublinieze faptul că Academia Română trebuie sămenţină, în structura sa, institutele/centrele decercetare şi să încurajeze dezvoltarea lor, multe din-tre acestea fiind pe primele locuri, ca vizibilitateinternaţională, pe lista principalilor actori români

din scena ştiinţifică internaţională. În acest context,Domnia Sa a subliniat şi importanţa abordării şipromovării cercetării interdisciplinare în cadrulinstitutelor Academiei Române. Referindu-se laevaluarea institutelor Academiei Române, amenţionat că ea ar trebui realizată periodic ca ele-ment de consolidare a rezultatelor, de conferire aunei vizibilităţi şi recunoaşteri consolidate.

Referitor la şcoala doctorală a AcademieiRomâne – la a cărei înfiinţare academicianul Ionel-Valentin Vlad a avut o contribuţie majoră – acad.Bogdan C. Simionescu a subliniat că ea ar puteareprezenta un instrument eficient al rezolvăriiîncadrării tinerilor în sistemul de formare şi cerce -tare al Academiei, prin selectarea celor mai bunidoctoranzi/doctori pentru a-şi continua cariera îninstitutele/centrele din subordine. Pentru o prezenţămai activă a Academiei Române, prin membrii ei, însocietate, acad. Bogdan C. Simionescu a propusiniţierea şi derularea unui program de prelegeri, pediverse teme academice în centrele cultural-ştiinţifice ale ţării, sub genericul Prelegerile Acade-miei Române sau Conferinţele Academiei Române.

O ultimă propunere a vizat elaborarea unui„plan de ţară” al dezvoltării României – „Cine arputea să realizeze acest lucru, dacă nu AcademiaRomână? ... Cine ar avea suficientă înţelepciune şisuficientă detaşare de la interese materiale mes-chine pentru a-l stabili şi propune?” – AcademiaRomână acoperind toate domeniile pe care le pre-supune existenţa unei societăţi moderne „de lafilosofie şi sociologie până la matematică, fizică,chimie, biologie, economie ş.a.“

Împărtăşind adeziunea la programul managerialpropus de acad. Ionel-Valentin Vlad şi adoptat deAdunarea generală, acad. Dan Tufiş, directorulInstitutului de Cercetări pentru InteligenţăArtificială al Academiei Române, a enumeratrealizările care susţin candidatura sa la funcţia devicepreşe dinte. În primul rând, Proiectul „InternetAcademy”, „care a contribuit esenţial la pregătireacercetătorilor din Academia Română pentrurevoluţia digitală“.

În anul 2002, Centrul de Cercetări pentruInteligenţă Artificială s-a transformat în Institut deCercetări şi, în ultimele două decenii, evaluările l-ausituat în grupul institutelor de excelenţă. Activitateaştiinţifică proprie poate fi apreciată, ţinând seama decele peste 2000 de citări, cu un indice Hirsch 21.

Din 2013, de când este conducător de doctorate,a fost îndrumător pentru 12 doctoranzi, din care

şapte şi-au fina lizat teza: una cu summa cum laude,trei cu magna cum laude şi trei cum laude.

Adeziunea la programul managerial pentruurmătorii patru ani se va concretiza, cu prioritate încontribuţia la următoarele obiective: sporirea vi -zibilităţii în Academia Română; creşterea transpa -renţei decizionale în Academia Română. În legăturăcu cel de al doilea punct, acad. Dan Tufiş a propuselaborarea unor minute ale şedinţelor de Prezidiu şiale secţiilor, pe probleme de un larg interes, cumsunt: elaborarea unor metode de evaluare specificedomeniilor de specializare a fiecărei secţii; spri-jinirea institutelor performante şi dezvoltarea unorprograme pentru tineret.

Pentru funcţia de secretar general al AcademieiRomâne a candidat acad. Victor Voicu, preşedinteleSecţiei de ştiinţe medicale, care a pus în evidenţăcomplexitatea acestei funcţii, pe care a mai deţi - nut-o în perioada 2002–2006 şi care, dincolo deatribuţiile ce-i revin prin statut, presupune „evitareariscurilor, evitarea pierderilor, evitarea a tot ceea cear impieta imaginea Academiei, care trebuie să fieuna în continuarea tradiţiei“.

După ce a subliniat complementaritatea şisustenabilitatea proiectului managerial prezentat deacad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele AcademieiRomâne, şi cel pe care îl propune, acad. VictorVoicu a reliefat importanţa identificării priorităţilor,astfel încât Academia Română să-şi menţină poziţia20

21

de reper în viaţa noastră ştiinţifică şi culturală. Dinaceastă perspectivă, „secretarul general trebuie săse impună, în primul rând, prin respectul faţă delege, atitudinea faţă de patrimoniul Academiei şifaţă de elementele ce definesc acest patrimoniu”.Unul dintre primii paşi ar trebui să fie valorificareaacestui patrimoniu „mai ales sub aspectul obţineriiresurselor şi fundamentarea unei serii de proiecte,care pot da relevanţă şi semnificaţie poziţiei Acade-miei în socie tatea românească”.

În prelungirea acestei idei, a fost menţionatănecesitatea obţinerii de resurse finan ciare, în scopulsprijinirii performanţei în cercetarea ştiinţifică lanivel naţional şi internaţional.

„Standardele în obţinerea resurselor financiareşi performanţa în domeniul resurselor umane

trebuie să fie caracterizate de continuitate şi credi-bilitate”.

O altă coordonată este continuarea implicării înactivitatea culturală şi de educaţie, de respect almemoriei istorice şi culturale. A fost amintit mareleproiect Noua Enciclopedie a României.

Un management performant presupune tran s pa -renţă, care să permită, atunci când e cazul, o mo -dificare a programului. Idealul este ca AcademiaRomână, prin comportamentul ei democratic să de -vină un reflex stabil şi dominant pentru viaţasocială, împlinindu-şi astfel menirea istorică. Încontinuare, au urmat discuţii, după care s-a trecut laalegerea, prin vot secret, a viitorilor vicepreşedinţi şia secretarului general ai Academiei Române.

** *

În continuare s-a procedat la alegerea prin vot secret a vicepreşedinţilor şi a secretarului gene ral ai Aca -demiei Române.

În primul tur de scrutin au fost aleşi, cu peste două treimi din voturile exprimate, acad. Cristian Hera vice pre -şedinte şi acad. Victor Voicu se cretar general al Academiei Române. În cel de al doilea tur de scrutin, au fostaleşi vicepreşedinţi acad. Dinu C. Giurescu, acad. Bogdan Simionescu şi acad. Alexandru Surdu.

22

Ziua Academiei Române – Ziua Uşilor Deschise

Instituţiile reprezintă fundamente ale oricăreisocietăţi umane. Unele sunt efemere, altele se afirmălungi perioade. Unele sunt de marcantă însemnătate,altele nu joacă decât roluri minore. Societăţilesavante se înscriu şi ele printre instituţii, cele mai deseamă dintre ele fiind Academiile, care grupeazăintelectualitatea de vârf a naţiunilor, locul în care sereunesc, în temeiul valorii şi al alegerii exercitatede confraţii din domeniu, cărturarii din variateramuri şi oamenii de litere şi artă, fiind, totodată,locuri de întâlnire a savanţilor lumii, deoarece,punte către lume, o Academie onorează prin chema-rea în sânul ei pe învăţaţii de peste hotare, exerci-tându-şi funcţia de republică a literelor, ştiinţelor şiartelor. „Dacă rădăcina academiilor aparţine solu-lui natal, arborele în sine, cu florile şi fructele sale,trăieşte în adierea comună a atmosferei pământe-neşti, în mişcarea ei şi sub influenţa soarelui care leîncălzeşte”, declara cu aproape un veac în urmădoctorul Istrati. Academia este deci o instituţienaţională, dar, prin compoziţie şi activitate, şi inter-naţională.

Academia Română se apropie de momentul încare va sărbători un veac şi jumătate de existenţă,moment de care o mai despart doar doi ani. Bilanţulevoluţiei ei dezvăluie o neîndoielnică ascensiune.Dacă plecăm de la restrânsa societate literară din1866, de la cele două secţii create în 1867, la care s-aadăugat în 1871 cea de-a treia, cea dedicată ştiinţe-lor naturii şi exacte, de la o activitate restrânsă ini-ţial la problema limbii şi la istorie, constatăm încăde la sfârşitul secolului al XIX-lea existenţa a treiputernice secţii. În cadrul acestora, s-au strâns repre-zentanţii de vârf ai elitelor intelectuale ale epocii,care s-au putut conexa totodată fluxului ştiinţific şicultural mondial. În cursul veacului trecut, s-a înre-gistrat necontenita creştere a nivelului Academiei şi,de asemenea, a varietăţii preocupărilor membrilor

săi, de la mijlocul secolului adăugându-se şi reţeauade institute. Deşi etapele fiinţării ei au fost marcateşi de pagini întunecate, rezultanta rămâne însă pozi -tivă. Răsfoind dicţionarul membrilor aleşi ai noştritimp de un veac şi jumătate, nu putem decât să nemanifestăm respectul şi aprecierea; cele câtevaexcepţii, cauzate de imixtiunile din afară, n-au afec-tat, din fericire, trunchiul puternic al unui arboreimpozant! Ne putem mândri cu ceea ce au realizat,generaţie după generaţie, înaintaşii noştri, uneoritrebuind să treacă prin grele încercări. Cinste lor!

Dar mersul înainte al Academiei noastre de -pinde, în primul rând, de membrii ei, de realizările,de interesul, dar şi de devotamentul lor instituţional,de măsura în care ea va demonstra mai departe căeste un corp viu, util şi chiar necesar societăţii.Neparticiparea la activităţile ei şi nepăsarea unormembri îi pot ameninţa fiinţarea, după cum neînţe-legerea rosturilor Academiei şi importanţei ei pen-tru România de către cei cărora le revin, într-un răs-timp sau în altul, înaltele răspunderi de condu cere aţării, poate reprezenta o gravă ameninţare pentru o

Academia în societatea românească*Acad. Dan Berindei

* Alocuţiune susţinută la Adunarea generală organizată cu ocazia Zilei Academiei Române – Ziua Uşilor Deschise (4 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

23

instituţie fundamentală a ei şi, fără îndo ială, chiarpentru mersul înainte constructiv al societăţii româ-neşti.

Un recent sondaj de opinie ne-a arătat că, dincolode denigrări răuvoitoare şi de atacuri, există la mulţiconcetăţeni ai noştri o bună părere despre Acade-mie, situată chiar în apropierea Bisericii şi Armatei,ceea ce reprezintă şi o indirectă aşezare a Academieinoastre între instituţiile fundamentale ale României.

Pornind de la valoarea naţională pe care, princompoziţia noastră, am reprezentat-o de peste unsecol (şi putem afirma că o reprezentăm şi astăzi),suntem datori să onorăm chemarea noastră în acestfor suprem printr-o activitate corespunzătoare, caresă justifice o alegere, dar care totodată să ajute ţării,mersului înainte. De asemenea, trebuie să avemmândria şi curajul de a apăra poziţia şi rolul Acade-miei în societate şi în viaţa României, atunci cândiniţiative nepotrivite o ameninţă sau îi dăunează şi,mai ales, trebuie să apărăm prin atitudine fermă inte-resele naţionale ale ţării, contribuind totodată – cauna din instituţiile fundamentale – prin activitatea şilegăturile noastre, la încadrarea ştiinţei şi culturiiromâneşti, la un nivel corespunzător unei valorireale, în fluxul mondial şi european.

Academia Română nu este doar un for de con-sacrare a celor mai buni oameni de ştiinţă şi cul turădintre cetăţenii României, de recunoaştere publică arealizărilor şi prestigiului lor, ca aparţinând spaţiuluiexcelenţei, ea este în societatea românească şi ouzină de producţie spirituală în variate domenii.Cele 66 de centre şi institute reprezintă, la rândullor, un loc de strângere la un loc a elitelor intelec-tuale – cele câteva mii de cercetători efectuând oactivitate de înalt nivel ştiinţific şi cultural subîndrumarea şi controlul Academiei. În laboratoareleunităţilor ei, în care prezenţa şi activitatea membri-lor Academiei sunt componente esenţiale, se desfă-şoară lucrări de înalt nivel în domeniul cercetăriifundamentale, dar şi al celei aplicative. Sunt înfrun-tate, nu rareori, din păcate, condiţii nu suficient desatisfăcătoare, mai ales sub aspectul legăturilorinternaţionale costisitoare (nu în ultimul rând, prinneputinţa alimentării la zi şi complete a biblioteci-lor cu carte ştiinţifică, ori prin insuficienţa mijloace-lor disponibile pentru efectuarea de deplasări).

Probleme mai există cu acuitate privind mişca-rea firească a cadrelor ştiinţifice, durata promovării,iar retribuţiile tinerilor cercetători sunt încă departede ceea ce ar fi firesc să fie, mai ales că este vorbaîn general de cei mai buni din succesivele genera-

ţii. Aceasta reprezintă însă o problemă generală,care priveşte ansamblul cercetării ştiinţifice din ţară,locul ei şi preţuirea care se acordă de factorii politiciacestei direcţii fundamentale.

Tot în privinţa institutelor noastre, s-ar impuneca poziţia deplin autonomă a Academiei, recunos-cută încă din anul 1867, cu prilejul intrării în activi-tate şi a celei dintâi sesiuni, să fie neîncetată şi pedeplin respectată. Aceasta, atât în privinţa existenţeişi activităţii unităţilor, cât şi privind evaluarea lor,dar şi a publicaţiilor lor periodice, care fiind aleAcademiei n-ar trebui din oficiu să fie supuse con-trolului şi aprecierii unei comisii, care, încălcându-neneatârnarea, nu-şi are rostul în ceea ce priveşte înal-tul nostru for, mai ales având în vedere compoziţiaei. Să nu fie uitate niciodată de conducătorii acesteiţări angajamentul şi cuvintele primului ministru,patriotul Ştefan Golescu de la 1/13 august 1867,care arăta la ceremonia inaugurării Societăţii Lite -rare Române, că „societatea este şi rămâneindepen dentă şi liberă, cum liberă şi independentă afost, este şi va fi limba poporului român”.

Printre institutele noastre există unele recunos-cute ca excelente pe plan internaţional, care fac cin-ste Academiei, dar şi ţării şi care afirmă România,după cum acest lucru este făcut şi de mulţi dintremembrii noştri. Deşi criteriul citărilor internaţionalenu mi se pare, de departe, deplin edificator pentruaprecierea activităţii şi a valorii cercetătorilor – fărăa se lua în considerare ansamblul realizărilor lor şicalitatea contribuţiilor, şi nu doar cantitatea lor şi, deasemenea, nu în puţine cazuri, rosturile acestorapentru afirmarea culturală a ţării şi poziţia lor însocietate – de la an la an se constată o creştere apre-ciabilă a nivelului acestor citări, ceea ce reflectă nudoar progresul înregistrat în respectivul domeniu, cişi treptata luare în considerare, mai accentuată pestehotare, a acestor activităţi din România, intrarea eisporită în circuitul firesc al valorilor cultural-ştiinţi-fice.

Academia Română are în sarcină şi valorificareatrecutului, a examinării şi studierii evoluţiei limbii –motiv fundamental al înfiinţării ei acum un veac şijumătate – dar şi a evoluţiilor istorice, a trăsăturilorspirituale specifice, a contri buţiilor în domeniulgândirii înalte, al filosofiei, dar şi al variatelor întru-chipări ale artei. Ea este menită, între altele, să rea-lizeze bilanţuri comparative şi mai ales să subli niezespecificităţi originale. Identităţii noastre şi evoluţieiei, a cărei cunoaştere este esenţială, îi sunt consa-crate străduinţe, iar roadele sunt de folos ţării pentru

a ocupa în salba naţiunilor şi a statelor lumii un loccu justă măsură. În această grandioasă întrecere decivilizaţie, reprezentând una din naţiunile acestuicontinent, înalta noastră societate dă contribuţiiapre ciabile, deşi insuficienţele de mijloace materialecorespunzătoare stânjenesc uneori participări lanivelul posibilităţilor de exprimare.

În domeniul esenţial al economiei şi al dezvoltă-rii societăţii, Academia este o prezenţă activă şi mul -tiformă. Institutele şi centrele ei orientate în aceastădirecţie contribuie la cunoaşterea şi rezolvarea unorprobleme capitale ale economiei. Ea îşi dovedeşte înaceastă privinţă utilitatea practică, şi nu numai ceaa studierii minuţioase a unor chestiuni esenţialeRomâniei pentru viitoarea ei dezvoltare.

Faptul că Academia noastră reprezintă unansamblu larg de domenii ridică probleme, datorităcomplexităţii direcţiilor, dar oferă totodată un întinsteren de lucru ştiinţific, ca şi posibilitatea conlucră-rii creatoare înăuntrul ţării, dar şi în lume. În nume-roase privinţe, de la activitatea ei creatoare – amembrilor şi a unităţilor de cercetare – până la înfă-ţişarea acestui mic parc din inima oraşului, Acade-mia poate oferi un model şi ajuta la alegerea şi rea-lizarea obiectivelor alese. Un alt avantaj îl repre -zintă şi situarea ei în afara jocurilor politice, ceea ceîi conferă atribuţii de echilibru, echidistanţă şiobiectivitate. În numeroase domenii, poate oferi mo -dele, căi de urmat şi consiliere. Este, într-adevăr, o„bătrână doamnă” multiştiutoare, dispusă şi, maiales, capabilă de a da sfaturi dezinteresate, lucru atâtde rar în societatea, în nesfârşită tranziţie, din zilelenoastre. Există însă şi condiţia ca secţiile şi membriiei să utilizeze plenar posibilităţile ce se oferă, să semanifeste în ansamblu, exprimând prezenţa noastrăinstituţională, ca factori importanţi – potrivit pregă-tirii şi valorii lor – în complexa, dar şi atât de com-plicata evoluţie a ţării şi în străduinţa de a se afirmaşi de a corespunde unor sarcini care i-ar reveni.

De un veac şi jumătate, bunurile cultural-ştiinţi-fice şi în primul rând colecţiile atât de valoroase aleBibliotecii, dar şi casele memoriale – de la Mirceştiilui Vasile Alecsandri, la casele lui George Călinescuşi George Oprescu, ori reşedinţa generalului HenriBerthelot, pentru a nu da decât câteva exemple – aupăstrat pentru viitorime memoria unui trecut, satis-făcând şi dorinţele unor mari personalităţi care auconsiderat Academia ca fiind locul şi depozitarul celmai potrivit al donaţiilor şi al testărilor lor. Silinţapentru inventarierea şi catalogarea acestor bunuri şipunerea lor în valoare, prin restaurări, a fost şi este

una din sarcinile noastre, deoarece Academia Ro -mână este şi o conservatoare a producţiei spirituale,a fost şi este percepută ca atare. Şi pentru viitor,înaltei noastre societăţi îi revine misiunea de a apăraşi a conserva aceste bunuri cultural-artistice, atât deprimejduite în vremurile noastre în care progresul şischimbările le pot pune sub semnul întrebării. Dona-torii noştri din răstimpul a aproape 150 de ani auconsiderat Academia ca locul unde memoria cuceri-rilor culturale poate şi trebuie să fie conservată şiapărată; se cu vine a se respecta generozitatea şiintenţiile lor patriotice, apărându-se totodată de dis-trugere şi dispariţie astfel de bunuri, cu care ţaranoastră nu este atât de înzestrată, din pricina vitre-giei vremurilor şi a situării ei „în calea răutăţilor”.

Academiei îi mai revine o sarcină permanentă şio obligaţie. Ea, atotştiutoarea, nu trebuie să fiinţezeizolată într-un glob de fildeş, ci implicată nemijlocitîn ştiinţă, cultură şi artă, să urmărească ceea ce existăîn societatea românească şi în lume şi să sfătuiascădezinteresat pe conaţionalii ei şi pe factorii de con-ducere ai ţării în privinţa căilor viitorului, dar şi aproblemelor de mare însemnătate cu care este con-fruntată societatea. Este ceea ce Academia a făcut dela întemeierea ei, preocupând-o firesc activitateacultural-ştiinţifică, dar implicându-se şi spunându-şicuvântul şi în marile momente ale devenirii ţării.

De la înfiinţarea ei, Societatea AcademicăRomână a fost prima formă de unitate instituţionalăromânească, ea reprezentând o Românie Mare spi-rituală şi culturală. Fără îndoială, afirmarea acesteirealităţi în faţa lumii a fost unul dintre obiectivelemajore ale înaltei societăţi care fusese întemeiată,concretizându-se, de altfel, o dorinţă ardentă expri-mată în diferite proiecte. Era vorba de o unitate cul-tural-spirituală, dar şi de afirmarea unităţii români-tăţii în întregul ei, nefiind uitaţi nici aromânii. Maimult decât atât, alcătuirea societăţii savante aînceput prin chemarea mai întâi a cărturarilor şi aoamenilor de cultură din afara statului din aceavreme, din provinciile atunci aservite dominaţiei stră-ine. Academia a transmis societăţii româneşti ideeafundamentală a unităţii naţiunii şi, în acelaşi timp, s-aconsiderat întotdeauna apărătoarea ei şi a marilor eiinterese, fiind totodată dezinteresată şi însufleţitădoar de mersul înainte al ţării în ansamblul ei.

Înaintaşii noştri au fost prezenţi prin luări depoziţie în momentul neatârnării şi în cel al desăvâr-şirii unităţii statale din 1918. Nu se cuvine să uitămcuvintele rostite de Victor Babeş în cea dintâi şedinţădesfăşurată la Bucureşti, la 2/15 noiembrie 1918,24

25

după retragerea armatelor duşmane. „Libertatea – aspus atunci Babeş – pe care n-am preţuit-o nicio -dată îndeajuns, şi-a făcut din nou apariţia. Sabia luiDamocles, atârnată timp de doi ani asupra libertă-ţii şi existenţei Ţării Româneşti, s-a ridicat. Suntemiarăşi liberi! Români liberi în toate acţiunile şi aspi-raţiunile noastre şi mai aproape ca oricând deînfăptuirea idealului naţional”. Trei săptămâni maitârziu, la propunerea lui Ioan Bogdan, s-au trimisConsiliului Naţional Român de la Sibiu felicitărileşi urările Academiei Române, care reprezentase „dela întemeiere, unitatea culturală a românilor depretutindeni”, deoarece se împlinise „gândul stator-nic al neamului” cu câteva zile mai înainte la AlbaIulia. Niciodată n-am fost absenţi în momenteledecisive şi am ştiut să ne exprimăm cu limpezimepoziţiile. Suntem datori şi astăzi să nu ne uitămaceastă misiune, pentru a răspunde unei sarcini ce nerevine ca membri de vârf ai spiritualităţii, dar şi pen-tru a fi de folos societăţii noastre, ţării, mai ales căne întemeiem pe ştiinţă, dar şi pe superioritatea des-prinderii noastre de interese directe.

În egală măsură, trăind în mijlocul ţării şi cu pro-blemele ei, suntem obligaţi de a nu sta nepăsători şistrăini faţă de alte probleme însemnate cu care a fostşi este confruntată societatea românească – uneledintre ele şi consecinţe ale precipitatei evoluţii aomenirii. Prin declaraţii publice, pentru a nu dadecât câteva exemple, am luat poziţie în problemaunităţii românilor şi a limbii de pe ambele maluri ale

Prutului, în problema Roşia Montană, în cea a unorclădiri înalte cu scopuri speculative din capitalaţării. Ca instituţie şi ca membri ai Academiei, nufacem politică, dar suntem datori de a ne implica înorice problemă fundamentală, care poate afectabunul mers al treburilor publice, de a spune uncuvânt competent şi de a apăra cu fermitate ceea cese cuvine a fi apărat. Trebuie să facem acest lucru,pentru a sprijini evoluţii pozitive pentru ţară, dar şica un model de comportament pentru conaţionaliinoştri. Într-o societate în care sentimentele egoiste şiegocentrice au căpătat accente prea puternice, nerevine a fi nişte trezitori.

Una din sarcinile esenţiale este de a contribui ladifuzarea în rândul naţiunii a respectului pentru pro-pria noastră identitate naţională, de a aminti societă-ţii româneşti că nu a apărut miraculos de ieri, ci căea este rezultatul unei lungi evoluţii, al unui mers pedrumurile grele şi întortocheate ale istoriei a genera-ţii succesive de-a lungul veacurilor. Ne revine acontribui la păstrarea şi răspândirea cunoştinţelordespre ceea ce am însemnat şi despre ceea ce în -semnăm, despre locul pe care-l ocupăm pe aceastăplanetă şi despre sarcinile pe care le avem de a nuuita ce au făcut înaintaşii şi de a le urma pilda princontribuţiile noastre ca şi cetăţeni ai acestei ţări,pentru afirmarea ei şi nu doar să ne manifestăm cafiinţe egoiste.

Prin manifestările şi expoziţiile pe care le orga-nizează (în primul rând, Biblioteca), Academia

Lansarea volumului V din seria „Tezaurul Academiei Române – Colecţii de artă”,coordonat de acad. Ionel Haiduc şi acad. Păun Ion Otiman.

Lucrarea a fost prezentată de acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Secţiei dearte, arhitectură şi audiovizual.

26

Română are o activitate publică pe care trebuie să nestrăduim – ca aici, în inima capitalei – să o facemcunoscută într-o măsură mult mai mare; să atragemun public intelectual şi cultivat mult mai numerosdecât ceea ce reuşim să realizăm astăzi.

Lumea întreagă se găseşte într-un proces de omare comple xitate, în mijlocul unor mutaţii geopo-litice şi al unor deplasări de putere, într-o luptă neîn-cetată pentru asigurarea dezvoltării şi chiar a exis-tenţei ei viitoare, în mijlocul unor confruntări cuperspective şi urmări incalculabile. Ritmul de evo-luţie a umanităţii, chiar cel al dotării ei tehnice segăseşte într-o continuă schimbare. Este greu de ţinutpasul într-o întrecere de acest fel şi cu atât mai multde recuperat decalaje; „accidentele de parcurs” sunttot mai nume roase şi mai complicate, inventivitateaomului, din păcate, nu se afirmă numai în sensulpozitiv al dezvoltării generale, ci şi în forme care potpune în primejdie fiinţarea umanităţii în ansamblul ei.

În această situaţie, este firească tendinţa strân-gerii la un loc a eforturilor. Uniunea Europeanăcorespunde unor interese generale, dar omul s-a des-prins din ordinea firească a regnului animal şi nu ise mai supune, ci, deseori, iniţiativele sale au ten-dinţe de afirmare unilaterale, egoiste şi însumeazăprobleme de rivalitate. Nu s-a stabilit încă un regimde de plină egalitate între state, contradicţiile se facsim ţite, nivelurile de trai sunt mult diferite, ceea ceafectează şi legăturile interumane. Din vreme în

vreme, izbucnesc crize care pun în primejdie echi-librul general şi stânjenesc mersul înainte. Marileprobleme n-au ajuns încă să fie tratate într-o ma -ni eră constructivă şi echilibrată. Vocea înţelepţiloreste încă aşteptată şi dorită. Academia poate şi tre-buie să fie nu numai un for de consacrare a valori-lor de excelenţă, o uzină creatoare de valori spiri-tuale în multe domenii, ci şi un sfătuitor competentşi dezinteresat, însufleţit numai de dorinţa de a con-strui şi a ajuta la dezvoltarea societăţii noastre înansamblu, ca parte a umanităţii, căreia îi revine acontribui pozitiv la afirmarea multiformă a naţiunii.

De aproape un sfert de veac, în ceea ce mă pri-veşte, am slujit Academia Română (peste douădecenii am făcut parte din prezidiu), m-am integratei încă din tinereţe, am lucrat în institute ale Acade-miei. Ca istoric, i-am cercetat evoluţia şi realiză -rile, am învăţat s-o preţuiesc şi m-am simţit solidarcu înaintaşii. Consider Academia Română un lăcaşspiritual al naţiunii, dar şi o punte firească sprelume. Este o mică patrie. Cuvântul meu de astăzieste într-un fel şi unul în care, la vârsta senectuţii,îmi sfârşesc în curând misiunea pe care mi-aţi dat-ocu opt ani în urmă. În acest ceas, vreau să îndemn pecolegii mei şi, mai ales, pe cei tineri şi pe cei dinviitor să acorde înaltului nostru for cinstirea ce i secuvine şi să considere apartenenţa lor ca un deosebittitlu de onoare. Să ne amintim acest lucru, nu doaro dată pe an într-o zi festivă!

27

Monahismul ortodox românesc

Îşi începe astăzi drumul spre mintea şi inimacreştinilor români ortodocşi, şi nu numai, o lucrarereprezentativă a istoriografiei româneşti dintot -deauna, intitulată Monahismul ortodox românesc.Istorie, contribuţii şi repertorizare. Volumul I. Isto-ria monahismului ortodox românesc de la începuturipână în prezent. Lucrarea este publicată la iniţiativaşi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, fiindelaborată de mai mulţi specialişti în istoria acestuifenomen bisericesc din spaţiul românesc.

Dar, pentru a da Cezarului ce este al Cezarului,trebuie să afirmăm şi în acest context, când lucrulapare ca înfăptuit, că Preafericitul Părinte PatriarhDaniel a avut acest gând încă mai demult, şi atunci,când la 1 septembrie 2009, odată cu deschidereaNoului An Bisericesc, a chemat la Palatul Patriarhieiun grup de istorici, cercetători ai istoriei noastre bi -sericeşti, proiectul lucrării ca atare germinase încugetul său şi prinsese contur. Urmau doar făcuteeforturi de sintetizare a cercetărilor anterioare,asamblate contribuţiile individuale ale specialiştilordesemnaţi pentru aceasta şi puse în pagină textelelor.

Lucrul a devenit şi mai clar la cea de a douaîntâlnire a Comisiei Mixte de Istorici din PatriarhiaRomână şi, respectiv, ai Academiei Române, cares-a desfăşurat în 18 februarie 2010, tot la Palatul Pa -triarhal. De acum, proiectul avea conturul mai binedefinit, avea desfăşurătorul pe capitole şi subcapi-tole, fiind distribuite sarcinile de elaborare şi,respectiv, de coordonare a întregii lucrări.

Încă de la început, în faţa echipei lărgite despecialişti-autori ai lucrării – concepute a fi realizată

în trei volume, acestea delimitând trei domenii aleproblematicii: istoria monahismului ortodox româ-nesc, contribuţia acestuia la istoria spiritualităţii,culturii şi artei româneşti, respectiv dicţionarultuturor aşezămintelor şi lăcaşelor monahale dincuprinsul românesc – s-au ridicat două chestiuni:una de metodă şi alta legată de termenele diferitelorfaze ale elaborării lucrării ca atare.

S-a convenit atunci ca sinteza de istorie a mo -nahismului ortodox românesc să fie elaborată înbaza cercetărilor ştiinţifice întreprinse până atunci,acesta fiind de fapt rolul sintezei. Sinteza trebuia săreflecte stadiul la care au ajuns cercetările până înjurul anului 2010. Era, de fapt, reţinută opinia mare-lui istoric A.D. Xenopol, cel care cu mai bine de unsecol în urmă ne-a dat prima sinteză de istorie aromânilor, care, în cunoscuta Precuvântare laprimul volum, făcea această binevenită precizare:„Poate părea îndrăzneaţă întreprinderea de a scrie,în starea de astăzi a ştiinţei istorice asupra poporu-lui nostru, o istorie a acestuia. Rodul este încănecopt pe arborele istoriei noastre. S-ar părea căculegerea lui ar fi o greşită pripire. Şi cu toate aces-tea, nu este astfel. Istoria unui timp se clădeşteîntotdeauna cu materialul adunat până atunci.Dacă ar fi să aşteptăm ca tot materialul istoric alunui popor să fie descoperit, n-am mai ajungeniciodată să expunem cursul vieţii sale, căcidescoperiri se fac neîncetat; cunoştinţele se întind şise adâncesc, mărind fără încetare orizontulIstoriei”.1

Era şi cazul istoriei monahismului ortodox româ-nesc, sinteză aparţinând unui segment important alinstituţiei fundamentale a ţării, care este Biserica.

O lucrare reprezentativă a istoriografieiromâneşti: Monahismul ortodox românesc.Istorie, contribuţii şi repertorizare*Nicolae EdroiuMembru corespondent al Academiei Române

*Cuvânt rostit cu prilejul lansării lucrării „Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare,Volumul I. Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent“

(4 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

În privinţa termenelor de elaborare, s-a convenitca, în primii doi ani, să fie redactate contribuţiileindividuale ale autorilor, după care, timp de un an,acestea să fie asamblate în textul sintezei, prin efor-tul coordonatorilor. În linii mari s-a respectat acestlucru, curgând apoi timpul necesar pentru punerea înpagină tipografică, la Editura Basilica, a întregii sin-teze, care trebuia să fie împodobită cu ilustraţii.Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a insistat şi aici,ca lucrarea să arate frumos, să fie luminoasă, săredea frumuseţea lăcaşelor monahale româneşti şideopotrivă a locurilor în care le-au amplasat demniictitori ai acestora. O lucrare cu care să ne putemprezenta cu mândrie în ţară şi, deopotrivă, în afara ei.

Volumul I al sintezei de faţă tratează Istoriamonahismului ortodox românesc de la începuturipână în prezent (Editura Basilica a PatriarhieiRomâne, Bucureşti, 2014, 1040 pagini). Timpurileprin care a evoluat monahismul de la noi au fostoscilante, nu întotdeauna prielnice liniştii şi progre-sului acestuia. Năvălitori de altă credinţă l-au afec-tat serios în epocile medievală şi modernă, iar apoialţii, fără de credinţă, l-au limitat prin decrete ofi-ciale, politice, precum cel din 1959, încercându-seruperea poporului din spiritualitatea în care se aflasevreme de secole.

Patriarhia Română şi Academia Românăconveniseră, la 1 septembrie 2009, în privinţa insti-tuirii unei Comisii mixte de elaborare a lucrării,având drept copreşedinţi pe PF Daniel, PatriarhulBisericii Ortodoxe Române şi pe acad. IonelHaiduc, preşe dintele Academiei Române, iar cavicepreşedinţi pe ÎPS Ciprian, arhiepiscopulBuzăului şi Vrancei şi pe acad. Dan Berindei,vicepreşedinte al Academiei Române.

Totodată erau stabiliţi, drept coordonatori gene -rali ai întregii lucrări, pr. prof. dr. Mircea Păcurariu,

membru corespondent al Academiei Române şiprof. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent alAcademiei Române, iar ca secretar Ion-DragoşVlădescu.

Menţionăm numele autorilor, în ordineacontribuţiilor din volum: Petre Semen, NicolaeChifăr, Vasile Muntean, Ioan Moldoveanu, VasileLeb, Emanuil Băbuş, Daniel Benga, Şerban Turcuş,Alexandru Vulpe, Radu Mişu, Mircea Ielciu, Ioan-Aurel Pop, Mircea Păcurariu, Alexandru Moraru,Eugen Onicov, Paul Brusanowski, Mihai Săsăujan,Nicolae Bocşan, Ioan Vicovan, Eugen Drăgoi, RaduTascovici, Bogdan Racu, Sebastian Cârstea,Macarie Motogna, Adrian Nicolae Petcu, TimoteiAioanei.

Li se cuvin, tuturor mulţumiri pentru prom p t i -tudinea şi profesionalismul cu care au colaborat laelaborarea acestei prestigioase sinteze istorice.

Nu mă îndoiesc de faptul că sinteza privindmonahismul ortodox românesc va face oîndelungată probă de rezistenţă ştiinţifică în istori-ografia română.

La sfârşit, avem şi noi să spunem:Carte frumoasă, cinste cui te-a gândit, iniţiat,

plănuit şi supravegheat, pentru a putea fi creată!Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, cui te-a

creat şi aşezat în text ştiinţific, pentru a dura în tim-pul ce urmează!

Carte frumoasă, cinste cui te-a aşezat în paginăşi ţi-a dat asemenea veşminte elegante, cu care săpoţi străluci în lume!

Note

1 A.D. Xenopol, Istoria românilor în Dacia Traiană, I, Iaşi,1888, Precuvântare.

28

29

Vocaţia Bisericii ca spaţiu pascal, de trecere,între crucea pământului şi slava cerului este aceeade a transfigura materia în lumină, de a preschimbaenergiile din patimile egoiste în energii ale iubiriisfinte, de a transforma moartea-separaţie în învie-rea-comuniune.

Spre deosebire de principii Renaşterii europeneoccidentale, domnitorul român, ctitor de mănăstiri,nu-şi afirmă autonomia de gândire în opoziţie cuautoritatea eclesială, ci constată, cu smerenie,împreună cu Biserica, mai ales după căderea Impe-riului bizantin (1453), că imperiul politic creştin nueste, în realizarea sa exterioară, terestră, icoanaÎmpărăţiei cerurilor, întrucât Împărăţia cerurilor esteprezentă pe pământ doar în Sfintele Taine ale Biseri-cii şi în inimile sfinţilor. În acest sens, Sfânta Scrip-tură ne învaţă că „Împărăţia cerurilor este înlăuntrulvostru“ (Luca 17, 21) pentru că ea este „dreptate,pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, 17).

Monahul care, prin rugăciunea continuă, interio-rizează în inima sa Împărăţia cerurilor este cel din-tâi căutător şi profet al acestei Împărăţii cereşti inte-riorizate în inimă. De aceea, monahul sau eremitul(pustnicul) devine sfetnicul sau părintele spiritual almonarhului (domnitorului), iar domnitorul creştinconstruieşte mănăstirea ca ofrandă adusă DomnuluiHristos, Capul Bisericii şi Împăratul veacurilor.Conţinutul spiritual al bisericii cruciforme esteînsăşi prezenţa pnevmatică (duhovnicească) a luiHristos Cel răstignit şi înviat în ea. Promisiuneafăcută de Iisus ucenicilor Săi: „Iată, Eu sunt cu voiîn toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“ (Matei28, 20) este confirmată de salutul liturgic: „Hristosîn mijlocul nostru!“ „Este şi va fi!“ (Matei 18, 20).

Viaţa creştină, în general, şi viaţa monahală, înspecial, se realizează prin interiorizarea progresivăa tainei Crucii şi a Învierii lui Hristos: răstignireapatimilor egoiste şi învierea sufletului din păcat

prin iubire sfântă faţă de Dumnezeu şi faţă deoameni. Această spiritualitate a Crucii şi a Învieriilui Hristos este, de fapt, conţinutul concentrat alEvangheliei, rezumat pe cele două coperţi ale Evan-gheliarului liturgic, şi anume: Icoana Răstignirii şiIcoana Învierii. Acesta este, în acelaşi timp, şi con-ţinutul tuturor Sfintelor Taine ale Bisericii şi al între-gului an liturgic, întrucât fiecare săptămână estemarcată de pomenirea Tainei Crucii (miercurea şivinerea) şi de lumina Învierii (duminica). În fiecareduminică, început de săptămână, Biserica Ortodoxăcântă „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toatălumea“ (Utrenia). Astfel, creştinul, dar mai alesmonahul, devine un purtător al Crucii şi un pelerinspre Înviere, iar slava Învierii conţine în ea putereaiubirii jertfelnice a Crucii.

Acesta este şi conţinutul spiritual fundamentalal arhitecturii şi picturii tuturor mănăstirilor şi bise-ricilor creştine ortodoxe, iar arhitecţii şi pictorii, caartişti-teologi care ne-au lăsat moştenire acesteoglinzi ale transfigurării omului şi universului, auconcentrat spiritul prin rugăciune Cerul în inimi şiapoi l-au desfăşurat în lume prin arta de a edifica„porţi ale Cerului“ şi „case ale lui Dumnezeu“. Înacest sens, mănăstirile noastre ne cheamă să desco-perim, prin şi dincolo de frumuseţea exterioară aartei creştine, frumuseţea interioară a sfinţeniei ini-mii şi slava iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentrulume.

Pentru o mai bună cunoaştere a istoriei mona-hismului ortodox românesc, pentru o înţelegere maiprofundă a spiritualităţii şi activităţii vieţii mona haledin mănăstirile noastre, dar mai ales pentru pomeni-rea tuturor ierarhilor, domnitorilor, duhovnicilordin mănăstiri, a monahilor şi monahiilor de pesteveacuri, care au ţinut aprinsă făclia credinţei apos-tolice strămoşeşti, am propus Academiei Române săni se alăture, prin specialiştii săi, într-un demers

Mănăstirile ortodoxe – oglinzi ale transfigurării omului şi universului*PF Daniel**Membru de onoare al Academiei Române

*Cuvânt rostit cu prilejul lansării lucrării „Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare,Volumul I. Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent“

(4 aprilie 2014, Aula Academiei Române)**Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

amplu de publicare a unei trilogii monografice dedi-cate Monahismului ortodox românesc.

Publicarea acestui prim volum, cu titlul Istoriamonahismului ortodox românesc de la începuturipână în prezent este rodul unei implicări exemplarea comisiei formate din istorici bisericeşti şi istoricidin cadrul Academiei Române, care a răspuns cumultă bucurie iniţiativei noastre.

Pe această cale, mulţumim tuturor ierarhilor şiprofesorilor de teologie ai Patriarhiei Române,membrilor şi cercetătorilor Academiei Române,celor doi coordonatori generali, PreacucerniculuiPărinte preot profesor Mircea Păcurariu şi profesoru-lui Nicolae Edroiu, membri corespondenţi ai Acade-miei Române, tuturor membrilor Comisiei mixte, careau lucrat cu multă râvnă la împlinirea proiectului edi-torial, primul volum fiind lansat astăzi, 4 aprilie 2014,cu prilejul Zilei Academiei Române şi a porţilor des-chise, nădăjduind ca acesta să rodească bucurii vii însufletele tuturor cititorilor săi.

30

Proiectul de elaborare şi editare a unei lucrăridedicate monahismului ortodox românesc a fost ini-ţiativa Preafericitului Părinte Daniel, patriarhulBisericii Ortodoxe Române, care a propus-o Acade-miei Române, cu intenţia ca aceasta să apară subegida celor mai importante instituţii româneşti, pro-motoare ale spiritualităţii şi culturii neamului nos-tru, repere pentru orice român şi creştin, doritor să-şiconsolideze personalitatea şi identitatea sa naţională.

Gândită sub forma unei trilogii, această lucraremonumentală nu putea fi realizată într-un timp scurt,dată fiind complexitatea aspectelor privind geneza,istoria şi dezvoltarea monahismului creştin ortodox,în general, şi a celui românesc în special. Aşa se facecă, la 1 septembrie 2009 – ziua de cinstire a unuisfânt monah, Dionisie cel Smerit din Scythia Minor,părintele erei creştine – Comisia specială mixtă,întrunită la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, subpreşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şia domnului Ionel Haiduc, preşedintele AcademieiRomâne, şi formată din specialişti în istoria poporu-lui şi a Bisericii Ortodoxe Române, a formulat temeleprincipale ale fiecăruia dintre cele trei volume şi astabilit ca perioadă de realizare cel puţin trei ani.

Coordonatori generali ai lucrării despre care seface vorbire au fost numiţi pr. prof. dr. Mircea Păcu-rariu de la Sibiu şi prof. dr. Nicolae Edroiu de laCluj, membri corespondenţi ai Academiei Române,iar ca secretar, responsabil de legătura permanentăcu autorii şi coordonatorii acestui proiect – precumşi cu vicepreşedinţii Comisiei speciale (acad. DanBe rin dei şi subsemnatul) – a fost desemnat dl Ion-Dragoş Vlădescu, care a ostenit foarte mult, de-alungul celor patru ani cât s-a lucrat la redactarea şiconcretizarea primului volum şi conturarea celuide-al doilea.

În faţa noastră, avem, aşadar, cel dintâi volum allucrării, intitulat Istoria monahismului ortodoxromânesc de la începuturi până în prezent, care

cuprinde 1040 de pagini şi cântăreşte aproximativ5 kg. Acest volum, prefaţat de Preafericitul PărintePatriarh Daniel şi apărut la Editura Basilica aPatriarhiei Române, bogat ilustrat cu imagini defoarte bună calitate, înfăţişând mănăstiri şi ctitori deaşezăminte monahale, chipuri de cuvioşi monahi şiierarhi sfinţi, din diferite ţări şi neamuri creştineortodoxe, este structurat în cinci mari capitole,cuprinzând 36 de studii de specialitate, realizate de26 de autori contemporani, profesori de teologie,monahi, istorici şi cercetători, reprezentanţi ai celordouă instituţii menţionate mai sus.

Pornind de la temeiurile biblice şi patristice cestau la baza monahismului ortodox, autorii au pre-zentat începuturile monahismului răsăritean în Egipt,Ţara Sfântă, Muntele Sinai şi Siria, după care au ară-tat dezvoltarea acestuia în graniţele Imperiului Bizan-tin, îndeosebi în Sfântul Munte Athos, Peninsula Bal-canică şi teritoriile locuite de slavi, urmată de o ana-liză comparativă a monahismului apusean, în raportcu cel ortodox românesc.

În continuare, a fost prezentat monahismul daco-roman din Scythia Minor, cu personalităţile teologicereprezentative din secolele IV–VI şi dezvoltareamonahismului de rit bi zantin pe teritoriul Românieipână la anul 1300, apoi, s-au evidenţiat mănăstirileortodoxe ctitorite în Ţările Române, începând cusecolul al XIV-lea până la reforma bisericească dintimpul lui Alexandru Ioan Cuza.

În capitolul patru, a fost prezentată situaţiamonahismului din provinciile istorice româneşti(Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banat,Basarabia, Bucovina şi Dobrogea) din a doua jumă-tate a secolului al XIX-lea până la anul 1918, men-ţionându-se mânăstirile şi schiturile româneşti dis-părute din istorie.

În ultimul capitol, s-a analizat situaţia monahis-mului românesc în perioada interbelică, felul în careacesta a rezistat persecuţiilor din perioada comu-

31

Monahismul ortodox românesc.Istorie, contribuţii şi repertorizare*ÎPS Ciprian**

*Cuvânt rostit cu prilejul lansării lucrării „Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare,Volumul I. Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent“

(4 aprilie 2014, Aula Academiei Române)**Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

nistă şi dezvoltarea sa după 1990, prin reactivareaaşezămintelor monahale distruse sau desfiinţate şiconstruirea altora noi, pe tot cuprinsul PatriarhieiRomâne.

Prin toate acestea, volumul de faţă, împreună cucelelalte două: Contribuţii ale monahismului orto-dox românesc la nivel naţional şi internaţional şiDicţionarul tuturor mănăstirilor româneşti, oferăcititorului interesat de istoria monahismului creştino imagine completă, într-o prezentare sintetică, atuturor aspectelor privind apariţia, istoria şi dezvol-tarea acestei forme de vieţuire creştină, în care sepune accentul pe rugăciune neîntreruptă, isihie,asceză şi comuniune spirituală, împletite cu activi-tăţi fizice, potrivit principiului Ora et labora! Pe dealtă parte, lucrarea demonstrează celor mai puţincunoscători ai istoriei şi vieţii bisericeşti că aceastăelită a Bisericii Ortodoxe, monahii, împreună cu cea

a învăţământului teologic, a contribuit substanţial lapromovarea şi dezvoltarea culturii şi artei româ-neşti, întemeiate pe valorile creştine, punând accentpe cunoaştere şi trăirea autentică a dreptei credinţe,în duhul Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

Volumul I se încheie cu un bogat indice alfabe-tic al numelor şi locurilor folosite în studiile pre-zentate, ceea ce demonstrează seriozitatea şi compe-tenţa profesională a autorilor şi calitatea ştiinţifică alucrării.

În concluzie, putem afirma că, după o muncălaborioasă susţinută, s-a realizat o lucrare enciclope-dică de referinţă, ceea ce onorează atât Patriarhia, câtşi Academia Română, drept pentru care adresăm mul-ţumiri Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentruiniţiativa şi purtarea sa de grijă permanentă, precumşi tuturor ostenitorilor din cele două instituţii.

32

Ne putem considera nişte privilegiaţi – am fostcontemporani cu profesorul Nicolae Cajal.

L-am cunoscut, admirat, l-am iubit. A fost unmare prieten al profesorului Nicolae Simionescu, almeu, al institutului nostru şi admit că mi-a plăcut şiam admirat total felul lui de a exista.

În urmă cu zece ani vorbeam în această Aulădespre „despărţirea de Cajal”. Azi îmi dau seama căam greşit. Există oameni de care nu te desparţiniciodată – ei intră în viaţa ta şi, după ce îi cunoştibine, rămân în viaţa ta pentru totdeauna. Realizezacum, după zece ani, că nu ne-am despărţit niciodatăde profesorul Nicolae Cajal, pentru că nu te poţidespărţi de cineva care rămâne în inima ta. Eu credcă suntem aici să celebrăm viaţa profesorului Nico-lae Cajal.

Nu ştiu când l-am întâlnit prima oară pe Profe-sor. Nu este exclus să-l fi văzut prima oară atuncicând mama mea mă ducea, de câte ori eram bolnavă,la excelentul doctor pediatru Marcu Cajal, tatăl pro-fesorului, pe care, cu neţărmurită dragoste, fiul săuîl evoca. Apoi, în lungul anilor, am fost împreună cuprof. Nicolae Cajal în situaţii foarte variate, înperioade de bucurie, de tristeţe, în perioade deasuprire morală, de frământări şi de schimbări so -ciale radicale, cum au fost cele de după anul 1989.Ceea ce m-a impresionat în tot acest răstimp a fostatitudinea profesorului, permanentă şi nelimitatăînţelegere pentru „celălalt”, generozitatea şidăruirea, opti mismul şi funcţia asumată de avocat alînţelegerii şi concilierii.

Am uneori sentimentul că profesorul Cajal aavut o misiune pe pământ: misiunea de a face lumeamai bună, mai trăitoare. Şi eu cred că, în parte, areuşit! Pentru că, oriunde apărea prof. Cajal, spiritelerele, spiritele răzbunătoare se retrăgeau ruşinate şise ascundeau de ochii lumii.

În imaginarul meu, profesorul Cajal este întru-chiparea omului complet, în care se armonizeazăcalităţile sale personale deosebite şi modul lor deexpresie cu ceea ce a reuşit să facă în viaţă. Armo-

nia aceasta este rodul comuniunii perfecte – nu credcă se poate altfel – a vieţii personale, trăite alături deminunata doamnă Bibi Cajal, care a asiguratclimatul ce a făcut posibilă dezvoltarea şi împlinireadeplină a personalităţii profesorului.

Ca parte a idealurilor sale, profesorul Cajal aapărat ceea ce este peren în viaţă: ştiinţa, arta, oame-nii, profesia, prietenii şi, nu în cele din urmă, familia.

În ştiinţă s-a dedicat înţelegerii biologiei viru-surilor – lupta pentru apărarea vieţii oamenilor.Profesorul mărturiseşte că a fost o bucurie că a putut„contribui măcar cu o picătură la scăderea imensu-lui ocean de necunoscut care ne înconjoară încă”.Dar, sub această bucurie, sub aparenţa calmă şiserenă, stau ascunse cu grijă îndoielile şi neliniştilecercetătorului autentic, sentimentul că, niciodată, nuva atinge ceea ce caută. Asta s-a simţit clar în dis -cursul de recepţie de la Academia Română. În pro-fesiunea lui, profesorul Cajal socoteşte că şi-a luat„libertatea de a accepta robia efortului creativdestinat oamenilor”.

În viaţa socială l-am perceput ca un OM cu ofilosofie specială asupra lumii – filosofie aplicată cuobstinaţie:

33

Sesiunea comemorativă Nicolae Cajal

O viaţă închinată oamenilor şi omeniei*Acad. Maya Simionescu

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

- Unde era discordie, aducea armonie.- Unde era răutate, aducea bunătate. - Unde era disperare, aducea speranţă.- Unde era tristeţe, aducea bucurie. Atitudinile lui în momente grele, momente cheie

erau remarcabile.Îmi amintesc că în diverse şedinţe de Prezidiu

ale Academiei Române, când spiritele erauînflăcărate şi neliniştite, când cerea cuvântul profe-sorul Cajal, se făcea tăcere şi reuşea cu câteva frazeînţelepte să liniştească spiritele şi să-i îmbuneze petoţi.

Îmi amintesc modul de a gândi şi curajul lui încazul Nicolae Paulescu, când, din nou, spiritele eraudeclanşate – la noi şi în Europa. Nicolae Cajal, peatunci preşedintele Secţiei de ştiinţe medicale a Aca-demiei Române şi preşedintele Comunităţii Evreieştidin România spunea: „Personal, consider că me -ritele lui Nicolae Paulescu sunt mari, sunt deose biteşi trebuie relevate la valoarea lor. Pentru acestemerite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Române când Adunareagenerală l-a şi ales prin vot secret. În acest context,se impune o disociere obligatorie între contribuţiaştiinţifică în combaterea diabetului şi opţiunile per-

sonale antisemite.... Sunt două probleme distincte şitrebuie considerate ca atare.” A fost un act de dem-nitate şi curaj în apărarea ştiinţei, a adevărului şi aAcademiei Române.

Profesorul Nicolae Cajal a slujit societatea şti-inţifică românească în diverse funcţii pe care le-adeţinut: în 1963 a fost ales membru corespondent alAcademiei Române, apoi în 1990, membru titular, afost vicepreşedinte al Academiei Române şi preşe-dinte al Secţiei de ştiinţe medicale. Este membrufondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artăşi al Societăţii Române de Biologie Celulară.

Nicuşor Cajal este, ceea ce am putea spune, unom frumos, un om total, un spirit complex şi com-plet; un constructor de stabilitate, cu o nelimitată în -ţelegere pentru celălalt, generos şi darnic, un spirittânăr, optimist, cu un nemăsurat umor şi cu funcţiaasumată de a fi avocat al înţelegerii, păcii şi conci-lierii.

Cred că de acolo de Sus, Nicuşor Cajal, alăturide Bibi Cajal, se bucură văzând că ne-am întâlnitsub cupola Academiei Române pe care a iubit-o şi aslujit-o întreaga viaţă, pentru a celebra o viaţă fru-moasă închinată oamenilor şi omeniei.

34

35

Tribut profesorului Nicolae Cajal la zece ani de la dispariţie*Costin CernescuMembru corespondent al Academiei Române

Despre profesorul Cajal trebuie vorbit la timpulprezent. Anii scurşi de la decesul său nu au estompatrealizările şi iniţiativele sale. Se spune că un om estecu atât mai mare, cu cât golul care îl lasă este maigreu de acoperit. Acest adevăr îl simţim, mai cuseamă, noi, foştii săi elevi şi colaboratori.

Nu de puţine ori am auzit remarca: această pro-blemă s-ar fi rezolvat mai eficient dacă ar fi fost defaţă profesorul Cajal. Remarca este potrivită nunumai cadrului circumscris laboratorului, ci şisocietăţii româneşti în ansamblu. Lipsa unor condu-cători cu experienţă, cu infinită capacitate de muncăşi dedicaţie, a căror autoritate şi cinste este unanimrecunoscută precum a fost Profesorul, este resimţităcotidian în stările conflictuale generate de orgolii şilipsă de instruire, în eşecurile unor proiecte caredemobilizează colective închegate, în promovareanonvalorilor.

Ca director de institut, ca profesor, ca vicepreşe-dinte al Academiei, profesorul Cajal a ştiut săgăsească acele soluţii în care, cu minimum de com-promis, să se obţină promovarea unor oameni deperspectivă, a unor proiecte novatoare, a unor colec-tive ştiinţifice promiţătoare.

În perioade dificile, cum a fost cea de până în1989, dar şi după, una din obligaţiile pe care profe-sorul şi-a asumat-o a fost lupta pentru finanţareacercetării. Apartenenţa sa organică la comunitateacercetătorilor, l-a condus în deciziile sale de a faceaceastă comunitate mai coerentă şi solidară, pentru aimpune mentalitatea că nu doar micul tău proiectcontează, ci şi existenţa unor colective competitivesimilare, încât împreună să promoveze un punct devedere favorabil din partea societăţii care investeşteîn cercetare.

Mulţi şi-au pus întrebarea: cum se explică faptulcă academicianul Nicolae Cajal a exercitat asupranoastră o atracţie cu totul specială? Răspunsul sinte-tizat de cei ce l-au cunoscut în afara activităţii pro-fesionale, în afara carierei ştiinţifice, a fost modestia

şi prietenia pe care le degaja, caracterul său profunddemocratic, credinţa nestrămutată în valorile morale.

Personal, am avut privilegiul să fiu în preajmaprofesorului aproape patru decenii. Îndemnul lui dea munci, pentru ca realizările din laborator să fieaccesibile în practică, continuă să mă preocupe şi înprezent. Am beneficiat enorm de sfaturile lui şi amcăutat să promovez spiritul Cajal atât în laborator,cât şi la catedră. Vă rog să-mi permiteţi să rememo-rez câteva principii pe care le-am moştenit de la pro-fesor:

- Nu porni de la premisa că eşti cel mai compe-tent în domeniu.

Deşi celebru în ţară şi bucurându-se de o justifi-cată notorietate în afară, profesorul nu a consideratniciodată necesar să argumenteze pornind de laaceste premise.

- Alege colaboratorii fără prejudecăţi şi fii capa-bil să mobilizezi capacităţile lor.

Nu-i plăcea să comenteze defectele sau slăbiciu-nile altora. Dimpotrivă, era plin de indulgenţă, deşiprefera să nu aibă ocazia să şi-o manifeste.

- Cere totdeauna opinia colegilor şi fii gata să leaccepţi sfaturile.

Considera ideile ca un bun comun. Nu ezita săpromoveze unele premise avansate de mai tineriicolegi, fără ca aceasta să însemne că nu avea unascuţit simţ critic. Cultiva cu măiestrie discuţiile încontradictoriu şi se bucura manifest când reuşea rea-lizarea unui acord distinct de complezenţă.

- Nu susţine proiecte care presupun miracole.Nu de puţine ori, am fost solicitaţi să realizăm

produse sau studii care erau nerealiste în raport cudotarea sau informaţiile accesibile. A preferat sărenunţe decât să accepte iniţierea unor proiecte cos-tisitoare dar, evident nefezabile.

- Ia decizii, numai dacă sunt bazate pe premiseteoretice şi practice autentice, pe experienţa şi dedi-caţia colectivului.

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

36

A apreciat deosebit pe cei pentru care munca şidisciplina interioară erau o necesitate, înţelegândtotodată nevoia unei libertăţi controlate sau anumitemanifestări de frondă. A considerat laboratorul uncreuzet pentru minţi şi caractere şi nu cum cu umorcliva cuvântul laborator în labor-oratory.

- Însoţeşte concluziile de glume sau proverbe ceconfirmă realitatea cotidiană.

Inteligenţa profesorului Cajal era destinsă, bine-voitoare, gata să dizolve orice ambiguitate în sub -stratul benign al unei glume. Era o plăcere să-l întâl-neşti, să te bucuri de anecdotele lui mereu reîmpros-pătate, să profiţi de optimismul lui contagios.

Am meditat adesea asupra modelului Cajal şi vămărturisesc că nu ezit să apelez la acest tezaur.

Niciodată academicianul Cajal, chiar în anii dinurmă, când boala nemiloasă l-a afectat, nu a renun-ţat la dăruirea şi căldura proverbială, la toleranţă şi

solicitudine, calităţi care l-au făcut atât de respectatşi iubit. Comportamentul său a constituit o victoriea spiritului asupra suferinţei fizice, un model deviaţă asupra căruia să reflectăm.

Nu am pretenţia că pot vorbi cu obiectivitatedespre profesorul Cajal. Este sarcina posterităţiisă-i evalueze meritele şi să determine locul care i secuvine în ştiinţa medicală şi în societatea româ-nească a secolului XX şi poate, a secolului XXI.

Stimată doamnă Irina Cajal, vă admir pentru rea-lizările Fundaţiei „Academician Nicolae Cajal“,fundaţie pe care o conduceţi cu atâta dedicaţie şicompetenţă, vă mulţumesc pentru străduinţa de acultiva prin lucrările simpozionului anual unele dinideile şi proiectele iniţiate de mentorul nostru.Generaţii de elevi şi de elevi ai elevilor profesoruluivor putea cultiva tezaurul nepreţuit pe care ni l-atransmis.

37

Memoria, neuitarea, ne dă sentimentul perma-nenţei, al duratei, al aventurii spiritului călător, careînfruntă timpul, eternul uman. Este, în acelaşi timp,un prilej de întoarcere către abisul din noi.

În prezent, s-a diminuat îngrijorător memoria,neuitarea făuritorilor de istorie, a înaintaşilor, ca şiasupra marilor valori culturale şi spirituale. Ea,memoria, nu mai vibrează firesc şi constant în con-ştiinţele şi sufletele noastre. Or, dinamica memorieipresupune ideea de continuitate, un orizont nedivi-zat al temporalităţii. „Trecutul e umbra viitorului”,ne îndrumă aforismul lui Lucian Blaga.

În general, orice evocare trezeşte un sentimentde nostalgie. Despre academicianul Nicolae Cajalvorbim însă ca de o prezenţă spirituală, care tute -lează exerciţiul trăirii existenţialului multora dintrenoi, în special a celor 45 de generaţii de studenţi. Afost un copac la rădăcina căruia s-a dezvoltat o ade-vărată şcoală, arborescenţa sa radiculară desprinzân-du-se de tulpină a acoperit toate zările lumii.

Am avut privilegiul să-i fiu editor, coleg şi prie-ten, calităţi care, evident, m-au onorat. Admiraţia,preţuirea şi prietenia pe care i le-am purtat profeso-rului, cercetătorului, savantului şi, mai ales, omului,pe care l-am cunoscut şi cu care am colaborat aproape45 de ani, se convertesc treptat în amintiri scumpecu privire la un spirit ales. Imaginea sa îmi apare nuca o umbră, ci ca o realitate prezentă, evocatoare.Sunt tulburat de amintirile unei jumătăţi de secoladăpostite de memoria mea afectivă.

A fost unul dintre oamenii pe care i-am iubit celmai mult. Înzestrat cu delicateţe şi politeţe, cu omodestie sufletească cuceritoare, cu maniere alese şibună cuviinţă, Nicolae Cajal avea eleganţa gestului,a exprimării, a gândirii şi a simţirii. Era modul lui dea-şi înţelege existenţa. Comportamentul său a con-stituit o victorie asupra mediocrităţii şi imposturii, afost un mod de viaţă, o filosofie.

Memoria acestui autentic savant stă astăzi măr-turie acelei conştiinţe superioare care duce maideparte ideea de continuitate, de permanenţă. Unexemplu: voi evoca unul din momentele consumatechiar în această Catedrală a spiritualităţii româneşti,cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naştereaacad. Ştefan S. Nicolau. L-am văzut atunci, pe aca-demicianul Cajal înecat de emoţie, nu o dată lăcri-mând în timpul prezentării vieţii şi operei maestru-lui său, al cărui continuator a fost. Acad. Cajal avea,el însuşi, atunci 75 de ani…

Ce omagiu mai puternic de respect şi recunoş-tinţă poate fi adus de către discipol memoriei maes-trului? Ce exemplu de nobleţe sufletească la elevulîn vârstă de 75 de ani…

Ştiinţa, la academicianul Cajal, cultura, în gene-ral, era în relaţie directă cu libertatea de spirit, cucooperarea, solicitudinea, respectul şi lealitatea.

Încă din tinereţe nu suporta impostura, delirul deputere şi lichelismul. O însemnare din Jurnalul săueste edificatoare: „Cei mari au devenit mari, pentrucă au fost lichele, sau au devenit lichele după ce audevenit mari?”

Mai târziu, când lucra la realizarea unui vaccin,întrebat – cu prilejul unui interviu – ce i-ar plăcea sărealizeze, a dat următorul răspuns: „Mi-aş dori săcreez un vaccin împotriva prostiei, lichelismului şiantisemitismului”.

Cât de actuale sunt şi astăzi aceste reflecţii!Şi-a cheltuit cu generozitate energia, talentul şi

inteligenţa, ca şi uriaşa putere de muncă, răspunzândla toate solicitările: catedră, laborator, AcademiaRomână, Federaţia Comunităţilor Evreieşti dinRomânia, Fundaţia „Elias”, viaţa publică. A fost unautentic ambasador al României, numele său fiindcunoscut în cele patru zări. Într-adevăr, s-a dăruit pesine într-o asemenea măsură, încât spiritul său tute-lar a marcat deopotrivă locurile prin care a trecut.

la împlinirea a zece ani de la plecarea îneternitate a academicianului Nicolae Cajal*Vasile StănescuMembru de onoare al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

Pentru Fundaţia „Elias” a făcut o adevăratăpasiune, slujind-o cu abnegaţie şi devotament 35 deani, cu sentimentul răspunderii faţă de memoriamarelui dispărut, testatorul Jacques Elias, care şi-alăsat imensa lui avere Academiei Române.

A fost foarte iubit în cadrul Fundaţiei, în Consi-liul de conducere, în care pasiunea şi cunoştinţelepuse în slujba acestuia, verbul său altruist, inteli-gent, plin de savoare, ironie fină şi umor, nu pot fiuitate. Cum poate fi uitat umorul irezistibil al acade-micianului Cajal, mai ales când se încrucişa cu cel alacademicianului Radu Voinea.

Academia Română, Fundaţia „Elias” şi Federa-ţia Comunităţilor Evreieşti din România au repre-zentat pentru acad. Cajal, aşa cum mărturisea „pre-lungiri ale propriei mele familii”.

A lăsat, pe lângă opera scrisă, o operă vie: foştiisăi studenţi, unii ajunşi mari profesori şi cercetători,răspândiţi pe toate meridianele globului; de aseme-nea, copiii şi nepoţii, care îi duc mai departe operaşi memoria.

Dincolo de meritele mari şi numeroase, recunos-cute atât în ţară cât şi peste hotare, de cele mai înaltepoziţii ştiinţifice, didactice, publice şi sociale, dedistincţiile primite, dincolo de nobleţea spiritului şiintelectului său, chiar de opera ştiinţifică de anver-gură europeană, una din cele mai mari realizărirămâne însă dragostea pe care a răspândit-o în jurulsău, iubirea de oameni.

Pentru mine, Nicolae Cajal a fost şi rămâneparadigma unui savant dăruit vieţii, familiei şisocietăţii, paradigma omului de omenie, o lecţie amarii lui iubiri de oameni.

Întâlnirile noastre, şi nu puţine, constituiau ade-vărate oaze de linişte şi comunicare intelectuală,pline de cordialitate şi delicateţe, într-o perioadăsocial-istorică derutantă, apăsătoare şi lipsită de ori-zont, ca şi cea pe care o trăim. Ele se desfăşurau fiela sediul Fundaţiei, fie, împreună cu soţiile noastre,la Hotelul „Continental“ unde, prin amabilitateadirectorului, luam cina în fostul apartament regal,departe de zgomotul lumii.

Discuţiile noastre constituiau, de fapt, o ieşiredin timpul şi spaţiul trăit. Trăia cetatea într-o cu totulaltă perspectivă. Avea o structură spirituală particu-lară şi o gândire centrată pe valoare, moralitate şiumanism; o cuprindere largă şi diversă, cu un far-mec deosebit al dialogului, ca şi al umorului. Împăr-tăşind aceleaşi obiective şi valori umane, investigamîmpreună, cu luciditate necruţătoare, actul politic şifaptul uman în cele mai neplăcute ipostaze ale lor,

încercând explicaţii şi proiectând atitudini. Era unpătrunzător şi fin analist, un observator atent la totceea ce se petrecea în jur. Idealist temperat, întruneascepticismul cu pasiunea, teoria cu practica. Acţionaca un creator de noi sensuri şi puncte de vedere,încercând explicaţii practice, economice, sociologiceşi psihologice. Avea darul de a umaniza totul şi de araporta la contextul general.

De cele mai multe ori, discuţiile noastre erautăceri meditative şi reflexive – în lumea noastrăactuală se pare că nu mai este timp pentru meditaţie,melancolie şi visare. Aşa se face că, nu o dată, între-rupeam brusc dialogul, fără a participa însă la dialo-gul, totdeauna alert şi neterminat, al soţiilor noastre.După un oarecare timp, unul din noi – până atuncifiecare adâncit în gândurile sale – se întorcea cătrecelălalt spunându-i: e, ce părere aveţi? Răspunsulera invariabil: evident, sunt de acord cu dumnea-voastră, şi ne zâmbeam reciproc, aproape tainic.Ajunsesem la o simbioză în gândire... Nu ne-amîntrebat niciodată, în cei 45 de ani, de ce nu ne adre-săm unul altuia pe numele mic. Oare de ce?

La zece ani de la plecarea sa în eternitate, conti-nuă să îmi lipsească verbul său plin de savoare,mânuit cu logică şi eleganţă, zâmbetul, farmecul şiironia fină, înţelepciunea şi delicateţea, modestia şibunătatea şi, mai ales, dragostea pe care o împrăştiafără rezerve.

Mi-e greu să uit frumuseţea trăirilor familiilornoastre în jurul unei mese, împreună cu minunataBibi şi cu soţia mea. Mi-e greu să uit familia model,în care a dăinuit timp de circa 60 de ani un climat derespect faţă de muncă, de căldură şi pace, de dra-goste şi respect reciproc. Mi-e greu să uit discuţiilezilnice cu Nicolae Cajal, pe patul său de suferinţă,într-o fază terminală, ţinându-mă de mână şi încura-jându-mă, el pe mine, demn şi înţelept…

Cu o bogată experienţă de viaţă, Nicolae Cajal aînţeles ca nimeni altul sentimentul profund al uma-nului, al vieţii şi al morţii, ceea ce i-a înlesnit ,,tre-cerea” ca unui înţelept împăcat cu sine şi cu oame-nii.

La ceremonia religioasă de la Templul Coral, ladespărţirea de Nicolae Cajal, marele rabin Mena-hem Hacohen, emoţionat, spunea: „cei mari, nease-muiţi, atunci când ne părăsesc, intră în casa vieţiiveşnice”. Într-adevăr, Dumnezeu, în marea Lui înţe-lepciune, cheamă la El şi spirite alese, rezervându-leneuitarea, memoria. „Dumnezeu – spunea PetreŢuţea – trebuie primit şi nu înţeles, la Dumnezeu nuai acces prin luciditate”.38

39

Nicolae Cajal a fost o conştiinţă europeană, ovaloare, un model, un mesaj conectat la valorileperene, la lumea ideilor, a permanenţelor. Raportatla spiritul epocii – dominat de stereotipuri – a con-stituit o proiecţie culturală şi morală, a fost o insti-tuţie, o sumă…

Nicolae Cajal se înscrie astfel în ordinea caretransgresează spaţiul şi timpul trăit, continuând să

existe la modul evocator după moarte, ca şi în viaţă,pentru că răspândeşte iubire şi după trecerea sa îneternitate. O demonstrează, iată, tot ceea ce seîntâmplă astăzi, aici. El va rămâne pentru mine nu omemorie, ci un simbol.

Îţi mulţumim, Irina Cajal, pentru exemplul dedăruire filială, de ducere mai departe a acestei grelemoşteniri de dragoste, bunătate şi dăruire umană!

Vă mulţumesc pentru că aţi venit astăzi aici, casă omagiem memoria unui om a cărui viaţă s-a înte-meiat pe patru piloni de referinţă: familia Cajal, slu-jirea vieţii, ucenicia ştiinţifică şi devotamentul faţăde identitatea evreiască.

Poate unul din secretele tinereţii sale sufleteşti şiintelectuale îl constituie faptul că tata s-a socotitmereu un elev al profesorilor săi şi un coleg al ele-vilor săi.

Pasiunea pentru ştiinţele medicale a fost pentruNicolae Cajal nu doar o moştenire de familie, nudoar un vis profesional, ci un mod de viaţă.

A servi oameni şi ştiinţa au format cheia de boltăa unei cariere ştiinţifice şi profesionale, aşa cumpacienţii, colectivele medicale şi cele de cercetătoricu care a colaborat, au fost pentru tatăl meu familiiîn care a format oameni, pentru care a luptat cu osti-lităţile mediului şi a navigat printre stânci.

Laboratorul şi facultatea îi erau la fel de dragi ca şicopiii şi familia şi, de aceea, viaţa părinţilor mei păreao continuă sărbătoare, pentru că Nicolae Cajal iubeafără limite tot ce făcea, colegii şi studenţii, oamenii şiviaţa şi mereu considera că nu a fost la înălţimea onoa-rei ce i se face. Mereu dorea să facă mai mult, să me -rite privilegiul de a face bine, cum spunea el.

Intrarea în această casă a demnităţii şi unităţiinaţionale româneşti a Academiei Române a fost orăscruce uriaşă în viaţa lui Nicolae Cajal. De ce?Pentru că el ştia că a intra în acest forum sacruînsemna nu doar să primeşti validarea calităţii talede cercetător, ci şi asumarea unui tip de responsabi-litate sacră, care s-ar putea defini prin două valori:ştiinţa şi misiunea civică. Un membru al AcademieiRomâne trebuia să apere una dintre cele mai impor -tante valori ale unei comunităţi: demnitatea inteli-genţei şi creativităţii acelei comunităţi. O ştia şi tata,am aflat şi noi atunci când am fost martori la com-plicate procese în care îţi riscai viaţa, liniştea, pen-tru a salva un institut, un cercetător, un buget, unproiect şi pentru asta trebuia să vii în coliziune cuputerea, cu ambiţiile unor potentaţi.

Niciun risc, niciun inamic nu l-a oprit, nu l-afăcut să dea înapoi, nici măcar temerile fireşti ale

mamei. A crezut în dreptul individului de a fi liber,a crezut că acest lucru merită orice sacrificiu, oriceefort, orice confruntare. A crezut în destinul acesteiţări şi a fost un ambasador al culturii româneşti, alştiinţei româneşti şi nu de puţine ori, în proceseinternaţionale de o mare complexitate, un avocat alacestei ţări.

În Israel sau în SUA, în Europa sau Canada, ple-doariile sale pentru România, pentru respectul ce secuvine acestei ţări frumoase şi bogate prin cetăţenii săişi prin cultura sa, pentru pacea şi dreptul la libertate alromânilor, învingeau orice ostilitate, orice opoziţie.

A găsit mereu resurse şi formule eficiente de ademantela prejudecăţi aberante care puneau în peri-col România, care aduceau atingere intereselor sta-tului român şi cu un zâmbet sau cu o ironie diplo-matică, întotdeauna cu argumente solide reducea latăcere inamicii.

La fel a luptat şi pentru a apăra Academia laînceputul anilor ‘90, când se încerca discreditareaacestei instituţii – una din pietrele de temelie a sta-tului unitar român, modern.

A militat la fel de raţional şi greu de contestat şipentru proiectul European, pe care prin multe pro-iecte, dar în mod deosebit prin Centrul European deStudii în probleme Etnice şi Comunicare Socială, alcărui preşedinte a fost, l-a promovat tocmai din per-spectiva respectului pentru alteritate pe care l-aînvăţat în casa părintească, dar şi în comunitateaevreiască şi în viaţa frumoasă de profesor.

Omagiul pe care îl aducem aici, aş vrea să fie,poate, un apel la raţiune şi înţelepciune, la solidari-tate şi prietenie, pentru a apăra viaţa şi dreptul lalibertate, la demnitate – o spun eu, descendenta uneicomunităţi care a supravieţuit Holocaustului şi careîncepe fiecare zi urând celorlalţi ŞALOM.

Poate că astăzi avem nevoie mai mult decât altă-dată de spiritul şi valorile în care părinţii mei au trăitşi ne-au crescut.

Aici, în locul pe care l-a iubit, l-a divinizat şi l-aapărat, îl rog pe tata să aibă grijă de noi şi să facăun miracol, care să ne dea pacea de care avem atâtanevoie.

40

Pasiunea pentru ştiinţă – un mod de viaţă*Irina Cajal-Marin**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)**Preşedinte, Fundaţia „Nicolae Cajal”

41

Acum, la zece ani când doar spiritul DomnieiSale ne însoţeşte, permiteţi-mi să evoc una din con-tribuţiile sale care au situat Institutul de Virusologie„Ştefan S. Nicolau”, prin vocaţie dedicat cercetăriifundamentale, într-unul din vârfurile creativităţiitehnico-ştiinţifice medicale din ţara noastră.

Au existat şi înainte brevete de invenţie obţinuteprin contribuţia, de exemplu a doamnei doctor Dere-vici şi domnului doctor Petrescu. Dar au reprezentatdoar un semnal. Valul de brevete, de peste 80, înre-gistrate între anii 1970 şi 1990 au adus Institutul deVirusologie pe primul loc între celelalte unităţi decercetare medicale din ţară. Procedeele de preparareşi de conservare a vaccinurilor antivirale, ca deexemplu, ale vaccinului antirujeolos cu tulpinaautohtonă de care se leagă numele doamnei doctorCepleanu şi al domnului doctor Cernescu, ale unuinumăr mare de antigene pentru diagnosticul viruso-logic curent, au completat mapa de brevete a institu-tului. Tot ca rezultat şi al uneia dintre invenţii, probede produse virusologice au făcut drumul dus-întors,odată cu misiunea lui Prunariu, în Cosmos.

Şi toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu seimplica, mereu cu minunata fermă discreţie, profe-sorul Nicolae Cajal. Dar, prezenţa Domniei Sale ladouă din negocierile făcute – mai întâi, cu Agenţiade Valorificare a Cercetării din Franţa (ANVAR) şicu instituţia BATELLE din Statele Unite pentru dez-voltarea a două invenţii realizate de institute – s-a

dovedit a fi unică, în general participând doar inven-tatorii soluţiilor tehnice respective. Iată încă odovadă a interesului total pentru promovarearealizărilor institutului nostru.

Tot profesorul Cajal a stimulat protecţiaintelectuală a practic tuturor preparatelor dediagnostic şi profilaxie antivirală, şi a unora dintrelaboratoarele deschise spre exterior, prin mărci defabrică şi de serviciu. Documentele oficiale aleInstitutului de Virusologie au primit o puternicăsiglă, care supravieţuieşte.

Când a fost vorba de IT, a intervenit din nouviziunea Domniei Sale. Fără şovăială, încă din anii‘70, a sprijinit dezvoltarea acestei direcţii, mai întâiprin autodotare, la care a avut o contribuţieimportantă şi domnul doctor Corneliu Zaharia. Prinangajarea colaborării cu industria noastră decalculatoare şi a unor contracte cu instituţii centrale,precum şi pentru realizarea cu Institutul deCercetare şi Proiectare ICPE a protocolului indu-strial pe baza soluţiei tehnice originale elaborate îninstitute cu ajutorul unui contract naţional, tot rolulprofesorului Nicolae Cajal a fost hotărâtor.

Această evocare a unui aspect poate mai puţincunoscut al personalităţii profesorului NicolaeCajal, legat de viziunea Domniei Sale faţă de noulprogres, este doar o schiţă palidă a energiei depuse,pentru a aduce instituţia, atât de dragă lui, mereu înfrontalul cercetării la nivel mondial.

Profesorul Nicolae Cajal – un promotor al progresului tehnic*Oswald Hörer**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)**Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România

Fiecare om se naşte cu un noroc special: al meua fost să îl cunosc pe profesorul Cajal şi pe doamnaBibi Cajal încă de la naşterea mea. Bunicii mei Şte-fan S. Nicolau şi Raia Nicolau au murit foarte de -vreme, iar profesorul Cajal şi doamna Bibi Cajal aufost cei care mi-au vorbit foarte mult de bunicii mei,pe care astfel i-am cunoscut. Dacă astăzi profesorulCajal s-ar afla în această Aulă, cu noi, ne-ar îndemnasă fim senini, veseli şi optimişti şi să privim cuîncredere într-un viitor bun.

Este de datoria mea profesională să constat căştiinţa şi societatea românească au pierdut o marepersonalitate, un inspirator de echilibru şi înţelep -ciune şi o mare valoare când, cu zece ani în urmă,dispărea profesorul Cajal. Aceşti zece ani ar fi arătataltfel, dacă profesorul Cajal ar fi fost în viaţă. Nive-lul dezbaterilor, ştachetele morale şi eforturile ştiin-ţifice, cel puţin în medicină, ar fi avut o altă calitate.De asemenea, personalitatea sa ar fi motivat maimulţi tineri şi tinere de talent să se îndrepte cătrecercetarea ştiinţifică şi să îşi găsească în ea o voca-ţie. La zece ani de la dispariţia sa, profesorul Cajalne ajută din nou, studiindu-i opera ştiinţifică, dar şidiscursurile şi textele de popularizare, să reanalizămpropria noastră evoluţie în raport cu eforturile şisperanţele sale.

Profesorul Cajal a susţinut discursul său de re -cepţie la Academia Română imediat după anul1990, un discurs magistral, document de educaţieintelectuală care ar trebui citit de toţi studenţii lamedicină şi ştiinţe biomedicale. Profesorul Cajal adevenit membru al Academiei Române foarte tânăr,în 1963, împreună cu doi alţi tineri, Alexandru Bala-ban (chimie organică) şi Victor Sahini (chimie fizică),ur mare a recunoaşterii unor valori, dar şi a curajuluişi intransigenţei a trei mari oameni de ştiinţă, acade-micienii Ştefan S. Nicolau (pentru Nicolae Cajal),Costin D. Neniţescu (pentru Alexandru Balaban) şiIlie Murgulescu (pentru Victor Sahini). Alegerea sala Academie în 1963 a fost o mare binecuvântarepentru medicina românească, asigurând prezenţa în

vârful acestei discipline a unei mari personalităţi, aunui umanist, a omului de cultură şi curaj care a fostNicolae Cajal.

În discursul său de recepţie, profesorul NicolaeCajal vorbea de imensa frământare lăuntrică a cer-cetătorului, de acea nelinişte a căutării, de libertateape care o dă ştiinţa, noul, dar şi de robia efortuluicreator. Profesorul Cajal era mândru de a fi în ace-laşi timp şi magistru şi elev al naturii, descoperitorşi influenţator de caractere. Generozitatea cu careîm părtăşea emoţiile descoperirii elevilor săi, îi făceapărtaşi la experienţe unice.

Primul contact al tânărului Nicolae Cajal cumicro biologia, cu Constantin Levaditi şi Ştefan S.Nicolau a avut loc coincidental prin tatăl său, profe-sorul dr. pediatru de renume, Marcu Cajal. Acesta, înanii ‘30, testa compuşii bazaţi pe săruri de bismutpentru efectul lor terapeutic în sifilisul congenital lacopii. Descoperirea acestui efect o făcuseră la Insti-tutul „Pasteur“ Levaditi şi şcoala sa, inclusiv ŞtefanS. Nicolau, iar compuşii derivaţi erau sintetizaţi demarele chimist român Gheorghe Longinescu. Deci,în acei ani, cercetători români de valoare şi recu-noaştere internaţională colaborau cu chimişti şi clini-cieni români de excepţie, pentru a avansa medi cina.

Se vorbeşte des de omenia şi diplomaţia profeso-rului Cajal, dar ceea ce aş vrea să evoc este activita-tea sa ştiinţifică, care i-a adus legitimitatea intelectualăcu care a dominat viaţa medicală româ nească. Profe-sorul Nicolae Cajal a fost unul din primii cercetătoripe plan internaţional care au observat şi au descrisvirusurile adeno-faringo-conjunctivale, adenovirusu-rile. Incluziile specifice virale detectate la microscopîn amigdale şi vegetaţiile adenoide la copii l-au făcutsă propună existenţa acestor virusuri cu efect citopa-tic non-litic. Aceste lucrări sunt contemporane cu celeale doctorului Wallace Rowe şi ale profesoruluiRobert Huebner începând cu anul 1953.

Fascinat de relaţia virus-organism gazdă, NicolaeCajal a studiat relaţia între infecţiile virale (de ex em -plu cu virus herpetic, dar şi cu alte virusuri) şi apa-

42

un inspirator de echilibru şi înţelepciune*Ştefan Constantinescu**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)**Profesor, Université Catholique de Louvain – de Duve Institute

43

riţia la iepuri a diabetului zaharat. Aceste studii audus la importantul concept al inducerii diabetului detip I prin mecanisme autoimune declanşate de infec-ţiile virale, astăzi diabetul de tip I indus de un răs-puns imun patologic contra virusului urlian fiind ocauză recunoscută a diabetului de tip I la copii.

Profesorul Cajal s-a învestit „în nou”, în dome-niul enterovirusurilor, al hepatitelor virale, în susţi-nerea studiilor de oncoliză şi oncogeneză virală,împreună cu maestrul său, profesorul Ştefan S.Nicolau. În acelaşi timp, Nicolae Cajal a publicatmonumentala carte Diagnosticul laboratorului cli-nic, ce a format generaţii de medici de laborator.

Fascinat de infecţiile non-litice, ce pot duce lapersis tenţa şi la un întreg cortegiu de patologii,Nicolae Cajal a realizat studii de pionierat în dome-niul infecţiilor persistente, de exemplu cu virusrujeolos în panencefalita sclerozantă subacută pro-gresivă; multe din aceste studii au fost realizateîmpreună cu succesorul său, prof. Costin Cernescu,membru corespondent al Academiei Române, deasemenea absolvent ca şi Nicolae Cajal şi Ştefan S.Nicolau al Liceului „Matei Basarab“. Aceste studiiau dus la realizarea de către echipa profesoruluiCajal a primului vaccin anti-rujeolic din România,în Institut producându-se mulţi ani şi vaccinul anti-gripal, în laboratorul doctorului Alexandru Petrescu.

Între 1967 şi mijlocul anilor ‘90, profesorul Cajala susţinut cu generozitate activitatea colaboratorilorsăi: în primul rând a profesorului univ. C. Cernescu;apoi a grupului care se ocupa de acizii nucleici – dr.Liviu Pop, Rodica Repanovici şi José Samuel; a gru-pului care studia hepatitele virale – dr. Vincent Babeş,dr. Georgeta Danielescu (interferon); a celui care seocupa de culturile de celule, cu legendarii dr. HansAderca şi Marius Ianconescu; de cancer şi virusuri –dr. Elisabeta Nastac, Mihai Stoian; de biofizica mole-culară cu Oswald Hörer; de herpes cu A. Mutiu şi N.Sahnazarov, ca să nu amintesc decât pe câţiva. Erafoarte mândru în primul rând de realizările colabora-torilor, de lucrările lor; insista pentru dezvoltarea ace-lor noi direcţii şi era oricând gata să susţină cauzaacestor noi lucrări, unele cu impact real în sănătateapublică. Nu pot să uit bucuria şi entuziasmul cu caredescria efectele antivirale ale litiului descrise de pro-fesorul Cernescu la sfârşitul anilor ‘80.

Unul din efectele existenţei profesorului Cajal înpeisajul medical românesc a fost impactul extraordi-nar pe care l-a avut Institutul de Virusologie „ŞtefanS. Nicolau“ asupra sănătăţii publice din România.De altfel, atât Nicolae Cajal, cât şi Ştefan S. Nicolau

erau în primul rând medici cercetători, erau maeştriîn medicina experimentală, acoperind un domeniuvast, astăzi circumscris fiziopatologiei, anatomieipatologice, histologiei, imunologiei şi microbiolo-giei medicale. Ei erau la ei acasă în arii foarte di -verse, de la structura electronomicroscopică a capsi-dei virale până la fiziopatologia diabetului, sau alcirozei hepatice. Am să dau un singur exemplu deimpact medical al activităţii profesorului Cajal,exemplu la care am avut şansa să particip.

În anii 1988–1989, profesorul Cajal a încurajatcercetările în domeniul epidemiologiei infecţiei cuvirusul imunodeficienţei umane şi SIDA, într-unmoment în care autorităţile comuniste negau atâtexistenţa virusului în România, cât şi testarea sân-gelui pentru transfuzii şi descurajau orice implicareîn acest domeniu.

Încurajând grupul doctorului Ionel Pătraşcu dininstitut, pe care îl salvase după ce el fusese îndepăr-tat politic de la conducerea Institutului „Pasteur“ dinBucureşti, şi directa îndrumare pe care mi-a acor dat-oîn ceea ce priveşte semnarea unui acord de cooperarecu Spitalul Clinic Fundeni, Clinica de Pediatrie (pri-vind detectarea infecţiilor virale la copiii cu cancer),profesorul Cajal a făcut posibilă descoperirea, înprimavara anului 1989, a epidemiei de SIDA pedia-trică din România, unde în final peste 10 000 copiiîntre 1–3 ani au fost descoperiţi ca fiind infectaţi cuHIV1. Fără această implicare a institutului, Româ-nia ar fi avut un număr imens de copii infectaţi ori-zontal cu HIV1, cu fatalităţile corespunză toare. Gra-ţie acestui studiu, imediat după 1990, s-a introdustestarea obligatorie a infecţiei HIV1 la centrele detransfuzii. Institutul a continuat studiul acestei pro-bleme, colectivele actuale fiind apreciate pentruexpertiza lor pe plan internaţional, existând astăzi îninstitut un centru SIDA în colaborare cu Universita-tea Baylor, Houston, condus din partea română dedoamna prof. Simona Ruţă. Dar acest impact nu seopreşte la SIDA, ci este valabil pentru hepatitelevirale, infecţia cu virusul West-Nile şi altele.

Profesorul Cajal credea în valoarea şcolii, însensul existenţei pentru fiecare om de ştiinţă a unuiasau mai multor maeştri. Pasul predecesorului, spu-nea profesorul Cajal, este pragul de la care începeiniţierea şi activitatea elevului. Ştiinţa nu se poateface fără şcoală, fără maeştri, în vid, ca o generaţiespontană, ci obligatoriu este legată de apartenenţa lao şcoală ştiinţifică. România a avut şansa de a aveaaceastă şcoală în linia Victor Babeş, ConstantinLevaditi, Ştefan S. Nicolau şi Nicolae Cajal.

Ori de câte ori mă apropii de această Citadelăcare este Academia Română, longevivă atât cât estestatul modern român, mă cuprinde o mare emoţie.Ca atare, sunt foarte emoţionat. Mă aflu într-o pos-tură specială. Sunt preşedintele Federaţiei Comuni-tăţilor Evreieşti din România şi deputat în Parla-mentul României la a III-a legislatură ca reprezen-tant al populaţiei evreieşti.

Astăzi, vorbim despre o mare, o imensă perso-nalitate evreo-română.

Aş fi dorit să încep cu mai multe mărturisiri, dar,din păcate, nu am avut multe.

Eu am handicapul de a nu fi fost colaborator alacestui om despre care se vorbeşte atât de frumos,atât de lăudabil: academicianul Nicolae Cajal.

L-am cunoscut în treacăt, din când în când înTemplul Coral. Mă uitam la Domnia Sa de pe jilţulsău de preşedinte, eu fiind undeva în spate. Îmiamintesc că odată am stat alături de două personali-tăţi evreieşti ale vremurilor, Iosif Sava şi SilviuBrucan, „profetul din Dămăroaia“. Ei stăteau în ulti-mele bănci, eu mă aşezam şi ascultam slujba şiurmăream discursul pe care îl rostea preşedinteleFederaţiei.

Cu tot respectul, cu toată consideraţia, nu ştiam,de fapt, prea bine, cu cine am de-a face. Din celecitite, din cele auzite şi din cele moştenite de minela Federaţie, aş spune aşa: Nicolae Cajal a fost unom pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu daruri multi-ple – darul cercetării, darul comunicării interumane,darul respectului, darul bunului simţ, darul (poate,cel mai mare) de a învăţa, darul apropierii de carte.Se spune că poporul evreu este poporul cărţii. Înunele privinţe este adevărat, în alte privinţe, poatepuţin exagerat.

Academicianul Cajal a fost într-adevăr un omdăruit învăţăturii, învăţăturii pentru sine şi învăţătu-rii pentru alţii. Am auzit din multe locuri informaţiidespre calităţile sale de profesor universitar, depedagog, de prieten al studenţilor. Este mare lucru

să nu fii numai profesor la catedră. El a întreţinutrelaţii extrem de frumoase cu studenţii DomnieiSale. Din unele relatări pe care am avut şansa să leobţin, să fiu aproape de ele, am auzit cât de uman şicât de apropiat a fost cu foştii lui studenţi, în anu -mite situaţii.

Profesorul Cajal, fiind la Federaţia Comunităţi-lor Evreieşti din România, eu nu ştiu dacă în tine reţea avut vreo legătură cu sportul. Nu uitaţi că a traver-sat 85 de ani aproape, începând cu sfârşitul PrimuluiRăzboi Mondial (cam atunci s-a născut). A trecutprin toţi anii interbelici şi frumoşi şi urâţi, a trăitgrozăviile celui de-al Doilea Război Mondial, asupravieţuit şi a mers mai departe pe o linie foarteoriginală, proprie, care i-a asigurat o reuşită deplină.

A avut darul inteligenţei. Tare m-aş fi bucurat să-lîntâlnesc acum şi aici pe acad. Mircea Maliţa.Dintr-una din cărţile Domniei Sale din anii ’70–’80,am reţinut o definiţie a inteligenţei, care i se potrivealui Nicolae Cajal (dar şi multor altora), respectiv„capacitatea omului de a se adapta”, de a se adapta,însă nu cu orice preţ, ci în demnitate şi respect, neui-tând niciodată contextul în care trăieşte.

Acesta a fost Nicolae Cajal, din punctul de ve -dere a ceea ce înţeleg eu prin inteligenţă umană.

A fost înzestrat cu darul înţelepciunii; vorbea caun înţelept. În anii ’80, când se lucra din dispoziţi ile„stăpânului” de atunci la o prognoză a Românieipână în anul 2030, am avut şansa să conduc uncolectiv care studia dezvoltarea serviciilor cătrepopulaţie, unde, printre altele, se vorbea despre cer-cetările în domeniul biologiei şi al medicinii. Acad.Nicolae Cajal, membru al Consiliului pentru Ştiinţăşi Tehnologie, plin de înţelepciune şi umor, a făcuturmătoarea remarcă: „Foarte bine, aşa să fie, sămeargă ştiinţa înainte, dar să ferească Cel de Susdacă oamenii vor controla procesul de creaţie aomului până la determinarea, nu cunoaşterea,determinarea sexului. Vă daţi seama ce se va întâm-pla atunci?“. Toată lumea a preluat această idee

44

Academicianul Nicolae Cajal – un om înzestrat cu multe daruri*Aurel Vainer**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă „Nicolae Cajal – 10 ani de la trecerea în nefiinţă” (2 aprilie 2014, Aula Academiei Române)**Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România

45

care are o valoare deosebită. Nicolae Cajal a fost unmare om de ştiinţă, care a recunoscut într-un fellimitele ştiinţei, mai ales pericolele pe care le poateaduce cercetarea ştiinţifică îndreptată în scopuriantiumane. Să ne gândim numai la cercetările luiMengele la Auschwitz, efectuate în anii Holocaustu-lui.

Nu ştiu dacă Nicolae Cajal a avut vreo legăturăcu sportul – veţi întreba „şi ce este cu asta?“ Este,pentru că Domnia Sa a creat ştachete foarte înalte.Pentru mine, preşedintele Nicolae Cajal, la Federa-ţia Comunităţilor Evreieşti din România a însemnatşi înseamnă o ştachetă foarte înaltă, la care, dacăvrei să te raportezi, îţi dai seama cât de multe mai aide făcut. Acelaşi lucru l-a realizat în ştiinţă, în învă-ţământ şi mai ales în relaţiile interumane.

Regret că nu am fost colaboratorul lui NicolaeCajal, dar, sunt un succesor al lui Nicolae Cajal.Sunt un succesor în această funcţie şi activitate de laFederaţie şi sunt succesor în viaţa parlamentară.

A lăsat loc, în puţinul timp cât a fost în Parla-mentul României după anul 1990, de foarte multăconsideraţie. Vă mărturisesc că aceasta este princi-pala mea preocupare în Parlament pentru comunita-tea pe care o reprezint. Este un lucru pe care, in -direct, l-am învăţat de la Nicolae Cajal.

Mai are o ştachetă foarte înaltă, viaţa de familie.Iată, noi beneficiem de unul dintre cele două vlăs tareale familiei Bibi şi Nicolae Cajal, Irina Cajal. Ara-reori, am întâlnit un copil, un fiu, o fiică, să facă atâtde mult pentru memoria părinţilor săi. Irina Cajal acreat Fundaţia „Nicolae Cajal“ şi luptă pentru exis-tenţa ei cât mai frumoasă, la o ştachetă înaltă.

Dacă urmăriţi sesiunile ştiinţifice anuale aleFundaţiei, veţi observa ce valori ştiinţifice participăla lucrările acestora.

Ultimul lucru deloc de neglijat este darul consi-deraţiei pentru om, pentru oameni. Eu l-am mainumit relaţie interumană, dar este altceva. Să ofericonsideraţie de la cel mai simplu, până la cel maiînalt om din societate.

Sunt lecţii pe care – cu regretul că nu am avutposibilitatea să le învăţ direct de la profesorul Nico-lae Cajal – le învăţ însă din propria experienţă.

Adeseori, când suntem într-un impas în condu-cerea vieţii evreieşti din România, apare Irina Cajalcare spune: „Ştiţi ce mă gândesc, ce-ar fi făcut tataîn situaţia asta?” Şi ne spune câte o poantă a profe-sorului Nicolae Cajal, ne destinde, dar ne duce şispre o soluţie.

Dumnezeu să îl aibă în pază, ca şi pe noi toţi, ceidin Aula Academiei Române şi din întreaga Românie.

46

Panteonul RomânieiPanteonul României – un proiect nerealizat (deocamdată)Acad. Păun Ion OtimanSecretar general al Academiei Române

Ridicarea ţării a fost posibilă prin vitejia şi jertfaa mii de eroi, prin înţelepciunea slujitorilor altarului,prin abilitatea oamenilor politici, prin creaţia unoriluştri reprezentanţi ai ştiinţei şi culturii româneşti,toţi formând Panteonul de aur al ţării noastre,zestrea ei cea mai de preţ.

Poporul nostru a ştiut dintotdeauna să le cinsteascămemoria. Dovadă stau nenumăratele monumenteridicate pe tot cuprinsul ţării. Prin metafora pietrei,a marmurei sau a metalului, statuile, busturile,troiţele, obeliscurile, mausoleele sunt menite a cinstipe marii oameni ai ţării. Din aceeaşi „istorie vie aneamului” fac parte, fără îndoială, şi locurile unde eiîşi dorm somnul de veci. Locuri, precum Cozia,Putna, Dealu, Snagov, Arnota, Trei Ierarhi, Ţebea,Câmpulung, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Mărăşti,Mărăşeşti, Moisei, Carei, Catedrala Patriarhală,cimitirele „Bellu“ din Bucureşti sau „Eternitatea“din Iaşi – pentru a nu aminti decât câteva – au intratpentru totdeauna în conştiinţa naţiunii ca locuri depioasă aducere-aminte, cu o mare încărcăturăemoţională, dătătoare de tărie şi speranţă.

Un monument care să le unească însă pe toate,lipseşte încă. Ridicarea în Capitala ţării a unui Pan-teon al marilor personalităţi ale naţiunii ar repre -zenta un act de adâncă recunoştinţă faţă de mariioameni ai neamului, o dovadă de înaltă cinstire şi unloc de permanent pelerinaj.

Ideea nu este nouă. Însuşi regele Carol I, întestamentul său, ţinea să precizeze: „Doresc cacorpul meu să fie îngropat lângă biserica Curtei deArgeş, reclădită de mine şi care poate devenimormântul dinastiei române; însă, când capitalaregatului va cere ca cenuşele mele să rămână înmijlocul iubiţilor mei bucureşteni, atunciînmormântarea la Curtea de Argeş va fi provizorie,până ce se va clădi un mausoleu pe o înălţimeîmprejurul oraşului, unde se poate deschide unbulevard (mă gândesc la înălţimea, înainte debiserica Cărămi dari, unde se găseşte astăzi un pavi-lion al Institutului Geografic Militar)”. Toateîncercările făcute în anii care au urmat în vederea

ridicării în Bucureşti a unui Panteon de mariproporţii, sau chiar doar a unui cenotaf, au fostsortite eşecului.

Ideea a rămas însă şi astăzi îi revine AcademieiRomâne să o reia. Adevărat areopag al ştiinţei şi cul-turii româneşti, Academia Română a fost instituţiacare, încă de la începuturile ei, acum 142 de ani, asimbolizat unitatea culturală a tuturor românilor. Ea„reunea în cercul restrâns al viitoarei Academii pebărbaţii luminaţi din toate ţinuturile româneşti şiastfel România de azi îşi găsea de o jumătate desecol patria comună sub acoperişul tânăruluiaşezământ”, după cum se exprima regele FerdinandÎntregitorul, cu ocazia sărbătoririi unei jumătăţi deveac de existenţă a supremei instituţii de cultură şide ştiinţă a ţării.

De aceea, nu este întâmplător că astăzi, cândsărbătorim scurgerea a nouă decenii de la MareaUnire, când gândul nostru se îndreaptă spre toţi ceicare au contribuit la înfăptuirea ei – cărturari şi cro-nicari, mânuitori de condei, slujitori ai altarelor şişcolilor, eroi şi martiri – Academia Română esteinstituţia care lansează oficial proiectul ridicării înBucureşti a unui Panteon al naţiunii româneşti, ca ungest de înaltă cinstire a înaintaşilor, pildă pentrugeneraţiile de azi şi de mâine.

Mai 2008** *

Ideea edificării unui Panteon al României mi-aîncolţit într-o discuţie avută cu domnul prof. RaduCiuceanu (fost deţinut politic), în primăvara anului2008, cu privire la imensa suferinţă, la jertfainimaginabilă a fraţilor săi, deţinuţii politici. Evo-cam, atunci, cât de necesară, pentru educarea tinereigeneraţii de azi, este înfăptuirea unui muzeu al rezis -tenţei anticomuniste. Şi, de aici până la Panteonulnaţional, nu a fost decât un pas, o idee.

Profesorul Radu Ciuceanu, cu dedicaţia-i bine-cunoscută, cu perseverenţa şi insistenţa inegalabile,a preluat ideea, ducând-o până la nivelul unui ante-proiect la care a aderat, fără rezerve, conducereaAcademiei Române şi un număr important de

47

academicieni şi susţinători din societatea civilăromânească. După cum este firesc, am solicitat şiam obţinut, într-o primă fază, ataşamentul primaru-lui general al Capitalei, profesorul Sorin Oprescu.Am avut un număr important de întâlniri „de lucru”cu Domnia Sa şi cu arhitectul-şef domnul GheorghePătraşcu, pentru a găsi cel mai potrivit loc pentruPanteon. Pe rând, s-au văzut Crematoriul vechi,Parcul Herăstrău şi, în final, monumentul din ParculCarol pe care l-am considerat cel mai potrivit, dinmultiple puncte de vedere, pentru Panteonul Româ-niei.

Mai trebuia făcut un pas pentru ca anteproiectulPanteonul României să devină Proiectul „PanteonulRomâniei“. Acest pas, deosebit de important, a con-stat în atribuirea terenului pentru Panteon, în

vederea lansării temei de proiectare, despre care amdiscutat la Facultatea de Arhitectură cureprezentanţii Ordinului Arhitecţilor din România.

Totul a îngheţat, din păcate, la acest nivel, deoa-rece Primaria Generală a Capitalei nu a răspuns con-cret, prin rezolvarea problemei terenului şi amplasa-mentelor, totul rămânând, deocamdată la nivelulvorbelor frumoase ale domnului primar general. Amspus deocamdată, întrucât noi, cei care am gânditdin partea Academiei Române acest proiect atât deimportant şi atât de meritat de poporul român,nutrim speranţa că, totuşi, va prinde contur, astfelca, în anul 2018, la Centenarul Marii Uniri,România să aibă un binemeritat, de înaintaşi, Pan-teon al României.

Martie 2014

Îngăduiţi-mi să încep prin a exprima alesemulţumiri Comitetului Naţional de Geografie dinSecţia de ştiinţe geonomice, Institutului deGeografie al Academiei Române şi academicianuluiDan Bălteanu, care în calitate de preşedinte alComitetului Naţional şi director al Institutului, ainiţiat şi organizat în Aula Magna a Academiei noas-tre, împreună cu colaboratorii săi, SimpozionulCercetări integrate în Bazinul Dunării. Simpozionulare menirea de a evidenţia realizările obţinute pânăîn prezent, precum şi abordarea căilor de urmat pen-tru elaborarea Strategiei Europene a Dunării, pro-gram lansat de guvernul român în colaborare cuguvernul austriac, aprobat de Comisia Europeană înanul 2011.

În acest context, consider că este util să fac oscurtă trecere în revistă a contribuţiilor aduse demembrii Academiei Române, de colaboratorii şiunităţile de cercetare din cadrul Academiei sau dinafara acesteia, la realizarea obiectivelor prevăzutepentru ţările riverane sau din Bazinul Dunăriiprivind Strategia Europeană a Dunării.

După ce Comisia Europeană a aprobat progra-mul lansat de cele două guverne, elaborarea Strate-giei Europene a Dunării a intrat imediat în atenţiaAcademiilor Dunărene, care au organizat o primăConferinţă (CAD) la Viena, în luna iunie a anului2011. La această întâlnire au participat reprezentanţiai academiilor din Austria, Bulgaria, Cehia, Croaţia,Germania, Moldova, Muntenegru, România, Serbia,Slovacia, Slovenia şi Ungaria, România fiindreprezentată de semnatarul acestui material. În ca -drul întâlnirii au fost puse bazele dezvoltării coope -rării academiilor din ţările dunărene la elaborareaviitoarei strategii a Dunării, luându-se act deidentificarea şi participarea fiecărei ţări în cadrulcelor patru piloni: I. Conectarea Regiunii, II. Pro -

tecţia Mediului, III. Construirea Prosperităţii şi IV.Consolidarea Regiunii Dunării, precum şi a celorun sprezece arii prioritare: 1) modalităţi şi inter mo -da lităţi; 2) energie; 3) cultură, turism; 4) ca litateaape lor; 5) riscuri de mediu; 6) biodiversitate,peisaje, calitatea aerului şi a solului; 7) societateacunoaşterii, cercetare, educaţie, ITC; 8) competitiv-itatea întreprinderilor; 9) oameni şi abilităţi; 10)capacitate instituţională şi cooperare; 11) abordareasecurităţii şi a crimei organizate. România participăla coordonarea ariilor prioritare 1, 3 şi 5.

În contextul celor stabilite la prima conferinţă dela Viena, a fost organizată a doua Conferinţă a Aca -demiilor Dunărene (CAD), în Slovacia, la Smo -lenice, unde ţările participante au expus programeleiniţiate sau participările la diferite programe iniţiatede ţările din Regiunea Dunării. Ţara noastră a fostreprezentată de acad. Cristian Hera şi prof. NicolaePanin, membru corespondent al Academiei Române.La conferinţa de la Smolenice am făcut o scurtă tre-cere în revistă a participării unităţilor de cercetaredin România şi a colegilor din Academia Română ladiferite proiecte de cercetare din cadrul StrategieiEuropene a Dunării. Au fost menţionate proiectelepe termen scurt şi mediu, în care se încadrează Atla-sul global pentru Strategia Europeană a Dunării,atlas la a cărui realizare participă acad. DanBălteanu şi Institutul de Geografie al AcademieiRomâne, împreună cu profesorul Mauser şi alţicolegi de la Universitatea din München.

Un alt proiect din această categorie este coordo-nat de dr. Cristina Sandu de la Institutul de Biologieal Academiei Române şi se axează pe studiile refe -ritoare la conservarea sturionilor din Dunăre şi dinBazinul Dunării. Ne propunem să organizăm şi ostaţiune de biodiversitate acvatică la Sulina, undeexistă un laborator al Academiei Române, dar care

48

Manifestări ştiinţifice

Contribuţii ale Academiei Române la cercetările integrate din Bazinul Dunării*Acad. Cristian HeraVicepreşedinte al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Cercetări integrate în Bazinul Dunării“(24 februarie 2014, Aula Academiei Române)

în momentul de faţă, din cauza unor deficienţe, nupoate fi încă valorificat.

Unul dintre proiectele de mare importanţă, petermen lung, este Centrul Internaţional de CercetăriAvansate pentru sistemul Dunăre – Deltă – MareaNeagră, coordonat şi prezentat în cadrul conferinţeide profesorul Nicolae Panin, membru corespondental Academiei Române, la care participă membri aiAcademiei noastre şi instituţii de prestigiu, precumGeoEcoMar, Institutul Naţional de Biologie şi multealte unităţi din ţară şi din Regiunea Dunării, proiectacceptat şi promovat de guvernul român, consideratde Centrul Unit de Cercetări al Comisiei Europene(Joint Research Center – JRC), proiect port-drapel.

A treia conferinţă a Academiilor Dunărene(CAD) a avut loc în noiembrie 2012 la Budapesta,iar ce-a de a patra, la Bucureşti, în zilele de 8–9aprilie 2013, aceasta fiind considerată o întâlnire demare succes, cu participarea reprezentanţilor tuturoracademiilor din Regiunea Dunării şi a directoruluigeneral adjunct al JRC, Vladimir Sucha, în prezentdirectorul general al JRC. A cincea întâlnire CADare loc la Chişinău, în aprilie 2014.

Este important de menţionat că la cel de-al cin-cilea Forum Mondial al Ştiinţei (Budapesta, noiem-brie 2012), a fost semnată convenţia de colaboraredintre JRC, prin directorul general din aceaperioadă, Dominique Ristori, şi preşedinţii academi-ilor din Bulgaria, România, Slovacia şi Ungaria,mai târziu asociindu-se la această convenţie şi acad-emiile din Austria, Bavaria, Cehia şi alte academiiparticipante la elaborarea Strategiei Europene aDunării.

La prima conferinţă organizată de JRC în 24aprilie, la Bruxelles, au participat – în afara repre -zentanţilor academiilor dunărene – reprezentanţi aidiferitelor universităţi din zona Dunării, înaltepersonalităţi, oficiali ai Uniunii Europene. Laaceastă reuniune am participat împreună cu acad.Dan Bălteanu şi am prezentat, la solicitarea JRC,referatul Solul şi apa, resurse esenţiale pentru agri-cultura durabilă şi sănătatea mediului din RegiuneaDunării”. Acad. Dan Bălteanu, în colaborare cuprof. Mauser, a prezentat referatul Atlasul global şiStrategia Dunării.

JRC a mai organizat o serie de întâlniri, dintrecare menţionez pe cele de la Ispra (Italia), Bratis lava(Slovacia), ambele în anul 2013. La conferinţa de laBratislava, considerată la nivel înalt, datorităparticipării primului ministru al Slovaciei, înalţidemnitari ai Comisiei Europene, miniştri, din partea

ţării noastre au fost prezenţi: prof. Mihnea Costoiu,mi nistrul delegat la Ministerul Educaţiei Naţionale,prof. Tudor Prisăcaru, secretar de Stat, ambasa dorulRomâniei la Bratislava, reprezentanţii AcademieiRomâne fiind semnatarul acestui articol, acad. DanBălteanu, prof. Nicolae Panin, membru cores -pondent al Academiei Române.

Profesorul Mihnea Costoiu şi acad. CristianHera au prezentat referate, apreciate unanim departicipanţi.

Atenţia deosebită acordată fluviului Dunăreaeste determinată şi de faptul că acesta reprezintăleagănul civilizaţiei europene, un real suport pentrudezvoltarea zonei dunărene. Este adăpost pentrubiodiversitate, reprezintă sursă extrem de impor -tantă de apă şi elemente nutritive pentru agricultură.

Îmi îngădui să evidenţiez câteva aspecte legatede valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice înLunca Dunării şi Bazinul Dunării, rezultate care aucontribuit la punerea în valoare a agriculturii dinaceastă zonă fertilă, sporind capacitatea deproducţie, asigurând securitatea şi siguranţaalimentară.

Marele gânditor al zilelor noastre, Lester Brown,spunea că „omenirea îşi lichidează avuţia naturalăa pământului, pentru a-şi alimenta consumurile”.Suntem într-o societate de consum, iar de cele maimulte ori, exploatarea resurselor naturale ale pă -mântului se face cu totul neraţional.

Peter Goldmark a adus la cunoştinţa mareluipublic o problemă extrem de actuală: „moartea ci -vilizaţiei noastre nu mai este o teorie sau o posibi -litate numai academică, este drumul pe caremergem acum”, în ideea că în prezent se face oexploatare brutală a resurselor naturale în întreagalume.

România are marea şansă de a avea LuncaDunării, valorificată în proporţie de 63% dinsuprafaţă prin agricultură, diferenţa fiind ocupată desilvicultură, păşuni şi fâneţe, ape, construcţii. Va -lorificarea Luncii Dunării prin agricultură, în con-textul schimbărilor climatice globale care contribuiela degradarea solurilor într-un ritm vertiginos, ladiminuarea substanţială a cantităţilor de apă, ladegradarea biodiversităţii, reprezintă o datorie deonoare a cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnolo -gice, a specialiştilor şi tehnicienilor agricoli, precumşi a factorilor de decizie legislativă şi executivă dinţara noastră.

Barometrul progresului tehnologic este judecatprin consumul de energie, energia fiind una dintre 49

componentele prezente în toate activităţile, motivpentru care sunt numeroase preocupări la nivel glo -bal şi naţional privind folosirea biomasei drept sursăde energie. Îmi fac datoria şi cu acest prilej să arătcă valorificarea resurselor de biomasă pentru pro-ducerea de energie este utilă numai atunci când bio-masa utilizată nu se foloseşte în hrana oamenilor.

În prezent, un miliard trei sute de milioane deoameni la nivel global suferă de foame, deşi în anul2000, la Summit-ul mileniului trei, s-a stabilit că înanul 2015 numărul oamenilor subnutriţi va trebui sănu depăşească opt sute de milioane. Sunt convins căfolosirea excesivă a culturilor de soia, floareasoarelui, rapiţă, pentru producerea de biodisel, sau aporumbului şi a altor cereale pentru producerea debioetanol reprezintă o armă cu două tăişuri, afectân-du-se prin aceasta securitatea alimentară a omenirii.

Problema esenţială este de a avea un mediu curatşi aceasta trebuie să reprezinte preocuparea de bază.Înainte de a veni la această întâlnire, am avut odiscuţie cu profesorul Mauser şi alţi colegi, legată deproblema păstrării unui mediu curat, mai ales încontextul schimbărilor climatice globale, exprimândpunctul de vedere că menţinerea unui mediu sănătostrebuie să reprezinte un obiectiv esenţial al tuturorcelor implicaţi să vegheze la prezentul şi viitorulomenirii, la dezvoltarea viitoare a societăţii.

România are marea şansă de a avea pe teritoriulsău Delta Dunării, o rezervaţie naturală aflată în pa -trimoniul UNESCO, cu o suprafaţă de 4340 de kmpătraţi, ecoregiune de importanţă planetară.

Din lungimea totală a fluviului Dunărea, 38%curge pe teritoriul nostru, adică 1075 de km, iar înaceastă zonă avem 22 de oraşe şi 198 de sate, caretrebuie protejate şi susţinute în dezvoltarea lor.

În România, problema Dunării a constituit oproblemă de dezbatere academică încă de laînceputul secolului XX, prin disputele dintre acad.Grigore Antipa, care milita pentru menţinereaDunării într-un cadru natural şi academicieniiGheor ghe Ionescu-Şişeşti şi Anghel Saligny, caremilitau pentru protejarea pământurilor din LuncaDunării, prin îndiguirea Dunării şi valorificarea pen-tru agricultură. Din această dispută, a câştigatîndiguirea Dunării (432000 ha în zona îndiguită aDunării), avantajul fiind că, din 432000 ha, 390000 hasunt amenajate pentru irigaţii şi drenaj, ceea ce dinpunct de vedere tehnologic reprezintă un ideal. Caspecii dominante de cultură sunt cerealele, planteleoleaginoase şi proteice, plantele industriale, plantelefurajere, amplasate în diferite asolamente.

Un exemplu concret îl reprezintă Insula Mare aBrăilei, care este cea mai mare unitate ca suprafaţăagricolă, nu numai din România sau din Europa, cişi la nivel mondial, cu cele peste 56 000 ha pe carele exploatează, în prezent realizându-se producţii de6–8 tone la hectar la grâu şi orz, de 10–12 tone laporumb, 3,5–4 tone la soia, 3–4 la tone rapiţă şi 3,5tone la hectar de floarea-soarelui, tehnologiile decultură folosite fiind competitive cu cele din ţărilecele mai avansate din Uniunea Europeană.

Este interesant de menţionat faptul că, înperioadele de secetă excesivă, solurile extrem defertile din Lunca Dunării suferă de secetă. Din cauzaunui deficit mare de apă, problema irigaţiilor şi avalorificării apei a devenit o problemă cheie, motivpentru care dotarea cu instalaţii moderne de irigare,care să valorifice fiecare milimetru de apă, devineabsolut necesară.

Prin aplicarea rezultatelor obţinute de cercetareaştiinţifică, prin realizarea unei structuri a culturiloradecvate condiţiilor de climă şi sol din fiecare uni-tate, prin valorificarea superioară a resurselor natu-rale, Lunca Dunării, Bazinul Dunării pot şi trebuiesă contribuie substanţial la securitatea şi siguranţaalimentară. De aceea, noi, cei care lucrăm în cer -cetare, avem datoria să găsim soluţiile şi mijloacelepentru a valorifica acest potenţial extraordinar şi săaducem contribuţii substanţiale la elaborareastrategiei Dunării.

Revenind la simpozionul de astăzi, doresc săevidenţiez prezenţa specialiştilor de prestigiu dinţară şi străinătate, interesaţi în problemele Dunării,Deltei Dunării şi Regiunii Dunării, atât în AulaAcademiei, cât şi în programul acestei manifestăriştiinţifice. Menţionez cu plăcere şi aleasă stimăînscrierea şi prezentarea referatului profesoruluiWolfram Mauser de la Departamentul de Geografieal Universităţii Ludwig-Maximilians din Münchenşi al profesoarei Hong Yang de la Institutul Federalpentru Ştiinţă şi Tehnologia Apei, EAWAG dinElveţia.

În Programul simpozionului au fost prezenţiprestigioşi specialişti români, bucurându-ne deexcelentele referate expuse de acad. Dan Bălteanu,directorul Institutului de Geografie al AcademieiRomâne, prof. Nicolae Panin, membru corespon-dent al Academiei Române, de la GeoEcoMar, dr.Ion Sandu, membru titular al Academiei de ŞtiinţeAgricole, în colaborare cu dr. Elena Mateescu, de laAdministraţia Naţională de Meteorologie, dr.Marry-Jeanne Adler, directorul Institutului Naţional50

51

de Hidrologie şi Gospodărire a apelor, prof. IoanAbrudan, rectorul Universităţii Transilvania dinBraşov, dr. Cristina Sandu cercetător ştiinţific prin-cipal I la Institutul de Biologie al AcademieiRomâne şi prof. Lucian Georgescu în colaborare cudr. Cătălina Iticescu şi dr. Cătălina Ţopa de la Uni-versitatea Dunărea de Jos din Galaţi. Toate refe -ratele au fost axate pe tematici de mare actualitate şiperspectivă, specifice sistemului Dunăre – Deltă –Marea Neagră.

Profesorul Mauser prezintă o serie de analize, încondiţiile modificărilor globale ale mediului, asupratendinţelor preconizate în Bazinul Dunării. Înacelaşi context, dr. I. Sandu şi dr. Elena Mateescupre zintă datele înregistrate în evoluţia condiţiilorclimatice din România şi efectul acestora asupra de -bitelor Dunării, Mary-Jeanne Adler aducândinformaţii preţioase în referatul său, cu privire lahărţile de hazard şi risc.

În lucrarea de excepţie prezentată de profesorulNicolae Panin, se evidenţiază necesitatea realizăriiunei infrastructuri de cercetare specifică sistemuluiDunăre, Deltă, Marea Neagră.

Profesorul L. Georgescu şi colaboratorii săiabordează evoluţia corelată a ca lităţii apelor în sec-torul inferior al Dunării, în timp ce prof. Hong Yangprezintă datele existente referitoare la consumul deapă la scară globală în agricultură, cu aplicaţiipotenţiale pentru sectorul inferior al Dunării.

Profesorul Ioan Abrudan face pledoarie pentru oabordare multidimensională asupra pădurilor în Ro -mânia, menţionând rolul important al acestora înLunca Dunării.

Dr. Cristina Sandu, prin lucrarea sa Conservareasturionilor în Bazinul Dunării – abordareinterdisciplinară privind protecţia mediului şi dez-voltarea economică, readuce în discuţie aspecteleatât de actuale referitoare la conservareabiodiversităţii şi a unui mediu sănătos.

Ultima lucrare prezentată în cadrul simpozionu-lui de acad. Dan Bălteanu, este de importanţămajoră pentru prezent şi viitor: Colaborareatransfrontalieră în evaluarea hazardelor naturaledin Bazinul Inferior al Dunării, care trebuie să steaîn atenţia cercetătorilor în prezent şi viitor.

Consider că generaţia de astăzi şi cele ce vorurma, trebuie să abordeze cu bună credinţă, voinţă şiseriozitate, la care îmi permit să adaug respect faţăde „fluviul vieţii” şi pentru specialiştii care i s-audedicat, un principiu de gândire şi acţiune pentruvalorificarea complexă a Dunării şi RegiuniiDunării, care să aibă în vedere conservareabiodiversităţii, purificarea apelor, reducereapoluării, protecţia împotriva viiturilor, precum şiactivităţi socio-economice: agricultura, silvicul-tura, pescui tul, procesări de produse primare,turismul, păstrând permanent în memorie pro-movarea unei dezvoltări durabile şi performanteşi menţinerea unui mediu sănătos.

În încheiere, exprim certitudinea ca împreună,cu voinţă şi profesionalism, la care adaug respectpentru natură şi oameni, specialiştii români înstrânsă colaborare cu cei europeni, vor onora„misiunea” de a realiza marele proiect lansat deguvernul României şi cel al Austriei, aprobat în anul2011 de Comisia Europeană, Strategia UniuniiEuropene pentru Regiunea Dunării.

52

În cele ce urmează vor fi prezentate, foarte pescurt, două proiecte româneşti deosebit de impor-tante pentru regiunea Dunării şi cea a Mării Negre.

Regiunea Dunării şi Marea Neagră au oimportanţă geopolitică, economică, socială şiambientală deosebită pentru Uniunea Europeană.Aceste re giuni reprezintă o punte de conexiune întreEuropa şi regiunea Mării Caspice, Asia Centrală şiOrientul Mijlociu, şi mai departe China şi Asia deSud-Est. Parlamentul şi Consiliul European, precumşi Comisia Europeană au adoptat câteva documentepolitice de mare importanţă pentru dezvoltareasustenabilă a acestor regiuni. Astfel, UniuneaEuropeană a adoptat Politica Maritimă Integrată şi,din anul 2012, Dezvoltarea Albastră pentru mărileeuropene, inclusiv pentru Marea Neagră. De aseme-nea, în anul 2011 a fost adoptată StrategiaEuropeană pentru Regiunea Dunării, vizând dez-voltarea durabilă a ţărilor dunărene. Printre princi-palele obiective ale acestor documente, se numărăcrearea unei societăţi bazate pe cunoaştere, pentru aasigura prosperitatea socio-economică şi protecţiaambientală durabilă a regiunilor. Acest obiectiv seva realiza prin întărirea capacităţilor de cercetare,începând cu infrastructura specifică.

România, ca ţară membră a Uniunii Europenesituată în regiunea Dunării şi riverană Mării Negre,a prezentat un număr important de proiecte, în spriji-nul strategiilor şi directivelor europene. Printreaces tea, se numără două proiecte de importanţănaţională:

- „Danubius-RI – Centrul Internaţional Danu-bian pentru Studii Avansate ale Sistemelor Fluvii –Delte – Mări, o infrastructură paneuropeană de cer-cetare”, cu focusarea Sistemului Dunăre – DeltaDunării – Marea Neagră;

- „Sistemul de Securitate pentru Marea Nea gră” –un sistem de alertare în timp real la geohazardelemarine în regiunea Mării Negre.

Proiectul „Danubius-RI – Centrul InternaţionalDanubian pentru Studii Avansate ale Sistemelor Flu-vii – Delte – Mări, o infrastructură paneuropeană decercetare” a fost prezentat şi în alte reuniuni din ţarăşi din alte ţări membre ale Uniunii Europene. Înconsecinţă, acum vor fi expuse, mai ales, acţiunileîntreprinse pentru a realiza proiectul.

Danubius-RI va fi un centru paneuropean deinfrastructură de cercetare, care va fi situat la Muri-ghiol, pe braţul Sfântul Gheorghe al Deltei Dunării.Proiectul a fost iniţiat de România, de un consorţiu depatru unităţi de cercetare-dezvoltare şi de învăţământsuperior (Institutul Naţional pentru Ştiinţe Biologice,Institutul Naţional de Geologie şi GeoecologieMarină – GeoEcoMar, Institutul de Bio logie al Aca-demiei Române şi Universitatea Tomis – Constanţa).În prezent, la acest consorţiu au aderat multe institutede cercetare şi universităţi din ţară şi din străinătate(peste 18 institute şi universităţi). Comisia Europeanăşi alte organizaţii internaţionale cunosc proiectul şisunt interesate ca acesta să se realizeze.

Obiectivele principale ale Centrului Danu bius-RIsunt:

- perfecţionarea gestiunii sustenabile, inovative şiadaptative a zonelor umede, deltelor, lagunelor, eco-sistemelor costiere prin cunoaşterea în profun zime şiîn detaliu a proceselor care influenţează evoluţiaambientală a sistemelor Fluvii – Delte – Mări;

- dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere cabază a creşterii economice a regiunilor din cadrulSistemelor Fluvii – Delte – Mări, fără a periclita bio-diversitatea florei naturale, cu focalizarea regiuniiFluviul Dunărea – Delta Dunării – Marea Neagră;

- creşterea gradului de participare a comu nită -ţilor locale la gestiunea sustenabilă a regiunilormenţionate mai sus, ca factor activ al dezvoltăriieconomice.

Misiunea ştiinţifică a Centrului se va încadra însistemul de specializare inteligentă şi va cuprinde

Crearea infrastructurii de cercetare în regiunea Dunării şi a Mării Negre*Nicolae PaninMembru corespondent al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Cercetări integrate în Bazinul Dunării“(24 februarie 2014, Aula Academiei Române)

53

studiul avansat al caracteristicilor Sistemelor Fluvii– Delte – Mări, al impactului schimbărilor globaleasupra sistemelor, al răspunsurilor sistemelor laschimbările globale, al efectelor intensificăriiactivităţilor umane din zonă şi al schimbărilor cere-rilor societăţii faţă de Sistemele Fluvii – Delte –Mări. Centrul va avea un rol important în educaţiapermanentă, în iniţierea şi participarea la elaborareaunor legi şi reglementări de mediu, precum şi lacrearea unor noi produse şi tehnologii verzi.

Principiile de funcţionare a Centrului sunt, înprincipal, următoarele:

- Centrul să devină un consorţiu european deinfrastructură de cercetare (European ResearchInfrastructure Consortium – ERIC);

- Centrul să aibă un management internaţional; - Centrul să aibă un consiliu ştiinţific interna ţio -

nal şi un consiliu general internaţional cuparticiparea părţilor interesate şi a principalelorONG-uri din regiune.

Important este faptul că proiectul este în prezentcon siderat proiect naţional prioritar pentru România.

Până în prezent, s-au realizat următoarele acţiuni:- a fost obţinut un teren de 10 ha pentru

construcţia clădirilor specifice Centrului (terenul seaflă în administraţia Institutului Naţional pentruŞtiinţe Bio logice);

- s-au făcut studiile topografice-cadastrale şi unforaj de referinţă pentru condiţiile geotehnice, degradient geotermal şi de alimentare cu apă;

- s-a făcut un studiu arhitectural de sistemati zareîn zonă;

- au fost obţinute permisele de construcţie pen-tru primul imobil al Centrului (fiind vorba deRezervaţia Delta Dunării, permisele se obţin pe bazaunor justificări deosebit de detaliate);

- s-au obţinut fondurile şi a început construcţiaprimului imobil al Centrului;

- a fost elaborat aşa-numitul White book, un pro-gram-cadru de cercetări care se vor întreprinde încadrul Centrului (White book a fost realizat cu parti-ciparea unui număr mare de specialişti din ţară şi dinstrăinătate);

- s-a obţinut statutul de „proiect flagship” încadrul Strategiei europene pentru regiunea Dunării;

- se fac demersuri pentru a avea suportul grupu-rilor de programare comună a studiilor pentru apă şipentru ocean (Joint Programming Initiative JPIWater şi JPI Ocean);

- există suportul diverselor reţele ale sistemelorglobale de observare a oceanului (GOOS) şi a

scoarţei terestre (EOS), în mod special acceptulinfrastructurii europene de observare a funduluimării (EMSO);

- se lucrează la propunerea ca Centrul Danubius-RI să fie inclus în noua „Foaie de drum” (ESFRI –European Scientific Forum for Research Infrastruc-ture), cu termen de depunere toamna anului 2014.

Centrul Danubius-RI va fi hub-ul unei vastereţele de noduri (unităţi de cercetare şi deînvăţământ superior, infrastructuri de cercetare exis -tente), care vor conlucra pentru realizarea obiective-lor stipulate în Cartea Albă a Centrului.

În România există numeroase noduri care vorface parte din reţeaua Danubius-RI. Putem men ţionaprintre aces tea, ca exemple de infrastructură de cer-cetare, Nava de cercetare marină „Mare Nigrum”,Nava de cercetare fluvială şi de mare costieră„Istros”, Pontonul-laborator „Halmyris” din DeltaDunării şi Staţiunea de cercetare de la Sulina a Insti-tutului de Biologie al Academiei Române. De ase-menea, sunt foarte avansate tratativele cu diverseunităţi de cercetare din Austria, Bulgaria, Franţa,Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Marea Britanie,Spania, Ungaria şi alte multe ţări, inclusiv ţărilescandinave.

Al doilea proiect de importanţă naţională,„Sistemul de securitate la Marea Neagră” este pri-mul sistem de observare a mării şi a crustei terestreîn zona Mării Negre, destinat alertării în timp real acomunităţilor din zona litorală în cazul apariţieiunor geohazarde marine în regiune. Proiectul a fostrealizat de un consorţiu de institute de cercetare-dezvoltare din România şi Republica Bulgaria(Institutul Naţional pentru Geologie şi GeoecologieMarină – GeoEcoMar şi Institutul Naţional pentruFizica Pământului din România şi Institutul deOceanologie şi Institutul Geologic ale Academiei deŞtiinţe din Republica Bulgaria), în cadrul Progra-mului de colaborare transfrontieră România-Bulga-ria. Proiectul a fost finalizat în iunie 2013 şi în pre-zent este complet operaţional.

„Sistemul de securitate pentru Marea Neagră“este constituit din trei subsisteme:

- un subsistem denumit „Euxinus”, destinatmoni torizării caracteristicilor şi dinamicii maselorde apă în zona de vest a Mării Negre, pentru a daalerta dacă apare vreun cataclism marin;

- un subsistem, „GeoPontica”, destinat studiuluişi monitorizării mişcărilor crustei terestre în zonalitoralului;

- un subsistem destinat supravegherii şi studiu-lui seismicităţii zonei costiere româneşti şi bulgă -reşti.

Primul subsistem, „Euxinus“, este compus dincinci staţii (cinci balize), care sunt amplasate lamarginea platoului continental, la adâncimi aleapei de aproximativ 70–100 metri. Aceste balizeau o serie de senzori care măsoară caracteristicilemeteorologice (temperatura aerului, umiditatea,presiunea, direcţia şi intensitatea vântului) dinzonă. Alţi senzori măsoară parametrii oceanogra-fici (temperatura apei, conductivitatea, conţinutulîn oxigen, turbiditatea, presiunea, clorofila,direcţia şi viteza curenţilor marini) la două nivele,5 metri şi 70 metri adâncime de apă. De aseme-nea, fiecare baliză are un tsunametru, situat pefundul mării, şi care dă semnalul de alertă când unval excepţional (de tip tsunami) apare în zonă.Trei din staţiile descrise sunt amplasate în faţalitoralului românesc şi două în faţa litoraluluibulgăresc. Mai există încă o staţie (o baliză) îndreptul Mangaliei, la adâncimea apei de 15 metri,care dă toate elementele de dinamică şi caracteris -ticile maselor de apă din zonă, permiţând, de ase-menea, înregistrarea spectrului fizic şi energetical valurilor.

Toate datele sunt transmise prin satelit la centrede coordonare naţională situate la Constanţa şi laVarna, unde aceste date sunt stocate şi procesate. Unsoft specializat, realizat de Joint Research Centre alComisiei Europene, urmăreşte apariţia unor valuri de

tip tsunami şi emite semnalul de alertă ce se tran smitela Inspectoratele de Situaţii de Urgenţă Naţionale.

Cel de-al doilea subsistem, „GeoPontica”, mo -nitorizează mişcarea scoarţei terestre şi este consti-tuit din 18 staţii GPS de mare precizie, amplasate înlungul zonei costiere, de la Chilia până la graniţaBulgariei cu Turcia. Staţiile permit determinarea cumare precizie a mişcărilor verticale şi orizontale alecrustei terestre. Pentru prima dată se va putea deter-mina cu precizie subsidenţa şi compactarea sedi-mentelor în zona Deltei Dunării, care este up-lift-uldin zona munţilor Balcani, care sunt mişcărileplăcilor tectonice din regiune şi mişcările blocurilorgeologice pe planele de falii existente în zonăş.a.m.d. Astfel, se va putea cuantifica schimbareanivelului Mării Negre. Datele provenite de la staţiilegeodinamice sunt transmise la centrele de coordona-re de la Constanţa şi Varna.

Al treilea subsistem, destinat urmăririi seismici - tăţii zonei costiere, este constituit din trei seismo-metre în zona românească, cinci seismometre demişcare puternică şi cinci extensometre în zonabulgărească. De asemenea, subsistemul cuprindeşapte seismometre de fund (ocean bottomseismometer) şi un sistem de achiziţie seismică 2Dla bordul navei „Mare Nigrum”, din dotarea INCDGeoEcoMar.

Cele două centre de coordonare naţionale suntconectate cu Centrul Seismometric de la Eforie alInstitutului de Fizică a Pământului, şi prin acesta lareţeaua seismometrică naţională.54

Nava „Mare Nigrum“ de cercetări maritime

55

„Sistemul de securitate pentru Marea Neagră“este primul sistem de înaltă tehnologie din MareaNeagră care permite o monitorizare a fenomenelordin mare şi de pe uscat, pentru a asigura o protecţiea populaţiei, a obiectivelor socio-economice şi amediului din zona costieră. Softul de detectare avalurilor de tip tsunami, a apariţiei şi magnitudiniilor şi de alertare imediată a organelor în drept pentrua lua măsuri în cazuri speciale, asigură aceastăprotecţie. Sistemul permite o urmărire permanentă acalităţii apelor în partea de vest a Mării Negre, petoată extinderea platoului continental, a mişcăriimaselor de apă atât la suprafaţă, cât şi la adâncime,precum şi a parametrilor meteorologici din zonă. Unastfel de monitoring se realizează pentru prima datăîn Marea Neagră; până în prezent calitatea apeimării se putea urmări doar în perioadele de linişte amării şi în zona litorală, până la 50 metri adâncimeapă. Poziţia staţiilor Sistemului de securitate per -mite monitorizarea influenţei Dunării asupra zoneide vest a Mării Negre.

Sistemul va face parte din sistemele globale deobservaţie a mării şi a Terrei – Global Ocean Obser-ving System şi Earth Observing System. Sistemul

pentru Marea Neagră a fost acceptat şi inclus înEMSO – European Multidisciplinary Seaflor Obser-ving Infrastructure, care este o reţea de structuri spe-cializate ce monitorizează fundul marin în toatemările europene. Sistemul pentru Marea Neagră vaface parte, de asemenea, din European PlateObserving System (EPOS), creat pentru urmărireadinamicii plăcilor tectonice şi a efectelor acestormişcări.

Aceste două proiecte de importanţă naţională,„Danubius-RI – Centrul Internaţional Danubian pen-tru Studii Avansate ale Sistemelor Fluvii – Delte –Mări, o infrastructură paneuropeană de cercetare” şi„Sistemul de securitate pentru Marea Neagră”,demonstrează implicarea totală a României înrealizarea acţiunilor preconizate de ComisiaEuropeană pentru dezvoltarea socio-economicăsustenabilă şi protecţia mediului în regiunilefluviului Dunărea şi ale Mării Negre.

Proiectele au un interes şi un impact paneuro-pean, contribuind esenţial la crearea unei societăţibazate pe cunoaştere, având totodată asigurată înmare măsură protecţia contra dezastrelor naturale.

Institutul de Cercetări Juridice „Acad. AndreiRădulescu” al Academiei Române sărbătoreşte 60de ani de la înfiinţare (la 1 ianuarie 1954), şase dece-nii de cercetare ştiinţifică instituţionalizată în dome-niul dreptului.

La crearea sa, supremul foc academic al ţării aavut drept scop cultivarea limbii române şi a istorieinaţionale, iar prin legea din 1879 a devenit InstitutNaţional, sub numele de Academia Română,deschizându-şi sfera de preocupări spre toatedomeniile ştiinţei şi culturii, incluzând, desigur, şiştiin ţele juridice.

Printre fondatorii Academiei Române, s-aunumărat şi jurişti de formaţie şi/sau profesie, iar uniis-au afirmat ulterior în alte sfere ale creaţieicultural-ştiinţifice. Dreptul, ca ştiinţă, tehnică şi artăa elaborării şi aplicării legilor care guverneazăsocietatea, a intrat demult între preocupărileacademice.

Ştiinţa dreptului a fost reprezentată în rândulmembrilor şi sub cupola Academiei Române de maimulte nume de rezonanţă. Amintim doar câteva:

- marele diplomat Nicolae Titulescu, primul ju -rist ales în această calitate de membru al AcademieiRomâne în anul 1935;

- Andrei Rădulescu, prim-preşedinte al ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie între anii 1938–1940 şipreşedinte al Academiei Române în perioada1946–1948;

- Vespasian V. Pella, preşedintele AsociaţieiInternaţionale de Drept Penal (1946–1952) şi VintilăDongoroz, fondatorul şcolii româneşti în domeniu;

- profesorul de drept civil Traian Ionaşcu, direc-tor al institutului în perioada 1959–1970.

Prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice,la 1 ianuarie 1954, în contextul organizării activităţiide cercetare ştiinţifică în cadrul Academiei Române,

problemele ştiinţei dreptului au devenit o preocu -pare academică permanentă, cu rezultate remarca -bile de-a lungul vremii.

În condiţiile vitrege ale timpului istoric, echipafondatoare a institutului, formată din personalităţiale ştiinţei juridice româneşti interbelice, a reuşit săformuleze şi să urmeze un program de cercetare via-bil, cu limitele impuse de presiunea ideologiculuiîntr-un domeniu atât de expus în această privinţă,precum dreptul, acordând o şansă continuăriitradiţiei şi pregătirii premiselor afirmării şcoliiromâneşti de cercetare ştiinţifică.

În aceste condiţii, a fost asumată ca formulă decompromis teza „constantelor dreptului”, existen-te dincolo de orânduirile sociale, reflectând, astfel,drama cercetării româneşti în domeniul dereferinţă, care a încercat să nu abdice de la mini-mul necesar şi posibil al efortului creator,menţinând demnitatea şi girul cercetării autentice,racordarea sa permanentă la nivelul mondial înmaterie.

După anul 1990, cercetarea juridică ştiinţificăşi-a reevaluat obiectivele şi reperele în consens cunoile orientări şi priorităţi ale societăţii româneşti.Marile reforme legislative, impuse de revenireaţării la democraţia reprezentativă şi trecerea la eco-nomia de piaţă, aderarea României la ConsiliulEuropei (1993) şi apoi la Uniunea Europeană(2007) şi exprimate prin adoptarea şi intrarea învigoare a Constituţiei din 8 decembrie 1991, şi, mairecent, a marilor coduri – civil şi de procedurăcivilă, penal şi de procedură penală – au avut labază şi concluzii ale cercetărilor întreprinse încadrul institutului. În acelaşi timp, ele au impus noiprovocări pentru cercetătorul jurist, în particular,nevoia elaborării şi afirmării noii doctrine juridiceromâneşti, determinate de integrarea unional-

56

Aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“*Acad. Ionel HaiducPreşedintele Academiei Române

*Cuvânt de deschidere susţinut la Sesiunea omagială „Şase decenii de cercetare ştiinţifică românească, consacrată aniversării a şase decenii de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” (6 martie 2014, Aula Academiei Române)

57

europeană şi afirmarea mondializării, inclusiv lanivelul dreptului.

Nu întâmplător astăzi, în Aula Academiei Ro -mâne, reprezentanţii institutului şi ai facultăţilor dedrept vor trasa primele repere ale unui asemeneademers de interes naţional şi amplă perspectivăteoretică.

Institutul de Cercetări Juridice al AcademieiRomâne reprezintă astăzi unica instituţie de cerce -tare ştiinţifică fundamentală în domeniul dreptuluidin România, care asigură coordonarea cercetărilorîn materie la nivelul întregii ţări, în colaborare cuuniversităţile, facultăţile de drept şi alte structuriprofesionale.

Mai trebuie subliniat faptul că institutul a repre-zentat o punte de dialog între juriştii români şi stră ini,încă din anul 1967, contribuind la reluarea relaţiilorde colaborare tradiţională cu juriştii francezi, apoi cucei germani şi din alte ţări europene. Într-o Europăunificată şi o lume mondializată, continuarea şi dez-voltarea lor reprezintă astăzi un imperativ evident alunei ştiinţe juridice postmoderne, menite să asigureprogresul social multidimensional.

Un moment aniversar este de obicei unul festiv,în care se face un bilanţ şi se încearcă o privire

optimistă spre viitor. O perioadă de 60 de anireprezintă deplina maturitate în viaţa individului, iarîn activitatea unei instituţii de cercetare ştiinţificăpoate însemna afirmarea unei tradiţii şi începutulunei noi etape în dezvoltarea sa. Această afirmaţiemi se pare valabilă şi în privinţa Institutului deCercetări Juridice al Academiei Române.

După etapele anterioare, care au întemeiattradiţia şi au asigurat continuitatea, urmează o etapănouă, anunţată de revirimentul activităţii din ultimiiani, care, sperăm, că va consacra pe deplincercetarea ştiinţifică românească în domeniulştiinţei dreptului ca o cercetare de tip european, deexcelenţă, şi înaltă performanţă academică. Avemîncredere că, prin capacitatea cercetătorilor şi a cola-boratorilor institutului din viaţa juridicăromânească, ne este garantată şansa de a înfăptuiasemenea obiective.

Conducerea Academiei Române felicită Institu-tul de Cercetări Juridice pentru rezultatele obţinuteîn cele şase decenii de activitate prodigioasăconsacrată dreptului românesc şi îi urează deplinsucces în noua fază a dezvoltării sale şi afirmăriidepline naţionale şi internaţionale.

Ştiinţa juridică românească din ultimii 60 de anieste marcată major de activitatea desfăşurată deInstitutul de Cercetări Juridice al Academiei Ro -mâne (ICJ). Într-adevăr, creat într-o anumită con-junctură istorică, acesta a reprezentat prima „institu-ţionalizare” a acţiunii de cercetare ştiinţifică a drep-tului în ţara noastră, şi-a cucerit rolul de „centru”naţional de desfăşurare şi coordonare în domeniu,iar prin performanţele şi rezultatele obţinute s-amanifestat ca lider absolut în materie, beneficiind decontribuţia fondatoare a unor personalităţi remarca-bile ale ştiinţei dreptului românesc, precum TraianIonaşcu, Vintilă Dongoroz, Mihail Eliescu, SalvadorBrădeanu, Eugen A. Barasch, Petre Anca, I. Vântu,Yolanda Eminescu ş.a. Mai mult, prin asumarea pro-blematicii „constantelor dreptului”, ca program stra-tegic de cercetare, a reuşit construirea unei verita -bile şcoli româneşti de cercetare ştiinţifică juridică,recunoscută ca atare în plan intern şi internaţional.În această din urmă privinţă este suficient să men-ţionăm că ICJ a jucat rolul determinant în reluareadialogului ştiinţific dintre juriştii români şi cei dinţările occidentale, după 1965, pe calea unor proiectebilaterale dezvoltate cu structuri de profil de aici, degenul Zilelor juridice franco-române, participării lacursurile Facultăţii Internaţionale de Drept Compa-rat din Strasbourg, sau a cooperării cu Institutul„Max Planck“ din Germania. Concluziile cercetări-lor efectuate în cadrul său au stat la baza elaborăriia numeroase acte normative, iar explicaţiile teore -tice ale unora dintre ele au generat experienţe origi-nale de legistică şi teorie.

Prin întreaga sa activitate, la început, până în1971 (când s-a înfiinţat cel de-al doilea ConsiliuLegislativ) mixtă – de cercetare ştiinţifică (funda-mentală şi aplicativă) şi „consiliu legislativ” – şiapoi, până în prezent, de cercetare ştiinţifică acade-mică, ICJ a reuşit să creeze o tradiţie valoroasă înmaterie, să asigure, în mare parte, elementele doctri-

nei şi să justifice premisele, precum şi să afirmeaspecte definitorii ale ştiinţei juridice.

Dar, importanţa creării institutului rezidă maiales în aceea că, prin instituţionalizare, cercetareaştiinţifică juridică românească a avut posibilitateasă-şi asume şi să manifeste specificitatea sa şi să-şiafirme propriul „punct de vedere” în câmpulcunoaşterii umane. Institutul s-a transformat repedeîntr-un laborator de investigaţie animat de cele douătipuri de interese ale cunoaşterii, cu manifestările lorspecifice în domeniul juridic: cel tehnic, în numelecăruia sunt obţinute şi furnizate „cunoştinţele utile”producerii şi aplicării normelor de drept (cercetareaplicată) şi, respectiv, interesul critic, acela de aoferi un „savoire”, care să permită discutarea şi ana-liza sensului dreptului şi rolul său în organziareaunei societăţi, reflecţia asupra funcţiilor şi finaliză-rilor sale (cercetarea fundamentală).

Din această perspectivă, la aniversarea a 60 deani de la înfiinţare (1 ianuarie 1954) şi la şase dece-nii de activitate de cercetare ştiinţifică se cuvine oevaluare a ceea ce a fost şi o relevare a ceea ce artrebui să urmeze. Sub semnul acestor gânduri, rân-durile de mai jos doresc a configura rolul şi loculICJ în cadrul vieţii juridice româneşti.

I. Itinerar istoricÎnfiinţarea ICJ este rezultanta acţiunii concertate a

mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi aufost: preocupările de organizare a cercetării ştiinţificefundamentale sub egida Academiei Române, impul-sul conjunctural de creare a „institutelor de stat şidrept” şi nevoia înfiinţării unei structuri specializate,care să îndeplinească funcţia de „consiliu legislativ”.

Ideea creării Consiliului Naţional de CercetăriŞtiinţifice (CNCŞ) menit „să asigure progresul ştiin-ţei româneşti”, ca „organ de coordonare”, care „nuva fi supraacademic, ci un organ al instituţiei noas-tre (Academia Română, n.n. M.D.), o anexă a ei,

58

şase decenii de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului*Mircea Duţu**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Şase decenii de cercetare ştiinţifică românească, consacrată aniversării a şase decenii de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” (6 martie 2014, Aula Academiei Române)**Prof. univ., director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”

59

căreia ea îi dă patronatul şi îi împrumută autoritateaei”, cum avea să-l caracterizeze academicianul juristAndrei Rădulescu, s-a afirmat oficial încă din 1932.

După dezbateri îndelungate, în cadrul cărora s-auexprimat opinii pro şi contra unui asemenea proiect,la 19 ianuarie 1945, Adunarea generală a AcademieiRomâne aproba înfiinţarea CNCŞ, destinat să con-tribuie „la progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate,prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupăcu problemele ştiinţei în general...”, organizat con-form regulamentului propriu adoptat la 15 martieacelaşi an.

În cadrul său, dreptului i se acorda locul cuvenit,„în măsura însemnătăţii lui”, prin organizarea „Co -misiunii juridice” şi a unei subcomisii pentru publi-carea izvoarelor vechiului drept românesc. Comisiu-nea devenea, în mai 1949, „Colectivul de ştiinţejuridice”, iar din septembrie acelaşi an se transformaîn „Secţia de drept românesc”. În fine, în 1948, subegida Academiei Române s-a organizat sistemulinstitutelor de cercetare, pe domenii.

Pe fundalul unor asemenea evoluţii, a apărut şinevoia existenţei unui organism specializat, care săofere expertiza juridică necesară elaborării proiecte-lor de acte normative, cu atât mai mult cu cât urmao perioadă de mari prefaceri legislative, iar Consi-liul Legislativ fusese desfiinţat din 1926. În acesteîmprejurări şi sub semnul unor atari cerinţe, printr-ohotărâre a plenului Academiei RPR, din martie1951, ratificată de Consiliul de Miniştri „s-a trasatca sarcină Prezidiului... să studieze împreună cuMinisterul de Justiţie posibilitatea înfiinţării unuiInstitut de Cercetări Juridice în cadrul AcademieiRPR“. După mai multe întâlniri între reprezentanţiicelor două foruri implicate, la 15 octombrie 1953„s-a dat termen categoric şi anume ca până la 1 ia -nuarie 1954 institutul să ia fiinţă şi să funcţioneze”.Printre altele, se căzuse de acord ca, în cadrul insti-tutului să existe patru secţii, dintre care cel puţin unasă aparţină Ministerului Justiţiei. În şedinţa sa din,25 noiembrie 1953, s-a aprobat referatul Secretaria-tului care propunea elaborarea proiectului de hotă -râre a Consiliului de Miniştri privind înfiinţarea ICJ,planul de cercetare ştiinţifică al acestuia să fie întoc-mit împreună cu Ministerul Justiţiei, baza lui mate-rială să fie asigurată din bugetul Academiei, iar cadirector al institutului se propunea prof. Ion Gheor-ghe Maurer. În continuarea acestui demers şi ca ofinalizare a sa, prin Hotărârea Consiliului deMiniştri nr. 419 din 14 decembrie 1953, se înfiinţaInstitutul de Cercetări Juridice al Academiei RPR,

„în vederea creării condiţiilor necesare dezvoltăriicercetărilor în domeniul ştiinţelor juridice” (art. 1),a cărui organizare şi funcţionare se stabileau prinregulament aprobat de Prezidiul Academiei.

Cei 55 de cercetători ştiinţifici de diferite gradeprofesionale erau repartizaţi în patru secţii: de dreptde stat şi administrativ, de teoria şi istoria statului şidreptului, de drept penal şi drept civil (cu două sec-toare, câte unul pentru fiecare dintre aceste ramuriimportante de drept) şi de drept internaţional.

Primul Consiliu Ştiinţific al Institutului, aprobatîn februarie 1955 de Prezidiul Academiei, avea capreşedinte pe academician Andrei Rădulescu şi camembri pe Ion Gheorghe Maurer, în calitate de direc-tor, prof. Traian Ionaşcu şi dr. Eugen A. Barasch,directori adjuncţi, M. Eliescu, T.R. Popescu, repre-zentanţi ai universităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj,delegaţi ai Tribunalului Suprem, Procuraturii Gene-rale, Ministerului Justiţiei ş.a.

Odată cu înfiinţarea Academiei de ŞtiinţeSociale şi Politice (ASSP), în februarie 1970, oserie de institute de profil ale Academiei Române,printre care şi ICJ, au devenit unităţi proprii de cer-cetare ale acesteia.

În urma reorganizării activităţii unităţilor de cer-cetare din subordinea Ministerului Educaţiei şi Învă-ţământului şi ASSP prin Decretul Consiliului de Statnr. 36 din 3 aprilie 1975, sub motivul „dezvoltăriicercetării ştiinţifice în strânsă legătură cu proble-mele concrete ale dezvoltării economico-sociale aţării, cu necesităţile învăţământului, ştiinţei şi cultu-rii”, institutele au fost afiliate facultăţilor de profil.În aceste condiţii, ICJ a conlucrat cu Facultatea deDrept din Bucureşti, al cărei decan a devenit şidirectorul institutului (1975–1989). În fine, prinHotărârea Guvernului nr. 209 din 3 martie 1990, pri-vind trecerea unor unităţi de cercetare din subordi-nea Ministerului Învăţământului la AcademiaRomână şi ICJ a revenit sub egida supremului forştiinţifico-cultural al ţării. Prin Hotărârea Guvernu-lui nr. 753/2006, Institutul a primit denumirea deInstitutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădu-lescu“ al Academiei Române.

Beneficiindu-se dintr-un început de un capitalprofesional excepţional, echipa fondatoare regru-pând vârfurile generaţiei interbelice de intelectualijurişti, în cadrul ICJ s-a forjat şcoala românească decercetare juridică, într-o concepţie unitară, coordo-nată la nivelul întregii ţări, prin interacţiune cupotenţialul de cercetare din facultăţile de drept şivizând toate sectoarele juridicului. Totodată, deşi

iniţiativa avea loc într-o perioadă de profundă rup-tură socio-politică, între democraţie şi totalitarism,economia de piaţă şi economia hiperplanificată, oriideologia unică şi libre recherche nu a lipsit ele-mentul continuităţii, care avea să se dovedească sal-vator pentru asigurarea progresului în materie, aconţinutului ştiinţific al cercetării juridice şi evolu-ţiilor sale ulterioare.

II. Marea dilemă: dreptul – ştiinţă şi/sau tehnică?Institutul de Cercetări Juridice s-a identificat cu

promovarea, dincolo de avizarea unor proiecte deacte normative, de comentarii pe marginea celor învigoare sau de analize punctuale vizând interpreta-rea unor texte problematice, a unui program teoreticde gândire a dreptului în contextul unei ordini so -ciale, a cărei expresie juridică presupune concepte şicategorii proprii dreptului, elaborate de savanţiijurişti în funcţie de problemele fiecărei epoci isto -rice. În ultimele aproape două decenii şi jumătate,conţinutul dreptului românesc a fost supus unormultiple demersuri reformatoare, a căror expresie deultim moment este dată de cele patru mari coduricare au intrat recent în vigoare. Forma dreptului arămas însă, în cea mai marte parte, neschimbată: caşi înainte de 1989, noţiunile juridice abstracte, pre-cum legea, norma juridică, raportul juridic, subiec-tul de drept, dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv,dreptu rile reale şi drepturile de creanţă, contractulori răspunderea juridică, fac parte din arsenalul teh-nic dintotdeauna al oricărui teoretician şi practician.

O asemenea afirmaţie era departe de a fi fost dela sine înţeleasă pentru un jurist obligat să se ex -prime în termenii canonului marxist-leninist, aşacum era acesta practicat şi la noi în urmă cu 60 deani. Nu mai puţin însă, problema va fi ridicată şi,odată cu ea, vor fi ridicate şi standardele cercetăriiştiinţifice în domeniul dreptului. Există legi ale rea-lităţii sociale specifice numai dreptului – iată între-barea faimosului, cuprinzătorului şi totuşi atât deevazivului Cuvânt-înainte al revistei „Studii şi Cer-cetări Juridice” din 1956, o problemă extrem de sen-sibilă din perpectiva corectitudinii politice marxist-leniniste. Dacă dreptul nu ar avea propriile lui legi,afirmă semnatarul articolului programatic, ştiinţadreptului s-ar dizolva în ştiinţele sociale, acestea dinurmă având ca obiect legile economice, ori, maigeneral, legile dezvoltării sociale; dacă însă legilejuridice ar exista ca atare, atunci ar trebui utilizată şiîn literatura juridică marxistă ceea ce acesta înţelegeprin „distincţia dintre ştiinţă şi tehnică”, cu trimitere

explicită la François Gény: „Ştiinţa s-ar preocupade a desprinde şi a determina substanţa legii juri -dice, iar tehnica s-ar preocupa de aplicarea, de tra-ducerea în fapt, adică de inserarea în viaţa socialăa acestei substanţe”. Prin urmare, ne-am afla în faţaunei forme care ar îmbrăca un anumit conţinut.

Constantele dreptului ţin de această formă, nu deconţinutul reglementărilor juridice. Dar, pot fi cuadevărat separate cele două dimensiuni? Într-omemorabilă scrisoare către tatăl său, tânărul KarlMarx, pe atunci student la Facultatea de Drept aUniversităţii din Berlin şi participant activ la prele-gerile de drept roman ale lui Savigny, afirmă cu tri-mitere la concepţia acestuia din urmă, că iniţial fu -sese tentat să creadă împreună cu maestrul în posi-bilitatea unei asemenea separaţii, însă că, în cele dinurmă, s-a convins pe deplin că aceasta nu era posibilă.Considerat astăzi în mod aproape unanim drept fon-datorul ştiinţei juridice moderne în accepţiunea rigu-roasă a termenului, Savigny promovase tocmai con-strucţia logică a unui sistem conceptual a căruiformă rămâne aceeaşi în raport cu conţinutul drep-tului, izvorât din faimosul „spirit al poporului”. Pre-cum limba, dreptul unui popor nu poate fi dedus prinspeculaţii raţionale şi nici decis prin intervenţia unuilegiuitor, ci izvorăşte în decursul istoriei unui popor,ca expresie a spiritului acestui popor. Ca şi la Aris-totel, dreptul secretat organic de către conştiinţapopulară, apare la Savigny ca drept natural, iar legă-tura acestui drept natural cu dreptul pozitiv este rea-lizată prin intermediul „conştiinţei juriştilor”, castaprofesională prin care „poporul este reprezentat înaceastă funcţie” de administrare a dreptului. Altfelspus, juriştii din universităţi – nu membrii unei adu-nări legislative formate ca rezultat al unei selecţiipolitice – sunt reprezentanţii poporului în ce pri -veşte dreptul. Această reprezentare se realizează peplanul legislativ sub aspectul materiei (ca „organeproprii” ale poporului, juriştii creează noi instituţiişi le pot modifica sau chiar elimina pe cele exis tente,„dacă au devenit străine sensului şi nevoilor timpu-lui”) şi pe planul ştiinţific sub aspectul formei, acolounde dreptul este organizat în formă sistematică prinintermediul unui aparat conceptual specific. „Dedragul conciziei, scrie Savigny într-un pasaj demaximă importanţă în acest context, vom numi legă-tura dreptului cu conştiinţa populară elementulpolitic, iar viaţa ştiinţifică specializată a dreptuluielementul tehnic al acestuia din urmă”.

Marx refuză această perspectivă. Nu există oconştiinţă populară unitară, rezultat al unei convie-60

61

ţuiri sociale armonioase, ci o conştiinţă de clasă,rezultat al luptei dintre clasele sociale. Nu există, prinurmare, un drept care să exprime tradiţiile unui poporrezultând din istoria sa comună tuturor claselor şiexprimând unitatea politică a acestor clase dincolo derivalităţile dintre ele. Există, în schimb, interese aleclaselor aflate în luptă şi nevoia clasei dominante dea-şi impune dominaţia şi prin instrumentul dreptului,ca element al suprastructurii. De aceea, o ştiinţă adreptului nu există, ci doar o ştiinţă a raporturilor şiintereselor de clasă; ceea ce rămâne, este tehnica:dreptul ca instrument folosit de clasa socială domi-nantă pentru a-şi atinge interesele. Pentru constanteale dreptului, fireşte că nu poate exista vreun loc.

Fondatorii Institutului ştiau prea bine acestlucru. Dovadă stă inclusiv faptul că din cele 47 depagini ale Cuvântului-înainte, tratarea constantelordreptului ocupă abia ultimele aproximativ cincipagini, fiind realizată într-o manieră vagă, maidegrabă aluzivă decât sugestivă. Mai mult, vreme deaproape opt ani, acest text este tratat de juriştiiromâni – inclusiv şi, mai ales, de juriştii Institutului– cu o indiferenţă la fel de remarcabilă şi care de -vine extrem de semnificativă atunci când unii dintreaceş tia, precum Vintilă Dongoroz, îl revendică dreptprin cipal izvor de inspiraţie pentru studii (funda-mentale!) în paginile cărora însă nu fusese niciodatăcitat.

Între 1964 şi 1970 are loc însă o renaştere pe câtde bruscă, pe atât de amplă a interesului pentru tex-tul fondator din 1956, şi mai ales pentru constanteledreptului, care ajung acum cu adevărat în centrulatenţiei. Despre relativa independenţă a unor aspe cteale formei în drept – Problema constantelor dreptu-lui, iată titlul unui important studiu publicat de Tra-ian Ionaşcu şi Eugen A. Barasch în „Studii şi cerce-tări juridice“ din 1964, anul unei binecunoscutedeclaraţii politice privind o altă relativă indepen -denţă. Această lucrare va fi urmată de o seamă dealte studii semnate de aceiaşi autori, ori de alţi cer-cetători, precum Vintilă Dongoroz ori Mihail Eliescu,toate acestea făcând din constantele dreptului ma -rele program de cercetare ştiinţifică al institutului.Graţie publicării acestor studii şi în revista de circu-laţie internaţională, prin care institutul îşi făceacunoscute rezultatele („Revue roumaine des scien-ces sociales – Serie des sciences juridiques“), acestprogram dobândeşte deja din anii `70 o remarcabilărecunoaştere internaţională.

Se poate spune că era vorba de lucruri noi? Fărăîndoială că nu, iar ceea ce era esenţial fusese dejacristalizat la noi, în perioada anterioară instaurării

regimului comunist de către autori, precum MirceaDjuvara. Când vorbim despre drept, vorbim mereudespre normă juridică, libertate, persoană, drept,obligaţie, responsabilitate, obiect de prestaţie, actjuridic. Niciun om de ştiinţă juridică nu poate punela îndoială, sublinia tot Djuvara, existenţa unor„categorii“ necesare ale oricărei gândiri în drept,care fac posibilă această gândire oriunde şi oricândşi-i formează structura: categoriile gândirii juridicetrebuie să apară, de la primele începuturi ale civili-zaţiilor umane, odată cu viaţa socială, chiar şi îninstituţiile juridice ale popoarelor primitive, şi elerămân aceleaşi şi azi, în civilizaţia noastră, impu-nându-se în mod necesar în dreptul oricărei societăţiumane. Ele sunt aceleaşi, fie că este vorba de undrept normal, fie că este vorba de un drept greşit şichiar asupritor, căci fără ele nu am recunoaşte căsuntem în faţa unor fenomene de drept.

Studiul orientativ din 1956 nu mersese pânăacolo. Pentru el, constantele dreptului reprezentaunumai un set de instrumente tranzitorii: pentru cănicio ordine socială nouă nu o înlocuieşte dintr-odată pe cea veche, există o perioadă în care cele douăordini coexistă ca ordini ale unui singur drept: de aiciconstantele, înţelese ca factori de configurare a aces-tei coexistenţe, în mod necesar, însă temporare.

Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch merg însă maide parte, revenind la poziţia mult mai clară a lui Mir-cea Djuvara. Dreptul, scriu Ionaşcu şi Barasch, secaracterizează prin aceea că nu este doar un ansam-blu de norme juridice, ci şi un ansamblu de concepteorganizate în sistem şi care, tocmai deoarece nu ţinde ştiinţă, ci de tehnică, ar avea (înăuntrul unor li -mite ce ar trebui determinate), o aplicaţie acoperindmai multe orânduiri sociale, aşadar: sans égard auré gime politique et social. Aşa să fie oare? Iată des-pre ce este de fapt vorba, într-o formulare a lui Octa-vian Ionescu, dintr-un studiu privind Codul civil şinoile ideologii sociale din 1942: „Existenţa dreptu-lui privat este întemeiată, din toate timpurile, peideea de personalitate, de libertate, de putinţă de acontracta fără nici o stânjenire şi de a avea proprie-tatea sa”.

În fine, lucrurile erau demult lămurite. Într-unstudiu despre Locul pandectismului în istoria drep-tului, publicat în „Pandectele Române”, în 1936,Valentin Al. Georgescu afirma că şcoala dreptuluinatural a fost aceea care a transformat cu adevăratdreptul în sistematică generală pe bază de principiiuniversale, punându-i la dispoziţie un arsenal com-plet de concepte şi clasificări, aşa explicându-secum noţiuni indispensabile pentru juristul modern şi

atribuite jurisconsulţilor romani, precum dreptulsubiectiv, doctrina actului juridic, a declaraţiei devoinţă îşi au rădăcinile în dreptul natural, fiind înbună parte construite la finele secolului al XVIII-lea.Însă, a vorbi despre dreptul natural reprezintă în şti-inţa juridică modernă de la Savigny (1814) încoace,un demers riscant. Şi totuşi, acest demers are la bazăintuiţia profundă a oricărui jurist că sensul concep-tului „drept“ nu se poate epuiza în drepturile şi obli-gaţiile pe care un legiuitor empiric le concede unorsubiecţi de drept empirici ca expresie a voinţei saledominante. Altfel spus, atunci când dreptul naturaleste respins, tehnica juridică stă la dispoziţia oricuiar dori să o folosească în mod avantajos potrivitunor criterii noi şi arbitrare care să substituie ideilede justiţie şi de drept natural. Această intuiţie a căpă-tat o nouă forţă o dată cu experienţa totalitarismuluihitlerist. Gustav Radbruch, care în 1932 afirma că„îl dispreţuim pe preotul care predică împotrivaconvingerilor sale, însă îl stimăm pe judecătorulcare nu se lasă condus de propria simţire a dreptu-lui la a-şi încălca fidelitatea faţă de lege”, avea sărecunoască, în 1946, că „pozitivismul i-a lăsatîntr-adevăr pe juriştii germani fără apărare în faţaunor legi cu conţinut arbitrar şi criminal prin con-vingerea sa că «legea e lege»“ şi stabilind că oricein stanţă trebuie să considere ca ilicit legal (gesetzli-ches Unrecht) acele legi în edictarea cărora „justiţianu mai este nici măcar urmărită, egalitatea, careconstituie nucleul justiţiei, este conştient negată”.

Era de înţeles, prin urmare, ca în GermaniaFederală de după 1945 dreptul natural să renască.Însă această renaştere nu avea să ţină mai mult dedouă decenii, iar atunci când Anita M. Naschitz, cer-cetătoare a institutului, o caracteriza drept „specta-col ridicol”, ea se afla din acest punct de vedere peaceleaşi baricade cu cei mai mulţi dintre colegii eidin lumea occidentală. Supralicitând virtuţile doctri-nei de apartenenţă, Naschitz ajunge la o variantăcomplet secularizată a poziţiilor iusnaturaliste; înlocul unei lex aeterna ca plan veşnic al lui Dumne-zeu privind lumea, trec acum „legile obiective” alesocietăţii şi la fel cum fiinţele raţionale – altfel decâtlucrurile şi fiinţele lipsite de raţiune – sunt chematede Dumnezeu să realizeze acest plan (obiectiv) prinrecunoaşterea lui în raţiune şi urmarea lui prin vo -inţă (subiectivă) manifestată în propriile fapte caexpresie a libertăţii, tot astfel şi „specificul acţiuniilegilor [sociale obiective] este în mod precis potri-vit acestei doctrine (marxiste) faptul că ele nu serealizează în mod spontan, ci prin intermediul acţiu-

nii umane conştiente”. Cât priveşte constanteledreptului, problema rămâne: puteau fi introduse pefaţă elemente centrale ale gândirii dreptului naturalîn marxism-leninismul juridic oficial şi obligatoriuîn România? Această dilemă, oricum altfel decâtsimplă (şi nu doar din considerente ştiinţifice), aveasă fie tratată magistral de Anita Naschitz într-un stu-diu despre Problema dreptului natural în luminafilosofiei marxiste a dreptului, apărut în revista insti-tutului din 1966, şi apoi în importanta lucrare despreTeorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului,din 1969. Aici, ca şi în alte lucrări din aceeaşiperioadă, cercetătoarea română împlineşte legatulCuvântului-înainte din 1956, anume acela de a oferio variantă marxistă a lucrării lui François Gèny des-pre Theorie et technique en droit (prive) positif, prinrestaurarea deplină – fireşte că nu pe faţă – a pozi-ţiei lui Savigny: pe de o parte, ancorare în dat-ulsocial-istoric al dreptului, pe de altă parte, legitima-rea ştiinţifică a construcţiei tehnice cu ajutorul cate-goriilor juridice calificate – de la Kant şi Savigny lafondatorii institutului şi până zilele noastre dreptconstante ale dreptului.

III. Reevaluări şi perspective posibile Cum ne raportăm astăzi, la 60 de ani de la lan-

sarea sa, la acest program? Mai întâi, putem observacă ceea ce în anii´60–´70 constituia singura ieşireonorabilă din capcana unei ideologizări totale a şti-inţei dreptului, s-a transformat după 1989 într-unimpediment semnificativ pentru o gândire juridicăadecvată timpurilor noastre. Recurgând la diferen-ţierea dintre ştiinţa dreptului şi tehnica juridică, pre-luată de autorii români de la François Gèny, putemspune că dacă atunci ştiinţa dreptului fusese ceasacrificată, acum ea este cea neglijată: cei mai mulţijurişti români par a fi convinşi că în drept tehnicaeste totul, iar „teoria” ceva mai curând neglijabil,dacă nu chiar vătămător pentru eficienţa practică.Or, criza actuală a justiţiei româneşti derivă, nu înultimul rând, din lipsa unei teorii adecvate a dreptu-lui românesc: a uneia care să-l explice din perspec-tiva realităţilor de astăzi. Prin urmare, tehnica sin -gură nu ajunge, mai mult: ea nici nu poate fi des-prinsă de teorie.

Cum s-a ajuns aici? În perioada de început ainstitutului, imperativul ideologic al distincţiei din-tre „dreptul socialist” şi „dreptul burghez” era par-ţial ocolit, prin recunoaşterea unui domeniu auto-nom al tehnicii juridice (conţinutul normativ aldreptului), care putea face obiectul unei cercetări62

63

academice neutre, tocmai în virtutea relativei saleindependenţe faţă de soluţiile de fond reclamate deorânduirea socială (conţinutul social-politic al drep-tului) imposibil de tratat altfel decât în parametriiprestabiliţi prin directivele ideologiei dominante. Nereamintim: atunci s-a cimentat diferenţa dintre o şti-inţă despre conţinutul variabil al dreptului, care înrealitate nu putea fi alta decât „învăţătura Partidu-lui” despre societate şi o tehnică a „constantelordreptului”, care nu sunt altceva decât instrumenteleprin care o voinţă politică (oricare ar fi ea) estetranspusă pe plan juridic. Însă, ceea ce, în 1956 şianii care au urmat, se numea ştiinţă, nu putea fidecât ideologie.

Singura cale de a evita, pe cât posibil, amesteculideologiei era refugiul în „tehnică”, iar aceasta a fosttreptat identificată cu adevărata şti inţă juridică,necontaminată ideologic. Imposibil de susţinut pefaţă într-un context marxist, această soluţie ofereaavantajul aparent al unei ştiinţe juridice indepen -dente de un factor politic care îşi arogase competen-ţa exclusivă de interpretare a realităţii. De aici, veri-tabila înflorire a doctrinei juridice din acele vremuri,tot de aici, însă şi incapacitatea ei de a răspunde pro-vocărilor ridicate astăzi de realitatea societăţii româ-neşti.

Privită in abstracto, dezvoltarea programuluiconstantelor dreptului nu putea reprezenta aşadar,din perspectivă burgheză, nimic nou, iar din per-spectivă marxistă putea fi numai ceva cu totul ero-nat. Însă în condiţiile concrete ale regimului politiccomunist, prin aplicarea etichetei de „constante aledreptului” asupra unor concepte şi categorii aledreptului socialist român, autorii români nu au făcutdecât să izoleze un domeniu tehnic al ştiinţei juri -dice, neutralizându-l în raport cu politicul. Nu maipuţin însă, decizia de a considera ceva ca fiind saunu apolitic este o decizie politică, indiferent de per-soana celui care decide şi de temeiurile invocate, şiea nu ar fi putut fi menţinută decât în condiţiile uneicompatibilităţi principiale cu ideologia dominantă.Altfel spus, atunci când o ştiinţă, prin natura ei poli-tică, precum ştiinţa dreptului, este asimilată decorectitudinea politică, măsura în care se reuşeştedelimitarea unui domeniu pur „tehnic” reprezintă şimăsura în care efectele acelei ştiinţe asupra realităţiisociale pot fi corecte din punct de vedere practic:aceasta este lecţia deopotrivă amară şi tragică a ulti-mului mare program teoretic dezvoltat de doctrinajuridică românească.

Dacă pe termen scurt, iluzia unei autonomii şti-inţifice a putut funcţiona, efectele programului dez-

voltat pe urmele Cuvântului-înainte din 1956 audevenit pe deplin vizibile abia după 1989, atuncicând locul monolitului marxist-leninist a fost luat deo ideologie mai puţin omogenă, însă la fel de străinăde realitatea concretă a societăţii româneşti. Teoriajuridică românească a continuat să funcţioneze dupăacelaşi tipar, refugiată pe mai departe în tehnică(combinată cu receptarea relativ lipsită de orientaresistematică a modelelor oferite de legislaţiile stră-ine), dar separată de ştiinţa dreptului înţeleasă calibre recherche aplicată dat-ului juridic, aşadar,identităţii sociale a cărei expresie normativă estedreptul însuşi. Dacă înainte de 1989 o asemenealiberă cercetare era imposibilă, acum ea trebuie însfârşit iniţiată: sarcina şi datoria Institutului de Cer-cetări Juridice.

Ce s-ar fi putut face? Aşa cum exegeţii de maitârziu, precum Michel Villey, au arătat că drumuldeschis de Gèny poate conduce, atunci când esteurmat consecvent şi printr-o raportare fidelă la sur-sele primare, la gândirea juridică clasică, la fel ca olectură critică a textelor lui Marx însuşi. TraianIonaşcu şi Eugen Barasch ar fi ajuns astfel foarteprobabil, atât la concluzia apologeţilor de astăzi ai„filosofiei clasic-liberale a dreptului”, potrivitcăreia „aşa-numi tele constante ale dreptului” suntdefinitorii pentru „matricea juridică a capitalismu-lui”, cât şi a criticilor aceleiaşi filosofii de pe pozi-ţii, câtuşi de puţin marxiste.

Astăzi ştim că fundamentele teoretice pe care afost construit „dreptul burghez”, ori „matricea juri-dică a capitalismului”, pot fi socotite cel mult con-stante ale dreptului modern (dreptul subiectiv, deexemplu, ar fi fost greu de înţeles de către juriscon-sulţii Romei), iar valabilitatea lor poate fi asumatădoar în condiţiile în care ordinea socială mai poate fidescrisă grosso modo în mod plauzibil prin recursulla ceea ce un mare jurist contemporan, precumPaolo Grossi, consideră a fi „mitologiile juridice alemodernităţii”.

Dreptul nu mai poate fi redus astăzi la un com-plex de reguli impuse societăţii de către stat, în vir-tutea postulatelor clasice ale ideologiei juri dicemoderne, ci redevine la ceea ce a fost înainte: unţesut normativ viu, ale cărui celule sunt generate înpermanenţă de către societatea însăşi şi cultivate decătre juriştii care reîncep să se definească în terme-nii unei profesiuni nu doar liberale, ci prin exce lenţăsociale, ai unei vocaţii creatoare de drept, iar nuadministrative şi reduse la rolul ancillar de interpre-tare a textelor impuse de către stat.

64

IV. Provocările perioadei de libre rechercheÎn raport cu contextul şi sarcinile care au deter-

minat poziţia institutului în perioada 1954–1989,influenţa schimbărilor social-politice, economice şiculturale din ultimele decenii asupra dreptului româ-nesc au modificat în mod esenţial coordonatele fi -xate iniţial. Dispariţia monopolului ideologic a ceeace reprezenta anterior concepţia despre drept şi stata fost urmată de reorientarea ştiinţei juridice româ-neşti către concepţiile occidentale. Chiar dacă ante-rior anului 1989 publicaţiile ICJ nu puteau exprimadecât critici la adresa acestor concepţii, nu se poatespune că ele erau necunoscute juriştilor noştri; dinacest punct de vedere, primii ani postrevoluţionariau fost marcaţi de o anumită continuitate, nu în ulti-mul rând favorizată de preocupările privind „con-stantele dreptului”.

Pentru locul eliberat de monolitul dogmatic alînvăţăturii marxist-leniniste concura o pluralitate deînvăţături şi doctrine mai vechi sau mai noi, întrecare trebuia efectuată o alegere ştiinţifică. Cum eraşi firesc, această alegere nu putea fi prescrisă de cătreo autoritate supraordonată cercetătorilor, astfel încâtpluralismul teoretic a fost importat în mod natural şiîn cercetarea juridică românească. Nu mai puţin însă,primatul teoretic al institutului, bazat anterior pe rolullui în elaborarea legislaţiei româneşti, a trecut într-unplan secundar, astfel că ICJ se vede astăzi în situaţiade a trebui să ofere explicaţii teoretice pentru o legis -laţie, în a cărei elaborare a jucat cel mult un rol secun-dar, şi ale cărei inconsistenţe teoretice devin astăzi dince în ce mai evidente. Din acest punct de vedere, pro-punerile de perfecţionare a legislaţiei româneşti, ve -nite din partea institutului, reprezintă o sarcină per-manentă, însă ele nu pot suplini nevoia unei orientăriteoretice de ansamblu în domeniul întregului dreptromânesc, pe care, până în prezent, nicio altă institu-ţie nu a putut şi nici nu putea să o ofere. Realizareaacestei orientări, aşadar o explicare teoretică deansamblu a dreptului românesc prin raportare deopo-trivă la stadiul cunoşterii pe plan internaţional şi larealitatea concretă a dreptului ro mânesc de astăzi,reprezintă misiunea principală a Institutului de Cerce-tări Juridice.

Realizarea acestei misiuni presupune, pe de oparte, legătura cu trecutul, pe de altă parte, anticipa-rea evoluţiilor viitoare. Dacă în condiţiile primatuluiideologic al unui „drept de tip nou” proclamat deideologia marxist-leninistă, programul constantelordreptului a insistat asupra legăturii teoriei juridiceromâneşti cu conceptele elaborate sub imperiul

„vechiului drept” al orânduirii numite pe atunci bur-gheză şi capitalistă, astăzi nu se mai poate face ab -stracţie de prezenţa unui drept cu adevărat nou, faţăde care dreptul modern reprezintă dreptul vechi, aşacum el însuşi reprezenta un nou tip de drept faţă deordinea juridică a Evului Mediu. Acest drept de tipnou nu mai poate fi gândit în termenii primatuluilegislaţiei elaborate de stat şi impuse unei societăţijuridiceşte amorfe; el reprezintă, dimpotrivă, un pro-dus al societăţii înseşi, prin care aceasta îşi reve leazăidentitatea normativă.

Misiunea Institutului este, prin urmare, aceea dea investiga factorii reali de configurare a dreptuluiromânesc de astăzi şi de a oferi acea imagine siste-matică de ansamblu care să ghideze legislaţia, doc-trina şi jurisprudenţa spre soluţiile punctuale celemai potrivite. Această misiune este cu atât mai com-plexă, cu cât dreptul contemporan se află în plinătranziţie de la un drept statal la un drept mondial(sub aspect spaţial) şi la un drept total (sub aspectsocial). Cu greu mai pot fi identificate astăzi dome-nii în care competenţa ultimă de reglementare să-iaparţină unui stat, ori domenii în care ceea ce ante-rior era lăsat pe seama jocului, mai mult sau maipuţin non-juridic al factorilor sociali, să nu fie supusunei reglementări juridice.

Raportarea permanentă la principiile care guver-nează mondializarea şi totalizarea dreptului, speci -fice timpurilor noastre, reprezintă pentru legislaţia şijurisprudenţa din România legătura cu ordinea inter-naţională şi cu realitatea societăţii româneşti. Fără anutri iluzia unei evadări definitive din condiţia deprizonieri ai puterii poli tice, juriştii români îşi potfolosi astăzi libertatea de a identifica, pur şi simplu,dreptul cu textele legale oficiale, sau de a-l desprindedin raportarea acestor texte la ordinea concretă năs-cută din spiritul poporului căruia îi aparţin. Tot lor lerevine însă şi responsabilitatea pentru renaşterea şti-inţei dreptului ca iuris prudentia sau degradarea eidefinitivă la nivelul unei simple tehnici de interpre-tare. Într-adevăr, suntem în situaţia în care ne punemradical şi tranşant întrebarea: continuăm să cercetămşi să vedem dreptul ca o simplă tehnică?

Răspunsul ni l-a oferit, indirect, academicianulAndrei Rădulescu în Discursul de recepţie rostit înAula Academiei Române, la 3 iunie 1922, cu tema„Cultura juridică românească în ultimul secol”: „Întot cazul, e momentul să ne oprim şi să intrăm peadevărata cale a dreptului, al cărui respect se im -pune, înainte de orice consideraţiune, într-un Statcare vrea să fie Stat de Drept”.

65

Pentru zonele de munte, agricultura reprezintă „motorul” întregii vieţi

economico-sociale a comunităţilor(Conferinţa Euromontana, Rodez-Franţa, 2004)Este o ocazie rară şi un privilegiu ca sub egida

Academiei Române, în Aula Magna, în prezenţaunor distinşi membri şi personalităţi ale societăţiiromâneşti, alţi invitaţi interesaţi de prezentul şi vii-torul Carpaţilor României, după 16 ani de la ultimadezbatere cu această temă, să ne putem referi acumla una dintre cele mai ardente probleme care fră-mântă tot mai intens societăţile românească, euro-peană şi mondială: realităţile şi perspectivele zone-lor de munte.

Ne regăsim în preajma „Zilei Internaţionale aMuntelui”, iniţiativă a Organizaţiei NaţiunilorUnite, pe care o celebrăm, anual, în ultimul deceniu,România, ca ţară, şi Forumul Montan din România,fiind membri ai Parteneriatului Montan-Internaţio-nal. Tema anului 2013 a fost Munţii – cheie a unuiviitor sustenabil.

Este şi o ocazie de bilanţ, după parcurgerea a 24ani de mari schimbări şi frământări, de eforturi crea-tive instituţionale şi legislative, de experimentări şiacumulări de învăţăminte, dar şi de erori, în condiţiide pionierat, conectaţi cu instituţii europene şi mon-diale preocupate de munţi.

Actorii principali, locuitorii munţilor, şi mai alesagricultorii, au întâmpinat dificultăţi numeroase înîncercările pentru salvgardarea unei mari economiiîn recesiune şi pentru o creaţie durabilă, în slujbavieţii.

Carpaţii României, unul dintre marii masivi mon-tani ai Europei, se află sub influenţe „intra-” ,dar, maiales, „extra-” montane, prin factori nou interveniţi:

- destructurări economice, mai ales în agricul -tura montană, acompaniate de afectări ecologice,agro-forestiere;

- creşterea alarmantă a sărăciei şi exodului tine-retului cu abandonul agriculturii;

- îmbătrânirea accentuată a producătorilor şipericlitarea fondului cultural;

- evoluţia demografică spre 9,5 miliarde delocuitori ai planetei în anul 2050 şi efectele alar-mante ale schimbărilor climatice.

Cu astfel de provocări urmează să se confruntegeneraţiile viitoare, pentru viaţa lor.

Apar întrebările: „Ce fel de munte lasă genera-ţia actuală pentru cea viitoare? Ce fel de «viziune»se cere concepută şi transferată într-un conceptbenefic şi durabil?”

De la aderarea României la Uniunea Europeană,pentru zonele montane s-a aşteptat un salt pozitiv,economic şi social, dar procesul integrării este com-plex şi nu s-a demonstrat existenţa unui proiect clarpentru zonele montane din sud-est-ul Europei, alecăror specificităţi şi diferenţieri au fost prea puţincunoscute şi înţelese, inclusiv din interior. În Româ-nia, ţară dominată de zonele de câmpie şi colinare,după 40 de ani de agricultură socialist-colectivistă,s-a moştenit un nivel de cunoaştere foarte scăzut aspecificităţii agro-economice şi a modului de viaţădin ruralul montan, necolectivizat, factor importantcare a împiedicat şi continuă să împiedice o evoluţiepozitivă, echilibrată.

Creatorii strategici sunt provocaţi să părăseascăzona ingineriilor de supravieţuire şi să dezvolteinovaţia adaptată specificităţii montane şi obiective-lor dezvoltării sustenabile, cu mijloace puse la dis-poziţie, pe multiple planuri, şi cu asigurarea uneigestionări eficiente.

Încălzirea climei amplifică semnificativ riscul desecetă, de deşertificare şi de incendii, cu modificărigreu previzibile în lumea vegetală, animală şi însocietatea umană, iar în condiţiile cumulate cu mareacreştere demografică, hrana, apa şi noi spaţii de habi-tat uman devin factori de supravieţuire esenţiali.

Munţii României – o „cheie” a unui viitor durabil*Radu Rey**

*Alocuţiune susţinută la Dezbaterea naţională „Munţii României în perspectiva 2014–2020 şi dezvoltării durabile” (4 decembrie, 2013, Aula Academiei Române)**Prof. univ., preşedintele Forumului Montan din România

66

Creşterea consumului uman va însemna şi nevoicrescute de minerale şi energie.

Devine presant necesar să se reacţioneze pre-ventiv şi să se creeze noi strategii durabile, bazate pecunoaştere aprofundată a specificităţii montane, cuo gospodărire atentă a resurselor, cu mare atenţiepentru cele regenerabile.

În această conjunctură, munţii – ca furnizori tra-diţionali de apă, energie, hrană, lemn, minerale şialte valori – intră într-un con de interes politic prio-ritar, fără precedent, inclusiv ca spaţiu vital.

Devin necesare viziuni şi strategii revizuite, maiales în acele regiuni unde nu s-a asigurat o exploa-tare echilibrată şi pentru acele resurse care sunt şifragile: resursele umane autohtone, adaptate; agro-zootehnia; pădurile.

Sunt multiple considerentele ce intră în câmpulde interferenţă al necesităţii imperative, al logicii şial unui idealism echilibrat, care nu permit ca, oricâtde complexe ar fi problemele ce se cer rezolvate,nimeni să nu-i poată opri pe cei din Carpaţii Româ-niei şi din jurul lor, din dreptul de a visa frumos şide a transforma visele în realitate.

În primul rând, este nevoie de o viziune cusuport de cunoaştere şi acoperire ştiinţifică, viziunecare se construieşte nu doar cu cei bine intenţionaţidin exteriorul muntelui, ci, mai ales, prin şi îm -preună cu actorii din interiorul muntelui, primii che-maţi să transforme dorinţe şi concepte în proiecte şifapte materiale şi culturale, benefice întregii socie-tăţi şi în primul rând vieţii lor.

Locuitorii celor peste 3500 de sate din CarpaţiiRomâniei, ca şi din alte ţări cu munţi, cu tradiţiile şiacţiunile lor, reprezintă modelul uman care şi-atransformat stilul de viaţă prin efort propriu, iar prinactivitatea lor tipică au luat în considerare princi -piile gospodăriei în mişcare circulară.

Contextul mondial şi europeanMunţii sunt rezervoare de apă potabilă, hrană şi

energie, căminul unor mari varietăţi de plante şi ani-male şi surse preţioase de biodiversitate. Munţiiacoperă 22% din suprafaţa terestră a lumii, unde tră-iesc 720 milioane de oameni, din care 270 milioanesunt vulnerabili alimentar, iar 135 milioane sunt înstare de flămânzire cronică.

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Agenda 21,cap. XIII, consacrat munţilor, precizează că dezvol-tarea durabilă a zonelor montane şi conservareamediului montan reprezintă condiţia supravieţuiriiecosistemului global.

Prin consecinţă, acţiunile vizează politici îmbu-nătăţite pentru agricultură şi dezvoltare rurală-mon-tană, în scopul sporirii mediilor de viaţă durabile, cuprotejarea ecosistemelor fragile şi sprijinirea legătu-rilor economico-sociale, de mediu şi culturale dintrezonele de munte şi cele mai joase.

Declaraţiile privind muntele ale ONU şi ale reu-niunilor mondiale de la Cusco, Interlaken, Tokio,Adelboden, Katmandu, Bishkek şi recent ale Sum-mit-ului RIO+20 şi de la cea de a 4-a Conferinţămondială a Parteneriatului Montan Internaţional din2013 din Turcia, atrag tot mai vehement atenţia asu-pra urgenţelor ce vizează politici speciale, adaptatepentru a se putea face faţă impacturilor din munţi şiprevenirii de conflicte internaţionale, cauzate dedeficitul de resurse, guvernele fiind îndrumate săintroducă muntele pe ordinea de zi a ţărilor proprii,pentru o abordare strategică integrată de protejare aecosistemelor montane.

În ţările Uniunii Europene (28), zonele de munteacoperă cca 40% din teritoriu şi 20% din populaţiatotală.

Încă din 1994, Consiliul Europei a organizatprima Conferinţă europeană a regiunilor de munte,la Chamonix (Mont Blanc), unde a fost prezentat şipremiat Proiectul „Carpaţi”, care a evoluat prinConvenţia Carpatică, cu o semnificativă contribuţieromânească.

În 2003, la Cavalesse (Italia), s-a adoptat formafinală a „Cartei europene a regiunilor de munte”,afirmându-se că metodele netradiţionale genereazăcondiţii clasice pentru capitalismul sălbatic, distru-gător în zonele de munte, cu recomandarea creăriicât mai urgente a cooperativelor, ca formă de apă -rare a economiei agroalimentare a muntelui.

În evoluţia postbelică în munţii UE-15, s-a merspe linia menţinerii populaţiei agricole, întăririi fer-melor familiale, combaterii sărăciei şi migraţieitineretului agricol, creării de locuri noi de muncă şinoi infrastructuri, dezvoltării externalităţilor pozi -tive, cu accent pe factorul educaţional specific, pro-tejarea mediului şi promovarea „produsului mon-tan” de înaltă calitate.

În ţările cu mult munte, ca Austria şi Elveţia,întreaga legislaţie şi sistemul educaţional şi admi-nistrativ sunt adaptate specificităţii montane. În Ita-lia şi Franţa a fost nevoie de Legi ale Muntelui şi deun Fond Naţional de Susţinere a Muntelui. În Franţas-a creat un Consiliu Naţional al Muntelui, condusde primul ministru, politicile montane jucând rol depionier al politicii naţionale de dezvoltare rurală,

67

fiind aplicate principiile solidarităţii naţionale pen-tru compensarea handicapurilor naturale şi luarea înconsiderare a trăsăturilor montane specifice. Popu-laţia montană agricolă reprezintă un factor primor-dial de echilibru şi conservare a mediului montan,iar stabilizarea acesteia, o prioritate naţională.

În „Carta ecologică a regiunilor de munte dinEuropa” se precizează că orice regiune de munte tre-buie să facă obiectul unei politici de planificare şi deamenajare a teritoriului, care să nu o deturneze de lavocaţia sa de bază: agricultura, zootehnia, silvicul-tura, artizanatul, turismul.

Încă din anul 2006, la Conferinţa europeană a„Euromontana”, comisarul UE, Danuta Hübnerpreciza faptul că noua politică a Comisiei Europenevizează un obiectiv considerat major: menţinereapopulaţiei care există în munţi printr-o politicăechilibrată pe întreg teritoriul Uniunii Europene,care să permită o dezvoltare durabilă, iar munţii tre-buie incluşi între priorităţile naţionale cu proiectepentru maximizarea potenţialului european, princi-piile sustenabilităţii şi coeziunii teritoriale devenindesenţiale.

Muntele şi globalizareaSchimbările mari generate de globalizare fac

previzibil, multe victime, între care primii sunt ţăra-nii, fermele familiale, adică tocmai cei care pot asi-gura alimentele, apărarea mediului şi echilibrulsocial, iar cei mai vulnerabili devin muntenii.

Globalizarea nu lasă loc nimănui să facă ce vreaşi oferă dreptul de a produce, dar acesta se poatepierde dacă nu există capacitatea de realizare. Celorneabsorbiţi de globalizare, neintegrabilii (cazul mul-tor zone montane), le rămâne dreptul de a cerceta,inova şi de a investi.

Ţările nou-aderate, cu munţi, au nevoie demodele noi, agricultura montană fragilă, fiind primaexpusă falimentării.

Preşedintele „Euromontana“, Frank Gaskel, spu-nea, la Bucureşti, că „devine foarte periculos şi des-tabilizator să se permită cursei pentru creştere să sedesfăşoare pe seama comunităţilor montane, curolul central al agriculturii, care, dacă nu este ceamai productivă şi profitabilă, este sigur cea maivitală, sub aspect social şi cultural, şi o povară micăpentru Politica Agricolă Comună.

Pentru România, una dintre avuţiile principaleeste chiar muntele, iar fără Munţii Carpaţi, Româ-nia ar fi o ţară săracă şi vulnerabilă. Fără gospo-dăriile ţărăneşti, răspândite pe toate văile şi cres -tele munţilor, ar fi un ţinut ca o casă fără stăpân...”

Locul ocupat de economia montană în politicaagricolă a României este nedrept, faţă de contribuţiacu care această mare zonă participă la prosperitateaşi consolidarea naţiunii, văzută astăzi ca parte alumii europene.

Raportat la Europa, munţii României, ca supra-faţă, se situează pe locul al 8-lea, iar ca populaţiemontană pe locul al 6-lea.

Dintre ţările nou-aderate la Uniunea Europeană,Munţii României, cu 74000 km pătraţi şi 3,6 milioanede locuitori, se situează pe primul loc. Populaţiacelor 3560 sate montane, prin trudă şi ataşament, înlupta dură pentru existenţă au învăţat să se adaptezeşi au făcut posibilă viaţa în munţi, reprezentând pen-tru poporul nostru o explicaţie a miracolului supra-vieţuirii sale milenare şi o garanţie de perpetuare.

Oamenii munţilor României, cu rădăcini adâncişi perfect adaptaţi fizic şi psihic, sunt cei care nu aucunoscut iobăgia, trăind în spiritul libertăţii şi pro-prietăţii, confruntaţi cu sărăcia şi vitregia munţilor,dar conservând cel mai fidel etnosul, valoroase tra-diţii economice, culturale şi spirituale. Cu inteli -genţă nativă, creativă şi ascuţită, au izvorât dinmunţi numeroşi şi mari oameni de cultură şi de şti-inţă, care au îmbogăţit patrimoniul valorilor naţio-nale, europene şi chiar universale.

România montană, de azi şi de mâine, poateoferi Europei şi lumii o referinţă prin patrimoniul eicultural şi peisagistic, dacă se vor conserva acelepărţi culturale care dau identitate şi specificitate,acestea fiind componente ale vechii civilizaţii şi cul-turi montane europene, în mare parte, pierdute.

Aceasta ar fi doar o privire succintă asupramodului de structurare a sistemului montan, cufuncţii etnogenetice, etnoconservatoare şi etnodefi-nitorii pentru istoria noastră durabilă şi ca ţară euro-peană cu munţi locuiţi şi înnobilaţi de un popordemn şi statornic.

68

În întâmpinarea „Zilei Internaţionale a Munţi-lor”, la data de 4 decembrie 2013, în Aula Magna,Academia Română/Institutul Naţional de CercetăriEconomice „Costin C. Kiriţescu”/Centrul de Econo-mie Montană, împreună cu Forumul Montan dinRomânia şi Consiliul Naţional al Muntelui au orga-nizat o importantă dezbatere naţională, impulsio natăde Parteneriatul Montan Internaţional (ONU-FAO)cu tema globală a anului 2013 „Munţii – cheia unuiviitor durabil”.

Însemnătatea specială a acestei dezbateri constăîn faptul că se află în fază finală de pregătire anoului Plan Naţional de Dezvoltare Rurală2014–2020, iar Comisia Europeană a recomandatGuvernului României, respectiv Ministerului Agri-culturii şi Dezvoltării Rurale să includă în propune-rile pentru noul PNDR 2014–2020 un „Subprogramtematic pentru zona montană”, ceea ce constituie oşansă cu caracter istoric pentru Carpaţii României.

La această manifestare ştiinţifică au fost prezenţipeste 150 de reprezentanţi din domeniile ştiinţei,administraţiei centrale şi locale, politic, universitar,comunităţilor locale, organizaţii profesionale, presă,radio, televiziune.

La lucrări au participat preşedintele AcademieiRomâne, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agri coleşi Silvice, preşedintele Academiei Oamenilor de Şti-inţă şi numeroşi academicieni, secretari de stat,directori de la ministere, senatori şi deputaţi, dinpartea Secretariatului general al guvernului/Com-partimentul Înaltului Reprezentant pentru Dezvolta-rea Durabilă din cadrul Cancelariei Primului Minis-tru, reprezentanţi de consilii judeţene şi consiliilocale, montane, primari din zona montană, specia-lişti din institute de cercetări şi ai Universităţilor deŞtiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucu-reşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara; ai Universităţi-lor „Transilvania” din Braşov, „Lucian Blaga” şi

„Alma Mater” din Sibiu. De asemenea, reprezen-tanţi ai Forumului Montan din România şi filialelorFMR din judeţele Neamţ, Suceava, Dâmboviţa,Vrancea, Mureş, Sibiu, Arad, Hunedoara, Alba,Banat; reprezentanţi ai Asociaţiei Naţionale pentruDezvoltare Rurală Montană – „Romontana”, Fede-raţiei Agricultorilor de Munte – Dorna, AsociaţieiComunelor din România, Fundaţiei AcademiaDacoromână, Fundaţiei „Carpatica”, FederaţieiNaţionale de Agricultură, Federaţiei GAL-urilor dinRomânia, Ligii Culturale a Românilor de Pretutin-deni, Federaţiei „Societatea Civilă Românească”,distinşi oameni de cultură şi personalităţi decoratecu „Steaua României”, precum şi jurnalişti, posturide televiziune şi radio.

Lucrările, prezentate pe domenii de interesmajor pentru zona montană, au adus în discuţiesubiecte de importanţă strategică în domeniileagroalimentar, agroforestier, modele sustenabile şiexemple de bune practici, identitatea patrimonială şiculturală în Carpaţii României (acad. Ionel Haiduc,preşedintele Academiei Române; acad. CristianHera, vicepreşedinte; acad. Păun Ion Otiman, secre-tar general şi specialişti avizaţi).

De interes şi importanţă maximă, a fost prezen-tarea, în 90 de minute, a profesorului Radu Rey,directorul Centrului de Economie Montană, a con-ceptului original de „Strategie multianuală de dez-voltare durabilă – Orizont 2040” şi, în mod special,a proiectului „Subprogram tematic pentru zonamontană, 2014–2020”.

Ambele lucrări au fost supuse unei largi dezba-teri, la care au participat personalităţi naţionale,bazate pe rezultate de cercetare ştiinţifică şi experi-mentale şi pe înalt simţ de responsabilitate faţă dedestinul marii zone montane sub aspect economic,social şi cultural şi în mare măsură al naţiunii ro -mâne, în contextul Uniunii Europene.

Sinteza Dezbaterii naţionale cu tema„Munţii României – în perspectiva anilor 2014–2020“Ioan Agapi**

**Vicepreşedinte „Euromontana”, director, Federaţia Agricultorilor de Munte – Dorna

69

În urma dezbaterilor, s-au desprins concluzii deimportanţă deosebită:

1. Fenomenele de degradare a economiei agro-rurale montane, cu consecinţe dramatice sub aspectsocial şi cultural, au atins cote maxime, generate demigraţia masivă cu abandon agricol definitiv de cătretineretul ruralului montan (~3560 sate), reducereamajoră a efectivelor de animale, cu urmări ireversibileasupra pajiştilor, mediului şi biodiversităţii montane.

2. Nevoia şi urgenţa adaptării cu caracter perma-nent a politicilor agricole şi de dezvoltare la specifi-cul accentuat al zonelor montane, diferit radical faţăde zonele de câmpie/deal, pentru evitarea unor crizeviitoare şi a unui dezechilibru major în economianaţională, în secolul XXI.

Necesitatea unor măsuri încurajatoare, eficienteşi neîntârziate pentru stoparea degradării ireversi bilea economiei agro-rurale montane şi abordarea ba -zată pe calitatea „produselor montane”.

3. Nevoia şi urgenţa asigurării unei forme deguvernanţă adaptate specificităţii montane, la nivel

central, regional şi teritorial, cu asigurarea stării depermanenţă a structurilor specializate, având învedere mărimea considerabilă a zonei montane aRomâniei (~32% din teritoriul naţional, peste74.000km²) şi riscurile unei marginalizări perma-nente, sub presiunea prea mare a zonelor de câm-pie/deal.

4. Necesitatea şi oportunitatea ca Guvernul săfolosească şansa (istorică) oferită de Comisia Euro-peană şi să includă în cadrul noului PNDR,2014–2020, „Subprogramul tematic pentru zonamontană, 2014–2020”.

În unanimitate, societatea civilă „pro munte”susţine conceptul de „Strategie multianuală de dez-voltare montană durabilă în Carpaţii României” şirecomandă Guvernului României, în mod specialMinisterului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,includerea şi susţinerea la nivelul Comisiei Euro -pene a „Subprogramului tematic pentru zona mon -tană, 2014–2020”.

Evocări

Fiecare martir al creştinătăţii a fost ucis, chiardacă este vorba despre aceiaşi călăi, într-un alt fel,dovedind ingeniozitatea, ca să-i spunem aşa, ucigaşi-lor de creştini, cel puţin atunci când creştinii aceş tiaau avut legătură cu neamul nostru, sau al strămoşilornoştri întru dreapta credinţă. Şi am putea să începemcu Sf. Apostol Andrei, cel dintâi care le-a adus daco-geţilor de la Pontul Euxin şi din nordul Mării Negrelumina Evangheliei, pentru care a şi fost răstignit pecrucea în formă de „chi”, a primei litere din scriereagrecească a numelui sfânt al Mântuitorului.

În vremurile acelea, creştinii aveau de înfruntatmânia stăpânitorilor romani, căci aceştia îi conside-rau, în ciuda blândeţii şi a supunerii de care dădeaudovadă, că nu respectă obiceiurile păgâne politeisteşi nu participă la acţiunile, frecvente în vremeaaceea, de asuprire a semenilor şi de exterminare aacestora prin războaie. Considerându-i pe toţi oame-nii egali în faţa lui Dumnezeu, creştinii nu-i veneraunici pe conducătorii romanilor, indiferent de rangu-rile acestora sau de bogăţiile lor, şi nici nu participaula petrecerile lor tradiţionale, în cadrul cărora erausacrificate persoane umane şi erau chinuite animale.Aceasta, oricâte avantaje le-ar fi oferit păgânii, ceeace se pare că era de neconceput pentru aceştia şi lestârnea o furie greu de imaginat, dovadă şi chinurilecumplite la care erau supuşi creştinii nevinovaţi faţăde condamnaţii obişnuiţi pentru furturi sau crime.

Este greu de ştiut câţi creştini au fost schingiuiţişi ucişi de către romani, de regulă în public, pentruînvăţătura de minte a celor care mai îndrăzneau săcreadă în Sfânta Evanghelie, şi dacă n-ar fi fostlucrarea Duhului Sfânt, ca să le dea putere şi să-i ocro-tească, ar fi pierit cu totul până şi amintirea creştinilordin Imperiul Roman în cele trei secole de prigoană.

Era firesc în acele vremuri ca mulţi creştini, pen-tru a scăpa de persecuţia romană, să se refugieze înzonele periferice ale Imperiului, sau dincolo de gra-niţele acestuia, mai ales la populaţiile vorbitoare deaceeaşi limbă romanică, adică la daco-romanii dinnordul Dunării, unde cultele se practicau liber şisclavagismul fusese abandonat după retragerea tru-pelor romane. Dovada o constituie martirizarea, pevremea năvălirii goţilor, a unor creştini din nordul

Dunării: Sf. Nichita „mult chinuit şi ucis prin foc”,sau Sf. Sava care, după chinuri îndelungate, „s-asăvârşit prin lemn şi apă”.

Goţii au fost cu timpul alungaţi, iar o parte din-tre ei s-au creştinat, ca şi stăpânitorii romani dinRăsăritul şi din Apusul Imperiului, dar pe teritoriulfostei Dacii s-au perindat, până spre zilele noastre,mereu alţi asupritori păgâni sau duşmani ai creştină-tăţii, care au făcut ca numărul martirilor creştini sănici nu mai încapă în calendarele noastre şi să fiesărbătoriţi întreolaltă, cum se zice, căci tot aşa aufost adesea şi „îngropaţi de-a valma” în locuri necu-noscute. Amintirea lor se cinsteşte în DuminicaSfinţilor Români, a doua Duminică după Rusalii,numărul acestora fiindu-i cunoscut numai BunuluiDumnezeu, care ne ştie pe toţi şi nu uită pe nimeni.

Dar, dintre toţi mucenicii acestui neam, chinuiţiîn fel şi chip, după cruzimea şi sălbăticia păgânilorlipsiţi de orice milă, Constantin Brâncoveanu, dom-nitorul Ţării Româneşti între 1688–1714, se pare căa fost unul dintre cei mai oropsiţi, căci mânia turci-lor s-a îndreptat şi asupra sfetnicului său, IanacheVăcărescu, şi asupra celor patru fii ai domnitorului,în cadrul unui „spectacol fioros”, la care au fostobligaţi să asiste, alături de sultan, de curtenii aces-

Constantin Brâncoveanu şi Cetatea lui DumnezeuAcad. Alexandru Surdu

70

71

tuia şi de reprezentanţii străini, soţia domnitorului,fiicele şi ginerii acestuia.

În istoria martirajului românesc, relatată depărintele prof. Mircea Păcurariu, membru corespon-dent al Academiei Române, mai apare un singur cazîn care călăii romani s-au gândit să aducă la locul desupliciu al preotului creştin Montanus, în anul 304,în cetatea Sirmium, şi pe soţia acestuia „socotind căea va fi mai slabă din fire şi îl va îndupleca să aducăjertfe zeilor”. Dar nici daco-romanul acela şi nicidomnitorul român nu s-au lăsat înduplecaţi, prefe-rând chinurile şi moartea decât lepădarea de dreaptacredinţă. Dar, între cele două evenimente trecuserădeja aproape 1500 de ani, un mileniu şi jumătate.Eram în 1714, anul în care filosoful Leibniz scria lacelebra sa carte Monadologia, în care vorbeşte des-pre Cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), despremonarhia cea adevărată, despre morala armonieidesăvârşite nu numai între oameni, ci şi între oamenişi natură. Auzise oare Leibniz despre modul în careîşi „distra” oaspeţii sultanul de la Istanbul?

Erau, ce-i drept, vremuri grele, dar, cel puţin înŢara Românească, şi tocmai datorită strădaniilordepuse de domnitorul Constantin Brâncoveanu,înaintea războiului nefericit al ruşilor lui Petru celMare şi al moldovenilor lui Dimitrie Cantemir cuturcii, se întrezărea parcă şi la noi, mai mult sau maipuţin clară, dacă nu imaginea „Cetăţii lui Dumne-zeu”, cel puţin o parte din măreţia ctitoriilor Sale,ale căror urme se văd până în zilele noastre. Căci, încugetul voievodului român, din Cetatea lui Dumne-zeu, nu puteau să lipsească lăcaşurile sfinte, sprecare, la ruga de veacuri a drept-credincioşilor valahi,năpăstuiţi de toate hoardele păgâne, să-şi îndrepteprivirea-I milostivă.

Oricum, pentru noi, creştinii ortodocşi, mănăsti-rea, oriunde ar fi, este o Cetate a lui Dumnezeu. Şieste chiar înconjurată de ziduri, cu turnuri de apă rareîmpotriva atacatorilor păgâni, cum au fost şi maisunt încă mănăstirile-cetăţi de la Muntele Athos,clădite pe colţuri de stânci aproape inaccesibile.Dovada că domnitorul român s-a gândit la ele o con-stituie daniile pe care le-a făcut mănăstirilor de laMuntele Athos, în special Mănăstirii Sf. Pavel, pen-tru care a şi făcut un paraclis şi o trapeză, mănăstiri-lor de la Meteora, din Ţara Sfântă şi de la MunteleSinai.

Constantin Brâncoveanu este cunoscut pentrucele 19 biserici zidite în Ţara Românească, dintrecare cinci în Bucureşti, mai cunoscută fiind BisericaSf. Gheorghe, în care au fost adăpostite o parte din-tre moaştele viitorului sfânt. Dar, cele mai vestite

ctitorii ale domnitorului sunt mănăstirile de la Hu -rezu şi de la Sâmbăta de Sus. Şi mai ales ultima, carene este nouă ardelenilor cea mai dragă, care a sufe-rit şi mânia „păgânilor” austrieci, care au dărâmat cutunurile peste 150 de mănăstiri ortodoxe din Tran-silvania, zăcând în ruină din 1875 până în 1946,când a fost restaurată şi resfinţită de către Mitropo-litul Nicolae Bălan, şi apoi, prin grija MitropolituluiAntonie Plămădeală, a devenit imaginea pămân -teană a Cetăţii lui Dumnezeu, aşa cum a visat-o, înstil brâncovenesc, marele ctitor în anul 1696.

Mănăstirea este aşezată pe unul dintre făgăraşelerâului Sâmbăta, care izvorăşte din cele mai înaltemasive muntoase ale Carpaţilor Meridionali. Este unfel de podiş rotund, înconjurat cu dealuri, după careurmează câmpia depresionară, şi, la câţiva kilometri,casele sătenilor. După 1990, au apărut, ca pretutin-deni pe la noi, vile şi pensiuni ale pricopsiţilor, pecare încearcă zadarnic să le ţină la distanţă un fel deîmprejmuire mai mult artizanală, cu o poartă mara-mureşeană sculptată în lemn, după care urmeazăaleea principală care conduce spre zidurile mănăstirii.

Intrarea largă şi înaltă este străjuită de două tur-nuri: unul, pe sub care se trece şi, altul, în dreapta,ca un bastion de apărare, un fel de precetate, caresugerează poarta vămii din poveste. Spre stânga sevede cimitirul mănăstirii şi o cruce mare de piatrăridicată în amintirea luptătorilor anticomunişti dinMunţii Făgăraş.

Înălţimea zidurilor înconjurătoare este impună-toare, dar nenumăratele lor ferestre pe două paliereşi culoarea albă strălucitoare, în contrast cu verdelepădurii, le conferă totuşi blândeţea cuvenită a păciisufleteşti.

Dar, abia după trecerea pe sub înalta poartă cubolta zugrăvită, la care privirea zăboveşte pe chipu-rile marelui ctitor, ale mitropoliţilor ardeleni, şi alSfintei Fecioare Maria, al cărei hram îl are bisericalui Brâncoveanu, după ce ţi-ai făcut Sfânta Cruce şiţi-ai terminat rugăciunea, simţi fiorul Duhului Sfântcare pluteşte în jurul Bisericii Voievodale.

Înainte de a-i trece însă pragul, covorul veşnicverde al gazonului te conduce spre Izvorul Tămă-duirii, al apei vii a mănăstirii, din care eşti îmbiat săte împărtăşeşti, să-ţi speli privirea în unda de cristalşi să simţi pe frunte adierea rece din adâncuri.

Dacă este zi de slujbă, eşti călăuzit mai întâi spreMarele Paraclis de lângă Palatul Rezidenţei Mitro-politane şi poţi asculta slujba într-o încăpere dotatăcu rezonatori, în care melodiile şi sfintele cuvinteizvorăsc parcă din icoanele a căror chemare te atragespre Înaltul Cerului.

72

Aici, înlăuntrul Cetăţii lui Dumnezeu, toatesunetele se aud altfel, şi toaca şi clopotele şi cânte-cele păsărilor şi vorbele cuvioşilor părinţi. Ele nupleacă, ci parcă se întorc de pretutindeni către tine,din crestele înzăpezite ale munţilor, din piscurileînalte cu căciuli de nori, din albastrul cerului, dinverdeaţa ierbii şi a chiparoşilor şi din albul acelaserafic al Bisericii, pe care eşti îndemnat mereu s-oocoleşti cu grijă, să te pregăteşti parcă, să meriţi cuadevărat să-i treci pragul.

Şi este bine să faci aceasta, căci ai încă multe deînvăţat. Pe latura dinspre munte, ca şi de jur împre-jurul celor patru ziduri de cetate, se întinde şirul decolonade brâncovene cu două caturi pe sub care eştiîndemnat parcă să treci şi să zăboveşti, la vremeacuvenită, fie în Marea Trapeză a mănăstirii, fie înimensa bibliotecă, fie în muzeul mănăstirii. Aici ţi seaşterne în faţă, scrisă sau zugrăvită cu măiestrie,istoria zbuciumată a sfântului lăcaş, de la primelestânci, care par însufleţite, pe care le-au desprins dinfăgăraşele muntelui stăpânitorii din străvechime aleacestor locuri şi le-au răsădit în preajma izvorului cuapă vie şi tămăduitoare, ca borne megalitice ale tim-pului, după care se va fi fost oprit aici şi domnitorulsă aleagă „loc de mănăstire şi de pomenire”, ridi-când întâi o cruce de piatră, apoi o biserică de lemnşi, spre veşnică pomenire, biserica de piatră. Cuvio-sul Arsenie Boca le numea „pietre de poticnire” şi le-aaşternut el însuşi, cu ajutorul localnicilor, în vremu-rile când şi-a petrecut aici sfintele nevoinţe, mân-gâindu-le cu mâinile sale bătătorite şi cu privireaochilor săi de smarald, iar părintele Teofil Părăianule-a stropit cu lacrimile de cristal ale ochilor săiînchişi, prin care i-a fost hărăzit însă numai lui săvadă hieruvinii poposind aici, pe stâncile acestea, pecare astăzi plâng şi se roagă drept credincioşii. „Şilasă, dacă poţi, în urma ta o piatră la margine dedrum, spre amintirea trecerii tale de la cele lumeştila viaţa fără de sfârşit”.

Şi vei găsi aici, dacă vei şti să cauţi, manu scrisevechi legate-n cărţi şi, mai ales, tipărituri din vremeadomniei în Ţara Românească a lui Constantin Brân-coveanu, când cele nouă tipografii de la Bucureşti,Buzău, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte au alcătuitaproape o sută de cărţi în română, greacă, slavonă şiarabă. Cele mai importante au fost traducerile înromâneşte ale cărţilor sfinte, tipărite în multe exem-plare, pe care domnitorul le dăruia clericilor. Ceamai cunoscută a fost Biblia de la Bucureşti, tipărităîn 1688 sub auspiciile lui Brâncoveanu.

Tot aici se găsesc cele mai multe şi mai valo roasepicturi bisericeşti, mai ales pe sticlă şi pe lemn, care

continuă arta iconarilor sprijinită de marele domni-tor; şi soarta, soarta acestuia, care a devenit şi arămas tema centrală a picturilor pe icoane şi pe toţipereţii lăcaşurilor de cult din această Cetate a mănăs-tirii. Supliciul domnitorului creştin, a slujitorului săuşi a celor patru copii, sub privirea sultanului Ahmedal III-lea şi a marelui său vizir Gin Ali-paşa. Aceastaa fost şi a rămas marea jale a Cetăţii.

Abia acum, şi numai astfel pregătit, poţi trecepragul Sfintei Biserici în jurul căreia s-au refăcut cutrudă şi migală, cu lacrimi şi sânge, cu jertfe şi spe-ranţe deşarte de aproape două veacuri, zidurilevechii ctitorii; s-a clădit, s-a zugrăvit şi s-a cântatpovestea înfricoşătoare a marelui Voievod. Şi s-abătut pe toacă şi pe limbile de aramă ale clopotelor.Şi parcă le auzi pe toate şi cu mare spaimă cazi îngenunchi în faţa altarului. Doamne, Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, iartă-ne, Doamne, păcatele dupămare mila Ta!

Şi Bunul Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea,căci mulţi au fost cei care s-au închinat şi cu marecredinţă, astfel încât în anul 1992, după ce sfinţenialor a fost îndelung cinstită de toată creştinătatea,mucenicia Brâncovenilor a fost canonizată, şi estede atunci sărbătorită cu mare fast în ziua de 16august.

Aflând, într-un fel sau altul, de numeroasele faptebune ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, dectitoriile sale şi de marea sa credinţă, mulţi sunt ceicare se vor fi întrebat, de ce i-a fost hărăzită aceastăpedeapsă mai aprigă decât toate cele cunoscute pânăla el şi chiar după aceea? Şi, mai ales, ştiut fiind cănimic nu se întâmplă fără voia Domnului. Dar cinesuntem noi, ca să putem înţelege voinţa BunuluiDumnezeu? Ceea ce ne-a fost nouă hărăzit, cât maifacem umbră Pământului, este să ne cutremurăm deamintirea acelor vremuri, ca şi de altele, care le-auurmat, şi mai ales de acelea care ar putea oricând sămai vină pentru noi şi pentru întreaga Creştinătate.

După trei secole de la sângerosul eveniment, des-pre care ne este greu şi astăzi să ne imaginăm cum des-a putut petrece, ştim însă acum că numele celorvinovaţi au fost cu totul uitate, dar despre ConstantinBrâncoveanu, despre Domnul Creştin şi Mar tirulCreştinătăţii ştie o lume întreagă şi va şti mereu căeste un Sfânt, că şi-a găsit locul cuvenit în Cetatealui Dumnezeu, iar în Cetatea Mănăstirii de la Sâm-băta de Sus, chipul său cioplit în piatră albă estestrăjuit de marii Mitropoliţi ai Ardealului, precum înCer, aşa şi pre Pământ.

73

Titlul ales sugerează o intenţie de restituire isto-rică mai amplă şi totodată un gest comemorativ,firesc în orice comunitate. S-a întâmplat astfelmereu, în instituţii laice, ca şi în cele ecleziale. Întimpurile moderne, s-a ajuns la o anume rânduială,impusă de calendar, însă şi nutrită de elanurile noi-lor generaţii. Posteritatea marilor figuri din istorie eplină de resurse tipologice, alcătuind în sine o vastăarie de teme, accente, conexiuni demne de atenţiaistoricului. Ne vom limita aici la câteva elementebiografice şi de context geopolitic.

Instituţiile de cultură cu vechi tradiţii, precumAcademia Română, ca şi cele de caracter religios, înfrunte cu Patriarhia Bisericii Ortodoxe, au plănuitdeja manifestări cu ocazia tricentenarului morţii demartir a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, cu fiiisăi, la 15 august 1714, în capitala otomană, înîmprejurări nespus de tragice, binecunoscute azi decei care se ocupă de restituirea istorică a momentu-lui.

Contemporanii de diverse categorii s-au arătatsensibili la cumplitele execuţii, făcute anume ca săimpresioneze lumea şi să deschidă o altă etapă îndominaţia principatelor române. Acea etapă a fostpregătită, se ştie, de o fază prefanariotă1, constând înmăsuri de fiscalitate mai aspră şi o mai mare atenţiela politica externă a ţărilor române, măsuri impusede evoluţia crizei orientale după asediul Vienei şipacea aferentă. În acel context, Constantin Brânco-veanu (Altân-bey, prinţul de aur, în expresie turcă)devenea un personaj incomod, a cărui îndepărtare dela cârma Ţării Româneşti se impunea, mai ales dupădefecţiunea lui Dimitrie Cantemir din Moldova şiatitudinea deschis prorusă a Cantacuzinilor mun-teni. Motivele nu lipseau, iar urzelile unor boieriapropiaţi, îndeosebi cele ţesute de stolnicul Con-stantin Cantacuzino, au condus la mazilirea luiBrâncoveanu şi la recluziunea din „Cele Şapte Tur-nuri” (Yedikule), teribila temniţă, de unde a fostscos numai spre a fi decapitat, el şi cei patru fii(Constantin, Ştefan, Radu, Matei), sfinţii Brânco-veni din calendarul actual, la care se adăuga sfetni-cul Ienachi Văcărescu, ucis concomitent. Capetelelor au fost purtate în vârful suliţelor prin metropolă,

iar trupurile aruncate în Bosfor, de unde nişte pes-cari le-au cules şi îngropat într-o mănăstire dinIn sula Halki. Abia în 1720, doamna Maria, văduvadomnitorului, a izbutit să-i recupereze osemintele şisă le îngroape în biserica Mânăstirii „Sfântul Gheor-ghe Nou”. O candelă, aşezată deasupra, consemnamomentul, iar unele rânduieli canonice au extinspomenirea în tot spaţiul ortodox românesc. Sensibi-litatea populară i-a cinstit memoria, în felul ei, poe-tic şi patetic, o baladă fiind răspândită, pe la jumăta-tea secolului XIX, prin colecţia lui Vasile Alec-sandri2.

Un colaborator apropiat, din 1708 până la mazi-lirea domnitorului, Anton Maria Del Chiaro a publi-cat mai târziu o preţioasă mărturie, de tip monogra-fic, asupra epocii respective. Venit de la Padova lacurtea lui Brâncoveanu, amintitul florentin aveaocazia să cunoască un mediu în care activaseră şialţi italieni (Giovanni Candido Romano şi NiccoloDa Porta, de pildă), cărturăria locului fiind ilustratăde mitropolitul Antim Ivireanul (care la 1713 scoteapreţioasele Pilde filosoficeşti) şi Constantin Canta-cuzino, ambiţiosul stolnic, care studiase tot la Pa -dova. Scriind Istoria delle moderne rivoluzionedella Valachia, publicând-o la Venezia (1718), DelChiaro a fost în măsură să comunice date şi să dez-văluie situaţii demne de interes, îndeosebi desprefactorii de inconstanţă şi fatalitate istorică (italianulle numea rivoluzione), folosind un concept care şi-amai schimbat între timp sensul, păstrând însă nuanţade agitaţie, tulburare, convulsie. Ţara îi părea ne feri -cită, deşi mănoasă, ezitând fatal între Marele Turc şiAugustul Împărat3.

Ca în orice capitol de istorie reală, Brâncoveanua fost silit să ţină seama de interesele şi presiunileimperiilor rivale din jur, la intersecţia cărora se aflaŢara Românească. Un secol mai puţin luminos seprefigura la orizont, iar tragedia Brâncovenilor de laIstanbul putea fi un semn premonitoriu.

În sinteza lui despre unitatea românească, G.I.Brătianu a ajuns la o concluzie ce merită a fi repro-dusă aici, dat fiind că semnalează, în aspiraţia spreunire, un anume contrast între idei şi fapte. Istoriaţărilor noastre, după episodul lui Mihai Viteazul, îi

Brâncoveanu la tricentenarAcad. Alexandru Zub

74

apare ca „o serie lungă de dezmembrări succesive,până la începutul secolului XIX, fără ca principiulînsuşi al existenţei lor politice sau al autonomiei lorsă fi fost totuşi contestat vreodată. Pe de altă parte,în aceeaşi epocă, din secolul XVI până în secolulXVIII, se manifestă cu tot mai multă forţă şi convin-gere conştiinţa de rasă şi de limbă a tuturor români-lor trăind sub atâtea regimuri diferite şi separate defrontierele imperiilor care îi anexau. Această dublăevoluţie, în acelaşi timp paralelă şi contradictorie,repre zintă unul din aspectele cele mai originale şitrăsătura cea mai remarcabilă a istoriei româneştidin această perioadă, prea uşor considerată deca-dentă în sen sul absolut al cuvântului”4.

Câtă vreme imperiul suzeran de la sud era înexpansiune geopolitică, ţările române extracarpatineau fost silite la o atitudine prudentă şi flexibilă, deacomodare continuă la mutaţiile din jur, sub semnulnevoii de a supravieţui statal, atunci când o parte dinUngaria devenise paşalâc otoman, Banatul ocupatde turci, mai toată zona fiind sub controlul ÎnalteiPorţi, până la 1683, când expansiunea acesteia a foststopată sub zidurile Vienei, în condiţii bine ştiuteazi.

Tratatul de la Karlowitz (1699) marca începutulunei lungi faze de recul pentru Imperiul otoman, subpresiune habsburgică, apoi ţaristă, declin încheiat cuprăbuşirea din timpul Marelui Război şi tratatul dela Lausanne din 1923. Acest interstiţiu bisecular,definind aşa-zisa „chestiune orientală”, a fost ex -trem de complicată şi pentru români, a căror soartădepindea în bună măsură de evoluţia raporturilordintre cele trei imperii cointeresate în zonă, ei tre-buind să adopte o politică de basculă şi să devinăfinalmente un „stat-tampon” la interferenţa marilorimperii. Tratatul de la Versailles avea să le aducămaxima consacrare geopolitică.

La cumpăna secolelor XVII–XVIII, când Mol-dova era condusă de Cantemireşti5, iar Muntenia deBrâncoveanu, ţările române se aflau, cum s-a spus,„între pajuri şi semilună”, nevoite să rămână „pe olinie greu de consolidat, a unui echilibru care să leasigure supravieţuirea ca entităţi statale proprii, săevite pericolul unei suzeranităţi mai aspre, oscilândegal ameninţate între Scylla pajurii şi Caribdasemilunii, deasupra cărora va începe să planeze, însecolul următor, coborând din nou şi venind dinstepă, umbra ameninţătoare a vulturului bicefal”6.

Siliţi de împrejurări, românii au acceptat suzera-nitatea Porţii otomane, iar acest raport a luat formaunor „capitulaţii”, de care aveau să se folosească

intens, ingenios, în epoca renaşterii politice de lafinele secolului XVIII şi din deceniile consecutive.Un eminent specialist în istoria ideilor politice, VladGeorgescu, constata că „dilema a apărut însă atuncicând românii şi-au dat seama că ajutorul autocraţi-lor nu este dezinteresat, că Petersburgul doreştegonirea otomanilor mai mult pentru a le lua locul,decât din motive creştineşti sau filantropice”7.

O dublă ofensivă, rusă şi austriacă, a începutatunci, ca să crească mereu, pentru adjudecarea suc-cesiunii „omului bolnav”, cum începuse a fi numitImperiul Semilunii. Cu intermitenţe, ea avea sădureze aproape două secole, marcând puternic desti-nul popoarelor din zonă, al românilor mai ales, căciei se plasau chiar la interferenţa celor trei imperii şiau ajuns, prin forţa lucrurilor, pentru un timp, unstat-tampon, sub protecţia puterilor apusene.

Sensibil la asemenea idei, M. Kogălniceanu i-adedicat, în sinteza din 1837, un substanţial paragraf,cu estimări pozitive, deduse din izvoare cunoscute,iar în Fragments tirés des Chroniques, peste treilustri, menţiuni legate mai ales de contextul interna-ţional, crestomaţia însăşi fiind scoasă tocmai spre aservi la istoria lui Petru cel Mare, Carol XII,Stanislav Leszczynski, Dimitrie Cantemir, contem-porani de vază, ale căror nume autorul socotea săsunt binecunoscute în lume8.

La o nouă vârstă a culturii naţionale, A.D. Xeno-pol i-a acordat un loc aparte în marea lui sinteză9,dar şi într-o lucrare specială despre Războaiele din-tre ruşi şi turci, publicată ca ecou istoriografic alRăzboiului de Independenţă, moment crucial îndevenirea naţiunii române.

Într-o epocă de mai acut criticism, N. Iorga l-aevocat cu legitimă atenţie, ca istoric, însă şi ca dra-maturg, scriind o piesă în cinci acte, ConstantinBrâncoveanu, alături de unele contribuţii istoriogra-fice, pe care avea să le topească apoi în marea luisinteză10. Momentul cel mai intens, mai semnifica-tiv, rămâne însă 1914, când se împlineau două se -cole de la moartea domnitorului-martir, iar lumeanoastră, ca şi popoarele din jur, intrau tocmai într-onouă criză, care a devenit curând Marele Război.

Încă o generaţie de istorici, cumva mai degajată,avea să pună umărul, cum s-ar spune, la cunoaşterealui Constantin Brâncoveanu şi a epocii sale, cu datenoi de arhivă şi viziuni înnoitoare.

P.P. Panaitescu, Paul Cernovodeanu, AlexandruDuţu şi Răzvan Theodorescu, dintr-o suită maiamplă, se cuvin amintiţi în acest sumar tablou, menitnumai a fixa unele repere. O reflecţie sintetică a ulti-

75

mului citat poate fi reprodusă ilustrativ aici: „Sin-croniile indiscutabile ale civilizaţiei româneşti cuEuropa, puse în lumină de fiecare generaţie de isto-rici, pe urmele lui Iorga – şi care pot fi reliefate cuosebire în câteva zone esenţiale ale vieţii aulice, aleartei, ale instrucţiei şi ale lecturii, nu trebuie săoculteze nicicum distanţele, uneori uriaşe încă, întrementalităţile de la Dunărea de Jos şi cele de laAtlantic, apropiate treptat şi contradictoriu abiamai târziu, în secolul Enciclopediei, în cel al «naţio-nalităţilor şi revoluţiilor»”11.

În orizontul integrării europene, ca şi sub alteunghiuri, Brâncoveanu trebuie socotit ca un precursor,a cărui operă e susceptibilă, firesc, de noi interpre-tări. Nu se poate înţelege destinul său fără a lua înseamă „situaţia tragică a unei societăţi vieţuind per-manent sub ameninţarea unei supraputeri strivi -toare. Elita politică şi culturală a societăţii româ-neşti a căutat compensarea realităţii prin creareaunei literaturi istorice – destinată să releve origineanobilă a românilor – şi a unei arte în care exube-ranţa formelor (la mănăstirea Golia, fiecare dincele trei turnuri are altă decoraţie) dă senzaţia opu-lenţei şi strălucirii”12.

Este sentinţa ce uneşte cumva sentimentul popu-lar din baladă cu aprecierile făcute de istorici însecolele scurse de la moartea martirică a domnitoru-lui român.

Omul Constantin Brâncoveanu şi epoca sa aucunoscut, în ultimele decenii, un substanţial sporcognitiv, pe baza sistematizărilor anterioare, fireşte,de la Kogălniceanu şi Xenopol la Iorga, Giurescu,Panaitescu şi Cernovodeanu, pentru a reţine,momentan, numai câteva nume dintr-o suită ceimpresionează prin atâtea achiziţii documentare şiprin analize adecvate. Se poate spune că omul aimpresionat cel mai mult, de la contemporani caAnton Maria Del Chiaro, până la cele mai noi achi-ziţii biografice, prin care personalitatea domnului-martir a putut prinde contururi tot mai clare, inclu-siv cu ocazia sanctificării sale de către SfântulSinod, la 20 iunie 1992, odată cu „binecredinciosulŞtefan cel Mare”.

O coincidenţă norocoasă a făcut ca tricentenarulde acum să fie prefaţat cu ceva timp în urmă, de unremarcabil eseu ştiinţific şi de artă, subscris de acad.Răzvan Theodorescu, distinsul exeget al istoriei şiartei româneşti, care a găsit şi pentru Brâncoveanu oformulă sintetică, de situare diacronică a „persona-

jului”, dincolo de „răcelile cristaline şi definitive”ale istoriei şi de „imaginarul posterităţii”13. Dinacest imaginar s-a născut Cântecul lui ConstantinVodă Brâncoveanu, curând după tragica moarte adomnitorului, a cărui atitudine în faţa morţii a pro-dus o impresie destul de vie ca să alimenteze acelcântec despre Brâncoveanu Constantin, boier vechişi domn creştin. Imaginea lui martirică umblă şi aziprintre români, ca în cunoscuta baladă, care seîncheie cu o veste ce ne mai cutremură şi ne maibucură după atâta timp: „Să ştiţi c-a murit creştin/Brâncoveanu Constantin”14. Fiindcă o asemenea„moarte” implică trecerea în alt timp, în durata eter-nităţii râvnite de tot creştinul.

Este şi un prilej de meditaţie, acum şi cu suporticonic, privind răstimpul existenţei noastre, supusăla inerente încercări, dar capabilă să-şi refacă mereutemeiurile resurecţiei spirituale. Sesizăm, în acestgând, un îndemn ce ne vine, de trei secole, de laexistenţa pilduitoare a lui Constantin Brâncoveanu„domn creştin”. Valoarea unui asemenea îndemn,perenă, e cu atât mai mare în zilele noastre.

Note1 Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed.

IV, Bucureşti, 2011, pp. 160–162.2 D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate,

Bucureşti, 1967.3 D.A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, I, Bucu-

reşti, Ed. Sport-Turism, 1985, p. 43, 47.4 G.I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, trad.

Maria Pavel, ed. I. Toderaşcu, Iaşi, 1998, p. 155.5 Şt. Lemny, Cantemireştii. Aventura europeană a unei fami-

lii princiare din secolul al XVIII-lea, Iaşi, Ed. Polirom, 2010.6 G. Bădărău, Între pajură şi semilună. Raporturi politice

româno-habsburgice (1683–1853), Cluj-Napoca, University Press,1996, pp. 2–3.

7 Vl. Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti,1369–1878, München, 1987, p. 311.

8 M. Kogălniceanu, Opere, ed. Alexandru Zub, II, Bucureşti,1976, pp. 251–271, 415–447.

9 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.VIII, ed. I. Vlădescu, Bucureşti, f.a., pp. 7–76.

10 N. Iorga, Istoria românilor şi a romanităţii orientale, vol.VI, Bucureşti, 1938 (şi alte ediţii).

11R. Theodorescu, Constantin Brâncoveanu între „Casa Căr-ţilor” şi „Ievropa”, Bucureşti, Ed. RAO, 2012, p. 12.

12 F. Constantiniu, op. cit., p. 178.13 R. Theodorescu, op. cit., p. 8.14 V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Bucureşti,

1866.

Am aflat nespus de târziu că profesorul Charles-Olivier Carbonell de la Montpellier nu mai esteprintre noi1. S-a stins, în suferinţă şi solitudine, la 2ianuarie 2013, după ce onorase cu devotament şi harpedagogic Universitatea „Paul Valéry” o viaţă în -treagă, conducând instituţii de profil şi creând oşcoală istorică semnificativă pentru epoca sa.

Născut la Pézenas (20 aprilie 1930), şi-a făcutstudiile de orice nivel la Toulouse, obţinând diplomade studii superioare în 1952 şi parcurgând etapeleunui curriculum profesional de excepţie, în cea maimare parte la Universitatea „Paul Valéry”, acolounde noul campus îi oferea condiţii optime pentrumunca la catedră şi pentru cercetare. Ca numeroşiistorici de elită, a avut ocazia să predea şi la alte uni-versităţi din Europa, Asia, America, fiind apreciatpeste tot, pentru ştiinţa, spiritul său ardent, noutateaideilor emise.

E semnificativ faptul că disertaţia lui doctoralăse ocupa de şcoala metodică, cea înfiripată la„Revue historique“ de Gabriel Monod ş.a.: Histoireet historiens en France (1865–1885), publicată în1976, cu ecouri dintre cele mai pozitive. A.D. Xeno-pol, N. Iorga, G. Brătianu, dintre istoricii români, aucolaborat la acea revistă, creând o şcoală echiva -lentă şi în ţara lor. Urmările pot fi sesizate până învremea noastră, în forme deja puse în lumină de spe-cialişti. E destul să amintim aici Istoria ideilor melede A.D. Xenopol (1913) şi studiul lui N. Iorga dinvolumul Histoire et historiens depuis cinquante ans(1927), ultimul sintetizând, cum era şi firesc la oaniversare, multitudinea de contacte, interferenţe,conexiuni specifice domeniului2.

Profesorul Carbonell avea să adauge un capitolnou, în circumstanţe deloc simple, la această lungăşi benefică istorie, capitol în care se regăsesc şi altefiguri eminente: Pierre Chaunu, Alphonse Dupront,Emmanuel Le Roy Ladurie, Jacques Le Goff,Michel François, ultimul fiind cunoscut ca secretarperpetuu al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Isto-rice (CISH), calitate în care a vizitat România în aju-nul noii reuniuni din 1980. A fost, cu acel prilej, şioaspetele Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”,unde a rostit şi o conferinţă despre geneza şi evolu-ţia poporului francez.

Îl regăsesc într-o fotografie de grup, făcută petreptele de la intrarea în sediul instituţiei, alături desubsemnatul, de doamna Ecaterina Negruţi-Mun -teanu şi de alţi colegi, artizanul micii reuniuni fiinddistinsul arheolog M. Petrescu-Dâmboviţa, directoral acelui institut.

De formaţie medievist, Michel François avea săse stingă în curând (1981), după ce o nouă echipă s-ainstituit în fruntea acelui organism de coordonare îndomeniul istoriografiei, organism completat, laCongresul din Bucureşti (29 august 1980), cu onouă comisie de resort, una menită a se ocupa chiarde istoria domeniului. Pregătirea ei începuse demultşi a durat ani de zile.

Deţin o scrisoare de la profesorul Mihai Berza(cooptat deja în comitet), în care acesta îşi exprimasperanţa de a-l asista în noul organism. Efectiv, seocupa însă de această problemă Lucian Boia, titula-rul Cursului de istoriografie de la UniversitateaBucureşti3. De la el mi-a şi parvenit, la 4 iulie 1980,un formular de adeziune la iniţiativa de creare a ace-lei comisii. Practic, ea s-a înfiripat la 12 august, ace-laşi an, într-una din sălile pregătite pentru congres,76

Charles-Olivier CarbonellAcad. Alexandru Zub

fiind condusă de Charles-Olivier Carbonell şi avân-du-l alături pe colegul român deja amintit4, primulfiind ales apoi preşedinte, celălalt secretar5.

Am avut cu profesorul de la Montpellier şi unmic schimb de replici, de care avea să-şi aminteascăapoi într-o dedicaţie pe volumul său de autor, L’his-toriograhie (Paris, PUF, 1981):

„A Al. Zub, en souvenir d’un combat historio-graphique passé (Bucarest) et à venir (Montpellier).Amicalement, C.O. Carbonell”.

Într-adevăr, noua reuniune, gândită în perspec -tiva unui proiect de dicţionar istoriografic, a avut locîn amintita metropolă din Midi, la 27 iulie 1983,când a fost lansată şi noua publicaţie de resort, poli-glotă, „Storia della storiografia“ etc. (I, 1983)6 şis-au făcut sugestii pentru Congresul de la Stuttgart

(1985). Animatorul inspirat şi infatigabil al reuniu-nii a fost, se înţelege, preşedintele comisiei, care aţinut să-şi regaleze oaspeţii cu o excursie în zonă,ajutat de soţia sa, Jacelyne Bonnet-Carbonell, spe-cialistă în istoria artei medievale.

Am sub ochi o preţioasă fotografie realizată deB. Gôdde-Baumann şi trimisă ulterior de la Duis-burg, fotografie în care profesorul comentează,pare-se, de pe terasa unei clădiri, spaţiul în care seaflau excursioniştii, alături fiind şi soţia sa, iar înplan secund cel care sem nează aceste rânduri. E opreţioasă amintire, sper că nu şi necunoscută celorcare s-au ocupat, postum, de omagiul Carbonell.

Datorez profesorului Carol Iancu, eminent dascălla Universitatea „Paul Valéry”, pe lângă evocareaatât de caldă şi substanţială a Magistrului, faptul cămi-a dat ocazia să caut în sipetul memoriei câtevaelemente ce ţin de biografia personală, însă şi de unanumit context istoriografic. El se prezintă acum şica o punte, încă una, între „specialităţile” noastre.Fiindcă profesorul Carbonell a ţinut să scrie o pre -faţă la volumul L’Emancipation des Juifs de Rou-manie (1913–1919), convins că „lectura acestorpagini, atât de preţios documentate pe care le-ascris Carol Iancu” nu-l putea lăsa indiferent. „Cro-nicar răbdător şi prob, mare descoperitor de surse,el nu spune nimic fără a se sprijini pe o referinţătextuală verificabilă”. Exemplarul din bibliotecapersonală are, de altfel, o dedicaţie consonantă:„Pour Monsieur le Professeur Alexandru Zub, enbien cordial hommage, Carol Iancu, 25/10/93”.Dedicaţia ultimă s-a produs cam la un deceniu dupăcea semnată de profesorul Carbonell, ambele fiindexpresii ale solidarităţii intelectuale ce îi leagă, dis-cret, pe istorici din timpuri aurorale până azi.

N-aş putea să închei aceste rânduri, dublu oma-giale, fără să adaug că la Congresul din capitalaRomâniei (august 1980), încheindu-şi mandatul de

77

78

preşedinte, K.D. Erdmann a ţinut să releve ideea deuniversalitate a discursului în domeniu (Die Oeku-mene der Historiker)7, iar noul preşedinte, polone-zul Alexandr Gyestor, a subliniat, o dată în plus,importanţa dialogului profesional în lumea mo -dernă. Este spiritul în care s-au desfăşurat lucrărilede la Universitatea din Montpellier, ca şi cele dinrevista aferentă, asupra căreia am mai avut ocazia săatrag atenţia8. Personal, am profitat de ele, din plin,documentar şi metodologic, după cum sper că re -zultă din studiile mele de mai târziu.

Unele nume de istorici, intrând în acest orizont,se cuvin menţio nate e.g.: Christian Amalvi, H. Coutau-Bégarie9, K.D. Erdmann, G. Faber, F. Furet, PaulGerin, Felix Grebski, B. Godde-Baumann, AlexandrGyestor, G.G. Iggers, W.J. Mommsen, Olivier Motte,Jerzy Topolski, Bianca Valota etc.

Profesorul Carbonell ocupă, în această comuni-tate istoriografică, un loc aparte, abia sugerat în rân-durile de mai sus. Relaţiile lui cu istoricii românimerită să fie aprofundate.

Note1C. Iancu, Hommage au Professeur Charles-Olivier Carbo-

nell, e-mail, 10 decembrie 2013; acelaşi, împreună cu ChristianAmalvi, în Historiens et Géographes, 423, juillet-aout 2013.

2Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi,Junimea, 1989 (2003).

3L. Boia, La Commission Internationale d’Histoire del’Historiographie Bref Historique, în „Storia della storiografia“,Milano, I, 1982, pp. 141–142.

4 Al. Zub, Jurnal, 1980, ms., p. 210.5 Ibidem, pp. 245–248. O prezentare detaliată a momentului a

făcut Lucian Boia, loc. cit.6Vezi prezentarea noastră din AIIAI, t. XX, 1983, pp. 600–601,

şi alte numere, în t. XXI, 1984, p. 705; t. XXII, 1985/2, p. 977.

Colocviul de la Montpellier comentat de acelaşi autor în „Cronica“,44/1983, p. 1. Pentru context, ibidem, 35 şi 45, 1985, pp. 4–5.

7Titlu reluat apoi într-o carte de referinţă, Die Oekumene derHistoriker. Geschichte der Internationalen Historikerkongresseund des Commité International des Sciences Historiques, Göttin-gen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1987, 492 p.

8Al. Zub, Histoire de l’historiographie. Revue internationale,primele tomuri, în AIIAI, t. XX,1983, pp. 600-601; t. XXII/2, 1985,p. 977.

9Păstrez de la prodigiosul istoric volumul Le Phénomène„Nouvelle Histoire”: stratégie et idéologie des nouveaux histo-riens, Paris, Economica, 1983, cu dedicaţia: „Au professeurAlexandru Zub en respectueux hommage, Paris, le 21/8/84”.

79

Cronica vieţii academice

Aprilie3 aprilie: În Aula Academiei Române s-a

desfăşurat sesiunea ştiinţifică dedicată împliniriia zece ani de la aderarea României la NATO.După alocuţiunea de deschidere a academicianuluiIonel Haiduc, preşedintele Academiei Române, auvorbit despre semnificaţiile aderării României laNATO: dr. Iulian Fota, consilier prezidenţial; acad.Dan Be rindei, vicepreşedinte al Academiei Române;Constantin Dudu Ionescu, fost ministru al ApărăriiNaţionale; Bogdan Aurescu, secretar de stat la Mi -nisterul Afa cerilor Externe; analistul politic EmilHurezeanu; generalul de armată Constantin De -geratu; prof. univ. Dan Dungaciu, directorul Insti -tutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale alAcademiei Române; deputatul Georgian Pop şi ge -neral Mihai Ionescu.

4 aprilie: Ca în fiecare an, Aula AcademieiRomâne a găzduit Adunarea generală a mem-brilor Academiei Române dedicată zilei Acade-miei Române – ziua uşilor Deschise. DupăCuvântul de deschidere rostit de acad. Ionel Haiduc,preşedintele Academiei Române, acad. Dan Berin -dei, vicepreşedinte al Academiei Române a susţinutcomunicarea Academia Română şi socie tatea. Încontinuare, acad. Răzvan Theodorescu, preşedinteleSecţiei de arte, arhitectură şi audiovizual, a prezen-tat cel de al V-lea volum din seria „Tezaurul Acade-miei Române – Colecţiile de artă”, coordonat deacad. Ionel Haiduc şi acad. Păun Ion Otiman.Lansarea volumului Monahismul ortodox românesc.Istorie,. contribuţii şi repertorizare a marcat opremieră – începutul unei colaborări între AcademiaRomână şi Patriarhia Română. Apărută la EdituraBasilica, din iniţiativa şi sub îndrumarea Preaferici-tului Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,lucrarea a fost prezentată de prof. univ. NicolaeEdroiu, membru corespondent al Academiei Ro -mâne şi ÎPS Ciprian, arhiepiscopul Buzăului şiVrancei. În încheiere, a vorbit PF Daniel, care aacordat următoarele distincţii: Diploma omagială„Sfinţii martiri Brâncoveni” academicianului DanBerindei; Medalia comemorativă „Sfinţii martiriBrân coveni” ÎPS Ciprian, prof. univ. NicolaeEdroiu, membru corespondent al Academiei

Române şi pr. prof. Mircea Păcurariu, membrucores pondent al Academiei Române. Acad. IonelHaiduc, acad. Dan Berindei, acad. Marius Sala şiacad. Păun Ion Otiman au primit câte o replică înminiatură a statuii Minerva, realizată de sculptorulMihai Ecobici.

Manifestările prilejuite de Ziua AcademieiRomâne s-au încheiat la Sala „Theodor Pallady” cuvernisajul Expoziţiei „Constantin Brâncoveanu –documente din colecţiile Academiei Române” şilansarea albumului de documente istorice cu acelaşititlu. Au luat cuvântul acad. Florin Filip, directorulgeneral al Bibliotecii Academiei Române, ÎPS Iri -neu, arhiepiscop şi mitropolit al Olteniei, membrude onoare al Academiei Române, acad. RăzvanTheodorescu, preşedintele Secţiei de arte,arhitectură şi audiovizual şi Gabriela Dumitrescu,şefa Serviciului manuscrise-carte rară.

8 aprilie: În cadrul Adunării generale amembrilor Academiei Române, desfăşurată înAula Academiei Române, acad. Ionel-ValentinVlad a fost ales, prin vot secret, în funcţia depreşedinte al Academiei Române pentruurmătorii patru ani.

9–10 aprilie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu -lescu” al Bibliotecii Academiei Române s-audesfăşurat lucrările ediţiei anuale a zilelor „Fran-cisc Rainer”, cu tema „Antropologie şi societate”.Evenimentul a fost organizat de Institutul deAntropologie „Francisc Rainer” al AcademieiRomâne. Prima parte a fost dedicată unormicroconferinţe omagiale dedicate lui ConstantinBălăceanu Stolnici – medic, antropolog, om deştiinţă la 70 de ani de activitate, susţinute de acad.Victor Voicu, preşedintele Secţiei de ştiinţemedicale; acad. Răzvan Theodorescu, preşedinteleSecţiei de arte, arhitectură, şi audiovizual; acad.Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie şiFolclor „Constantin Brăiloiu” al AcademieiRomâne; acad. Constantin Ionescu-Târgovişte,membru corespondent al Academiei Române; prof.univ. Mihai Cuculescu, UMF „Carol Davila”, mem-bru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale; prof.univ. Mircea Duţu, directorul Institutului deCercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”; dr.Cristiana Glavce, directorul Institutului deAntropologie „Francisc Rainer” al AcademieiRomâne, membru titular al Academiei de ŞtiinţeMedicale; prof. univ. Ioan M. Copil, UniversitateaEcologică din Bucureşti şi prof. univ. Octavian

80

Buda, UMF „Carol Davila” Bucureşti. Lucrările aucontinuat pe secţiunile „Antropologie, societate,medicină”, „Antropologie biomedicală” şi „Antro -pologie socio-culturală”. Cu acest prilej, a fostlansat volumul Antropologie şi mediu.

10 aprilie: În Aula Academiei Române s-adeschis Congresul anual al Asociaţiei MedicaleRomâne, organizat de Secţia de ştiinţe medicale şiAsociaţia Medicală Română. După alocuţiunile dedeschidere prezentate de acad. Cristian Hera,vicepreşedinte al Academiei Române şi acad. VictorVoicu, preşedintele Secţiei de ştiinţe medicale, aususţinut comunicări:

- acad. Solomon Marcus – Creierul uman – oveche cunoştinţă şi o permanentă mirare;

- prof. Constantin Ionescu-Târgovişte, membrucorespondent al Academiei Române – Comemo-rarea Constantin Brâncoveanu – 300;

- acad. Răzvan Theodorescu, preşedinteleSecţiei de arte, arhitectură şi audiovizual – Constan-tin Brâncoveanu, un destin princiar;

- prof. Constantin Bălăceanu-Stolnici, membrude onoare al Academiei Române – ConstantinBrâncoveanu şi relaţiile externe;

- prof. Octavian Buda – Umanismul medical înperioada brâncovenească.

A urmat ceremonia de înmânare a premiilorAsociaţiei Medicale Române:

- Premiul pentru o universitate – UniversitateaValahia;

- Premiul pentru o societate medicală – Socie -tatea Naţională de Neuroştiinţe;

- Premiul pentru o realizare ştiinţifică deosebită –prof. dr. Irinel Popescu, membru corespondent alAcademiei Române, pentru lucrarea Genetica can-cerului hepatic;

- Premiul postdoc – dr. Sorin Ioacără, pentrulucrarea Mortalitatea în diabetul zaharat;

- Premiul pentru interdisciplinaritate – acad.Maya Simionescu, preşedintele Secţiei de ştiinţebiologice; acad. Cristian Hera, vicepreşedinte alAcademiei Române şi acad. Solomon Marcus;

- Premiul pentru întreaga activitate – profesoru-lui univ. Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru deonoare al Academiei Române, şi profesorului univ.Vladimir Beliş.

Lucrările Congresului au continuat pe secţiunitematice: „Neuroştiinţe“, „Actualităţi în medicină“,Simpozionul Alfa Wasserman; Simpozionul Janssenşi „Medicină complementară.“.

În cadrul Congresului, s-a desfăşurat şi o sec -ţiune de postere pentru tinerii doctoranzi, la sfârşi -tul căreia au fost înmânate premii celor mai buneprezentări.

24 aprilie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Adunarea generală a membrilorAcademiei Române în care au fost aleşi, prin votsecret, vicepreşedinţii şi secretarul general aiAcademiei Române, după cum urmează:

- acad. Dinu C. giurescu – vicepreşedinte- acad. Cristian Hera – vicepreşedinte- acad. Bogdan Simionescu – vicepreşedinte- acad. Alexandru Surdu – vicepreşedinte- acad. Victor Voicu – secretar general.

81

Apariţii la Editura Academiei DETERMINANŢI ECONOMICI, SOCIAlI şI INSTITuŢIONAlI AI PERFORMANŢElOR şI SECuRITĂŢII AlIMENTARECoordonatori:Păun Ion OTIMAN Filon TODEROIu Elena SIMA Studiile reunite în acest volum abordează teme

actuale şi de mare importanţă, realizând o radio -grafie asupra stării agriculturii, a economiei agro -alimentare şi a dezvoltării spaţiului rural.

Cartea se adresează specialiştilor din domeniu.

PERIPlu lINgVISTICStudii şi reflecţiiValeria guŢu ROMAlOLucrarea reuneşte studii şi articole publicate de

autoare de-a lungul vremii în volume şi reviste despecialitate, în unele cazuri, şi în publicaţii cultu -rale, de profil literar sau didactic, adeseori greuaccesibile.

Prin organizarea cronologică a textelor, volu -mul – acoperind o jumătate de secol (1955–2012) –evocă evoluţia diversă şi complexă a unei largi sec -ţiuni a lingvisticii româneşti. Principalul domeniude referinţă al lucrărilor adunate în volum, îl repre -zintă limba română, considerată din perspectivediverse. Realităţile lingvistice româneşti sunt pre -zentate în ipostaza lor actuală, sau urmărite din per-spectiva evoluţiei istorice.

82

TRATAT DE CHIRuRgIEVol. IVOftalmologieSub redacţiaIrinel POPESCu Constantin CIuCECoordonatori: Cristina Vlăduţiu Dorin ChiseliţăVolumul abordează o componentă a patologiei

oftalmologice inclusă sub termenul generic depatologie chirurgicală. Au fost analizate cele maimulte boli oculare, ce au în arsenalul terapeutic şi ocomponentă chirurgicală.

Cartea se adresează medicilor rezidenţi,medicilor specialişti, fiind un material coerent,practic şi reactualizat.

PERMANENŢE ISTORICE ROMÂNEşTIVictor V. gRECuLucrarea este rezultatul unei activităţi în -

delungate de cercetare ştiinţifică întreprinse deautor. Sunt de reţinut problemele asupra cărora seapleacă acum specialistul în istoria culturii şi avieţii politico-naţionale româneşti. Astfel,Academia Română este văzută drept emblemăidentitară în viaţa naţională a românilor.

Ca temeiuri ale perenităţii româneşti, suntprezentate unitatea şi independenţa naţională,pentru care românii din teritoriile pe care lelocuiau din vechime au militat şi au luptat con-stant în vederea realizării lor, cu intensificareaacestora în cea de-a doua jumătate a secolului alXIX-lea.

83

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse articolele care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Se pot publica şi materiale apărute deja, cuspecificarea locului şi datei de apariţie anterioare.Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â“ şi

„sunt“ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm). - Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic. - Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.). - Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori. De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori. Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHID PENTRu AuTORI

ISSN 1220-5737 84 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (Popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREz7055005XXX006462,Trezorerie sector 5, Bucureşti.

Preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.