DIPLOMA Ţ IA MILITARĂ.

EVOLUŢIE ISTORICĂ ŞI STATUT

Curs: Politică externă și diplomațieR.I.S.E. anul III2011-2012

1

CONCEPTUL DE DIPLOMAŢIE MILITARĂ

Evenimentele internaţionale din ultimele decenii au impus îmbunătăţirea şi

dezvoltarea activităţii diplomatice. Practica diplomatică cunoaşte ca urmare a

diversificării relaţiilor internaţionale, şi o diversificare a atribuţiilor diplomaţilor, fapt ce

a determinat apariţia unor funcţii distincte de ataşaţi speciali. Având în vedere obiectivele

urmărite sau metodele folosite de diplomaţie, s-a impus abordarea ei şi din altă

perspectivă, astfel că astăzi există diplomaţie parlamentară, diplomaţie economică sau

diplomaţie militară.

Diplomaţia militară este definită ca “totalitatea măsurilor şi mijloacelor utilizate

pe cale diplomatică pentru realizarea anumitor scopuri în domeniul militar”. Ea s-a

afirmat ca o componentă permanentă, activă şi reprezentativă a diplomaţiei. Ea reprezintă

o parte a diplomaţiei clasice, ele nu pot fi separate, având trăsături şi obiective comune,

aşa cum este sarcina de promovare a politicii externe a statului.”Conceptul de

<diplomaţie> militară nu poate fi rupt de <diplomaţia> clasică, chiar dacă terminologia

implică două domenii ce par a fi într-o contradicţie principială”. Însă cele două

concepte se diferenţiază prin metodele şi mijloacele de acţiune folosite. Diplomaţia

militară constă într-un ansamblu de activităţi şi acţiuni efectuate de instituţia militară atât

în ţară cât şi peste hotare, pe baza unor tratate şi acorduri bilaterale sau multilaterale

încheiate cu diferite state, cu scopul de a spori încrederea şi cunoaşterea reciprocă,

precum şi pentru întărirea securităţii zonale, regionale şi globale. Un rol important în

diplomaţia militară îl au instituţiile care îşi desfăşoară activitatea prin negocieri şi

tratative ce vizează politica externă cu scopul de a apăra drepturile şi interesele statului

în relaţiile internaţionale.

EVOLUŢIA ISTORICĂ

Încă din cele mai vechi timpuri, din perioada antică, militarii erau folosiţi pentru

a afla informaţii cât mai exacte despre forţele deţinute de duşmani, dacă se pot realiza

alianţe şi cel mai adesea interveneau în luptele dintre pretendenţii la conducerea unui stat.

Erau folosiţi soli, iscoade, sau ostatici. Însă importanţa ataşatului militar a devenit cu

2

adevărat sesizabilă în secolul al XVII-lea în timpul Războiului de 30 de Ani, atunci când

ducele de Richelieu a trimis militari în alte ţări ca sa ţină legătura cu puterile aliate, să

supravegheze evoluţiile în domeniul militar şi să adune informaţii. “Războiul de 30 de

Ani (1618-1648) este important pentru evoluţia diplomaţiei deoarece în această perioadă

s-a născut ideea că viaţa internaţională are nevoie de instituţii capabile să evite

evenimentele şi războaiele dezastruoase”. Richelieu susţinea că diplomaţia nu este o

operaţie ad-hoc, ci o activitate continuă, iar evoluţia militară a celorlalte state trebuie

permanent supravegheată.

La sfârşitul Evului Mediu, pacea de la Westfalia din 1648 a pus capăt luptelor

religioase şi în Europa se instaurează principiul echilibrului de forţe şi se afirmă

principiul suveranităţii şi al egalităţii în drepturi a statelor, iar în aceste condiţii rolul

militarilor devine din ce în ce mai important pe plan internaţional, ei fiind trimişi ca

reprezentanţi personali ai suveranilor pe lângă omologii lor, cu scopul de observare şi

analizare a celorlalte forţe armate sau chiar în calitate de ambasadori. În secolul al XVIII-

lea a devenit o practică trimiterea de ataşaţi militari în ambasade. Richelieu a fost

considerat primul om de stat care a “pus bazele instituţiei ataşaţilor militari” şi el a

trimis diferite persoane pentru a supraveghea activitatea militară a altor state.Până la

sfârşitul secolului, marea majoritate a statelor aveau ataşat militar şi această tendinţă s-a

accentuat odată cu apariţia instituţiilor de apărare naţională şi crearea imperiilor

coloniale.

Congresul de la Viena a constituit un moment important al diplomaţiei secolului

XIX. În afară de stabilirea unui sistem prin care marile puteri vor urmări promovarea

intereselor lor, Congresul a realizat codificarea dreptului diplomatic cu privire la

rangurile funcţionarilor diplomatici, aceştia devenind elemente de bază în activitatea de

informare a guvernelor acreditante. În acest secol, ţări precum Franţa sau Austria vor

trimite ambasadori pentru a afla informaţii despre instituţiile militare ale Angliei,

respectiv pentru a urmări operaţiunile contra Turciei.

Secolul XIX se caracterizeză printr-o amploare a negocierilor secrete şi a

alianţelor militare. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în practica

diplomatică se inaugurează etapa conferinţelor multilaterale, moment în care rolul

3

militarilor va creşte considerabil, contribuţia acestora devenind foarte importantă pe

problemele legate de menţinerea păcii şi de înlăturare a conflictelor armate.

Secolul XX s-a caracterizat prin dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţei şi tehnicii,

ceea ce în domeniul militar a dus la crearea unor arme ce pot ameninţa existenţa planetei.

O trăsătură specifică a diplomaţiei secolului XX o constituie construirea şi susţinerea

alianţelor politice şi militare. Astfel, au fost aduse schimbări majore privind numărul şi

calificările ataşatului militar. Nevoia de ataşaţi a devenit mai evidentă ca urmare a măririi

numărului de state, accentului pus pe culegerea de informaţii şi complexitatea crescândă

a sistemelor de arme.

Odată cu schimbările survenite în mediul de securitate după sfârşitul Războiului

Rece, rolul ataşatului militar a devenit mult mai complex, acestuia revenindu-i o poziţie

cheie în diplomaţia apărării naţionale. După 1990, misiunile fundamentale ale diplomaţiei

militare pe linia asigurării securităţii naţionale au fost promovarea şi dezvoltarea

colaborării militare bilaterale şi multilaterale.

Caracteristica principală a epocii contemporane este menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale. Dacă în timpul Războiului Rece se vorbea de principiul echilibrului de

forţe, în secolul XXI apar concepte noi aşa cum este principiul faptului împlinit, al

echilibruluii fragil sau al balanţei de putere. În acest context, intervenţia militarilor în

rezolvarea diferendelor se face într-o altă modalitate, obiectivul principal fiind acela de a

conlucra cu organizaţii internaţionale precum ONU sau NATO pentru menţinerea păcii.

Sfera de relaţii şi sarcinile ataşaţilor militari s-au extins, iar în paralel au sporit

exigenţele privind expertiza sa tehnică şi cunoştinţele politice. Este de aşteptat ca aceste

tendinţe să se accentueze în viitor. În acest context, multe ţări sunt în curs de revizuire a

sistemului de ataşatură militară, reanalizând aspecte precum gestionarea acestei funcţii,

pregătirea ataşatului militar pentru postul respectiv şi modului în care se fac desfăşurările,

cu scopul de a adapta sistemul ataşaţilor militari la cerinţele contemporane, ţinând seama

de constrângerile bugetare, care pot fi considerabile.

Se poate deduce faptul că implicarea militară pe plan extern a constituit

întotdeauna o preocupare în cadrul politicii externe a statelor, iar evoluţia sa in diferitele

domenii militare, precum şi tendinţa din ce în ce mai accentuată de implicare a

diplomaţiei în chestiunile legate de pace şi securitate internaţională, a condus la

4

necesitatea folosirii experţilor militari în cadrul misiunilor diplomatice, de la specialişti în

domeniu până la consilieri permanenţi ai şefilor lor de misiune. Misiunile armatei

reprezintă un complex de activităţi şi acţiuni legale încredinţate acesteia de către

societate, prin instituţiile abilitate ale statului, cu scopul de a apăra şi promova oriunde în

lume interesele naţionale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile internaţionale referitoare la

securitate şi pace. De-a lungul timpului denumirea expertului militar, component al

misiunii diplomatice, a avut diferite evoluţii, de la expert, până la ataşat militar care se

împarte în ataşat militar de uscat, aero şi naval, iar în prezent se adoptă treptat denumirea

de “ataşat al apărării”.

STATUTUL ATAŞATULUI MILITAR

Ataşaţii militari sunt membri ai Forţelor Armate care sunt ataşaţi reprezentanţelor

diplomatice permanente ale statelor acreditante pentru o perioada limitată de timp. Ei se

bucură de statut şi imunitate diplomatică. Conform Dicţionarului Diplomatic, ataşatul

militar reprezintă o ,,funcţie diplomatică indeplinită de cadre ale armatei care

funcţionează pe lângă reprezentanţele diplomatice permanente ale statelor acreditante.

Denumirea desemnează pe ataşaţii militari ai armatei de uscat, ataşaţii militari navali,

ataşaţii militari aero şi pe adjuncţii lor.” Ei sunt subordonaţi şefului de misiune

diplomatică. Ataşatul militar se referă la personalul din toate domeniile forţelor armate şi

răspunde de obicei de toate aspectele relaţiilor bilaterale în domeniul militar sau al

apărării. Unele ţări trimit ataşaţi pentru anumite probleme de securitate, cum ar fi

migraţia sau justiţia şi poliţia.

Amploarea şi structura sistemului de ataşatură militară al fiecărei ţări diferă în

funcţie de priorităţile de securitate ale acesteia şi de resursele de care dispune. Unele ţări

nu trimit ataşat militar, altele trimit o singură persoană, care răspunde de relaţiile militare

în ansamblul lor, alte ţări trimit mai mulţi ataşaţi care reprezintă diferitele structuri ale

forţelor armate, aşa cum se întâmplă în ambasadele SUA, care are cel mai dezvoltat

sistem de ataşatură militară din lume – câteva sute de ataşaţi în 135 de ambasade. Pe de

altă parte, Elveţia are 17 ataşaţi care se ocupă de relaţiile bilaterale cu 72 de ţări.

5

FUNCŢIILE ATAŞATULUI MILITAR

Ataşatul militar îndeplineşte mai multe funcţii. Ataşatul militar apără interesele

militare ale ţării sale, reprezintă autorităţile militare din ţara sa şi asigură legătura cu cele

din ţara gazdă. Constituie un element al politicii de securitate şi al instituţiei militare care

poate funcţiona chiar şi în condiţiile în care relaţiile bilaterale sunt perturbate sau limitate.

Are funcţia de colaborare cu autorităţile militare locale pe baza unor acorduri stabilite pe

cale bilaterală, în vederea efectuării schimbului de informaţii, şi realizarea unor acţiuni

comune. În cazul raporturilor cu partenerii externi, susţine, explică şi promovează politica

de apărarare şi securitate a statului, a intereselor naţionale şi a imaginii ţării în exterior.

Deţine funcţia de reprezentare în cursul unor ceremonii militare ale statului acreditar (ex.:

cu ocazia zilei naţionale) şi de observare a situaţiei militare a statului acreditar cum ar fi

diplomaţia apărării şi cooperarea în probleme de securitate, atât prin schimburi bilaterale,

cât şi prin programe multilaterale, ca Parteneriatul pentru pace al NATO. Este consilier în

probleme militare pe lângă şeful misiunii diplomatice, participă împreună cu acesta la

acţiuni oficiale pregătite în comun în vederea unor aprecieri competente de către şeful

misiunii a situaţiilor care comportă analize politico-militare. În anumite împrejurări

promovează industria de armament a ţării de origine şi poate juca un rol important în

orientarea acţiunilor de răspuns în situaţii de urgenţă şi a eforturilor de ajutorare în situaţii

de criză.

O altă componentă deosebit de importantă este cea de documentare şi informare

pe căile permise de normele de drept internaţional şi de transmitere în ţară a unor rapoarte

detaliate vizând situaţia politico-militară şi de securitate din spaţiul de responsabilitate.

Obiectivul central al acestei activităţi este acela de cunoaştere precisă şi fidelă a

informaţiilor externe necesare pentru asistarea procesului decizional la nivelul conducerii

politico-militare. Se acordă o atenţie de excepţie informaţiilor externe purtătoare de

indicii cu privire la orice tip de pericol la adresa siguranţei naţionale şi a Alianţei NATO,

care ar putea afecta intersele statului şi în vederea evitării surprinderii strategice.

Conform Lexiconului Militar, pentru a putea îndeplini toate aceste funcţii,

“ataşatul militar colaborează cu autorităţile militare locale, menţinând totodată un

contact permanent cu ministerele şi departamentele de resort ale statului acreditar”.

Totalitatea ataşaţilor militari acreditaţi într-un stat alcătuiesc corpul ataşaţilor militari, în

6

fruntea căruia se află decanul corpului ataşaţilor militari. În timp de război, statele aliate

pot să numească ataşaţi militari speciali pe lângă comandamentele lor militare, în scopul

informării reciproce şi al coordonării operaţiilor militare.

SELECTAREA ATAŞAŢILOR MILITARI

Când se crează un post de ataşat, se procedează la recrutare fie prin concurs, fie

prin numire a candidaţilor pe domenii specifice. Rangul militar al candidaţilor variază de

la ţară la ţară, de la locotenent colonel la general maior. De regulă, candidaţii admişi

cunosc limba şi cultura ţării unde sunt trimişi, dar aceasta nu este o condiţie obligatorie

pentru ocuparea postului. Accentul se pune pe competenţa socială, competenţa

profesională şi deschiderea faţă de nou. În Elveţia ataşaţii sunt numiţi de o comisie de

selecţie formată din reprezentanţi a opt departamente guvernamentale diferite. Printre

aceştia se numără un reprezentant al Ministerului de Externe, a cărui opinie are o pondere

însemnată în decizia finală. În alte ţări, cum ar fi Austria, Franţa sau Marea Britanie,

Ministerul de Externe are o influenţă minimă, decizia fiind luată de Ministerul Apărării.

Numirea poate de asemenea depinde de aprobarea ambasadorului din ţara unde urmează a

fi trimis ataşatul militar.

Pe plan local, ataşatul mulitar este subordonat ambasadorului ţării sale şi ocupă

poziţia a doua, a treia sau a patra în ierarhia ambasadei. În ţări precum Austria,

ambasadorul poate da însărcinări directe ataşatului. De obicei însă, ataşaţii militari

primesc ordine de la Ministerul Apărării. Ataşatul raportează în mod regulat oficiului

ataşaţilor militari şi agenţiei de informaţii militare din ţara de origine. Ataşatul poate fi

rechemat în orice moment dacă se apreciază că nu corespunde cerinţelor postului.

De obicei mandatul ataşatului militar are o durată de trei ani. Ca şi în cazul

diplomaţilor civili, această perioadă este considerată optimă pentru a cunoaşte situaţia pe

teren. Perioada poate fi prelungită sau mandatul reînnoit, dar acestea sunt excepţii de la

regulă. Acest post nu este văzut ca o variantă de carieră, ci mai degrabă ca o oportunitate

de excepţie în decursul carierei militare.

Până acum, sistemul ataşaturii militare a fost conceput şi pus în practică de fiecare

ţară în parte. Reunirea ataşaţilor din diferite ţări şi a persoanelor oficiale care îi conduc ar

putea avea rezultate benefice şi, în particular, ar putea constitui un forum în care să se

7

procedeze la schimburi de experienţă şi să se exploreze noi modalităţi de a adapta rolul

ataşatului militar la priorităţile de securitate actuale.

8

BIBLIOGRAFIE

1. Academia Militară, Lexicon Militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980

2. Asociaţia Diplomaţilor Militar în Rezervă şi în Retragere “Alexandru

Ioan Cuza”, Diplomaţia Română a Apărării: un secol şi jumătate sub

zodia Minervei: scurt istoric, Editura Medro, Bucureşti, 2007

3. Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti 1979

4. Feltham R. G., Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei,

traducere de Duma Roxana-Aura şi Ioan Marius, Editura All

5. Maliţa Mircea, Diplomaţia, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1970

6. Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Gâlea Ion, Drept diplomatic şi

consular, Sinteze pentru examen, Editura All Beck, 2002

9