certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut loc unei lumi multipolare dominată de confuzie

este atestată de ritmul incredibil al activităţii diplomatice contemporane

Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale diplomaţiei şi a ce inseamnă un

diplomat am ales mai intâi o menţiune a lui Harold Nicolson , unul dintre specialiştii în

diplomaţie : „ Teoreticienii secolului al XVI - lea ” au susţinut ideea conform căreia primii diplo

maţi au fost îngerii , ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi Pământ . Etimologic cuvântul

diplomaţie vine de la grecescul diplo care înseamnă dublez , desemnând acţiunea de a redacta

actele oficiale sau diplomele în două exemplare , dintre care unul era dat ca scrisoare de

împuternicire a trimişilor , iar celălalt se păstra în arhiva. Cel care avea acest dublet se numea

diplomat , iar activitatea sa diplomatieă .În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe

ambele foiţe de metal , erau împăturite şi cusute apoi într-un mod particular. Acestea erau numite

diplome.Treptat cuvântul diplomă a fost extins ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale.

Utilizarea termenilor diplomatie sau diplomatic provine nu din studierea arhivelor ,

ci din modul de conducere a relaţiilor internaţionale.Termenul de diplomaţie a fost folosit în

limba engleză încă din anul 1645. În 1693 , Leibniz publică „Codex juris gentium diplomaticus”

şi în 1726 , Jean Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate „Corps universel diplomatique

du droit des gens” . În ambele cazuri , termenul se referă la colecţii de documente privind relaţiile

internaţionale . El a fost extins însă şi la persoanele care se ocupau cu aceste probleme.Astăzi

prin diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a

documentelor şi autenticităţii lor .

Dintre definiţiile date diplomaţiei , am selectat câteva : Diplomatul şi cercetătorul

Herman F. Eilits începe analiza diplomaţiei cu o definiţie dată la 1604 :” Un ambasador este un

om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”.

Charles de Martens , în Ghidul diplomatic din 1866 , defineşte diplomaţia ca “ştiinţa relaţiilor

externe sau afacerilor străine ale statelor sau , într-un sens mai restrâns , ştiinţa sau arta

negocierilor.

Imunităţi diplomatice - Fundamentul Imunităţilor diplomatice este reprezentat de

tradiţie. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite imunităţi. Abia în conveţia de la Viena

din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice au fost incluse imunităţile diplomatice. Spre exemplu

art. 29 prevedea ca persoana agentului diplomatic este inviolabil. De asemenea, locuinţa

agentului diplomatic este inviolabilă. Acelaşi statut îl au corespondenţa şi bunurile. Trebuie

subliniat totuşi faptul că există şi unele restricţii. Spre exemplu imunitatea de jurisdicţie a

agentului diplomatic în statul acreditar nu-l poate scuti pe agentul economic de jurisdicţia

statului acreditant.

Privilegiile diplomatice cuprind : libertatea de comunicare, libertatea de mişcare,

privilegii fiscale, privilegii vamale, dreptul de a arbora drapelul naţional, facilităţi de şedere,

scutirile de prestaţii naţionale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capela, alte facilităţi.

PAGE 93

să se ceară unui agent diplomatic să dovedească în faţa instanţei că este îndreptăţit la

imunitate când el invocă exceptarea de la jurisdicţia chiar a acelei instanţe, iar pe de alta

parte, procedura fiecărei instanţe cere o anumită dovadă formală referitor la faptul că

persoana aparţine unei clase îndreptăţite la exceptarea de la jurisdicţia instanţei.

Anumite situaţii cad exclusiv în competenţa executivului, altele pot reveni atât

executivului cât şi judiciarului, iar altele, deşi revin exclusiv judiciarului, acesta nu poate da

o soluţie fără contribuţia executivului.96

Practica generală este că instanţa apelează la avizul organului executiv, atât

pentru că acesta este în măsură să cunoască situaţia, cât şi pentru motivul că în acest fel

menţine o măsură uniformă în contractele externe pe care fiecare stat le are; certificatul

care emană de la Ministerul Afacerilor Exterene are valoarea unei declaraţii a executivului

prin care atestă faptele pe care este competent să le cunoască şi anume poziţia oficială a

persoanei respective, cât şi alte probleme importante, cum ar fi aceea dacă guvernul

statului acreditar recunoaşte sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei

respective, etc.

Această practică în care se recunoaşte rolul executivului poate fi de dorit dintr-

un anumit punct de vedere (sub aspect practic, politic, etc.), însă este criticabilă din

considerente de principiu ale dreptului şi justiţiei în general, întrucât actele executive în

luarea deciziilor nu sunt niciodată, publice şi temeinicia lor rămâne îndoielnică.

Cât priveşte valoarea cerificatului respectiv, instanţele pornesc de la

confirmarea primită de la organele executive şi se constată în pactica ţărilor europene, cât

şi a S.U.A., tendinţa acestora de a se conduce după atitudinea executivului în acest domeniu

reprezentantul guvernului, în baza instrucţiunilor primite, invocă imunitatea în numele

agentului diplomatic respectiv.97

Examinând practica instanţelor dintr-un număr de ţări (Marea Britanie, S.U.A., ţările

europene, ţările Americii Latine)98, rezultă că metoda pe care un agent diplomatic trebuie să o

adopte în ipoteza în care se pune problema de a invoca imunitatea de la jurisdicţie nu este unitară

iar dovada pe care instanţele o cer în sprijinul cererii variază, de asemenea de la o tară la alta,

potrivit cu legile şi practica acestora.

În raportul final al Comitetului Legal Consultativ Afro-Asiatic, s-a exprimat opinia ca

un certificat al Ministerului Afacerilor Externe în privinţa chestiunilor de fapt (ca statutul

persoanei, sau întinderea imunităţilor sau privilegiilor admise pentru diplomatul respectiv în baza

practicii urmate de state) trebuie să fie concludentă şi obligatorie, întrucât acestea sunt probleme

de care acest minister are cunostinţă în mod special.

PAGE 93

96

97

98

statului acreditant şi a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu poate trimite în

judecată43.

Unii autori deduc autoritatea de jurisdicţie penală a agentului diplomatic din

inviolabilitatea personală, afirmând că cea mai importantă consecinţă a inviolabilităţii trimisului

ar constitui-o dreptul sau de a fi exceptat de la jurisdicţia statului primitor în materie penală44 sau

cå imunitatea de jurisdicţie penală s-ar proiecta ca un corolar logic al principiului inviolabilităţii

personale45.

În acest sens s-a spus că, deoarece este exceptat de la măsurile de constrângere

directă, ar fi fără rost să-l trimiţi pe agentul diplomatic în judecată, atunci când se ştie dinainte că

instanţele locale nu ar fi în măsură să aplice pedeapsa cuvenită pentru fapta săvârşită46; efectul

inviolabilităţii ar fi acela de a bloca trimiterea în faţa instanţei penale şi ar avea ca rezultat

inutilitatea exercitării jurisdicţiei statului acreditar.

În realitate, imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic nu constituie câtuşi de

puţin unul din efectele inviolabilităţii, o urmare a acesteia, ci un tratament distinct de beneficiul

inviolabilităţii, un tratament care face superfluă excepţia de inviolabilitate, deoarece, nefiind

admisă procedura urmăririi penale, nu se pune nici problema aplicării măsurilor de constrângere

(prin arestare, reţinere, etc.).

Instituţia imunităţii de jurisdicţie are fundamentul şi configuraţia proprie care nu

poate nici măcar sugera un asemenea raport de derivaţie din inviolabilitate. Trebuie observat că în

vreme ce inviolabilitatea implică printre altele obligaţia pentru autorităţile statului acreditar de a

nu întreprinde măsuri de reţinere, arestare sau constrângere faţă de agentul diplomatic, imunitatea

de jurisdicţie exclude însăşi măsura de urmărire penală şi de judecată, deci însăşi aplicarea

procedurii în baza căreia s-ar putea pronunţa o condamnare care ar presupune luarea de măsuri

privative de libertate.

Deci cea care apare a avea un rol complementar este inviolabilitatea şi nu imunitatea

de jurisdicţie. Imunitatea de jurisdicţie penală apare ca o regulă necesară pentru a evita atingerea

adusă libertăţii diplomatice prin acţiunea procedurilor penale47, promovată în mod constant de

guverne şi în practica tribunalelor48; ea este de maximă importanţă pentru agentul diplomatic şi

ocupă în cadrul sistemului de imunităţi, privilegii şi facilităţi în loc central.

Norma din care rezultă obligaţia statului acreditar de a excepta pe ambasadori de la

jurisdicţia penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea în prezent această normă

generală este adânc şi definitiv imprimată în conştiinţa şi practica comunităţii internaţionale.

PAGE 93

43

44

45

46

47

48

Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice - Instituţia imunităţilor şi

privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomaţiei, întrucât fără aceste

instrumente nu era practic posibil să se desfaşoare relaţiile dintre state, prin intermediul unor

trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.

Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate

negocia decât dacă există dorinţă comună de a întreţine, pe plan general, relaţii paşnice şi

amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluţie unei probleme controversate. Este necesar să

existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în

litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârşit, să

existe dorinţa de a negocia o problemă; în lipsa acesteia negocierea nu ar putea avea loc. Aceasta

presupune ca ambii interlocutori să fie dispuşi să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii

pentru a face posibilă apropierea poziţiilor antagonice.

Pentru multe persoane, diplomaţii promovează obiectivele guvernului lor prin

stratageme subtile şi cu o disimulare rafinată, înşelându-şi interlocutorii: şefi de stat,

miniştri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere şi cu un aer serios de glumă şi anume că

"diplomatul este un om cinstit care minte în serviciul ţării sale". Desigur, aceasta este doar o

glumă, care îşi păstrează … încă ... actualitatea .

Lucrarea Privilegii şi Imunităţi diplomatice oferă o viziune sintetică asupra a

doua faţete a diplomatiei, şi anume asupra privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, subiect ce se

pretează, de altfel, la dezbateri inepuizabile, dată fiind complexitatea problematicii. Răspunzând

necesităţii de a crea o imagine unitară şi sistematică asupra a ceea ce inseamna diplomaţia prin

intermediul explicării privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, am structurat această lucrare în

patru capitole :

Capitolul I – Privilegii şi imunităţi diplomatice. Noţiuni generale

– reprezintă o introducere în diplomaţie, sintetizând elementele

esenţiale şi notiunile generale referitoare la privilegii şi imunităţi diplomatice.

Capitolul II – Imunitatea diplomatică

– constituie o incursiune în problematica deosebit de complexă a

imunităţii diplomatice, principalele aspecte dezvoltate fiind cele privitoare la

imunitatea de jurisdicţie , natura juridică şi sfera de aplicarea a acesteia , imunitatea

civilă, penală şi imunitatea de executare.

Capitolul III – Inviolabilitatea personalului diplomatic

– tratează chestiunile fundamentale referitoare la : inviolabilitatea

persoanei agentului diplomatic , inviolabilitatea reşedintei, documentelor şi bunurilor

acestuia.

Capitolul IV – Privilegiile diplomatice

PAGE 93

confuziiilor ce se fac în doctrină în această privinţă (Hurst susţine că privilegiul trebuie extins la

toate bunurile agentului diplomatic, întrucât numai el poate decide ce este necesar şi ce nu pentru

îndeplinirea funcţiilor sale)138.

Nici după legislaţia unor state nu par să existe asemenea limite la inviolabilitatea

reprezentantului diplomatic, cât priveşte bunurile sale139; de asemenea în practica unor instanţe140

, jurisprudenţa este favorabilă unei imunităţi extinse (în Elveţia, dreptul de retenţie al locatorului

asupra mobilelor locatarului nu se aplică în cazul diplomaţilor).

Nu există o regulă de drept internaţional care să confere inviolabilitatea tuturor

bunurilor unui agent diplomatic; cu toate acestea nici nu se putea susţine că numai proprietatea

care este deţinută în virtutea funcţiei sale se bucură de inviolabilitate pentru că încă pe timpul lui

Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador „tot ceea ce-i aparţine trebuie să fie protejat

de la orice constrângere”; distincţia între funcţiile publice de la un diplomat şi actele lui private

au fost totuşi luate de unii autori drept criteriu pentru a distinge între proprietatea care se bucură

şi cea care nu se bucură de inviolabilitate.141

Unii autori s-au întrebat în ce măsură aceasta inviolabilitate ar persista cu privire la

bunurile care nu ar fi indispensabile exercitării funcţiilor agentului diplomatic. Convenţia de la

Viena a făcut din acest punct de vedere un pas înainte în direcţia fixării limitelor inviolabilităţii

bunurilor agentului diplomatic, şi anume a statuat ca aceste limitări se fac nu în raport de criteriu

de a se şti în ce măsură bunurile sunt sau nu indispensabile exercitării funcţiei, ci decurg în mod

logic din acţiunile pentru care diplomatul nu se bucură de imunitatea de jurisdicţie. Cu alte

cuvinte, nu s-au tras consecinţele care decurgeau din principiul functionalităţii, ci s-a avut în

vedere necesitatea de a asigura executarea hotărârilor date de instanţele locale.

Documentele, corespondenţa şi cu unele excepţii proprietatea agenţilor diplomatici

beneficiază de inviolabilitate în baza art. 30 alin. 2. În Comentariul Comisiei de drept

internaţional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând aceea din reşedinţa

privată a agentului, dar include şi autoturismul, contul bancar, precum şi alte bunuri care sunt

necesare pentru folosinţa personală ori, sunt esenţiale pentru existenţa lui. Contul bancar nu este

supus restricţiilor, sechestrului sau executării şi de asemenea nici acţiunile pe care un agent

diplomatic le deţine (în cauza The Amazone, Curtea de Apel a susţinut că imunitatea se extinde

asupra tuturor acţiunilor, inclusiv asupra celor în care titlu de bunuri era în dispută).

PAGE 93

138

139

140

141

În Convenţia de codificare a dreptului diplomatic, se arată în art. 26 că: „Sub rezerva

legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis s-au reglementat

din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de

circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii”.

Din prevederile acestui articol, s-ar putea trage concluzia că statul acreditar este liber să

edicteze legi şi regulamente pentru interzicerea sau condiţionarea pătrunderii agenţilor

diplomatici în anumite zone. Într-adevăr, Comisia de drept internaţional a avut în vedere când a

făcut recomandările sale, nu numai legile şi regulamentele care se aplică publicului general ci şi

anumite reglementări specifice7, dar a fost explicat precizând în continuare, că stabilirea de zone

prohibiţie nu trebuie să fie aşa de extinsă, încât să facă iluzorie libertatea de mişcare şi deplasare.

La Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic175 s-au manifestat trei

tendinţe:

• una de susţinere a textului din Proiectul Comisiei de drept internaţional în forma

în care se află;

• alta de interpretare a acestuia (o interpretare restrictivă);

• în sfârşit, alta de amendare, în intenţia de a restrânge limitările aduse la principiul

libertăţii de mişcare.

Cele mai multe delegaţii şi-au exprimat preferinţa pentru textul pregătit de Comisia de

drept internaţional pe care l-au găsit un compromis satisfăcător şi acceptabil pentru toţi, o

formulă tranzacţională într-o problemă cu caracter delicat, nefiind indicat să se redeschidă

dezbaterile. Textul aprobat îl constituie propunerea Comisiei însă soluţia adoptată este

considerată numai un remediu incomplet176 .

Libertatea de mişcare a membrilor misiunilor diplomatice a fost reglementată şi în

legislaţia noastră naţională. Astfel, în conformitate cu H.C.M. nr. 2373/1969, deplasarea şi

circulaţia pe teritoriul României este liberă cu respectarea principiului reciprocităţii, pentru

membrii misiunilor diplomatice, precum şi pentru membrii familiilor lor; din motive de securitate

accesul în anumite zone sau pe anumite intinerarii poate fi interzis sau reglementat altfel ( art.1).

Accesul acestor persoane în zonele şi pe intinerariile interzise este permis în scopul

vizitării unor obiective economice sau sociale, culturale, numai cu aprobarea de la caz la caz a

Ministerului Afacerilor Externe dată pe baza acordului prealabil al Ministerului de Interne şi

Ministerului Apărării Naţionale. De aceste prevederi beneficiază toţi membrii misiunilor

diplomatice şi membrii lor de familie, cu condiţia să nu aibă domiciliul pe teritorul României

(art.6).

PAGE 93

175176

şi ambasadorul se bucură de dreptul suveranului său, care este redat de formula “par in parem non

fabet jurisdictionem”3.

Părerea nu poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai

reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul a cărui

politică sunt obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte natura raporturilor de reprezentare între diplomaţi şi statul pe care-l

reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teoria reprezentării. Diplomatul are,

într-adevar dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează dar el

indeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept

administrativ, nefiind o substituire.

Paul Fauchille4 dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului

diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acreditar, ca

premisă necesară exercitării funcţiei sale. Această formulă a fost în parte însuşită şi de Convenţia

de la Viena din anul 1961 “ recunoscând că misiunea diplomatică reprezintă statul”5.

Cea mai importantă teorie în istoria doctrinelor, care justifică fundamentul imunităţilor

şi privilegiilor, este cea a extrateritorialităţii. Teoria a triumfat timp de aproape trei secole

sec.XVII - începutul sec.XX- şi a inspirat multe practici şi proiecte de codificare6.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este

ţinut să respecte legea străinå a ţării unde el îndeplineşte o ambasadă, întrucât, susţine el, acesta

este considerat că n-a părăsit ţara sa, căci funcţiile le exercită în statul acreditat ca şi când ar fi în

propria sa ţară . Ambasada este considerată ca o particică din teritoriul naţional şi, ca atare,

ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află , care este cea a

statului său.

Teoria este o ficţiune inutilă şi periculoasă, pentru că ea ar justifica arbritariu, întrucât

o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său căci se fac în

interesul acestuia, cum ar fi spionajul, fără a încălca legea statului acreditant.

Alte teorii, cu mai multe variaţii, se bazează pe ideea acordului între statul acreditar şi

statul acreditant. Astfel teoria lui Cecil Hurst, susţinută în cursul său la Academia de Drept

Internaţional în anul 1926, pleca de la ideea că agentul diplomatic este primit în statul acreditar

cu condiţia ca el să nu fie supus jurisdicţiei sale. Ideea se bazează pe renunţarea unilaterală a

statului acreditar la jurisdicţia sa ceea ce este fals, chiar dacă se susţine în continuare, că

diplomatul va fi supus jurisdicţiei statului său, în cazul în care ar comite fapte ilegale. Potrivit

părerii lui Gentili7, imunităţile şi privilegiile sunt derivate din dreptul de legaţie, care este un

PAGE 93

3

4

5

6

7