istorie militara

104

Transcript of istorie militara

Page 1: istorie militara
Page 2: istorie militara

SUMAR

ISSN 1220-5710

REVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEREVISTA DE ISTORIEM I L I T A R ~M I L I T A R ~M I L I T A R ~M I L I T A R ~M I L I T A R ~

Publicaţia este editată deMinisterul Apărării Naţionale, prinInstitutul pentru Studii Politicede Apărare şi Istorie Militară,membru al Consorţiului Acade-miilor de Apărare şi Institutelorpentru Studii de Securitate dincadrul Parteneriatului pentruPace, coordonator naţional alProiectului de Istorie Paralelă:NATO – Tratatul de la Varşovia

COLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IECOLEGIUL DE REDAC}IE

• General-maior (r) dr. MIHAILE. IONESCU, directorul Institu-tului pentru Studii Politice deApărare şi Istorie Militară• Academician DINU C.GIURESCU, Academia Română•Dr. JAN HOFFENAAR,Preşedintele Comisiei Olandezede Istorie Militară• Prof. univ. dr. DENNIS DELE-TANT, London University• Colonel (r) dr. PETRE OTU,directorul ştiinţific al Institutuluipentru Studii Politice de Apărareşi Istorie Militară• Prof. univ. dr. MIHAIRETEGAN, UniversitateaBucureşti• IULIAN FOTA, consilierprezidenţial• Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc.şt., Institutul pentru StudiiPolitice de Apărare şi IstorieMilitară• Prof. univ. dr. ALESANDRUDUŢU, Universitatea „SpiruHaret”• Prof. univ. dr. MARIA GEOR-GESCU, Universitatea Piteşti• Comandor (r) GHEORGHEVARTIC

• Lumea medievală–Un caz de hiclenie în vremea lui Vlad Călugărul voievod (1487, 1482-1495)

– RADU OPREA ............................................................................................ 1

• Lumea modernă– Politica lui Oliver Cromwell faţă de Europa. Teologie şi geopolitică

– SILVIU PETRE ........................................................................................ 8

• Istoria Războiului Rece– 1968. Invazia din Cehoslovacia. Percepţii româneşti şi străine

– CERASELA MOLDOVEANU...................................................................... 16

• Istorie recentă– După Războiul Rece: alegerea timpurie a politicii de securitate.Cazul României – General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU ....................... 24

• Istoria construcţiei europene-- Trăsăturile procesului decizional al Uniunii Europene în domeniulgestionării crizelor – DRAGOŞ ILINCA ........................................................... 30

• Militari români în misiuni internaţionale– Conflict şi post-conflict în R.D. Congo. Prezenţa militară românească(2000-2010) – Locotenent-colonel dr. VALERICĂ CRUCERU ......................... 38– Prima misiune de recunoaştere în Angola a Armatei Române

– Colonel (r) CONSTANTIN MOISA ............................................................ 47

• Din istoria serviciilor secrete– Serviciul Român de Informaţii, serviciu de intelligence competitiv înapărarea intereselor de securitate ale României – Dr. TIBERIU TĂNASE ...... 59

• Memorialistică militarăModernizarea avionului MiG-21. Amintirile unui inginer de aviaţie– Prof. ing. dr. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel ...................................... 63

•Medalistică militară– Statul Major General – 150 de ani. Două evenimente numismatice inedite

– General de brigadă ION CERĂCEANU ..................................................... 69

• Viaţa ştiinţifică– „Când nu se hotărâse soarta războiului”

– General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU ............................................. 73– Întâlnire cu o delegaţie de istorici militari din Federaţia Rusă

– SERGIU IOSIPESCU .................................................................................. 77

• Aniversare– 25 de ani de la apariţia „Revistei de Istorie Militară”

– Comandor (r) GHEORGHE VARTIC .......................................................... 80

• Mărturii documentare – MIRCEA FLORIN PRISTAVU ........................... 98

• Revista a fost inclusă în baza de date a Consiliului Naţional al CercetăriiŞtiinţifice în Învăţământul Superior, fiind evaluată la categoria „B”.• Abonamentele se fac prin unităţile militare, pentru cititorii din armată(6 lei x 6 = 36 lei/an), precum şi prin oficiile poştale şi factorii poştali7,5 lei x 6 = 45 lei/an). Sumele se depun în contul nr.RO46TREZ7015005XXX000147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1, Bucureştipentru U.M.02526 Bucureşti, cod fiscal: 4221098.• Poziţia revistei în lista-catalog a publicaţiilor este la numărul 5017

ISSN 1220-5710

Page 3: istorie militara

1 Revista de istorie militară

Lumea medieval`Lumea medieval`Lumea medieval`Lumea medieval`Lumea medieval`

UN CAZ DE HICLENIE ÎN VREMEA LUI VLAD CĂLUGĂRUL VOIEVOD

(1481, 1482–1495)

A b s t r a c t

If we are taking into consideration, on the one hand, the territorial proximity where were situatedthe dwellings ruled by the boyars involved in the act of felony discussed in this work – the villagesGoleşti and Topoloveni respectively, situated in the south-eastern part of Muscel county, near Bădeşti,in the southern area of Dâmboviţa county and not so far from Bucşani in the north-western part ofVlaşca county (today Giurgiu) -, and on the other side, if we consider also other chronologic landmarks,we could conclude that the political movement arranged by the former Minister of Interior Vlad ofBădeşti (great boyar of Basarab the Young Ţepeluş), that came with the army over the mountain,from Transylvania, but having also allies among the Muntenian small boyars (among them being theboyars from Bucşani, Goleşti and Topoloveni), the movement that had as object to do away VladCălugărul, it shall have happened, probably, after July 13, 1482 – the date when disappears from thePrincely Council the sword bearer Cega, forerunner of Bucşani – and until 1487, the year when somehistorians consider that the rule of Vlad Călugărul gained a great stability, by gathering in the Councilof high of high officials the strong Craioveşti boyars: Barbu, Pârvu and Danciu.

Keywords: Walachia, Vlad the Monk, Vlad of Bădeşti,Muscel county, Dâmboviţa county

Despre Vlad Călugărul s-a spus, pe bunădreptate, că este domnul din veacul al XV-lea întimpul căruia s-au consemnat documentar cele maimulte confiscări de sate şi moşii pentru hiclenie1.Din lipsă de izvoare, despre unele din aceste faptenu putem face precizări asupra timpului şiîmprejurărilor în care s-au petrecut. Despre alteleînsă, anumite elemente prezente în textul docu-mentelor – ce ţin mai ales de identificareapersonajelor implicate, de relaţiile existente întreele, ca şi de situarea lor în contextul unorevenimente sau în locurile unde îşi aveau vechilestăpâniri – ne pot conduce la stabilirea unorconexiuni cu alte fapte şi împrejurări ce pot aveamăcar valoare de ipoteze.

Amintirea acestor lupte pentru putere, petrecu-te odinioară, îşi află adesea ecoul în cuprinsul unoracte mai târzii, cu efect reparatoriu, emise de domnîn favoarea uneia sau alteia din grupările boiereştiimplicate, în funcţie de influenţa şi apropiereaacestora de centrele de putere. De pildă, printr-unhrisov dat de voievodul Radu de la Afumaţi, la 18mai 15262, li se întăreşte unor boieri din Bucşani(veche aşezare din fostul judeţ Vlaşca, azi în judeţulGiurgiu), satul lor de baştină, Mogoşeştii, situatprobabil pe cursul inferior al râului Argeşel dinMuscel, sat ce fusese cotropit de boierul Staicologofăt în zilele domnului Vlad Călugărul, bunicullui Radu de la Afumaţi.

RADU OPREADirecţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Argeş

Page 4: istorie militara

2 Revista de istorie militară

În textul documentului se precizează că Staicologofăt luase satul Mogoşeştii, „cu puterea şi cusila”3, de la înaintaşii boierilor din Bucşani, cărorale dăduse în schimb a treia parte din Ruşii de laVedea, după care donase satul cotropit mănăstirilorCotmeana şi Tutana. Dar boierii nedreptăţiţi nurenunţă la ocina lor strămoşească şi ridică pâră înfaţa lui Vlad cel Tânăr voievod (1510–1512),cerându-şi satul de baştină înapoi şi obţinându-l,după ce probaseră cu martori vechiul lor drept destăpânire în faţa domnului.

Însă nici călugării din cele două mănăstiri nuse lasă cu una cu două şi revendică moşia în cauzăde la piosul voievod Neagoe Basarab (1512-1521),în timpul căruia boierii din Bucşani pierd atât ocinade moştenire (satul Mogoşeştii), cât şi cea de-a treiaparte din Ruşi – ce aparţinuse lui Staico logofăt –parte cotropită acum de jupaniţa Hrusana, „pentrucă era tare şi puternică”4.

Epilogul acestor succesive cotropiri şi proceseîl constituie rezoluţia dată de Radu de la Afumaţi înpricina judecată cu părţile amintite, încheiere încare voievodul adoptă hotărârea emisă cu ani înurmă de unchiul său, Vlad cel Tânăr (Vlăduţ),restituind adică boierilor cotropiţi de Staico logofăt– între care se afla şi Dragomir, cumnatul său –satul Mogoşeştii, „pentru că le este lor veche şidreaptă ocină şi dedină”5, călugării urmând să-şirecupereze vechea stăpânire a lui Staico, adică ceade-a treia parte din Ruşii de la Vedea.

Din cele înfăţişate până acum în textul docu-mentului citat, act ce rezumă de fapt evenimentepetrecute de-a lungul a peste 40 de ani, ar rezultacă ocina din hotarul Ruşilor ar fi fost o stăpânirestrămoşească a marelui dregător Staico logofăt,concluzie ce nu pare a fi confirmată de analizacelorlalte izvoare, aşa cum vom vedea.

Dar pentru a face mai explicit textul, destul deîncâlcit, al hrisovului din 18 mai 1526, trebuie săfacem câteva precizări în legătură cu identitateapersonajelor amintite nominal, precum şi relaţiilede rudenie şi de putere existente între acestea.Pentru început, ar fi de menţionat că acela carecotropeşte satul Mogoşeştii de la boierii din Bucşaninu era altul decât ginerele lui Vlad Călugărulvoievod şi întâiul său sfetnic, cunoscut sub numelede Staico din Bucov, zis din Ruşi, din Măgureni şidin Băjeşti, soţul domniţei Caplea, mare logofăt înperioada 27 ianuarie 1483 – 26 martie 15056. El îşi

îngăduise acest gest de putere în dauna boieriloramintiţi, probabil ca o măsură de compensarepentru un anterior prejudiciu adus de aceştiasocrului său, voievodul, prejudiciu ce ar fi însemnatimplicarea lor în evenimente politice foarte grave,menite a afecta stabilitatea puterii centrale în stat.

Jupaniţa Hrusana, personajul despre caredocumentul menţionează că „a luat partea din Ruşia lui Staico logofăt”, în vremea lui Neagoe Basarab,era de fapt fiica marelui pârcălab al cetăţii Poienari,Gherghina din Nucet (Dâmboviţa) – cumnat al luiVlad Călugărul voievod, ctitorul mănăstirii cuacelaşi nume (Nucet), unchiul domnului Radu celMare –, jupâneasă intrată, prin căsătorie, înputernicul neam al boierilor Craioveşti şi poreclităGogoşoaia, după soţul său Danciu–GogoaşeCraiovescu mare vornic7. Ea luase „în silă” ocinadin Ruşi, profitând de poziţia sa socială de atunci,adică de dubla calitate de fiică a lui Gherghina marepârcălab, cel ce primise ca danie şi după aceea şicumpărase cele mai multe sate confiscate de domndin averea boierilor vicleni, dar şi în calitatea sa demătuşă, prin alianţă, a voievodului Neagoe Basarab,domnul aflat în scaun la acea vreme.

În privinţa boierilor din Bucşani, beneficiariihrisovului de întărire emis de Radu de la Afumaţi,ei reprezentau neamul din care descindea doamnaVoica, soţia voievodului, sora acelui Dragomir, fiullui Vlaicul al lui Albul de la sfârşitul secolului al XV-lea(vezi spiţa din Anexa 2).

Revenind însă la soluţionarea problemeianterioare, referitoare la existenţa unei moşii debaştină a lui Staico logofăt în hotarul Ruşilor deVede, răspunsul la această întrebare este cuprinsîn hrisovul din <10-20> iulie 1536, prin care RaduPaisie întăreşte unor urmaşi ai boierilor din Şuici şiCepari, de pe valea Topologului argeşean, satulCăzăneştii de la Ocna, aflat în vechea podgorie delângă Râmnicu Vâlcea.

Satul în cauză fusese cumpărat de Albul vistierde la Staico mare logofăt – în vremea lui VladCălugărul voievod – în urma unei duble tranzacţiice se efectuase între boierii menţionaţi. Adică, pede o parte, Albu îi dăduse în schimb lui Staico atreia parte din Ruşi – ocină ce iniţial „a fost a luiVlad vornicul”, aşa cum precizează actul citat – şipe care, deşi o dobândise cu dreaptă slujbă de ladomn, o mai şi cumpărase de la acesta din urmă cu5 000 de aspri, iar pe de altă parte, în schimbul

Page 5: istorie militara

3 Revista de istorie militară

Page 6: istorie militara

4 Revista de istorie militară

Page 7: istorie militara

5 Revista de istorie militară

• 23 august 1944,• 23 august 1944,• 23 august 1944,• 23 august 1944,• 23 august 1944,a disputed eventa disputed eventa disputed eventa disputed eventa disputed event

satului primit de la Staico logofătul, Albu îi maiplăteşte acestuia încă 8 000 de aspri, preţ cereprezenta, probabil, diferenţa de valoare dintresatele schimbate între cei doi boieri8.

Din nou ne aflăm în faţa unui act al cărui textare nevoie de precizări şi lămuriri suplimentarepentru a-i desluşi adevăratul înţeles. Să purcedemprin a afla, mai întâi, cine sunt personajele amintitenominal în documentul menţionat.

Jupan Albu vistier era muscelean de origine,probabil dintr-o localitate situată pe valea RâuluiDoamnei, unde tatăl – boier de viţă veche –, jupanMogoş, stăpânea împreună cu fratele său, vistierulCârjeu, satul Corbii de Piatră, ocina de la Miceşticu vaduri de moară şi satul Malureni (Mălureani)9,aşezare azi dispărută ca denumire şi localizată înhotarul de acum al oraşului Mioveni. După cum nerelevă hrisovul emis de Radu Paisie, se pare căîncă din anii tinereţii, Albu vistier îmbrăţişase cauzavoievodului Vlad Călugărul, chiar în momentele decumpănă de la începutul domniei acestuia, cândpretendentul Vlad vornicul, fostul dregător al luiBasarab cel Tânăr Ţepeluş10, s-a ridicat domn pestecapul lui Vlad Călugărul, dar, în scurt timp, esteprins de acesta şi decapitat. Cu averile nefericituluipretendent a miluit mai apoi voievodul învingătorpe mai mulţi boieri credincioşi, printre care şi peAlbu ce primeşte drept răsplată pentru dreapta saslujbă „a treia parte din Ruşi”, ocină pe care dupăce o şi cumpără de la domn, cu 5 000 de aspri, oschimbă cu ginerele acestuia, Staico mare logofătdin Bucov, pentru mult mai costisitorul satCăzăneştii de lângă Ocnele Mari, sat ce va intra înaverea zestrală a unicei sale fiice, Marga (căsătorităcu Dragomir din Şuici mare sluger), după ce maiplătise ginerelui domnesc alţi 8 000 de aspri în plus 11.

Prin urmare, cuprinsul documentului de maisus ne dezvăluie, abia acum, numele adevăratuluistăpân al ocinei din hotarul Ruşilor de Vede, peVlad marele vornic al lui Basarab cel Tânăr Ţepeluş,supranumit şi Vlad din Bădeşti (sat dispărut cadenumire şi aflat azi în hotarul localităţii Serdanu,comuna Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa). Acesta sefăcuse vinovat, se pare, de înaltă trădare (hiclenie),adică îndrăznise – probabil în virtutea aflăriivreunei posibile înrudiri cu dinastia domnească12 –să se ridice cu oaste asupra capului lui VladCălugărul, voievodul aflat în scaun şi duşmanuldeclarat al lui Basarab cel Tânăr Ţepeluş, stăpânulsău de odinioară.

Într-un hrisov emis de Radu cel Mare şi păstratîntr-o traducere făcută pe la 1692, probabil de AntimIvireanul13, într-o frumoasă limbă română, cu parfumde epocă, prin care se întăresc Mănăstirii Nucetmai multe sate, între care şi Bădeştii, dramaticulepisod tocmai amintit va fi descris astfel: „iar Vladuldvornicul el au perit cu cumplită muncă de cătrerăposatul părintele domniei mele, Vladul voevodCălugărul, pentru că s-au rădicat domnu preste capullui. Iar după aceea au căzut Vladul dvornicul suptmâna părintelui domnii mele şi i-au tăiat capul şi aurămas bucatele lui domneşti şi au cumpărat boiarinuldomnii mele pan Gherghina pârcălabul acest ce maisus zice sat de la răposatul părintele domnii meleVladul voevod pre bani gata” 14.

Abia acum, în urma corelării informaţiilorparţiale conţinute în cele câteva acte discutate, s-arputea reconstitui întreaga desfăşurare a evenimen-telor petrecute în viaţa internă a Ţării Româneşti,spre sfârşitul secolului al XV-lea: Vlad Călugărulvoievod, abia instalat în scaunul domnesc, esteatacat cu oaste de Vlad din Bădeşti – fostul marevornic al adversarului său, Basarab cel TânărŢepeluş – dar uzurpatorul este învins în luptă, ulte-rior prins şi decapitat. Domnul învingător confiscăîntreaga avere a boierilor hicleni, printre care seafla şi a treia parte din moşia Ruşilor de Vede –fostă ocină de baştină a lui Vlad vornic –, pe care odonează lui Albul vistier, unul dintre boierii săi fideli.După ce acesta face pe moşia primită ca danienişte mori, va căuta să scape cât mai repede demila domnească, atât pentru că ştia foarte bine căaceasta provenea dintr-o confiscare pentru hiclenie– iar mai devreme sau mai târziu urmaşii celuipăgubit o vor revendica oricum – , cât şi pentru căar fi fost interesat să obţină în schimb o stăpâniresituată mai aproape de domeniul său din zona Argeş– Vâlcea, moşie ce urma să fie transmisă urmaşilorunicei sale fiice, Marga, măritată cu un mare boierdin Şuici.

Albu vistier reuşeşte să facă schimbul dorit,oferindu-i marelui dregător Staico logofătul,ginerele domnesc, ocina din Ruşii de Vede primităca danie pentru credincioasă slujbă, plătindu-iacestuia şi 8 000 de aspri în plus pentru stăpânireadin satul Căzăneştii de lângă Ocnele Mari, ocinămult mai valoroasă pentru că se afla situată învechea podgorie a Râmnicului.

La rândul său, Staico logofătul ar fi vrut să scapeşi el – onorabil, dacă s-ar fi putut – de moşia de la

Page 8: istorie militara

6 Revista de istorie militară

Ruşi, din aceleaşi motive ca şi fostul său partenerde tranzacţie –, ceea ce-l determină să facă danieocina în cauză mănăstirilor Cotmeana şi Tutana.Dar în vremea lui Neagoe Basarab, sfintele lăcaşuripierd moşia de la Ruşi în favoarea HrusaneiGogoşoaia, mătuşa prin alianţă a domnului, carese prevalase probabil de dreptul de preemţiune pecare-l deţinea de la tatăl său, Gherghina marepârcălab, cumnatul lui Vlad Călugărul.

În 1526, Radu de la Afumaţi reia procesul pentruocinele confiscate în vremea lui Vlad Călugărul şi,dorind să facă dreptate boierilor din Bucşani – dinneamul cărora povenea şi soţia sa, doamna Voica15

– le înapoiază acestora satul aflat în litigiu, iarpentru a treia parte din Ruşi, fosta stăpânire a luiStaico logofăt, dă slobozire călugărilor să se judecepentru a-şi recâştiga stăpânirea.

Tot în cuprinsul hrisovului din 1502, Radu celMare mai aminteşte şi de o altă hiclenie petrecutăîn vremea tatălui său, faptă ce pare a avea o anumelegătură – de timp şi de loc – cu trădarea pusă lacale de marele vornic Vlad din Bădeşti, deşi uniiistorici nu au fost de acord cu o asemenea ipoteză16.Este vorba, mai precis, de întărirea stăpâniriipentru o jumătate din satul Topoloveni, ce urma sărevină Mănăstirii Nucet ca danie din parteajupanului Gherghina pârcălabul, unchiul voievo-dului Radu cel Mare şi cumnatul lui Vlad Călugărul.Această jumătate de sat fusese a lui Milea, fiulboierului Voico al Tatului. Ca şi tatăl său, jupan Mileavicleneşte, fugind peste munţi „de au rădicat altdomnu preste capul părintelui domnii mele”. Prinsde Vlad Călugărul, Milea urma să fie închis în ceta-tea Poienarilor, al cărui pârcălab era Gherghina.Dar Voico al Tatului, tată al hicleanului Milea, „aumersu înaintea dregătoriului domnii mele jupânuluiGherghinei pârcălabul de au dat şi au închinat ci emai sus-zis satul jumătate den Topoloveni, ca să-iscoaţă capul fiiu său Milii de la cumplita moarte şii-au scos capul lui”, după ce a achitat 15 000 deaspri lui Gherghina pârcălabul, atât cât preţuiserăocina boierii chemaţi de acesta, închinând apoijumătatea de sat astfel cumpărată MănăstiriiNucet, ctitoria sa17.

Observăm că, spre deosebire de cazurileîndeobşte cunoscute, de această dată moşia a fostcumpărată de boierul favorit, direct de la viclean,fără să mai fi trecut prin mâna domnului. Ceea ce

nu spune însă documentul este că Voico al Tatuluiera cumnat cu Gherghina, a cărui soţie, jupaniţaNeaga, stăpânea cealaltă jumătate din Topoloveni.Iată, aşadar, o hiclenie ce se ivise în cercul defamilie al domnului, fiindcă Gherghina era – aşacum am arătat – cumnatul acestuia18. Curios, darcam la fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul boierilordin Bucşani, sau cel puţin aşa se înţelege din primaparte a actului emis de Radu de la Afumaţi, în 1526,din care aflăm: „Căci a luat Staico logofăt cuputerea şi cu sila de la Cega, tatăl lui Vlaicul şi de laVlaicul, tatăl lui Dragomir”19. Şi, dacă ne vomîntoarce puţin în timp, vom afla că numitul boierCega, cel cotropit atunci de ginerele domnescStaico logofăt, a fost mare spătar în timpul lui VladCălugărul voievod şi este menţionat documentar osingură dată, în sfatul marilor dregători din 13 iulie148220, după care dispare definitiv, ceea ce nu poatedecât să ne mire având în vedere stabilitatea decare s-a bucurat componenţa acestui sfat în vremeaamintitului voievod.

În acelaşi caz de uzurpare a puterii domneştipare a fi fost implicat şi boierul Cândea, fratele luiBaldovin pârcălab – începătorul neamului Goleştilor– căruia Vlad Călugărul îi confiscă jumătate dinsatele de moştenire (Goleştii şi Mărăcinenii),hicleanul scăpând de urgia domnească prin refugiulpeste Dunăre. Turcii îl prind însă pe Cândea,probabil la îndemnul voievodului muntean, şi-laruncă în închisoare. Dar pentru a-şi salva frateledin temniţă, Baldovin pârcălabul plăteşte cu banigrei eliberarea acestuia, îl aduce pe fostul complotistîn faţa domnului şi a fiului său asociat, voievodulRadu cel Mare, care la rugămintea boierului lorfidel îl iartă pe Cândea, cu condiţia ca acesta să-şiînchine partea din averea de moştenire – ce secădea a fi domnească în urma actului de trădare –fratelui său, Baldovin, jumătate din satele Goleştişi Mărăcineni, ocină ce va fi şi cumpărată destrămoşul Goleştilor de la fostul hiclean21.

Luând în considerare, pe de o parte, proximi-tatea teritorială în care se aflau situate stăpânirileboierilor implicaţi în actele de hiclenie anteriordiscutate – respectiv satele Goleşti şi Topoloveni,aşezate în partea de sud-est a judeţului Muscel, înapropierea Bădeştilor din zona sudică a judeţuluiDâmboviţa şi nu prea departe de Bucşanii din nord-vestul vechiului judeţ Vlaşca (azi Giurgiu) –, iar pe

Page 9: istorie militara

7 Revista de istorie militară

de altă parte, dacă avem în vedere şi anumite reperecronologice, am putea ajunge la concluzia cămişcarea politică pusă la cale de fostul mare vornicVlad din Bădeşti, ce venea cu oaste de peste munte,din Transilvania, dar având şi aliaţi din rândul mariiboierimi muntene (printre care se numărau boieriidin Bucşani şi cei din Goleşti şi Topoloveni), mişcarece avea drept scop uzurparea puterii domneşti a luiVlad Călugărul, această acţiune de hiclenire adică,s-ar fi petrecut, probabil, după 13 iulie 1482 – datacând dispare din sfatul domnesc spătarul Cega,ascendentul Bucşanilor – şi până în 1487, anul încare unii istorici22 cred că domnia lui Vlad Călugărula căpătat o mai mare stabilitate, prin reunirea însfatul marilor dregători a puternicilor boieriCraioveşti: Barbu, Pârvu şi Danciu, deşi voievodulîn scaun făcuse evidente eforturi de apropiere deaceştia, încă de la începutul domniei sale, eforturiconcretizate prin căsătoria nepoatei sale – prinalianţă – Hrusana, cu Danciu-Gogoaşe Craiovescu,aflat în componenţa sfatului voievodal de la primeledocumente emise de domn.

1 Ion Donat, Domeniul domnesc în ŢaraRomânească (sec XIV-XVI),Bucureşti, 1996, p. 32.

2 Documenta Romaniae Historica, B. ŢaraRomânească (se va nota în continuare DRH), vol. III,Bucureşti, 1975, doc. 11, p. 16-18.

3 Ibidem, p. 16.4 Ibidem.5 Ibidem, p. 17.6 George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara

Românească I (1389-1495), Bucureşti, 1943, p. 251 şi320; Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregătoridin Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV- XVII),Bucureşti, 1971, p. 24.

7 Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentateale familiilor boiereşti, vol. I, Bucureşti, 1913, p.259-262; Nicolae Stoicescu, op. cit, p. 21 (vezi spiţadin Anexa 1).

8 DRH, IV, doc. 24, p. 33.9 DRH, I, doc. 113/1456, apr. 15, p. 197.10 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 27.11 DRH, IV, p. 33.12 N. Iorga, Istoria Românilor, vol. IV: Cavalerii,

volum îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu,Bucureşti, 1996, p. 164. Marele istoric sugerează căVlad vornicul ar fi pretins că descindea din Vlad Ţepeş,cf. ibidem, n. 53.

13 St. Nicolaescu, Documente slavo-române cuprivire la relaţiile Tării Româneşti şi Moldovei cuArdealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 9.

14 Ibidem, II, doc. 9/ <1501 sept. 1 – dec. 15>, p.24. Evenimentul este menţionat şi în două acte maitârzii, date în urma unor procese pentru satul Bădeşti,între Mănăstirea Nucet şi urmaşii, prin femei, ai luiVlad vornic, cf. DRH, VIII, doc. 158/1578 sept. 14, p.243-244; ibidem, doc. 160/1578 sept, 16, p. 248.

15 Vezi spiţa neamului boierilor din Bucşani înAnexa 3.

16 Alex. Lapedatu, Vlad-Vodă Călugărul (1482-1496) – monografie istorică, Bucureşti, 1903, p. 60;Ion Donat, op.cit., p. 33.

17 DRH, II, p. 23.18 Ion Donat, op. cit.19 DRH, II, p. 16.20 Ibidem, I, doc. 181, p. 294.21 Evenimentele sunt redate, mai mult sau mai

puţin coerent, în textele actelor emise de voievozii:Radu de la Afumaţi, în 1528, sept. 2 (DRH, III, doc.61, p. 104-105) şi Pătraşcu cel Bun, la 8 aprilie 1557(ibidem, V, doc. 84, p. 91-92). Vezi şi Ion Donat,op.cit., p. 33-34.

22 Alex. Lapedatu, op. cit., p. 59.

Page 10: istorie militara

8 Revista de istorie militară

Lumea modernă

Ne-am cultivat şi întreţinut părerea conformcăreia Pacea westphalică a eliminat religia dinlupta politică1. Prizonieri, poate, lecturilor dinHenry Kissinger, ne-am obişnuit cu ideea căRăzboiul de 30 de Ani coincide cu maturizarea unuisistem de state europene prinse în balanţa deputere, calculându-şi mişcările în funcţie doar deconsiderente raţionale, laice2. Fără a face exegeză,apelul la evidenţă ne arată că religia nu a dispărutniciodată cu adevărat din politică3.

POLITICA LUI OLIVER CROMWELLFAŢĂ DE EUROPA

TEOLOGIE ŞI GEOPOLITICĂ

SILVIU PETRE*

A b s t r a c t

Bouncing between a marginal benign role and an important but rather controversial one,Oliver Cromwell marks a key episode in Great Britain’s rise to the pinnacle of world hegemonduring the XVII-XVIII centuries. A hole orthodox literature in the International relations used toconsider he Westphalia Treaty as the end of the religious wars and simultaneously  the dawn ofthe modern international system based in large part on rationality of the balance of power. Againstthis opinion, the history of Oliver Cromwell as well as that of the English Revolution reveals anintricate mixture of both religious and non-religious/materialistic criteria in shaping the grandstrategy towards Europe.

In the XVI century Protestantism created an ideological fracture in the confessional homoge-neity of Western Europe, the European geostrategical landscape becoming what Raymond Aronused to call heterogenous system. The English Civil War and Revolution created a second impor-tant fracture, fully matured by the French Revolution: the one between republic and monarchy,based on antagonical features- meritocracy versus heredity. Thus, the Cromwellian diplomacyinherited a rivalry with both Catholic conservative Spain and Austria not only menacing theEnglish republic, but also blocking its need for East-European resources, such as timber and pigiron. In order to counter respond Cromwell would build a Protestant alliance based on Rimlandstates such as various Italian communities, the Netherlands and Transylvania.

Keywords: Oliver Cromwell, international system,balance of power, England, Spain, France, Austria

Eseul se va focaliza pe politică europeană a luiOliver Cromwell ca exemplu de caz, în care balanţade putere, raţiunile geopolitice s-au împletit cuconsiderente religioase. Nu îmi propun să descriurevoluţia engleză sau viaţa Lordului Protector, cidoar poziţionarea Angliei sub conducerea sa înmicrosistemul de relaţii european al acelor timpuri.

Prima parte cuprinde descrierea situaţieiinternaţionale în care se afla Anglia acelor timpuri.A doua parte relatează cauzele revoluţiei engleze

* Masterand la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

Page 11: istorie militara

9 Revista de istorie militară

care au favorizat ascensiunea lui Cromwell, doarîn măsura în care au legătură cu politica sa externă.A treia parte va conţine diplomaţia cromwellianăpropriu-zisă. Ultima parte va oferi concluzia şi vaîncerca să arate relevanţa pentru problemelerelaţiilor internaţionale actuale.

I. Echilibrul/dezechilibrul european

Sistemul internaţional european de după Paceawestpahalică arată cât de inadecvat este modelulbilelor de biliard (billiard ball model)4, care nicimăcar nu aproximează complexitatea ierarhiilor,alianţelor sau fluxurilor umane, comerciale şiculturale ce traversează societăţile europene.Peisajul relaţiilor de interdependenţă poate fidescris alegând două abordări: un sociologică (teoriasistemului mondial) şi alta mai degrabă politică, desus în jos (balanţa de putere).

a. Teoria sistemului mondial a lui Braudel-Wallerstein se interesează de modul în caredezvoltarea capitalismului şi a relaţiilor economicestructurează societatea şi politicul. Braudel intro-duce noţiunea de economie-lume, care descrie unanumit model economic ce cuprinde mai multestate şi societăţi, şi care se autoreglează. În mersulmodernităţii, sistemul-lume occidental (având casuprastructură diferite state, imperii etc.) s-a extinspână în secolul XX la scară planetară. O economie-lume prezintă un centru (unul sau mai bine zis,unul sau mai mulţi centri politici, care pot formaun ansamblu) şi o periferie caracterizată destagnare, sărăcie pe care centrul o domină, întreele situându-se spaţiul intermediar al semi-periferiei5. Creşterea economiei-lume europene s-arealizat prin extinderea treptată a centrului şiîmpingerea tot mai departe a periferiilor. Îninteriorul centrului nu avem un singur hegemon,în ciuda repetatelor încercări de a impune unimperiu european, ci o balanţă de putere mereureaşezată şi renegociată. Franţa, Anglia (ulteriorMarea Britanie), Olanda, Spania îşi disputăsuccesiv predominanţa, spaţiul german, Austria,Suedia şi Baltica sau stătuleţele italiene având unrol periferic, cel puţin până în secolul XIX, cândrealizarea statalităţii italiene şi germane va tulburaechilibrul de până atunci.

În privinţa perioadei 1600-1750, Wallerstein esterezervat în a o considera un moment de declin sau

unul de progres din cauza lipsei datelor, careîngreunează creionarea unui tablou coerent6.Descoperirea Americilor aduce în Europa un sur-plus de aur şi argint. Este perioada de maxim aSpaniei. Pe plan intern se înregistrează o creşterea statului şi o expansiune a posesiunilor mariinobilimi7. Dacă în Occident coloniile extra-euro-pene şi progresul tehnologic rezolvă în timp situaţia,în răsăritul european, neo-iobăgia şi lipsa uneiburghezii viguroase, care să anime viaţa rurală,contribuie la stagnarea zonei de periferie8.

b. Dacă ne uităm de sus în jos la balanţa deputere, trebuie remarcat că sistemul, sau mai binespus sub-sistemul occidental, are un caracterheterogen, pentru a împrumuta un termen de-allui Raymond Aron. Apariţia şi adoptarea protestan-tismului conduc la o fracturare valorică (ideologicăi-am spune astăzi)9. Alianţele dintre state, precumşi aranjamentele de putere intra-statale, suntmarcate în bună măsură de rivalitatea dintreprotestantism şi catolicism, şi în cele din urmă deîncercarea de a acomoda cele două seturi de valori.Războiul de 30 de Ani (1618-1648) este o unitate deanaliză îngustă pentru a descrie conflictul caredezechilibrează Europa. L-am putea descrie dreptrezultatul ambiţiei nemărginite a Habsburgilor ul-tra-catolici, care provoacă o coaliţie contra-balan-santă împotriva lor. Dar orice afirmaţie am emitedespre Războiul de 30 de Ani, trebuie să ţinem contde faptul că domestic şi internaţional sunt foartegreu de delimitat în concertul european. Ceea cenumim, privind din secolul XX-XXI, drept state,sunt conglomerate eterogene, peste care instituţiacentrală încearcă să-şi impună autoritatea10. În locde state, poate ar trebuie să vorbim, mai bine, deun soi de asociaţii de protecţie, aflate în diferiteraporturi şi care îşi dispută diferite raporturi deputere. Imperiul Romano-German, spre exemplu,este un uriaş cu picioarele de lut, în care voinţaîmpăratului Habsburg este limitată de cei şapteprinţi electori. Influenţa Bisericii Catolice şirelaţiile dinastice nu vin decât să complice şi maimult un tablou deja greu de citit. ÎnfrângereaHasburgilor şi replierea lor spre ramura austriacă,alături de apariţia unei Federaţii a Rinului, prin careFranţa înţelegea să se implice în afacerile prinţilorgermani, par să semene cu situaţia post-RăzboiRece. Rusia, moştenitoare a vechii UniuniSovietice, se împotriveşte încercărilor NATO şi

Page 12: istorie militara

10 Revista de istorie militară

Uniunii Europene de a se extinde spre Est (prininstrumente precum Parteneriatul Estic, de pildă).

Spania, deşi încă un rival de temut, este unuriaş obosit. După revolta Portugaliei se vede prinsăîn propriul său teren (1640-1688). Despărţirea celordouă ramuri ale dinastiei de Habsburg priveazăimperiul acestora de o conducere unitară11. Decli-nul demografic anunţă apusul deplâns de poeţi şidecolonizarea din America Latină în secolul XIX12.

Franţa, la rândul ei, este un stat mare şi etero-gen, în care regalitatea se luptă să obţină controlul,prin intermediul unei birocraţii tot mai extinse13.Înainte de criza din Germania, ea însăşi cunoaştepropriul război intern de aproximativ treizeci deani (1564-1589) între hughenoţi şi catolici.

Pacea westphalică nu va încheia conflictele.Va consacra în schimb rolul Franţei ca hegemoncontinental până la 1815. Rol care va trebui săînvingă obstacole precum Spania şi, ulterior, Olandaîn vecinătatea ei şi Anglia pe mări.

II. Revoluţia engleză. Locul Angliei în sistemul internaţional

Teza marxistă pare să ofere un tablou accesibilcauzelor Războiului Civil Englez din 1642-1649.Vechi contra nou, libertatea contra tiranie,monarhie absolutistă contra republică şi drepturicivile. Însă tabloul este mai alambicat de atât. Deşienumerările de mai sus prezintă doza lor depertinenţă, delimitarea taberelor şi a focarelor deconflict nu este atât de evidentă.

Între 1550-1650, Anglia devine cea mai mareputere industrială a Europei (deci o contradicţieîntre Braudel şi Wallerstein). Populaţia ei creşte cu60% în această perioadă.

Anul 1642 este considerat anul maximei creşterieconomice şi a fost urmat de o perioadă de stagnareeconomică şi demografică, fără ca aspectul sădetroneze Anglia de la primatul european14. În cursapentru achiziţia de colonii, Anglia este o nou-venită,mult mai puţin experimentată decât Olanda şi Spania.Lipsa unor teritorii bogate îi determină pe corsariienglezi să se adapteze ca piraţi. În ceea ce priveşteproducţia internă, industria engleză epuizeazălemnul şi cărbunele, determinând-o să se orientezespre Nordul Europei şi Baltica. Deşi politica nu poatefi redusă la raţiuni economice, acestea orientează,cel puţin parţial, diplomaţia Londrei. Comparativ cuFranţa, care are un teritoriu mai mare şi mai bogatîn resurse, Anglia se vede nevoită să ducă o politică

mai proactivă spre zonele septentrionale pentru ale putea obţine15.

André Maurois arată că disparităţile econo-mico-sociale din Anglia şi dintre membri Parla-mentului (Camera Comunelor şi cea a Lorzilor) eraumai mici decât pe continent. Adevărata miză a lupteia fost una, mai degrabă instituţională, animată dediferiţii protagonişti. Dacă regii Tudori au condusdespotic, dar simulând consensul şi legitimându-seprin succese externe, Stuarţii au fost mult maidespotici şi mai ales mai stângaci. Ei nu au înţelesrolul respectării Parlamentului englez, obişnuiţi fiindcu stilul autoritar din Scoţia16. Decapitarea lui CarolI (ianuarie 1649) este rezultatul unui proces careîncepe pe vremea tatălui său şi care opune tot maimult monarhia Parlamentului.

Wallerstein, deşi arată că mitul mai mariimobilităţi sociale engleze nu se verifică, împărtăşeş-te cu Maurois părerea că, taberele opuse în RăzboiulCivil nu corespund unor clivaje sociale. Sunt ţăranicare luptă pentru rege, precum sunt nobili care seaflă de partea Parlamentului17. Cauzele RăzboiuluiCivil englez sunt deci complexe şi însumează atâtorigini economice, instituţionale, juridice şipersonale, legate de deciziile actorilor implicaţi.

III. Cromwell şi politica europeană

Deşi victoria taberei parlamentare se prefi-gura din 1647 (când armatele lui Cromwell intră înLondra şi se impun în faţa presbiterienilor, favora-bili negocierii cu regele) nu se poate vorbi de opolitică externă decât odată cu 1651.

Proclamarea republicii (sau mai bine zis adictaturii militare) cromwelliene induce a douamare fractură în concertul european. Dacădiscordia catolicism versus protestantism fuseseprima, apariţia unei republici într-o constelaţie demonarhii devenise a doua. Ca o anticipare pentruRevoluţia Franceză şi Primul Imperiu, opiniilepublice şi guvernele tradiţionale privesc nouaapariţie cu amestec de dezgust, teamă şi prudenţă.La urma urmei, nu era disputa dintre rege-adunare/comanda-dezbatere/succesiune-alegere mareaproblema instituţională a secolului?! Franţa aveaprobleme cu adunările sale regionale. Germaniase prăbuşise pentru că nu reuşise să găsească unraport instituţional între unu şi multiplu. Poloniareuşise un ineficient balans între rege şi Seim, darhandicapat de procesul de liberum veto, careîmpotmolea deciziile18.

Page 13: istorie militara

11 Revista de istorie militară

Respingerea pe criterii politic-religioase nu erasingura problemă. În urma Războiului Civil, Angliaieşise sleită. Finanţele sale se aflau într-o stareproastă19. Reluarea comerţului era necesară.Trebuia deci spartă blocada navală. Franţa şiOlanda sprijineau chiar candidaţii regali. Franţadădea ajutor familiei regelui englez defunct şi maiales fiului său, viitorul Carol al II-lea. Ca expresie aostilităţii anti-republicane, trimisul Republicii, IsaacDoreslau (Doreslaus), a fost asasinat la 3 mai 1649,la Haga, de către regalişti. Un an mai târziu, osoartă identică o va avea şi trimisul Angliei laMadrid, Asham20.

Cum o mare putere nu poate rămâne în afarasistemului la nesfârşit, prima care recunoaşte nouarepublică este ultracatolica Spanie, prin trimisul său laLondra, Cardenas (decembrie 1650). Scopul spaniolilorera să provoace greutăţi Franţei, marele rival.

Între timp, Franţa instituie o blocadă navală înfaţa produselor engleze. Flota engleză la rândul ei,mai ales după ce Londra fusese curtată de prinţulCondé, şeful hughenoţilor, se pregătea să debarceîn Normandia. Cum relaţiile dintre state pot aveaşi un caracter para-diplomatic, prin intermediulaltor actori decât cei oficiali, Franţa trebuia măcarsă îmblânzească Anglia, pentru ca aceasta din urmăsă nu se folosească de probleme interne, confe-sionale ale Hexagonului. Astfel că, în decembrie1652, cardinalul Mazarin trimite la Londra peambasadorul Antoine de Bordeaux pentru a des-chide o breşă diplomatică21.

Din momentul reintegrării în sistem, diploma-ţia engleză a lui Cromwell se va desfăşura pe oserie de coordonate. Întreaga concepţie diploma-tică a Lordului Protector se desfăşoară în spaţiuldintre exigenţele balanţei de putere şi cele alereligiei22. Un al doilea palier, care îl hrăneşte peprimul, este raportul dintre exigenţele mai degrabăpolitice şi cele de natură economică.

Astfel, în privinţa tuturor celor trei rivali econo-mico-militari – Franţa, Spania şi Olanda –, republi-ca cromwelliană are de ales între confruntare şidiplomaţie. Jocul realpolitik-ului determină operpetuă rearanjare a cărţilor, astfel încât priete-niile şi inamiciţiile se pot schimba de la un an laaltul. Ca puteri maritime, Olanda şi Spania puteaupune mult mai multe probleme companiilor englezedecât Franţa, a cărei vocaţie maritimă nu era foarteconturată. Olanda, pe de altă parte, era un statprotestant. Anglia va încerca să o integreze înmarea sa ligă protestantă, menită a proteja credinţa

contra catolicismului, în mod concret împotrivaAustriei şi Spaniei – ambele state hasburgice.

O altă politică este faţă de Mediterana, undeacţiunile marinei engleze aveau atât scopul de jafcât şi de demonstrare a fidelităţii faţă de cauzaprotestantă: Anglia îşi putea proteja credinţaoriunde pe cuprinsul Creştinătăţii.

Deşi este o nedreptate faţă de coerenţa evenimen-telor, vom împărţi direcţiile de acţiune în mai multesubcapitole: a) politica faţă de Olanda şi MareaBaltică; b) politica faţă de Spania şi Portugalia; c)politica faţă de Franţa; d) politica faţă de estul Europei.

A. Politica faţă de Olanda şi Marea BalticăÎntre 1652-1672 s-au desfăşurat, cu întreruperi,

trei războaie între Olanda şi Anglia. Victoria greaa celei din urmă va marca ascensiunea steleiAlbionului, concomitent cu declinul lent alrepublicii olandeze23. Fuziunea celor două state seva produce în 1688-1689, odată cu impunerea luiWilhelm de Orania ca rege al Angliei şi canalizareaefortului conjugat a celor două ţări contra Franţeilui Ludovic al XIV-lea. Administraţia cromwellianăconstituie un episod intermediar în acest traseulong dureé.

Pe 1 august 1650, Consiliul de Stat va crea ocomisie specială condusă de Sir Henry Vane cumenirea de a reglementa şi coordona activitateaMarinei24. Scopul precis era de a maximiza profitulobţinut din comerţul internaţional. Legi care săîncurajeze exportul mai fuseseră date de Parla-mentul englez în 1559 şi 1563, pe timpul Elisabetei25.Legile respective impuneau taxe suplimentarecorăbiilor străine care ajungeau cu negoţul înporturile englezeşti. O lege care să aducă la zilegislaţia discutată ar fi trebuit să fie promulgatăîn 1621, dar propunerea a căzut din cauza neînţele-gerilor dintre rege şi Parlament. Primele Acte deNavigaţie, votate pe 3 octombrie 1651 şi 9 octombrie1651, stipulau că nicio navă străină nu are voie săfacă comerţ cu navele ori coloniile engleze fărăaprobarea Consiliului de Stat26. Scopul primelordouă Acte de Navigaţie pare să fi fost unul dual:pedepsirea unor colonii rebele (adică regaliste:Barbados, Virginia, Maryland, Bermude)27 prinreaducerea lor sub atenţia noii administraţii şitatonarea Olandei. Astfel se explică delegaţiacondusă de John Thurlow la Haga în februarie 1651,deci în răgazul dintre votarea primului şi al celuide-al doilea act. Următorul Act de Navigaţie esteemis pe 1 decembrie 1651 şi prevede şi mai drastic

Page 14: istorie militara

12 Revista de istorie militară

că nicio navă străină nu poate face comerţ cuAnglia, decât prin intermediul navelor engleze.Olanda era lovită puternic în interesele sale, maiales a celor din zona Balticii.

Războiul care izbucneşte între cele douărepublici maritime se încheie în aprilie 1654 prin-tr-o pace, care să oblige Olanda la recunoaştereaactelor de navigaţie şi la plata unor despăgubiri încontul negustorilor englezi28.

Relaţia cu Olanda nu s-a mărginit doar laaceasta, ci a implicat întregul set de relaţii caredescriau balanţă nordică. Ridicarea Suediei şitendinţa de a acapara Marea Baltică şi MareaNordică îi nelinişteau pe vecinii săi: Olanda, Dane-marca, Polonia, Rusia ţaristă. Spaţiul Nordic asolicitat la maxim abilităţile diplomatice ale tinereirepublici. Cromwell şi-ar fi dorit o alianţă protestan-tă contra Austriei şi Poloniei. În schimb, Danemarcaşi Suedia căutau să îl atragă pe Lordul Protector caarbitru în disputele dintre ele. Cromwell s-a mărginitla o serie de epistole, prin care îşi declina dorinţade a acţiona ca mediator.

Amintind ad nauseam de necesitatea alianţeiîntru credinţă, epistolele şi întrevederile cu amba-sadorul suedez la Londra, Bonde, erau dublate decele cu Nieupoort, diplomatul olandez care trebuialiniştit în permanenţă. Scopul lui Cromwell era săînchida arcul protestant pentru a prinde Austriaîntr-o menghină. În 1658, dorinţele sale se realizeazăparţial printr-un tratat semnat la Roskilde întreSuedia şi Danemarca29.

B. Politica faţă de Spania şi PortugaliaDacă în cazul diplomaţiei faţă de Olanda,

considerentele religioase par să fi constituit, dacănu frâna, măcar ambreiajul calculelor geoeco-nomice, Spania era alt caz. Aici, rivalitatea econo-mică putea să se închege fără probleme cu ceaideologică. Revoltându-se împotriva Spaniei, Angliava căuta o alianţă (asimetrică) cu Portugalia, cucare să poată contrabalansa pretenţiile Madridului.Semnat în 1654 (1656)30, tratatul înfeuda parţialinteresele portugheze celor engleze. Negustoriiportughezi se vedeau obligaţi să acorde tarifepreferenţiale primilor şi să se oblige la a nu-i maigăzdui pe regalişti. Deşi în 1654 Spania şi Franţacurtau sprijinul lui Cromwell, acesta se va decidepentru Hexagon. Triunghiul se coagulează deci,prin intermediul Franţei, cu care spaniolii continu-au să poarte război în nordul Italiei şi în Ţările deJos. Asemeni ambiţiei lui Filip al II-lea faţă de

Imperiul Persan, Lordul Protector visa un imperiupentru Insulele Britanice31.

Cucerirea Jamaicăi în 1654/165532 contribuiela înrăutăţirea relaţiilor dintre cele două state.

Anglia va lupta contra Spaniei atât pe mare,direct sau prin exerciţii de intimidare, cât şi pecontinent prin susţinerea Franţei. Expediţia din1654-1655 a amiralului Blake va viza mai multe ţintedin Mediterana precum Cadiz, Livorno, Gibraltar,Neapole. Scopul aici era jefuirea, dar şi recuperareaunor poliţe pe care diferite contoare navale ledatorau negustorilor englezi33. Războiul generalizatdin 1655-1657 pricinuieşte Spaniei multe pagube34.

C. Politica faţă de FranţaŢară catolică, relaţia sa cu Anglia poate fi

descrisă, încă de la formarea celor două state dreptuna complexă şi contradictorie. Au existat totatâtea motive de cooperare, cât şi de ostilitate.Aflată iniţial pe picior de război cu tânăra republicăde peste Canal, diplomaţia franceză, prin interme-diul lui Mazarin va încerca o echilibristică princare să se apropie de Londra. Deşi proclamarearepublicii engleze fusese întâmpinată cu embargou,aşa cum s-a arătat anterior, din 1652 diplomaţiaParisului tatona o posibilă alianţă, chiar cu risculabandonării partidei regaliene a Stuarţilor.Obstacolul fusese faptul că francezii îşi adresaucorespondenţa diplomatică Parlamentului englez,fără a menţiona şi termenul de republică. Ulterior,Mazarin va face pasul decisiv şi va pune bazeleunui acord în 1654, urmând ca în octombrie 1655curtea franceză să câştige favorurile lui Cromwellîn faţă celei spaniole35. Doi ani mai târziu, în 1657,tratatul de alianţă va fi dublat de un acord ofensivîmpotriva Spaniei. Evident că mutarea de şah aHexagonului va arunca pe viitorul Carol al II-lea înbraţele Spaniei care îi promite soldaţi şi bani înfavoarea unor concesii economice şi a înapoieriiJamaicăi în momentul în care acesta va ajungerege. Cert este că, din 1654, Franţa, alături deDanemarca, Portugalia, Olanda şi Suedia se aflaîn bune raporturi cu Albionul, semn al întâietăţiiacestuia pe plan european.

În schimbul Dunkerque-ului pe care îl promise-seră Angliei, Cromwell va trimite un corp dearmată, care sub comanda lui Turenne va obţine oserie de victorii în Ţările de Jos. Tratatul de la Pirinei,semnat pe 7 noiembrie 1659, în Insula Fazanilor,va asigura o perioadă de acalmie între cele douămonarhii. În urma lui, Maria Tereza, infant, ar fi

Page 15: istorie militara

13 Revista de istorie militară

trebuit să se mărite cu Ludovic al XIV-lea şi săplătească 500 000 de scuzi. De asemenea, Spaniase obliga să cedeze francezilor Avesnes, Phillipevilleşi Marienburg. Totodată, ea trebuia să recunoascăstăpânirea franceză asupra provinciilor Roussillon,Artois, precum şi a fortăreţelor Aie şi Saint-Omer.Spania mai ceda o serie de fortificaţii de graniţăcare de acum vor îmbunătăţi semnificativ securita-tea Franţei. Tratatul de la Pirinei absoarbe (celpuţin temporar) ultima şarjă a cauzelor care aucontribuit la Războiul de 30 de Ani şi îl completeazăpe cel de la Westphalia36.

Episodul piemontezÎn primăvara-vara anului 1655, un mic incident

de fanatism religios a provocat un intens ecou lacurţile europene. Încă din ianuarie 1655, duceleSavoiei, Carol Emmanuel al II-lea înteţise prigoanaîmpotriva sectei valdenşilor de pe teritoriul său. Înprimăvară, adepţilor sectei li se pusese în vedere săpărăsească Văile Alpilor, de la hotarul cu Franţa şisă se mute în altă parte. Pe 24 aprilie când negocie-rile între autorităţile savoiarde şi valdensi încă semai desfăşurau, trupele ducelui masacrează popula-ţia. Anglia intervine rapid, ordonând flotei săintervină pentru a pedepsi pe duce. Cantoaneleelveţiene sunt de asemenea contactate pentru a veniîn ajutor. În Anglia, Cromwell instituie o chetă publică,el fiind primul care contribuie cu 2 000 de lire37. Încele din urmă, evenimentul se termină cu mediereaFranţei. În octombrie 1655 se încheie tratatul de laPinerolo, prin care Savoia se obliga să acorde maimultă libertate religioasă comunităţii piemonteze38.Evenimentul a servit drept simbol propagandistic şietichetă a dorinţei regimului protestant de a acţionanu numai în funcţie de considerente comerciale, cica un garant al lumii protestante.

D. Politica faţă de estul EuropeiAici, în cadrul abordării diplomaţiei faţă de estul

Europei, se amalgamează o serie de scopuri, darfactorul religios are predominanţă.

Astfel, în 1654, se purta deja corespondenţăîntre rezidentul englez de la Zürich şi JohannHeinrich Bisterfeld, consilier al principelui ardeleanGheorghe Rákóczi II. Rákóczi va trimite laCromwell pe reprezentantul său, ConstantinSchaum, cu o scrisoare datată din 26 noiembrie1654. În vara anului următor, schimburile diploma-tice continuă. Rezultatul lor nu a fost un pact întrecele două state, dar s-a obţinut totuşi o relaţie debună înţelegere. Ca dovadă, în 1657, Cromwell va

face demersuri pe lângă Poartă pentru a împiedicamazilirea lui Gheorghe Rákóczi39.

Tot în 1654, o delegaţie engleză condusă deAntoine Prideaux ajunge la Moscova, unde va aveaconvorbiri cu ţarul40. Conform lui Braudel, la aceadată, Rusia era încă un stat periferic economiei-lumi europene. Astfel că, demersul diplomaţieiengleze, în condiţiile în care spaţiul slav era pre-dominant ortodox, avea fie un caracter explorator,fie unul legat de balanţa de putere.

Faţă de Polonia, în schimb, Cromwell va avea opolitică ostilă, văzând-o poate, ca pe o Austrierăsăriteană. În acest sens, documentele vremiivorbesc despre o alianţă, cel puţin la nivel declara-tiv, între Anglia şi Bogdan Hmelniţki, hatmanulUcrainei. O scrisoare, considerată falsă, promiteasprijinul englez lui Hmelniţki dacă acesta ar fiatacat coroana polonă41. Este posibil ca Lordul Pro-tector să fi integrat raţiunile confesionale celorlegate de balanţa de putere. Subminarea Polonieicatolice ar fi privat Austria de un aliat de nădejde.De asemenea, o Polonie slabă slujea şi Transilvanieilui Rákóczi. Nu în ultimul rând, slăbirea republiciinobiliare ar fi înlesnit drumul ambiţiilor expansio-niste suedeze. Având spaţiu de manevră sprerăsărit, Suedia ar fi avut o compensaţie pentru anu se mai răfui cu Olanda şi cu Danemarca, membriai preconizatei alianţe pan-protestante.

ConcluziiEseul de faţă s-a preocupat de analiza politicii

europene a lui Oliver Cromwell ca parte a uneiteme de reflecţie mai largi: sistemul westphaliande state. Am arătat că Pacea westphalică nu a dusla abolirea războiului religios ori a motivaţiilorreligioase în politică. Diplomaţia cromwelliană caşi cea a altor state europene era tensionată denevoia de a îmbina exigenţele confesionale cu celede natură economică şi strategică.

Două au fost obiectivele principale ale politiciiexterne engleze în vremea Commonwealth-ului:crearea unui imperiu maritim extraeuropean şiedificarea unei axe protestante. Pentru aceasta,pivotal întregului eşafodaj a fost relaţia cu Franţaşi Spania. Anglia a mizat pe alianţa cu Franţa pentrua-şi canaliza energia contra Spaniei şi a Austriei,ambele state habsburgice şi catolice. Liga protes-tantă (şi anti-spaniolă dacă luăm în considerare şiFranţa) avea rolul unui sistem de alianţe defensiv-ofensive care să apere protestantismul şi să ofereAngliei un scut pentru interesele sale coloniale.

Page 16: istorie militara

14 Revista de istorie militară

Miza pe cartea franceză poate părea o incoeren-ţă a Lordului Protector dacă o raportăm la ceea ceştim a fi tema strategiei britanice pe continent: con-tra-balansarea. Ajutând Franţa să devină hegemonulcontinentului, Cromwell le concretiza un inamicsuccesorilor săi. Trebuie să înţelegem însă că pentruacele timpuri fruntariile Europei nu se opreau la At-lantic, ci la graniţele Lumii Noi, adică în imperiulamerican spaniol. Deci, conform priorităţilor engleze,Spania era încă adevăratul hegemon. Căutând ecouriîn istorie putem găsi mai multe asemănări. Pe de-oparte, alianţa franco-engleză este o anticipare acooperării franco-britanice din secolele XIX-XX con-tra Germaniei. Pe de alta, politica lui Cromwell aducecu cea americană din timpul Războiului Rece, cândStatele Unite au încercat să îndiguiască UniuneaSovietică printr-un cordon sanitar de state aliate.Preferinţa faţă de Mazarin trimite cu gândul laîncercarea lui Nixon şi Kissinger de a sparge unitateablocului socialist prin stimularea disensiunilor Chinei(în cazul de faţă Franţa interpretând rolul Beijing-ului) faţă de Moscova.

Dar mai presus de toate, pildele episoduluiistoric cromwellian de după încheierea Păciiwestphalice ar trebui să ne îndemne să reflectămasupra ororilor războiului religios. Acea epocăcunoştea tribulaţiile depăşirii acelui flagel. Epocanoastră pare să se îndrepte în sens invers.

BIBLIOGRAFIECărţi1. Aron, Raymond, The century of total war (CTW),

Doubleday & Company, Inc., New York, 19542. Aron, Raymond, Peace and war. A theory of

international relations, Doubleday & Company,Inc.,New York, 1966

3. Bérenger, Jean, Istoria Austriei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 1999

4. Braudel, Fernand, Timpul lumii, Meridiane,Bucureşti, 1989

5. Brzezinski, Zbigniew, Marea dilemă, Scripta,2005

6. Burton, John, World Society, Cambridge Uni-versity Press, Cambridge, 1972

7. Chirot, Daniel (coord), Originile înapoierii înEuropa de Est, Corint, Bucureşti, 2004

8. Davies, Norman, Europe-A history, PIMLICO,Suffolk, 1997

9. Ferguson, Niall, Empire. How Britain made themodern world, Penguin Books, London, 2007

10. Fraser, Antonia, Cromwell, vol. II, Bucureşti, 198211. Gilpin, Robert, War and change in world his-

tory, Cambridge University Press, Cambridge, 198112. Kissinger, Henry, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2007

13. Maurois, André, Istoria Angliei, Orizonturi,Bucureşti

14 Mureşan, Camil, Revoluţia burgheză dinAnglia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

15. Villar, Pierre, Istoria Spaniei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 2000

16. Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondialmodern, Meridiane, Bucureşti, vol. II, 1993

Articole- Jacob N. Bowman, The Protestant interest in

Cromwell’s foreign relations, Inaugural-dissertatio,Greenville, Ohio, U. S. A., 1900.

- Benjamin O. Fordham, Victor Asal, “Billiard ballor snowflakes? Major Power prestige and the interna-tional diffusion o institutions and practices”, Interna-tional Studies Quarterly, vol. 51. No.1, March 2007,pp. 31-53.

- Silviu Valentin Pietraru, Raymond Aron, Cronicaunui spectator angajat, în Revista „Lumea”, Nr. 2 (179),2008, pp. 100-104.

Surse web– http://www.youtube.com/watch?v=6llT2ZYg-4E

(discursul lui Winston Churchill din 4 iunie 1940)– http://www.youtube.com/watch?v= BLmi

OEk59n8 (discursul inaugural al lui John FitzgeraldKennedy din 20 ianuarie 1961)

1 Henry Kissinger, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2007,pp.48-52.

2 Henry Kissinger: „Odată cu prăbuşirea con-ceptului de unitate, statele ce-şi făceau apariţia înEuropa aveau nevoie de o seamă de principii, pentrua-şi justifica erezia şi a-şi reglementa relaţiile. Le-augăsit în conceptele de raison d’état şi de echilibru alputerii, depinzând unul de celălalt. Raison d’étatsusţinea că binele statului scuza mijloacele folositepentru a-l menţine; interesul naţional a luat loculnoţiunii medievale de moralitate universală. Echilibrulputerii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală,cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intereselorsale egoiste, va contribui cumva la siguranţa şiprogresul tuturor celorlalte”. Ibidem, p. 50.

Vezi şi Jacob N. Bowman, The Protestant interestin Cromwell’s foreign relations, Inaugural-dissertatio,Greenville, Ohio, U. S. A., 1900, p. 45 http://www.archive.org/stream/protestantin tere00bowmrich/protestantintere00 bowmrich_djvu.txt.

Benjamin O.Fordham, Victor Asal, Billiard ball orsnowflakes? Major Power prestige and the international diffusion o institutions and practices, International Studies Quarterly, vol.51. No.1, March 2007,pp. 31-53.

3 Exemplele care se pot da sunt nenumărate. Dela povara omului alb, la ideea unei Rusii pravoslavnicepână la recidivarea fundamentalismului islamic dinzilele noastre. De asemenea, prezenţa religiei în

Page 17: istorie militara

15 Revista de istorie militară

politica poate fi exemplificată prin discursul mai multoroameni politici. Vezi discursul lui Winston Churchilldin 4 iunie 1940, http://www.youtube.com/watch?v=6llT2ZYg-4E, precum şi cel inaugural al lui John F.Kennedy din 20 ianuarie 1961, http://www.youtube.com/watch?v= BLmiOEk59n8

4 John Burton, World Society, Cambridge Univer-sity Press, Cambridge, 1972, pp.19-28. Pentru ideeacă relaţiile internaţionale înseamnă mai mult decâtrelaţii între guverne vezi Robert Gilpin, War andchange in world history, Cambridge University Press,Cambri dge, 1981, p. 46. Vezi şi Zbigniew Brzezinski,Marea dilemă, Scripta, 2005, pp.VII-XIII, p. 3.

5 Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. I, EdituraMeridiane, Bucureşti, 1989, pp.13-45.

6 Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern,Editura Meridiane, Bucureşti, vol. II, 1993, p.191.

7 Fernand Braudel, op.cit, p. 416. Wallerstein,dimpotrivă, vorbeşte despre o scădere a puterii stataleîn favoarea ascensiunii şi „inflaţiei” de noi nobili.Immanuel Wallerstein, op.cit., p. 202.

8 Ibidem. Vezi şi Daniel Chirot, Cauze şi consecinţeale înapoierii, pp. 9-25 şi Robert Brenner, Înapoiereaeconomică în Europa de est în lumina dezvoltăriioccidentale, pp.27-59 în Daniel CHIROT (coord),Originile înapoierii în Europa de Est, Corint,Bucureşti, 2004.

9 Raymond Aron, The century of total war (CTW),Doubleday & Company, Inc., New York, 1954, pp.137-140; Idem, Peace and war. A theory of internationalrelations, Doubleday & Company, Inc., New York,1966, pp.95-120; Silviu Valentin Pietraru, RaymondAron, Cronica unui spectator angajat, în „Lumea”, nr.2 (179), 2008, pp.100-104.

10 Vezi nota 7.11 După abdicarea lui Carol Quintul, fratele său

Ferdinand îi va succeda la conducerea Austriei şi aposesiunilor germanice ale familiei de Habsburg. Ul-terior, Ferdinand va împărţi Austria în trei, dupănumărul celor trei fii ai săi: Maximilian, Ferdinand şiCarol. Jean Bérenger, Istoria Austriei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 1999, pp. 34-35.

12 Pierre Villar, Istoria Spaniei, Corint, ColecţiaMicrosinteze, Bucureşti, 2000, p. 51.

13 Fernand Braudel, op.cit., vol. I, p. 418.14 Ibidem, vol. II, p. 241 şi urm. Criza de la 1650 pe

care o sesizează Wallerstein pe plan european coin-cide cu anul 1642, dat de Braudel ca an al începutuluistagnării. Immanuel Walerstein, op.cit. p.191.

15 Ibidem, p.132.16 André Maurois, Istoria Angliei, Editura

Orizonturi, Bucureşti, p.359. Niall Ferguson, deşi nuse ocupă explicit de problemă afirmă tot tiraniasuveranului drept cauză a Războiului Civil. NiallFerguson, Empire. How Britain made the modernworld, Penguin Books, London, 2007, p. 4.

17 Immanuel Walerstein, op.cit. 154 şi urm. Vezi şiAndré Maurois: „În realitate, era vorba nu atât de oadevărată revoluţie, care e întotdeauna provocată demari tulburări economice, ci de ceea ce s-ar putea numilupta între partide”. André Maurois, op.cit., p. 401.

18 Norman Davies, Europe-A history, PIMLICO,Suffolk, 1997, p. 660.

19 Camil Mureşan, Revoluţia burgheză din Anglia,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 271.

20 Ibidem.21 Ibidem, p. 272.22 „Cromwell’s administration stood between a

religious and a commercial age and partook of thecharacteristics of both. To him the Common Causewas the defence of international toleration, the reliefand protection of persecuted Protestants; he soughttheir protection through treaties with the CatholicStates and through embassies to the persecutingprinces.” The Protestant interest in Cromwell’s for-eign relations, Inaugural-dissertation, Jacob N. Bow-man, op.cit., p.1

23 Immanuel Wallerstein, op.cit., p.107. A seobserva că în timpul Protectoratului producţia englezăde nave se ridică de la sub una pe an în timpul luiCarol I la peste 5/an. Antonia Fraser, Cromwell,vol. II, Bucureşti, 1982, p. 316.

24 Camil Mureşan, op.cit., p. 274.25 Ibidem, p. 275.26 Ibidem, p. 275 şi urm.27 Ibidem, p. 277.28 Ibidem, p. 280.29 Jacob N. Bowman, op.cit., pp.41-56; 67-74. Vezi

şi Antonia Fraser, op.cit., pp. 322-323.30 Antonia Fraser dă ca an 1653 pentru tratatul cu

Portugalia, urmând ca ratificarea lui să se realizeze 3ani mai târziu. Antonia Fraser, op.cit., p.317. CamilMureşan dă ca an 1654 în Camil Mureşan, op.cit., p.281.

31 Gândirea imperială/imperialistă a lui Cromwellfusese influenţată de două personaje: Sir Walter Ra-leigh autor al History of the world şi Thomas Gage,fost preot dominican devenit protestant, autor al uneialte lucrări The English-American: A new survey ofthe West Indies. Cea de-a doua carte s-a bucurat de oasemenea primire în rândul publicului încât Cromwella ordonat o a doua tipărire a sa în 1653. Antonia Fraser,op.cit., p.296 şi urm.

32 1654, cf. Antonia Fraser, op.cit., p.296. 1655, cf.lui Camil Mureşan, op.cit., p. 286. Niall Ferguson dăca an tot 1655. Niall Ferguson, op.cit., p. 2.

33 Camil Mureşan, op.cit., pp. 285-287.34 Antonia Fraser, op.cit., p. 323-324.35 Camil Mureşan, op.cit., p. 272. Jacques Madaule,

Istoria Franţei, vol II, Editura Politică, Bucureşti, 1973,p. 378.

36 Ibidem, p. 379.37 Cronicile vremii vorbesc de o sumă de jumătate

de milion de lire, dar se pare că este mult exagerată.Antonia Fraser, op.cit., p. 318-319.

38 Antonia Fraser, op.cit., p. 320.39 Camil Mureşan, op.cit., p. 284, nota 1.40 Ibidem, p. 291. Vezi şi Antonia Fraser, op.cit.,

p. 327.41 Anumite cercetări dau ca autor al scrisorii pe

secretarul lui Hmelniţki, Daniel Vâboţski. Ibidem,p. 328-330.

Page 18: istorie militara

16 Revista de istorie militară

Istoria Războiului Rece

Fenomenul Primăverii de la Praga, care aculminat cu intervenţia militară a celor cinci state,membre ale Tratatului de la Varşovia, a fost urmăritcu deosebit interes în aproape toate ţările lumii.Deşi deznodământul era cumva previzibil, o undăde speranţă că lucrurile ar putea să se schimbe, săse producă o desprindere din anchilozarea politicăşi ideologică de care a fost cuprinsă EuropaCentrală şi de Est, a făcut ca sufletele a milioanede oameni să aştepte o minune. Această speranţăfiravă a fost brutal spulberată de tancurile sovieticeşi trupele celor cinci ţări, în dimineaţa zilei de 21august 1968. Istoria a consemnat evenimentul caun moment de criză în istoria Războiului Rece şi al

1968. INVAZIA DIN CEHOSLOVACIA PERCEPŢII ROMÂNEŞTI ŞI STRĂINE

CERASELA MOLDOVEANUInstitutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară

A b s t r a c t

The invasion of the member states of Warsaw Pact in Czehoslovakia aroused attention and alsoconcern of occidental states. There were more virulent positions against the invasion, includingamong western leftist parties, which did not exceed the legal event. They have yet contributed to theerosion of Soviet authorithy, especially among communist and socialist parties in the western world.With some months before the invasion reactions of solidarity with the government in Prague andreject any foreign interference in Czechoslovak state policy had emerged, intensifying in the sametime with the violation of the sovereignty of Czechoslovakia.

The Romanian reaction, as a member of the Warsaw Pact, was a big surprise both states underMoscow’s sway governments and especially for democratics governments. By its position, Ceausescu,became, for a time, a Communist leader courted by major European chancellery, drawing on its sidea number of political, economic and financial advantages.

Keywords: Czechoslovakia, invasion, de Gaulle,Le Monde, reactions

Tratatului de la Varşovia, dar şi unul de referinţă înmentalul colectiv al oamenilor. Reacţia statelorlumii la intervenţia militară din august, atât a celordin blocul comunist care nu au participat la invazie,cât şi a celor din lumea liberă, a fost de condamnarela unison a intervenţiei militare, fiind consideratăde toţi o brutală ingerinţă în afacerile interne aleunui stat suveran, cât şi o gravă încălcare adrepturilor omului. Luările de poziţie oficiale alestatelor lumii nu au depăşit nivelul declarativ,sacrificând astfel mugurii unei noi mişcări dereformare a blocului comunist, dar având meritulsă evite o criză majoră care ar fi aruncat omenireaîntr-un potenţial nou război mondial. Occidentul a

Page 19: istorie militara

17 Revista de istorie militară

condamnat intervenţia militară, dar n-a intervenit,calificând-o un „episod al istoriei”, al RăzboiuluiRece. Ca atare, încă din timpul negocierilor sovieto-cehoslovace a fost clară şi bine delimitată poziţiastatelor occidentale, cât şi a SUA. Poziţia Occiden-tului din acele zile a demonstrat că vesticii nu eraudeloc dispuşi „să-şi pună pielea în saramură, printr-o intervenţie în favoarea reformatorilor, ba maimult, înţelegerea tacită cu Moscova, privind sferelede influenţă, era încă „vie”. Faţă de evenimenteledin august 1968 din Cehoslovacia, reacţia Occiden-tului a fost rezervată, explicabilă prin configuraţiaşi aranjamentele geopolitice stabilite în Europadupă încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.În spiritul doctrinei „Sonnenfeldt”1, Statele Uniteau considerat problema cehoslovacă „o afacere defamilie” a lagărului socialist şi a Tratatului de laVarşovia, iar „invazia ruşilor în Cehoslovacia nutrebuie privită ca ceva tragic, ea reprezintă doar opană de automobil pe drumul cooperării Est-Vest”2.Chiar dacă SUA şi aliaţii lor din NATO erauinteresaţi în mod obiectiv în slăbirea forţei celuilaltbloc militar ce li se opunea, Organizaţia Pactuluide la Varşovia, aceştia, ca regulă generală, s-austrăduit să evite o confruntare directă cu Moscova.O parte a oamenilor politici occidentali respectapunctul de vedere potrivit căruia amplificareatendinţelor policentriste în lagărul est-european varupe echilibrul de putere care s-a format în Europaşi va spori tensiunea pe continent, fapt care nu erade dorit pentru Occident. Pe toată perioada „Primă-verii de la Praga”, guvernul SUA s-a distanţat înmod constant de arhitecţii reformelor cehoslovace,străduindu-se să nu dea Uniunii Sovietice şi aliaţilorsăi nici cel mai mic motiv pentru a fi învinuiţi deamestec în problemele interne ale Cehoslovacieişi, în mod firesc, motiv pentru intervenţie. Maimult, folosind canalele diplomatice, guvernul SUAa cerut în mod repetat reformatorilor praghezi sădea dovadă de reţinere şi prudenţă3. Ţinând contde soliditatea modelului de organizare postbelică aEuropei, elaborat la Ialta şi Potsdam, SUA şicelelalte puteri occidentale, în pofida întregiiretorici propagandistice, după 21 august, nu numaică nu au fost înclinate să adopte sancţiuni împotrivaURSS, care să meargă prea departe, dar, în modaccentuat au demonstrat absenţa oricăror interesespeciale în privinţa problemelor interne ale ţărilorblocului est-european. Ca şi în cazul evenimentelordin 1956, din Ungaria, ei, practic, au recunoscutdreptul Uniunii Sovietice de a dicta în sfera sa de

influenţă. Mulţi observatori importanţi au re-marcat, în mod rezonabil, că acţiunea din 21 au-gust 1968 a avut un caracter defensiv, fiind, în modsubiectiv, îndreptată în direcţia refacerii poziţiilorURSS care se şubreziseră într-una din ţările-cheieale zonei sale de securitate, în direcţia menţineriiparităţii obţinute, şi nicidecum în direcţia dobândiriide noi spaţii geopolitice4. În această privinţă,generalul de Gaulle a fost, probabil, foarte sincer,când, printre altele, încă din 1956, a şocat opiniapublică franceză scuzând agresiunea sovietică dinUngaria, prin menţinerea echilibrului de forţe înEuropa5. Atât în cercurile liberale, cât şi în celeconservatoare din diverse ţări, existau aceleaşiîngrijorări, referitoare la faptul că succeselereformatorilor praghezi vor spori influenţa ideilorşi partidelor de stânga în Occident. Convingereapotrivit căreia nu va izbucni un război din cauzaCehoslovaciei, a jucat un rol important înelaborarea şi adoptarea soluţiei de forţă în problemacehoslovacă. În legătură cu aceasta, sunt caracte-ristice cuvintele rostite de către ministrul AfacerilorExterne al URSS, A. A. Gromâko, la şedinţa BirouluiPolitic: „Trebuie să ne gândim ce implică măsurileexcepţionale! Eu cred că acum situaţia interna-ţională este de aşa natură încât măsurile excepţio-nale nu pot duce la agravarea ei. Un conflict majornu se va declanşa”6. Aceste cuvinte aproape cărepetă textual ceea ce spusese Hruşciov la sfârşitullui octombrie 1956, cu prilejul analizării problemeiungare de către conducerea sovietică. Şi a avutdreptate! În memoriile lui Dobrânin7, acestarelatează că, la 20 august, a transmis lui Johnson ocomunicare din partea guvernului sovietic destinatăguvernului american, în care explica de ce UniuneaSovietică este „constrânsă”, împreună cu parteneriiei din Pactul de la Varşovia să salveze regimul dinCehoslovacia, ameninţat de reacţiunea internă şiexternă. Preşedintele Johnson a rămas foarteliniştit. El era preocupat, în acel moment, de vizitape care urma să o întreprindă în Uniunea Sovieticăîn viitorul apropiat. Chestiunea invadării Cehoslo-vaciei l-a lasat indiferent. Nu aceeaşi a fost reacţiala Departamentul de Stat, care a înţeles imediat căevenimentul era de o considerabilă gravitate.Departamentul de Stat a exercitat presiuni pentrua-l convinge pe Johnson că este necesară oatitudine fermă şi, de altminteri, în Congres s-amanifestat un curent viguros, ca Statele Unite,chiar dacă nu interveneau şi nu intenţionau săintervină sau să facă din invazia Cehoslovaciei un

Page 20: istorie militara

18 Revista de istorie militară

motiv de confruntare cu Uniunea Sovietică, săcondamne totuşi invazia, întrucât prestigiul lor arfi fost grav afectat. Chiar şi în aceste condiţii auexistat multe luări de poziţie virulente împotrivainvaziei, care, chiar dacă nu au depăşit cadrul legalal manifestării, au contribuit la erodarea autorităţiisovietice, în special în rândul partidelor comunisteşi socialiste din lumea occidentală. În Finlanda,ţară cu o puternică influenţă sovietică la acea dată,ocupaţia a provocat un imens scandal. PartidulComunist din Finlanda a denunţat ocupaţia, la felca Partidul Comunist Italian şi cel francez.Preşedintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fostprimul politician vestic care a vizitat oficialCehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinatcu cele mai mari onoruri de către preşedintelecehoslovac, Ludwig Svoboda, pe 4 octombrie 1969.Reacţiile de solidarizare cu guvernul de la Praga şide respingere a oricărei imixtiuni externe în politicastatului cehoslovac, din partea mişcării socialisteşi comuniste din Occident, apăruseră cu ceva luniînainte de invazie. Au existat semnale de încurajaredin „lumea liberă” de când a început să se conturezeacest pericol. O telegramă din 4 mai a ambasa-dorului român la Roma, Cornel Burtică8, semnalafaptul că la nivelul conducerii partidului comuniş-tilor italieni se înţelesese limpede că „poziţiileindependente ale unor ţări socialiste şi ale unor

partide comuniste sunt văzute la Moscova ca poziţiiantisovietice. O parte a conducerii sovietice are învedere chiar eventualitatea unei intervenţiimilitare în Cehoslovacia, în cazul în care socialismular fi pus în pericol”. Ivan Gustov, membru supleantal CC al PCUS, care participase la recent-încheiatulcongres al Partidului Comunist din San Marino, seoprise câteva zile la Roma şi în cadrul discuţiilor pecare le purtase cu conducerea P.C. Italianprezentase în culori foarte sumbre situaţia dinCehoslovacia, afirmând că în această ţară „s-a datprea multă libertate presei, radioului şi televiziunii,au fost întărite partidele ultra reacţionare ca Parti-dul Social-Democrat şi Partidul Catolic, cresctendinţele antisovetice în Cehoslovacia ca şipericolul ca Dubček sa piardă controlul situaţieidin ţară”9. Iată un limbaj care exprima indirectconţinutul evenimentelor din Cehoslovacia, darcare amintea foarte bine practicile Kominternului,instrumentul de influenţare şi destabilizare a vieţiipolitice din alte ţări, utilizat pe scară largă de statulsovietic în toată perioada interbelică. Analizândsituaţia din Cehoslovacia, „comuniştii italieni – searăta în telegrama amintită mai sus – au ajuns laconcluzia că există pericolul unei intervenţiiexterne, faţă de care P.C.I. nu poate rămâneindiferent... S-a stabilit ca tovarăşul Luigi Longo,secretar general P.C. Italian, să facă o vizită laPraga” pentru a exprima „solidaritatea P.C.I. cuacţiunile întreprinse de P.C. din Cehoslovacia pecalea democratizării ţării” şi „să dea de înţeles înprimul rând sovieticilor că un amestec în treburileinterne cehoslovace va însemna un atac şi la adresaaltor forţe democratice internaţionale... În afarăde discuţii, tovarăşul Longo va ţine la Praga şi oconferinţă de presă în care va exprima explicit sauimplicit ideile de mai sus”.

Imediat după invazie, pe 22 august 1968, ziarulfrancez „Le Monde” relata în paginile sale câtevadin reacţiile avute de oameni politici ai Franţei, departidele şi organizaţiile de stânga. La ambasadelesale din Washington, Londra şi Paris, guvernulsovietic a emis prin Agenţia Tass o declaraţieextrem de vagă care să justifice intervenţia şi atrimis mesaje către preşedintele american Johnson,către domnul Wilson şi generalului de Gaulle, pentrua-i informa despre situaţia creată. Preşedintelefrancez, după consultarea cu dl. Couve de Murville(ministrul francez de Externe, n.n) a pregătit odeclaraţie prin care condamnă URSS că „nuabandonează politica de putere a blocurilor”, şi a

• Ludwig Svoboda, unul din lideriiPrim`verii de la Praga

Page 21: istorie militara

19 Revista de istorie militară

continuat, „în afara faptului că invazia constituieun atac la drepturile şi destinul unei ţări prietene,împiedică şi încercările de a produce o relaxare(între cele două blocuri politico-militare, n.n.),proces ce se află în desfăşurare”. Inclusiv PartidulComunist Francez îşi exprima surpriza şi dezapro-barea – se semnala în continuare în paginile ziarului –,în timp ce federaţiile sindicale nu pot decât sădeplângă evenimentul”. Asemenea reacţii – aratăîn continuare „Le Monde” – au avut şi alte forma-ţiuni şi instituţii franceze cu orientare de stângasau de centru, precum Partidul Socialist Unit,Convenţia Instituţiilor Republicane, UniuneaAsociaţiilor şi Cluburilor Socialiste, ConfederaţiaFranceză Democratică a Muncii etc. De asemenea,la Roma, Partidul Comunist Italian a declarat fermcă: „nu există justificare pentru intervenţia militarădin Cehoslovacia” şi şi-a reafirmat sprijinul pentruguvernul reformator de la Praga. Politologul şiziaristul francez Roger Massip denunţa invaziaîntr-un articol din cotidianul „Le Figaro”10, pe careo compara cu o „reîntoarcere a zilelor negre aleRăzboiului Rece”. El a reuşit să analizeze, sumar,efectele politice internaţionale pe care lepresupunea agresiunea sovietică în Cehoslovacia:„Primul efect al acestui eveniment va fi să distrugăimaginea unei Rusii Sovietice, apărută în ultimiiani, în care omenirea considera că ceea ce s-aîntâmplat în Budapesta anului 1956, este deneconceput astăzi... Al doilea efect este faptul căîntreaga politică de apropiere de statele Vesticeeste acum compromisă. Acum, nu ne gândim numaila contactele ruso-americane şi la înţelegerilereferitoare la armele nucleare, care concretizeazăîncercările făcute de două mari puteri în dorinţalor de a găsi căile pentru o coexistenţă paşnică,dar şi la eforturile generalului de Gaulle, dornic sărealizeze, ceea ce s-a dovedit doar un vis, o politicădurabilă de relaxare, înţelegere şi cooperare custatele din Est... Cel de-al treilea efect este faptulcă URSS nu va putea să mai atace pe «imperialiştii»de la Washington şi pe «agresorii» din Vietnam,fără să provoace consternare... Pentru mult timpde acum înainte va fi imposibil să consideri RusiaSovietică drept «pilonul esenţial al Europei»”. Înîncheiere, acesta remarca cu dramatism că: „Încăodată Cortina de Fier a coborât asupra unui popor,care, fără să renunţe la comunism, şi-a dorit să sebucure de puţin mai multă libertate. S-a demonstratîncă odată, că pentru Moscova cele două noţiunisunt incompatibile”.

O altă voce care a criticat vehement invaziatrupelor celor cinci armate în Cehoslovacia,militând pentru unitatea europeană, a fost liderulsocialist italian, Pietro Nenni, care şi-a făcutpublică poziţia în faţa unui for oficial, al CamereiDeputaţilor din Parlamentul italian11. El denumeştefenomenul reformator de la Praga, drept „o ereziea libertăţii”, „cu alte cuvinte, lupta surdă a unuipopor pentru libertate, care, stimaţi colegi, nu estenici de esenţă proletară, nici burgheză, ci doarumană”. După o trecere în revistă a evenimentelorcare au marcat Cehoslovacia şi, implicit, ţărileTratatului de la Varşovia, în anul 1968, a afirmat:„Acesta este contextul în care este situată şicondamnată intervenţia sovietică, nu numaipentru metodele brutale prin care s-a produsinvazia, dar şi pentru precedentele invaziei. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, şi la baza celor petrecutestă refuzul Moscovei de a accepta o direcţie politicăbazată pe libertate”. În încheiere, Pietro Nennisubliniază că acest conflict poate cuprinde şi alteţări din lagărul comunist, atrăgând după sineinclusiv schimbări ale frontierelor: „Adevărul însituaţia actuală este că, diferendele se află maidegrabă în interiorul blocului militar decât întredouă blocuri şi echilibrul lor militar. Ultimulexemplu este, desigur, Cehoslovacia; România esteun caz latent, ce riscă ca să-şi apere autonomia îninteriorul sistemului, fapt ce îi slujeşte nu pentru aameninţa securitatea altor popoare, ci ca să şi-oasigure pe a sa; cazul Iugoslaviei se redeschide iar,cu consecinţe ce ar putea fi dramatice din cauza

• Pietro Nenni, liderul socialist italian,a criticat vehement invazia din

Cehoslovacia

Page 22: istorie militara

20 Revista de istorie militară

transformărilor, şi ar putea afecta sistemulfrontierelor pe care se sprijină pacea atât deprecară din Europa”.

La o zi după intrarea trupelor sovietice înCehoslovacia, la 21 august 1968, publicistul şiscriitorul german Immanuel Birnbaum, în ziarulvest-german, „Süddeutsche Zeitung”12, analizeazămotivele acestei brutale intervenţii şi impactul pecare aceasta l-a avut asupra ţărilor din blocul estic:„Nu este greu să observi de ce situaţia a explodattocmai acum. Nu are nimic de-a face cu «persecu-ţia» muncitorilor pro-sovietici din fabricilecehoslovace, aşa cum a pretins presa sovietică,dar are de-a face cu data apropiată a ConferinţeiPartidului Comunist Cehoslovac, care s-a stabilitpentru începutul lunii septembrie. La aceastăconferinţă vor fi destituiţi, cu siguranţă, din CC alPCC şi ultimii susţinători ai Moscovei. Brejnevdoreşte să prevină această ruşine a politicii sale.De aceea, a trecut la ofensivă, fără să-i pese deefectele neplăcute pe care le resimt atât Estul, câtşi Vestul... Nu este nici-o alinare în faptul că ruşiiîşi strică imaginea în ochii întregii lumi cu politicalor brutală. Au distrus atât de mult din structuraîncă nesigură a păcii internaţionale cu acest tip depolitică, încât, în final vom suferi cu toţii, nu doarCehoslovacia şi Uniunea Sovietică”. La câtevaluni după invazie, după ce marile capitale europeneau denunţat şi condamnat in corpore agresiuneaîmpotriva unui stat suveran, lucrurile au începutsă reintre pe un făgaş normal, interesele financiareale unor state capitaliste fiind preponderente încontinuarea relaţiilor economice şi politice cuguvernele statelor considerate, cu puţin timp înurmă, invadatoare. Relevantă în acest sens este şinota confidenţială emisă de ministrul AfacerilorExterne din Luxemburg la 24 octombrie, referitoarela viitorul relaţiilor ţării sale cu state din Europa deEst, inclusiv cu Uniunea Sovietică13: „A venit lamine însărcinatul cu Afaceri Străine polonez, dl.Wurth, şi m-a întrebat care este opinia/atitudineanoastră faţă de ţara sa, după evenimentele dinCehoslovacia. I-am spus că atât guvernul cât şi opiniapublică dezaprobă acţiunea din Cehoslovacia a unormembri ai Tratatului de la Varşovia. L-am informatcă noi considerăm intervenţia drept o violareflagrantă a drepturilor omului, dar chiar şi aşa,guvernul Ducatului Luxemburg speră că vom puteasă continuăm să căutăm mijloace de destindere înrelaţiile dintre Estul şi Vestul Europei. I-am mai spuscă, practic, intenţionăm să continuăm negocierile

dintre ţările noastre, începute înainte de evenimen-tele din Cehoslovacia. El mi-a reconfirmat dorinţaguvernului său de a începe negocierile pentru unacord aerian între Marele Ducat şi Polonia. Mi-aînmânat o notă oficială prin care cerea guvernuluinostru să stabilească o dată pentru negocieri... Miemi se pare că ar prefera ca aceste negocieri săînceapă primăvara viitoare”. „Cât priveşte relaţiilenoastre cu URSS, dl. Wurth a întrebat mai multedetalii despre numărul de persoane care lucrează laambasada sovietică şi despre condiţiile de reluare apoliticii noastre de destindere. I-am răspuns dl. Wurthcă problema nivelului de încadrare cu personal laambasada sovietică, categoric nu se va pune în modoficial, guvernul rezervându-şi dreptul să reducănumărul personalului în mod gradat, în momentulcând oficialii sovietici îşi termină serviciul în cadrulambasadei”.

Pentru a pune în antiteză percepţia deformatăde propaganda comunistă, faţă de cea existentă înstatele democratice ale lumii, la 23 august, cotidianulest-german „Neues Deutschland” relata cum intrareatrupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia eraprivită ca un semn de solidaritate cu populaţiacehoslovacă14: „Dacă contrarevoluţia ar fi învins,am fi avut la frontierele sudice o ţară situată înafara comunităţii socialiste. Aceasta ar fi creat obreşă serioasă în interiorul blocului ţărilor socialiste.Probabil, într-o zi, chiar NATO s-ar extinde departe,până la Carpaţi. Ştim noi cum sunt militariştii vest-germani!”

Mergând în aceeaşi tonalitate, propagandacomunistă ungară falsifică în mod grosolanevenimentele revoluţionare din 1956, considerândintervenţia sovietică de atunci un „ajutor prie-tenesc”. Într-un articol publicat pe o jumătate depagină în „Népszabadság” din 25 august, care-şipropunea să analizeze evenimentele, se atrageatenţia că: „partidul şi guvernul maghiar au datdovadă de la bun început de cea mai consecventăatitudine faţă de evenimentele din Cehoslovacia.Ele au sprijinit tendinţele sănătoase şi au atras dinprimul moment atenţia asupra pericolelor implicite”.Amintind exemplul evenimentelor petrecute înUngaria în 1956, ziarul scrie: „Ajutorul armat pecare Uniunea Sovietică şi ceilalţi prieteni ai noştrini l-au acordat în toamna anului 1956 nu ne-aîmpiedicat nici pe departe să lichidăm gravele eroriale liderilor de partid dinainte, nu ne-a silit nici pedeparte să revenim la poziţia liderilor discreditaţi, ci,dimpotrivă, a acţionat într-un sens contrar. Acest

Page 23: istorie militara

21 Revista de istorie militară

ajutor ne-a întărit forţa şi capacitatea de a folosiroadele ajutorului pe linia punerii în practică a nouluinostru stil politic. Acest lucru reprezintă o dezaprobareistorică a acelora care declară că acţiunea actuală acelor cinci ţări frăţeşti este îndreptată împotrivaprocesului de reînnoire din Cehoslovacia”.

Pe 10 septembrie, cotidianul socialist francez „LePopulaire”15 avertizează asupra atitudinii deneangajare a marilor puteri faţă de criza cehoslo-vacă: „Nu ştim cât de departe sunt ruşii pregătiţi sămeargă în a-şi forţa aliaţii să revină pe aceeaşi linie.Oricum, impactul psihologic al atitudinii lor, ca şirezultatul pierderii prestigiului în lume, ar trebuisă-i determine să procedeze cu mai multă precauţie...Între timp, americanii demonstrează reţinere, iaravertizările preşedintelui Johnson nu au consecinţemilitare directe. Cel mai regretabil este că încircumstanţe atât de tragice, vestul Europei, dincare Franţa face parte, nu rosteşte nici-un cuvânt.Indiferent de motive, toţi sunt conştienţi că nujoacă nici-un rol. Dar, din cauza poziţiei geografice,(Franţa, n.n) este cea mai afectată de problemacehoslovacă şi va fi prima care va fi ameninţatădacă izbucneşte vreun conflict mondial”.

Reacţia din partea Alianţei Nord-Atlantice avenit târziu, sub forma unui comunicat, în 15noiembrie 1968. Potrivit comunicatului, crizacehoslovacă nu a făcut altceva decât să agite dinnou spiritele în privinţa Berlinului, să producă oreconsiderare a politicii de apărare în cadrulAlianţei şi să pună pe tapet atitudinea izolaţionistăa Franţei, dar nu a făcut nicio propunere concretăprivitoare la situaţia existentă sau la posibilitateaunei recidive din partea URSS.

Diverse personalităţi din ţările vestice, în spe-cial, au condamnat public invazia din Cehoslovacia,fie de la înălţimea unor foruri internaţionale, fiedin poziţia oficială în care se găseau. Aş amintinume precum: cancelarul Willy Brandt, care s-adovedit „extrem de surprins” de acţiunea celor cinciţări din cadrul Tratatului; Mario Scelba, raportorpentru Comiterul de Politică Externă din Parla-mentul European, care a iniţiat, la 23 septembrie,o moţiune referitoare la implicaţiile politice aleevenimentelor din Cehoslovacia16; GaetanoMartino, comisar european italian, care a con-damnat cu putere, la 1 octombrie, intervenţia sovie-tică în plenul Parlamentului European17 şi lista arputea continua.

Nu întâmplător am lăsat la urmă reacţia pecare a avut-o în faţa invaziei sovietice, liderul

român, N. Ceauşescu, pentru că aceasta necesităo analiză mai amplă a condiţiilor interne şi externecare au condus la atitudinea de frondă a ţăriinoastre. România, ţară membră a Tratatului de laVarşovia, considerată, datorită politicii comunist-naţionale promovată de Gheorghiu-Dej şi con-tinuată de Ceauşescu, drept „copilul teribil” allagărului comunist, a avut o atitudine aproapesingulară în cadrul Tratatului. Cu excepţiaIugoslaviei şi a Albaniei care se retrăseseră dinorganismele pactului militar, România, ca membruactiv al acestuia, a şocat prin atitudinea lideruluisău, atât URSS, celelalte ţări comuniste, cât şicancelariile occidentale. A fost momentul săuistoric care l-a consacrat ca lider regional, deschi-zându-i larg porţile Occidentului. Dar să nu uitămcă, în pofida relaxării din anii 1964-1968, regimulcomunist din România rămânea printre cele maistaliniste. Liderii comunişti români priveau totuşicu suspiciune reformele care se produceau înCehoslovacia. Pentru ei, efervescentele dezbateridin presa de la Praga şi Bratislava, desfiinţareacenzurii, erau de neimaginat. Tentativele lui OtaŠik de a crea o „economie socialistă de piaţă” caresă îmbine planul centralizat cu elemente aleeconomiei de piaţă era, de asemenea, iluzoriu.Aceste reforme erau privite ca un pericol pentruregim. Spre deosebire de liderii PCR, societatearomânească privea cu simpatie încercarea de

• Alexander Dubček, prim secretaral C.C. al Partidului ComunistCehoslovac,devenit „simbol”

al Prim`verii de la Praga

Page 24: istorie militara

22 Revista de istorie militară

reformare a societăţii şi economiei cehoslovace.Dar ea s-a mulţumit să stea în expectativă, însperanţa că liderii comunişti vor trece din proprialor voinţă la reforme, ceea ce evident era o altăiluzie. Din cauza liberalizării din anii ’60 nu seobserva că regimul lui Ceauşescu nu simpatizareformele lui Dubček şi nu dorea să le aplice înRomânia. Populaţia spera ca emanciparea de URSSsă ducă într-un timp previzibil şi la schimbări îninterior. Apărând Cehoslovacia, se apărau şireformele lui Dubček, înţelegeau cei mai mulţi. Nuera adevărat. Ceauşescu era departe de a fi un liderreformist. Era interesat exclusiv de putere, nu descopurile ei, şi cu atât mai puţin de a democratizaori reforma regimul. Ce îl interesa pe Ceauşescuera desprinderea Cehoslovaciei de Moscova, aşacum făcuseră până atunci Tito, Mao, Enver Hodjasi Gheorghiu-Dej. Dintre toate ţările care seemancipaseră de tutela sovietică, România erasingura membră a Pactului de la Varşovia şi aCAER-ului. Sprijinul lui Ceauşescu nu se îndreptaspre susţinerea reformelor, ci încuraja distanţareade Moscova. Pentru Bucureşti era importantăapariţia unui aliat în cadrul Pactului de la Varşovia.De aceea, de câte ori Leonid Brejnev îi ataca peliderii cehoslovaci, indiferent de conţinutul acestorcritici, liderii români ţineau partea lui Dubček, OtaŠik, Zdenek Mlynar, Ludwig Svoboda etc18. Relaţiile

României cu Occidentul erau bune. Ţinând contde condiţiile geostrategice postbelice, Occidentulaccepta un regim comunist la Bucureşti, mai alesdacă se desolidariza în unele ocazii de URSS. Peplan intern, relaxarea ideologică începută în 1962continua deşi populaţia rămânea antisovietică şi,în linii mari, anticomunistă. Acceptarea limitată aregimului venea din lipsa unei alternative şi aînţelegerii împărţirii Europei în blocuri. Dupăînăbuşirea revoluţiei budapestane părea limpedecă este imposibilă o întoarcere la Româniaantebelică şi la democraţie. URSS era hotărâtă săîşi păstreze posesiunile, iar Occidentul nu erapregătit să intervină nici chiar atunci cândpopulaţiile se revoltau cu arma în mână. Româniitrebuiau să se împace cu situaţia şi să se acomodezecu regimul. Aşa gândeau toate populaţiile dinspatele Cortinei de Fier. În acest context trebuiedescifrată poziţia luată de Bucureşti în 21 august1968. Un miting de proporţii a avut loc în ziua de 21august, când Nicolae Ceauşescu a ţinut discursulcare l-a consacrat. Popularitatea lui Ceauşescu înacele zile a fost maximă. Pericolul unei invaziisovietice a alimentat sentimentul unităţii naţionaleşi hotărârea de a rezista. Asta i-a permis luiCeauşescu să se identifice cu regimul, şi chiar cuţara. El îşi va folosi prestigiul nou dobândit pentrua-şi subordona baronii şi fidelii lui Gheorghiu-Dej,pentru a-şi înlătura rivalii şi pe cei în care nu aveaîncredere. Probabil că singurii de acord cu invaziaerau nostalgicii stalinişti, rămaşi fideli Moscovei,câteva sute de persoane. Majoritatea populaţiei afost cuprinsă de o mare emoţie. Invazia putea fiprecedentul unei acţiuni similare împotrivaRomâniei. În acea vreme, părea mai probabil caRomânia să fie atacată din cauza gesturilor salepublice de independenţă în politica externă. Seobservă mai puţin că pe sovietici îi deranjaureformele din Cehoslovacia, şi mult mai puţinsfidările venite de la Bucureşti. Pentru Ceauşescua fost momentul de apogeu. Deşi a protestatîmpotriva intervenţiei, paradoxul face că el a fostbeneficiarul ei. Cel puţin pentru o vreme. Aceldiscurs i-a adus suportul Occidentului, care, în aniiurmători îi va da nenumărate semne de simpatie şisprijin politic, diplomatic, tehnologic şi financiar:clauza naţiunii celei mai favorizate; admiterea înorganisme economice şi financiare precum GATT,WB si IMF; vizitele sale în Occident şi SUA, viziteleunor importanţi lideri occidentali la Bucureştirelevă toate acestea. Occidentul l-a sprijinit pe

• Ota Sik, ideolog al reformelor dinCehoslovacia

Page 25: istorie militara

23 Revista de istorie militară

Ceauşescu din calcul politic, deoarece vedea înliderul de la Bucureşti un opozant al Kremlinului.Se spera astfel spargerea unităţii Pactului de laVarşovia şi CAER. Autonomia regimului său – pecare el pretindea a fi o veritabilă independenţă – i-apermis să-şi consolideze regimul personal. Discursuldin balcon l-a impus celorlalţi lideri comunişti dinPCR. El devine un şef providenţial, o vedetă a lumiipolitice mondiale. Partidul, guvernul, regimul seconfundă din acest moment cu Nicolae Ceauşescu.Această poziţie fermă i-a adus un prestigiu deose-bit pe plan intern şi o largă recunoaştere interna-ţională. Ea a fost factorul principal care a asiguratsupravieţuirea încă două decenii a regimuluineostalinist din România, cultul lui NicolaeCeauşescu devenind din ce în ce mai aberant.

În perioada postdecembristă, prin presa scrisăşi audiovizuală s-au pus în circulaţie un mare numărde afirmaţii şi de interpretări eronate în legăturăcu locul României în Pactul de la Varşovia,demersurile autorităţilor de atunci de la Bucureştiîn vederea retragerii trupelor sovietice din România(1958), neparticiparea la intervenţia celor cincistate socialiste în Cehoslovacia (1968) etc. S-asusţinut chiar ideea că politica de distanţare aregimului comunist din România de URSS ar fifost, în realitate, regizată de Kremlin pentru a in-duce în eroare Occidentul şi a folosi România caun cal troian sui generis, pentru a avea acces latehnologia de vârf occidentală şi în măsuraposibilităţilor, la unele secrete politice sau chiarmilitare. Mitingul din Piaţa Palatului, organizat la21 august 1968 pentru a condamna intervenţia înCehoslovacia, a fost şi el prezentat ca un posibilaranjament între Brejnev şi Ceauşescu pentru a-iface pe occidentali să creadă că Romania dispuneade o largă marjă de manevră în cadrul Tratatuluide la Varşovia. Este ciudat de constatat că astfel deteze au circulat şi circulă numai în mediileromâneşti şi în unele cercuri ale emigraţieimaghiare în perioada Războiului Rece. Niciunuldintre cercetătorii avizaţi, în primul rând ceistrăini, nu au pus la îndoială caracterul real,autentic al politicii de independenţă a regimuluicomunist din România, în anii ’60-’80.

1 Jaromir Navratil, The Prague Spring ’68, CentralEuropean University Press, 1998, p. 494.

2 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All,Bucureşti, 1998, p. 636.

3 Alekandr S. Stăkalin, Primăvara de la Praga înviziunea generalului A.M. Maiorov, în „Document”,nr. 1/2005, p. 26-33.

4 Mihail E. Ionescu, „Doctrina Brejnev” şi politicasferelor de influenţă, în „Dosarele Istoriei”, nr. 8/1998, p.4-5

5 Marie-Christine Kesller, La politique étrangèrede la France. Acteurs et processus, Paris, Pressesdes Sciences Po, 1998, p. 202.

6 Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până întoamnă, Editura RAO, Bucureşti, 1998, p. 195.

7 Vezi Florentina Dolghin, Singurătatea unuiambasador de cursă lungă, [Anatoli Dobrînin] (La soli-tude d’un ambassadeur), în „Magazin Istoric”, nr. 3/2003, p. 40-44.

8 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, FondTelegrame Praga/1968, telegrama nr. 71 342/4 mai1968.

9 Ibidem.10 Roger Massip, Le rideau de fer est retombé, în

„Le Figaro”/ 22.08.1968, No 7.459, p. 1; 5.11 Pietro Nenni, Discorsi parlamentari (1946-1979),

Camera dei deputati. Ufficio stampa e pubblicazioni,Roma, 1983.

12 Immanuel Birnbaum, Der Gewaltakt gegen Prag,în „Süddeutsche Zeitung”/22.08.1968, No 202; 24.

13Archives Nationales du Luxembourg, Relationsinternationales, Relations Est-Ouest, Luxemburg, AE16851.

14Articolul Unsere Armeen sichern den Frieden,în „Neues Deutschland”/ 23.08.1968, No 231, p.1-2.

15 Articolul La crise tchécoslovaque et l’Europe(C., P.), în „Le Populaire”/ 10.09.1968

16 V. Rapport sur les conséquences politiques desévénements survenus en Tchécoslovaquie: (Rappor-teur: M.Scelba), în Parlement européen - Documentsde séance./ 23.09.1968, No 113, p. 3.

17 V. Discorso di Gaetano Martino, în „Gazzettaufficiale delle Comunità europee”, Settembre-ottobre1968, No 106, p. 56-59.

18 Petre Otu, „Stimăm mult şi preţuim sprijinuldumneavoastră”, în „Dosarele Istoriei”, nr. 5(21)/1998,p. 41-47.

Page 26: istorie militara

24 Revista de istorie militară

Istoria recentă

Care erau opţiunile de securitate naţio-nală ale României, la sfârşitul RăzboiuluiRece? Care au fost elementele ce au trasataceste opţiuni? Cum ar fi trebuit să secomporte România în conformitate cu acesteopţiuni?

Acestea sunt întrebări la care orice cercetător,care analizează comportamentul României la finalulRăzboiului Rece, ar trebui să le găsească un răspuns.Să le cercetăm pe rând, dar mai întâi de toate sărefacem mediul de securitate din Europa de Est, înperioada 1990-1994. Am ales anul 1994 pentru căacesta a fost anul când NATO a lansat Parteneriatulpentru Pace, ce a reprezentat primul pas al AlianţeiNord-Atlantice în rolul jucat în securitatea acesteizone.

DUPĂ RĂZBOIUL RECE: ALEGEREATIMPURIE A POLITICII DE SECURITATE

CAZUL ROMÂNIEI

General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCUInstitutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară

Abstrac t

The article signed by Mihail E. Ionescu explores the difficult choices Romania had to make afterthe end of the Cold War, given the new international context that was born in the aftermath of thecollapse of the Soviet Union. Romania’s particularities are put into the wider regional context, thusrecreating the timeline of the major shifts in terms and security and politics in Eastern Europeduring the last decade of the 20th century. The author also ponders the possible options Romania andits neighbors had at that time, succeeding to identify the elements which eventually shaped theirchoices.

Keywords: Soviet Union, Warsaw Pact, NATO, EU, Romania, United States, Partnership for Peace, Cold War

1. Deci, care a fost mediul de securitatedin Europa de Est, în perioada 1990-1994?

În 1991, Tratatul de la Varşovia a fost desfiinţat,fapt ce a marcat dispariţia principalului instrumentde dominaţie hegemonică în Estul Europei. Maimult decât atât, în urma acordului stabilit, trupelesovietice s-au retras din Germania de Est şi curânddupă aceea şi din Europa Centrală, momente ceau însemnat apariţia unui mediu de securitatediferit în această parte a Europei. Din perspectivasecurităţii internaţionale, se stabilea crearea unei„zone tampon” între frontiera de vest a URSS şiestul frontierei Alianţei Nord-Atlantice. Experţiipe probleme de securitate, cât şi planificatoriistrategici, au definit, în curând, această „zonă tam-pon” drept „zona gri” a securităţii europene.

Page 27: istorie militara

25 Revista de istorie militară

O încercare majoră pentru a evita apariţiaacestei „zone gri” s-a produs în 1990, când s-a semnatCarta de la Paris, considerată o „repetiţie” a Actuluide la Helsinki. Carta de la Paris pentru o nouă Europă,care a fost semnată la Paris, în 19 noiembrie 1990,de către reprezentanţii statelor CSCE, era menită„pentru a extinde şi consolida relaţiile de prietenieşi cooperare între statele din Europa, SUA şi Canadaşi a promova prietenia între popoarele noastre”,reprezentanţii luându-şi „angajamentul solemn de arespecta ataşamentul deplin faţă de cele Zece Prin-cipii ale Actului Final de la Helsinki, care formeazăbaza relaţiilor dintre noi”1.

Soluţionarea paşnică a problemei germane prinreunificarea celor două state (3 octombrie 1990),înainte de semnarea Cartei de la Paris, a întărit şimai mult percepţia potrivit căreia nu există o „zonăgri” de securitate în Estul Europei. Mai mult decâtatât, semnarea Tratatului CFE în noiembrie 1990,cel mai amplu acord din istorie privitor la reducereaarmamentului şi a forţelor armate din Europa, aîntărit şi mai mult această percepţie.

În august 1991, după lovitura de stat de laMoscova, republicile sovietice şi-au declaratindependenţa. În decembrie 1991, Uniunea Sovieticăs-a prăbuşit, 15 noi state apărând în loc, legate întreele printr-un acord numit Comunitatea StatelorIndependente. Din perspectiva stării de securitate,în zona dintre Bug şi Prut până la Vladivostok, s-acreat, dintr-o dată, o situaţie confuză.

Este firesc că în acest context s-a produs oschimbare de percepţie în ceea ce s-a întâmplat cumediul de securitate din Estul Europei. Până înacel moment au existat temeri cu privire laangajamentul Moscovei în domeniul securităţii, cear fi dus la o potenţială întârziere în procesul deretragere a trupelor, precum şi pentru punerea înpractică a unei politici de „finlandizare” în Europade Est – cum a fost cazul tratatului dintre Româniaşi URSS din 1991. După decembrie 1991, o nouăameninţare majoră a apărut subit. Zona întinsă,post-sovietică, prinsă într-un proces de repozi-ţionare geopolitică, a devenit un rezervor deameninţări non-convenţionale. Dintr-o dată, „zonagri” devine realitate.

Pentru statele din estul Europei era necesarăreîntoarcerea la propriile lor „ecuaţii” de securitatenaţională.

2. Văzute din perspectiva anului 2009,opţiunile politicii de securitate a statelor dinEstul Europei ar putea fi enunţate astfel:

a. Neutralitatea. Adepţii statutului de neutra-litate permanentă doresc ca România să benefi-cieze de protecţia acordată de legile internaţionalestatelor neutre, evitându-se, astfel, posibile efectedestabilizatoare, ca membru al Alianţei. Istoria ademonstrat însă, că în cazul unui război regional,numai ţărilor situate în condiţii geografice şigeopolitice specifice ar putea să li se respecteneutralitatea de către părţile revizioniste.

b. O relaţie preferenţială cu Rusia. Acestscenariu se bazează pe ideea că vecinătatea cuFederaţia Rusă, succesoarea Uniunii Sovietice, şio ţară în plin proces de experimentare a democra-ţiei, s-ar putea transforma într-un parteneriatstrâns, care ar asigura securitatea României.Această idee este destul de lipsită de popularitatepentru marea majoritate a românilor, din cauzaexperienţelor istorice dramatice avute cu Rusia/URSS, ca vecin apropiat.

c. Un Pact balcanic de securitate colectivă.Construirea unei structuri defensive colectivă custate precum Bulgaria, Iugoslavia etc. a fost luatăîn considerare, dar situaţia economică slabă, cecaracteriza toate statele din Estul Europei,conflictele interetnice şi teritoriale rămasenerezolvate, legătura lor cu Rusia şi vecinătateaunor state membre NATO, precum Grecia şi Turcia,au făcut ca acest scenariu să fie lipsit de viabilitate.

d. Un pact de securitate cu Ungaria, Re-publica Cehă şi Polonia. Relaţia permanentăde securitate pe care o avea România cu ţările dinGrupul de la Vişegrad, ar fi putut s-o ajute să seapropie mai mult de ţările occidentale şi să facăparte din grupul celor mai avansate state, pe caleareformelor politice şi economice. Oricum, acestestate au arătat puţină disponibilitate în a acceptaRomânia în cercul lor, fiind de la început ataşateideii de aderare la NATO.

e. Membru al NATO. Să devină membru alcelei mai puternice şi de succes alianţe politico-militare din istoria modernă, era cel mai bunscenariu pentru România, deoarece acest lucru arîmpiedica orice posibilă agresiune din partea uneiţări străine şi în acelaşi timp ar fi simbolizatadmiterea României în clubul select al demo-craţiilor occidentale.

Într-o carte publicată în 1993, intitulată „Dupăhegemonie – Patru scenarii de securitate pentruEuropa de Est în anii ’90”, am identificat următoarelepatru evoluţii probabile: (1) apariţia „mini-blocurilor”(aranjamente regionale); (2) hegemonia unei puteri

Page 28: istorie militara

26 Revista de istorie militară

majore sau a unui ansamblu hegemonic; (3) anarhiesau „sindromul anilor ’30"; (4) „absorbţia statelorest-europene în comunitatea europeană”. Închei prina pune accent pe nevoia urgentă a ultimuluiscenariu, singurul capabil de a le evita pe celelaltetrei. „Depinde de statele vestice dacă aceste treiscenarii, discutate anterior, sunt eliminate, în timpce absorbţia în structurile occidentale ar duce la oangajare ireversibilă a securităţii est-europene.Această absorbţie ar face inevitabilă apariţia de«mini-blocuri» şi de «blocuri regionale», evitând înacelaşi timp hegemonia uneia sau a mai multor mariputeri sau a «sindromului anilor ’30»” 2.

3. Care au fost elementele care au formatcea mai optimă alegere ?

În cazul României, aceste dileme nu sunt noi.A trecut prin împrejurări similare, în prima jumătatea secolului al XIX-lea. În 1848, sub influenţa unorfactori multipli, a avut loc o „revenire la axă” înmentalitatea elitei politice româneşti. România şi-aasumat orientarea spre Vest, care, în schimb, i-agarantat acesteia modernizarea şi securitatea înurmătoarea perioadă, până la instaurarea regimuluicomunist.

Tranziţia spre un alt sistem (politico-ideologic) eradefinitivată la începutul anilor ’90. Considerată unavanpost al latinităţii în Estul Europei, România ar fiputut avea în mentalitatea colectivă doar o singurăopţiune: „Vestul”. Respingerea Occidentului ar fiînsemnat abandonarea eliberării de comunism, carea început odată cu revoluţia sângeroasă din 1989.

Un alt element decisiv a fost, de asemenea,destinul regiunii. Spaţiul dintre Rusia şi Germania,sau dintre Est şi Vest, delimitat în nord de Suedia şiFinlanda şi în sud de Bulgaria şi România, prinurmare spaţiul situat între Marea Baltică şi MareaNeagră, a avut un destin special în perioadamodernă. O caracteristică a acestui destin a fostcă, în scopul de a menţine autonomia securităţiiputerilor implicate, pentru a evita orice fel dedominaţie/hegemonie, s-au impus acţiuni concer-tate. Această tendinţă a fost întotdeauna prezentă,indiferent că a fost vorba despre opţiunea spreOccident, în perioada interbelică, sau despre mairecentul Parteneriat al statelor estice.

Ultimul, dar nu cel din urmă element decisiv înalegerea opţiunii de securitate, a fost imperativulmodernizării ţării. După trei procese de moder-nizare, care au avut loc în deceniile anterioare,era absolut necesar relansarea procesului detransformare, în care expertiza şi suportul directdin partea Vestului erau de neînlocuit.

Prin urmare, din perspectiva tradiţiilor istorice,a stabilităţii regiunii şi sub imperativul modernizării,cea mai corectă opţiune pentru România a fost dea se îndrepta spre Occident.

4. Modul de implementare a acesteiopţiuni şi ceea ce s-a realizat sunt de dome-niul trecutului. Totuşi, unele repere ar trebuimenţionate.

NATO a creat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) în decembrie 1991, cu scopul de apromova dialogul pe probleme de securitate comună,cu aceste ţări şi cu fosta Uniune Sovietică. Acestdialog a constituit o punte între Estul şi Vestuldivizat şi a creat oportunităţi deosebite în vedereaunei cooperări eficiente. În 1997, Consiliul deCooperare Nord-Atlantic a fost redenumit ConsiliulParteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), reunindstatele aliate şi cele nouă state din centrul şi estulEuropei, la care s-au adăugat încă două în 1992.

Crearea NACC s-a realizat în deplină concor-danţă cu Conceptul Strategic al NATO, adoptat în1991 la Summitul de la Roma, un document care apăstrat apărarea colectivă ca nucleu-principal alAlianţei şi a insistat asupra sarcinii de a ajuta lamenţinerea păcii şi stabilităţii în zona euroatlantică,prin intermediul instrumentelor de gestionare acrizelor şi a diplomaţiei preventive, înţeleasă im-plicit ca o completare a forţelor de descurajare.

În ianuarie 1994, la Summitul Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles, cu scopul de a le ajuta săumple vidul de securitate şi de a stabiliza întreagaregiune de est, statele aliate au propus fostelor ţăricomuniste o nouă formă de cooperare, Partene-riatul pentru Pace (PfP). Scopul este de a cons-trui, prin intermediul dialogului şi cooperării, unparteneriat strâns între fiecare stat partener şiAlianţă. PfP a fost conceput pentru a permite ocooperare eficientă între NATO şi cei care nu suntmembri ai Alianţei, pe baze bilaterale şi multilate-rale, şi pentru a pregăti ţările candidate pentruintrarea în Alianţă (care nu era încă pregătită săaccepte noi membri). Membrii PfP sunt şi membriai Consiliului Parteneriatului Euroatlantic, dar PfPa fost conceput ca având propria sa identitate.Obiectivele PfP-ului sunt: promovarea transpa-renţei în planurile apărării naţionale, asigurareacontrolului democratic asupra forţelor armate,disponibilitatea de a participa la operaţiunile de pace/de sprijin aflate sub autoritatea ONU sau OSCE,dezvoltarea relaţiilor de cooperare militară cu NATOşi aplicarea măsurilor de consolidare a încrederiiîntre statele partenere şi în relaţiile cu aliaţii.

Page 29: istorie militara

27 Revista de istorie militară

PfP a creat un sentiment de comunitate şicoeziune între membri şi parteneri şi a oferitperspectiva aderării la NATO a fostelor statecomuniste, dispuse să-şi armonizeze structurile lorpolitico-militare cu cele ale statelor membre, faptesenţial pentru crearea arhitecturii de securitateîn Europa.

În 1995 a fost lansat oficial documentulprogramatic numit Studiu privind extinderea NATO,prin care s-au statuat principiile şi motivaţiile viitoareiextinderi a Alianţei Nord-Atlantice. NATO erapregătită să accepte noi membri numai în cazul încare aceştia ar putea oferi o nouă valoare lasecuritatea şi stabilitatea generală a spaţiului comunaliat şi îndeplinesc anumite criterii de bază – reformedemocratice în interiorul ţării, cooperare regională,relaţii de bună vecinătate, transparenţă în planifi-carea apărării şi a bugetelor militare, contribuţia laoperaţiunile de menţinere a păcii – întărindparteneriatul transatlantic, eficacitatea şi coeziuneadin cadrul Alianţei.

Încă din anii 1993-1994, factorii de decizie dinRomânia au cerut integrarea în NATO, dar, laînceput, pentru că liderii Alianţei nu erau decişidacă se extind sau nu spre Est, au fost refuzaţi.

Când a fost lansat Parteneriatul pentru Pace,România a înţeles imediat importanţa sa strategică,fiind primul stat care a semnat Documentul-cadruîn ianuarie 1994. Acesta a fost perceput ca un paspremergător de aderare la NATO şi nu un substitutpentru acele state prietene care urmează să fiemenţinute în afara Alianţei.

La 28 decembrie 1994, Consiliul NaţionalConsultativ pentru Integrare Euroatlantică, un or-ganism ce includea personalităţi din cadrul tuturorpartidelor politice, preşedinţie, guvern şi societatecivilă, a adoptat o Declaraţie ce exprima dorinţaRomâniei de a intra în structurile euroatlantice.

La 21 iunie 1995 a avut loc o întâlnire la Snagova reprezentanţilor celor 13 principale partide depe scena politică românească, inclusiv cei aflaţi laputere, care au semnat o Declaraţie privindaderarea la Uniunea Europeană, ce conţinea şi uncapitol special referitor la reforma militară. Aexistat un consens general pentru a sprijiniStrategia de pregătire a integrării României înstructurile UE. Semnatarii au declarat că:„obiectivul naţional strategic al aderării Românieila UE constituie un punct crucial de solidaritate şiconvergenţă a forţelor politice şi sociale, reprezintăo oportunitate istorică pentru promovarea

idealurilor şi intereselor fundamentale ale poporuluiromân, a identităţii şi tradiţiilor sale, într-o largădeschidere internaţională, oferind Românieiposibilitatea de a atenua şi elimina decalajele faţăde statele avansate prin eforturile proprii, susţinutede o largă cooperare şi de modernizare a ţării, înconformitate cu exigenţele creării unei societăţiîn transformare, pe baza creşterii standardului şicalităţii vieţii cetăţenilor săi”.

La 22 iunie 1995, România şi-a anunţat în modoficial candidatura pentru aderarea la UE.

În martie 2001, partidele politice reprezentateîn Parlament au lansat şi o declaraţie referitoarela admiterea României în NATO. Acestea estimaucă „integrarea României în Alianţa Nord-Atlanticăcontinuă să fie principalul obiectiv al politicii saleexterne şi de securitate” şi că ţara „este pregătităsă promoveze şi să apere valorile democratice careconstituie fundamentul politic al comunităţii Nord-Atlantice”. „Vom aloca resurse pentru a facesistemul naţional de apărare românesc compatibilcu cel al statelor membre NATO, pentru îndepli-nirea angajamentelor asumate în cadrul Progra-mului Naţional Anual de Pregătire pentru Integrareîn NATO”.

La 18 septembrie 1993, preşedintele României,Ion Iliescu, a adresat Secretarului General NATOo scrisoare de aplicare, prin care explică decizialuată la nivel naţional, de aderare la NATO. Acestadeclara că: „având în vedere poziţia geostrategicăa României, potenţialul ei politic şi militar precumşi angajamentul său ferm faţă de cooperarea cuAlianţa Nord-Atlantică, consider că România estecapabilă să contribuie la promovarea obiectivelorde bază ale Alianţei – libertate, democraţie, statulde drept, menţinerea păcii şi securităţii. Aceastapoate contribui, de asemenea, în mod substanţialla menţinerea securităţii în spaţiul Alianţei Nord-Atlantice. În consecinţă, România şi-a exprimathotărârea de a participa efectiv, alături de statelemembre NATO, la eforturile lor care vizeazăconsolidarea stabilităţii şi securităţii europene şiregionale”.

În realitate, după eşecul resimţit la Summitulde la Madrid, politicienii români şi opinia publicăau înţeles că numai o relaţie strânsă cu StateleUnite ar putea garanta viitoarea integrare înAlianţă. Românii au avut întotdeauna sentimentepozitive faţă de America, ca simbol al democraţieişi pluralismului, al puterii statului de drept. În toamnaanului 1997, când preşedintele american William

Page 30: istorie militara

28 Revista de istorie militară

Clinton a vizitat România, a fost semnat Partene-riatul Strategic între România şi SUA. Obiecti-vele strategice soluţionate prin această cooperareau fost următoarele: dezvoltarea unei cooperăribilaterale, sprijinul SUA pentru integrareaRomâniei în NATO, suportul american pentruimplementarea reformelor şi consolidarea demo-craţiei. Au fost patru secţiuni de cooperarebilaterală: reforma politică şi economică; coopera-rea militară; domeniul securităţii; soluţionareariscurilor de securitate neconvenţionale. Ambelestate au început să-şi coordoneze strategiile lorpolitice pe scena internaţională, au avut loc multeconferinţe, inclusiv bilaterale şi a crescut cantita-tea investiţiilor americane directe în economiaromânească. Odată cu vizita, în februarie 2000, asubsecretarului de stat american pentru afaceripolitice, Thomas Pickering, a început „etapaintensificată” a Parteneriatului Strategic.

În cele din urmă, România a fost invitată sădevină membru al NATO la Summitul de la Pragadin 2002, şi din martie 2004 a fost numit membrucu drepturi depline.

România a fost, începând cu 1995, membruasociat al Uniunii Europene, dar numai în 1999,la Summitul Consiliului Europei de la Helsinki, ţaranoastră a fost aleasă pentru a începe negocierilede aderare, în vederea procesului de integrareeuropeană.

După sfârşitul Războiului Rece, UE a trecutprintr-un proces continuu de transformare. Dupăistoricul Summit de la Maastricht (1991), care aschimbat denumirea Comunităţii EconomiceEuropene în Uniunea Europeană şi a lansat PoliticaExternă şi de Securitate Comună, tratatul de laAmsterdam a pregătit calea pentru o politică deapărare comună, prin crearea unei noi funcţiisuperioare: Înaltul Reprezentant pentru SecuritateComună. Politica de Securitate şi Apărare Comună(ESDP) s-a realizat în urma unui scurt Summitanglo-francez ţinut la St. Malo (1998), dar a apărutefectiv în 1999, la Summitul de la Cologne şi cel dela Gothenburg. Summitul Consiliului European dela Nisa (decembrie 2000) a fost momentul care amarcat începutul instituţiilor de apărare comunăale UE şi Headline Goal 2003 devine, după 1999,principalul program în construirea Forţei de ReacţieRapidă Europeană.

România a fost încă din 1994 şi partener asociatal Uniunii Europei de Vest (WEU), aceasta făcândparte din oferta făcută de România în vederea

integrării în NATO şi UE. După noiembrie 2000,Organizaţia Europei de Vest (WEO) şi-a încetatactivitatea, iar unele din activităţile sale au fosttransferate Uniunii Europene. A rămas valabilăclauza de apărare colectivă – articolul 5 al Tratatuluide la Bruxelles.

A fost destul de evident pentru factorii de decizieromâni şi pentru experţi că şansele de a adera laUniunea Europeană într-un prim val de extindereerau reduse, pentru că implementarea Criteriilorde la Copenhaga (1993) şi a acquis-ului comunitar seaflau în stadiu incipient, comparativ cu cel al statelormai avansate. Acest fapt explică concentrareaRomâniei asupra îndeplinirii cerinţelor MAP (Planulde Acţiune pentru Aderare) şi pe susţinerea uneiactivităţi eficiente de lobby în capitalele occidentale,pentru aderarea la NATO. În acest context, avândîn vedere şi dificultăţile criteriilor de aderare laambele organizaţii, autorităţile de la Bucureşti auconsiderat că, pe termen scurt, perspectivele deaderare la NATO păreau să fie mai realiste decâtintegrarea europeană.

Negocierile pentru aderarea României la UEau fost lansate în mod oficial la 15 februarie 2000,cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale deAderare. Până la sfârşitul lui decembrie 2003,România a deschis toate cele 30 de capitole aleacquis-ului comunitar şi a închis provizoriu 22 decapitole din acesta.

În 2003, România a închis toate capitolele şi înianuarie 2007 a devenit membru deplin al UniuniiEuropene. Unul dintre cele mai importanteelemente ale identităţii naţionale este participareaîn cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună.

5. Observaţii finalePrin urmare, a existat o „modalitate

românească” de rezolvare a ecuaţiei naţio-nale de securitate după sfârşitul RăzboiuluiRece?

Da, în opinia noastră, a existat. Chiar dacăpentru aderarea la NATO sau UE soluţia identi-ficată a fost în deplină concordanţă cu cele alealtor state din Europa de Est (din interiorul sauexteriorul fostei Uniuni Sovietice), modul cumaceasta s-a realizat a fost specific României.

La nivelul factorilor de decizie de la Bucureşti,din punctul de vedere al securităţii internaţionale,procesul de identificare a „zonei gri” aparţinândEuropei de Est, a fost foarte lent, comparativ cualte state din regiune. Un exemplu concludent estetratatul cu URSS, care includea şi „Clauzele finale”,

Page 31: istorie militara

29 Revista de istorie militară

fiind negociat şi semnat la Bucureşti în primăvaraanului 1991, într-un moment în care viitorul URSSera incert. Un alt exemplu similar a fost faptul căRomânia a fost prima ţară care a semnat, în aprilie1994, Parteneriatul pentru Pace, care, la acea dată,a fost perceput de Occident ca un substitut pentrustatutul de membru al structurilor vestice desecuritate.

De menţionat că opţiunile avute de Româniaîn materie de securitate naţională au fost calculateîn mod realist, dar care, din cauza dezbaterilor, auprelungit procesul de asumare a unei deciziicorecte. Se poate spune că iniţiativa a aparţinutstatelor din Europa Centrală, aşa-numitul „Grupde la Vişegrad”, şi în special Poloniei. În ceea cepriveşte România, situaţia era şi mai dificilă dincauza Republicii Moldova, care a constituit parte ateritoriului naţional, smuls cu forţa de URSS în1940, şi a cărei soartă a preocupat, în mod con-stant, toate forţele politice româneşti.

Este evident că, odată ce România şi-a asumat,la un moment dat, între 1993 şi 1995, opţiuneacorectă, aceasta s-a angajat şi în recuperareatimpului pierdut. Acest proces s-a realizat printr-unacord comun al forţelor politice, materializat pentruprima dată în 1995.

Este adevărat că România a avut elementecomune în acest domeniu cu alte state din regiune.Nici nu putea fi altfel, în măsura în care spaţiulcontinental est-european – de la nordul suedezo-finlandez până la Marea Neagră – a reacţionatmereu la ameninţările la adresa securităţii, şi încăo face, cu o similitudine remarcabilă. Partajareaaceluiaşi spaţiu de confruntare geopolitică agenerat o comunitate cu un destin istoric comun.La acestea se adaugă şi alţi factori determinanţi,precum: întârzierile economico-sociale ale statelordin această regiune, ca rezultat direct al uneiînapoieri istorice, în comparaţie cu evoluţiile dinEuropa de Vest; tulburările geopolitice rezultate dinplasarea teritoriului lor între marile putericontinentale, din Evul Mediu până în epocamodernă; procesul întârziat de construire a statelorşi naţiunilor, comparativ cu cele din Europa de Vest.

Prin urmare, coordonatele de asigurare asecurităţii naţionale au fost identificate corect deRomânia, împreună cu vecinii săi din Vest. Esteştiut că excepţiile din vestul Balcanilor au fostcorectate printr-un efort comun al stateloreuropene şi continuă şi la această dată. În cazulRomâniei, aceste coordonate implică o revenire la

reperele naţionale, prima având loc în 1848, darpusă sub o serioasă ameninţare, după 1945.

Orientarea României către Vest nu a implicatautomat şi respingerea statelor estice, ci maidegrabă crearea unei politici estice de recuperarea decalajului, în cadrul unei paradigme largi asecurităţii continentale euroatlantice, conformenunţului „o Europă liberă şi unită”. Din acest punctde vedere, atât România cât şi alte state din regiuneşi-au perfecţionat în mod constant rolul strategicşi de securitate în Estul Europei. În privinţaRomâniei, această situaţie se poate observa înRegiunea Extinsă a Mării Negre şi, mai recent, înParteneriatul Estic, care a fost lansat în acest an.

Nu trebuie uitat că Rusia a reprezentat un ele-ment decisiv în opţiunile de securitate pe carestatele din regiune şi le-au asumat. Din aceastăperspectivă, Rusia a fost un factor decisiv comunîn cazul acestor ţări, în special pentru cele care seînvecinau cu gigantul de la Est.

Departe de a epuiza concluziile, trebuie men-ţionat că orientarea spre Vestul Europei în privinţasecurităţii implică mari aşteptări din parteaOccidentului, fiind înţelese ca o datorie istorică acelor din urmă. Fie că aceste speranţe vin dinpercepţia că finalul Războiului Rece a reprezentato întoarcere la paradigma de securitate dinperioada interbelică, când securitatea regiunii eragarantată de puterile vestice, dar distrusă de celde-al Doilea Război Mondial, fie că a fost un trans-fer reciproc al dezvoltării şi prosperităţii sociale şieconomice, sunt întrebări ale căror răspunsuri nusunt căutate aici şi acum.

În final, ar trebui menţionată o altă percepţiesimilară şi anume modul în care statele din EstulEuropei îşi percep, pentru viitor, mediul desecuritate. Accentul pus pe securitatea princooperare, văzut ca rezultat al procesului acceleratde integrare în structurile Vestice, este evidenţiatşi de construcţia securităţii pe baza dezvoltăriieconomice rapide şi a democraţiei, dar şi a uneimasive participări la gestionarea comună a crizeialături de aliaţi, cum este cazul în Afganistan sauîn Vestul Balcanilor.

1 www.hri.org/docs/paris90.2 Mihail E. Ionescu, După hegemonie – patru

scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90,Bucureşti, 1993, Scripta, p. 187.

Page 32: istorie militara

30 Revista de istorie militară

Istoria construcţiei europene

Parametrii procesului decizional îndomeniul Politicii Externe şi de SecuritateComună - Politicii Europene de Securitate şiApărare

Majoritatea opiniilor exprimate faţă de arhi-tectura instituţională europeană converg spreconcluzia că aceasta se caracterizează printr-ocomplexitate extremă care generează implicit unsistem procedural de decizie laborios şi, în egalămăsură, lent. Această concluzie se validează încontextul contemporan ai cărui parametri, influen-ţaţi în mare măsură de efectele globalizării, reclamăabordări flexibile prin intermediul cărora se poatefacilita procesul decizional. „Victimele” sigure aleacestei stări de fapt sunt structurile multinaţionaleşi, mai ales, cele a căror agendă de lucru include o

TRĂSĂTURILE PROCESULUI DECIZIONALAL UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL

GESTIONĂRII CRIZELOR

DRAGOŞ ILINCADepartamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare

A b s t r a c t

The ESDP is one of several instruments of the Union’s common foreign and security policy(CFSP). Nonetheless, the introduction of the ESDP required new institutional bodies, the elaborationof new decision-making procedures, as well as new types of planning processes and methods in orderto provide the Union with a real capacity to carry out peace support operations. In many ways thecomplex decision-making procedures at the EU level display fairly unusual working methods. Theformal decision-making on ESDP operations is taken in bodies where all members are represented, alldecisions are taken unanimously, and the level of formal delegation to other bodies than the memberstate forums is minimal. The relative strength of the various institutional bodies also differs consider-ably compared to most other EU areas.

Keywords: ESDP, EU, Treaty of Lisbon,Council of the European Union

gamă largă de subiecte. Este cazul UniuniiEuropene la nivelul căreia problemele gestionatecuprind atât dimensiunea economică, cu extremde complexele sale faţete, cât şi cea de politicăexternă inclusiv nou-creata componentă desecuritate şi apărare.

În cazul domeniului vizând Politica Externă şide Securitate Comună-Politica Europeană deSecuritate şi Apărare, particularităţile sunt accen-tuate de faptul că relaţia dintre Uniune şi statelemembre rămân „ostaticele” abordării intergu-vernamentale. Se poate vorbi chiar de o inerţie înceea ce priveşte acceptarea cedării atributelornaţionale în acest domeniu în special dacă neraportăm la celelalte segmente, anume cel eco-nomic, în care rolul structurilor comunitare estemult mai pronunţat, generând, prin urmare,

Page 33: istorie militara

31 Revista de istorie militară

proceduri decizionale diferite. Din această pers-pectivă, Consiliul Uniunii Europene poate ficonsiderat o insulă, la nivelul căruia procesuldecizional se derulează în mod diferit înglobânddouă tipologii de bază.

Prima vizează parametrii decizionali asupra unorchestiuni cu relevanţă strategică, precum: modifica-rea tratatelor Uniunii, accederea noilor membri,stabilirea bugetului, relaţiile externe şi problematicaaferentă securităţii şi apărării. În aceste cazuri,procesul decizional la nivelul Consiliului implicăexprimarea consensului statelor membre.

Cea de-a doua procedură este aplicabilă restuluidomeniilor care se află în gestiunea Consiliului,situaţii în care procesul decizional se poate derulaprin intermediul majorităţii calificate (QualifiedMajority Voting- QMV). În esenţă, acest sistem sebazează pe atribuirea fiecărui stat membru a unuinumăr de voturi, în funcţie de populaţie (număr devotanţi) şi dimensiunile geografice ale acestuia. Înbaza acestor criterii, prin intermediul Tratatului,fiecărui stat i-au fost repartizate un număr devoturi1, după cum urmează:

Voturile alocate totalizează 345 care reprezintăîntregul număr de voturi de care Consiliulbeneficiază. În vederea stabilirii unui procesdecizional echilibrat, care să reprezinte, pe câtposibil, interesul unui număr cât mai mare de statemembre în cazul adoptării unei decizii prin QMV,Tratatul de la Nisa stabileşte ca pragul pentrutrecerea unei decizii este de 73,9% din numărultotal al voturilor de care Consiliul dispune (255/345), în condiţiile întrunirii majorităţii număruluide state membre.

În ceea ce priveşte dimensiunea de securitateşi apărare, aceasta este supusă rigorilor primeiproceduri. Din perspectiva depăşirii avatarurilorce decurg din modul de aplicare a consensuluistatelor membre, prin intermediul Tratatului de laAmsterdam, a fost introdus un nou mecanismcunoscut sub numele de „abţinere constructivă”,menţinut de Tratatul de la Lisabona. Prin interme-diul acestuia, un stat care nu este în favoarea uneidecizii poate sprijini consensul la nivelul Uniunii,prin manifestarea opţiunii de abţinere. Implicit,caracterul interguvernamental al PESC-PESApermite statului respectiv libertatea de a aplicadecizia respectivă. În acelaşi timp, trebuiemenţionat faptul că acest tip de procedură nu seaplică în cazul în care statele care se abţin repre-zintă 1/3 din voturile Consiliului.

De asemenea, cadrul normativ al UE includeun instrument adiţional, Cooperarea Întărită2, prinintermediul căruia se oferă posibilitatea iniţierii deformule restrânse de cooperare între statelemembre în dezvoltarea unor proiecte sau iniţiativeaferente pilonului II. Pentru a se evita iniţiereaunor astfel de proiecte contrare orientărilor gene-rale, asumate la nivelul Consiliului, utilizareaacestui instrument nu se poate face decât în cazulimplementării prevederilor Acţiunilor Comune saua Poziţiilor Comune adoptate de Consiliu.

Din punct de vedere procedural, TEU prevedeca implementarea acestui tip de cooperare să sefacă în baza unei solicitări adresate Consiliului decătre statele membre care doresc acest lucru.Acceptul Consiliului este absolut necesar pentrudemararea unei astfel de iniţiative, acesta urmândsă fie obţinut prin QMV. În acelaşi timp, existăobligaţia ca Parlamentul să fie informat în ceea cepriveşte aplicarea acestei formule. În egală măsurăexistă limitări privind iniţierea unor astfel dedemersuri dat fiind faptul că statele membre, carenu participă la implementarea cooperării întărite,pot solicita ca iniţiativa să beneficieze de aprobareaConsiliului European, în cadrul căruia proceduraimplică consens deplin. Complicaţiile proceduraleaferente aplicării acestui mecanism au reprezentatprincipala cauză pentru faptul că instrumentulcooperării întărite nu a fost utilizat până în prezent.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul căaplicarea formulelor de cooperare întărită nu esteposibilă în ceea ce priveşte dimensiunea militară a

Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie 29 voturi

Spania şi Polonia 27 voturi

România 14 voturi

Olanda 13 voturi

R. Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12 voturi

Austria, Bulgaria şi Suedia 10 voturi

Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovaciaşi Finlanda

7 voturi

Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburgşi Slovenia

4 voturi

Malta 3 voturi

Page 34: istorie militara

32 Revista de istorie militară

Politicii Europene de Securitate şi Apărare, aceastafiind în întregime supusă rigorilor impuse deaplicarea consensului statelor membre asupradeciziilor Uniunii.

Procesul decizional de rutină porneşte de laorientările politice majore rezultate în urmareuniunilor Consiliului European. Transformareaacestora în politici ale Uniunii şi implementareaacestora se face de către Consiliul UE, prinintermediul Secretariatului General şi al structu-rilor responsabile şi, de la caz la caz, al ComisieiEuropene (aspectele comunitare din cadrul politiciiexterne şi de securitate a UE). La nivelul Consiliului,rolul major revine Comitetului Politic şi deSecuritate (COPS), structură cu atribute majore înexercitarea procesului decizional în domeniulsecurităţii şi apărării.

În elaborarea documentelor privind problema-tica securităţii şi apărării, COPS primeşte recoman-dări şi opinii din partea Comitetului Militar (carebeneficiază de expertiză din partea Statului MajorMilitar), a Comitetului privind Aspectele Civile înManagementul Crizelor, a Comisiei (dacă estecazul), a serviciului juridic şi a celorlalte structuricu atribuţii din cadrul Secretariatului General alConsiliului. Pe această bază, ambasadorii reuniţi lanivelul Comitetului Politic şi de Securitate avizeazădocumentul care va fi înaintat Comitetului Repre-zentanţilor Permanenţi pentru discutarea eventua-lelor probleme asupra cărora nu s-a întrunitconsensul. Miniştrii de Externe reuniţi în cadrulConsiliului UE decid cu privire la document, pecare îl promovează în final pe agenda ConsiliuluiEuropean.

În egală măsură, rolul birocraţiei europene estecompletat de cel al statelor membre, a cărorinfluenţă este exercitată atât prin intermediulstructurilor de reprezentare în relaţia cu UniuneaEuropeană, cât şi prin intermediul PreşedinţieiConsiliului. Din această perspectivă, statele membreinfluenţează agenda PESA în mod determinant,existând o predilecţie a acestora pentru utilizarea/abordarea directă a Preşedinţiei pentru promovareade iniţiativă. Aceasta în comparaţie cu abordareautilizată în cadrul domeniilor gestionate de Comisie,în care promovarea unor iniţiative este precedatăde un proces complex de lobby.

În mod evident, această dimensiunea informalăa procesului favorizează statele membre mari,având o contribuţie majoră la dezvoltarea compo-nentei de securitate şi apărare, fiind, în egală

măsură, deţinătoarele avantajelor în derulareadialogului informal cu Preşedinţia Consiliului UE.

Coordonatele procesului decizional pedimensiunea operaţională

Deşi subsumată instituţional dimensiuniirelaţiilor externe şi de securitate, PESA prezintă oserie de particularităţi de natură procedurală.Practic, la nivelul acestei componente putem vorbide un comportament interguvernamentalist înformele sale aproape pure. Este, în egală măsură,atât rezultatul compromisului între structuracomunitară şi statele membre, cât şi efectul inerţieiacestora din urmă în a ceda prerogativele asupraunor resurse naţionale, considerate a fi atributeexclusiv naţionale. Din aceste considerente, setulde norme agreate sub egida PESC nu poate fivalorificat decât ca element de orientare pentruprocesul decizional derulat sub egida PESA.

Principalul efect al acestei situaţii îl regăsim lanivelul interacţiunii între actorii implicaţi în cadrulprocesului decizional, în special în ceea ce priveştedimensiunea angajamentelor operaţionale. Pentruacestea din urmă, apetenţa manifestării exclusivea prerogativelor naţionale de către statele membreeste cu atât mai amplă, în condiţiile în care procesuldecizional implică, finalmente, dislocarea contin-gentelor naţionale sub steagul european. Dinaceastă perspectivă, dinamica relaţională la nivelulUniunii este orientată exclusiv în siajul manifestăriiintereselor statelor membre, marja de manevră aaparatului birocratic şi prin urmare a abordăriicomunitare fiind, practic, extrem de limitată.

Diferenţele asociate PESA rezidă şi în ceea cepriveşte repartiţia rolurilor structurilor europene.După cum se cunoaşte, în cazul pilonului II-PESC/PESA rolul central revine Consiliului UE, reunit înformatul miniştrilor de Externe, prezenţa structu-rilor europene, în special Comisia Europeană, fiindextrem de redusă. Cu toate acestea, rolul Consiliuluieste afectat, el fiind utilizat, mai degrabă, ca or-ganism de lucru, în scopul utilizării întregiiarhitecturi instituţionale de care acesta dispune,pentru implementarea deciziilor în domeniulangajamentelor operaţionale.

Această abordare permite tuturor statelormembre3 un grad ridicat de implicare în orientareaprocesului decizional. În acelaşi timp, dacă analizămcomparativ procesul decizional în domeniuloperaţional, cu sistemul implementat la nivelul altororganizaţii multinaţionale angajate în operaţii de

Page 35: istorie militara

33 Revista de istorie militară

management al crizelor, în special ONU, identi-ficăm cu uşurinţă faptul că statele membre deţincontrolul deplin şi simultan în toate momentele şistările fenomenului operaţional, inclusiv înexprimările sale concrete. Pe această linie, toatedeciziile sunt adoptate în cadrul unor structuri lanivelul cărora statele membre sunt reprezentate,putând, prin urmare, să exercite un control total.

De asemenea, spre deosebire de sistemuldecizional utilizat de Uniune în alte domenii precum:agricultură, competiţie, comerţ, procesul decizionalaferent PESA este în egală măsură fluid, dar şiriguros în respectarea formalismului proceduralchiar şi în absenţa unor lacune ale cadruluinormativ. Prin urmare, dimensiunea informală aprocesului decizional este destul de limitată,angrenând în mod dominant statele membre şi,mai puţin structurile comunitare. După cumspuneam, cauza o reprezintă „ataşamentul” statelorfaţă de respectarea normelor, prin intermediulcărora propriile interese pot fi prezervate. Este opreocupare pe care o regăsim atât la nivelul statelormici, cât şi al celor mari, acestea din urmă fiindextrem de interesate în menţinerea echilibrului lanivelul procesului decizional şi, prin extensie, lanivelul întregii construcţii europene.

Analiza comportamentului statelor membre, încontextul angajamentelor operaţionale, oferă untablou complex generat în urma interacţiunii uneiserii de factori. Bineînţeles, în prim-plan se plaseazătoate acele consideraţii politice şi cerinţe care suntcaracteristice fiecărei operaţii şi, în mod evident,relaţionate cu condiţiile particulare din perimetrulgeografic respectiv. De o importanţă cel puţin egalăbeneficiază şi atitudinea statelor membre faţă deoportunitatea lansării unei operaţii într-o anumităzonă, poziţiile acestora fiind orientate în bazapropriilor interese de natură strategică. În modabsolut logic, raportarea faţă de oportunitatea unuiangajament de această natură este juxtapusăcomportamentului statelor faţă de perimetrulgeografic respectiv şi, în unele cazuri, faţă de ţarasau ţările care pot face obiectul unui astfel de demers.

Nu în cele din urmă, peisajul complex alprocesului aferent lansării operaţiilor UE esteinfluenţat şi de capacitatea propriu-zisă a statelormembre de a furniza elementele necesareconcretizării unei decizii pe această dimensiune,pornind de la personal, capacităţi şi, nu în ultimulrând, de posibilitatea asumării costurilor aferenteacestor aspecte.

Primul aspect major al acestui tablou complex îlreprezintă etapele incipiente ale procesului deorganizare a angajamentelor operaţionale, mai pre-cis zona de unde apare propunerea privind lansareaunui astfel de demers. Şi în acest caz se constatăparticularităţi majore faţă de celelalte domeniigestionate la nivelul construcţiei europene.

În cazul angajamentelor operaţionale, zona deorigine a acestor demersuri este plasată înperimetrul de responsabilitate al statelor membre,fiecare dintre acestea putând, teoretic, să lanseze oastfel de iniţiativă. Cadrul normativ PESA permiteacest lucru, problema susţinerii unui astfel de demersfiind localizată, însă, în afara cadrului formal şi, prinurmare, supusă negocierilor între acestea.

Este evident faptul că PESA, prin natura sainterguvernamentală, reprezintă poate singurazonă a Uniunii Europene pretabilă manifestării„excesive” a intereselor naţionale. Absenţa acquis-ului şi, prin urmare, a unui cadru fix comunitar,permite manifestarea acestei stări de lucruri. Prinurmare, valoarea negocierilor între statelemembre şi, implicit, a palierului informal, este cuatât mai relevantă, inclusiv în ceea ce priveştecomponenta angajamentelor operaţionale.

Specularea avantajelor unei marje extinse demanevrabilitate a făcut ca experienţa operaţionalăa Uniunii să se bazeze aproape exclusiv pe voinţa şiinteresele statelor membre. Se poate vorbi chiarde o serie de tipare comportamentale ale acestora.În primul rând, se cuvine a fi menţionat cazulFranţei care reprezintă de departe cel mai activstat în ceea ce priveşte lansarea demersurilor con-stitutive pentru astfel de angajamente. Practic,modelul francez atestă, întâi de toate, viabilitateautilizării întregului set de avantaje pe careinterguvernamentalismului Pilonului II – PESC/PESA le oferă. Aceasta, atât în ceea ce priveşteproiectarea, prin intermediul operaţiilor, a proprieiagende de securitate, cât şi la promovarea unoriniţiative menite să confere un plus de substanţă şiconcreteţe profilului componentei de securitate şiapărare a Uniunii.

Dacă în cazul statelor mari, PESA oferă acestgen de oportunităţi, cu totul altfel stau lucrurile înceea ce priveşte atitudinea statelor mici. În cazulacestora, lucrurile sunt cu mult mai complexe. Sepoate opina, fără teama de a greşi, asupra trasa-bilităţii şi, în egală măsură, asupra predictibilităţiicomportamentului membrilor cu o influenţă mairedusă. În marea lor majoritate, opţiunea de bază a

Page 36: istorie militara

34 Revista de istorie militară

acestora a fost aceea de a susţine lansarea unorastfel de tipologii de angajare ale Uniunii. În primulrând este vorba despre obţinerea sprijinului peagendele comunitare, inclusiv în ceea ce priveştedemersurile de încadrare a diferitelor poziţii lanivelul ierarhiei instituţionale a Uniunii Europene.Cel de-al doilea aspect vizat este reprezentat deasigurarea reprezentării internaţionale a proprieiimagini. Practic, încă de la lansarea PESA modulde raportare a statelor membre a inclus şipreocuparea vizând valorificarea oportunităţilor deimagine pe care aceasta le oferă, contribuind, deasemenea, la realizarea consensului asupra dezvol-tării structurate a componentei de securitate şiapărare şi, implicit, la concretizarea primelorangajamente operaţionale lansate de UniuneaEuropeană.

Cea mai bună dovadă a acestei stări de lucrurieste reprezentată de structura multinaţională acontingentelor dislocate sub egida Uniunii îndiferite teatre de operaţii. Dacă în primii ani dedupă lansarea PESA structura operaţiilor lansatede Uniune a inclus un număr restrâns de state, înmod gradual, structura angajamentelor operaţiona-le europene a înglobat o serie tot mai extinsă destate membre. A fost, fără îndoială, un procesgradual care a culminat cu implicarea unor stateconsiderate a fi în mod tradiţional „neutre”. Dedeparte, cazul cel mai relevant este cel al Irlandeicare după o abordare neutră în ceea ce priveşteimplicarea cu forţe şi mijloace în cadrul dezvoltă-rilor operaţionale PESA a trecut la o postură activă,prin asumarea conducerii operaţiei UE din Ciad şiRepublica Centrafricană. Cazului irlandez i seadaugă şi state precum Finlanda, Suedia, Austria şichiar cele din afara perimetrului instituţionaleuropean, precum Elveţia.

Toate acestea sunt elemente ale unei tendinţeclare, a cărei finalitate o va reprezenta implicarea,sub diferite forme, a întregului set de state membre.Argumentelor enunţate anterior li se adaugă nevoiastatelor membre de a fi parte la toate paliereledecizionale aferente dimensiunii operaţionale.Aceasta în condiţiile dezvoltării structurate acomponentei de securitate şi apărare a Uniunii.Un fenomen similar s-a înregistrat şi în ceea cepriveşte crearea capacităţilor de reacţie rapidă aleUE, în special Grupurile de Luptă. În cazul acestorase regăseşte acelaşi tip de abordare din parteastatelor membre, culminând în prezent cu

participarea în cadrul unor astfel de formule atuturor statelor membre, indiferent de contribuţiileacestora.

Perspectivele sunt de accentuare a acestortendinţe, în sensul extinderii la toate domeniileacoperite de PESA, în special datorită condiţiilorpe care noul Tratat al Uniunii Europene (Tratatulde la Lisabona) le va genera. Relevanţa sporită aacestuia pentru dezvoltarea PESA rezidă cuprecădere în ceea ce priveşte implicaţiile imple-mentării formulelor de cooperare structurată4 îndomeniul apărării. La nivelul acestora, participareaîn cadrul operaţiilor de management al crizelorreprezintă unul dintre criteriile de bază pentrueligibilitatea calităţii de membru al acestor formulede cooperare. În mod absolut logic se poate anticipaconsolidarea tendinţei de extindere a număruluistatelor membre participante în cadrul operaţiilor.Riscul auto-plasării în afara formulelor de dezvol-tare a PESA nu poate fi asumat de oricare dintreacestea.

În egală măsură, implementarea formulelor decooperare structurată într-un domeniu abordat lanivel multinaţional doar prin logica consensului,va genera o serie de provocări la adresa modului încare se derulează procesul decizional, inclusiv pecomponenta operaţională. Practic, efectele nouluisistem presupun, întâi de toate, apariţia celui de-aldoilea sistem de decizie, anume cel de la nivelulformulelor de cooperare structurată. Aceasta vapermite iniţierea unor demersuri concrete care săfie ulterior plasate la nivelul procesului decizionalregulat al Uniunii. Şi din această perspectivă esteevident faptul că opţiunea statelor membre,indiferent de ponderea pe care acestea o au înUniune, va fi de participare în cadrul acestorformule, inclusiv prin îndeplinirea criteriilor deeligibilitate. Este singura metodă de a combateefectele „perverse” ale implementării unui astfelde sistem şi de a prezerva principiul consensului îndomeniul securităţii şi apărării.

Suplimentar efectelor menţionate, controlulstrict impus de statele membre generează uncaracter relativ opac al procesului decizional, înspecial în relaţie cu factorii externi Uniunii, darimplicaţi în angajamentele operaţionale. Pe aceastădimensiune se plasează aşa-numitele state terţe,formulă în cadrul căreia se regăsesc, în primul rând,statele aliate care nu sunt membre UE (Turcia şiNorvegia), precum şi state ca Federaţia Rusă,

Page 37: istorie militara

35 Revista de istorie militară

Ucraina, Canada, ale căror interese de securitatepresupun implicarea în cadrul operaţiilor derulatede Uniunea Europeană.

Fără îndoială, din acest segment cel maicunoscut caz este cel al Turciei a cărei participareîn cadrul operaţiilor UE a fost însoţită întotdeaunade ample dezbateri de natură politică centrateasupra nivelul de implicare a acesteia în cadrulprocesului decizional. În realitate problemacooptării statelor terţe în cadrul operaţiilor repre-zintă una dintre principalele provocări la adresamodului în care se derulează procesul decizional lanivelul organismelor multinaţionale. Problemaînglobează şi o semnificativă dimensiune etică, cuprecădere în ceea ce priveşte solicitările statelorterţe de a fi implicate într-o manieră suficientă şiconsolidată în cadrul procesului decizional, în spe-cial cel relativ la operaţiile la care acestea con-tribuie.

Problema este valabilă atât pentru UniuneaEuropeană, cât şi pentru NATO. În cazul acesteiadin urmă, accentele de manifestare sunt chiarradicale, în special în ceea ce priveşte prezenţadin Afganistan, implicarea statelor terţe în acestteatru de operaţii deosebit de dificil şi, adeseorigenerator de victime, fiind de natură să susţină oastfel de abordare.

Efectele acestei situaţii s-au reflectat în moddiferit la nivelul celor două organizaţii. În cazulNATO, dificultăţile pentru îndeplinirea mandatuluimisiunii din Afganistan au fost cele care au dictatimplementarea unei abordări flexibile, în sensulcooptării statelor participante în cadrul operaţieiîncă din etapele iniţiale ale procesului decizional.Aceasta însă fără a avea o bază formală de susţinere,procesul fiind unul de tip conditions- based.

În cazul Uniunii Europene, retorica belicoasăa statelor contributoare, altele decât cele membre,nu a influenţat într-o măsură semnificativăprocesul decizional. Concesia asumată de Uniunea fost una de tip minimal, implementată instituţionalprin intermediul unui Comitet al Contributorilor,ale cărui atribuţii vizează mai degrabă gestionareaaspectelor concrete ce derivă din derulareaoperaţiilor propriu-zise. Altfel spus, abordareaeuropeană a vizat menţinerea prerogativelor ex-clusive ale statelor membre asupra procesuluidecizional în etapele sale strategice.

În ce măsură această abordare este adaptatăla realităţile contemporane este dificil de formulat

un răspuns tranşant. Realităţile operaţionale aleultimului deceniu au arătat faptul că participareastatelor terţe în cadrul angajamentelor operaţionaleale organizaţiilor multinaţionale reprezintăadeseori o valoare adăugată din mai multe perspec-tive. Pentru Uniunea Europeană, semnificaţiile suntcu atât mai extinse în condiţiile unei relativematurizări a PESA: contribuţia unor state terţe,beneficiare ale unei experienţe operaţionaleimportante şi, subsecvent, deţinătoare ale unorcapacităţi militare extrem de importante pentruderularea operaţiilor, depăşesc adeseori ca valoareperimetrul stabilit de semnificaţiile statutului demembru al respectivei organizaţii.

Problema implicării statelor terţe în cadruloperaţiilor conduse de Uniunea Europeană şi, im-plicit, antrenarea acestora în cadrul sistemului denegociere aferent procesului decizional va benefi-cia de o relevanţă sporită în condiţiile creşteriinecesarului de forţe şi capacităţi. Relevanţacontribuţiilor acestor state va fi cu atât mai accen-tuată în condiţiile unei suprasolicitări a statelor careîndeplinesc simultan condiţiile de membru alambelor organizaţii. Din această perspectivă,contribuţiile adiţionale venite din partea unor state,precum cele enumerate anterior, sunt de naturăsă-şi sporească valoarea pentru demersurileoperaţionale europene. În replică se poate anticipacă această stare de lucruri va genera oportunităţisuplimentare pentru statele din afara perimetruluiinstituţional european, în sensul radicalizăriipropriilor poziţii privind o implicare mai mare încadrul procesului decizional.

În aceeaşi logică, procesul decizional aferentconcretizării angajamentelor operaţionale aleUniunii parcurge o serie de etape în cadrul căroracomponenta majoră este reprezentată de dialogulinformal între statele membre şi PreşedinţiaConsiliului. De asemenea, rolul statelor membreîn lansarea unei operaţii vine să completeze factoriiexterni Uniunii care pot influenţa în mod hotărâtoracest proces. În prim-plan se plasează organismeleinternaţionale, în special ONU care poate lansasolicitări adresate Uniunii privind lansarea unoroperaţii. În egală măsură, acest procedeu esteutilizat şi la nivelul organizaţiilor regionale precumUniunea Africană.

Din analiza evoluţiilor operaţionale înregistrateîn ultimii ani rezultă, în mod evident, faptul căaceastă tipologie a stat la baza majorităţii anga-

Page 38: istorie militara

36 Revista de istorie militară

jamentelor operaţionale derulate de UniuneaEuropeană, aproximativ 90% din operaţiile de man-agement al crizelor fiind lansate ca urmare a unorsolicitări externe. În mod evident, această abordarese reflectă la nivelul procesului decizional al UEcare este structurat pe două paliere.

Primul este reprezentat de negocierile privindadoptarea deciziei de lansarea operaţiei per se, caresunt caracterizate în esenţă de interesul privindfezabilitatea politică a acestei iniţiative. În acelaşitimp, preocuparea de bază este reprezentată demodul în care operaţia respectivă răspundeintereselor strategice ale Uniunii ceea ce implicăun amplu proces de consultări în vederea întruniriiconsensului politic la nivelul tuturor statelormembre. Pe această dimensiune se consemneazăo multitudine de influenţe, pornind de la celeclasice, caracteristice tipologiei de exprimare apoziţiilor naţionale şi până la cele ale birocraţieieuropene prin intermediul Secretariatului Generalşi, mai ales, ale Înaltului Reprezentant pentruPESC.

Următorul pas în tipologia de manifestare aacestui palier, în condiţiile întrunirii consensuluipolitic asupra oportunităţii lansării unei operaţii, oreprezintă analiza capacităţii Uniunii Europene dea derula această iniţiativă. Din această perspectivă,procesul decizional se derulează în baza interac-ţiunii segmentului politic al aparatului birocraticeuropean şi componenta militară sau, după caz,cea responsabilă pentru gestionarea aspectelorcivile ale angajării Uniunii în domeniul manage-mentului crizelor.

Cel de-al doilea palier al procesului decizionalaferent lansării unei operaţii este reprezentat desegmentul vizând planificarea propriu-zisă aoperaţiei. Din această perspectivă, tipologiaeuropeană vizează articularea unei abordări civilo-militare la nivelul structurilor implicate.

În acest cadru, se impune a fi făcută precizareacă etapa operaţională a procesului decizional sederulează în mod paralel cu dialogul politic peaceastă problemă, existând momente de interac-ţiune ale structurilor aferente celor două dimen-siuni. Scopul acestei abordări vizează, în mod evi-dent, accelerarea procesului decizional şi, nu înultimul rând, formularea unui răspuns coerent peambele dimensiuni, civil-politică, respectiv militară.

Din această perspectivă, Comitetul Politic şi deSecuritate este structura care gestionează situaţiade criză şi examinează opţiunile care pot reprezenta

răspunsul Uniunii la criză. Procesul pre-operaţionaleste unul iterativ incluzând trei faze majore:dezvoltarea conceptului de management al crizei,a opţiunilor strategice şi planificarea operaţionalăconcretă.

Comitetul Politic şi de Securitate este respon-sabil pentru elaborarea Conceptului de Manage-ment al Crizei, care prezintă obiectivele politice şimilitare ale misiunii. Specificaţiile de ordin militarau la bază recomandările Comitetului Militar,sprijinit la rândul său de expertiza Statului MajorMilitar. În aceeaşi logică, recomandările civile suntoferite de Comitetul pentru Aspectele Civile înManagementul Crizelor. După aprobarea de cătreConsiliul UE a Conceptului, PSC însărcineazăComitetul Militar cu elaborarea opţiunilor militarestrategice. EUMC transmite opţiunile COPSîmpreună cu propriile recomandări. COPS evaluea-ză opţiunile militare strategice şi propune un proiectde decizie aprobării Consiliului. Următorul pas estedesemnarea comandantului operaţional şi a celuial forţei.

COPS solicită EUMC elaborarea directivei deplanificare a operaţiunii. În baza aprobării acesteiade către PSC, comandantul operaţional schiţeazăconceptul operaţiunii (CONOPS) şi planul opera-ţional (OPLAN), evaluate la nivelul EUMC şi COPSşi înaintate COREPER. În general, avizul COREPEReste urmat de decizia favorabilă a Consiliului UE.

CONCEPTUL OPERAŢIEI • CONOPS este dezvoltat de comandanţii

operaţionali • EUMS pregăteşte avizul militar în baza

comentariilor statelor membre UE • EUMC agreează avizul militar • COPS/PSC evaluează şi furnizează avizul • Consiliul UE aprobă CONOPS

PLANUL OPERAŢIEI (OPLAN) • Dezvoltarea OPLAN de către comandanţii

operaţionali • EUMS pregăteşte avizul militar în baza

comentariilor statelor membre UE • EUMC elaborează avizul militar • COPS/PSC evaluează OPLAN şi furnizează

opinii • Consiliul UE aprobă OPLAN/autorizează

Regulile de Angajare

Iniţierea operaţiei

Page 39: istorie militara

37 Revista de istorie militară

Ofertele formale de pachete de forţe se fac decătre statele membre, pe baze voluntare, în cadrulunei Conferinţe de Generare a Forţei, la care potparticipa şi propune oferte şi ţările terţe interesate.Următoarea etapă constă în crearea unui Comitetal Contributorilor, în care sunt discutate şi rezolvatetoate problemele practice legate de operaţiune.

ConcluziiAnaliza parametrilor decizionali aferenţi com-

ponentei de securitate şi apărare atestă realitateaunui proces încă nefinalizat, în cadrul căruia existăo serie de improvizaţii menite să surmontezedeficitele de natură procedurală. Prezenţa acestoradin urmă se datorează, într-o măsură deter-minantă, cadrului juridic existent care guverneazădomeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărarela nivelul căruia aplicarea succesivă a tratatelornu a fost însoţită de clarificări.

Această situaţie a condus la dezvoltarea unuisistem decizional cu destule lacune, dar care,paradoxal, permite o mai mare flexibilitate. Deşi,în articularea acestuia sistemul utilizat a preluatimportante componente de natură proceduralăutilizate de Alianţa Nord-Atlantică, nivelul deasimilare nu a atins limitele superioare, păstrând oserie de particularităţi menite să corespundăspecificităţii Uniunii Europene ca instituţie. În modevident, componenta aferentă reglementăriiprocedurale a componentei militare a beneficiatdin plin de experienţa NATO, fiind zona careprezintă similarităţi majore, atât în ceea ce priveştedominanţa principiului consensual, cât şi în ceeace priveşte nivelul de planificare sau derulareapropriu-zisă a angajamentelor operaţionale.

Natura particulară a Uniunii Europene a stabilit,însă, limita asimilării modelului utilizat la nivelulAlianţei Nord-Atlantice. Jalonul esenţial îlreprezintă componenta civilă a PESA, la nivelulcăreia s-au înregistrat principalele elementele denoutate în ceea ce priveşte tipologia de derulare aprocesului decizional. În strânsă legătură cu acestaspect, obiectivul global al PESA vizând creareacapacităţii de lansare a angajamentelor operaţio-nale într-o manieră comprehensivă, a fost de naturăsă genereze forme particulare de structurare adiferitelor etape ale procesului decizional.

Şi aceste elemente s-au adăugat agendeiextrem de „complicate” a relaţiilor de cooperare

NATO-UE, diferenţele de natură procedural-instituţionale fiind de natură să accentuezedificultăţile generate de persistenţa unor disputede natură politică. Din păcate, problema asimetrieiexistente la nivelul proceselor decizionale ale celordouă organizaţii reprezintă poate cel mai dificilaspect care poate beneficia de o soluţionarestructurată. Aceasta cu atât mai mult cu cât noulTratat al Uniunii Europene (Tratatul de laLisabona) introduce o serie de transformăriinstituţionale majore care vor afecta în modsemnificativ procesul decizional, accentuândparticularitatea acestuia.

Toate aceste aspecte atestă, însă, existenţavoinţei politice de adaptare a cadrului normativcare guvernează procesul decizional european îndomeniul securităţii şi apărării. Se poate vorbi, înacelaşi timp, de un dinamism semnificativ alpreocupărilor legate de adaptarea cadrului institu-ţional-procedural, care continuă să se manifesteîncă din perioadele iniţiale ale PESA. Inclusivdesele schimbări apărute ca urmare a adoptăriisuccesive a Tratatelor UE, trebuie privite cademersuri menite să identifice formula optimă defuncţionare a organismului european în cadrulcăreia să fie acomodate interesele statelormembre. Fiecare dintre aceste etape a permisdezvoltări ale procesului decizional, ceea ce permiteasumarea unei perspective optimiste în ceea cepriveşte apariţia unui sistem adaptat realităţilormediului de securitate şi care să contribuie, înacelaşi timp, la consolidarea profilului interna-ţional al Uniunii.

1 http://www.europa.eu/consilium2 Official Journal of the European Communities,

nr. C325, 24.12.2002, p. 28-303 Cu excepţia Danemarcei în ceea ce priveşte

problematica aferentă aspectelor militare ale PESA(cf. Prevederilor Tratatului Uniunii Europene,Danemarca a optat pentru soluţia juridica a opt-out-ului în ceea ce priveşte aceste aspecte); http://www.europa.eu.

4 A se vedea Protocolul privind CooperareaStructurată anexat Tratatului de la Lisabona. Textdisponibil în format electronic la adresa http://www.europa.eu.

Page 40: istorie militara

38 Revista de istorie militară

Militari români în misiuniinternaţionale

În loc de introducereVenind din Europa şi coborând pe scara

avionului pe un aeroport din R.D. Congo (fostaZair), pasagerii privesc şocaţi cum, la sol, uneipersoane i se retează mâinile cu o macetă. Înmisiune de patrulare, o echipă de observatorimilitari ONU întâlneşte un punct de control alrebelilor care opresc şi jefuiesc alte vehicule şi îiîmpuşcă în cap pe cei care se opun. Instigată deura tribală, o mulţime se dezlănţuie asupra celorde altă etnie, iar un grup armat situat în aceeaşiregiune comite atrocităţi în sate, doar pentru a luasub control o mină de diamante. Acestea suntcâteva din imaginile şi situaţiile pe care le-au întâlnit

CONFLICT ŞI POST-CONFLICT ÎN R.D. CONGOPREZENŢA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ

(2000-2010)

A b s t r a c t

The article signed by Ltc. Valerică Cruceru focuses on an important, but often ignored subject,namely the Romanian military presence in the Democratic Republic of Congo, which now entered inits tenth year. The author begins by tracing back the roots of the conflict that devastated Congo andby presenting in a chronological order the international attempts of mediating the conflict and ofstabilizing the country, then focuses on the role of the Romanian detachment, whose role and missionare thoroughly detailed. By combining personal recollections with factual information, the articlesucceeds in presenting a vivid picture not only of the work of the Romanian officers, but also of thechallenges and dangers they have to face.

Keywords: Congo, UN, MONUC, Romania

de-a lungul anilor, ofiţerii români aflaţi în misiunede menţinere a păcii sub egida ONU, începând dinanul 2000. Violenţa endemică, foamea şi dispe-rarea, ciocnirile între armate regulate şi grupăriarmate, milioanele de morţi şi milioanele derefugiaţi au materializat tabloul luptei constantepentru putere şi pentru exploatarea resurselorminerale în cea mai importantă ţară din centrulAfricii, Republica Democrată Congo.

Despre conflictCu o suprafaţă de 2,3 milioane km pătraţi şi o

populaţie de aproximativ 65 milioane locuitori, R.D.Congo reprezintă un paradox, prezenţa unor bogate

*Autorul articolului este în prezent în misiune în R.D. Congo, îndeplinind funcţia de consilier militarcoordonator al reprezentantului special adjunct al secretarului general al ONU pentru R.D. Congo.

Locotenent-colonel dr. VALERICĂ CRUCERU*

Page 41: istorie militara

39 Revista de istorie militară

resurse minerale şi a unui mare potenţial agricol,fiind însoţită de subdezvoltare şi pauperizaregeneralizată. În R.D. Congo se găsesc printre celemai mari zăcăminte de diamante, aur, coltan1 şicupru din lume, jumătatea de nord străbătută defluviul Congo cu afluenţii săi constituie a douasuprafaţă forestieră a lumii, iar jumătatea de sudare un mare potenţial agricol. În R.D. Congo trăiesco sumedenie de triburi şi se vorbesc tot atâteadialecte (lingala în vest şi swahili în est fiind celeprincipale), limba franceză având statutul de limbăoficială.

Iniţial colonie belgiană, R.D. Congo a devenitindependentă la 30 iunie 1960. Perioada imediaturmătoare a adus cu sine instabilitate politică şisocială, răzmeriţe în diferite provincii, mişcărisecesioniste şi asasinarea primului ministru PatriceLumumba. ONU intervine imediat, pentru a nupermite secesiunea provinciei miniere Katanga sidestrămarea noului stat independent. La scurt timpdupă încheierea misiunii ONU (1964), generalulJoseph Mobutu reuşeşte în 1965 să preia putereaprintr-o lovitură de stat militară şi se declarăpreşedinte. Urmează o perioadă de 32 ani de-alungul căreia Mobutu instaurează, prin forţă, odictatură cleptocratică, caracterizată de un mana-gement economic defectuos şi un cult al persona-lităţii dus la limite extreme. În primul deceniu laputere, Mobutu „africanizează” forţat societatea,schimbând numele statului în Zair (1971), dândnume africane oraşelor (capitala Leopoldvilledevine Kinshasa), dezavuând portul haineloreuropene şi interzicând folosirea prenumelorcreştine de către populaţie, el însuşi luându-şinumele de Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu waZa Banga2. Ulterior, organizează câteva parodii dealegeri, în care el era singurul candidat şi conduceţara prin forţă ca pe propriul fief, devenind extremde bogat, în timp ce statul se adânceşte într-omlaştină economică fără fund.

Pauperizarea populaţiei şi exacerbarea diferen-ţelor tribale au dus la conflicte etnice legate decontrolul resurselor din anumite regiuni. La acestease adaugă conflictele civile din statele vecineRwanda şi Burundi (1994), care au provocat unnumăr foarte mare de refugiaţi şi grupuri armaterebele pe teritoriul Zairului, mărind şi mai multtensiunile sociale, pe parcursul următorilor ani. Înaceste condiţii, în estul Zairului capătă forţă omişcare insurgentă denumită „Alianţa ForţelorDemocrate Eliberatoare”, condusă de LaurentDésire Kabila şi susţinută de Rwanda şi Uganda,

care declanşează în noiembrie 1996 acţiunile depreluare sub control a teritoriului naţional şiînlăturare de la putere a lui Mobutu.

În urma acestui „prim război”, Mobutu esteînlăturat de la putere în mai 1997, Laurent Kabilase declară preşedinte şi schimbă numele statuluiîn Republica Democrată Congo. Ulterior, în august1998, din cauza neînţelegerilor cu foştii aliaţi,Laurent Kabila s-a văzut pus în situaţia de a fi atacatde alte mişcări insurgente denumite „AdunareaCongoleză Democrată”, respectiv „Mişcareapentru Eliberarea Congo”, iniţiate tot din estul ţăriişi sprijinite de foştii săi aliaţi, Uganda şi Rwanda.Pentru a face faţă insurgenţilor, Kabila solicită şiprimeşte ajutor, trupe din Angola, Ciad, Namibia,Sudan şi Zimbabwe intervenind în sprijinulregimului sau. În primăvara anului 1999, frontul3

se stabilizează pe un aliniament relativ care împarteţara în două, de la nord-vest, la sud-est.

În esenţă, acest „al doilea război din Congo”,ca şi primul de altfel, nu a cunoscut înfruntăriarmate de anvergură, operaţii ofensive sau deapărare planificate şi desfăşurate după precepteleeuropene sau americane. Teritoriul imens (aproxi-mativ de zece ori mai mare decât cel al României),lipsa drumurilor şi prezenţa vegetaţiei de junglă ausilit beligeranţii să se limiteze la manevre depoziţionare a forţelor (mai ales cu ajutorul mijloace-lor aeriene), la înaintarea pe cursurile de apănavigabile (în special pe fluviul Congo), la ocupareaoraşelor şi la confruntări de nivel tactic pentru

• Situa]ia controlului teritoriuluiZairului la semnarea Acordului

de armisti]iu (vara 1999)

Page 42: istorie militara

40 Revista de istorie militară

controlul aeroporturilor/aerodromurilor şi a căilorprincipale de acces către zonele urbane.

Vidul de putere apărut la nivel local (în specialîn jumătatea de est a ţării), ca urmare a celor douărăzboaie, a dus la proliferarea grupurilor armate şimiliţiilor tribale, devenite ulterior principalaproblemă în eforturile de pacificare. Aceste douăconflicte au avut un efect devastator asuprapopulaţiei civile, înregistrându-se milioane de morţi4

şi alte milioane de familii refugiate/strămutate.

Instabilitate şi eforturi de menţinere apăcii. Cronologie succintă

În urma presiunilor internaţionale, în iulie 1999se semnează „Acordul de la Lusaka”, prin carebeligeranţii decid să înceteze ostilităţile, dar, spo-radic, luptele continuă, unele grupuri armateacţionând chiar şi în prezent. Semnarea acorduluide pace a deschis calea pentru intervenţia ONU,în august fiind trimisă la Kinshasa o misiune deobservare compusă din 90 de ofiţeri de legătură. Înluna noiembrie 1999, prin rezoluţia nr. 1279,Consiliul de Securitate hotărăşte înfiinţarea„Misiunii de menţinere a păcii în R.D. Congo”,denumită „MONUC”. Mandatul acestei misiuni s-a modificat gradual de-a lungul unui deceniu deprezenţă în R.D. Congo, de la monitorizarearespectării acordurilor de pace şi protecţiapopulaţiei civile, la interzicerea acţiunilor violente,dezarmarea, demobilizarea grupurilor armate şi lasprijinirea reformei sectorului de securitate.Cronologic, în anul 2000, misiunea ONU seorganizează pe sectoare de monitorizare aimplementării acordurilor de pace.

În ianuarie 2001, Laurent Kabila este asasinat,iar fiul său Joseph Kabila devine preşedinte,declarând că urmăreşte reconcilierea pe plan in-tern şi pace cu toţi vecinii. Prin mediere interna-ţională, în aprilie 2002 se semnează „Acordul de laSun City” (Africa de Sud) care prevedea retragereaforţelor armate străine de pe teritoriul R.D. Congo.În septembrie se semnează pacea cu Uganda prin„Acordul de la Luanda”, iar în octombrie 2002începe retragerea forţelor armate rwandeze (înschimbul promisiunii că rebelii rwandezi vor fiexpulzaţi din R.D. Congo). În decembrie sesemnează un document de pace cuprinzător,denumit „Acordul global de la Pretoria”, prin carefacţiunile congoleze agreează un aranjament deîmpărţire a puterii. Semnarea acordurilor de pacenu a însemnat stabilizarea situaţiei, retragereaforţelor străine desfăşurându-se cu greutate, iargrupurile armate făcând legea în multe zone dinjumătatea de est a statului, în special pentrucontrolul extracţiei de resurse minerale, în princi-pal diamante, coltan şi aur.

Anul 2003 aduce ca element pozitiv adoptareaunei constituţii de tranziţie în aprilie şi instalareape 17 iulie a guvernului compus din reprezentanţiituturor facţiunilor congoleze. Pe lângă preşedintemai apar patru vicepreşedinţi (doi dintre ei foştirebeli), iar din cei 36 miniştri, 16 erau foşti rebeli.În acelaşi timp, anul 2003 aduce o criză profundăîn nord-estul ţării (districtul Ituri/provinciaOrientale) în luna mai, când sute şi sute de persoanesunt masacrate de miliţii tribale, din motive etnice.În iunie începe „Operaţia Artemis”, prin care ogrupare de forţe franceză intervine sub mandat

Page 43: istorie militara

41 Revista de istorie militară

ONU în Ituri, pentru a interzice acţiunile miliţiilortribale şi a proteja populaţia. În luna iulie apare onouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, prin carese modifica mandatul misiunii de menţinere a păcii,prin permiterea desfăşurării operaţiilor subincidenţa capitolului VII şi sprijinirea procesului dedezarmare-demobilizare şi reintegrare (DDR). Înacelaşi timp, efectivul aprobat al misiunii creşte la10 800 militari şi se desfăşoară prima brigadămultinaţională ONU pentru menţinerea păcii îndistrictul Ituri, provincia Orientale.

În anii 2004 şi 2005, pacea şi stabilitatea auîntârziat să se instaleze pe teritoriul congolez. Înmai-iunie 2004 s-a declanşat o criză în Bukavu(provincia Kivu de Sud, frontiera cu Rwanda),urmată de acţiuni violente în aproape toateprovinciile din estul ţării, grupurile armate străineşi miliţiile tribale autohtone luptând în specialpentru controlul zonelor miniere. În octombrie,efectivele misiunii cresc la 16 700 militari, iarîncepând cu luna decembrie începe desfăşurareaaltor brigăzi ONU în provinciile din estul R.D.Congo. În februarie 2005, componentele militareale misiunii sunt grupate în Brigada de Vest şiDivizia de Est, aceasta din urmă luând în subordinetoate brigăzile desfăşurate anterior. Din acest mo-ment se trece la planificarea şi executareaoperaţiilor de amploare, pentru interzicereaacţiunilor grupurilor armate şi protejarea populaţieicivile afectate de conflict.

În plan politic, guvernul de tranziţie reuşeştesă organizeze un referendum constituţional îndecembrie 2005 şi alegeri generale şi prezidenţialeîn 2006 (însoţite de violenţe între rebeli şi forţeleguvernamentale în capitala Kinshasa, în luna au-gust, pe timpul primului tur de scrutin). ConstituireaAdunării naţionale în septembrie şi instalarea luiKabila ca preşedinte în decembrie 2006 au marcatsfârşitul etapei de tranziţie. Urmează un 2007 alrevoltelor, iniţiate de mişcarea naţionalist-religioasă „Bundu Dia Kongo” împotriva adminis-traţiei locale în provincia vestică Bas Congo, lasfârşitul lunii ianuarie. Neacceptarea noilordispoziţii prezidenţiale de către un fost vicepreşe-dinte a condus la lupte de stradă în Kinshasa, înmartie 2007, între forţele rebele şi forţeleguvernamentale, iar eşecul integrării grupuluiarmat al etniei tutsi în armata naţională a dus lalupte grele în provincia Kivu de Nord5 în perioadaaugust-octombrie.

În anii următori (2008-2009) s-au făcut eforturipentru consolidarea instituţiilor statului şi controlul

teritoriului, pentru revigorarea activităţilor economiceşi stabilizarea generală. S-au încheiat acorduri cugrupurile armate (Acordul de la Goma din 23 martie2009 cu „Consiliul Naţional pentru ApărareaPoporului”), s-a demobilizat o parte dintre acestea, s-au înfiinţat noi unităţi militare şi detaşamente alepoliţiei naţionale, a început instalarea unor posturiale poliţiei de frontieră. Problemele de securitate însăau persistat! Pe parcursul acestor ani au rămas activegrupuri armate străine (gruparea ugandeza „Armatade Rezistenţă a Domnului” în nord-est şi gruparearwandeză „Forţele Democrate pentru EliberareaRwandei” în provinciile Kivu de Nord şi Kivu de Sudîn estul ţării), precum şi aripi disidente ale unor grupuriarmate autohtone (grupul populaţiei tutsi din provinciaKivu de Nord, miliţiile tribale din unele provinciiestice). Armata naţională (sprijinită logistic şi cu focde unităţile misiunii de menţinere a păcii) a desfăşuratîn special în 2009 operaţii de anvergură împotrivagrupurilor armate, în jumătatea de est a ţării. În acesttimp, contingentele militare ale ONU au fost în mareparte redesfăşurate în provinciile estice (95% dinefective), iar comandamentul Diviziei de Est s-adesfiinţat, toate brigăzile şi sectoarele intrând însubordinea directă a comandantului forţei militare(Force HQ).

În plan politic, în 2010 se încearcă stingereaconflictului cu reprezentanţii etniei tutsi înprovincia Kivu de Nord, iar în plan militar continuăoperaţiile împotriva grupurilor armate din estulţării, precum şi împotriva unei insurgenţe tribaledeclanşate recent în nord-vest.

Ofiţerii români în R. D. CongoComplexitatea situaţiei la încheierea armis-

tiţiului în vara anului 1999 şi importanţa regionalăa R.D. Congo pentru stabilitatea continentuluiafrican au dus la înfiinţarea misiunii ONU demenţinere a păcii. Aceasta misiune este de departecea mai mare şi complexă misiune de menţinere apăcii, cu un buget anual de peste 1,3 miliarde dolari,cu efective de peste 20 000 militari6, cu flotă propriede avioane, elicoptere şi mijloace fluviale. Deşi numai are reprezentare diplomatică la nivel deambasadă şi nici nu este prezentă prin proiecteeconomice de anvergură în această ţară, Româniacontribuie cu personal militar la această misiuneîncă din anul 2000, în prezent existând 22 de ofiţeriromâni, încadraţi ca observatori militari şi ofiţeride stat major.

În cadrul structurilor misiunii de menţinere apăcii, ofiţerii români îndeplinesc misiuni individuale

Page 44: istorie militara

42 Revista de istorie militară

în aproape toate compartimentele militare şi civile.Armata română a avut reprezentare prin obser-vatori militari în toate sectoarele de monitorizareşi în toate grupurile militare de legătură ataşatebrigăzilor multinaţionale, la nivelul echipelor dislo-cate în punctele fierbinţi din zona de responsa-bilitate a sectoarelor/brigăzilor şi la nivelul decoordonare a grupului de legătură. Imaginileprezintă grafic organizarea militară a MONUC,începând cu anul 2000.

Sosind în R.D. Congo ofiţerii români au luatcontact cu o altă cultură, total diferită faţă de arealulcultural european. Contactul cu populaţia locală adus la înţelegerea complexităţii societăţii congo-leze, complexitate generată de primatul preceptelortribale din arealele etnice. Prin modul lor de a fi,românii gestionează destul de bine relaţiile cupopulaţia locală, compusă dintr-o generaţie învârstă, în general respectuoasă, o generaţie demijloc indiferentă şi un tineret ostil. România estecunoscută în special în centrele urbane, unde aupredat decenii de-a rândul profesori români şi undes-au stabilit mulţi congolezi, absolvenţi de instituţiide învăţământ superior din România. Purtândînsemnele naţionale pe uniformă, ofiţerii româniau fost plăcut surprinşi când au auzit în mod repetatun „bună dimineaţa” şi uitându-se în jur nu au văzutdecât localnici! Ulterior au aflat că persoana caresalutase făcuse studiile în România, se căsătorisecu o româncă sau menţinea încă legăturile cuRomânia.

Încă de la început, românii s-au adaptat bine lacerinţele operaţionale ale acestei misiuni, lacondiţiile climaterice deosebite şi la traiul de zi cuzi, specific unei misiuni individuale. Sosit în R. D.Congo, ofiţerul român ia mai întâi contact cucăldura sufocantă şi umiditatea ucigătoare dincapitala Kinshasa, apoi completează dosarul pentrusosirea în misiune şi parcurge cursul introductiv,unde este informat despre situaţia generală desecuritate şi cerinţele operaţionale ale misiunii. Separcurg teme legate de tehnicile de patrulare şimonitorizare, se învaţă întrebuinţarea echipa-mentelor de comunicaţii, se dau teste de cunoaşterea limbii engleze şi se verifică capacitatea deconducere a autovehiculelor 4x4. Spre bucurianoastră, până în prezent niciun ofiţer român nu afost repatriat ca urmare a eşecului la aceste teste.

La încheierea cursului introductiv, cu trusaindividuală de prim ajutor şi celelalte bagaje ofiţerulse îmbarcă într-un mijloc aerian şi se deplasează lacomandamentul brigăzii/sectorului în care esterepartizat. Aici urmează o altă perioadă scurtă deinstruire la specificul zonei, după care ofiţerulpleacă în punctul de dislocare a echipei de observa-tori militari – în engleză „team site”. Aceste „teamsite” sunt dislocate în puncte fierbinţi din zona deresponsabilitate a brigăzilor/sectoarelor, indepen-dent sau în apropierea contingentelor militare aleONU, pentru a monitoriza situaţia generală desecuritate. În sfârşit, aici începe adevărata misiune!În general, statul de organizare al unui „team site”

Page 45: istorie militara

43 Revista de istorie militară

prevede şase funcţii de ofiţer, dintre care una delocotenent-colonel, pentru şeful echipei – „teamleader” –, dar există însă şi echipe cu opt funcţii.Echipa se încadrează cu personal pe principiulmozaicului, pe cât posibil din mai multe continente,neexistând doi ofiţeri din aceeaşi ţară. Pentrufiecare „team site” sunt prevăzute două auto-vehicule de teren 4x4 şi mijloace de legătură cueşalonul superior. „Team site” reprezintă locul undeobservatorii militari îsi desfăşoară activitatea şi îşiduc traiul de zi cu zi.

Principalele sarcini operaţionale ale echipelorde observatori militari, având în compunere şi ofiţeriromâni, constau în executarea de patrulări şimonitorizări în interiorul zonei stabilite, pentru:

– cunoaşterea situaţiei de securitate, obţinereade informaţii referitoare la grupurile armate dislo-cate în zonă şi monitorizarea unor elemente armate;

– observarea activităţilor zilnice în principalelezone de concentrare a populaţiei (mine, pieţe,plantaţii agricole, şcoli, tabere de refugiaţi, taberede populaţii strămutate), precum şi mişcărilepopulaţiei către alte zone;

– realizarea şi menţinerea legăturii cu repre-zentanţii autorităţilor locale, comandanţii militaridin zonă şi societatea civilă;

– efectuarea de investigaţii şi medierea unorconflicte locale;

– efectuarea de inspecţii la obiective militare şicivile din zonă.

Misiunile de patrulare se desfăşoară zilnic,pentru acoperirea întregii zone de responsabilitateşi se încheie prin înaintarea unui raport cătreeşalonul superior. În situaţia observării unorincidente de securitate sau când populaţia civilădintr-o anumită zonă este în pericol, echipa trecela monitorizare,continuă şi transmite regulatrapoarte cu evoluţia situaţiei. Pe timpul efectuăriipatrulelor, observatorii se confruntă cu o multitu-dine de aspecte: întâlnesc elemente ale grupurilorarmate; sunt opriţi de miliţiile tribale; se văd prinşila mijloc în schimburi de focuri; li se interziceaccesul către o anumită zonă de către forţele desecuritate guvernamentale; constată abuzuri alearmatei şi poliţiei naţionale asupra populaţiei lo-cale; întâlnesc zone unde tensiunile etnice au dusla izbucnirea de conflicte etc. Chiar în ultimeleluni, ofiţeri români aparţinând unor echipe deobservatori dislocate în provinciile Kivu de Nord,respectiv Kivu de Sud au monitorizat pe perioadeîndelungate ciocniri violente în mai multe zone

locuite, între grupuri armate străine, miliţii tribaleşi forţele guvernamentale.

Pe lângă aceste sarcini comune tuturorechipelor, observatorii militari români au acţionatşi în cadrul unor echipe cu misiuni specifice, astfel:

– echipe mixte de verificare şi monitorizare afrontierei de est a R.D. Congo, unde împreună cuelemente ale armatei naţionale şi ale poliţiei defrontieră se coopera cu poliţia de frontieră şiarmata statului vecin, pentru întărirea securităţiişi sporirea încrederii;

– echipe pentru sprijinul comisiei mixte deverificare a situaţiei de securitate în Kinshasa (2006– 2007), unde împreună cu reprezentanţi ai forţelorguvernamentale, ai rebelilor, ai contingentuluimilitar al Uniunii Europene şi ai agenţiilor umani-tare ale ONU se verifică provenienţa incidentelorde securitate şi se gestionau/aplanau conflicteleapărute;

– echipe de monitorizare a activităţilor dincazărmile trupelor guvernamentale (unităţile armateinaţionale şi garda republicană a preşedintelui) şiechipe de monitorizare a raioanelor de dislocare aforţelor rebele în Kinshasa, pe perioada pregătirii şidesfăşurării alegerilor generale şi instalării noilorautorităţi guvernamentale (2006-2007);

– echipe de sprijin al procesului de dezarmare-demobilizare-reintegrare (DDR) pentru grupurilearmate/miliţiile tribale autohtone, unde observa-torii militari facilitau acţiunile echipelor civile, prinpopularizarea ofertelor şi explicarea beneficiilorprocesului DDR elementelor armate din zonă şiprin înregistrarea personalului şi armamentuluidepus;

– echipe de sprijin al procesului de dezarmare-demobilizare-repatriere-reintegrare-reinserţie(DDRRR), pentru grupurile armate străine, undeobservatorii asigurau informaţii privind existenţagrupurilor armate şi participau la procesul deînregistrare;

– echipe de înregistrare a efectivelor militareşi armamentelor, prin care observatorii militariONU, împreună cu reprezentanţi ai armateiguvernamentale, ai misiunii militare a UniuniiEuropene şi secţiei civile de DDR înregistraugradual efectivele (cu datele personale, inclusivamprenta biometrică) şi armamentul unităţilormilitare. Cu această ocazie, unii militari provenindatât din rândul armatei guvernamentale, cât şi dingrupurile armate integrate în armată, optau pentrudemobilizare şi reintegrare în viaţa civilă;

Page 46: istorie militara

44 Revista de istorie militară

– echipe de observare, aparţinând de secţiafluvială a MONUC, prin care se monitoriza situaţiade securitate pe cursul fluviului Congo;

– echipe mixte de protecţie (observatori militari,reprezentanţi ai secţiilor de afaceri civile, dreptu-rile omului şi ai agenţiilor umanitare) însoţite deescorte militare, pentru evaluarea situaţiei şistabilirea măsurilor pentru protejarea populaţieicivile în zonele afectate de conflict.

Experienţa observatorilor militari români înR.D. Congo este bogată, plină de episoade inedite,dar în multe cazuri neplăcute. Ei îşi îndeplinescmisiunile neînarmaţi, în zone ostile sau potenţialostile, expuşi violenţelor din partea grupurilorarmate străine, miliţiilor tribale autohtone şi chiara populaţiei locale, manipulate în sens distructiv.Teoretic, există planuri de evacuare în caz deurgenţă, iar însemnele ONU de pe autovehicule şiuniforme ar trebui să impună respect tuturor celorimplicaţi în conflict, în conformitate cu rezoluţiileConsiliului de Securitate. Realitatea a dovedit însăîn multe situaţii că indisponibilitatea mijloacelorde evacuare, condiţiile meteorologice grele şistarea precară a căilor de comunicaţie (acolo undeacestea existau!) au făcut imposibilă aplicareaplanurilor. În ceea ce priveşte respectul faţă deînsemnele ONU şi rezoluţiile Consiliului de Secu-ritate, ne îndoim sincer că elementele grupurilorarmate/miliţiilor tribale au cunoştinţă de aşa ceva,sau le pasă în vreun fel!

Spre norocul nostru, niciunul din zecile deobservatori militari care şi-au pierdut viaţa petimpul îndeplinirii misiunii în RD Congo nu esteromân. Au fost însă destule situaţii în care observa-torii militari români au trecut prin pericole mari,fiind ameninţaţi cu macete şi arme de foc, agresaţi,jefuiţi, luaţi ostateci. Din nefericire, un observatormilitar român a fost grav rănit, când pe timpulexecutării unei misiuni de patrulare autovehiculula trecut peste o mină. Un alt ofiţer român a reuşitsă se salveze în extremis, cu puţin timp înainte camiliţiile tribale să atace „team-site” şi să ucidă alţidoi membri din compunerea echipei.

În mod firesc, ofiţerii români nu s-au confruntatdoar cu situaţii de natură violentă. Multe din problemeau fost legate intrinsec de condiţiile de mediu în careşi-au îndeplinit misiunile. Spre exemplificare amintimde starea mai mult decât precară a drumurilor, care acondus la apariţia defecţiunilor la autovehicule înmisiunile de patrulare, echipele rămânând blocatechiar la mijlocul itinerarului de patrulare, la zeci de

kilometri de „team-site”. Alteori, precipitaţiile abun-dente au dus la împotmolirea autovehiculelor şistaţionarea echipei de observatori în interiorul jungleisau în interiorul unei zone cu populaţie ostilă pentruperioade mari de timp, cu rezervele de apă şi hranăepuizate.

Precipitaţiile extrem de bogate, temperaturilemari şi umiditatea ridicată au produs un disconfortfizic ridicat, iar prezenţa din abundenţă a microor-ganismelor şi insectelor au făcut ca unii ofiţeriromâni să fie afectaţi de diverse boli, specificăpentru Congo fiind malaria. Un alt pericol căruia ise acordă o mare atenţie este deshidratarea. Nu înultimul rând, procurarea alimentelor şi a apei (adusăuneori de la distanţe apreciabile) constituie uneorio reală provocare. Observatorii militari nu suntsprijiniţi logistic din punct de vedere al cazării/cartiruirii sau hrănirii, fiecare echipă trebuind peplan local să îşi găsească o clădire/casă pentru a ofolosi ca locuinţă şi să se autogestioneze prinprocurarea alimentelor şi pregătirea hranei. Aicise manifestă mozaicul cultural al echipei, prinpreferinţele culinare şi modul de preparare/servirea hranei. Unii colegi nu consumă unele alimente(carnea de porc în cazul musulmanilor, carnea devită, hinduşii), alţii sunt vegetarieni, unii consumădoar alimentele pregătite într-un anume fel(„halal”), alţii consumă alimente nerecunoscute caatare în Europa etc. În unele zone, problema sesimplifică, paleta alimentară reducându-se la carnede capră, orez şi banane. În majoritatea punctelorde dislocare ale echipelor nu există energieelectrică sau gaze, oala pe cărbuni încinşi fiindobiectul esenţial pentru prepararea hranei şifierberea apei pentru spălat.

Deşi în general nu au fost probleme, în unelesituaţii a constituit o provocare chiar şi menţinereaunor relaţii cordiale în cadrul echipei, tot ca urmarea diferenţelor cultural-religioase, a nivelului depregătire şi a percepţiei diferite a actelor de coman-dă şi execuţie. Ofiţerii români au fost puşi în situaţiade a face eforturi pentru a se înţelege cu unii şefide echipă şi colegi care aveau probleme cu procesulde împărţire echitabilă a sarcinilor operaţionale,cu managementul activităţilor zilnice şi chiar cuacceptarea diferenţelor religioase7. Buna pregătireprofesională a ofiţerilor români a făcut ca aceştiasă îndeplinească tot spectrul de sarcini, de la plani-ficarea şi executarea patrulei, până la realizarealegăturii radio, a mentenanţei autovehiculelor şiîntocmirea raportului zilnic. La modul general

Page 47: istorie militara

45 Revista de istorie militară

opinăm că traiul în comun pentru perioade lungide timp, în zone izolate, cu ofiţeri aparţinând unorareale de civilizaţie şi cultură diferite, constituie oexperienţă de viaţă cu caracter de unicitate.

În ceea ce priveşte relaţiile cu populaţia localăîn punctele de dislocare a echipelor („team site”),acestea au fost în general bune, ofiţerii românifiind în măsură, în majoritatea cazurilor, să îşiatragă simpatia congolezilor. Tonul prietenos şifolosirea formelor de salut din dialectul local,strângerea mâinilor tuturor celor din jur, abordareaîn discuţii a problemelor cu care se confruntăpopulaţia, oferirea de ţigarete adulţilor şi bomboanecopiilor au asigurat o comunicare bună cu comuni-tăţile locale. La aceasta a contribuit şi interesularătat de unii ofiţeri români pentru îmbunătăţireacondiţiilor de viaţă în unele zone, prin propunerileînaintate eşaloanelor superioare pentru implemen-tarea unor proiecte CIMIC (cooperare civili–militari) cu impact rapid. În urma acestor proiectes-a îmbunătăţit asigurarea apei potabile, a asistenţeisanitare şi a educaţiei primare pentru populaţie.

Prin ofiţeri de stat major, România a fost repre-zentată în Comandamentul Forţei MONUC şi încomandamentele direct subordonate (Divizia deEst şi Brigada de Vest), precum şi în structurilecivile ale misiunii. Ofiţerii români încadraţi pefuncţii de stat major au participat la planificarea şiconducerea operaţiilor desfăşurate în scopulinterzicerii acţiunilor grupurilor armate/miliţiilortribale şi protejării populaţiei civile, la gestionareasuportului logistic şi de personal al contingentelor

militare şi observatorilor militari, la implementareamanagementului administrativ al misiunii. De-alungul anilor, ofiţerii românii au încadrat următoarelefuncţii:

– la biroul reprezentantului special adjunct alsecretarului general ONU pentru R.D. Congo:funcţia de consilier militar coordonator;

– în comandamentul forţei (MONUC HQ): ofiţerspecialist în JOC (Joint Operations Center; ofiţerspecialist în JMAC (Joint Military Analysis Cell);ofiţer specialist în secţia pentru reforma sectoruluide securitate; locţiitor al grupului de legătură pentruobservatorii militari; ofiţer specialist în secţia per-sonal; consilier juridic;

– în Departamentul pentru Sprijinul Misiunii:ofiţer specialist în MSC (Mission Support Center);ofiţer specialist control trafic aerian;

– la comandamentul Diviziei de Est: ofiţer spe-cialist în secţia G4 – logistică; ofiţer specialist însectia G6 – comunicaţii;

– la comandamentul Brigăzii de Vest: şef algrupului de legătură cu observatorii militari; ofiţercu informaţiile şi operaţiile în grupul militar delegătură; ofiţer cu relaţiile publice;

– la comandamentul Brigăzii Kivu Sud: şef algrupului de legătură cu observatorii militari;

– la comandamentul Brigăzii Katanga: şef G6 –comunicaţii;

– la comandamentul Sectorului 2: funcţia deşef de stat major;

– la fostele sectoare, funcţii în G1-personal,G3-operaţii şi G4-logistică.

• În misiune

Page 48: istorie militara

46 Revista de istorie militară

Este interesant de remarcat că România nuare alocate funcţii de stat major, cum este cazulaltor state contributoare şi deci nu poate solicitaîncadrarea ofiţerilor săi pe alte funcţii decât celede observator militar. Nevoile operaţionale alemisiunii şi competenţa profesională a ofiţerilorromâni conduc însă la numirea acestora pe funcţiide stat major în multe compartimente importantedin comandamentele militare şi secţiile civile alemisiunii.

În loc de încheiereStabilizarea R.D. Congo după atâţia ani de con-

flict rămâne încă o provocare pentru toţi actoriiinternaţionali implicaţi şi un succes ar influenţadecisiv şi pozitiv viitorul Africii Centrale. Deşi nuparticipă şi cu contingente militare, România a fostşi este prezentă în cadrul eforturilor de stabilizareprin observatorii militari şi ofiţerii de stat major, întoate regiunile R.D. Congo. Ofiţerii români şi-auîndeplinit misiunile de-a lungul tuturor momentelorimportante ale acestei participări, dovedind operformanţă operaţională individuală de nivelridicat. Această prezenţă îmbogăţeşte experienţaparticipării armatei române, în perioada contem-porană, la misiuni în teatre de operaţii situate înafara teritoriului naţional.

Sperăm ca prin acest demers se aduce un plusde informaţie cu privire la participarea armateiromâne la eforturile internaţionale de menţinerea păcii şi stabilizare într-un „hot spot” de mareimportanţă în ecuaţia relaţiilor internaţionale.Menţionăm, în final, că multe din aspecteleprezentate se regăsesc ca descriere şi finalitate şiîn cazul ofiţerilor români participanţi la alte misiunide menţinere a păcii (Coasta de Fildeş, Liberia,

Sudan etc). Demersul nostru nefiind de naturaexhaustivă, ne exprimăm regretul pentru eventua-lele omisiuni.

1 Coltanul este un minereu care după prelucrarese foloseşte în special în industria echipamentelorelectronice/de telecomunicaţii, având o bunăconductibilitate şi proprietatea de a rezista şocurilortermice, fără a-şi pierde calităţile iniţiale. În R.D.Congo există 80 % din rezervele mondiale. Acestminereu reprezintă unul din obiectele principale aletraficului ilicit din R.D. Congo şi un mijloc principal definanţare a grupurilor armate.

2 Într-o traducere aproximativă din dialectulcongolez lingala, numele înseamnă „războiniculneînvins care cucereşte totul şi lasă doar foc în urmalui”.

3 Nu există un front propriu-zis, ci o înşiruire delocalităţi controlate de o facţiune beligerantă sau alta.

4 Cifra avansată de majoritatea cercetătorilor estede aproximativ 5,4 milioane de morţi.

5 Provincia Kivu de Nord este situată în estul R.D.Congo, la frontiera cu Uganda şi Rwanda. Uneledistricte ale provinciei sunt locuite de populaţia deorigine tutsi, care în apărarea drepturilor sale şi-aconstituit propria forţă de apărare, sub numele de„Consiliul Naţional pentru Apărarea Poporului”,transformată în 2009 în partid politic.

6 Rezoluţia nr. 1906 a Consiliului de Securitate alONU din decembrie 2009 autorizează pentru MisiuneaMONUC, până la 31 mai 2010, 19 815 militari trupe,760 observatori militari, 1 050 trupe poliţie şi 391ofiţeri internaţionali de poliţie.

7 Un exemplu ar fi că unii colegi nu plecau în patrulăşi nici nu desfăşurau activităţi în „team site” lasărbătorile lor religioase, dar cereau imperativromânilor să meargă în patrulă în ziua de Crăciun sauîn ziua de Paşte !

Page 49: istorie militara

47 Revista de istorie militară

Odată cu încheierea celui de-al Doilea RăzboiMondial, România avea să rămână în spateleCortinei de Fier şi să renunţe la orice implicareactivă în misiuni sau operaţii militare în afarateritoriului naţional. Mai mult chiar decât atât,România nu va participa la misiunile de menţinerea păcii derulate de ONU începând cu decada anilor1950, chiar dacă state din fostul lagăr comunist,cum a fost cazul pentru Polonia şi Cehia, o vor facecu consecvenţă şi prestigiu internaţional.

În anul 1980, însă, regimul politic de la Bucureştia luat hotărârea de a pune bazele unei şcoli militare

PRIMA MISIUNE DE RECUNOAŞTEREÎN ANGOLA A ARMATEI ROMÂNE

Colonel (r) CONSTANTIN MOISADepartamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare

After the end of the Second World War, Romania, under the communist party ruling regime, willremain behind the Iron Curtain, and will not participate in the international missions and operationsoutside of the national territory. Even more than that, Romania will not participate in peacekeepingmissions undertaken by the UN since the 1950 decade, such other former communist countries as itwas the case of Poland and Czechoslovakia, countries that will took advantages and will be consistentwith international prestige. After more than 46 years, Romania has started to participate in interna-tional missions and UN peacekeeping operations since 1991, but only with Military Observers and aField Hospital as a support medical unit.

In February 1995 the UN addressed and official request to the Romanian government regardingthe involvement of Romanian Armed Forces with combat units and staff officers team in UNAVEMIII peacekeeping operation

In this context, without going into further details, to provide data and information needed fornational decision, Chief of General Staff at that time, General Dumitru Cioflină ordered a reconnais-sance mission to the DPKO proposed areas for the deployment of Romanian contingent withinUNAVEM III TOO.

It is to be underlined that this was the very first Reconnaissance Mission carried out by theRomanian Armed Forces after the Second World War, outside of the national territory as well asoutside Europe. With no press release or any official statement, the recce mission granted necessaryinformation for military leaders as well for the Parliamentary decision that approved participation ofa national contingent in the above mentioned PKO.

The article highlights some operational details regarding the reconnaissance mission performed,some unbelievable and cruel realities from the Angola TOO, the operational environment estimatedfor ROMBATT, the unknown difficulties and challenges the Recce Team had to face.

A b s t r a c t

de pilotaj la Negage, în Angola. Surse internaţionaleindică şi participarea unor piloţi români la misiunileaeriene, fără a face referire la instructori români aişcolii sau alte efective trimise special pentru astfel demisiuni. În cadrul „Operation Sirius” în februarie 1981,România a trimis 12 avioane IAR-823, 6 IAR-316B„Alouette III” şi 6 BN-2A „Islander”, toate fabricate înRomânia şi un detaşament de piloţi instructori. În cursulunei misiuni de instrucţie şi formare a piloţilor angolezi,un avion s-a prăbuşit (pilotul român şi elevul angolezau decedat). Celelalte aparate au fost donate guvernuluiangolez, după retragerea piloţilor români.

Keywords: Angola, UN, UNAVEM III, peace-keeping operation

Page 50: istorie militara

48 Revista de istorie militară

Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii (PKO)au fost înfiinţate în timpul Războiului Rece ca omodalitate de rezolvare a conflictelor dintre stateprin trimiterea de personal neînarmat sau purtândnumai arme uşoare. Trupele se aflau sub comandaONU şi interveneau între cele două forţe armateaflate în conflict. Trupele erau chemate atuncicând puterile internaţionale mandatau NaţiunileUnite să intervină pentru încetarea conflictului(aşa-numitul proxi-război) care ameninţa stabilita-tea regională, pacea şi securitatea internaţională.Trupele de menţinere a păcii nu trebuiau sărăspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lorera acela de a interveni atunci când părţilebeligerante acceptau încetarea focului şi consim-ţeau asupra prezenţei trupelor PKO. Trupele PKOevaluau situaţia din teren şi raportau cu imparţia-litate dacă s-a încălcat acordul de încetare a focului,dacă insurgenţii şi-au retras trupele pe aliniamen-tele stabilite, dacă au fost îndeplinite şi alteprevederi ale acordului de pace. Toate acesteeforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diploma-ţii să îndepărteze cauzele conflictului.

Acestea erau în ansamblu principiile PKO şicadrul de derulare al acestora la începutul anului1995, când armata română se pregătea pentruprima sa misiune de PKO.

Urmare a solicitării directe adresate de ONUguvernului României în februarie 1995, precum şia demersurilor iniţiate la nivel naţional, la data de13 martie 1995 Parlamentul României a aprobatparticiparea la misiunea UNAVEM III din Angolaa unui contingent naţional, compus dintr-un detaşa-ment de ofiţeri şi subofiţeri de stat major (16 ofiţeri

şi 11 subofiţeri); un batalion de infanterie (cu unefectiv de 751 militari); un spital militar decampanie (cu un efectiv de 110 militari şi civili).

Trebuie menţionat că la baza acestei decizii, înafara intereselor politico-militare naţionale1, au statpropunerile şi argumentele conducerii MApN,precum şi raportul de misiune, concluziile şirecomandările prezentate de prima echipă derecunoaştere română care a acţionat într-un Teatrude Operaţii (TOO), în afara teritoriului naţional (şichiar a teritoriului Europei), respectiv în Angola.

În acest context, pentru asigurarea datelor şiinformaţiilor necesare deciziei la nivel naţional2,şeful Statului Major General de la acea dată,generalul Dumitru Cioflină, a ordonat executareaunei recunoaşteri în zonele propuse de Departa-mentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (DPKO)a contingentului militar pe care România urma să-ldesfăşoare în UNAVEM III. Primul batalion căruiaîi revenea onoarea de a deschide participarearomânească cu unităţi operative într-o misiune dePKO era Batalionul 2 infanterie din Brigada 1mecanizată, aceasta fiind şi ocazia de perfecţionarela standarde internaţionale a pregătirii militare.

Desfăşurarea misiunii de recunoaştere înAngola

Misiunea de recunoaştere într-un TOO dinAngola3 s-a desfăşurat în perioada 6-9 martie 1995.Echipa de recunoaştere a cuprins celulele derecunoaştere ale unităţilor ce urmau să fie dislo-cate în Angola şi a fost compusă din şapte membri:colonel ing. Cristian Crâmpiţă, şeful echipei derecunoaştere; maior Constantin Moisa, ofiţer delegătură al echipei de recunoaştere; maiorGheorghe Tătaru, şef de stat major (însoţit de şefultransmisiunilor şi şeful logisticii) din celula derecunoaştere a Batalionului 2 infanterie; coloneldr. Ion Drăguşin (însoţit de şeful logisticii) din celulade recunoaştere a Spitalului Militar de Campanie.

Deplasarea în Angola s-a efectuat cu avionulpe itinerarul Bucureşti-Paris-Luanda, iar revenireaîn ţară pe traseul Luanda-Bruxelles-Bucureşti.Costul transportului internaţional a fost suportatde DPKO.

Pregătirea misiunii s-a efectuat sub presiuneatimpului necesar luării rapide a deciziei, întocmiriişi aprobării documentelor executării unei astfel demisiuni precum şi a cererii DPKO care a solicitat(prin reprezentantul militar al României la ONU)ca recunoaşterea să fie efectuată în prima parte a

• Echipa de recunoa[tere pe aeroportuldin Paris, 6 martie 1995

Page 51: istorie militara

49 Revista de istorie militară

lunii martie, având în vedere planurile operaţionalecare prevedeau desfăşurarea trupelor în perioadaaprilie-iulie 1995.

În afara poziţiei de Ofiţer de Legătură4 (LO) ceurma să o îndeplinesc în această misiune derecunoaştere, sarcina principală era să măfamiliarizez cu procedurile operaţionale ale ONUşi să-mi perfecţionez abilităţile de ofiţer de statmajor în misiuni internaţionale, urmând să facparte din Biroul Operaţii de Menţinere a Păcii(BMPKO) care fusese creat în cadrul Secţiei PfP şiPKO, înfiinţată în cadrul Direcţiei Operaţii dinStatul Major General.

Plecarea din Bucureşti a fost pe data de 6 martie,la ora 9,20, cursa Air France (generos, DPKOrezervase bilete la clasa business, contactul cuserviciile de la această categorie fiind de-a dreptulimpresionante pentru un biet ofiţer român:şampanie, caviar, somon fumé etc.). Sosirea peaeroportul din Paris a însemnat şi primul contactcu forţele de securitate ale aeroportului. În timp cene îndreptam spre zona de aşteptare a zborului delegătură spre Angola, am staţionat, pentru fumătoriiechipei, în apropierea unui cafe-bar; am încercatsă scot ghidul pe care îl aveam, dar mi-a căzut dingeantă setul de supravieţuire (survival kit)5.Imediat, un ofiţer, care făcea parte din poliţiaaeroportului, mi-a cerut să vadă bagajul de mână.Cu emoţie şi jena momentului, când ai impresia căîntregul aeroport se uită la tine, am deschis geantaşi acesta a văzut bereta albastră. M-a întrebatimediat dacă fac parte din beretele albastre, iar laconfirmarea mea, mi-a făcut semn că pot pleca. Afost momentul în care am realizat că în incintaaeroportului circulau mai multe grupuri de militariîn uniforme mozaic şi cu berete albastre.

În jurul orei 21,30 am urcat în cursa Sabena cudestinaţia Luanda. Avionul era tip Boeing 747,faimosul Jumbo. Stupoare. Imaginaţia celor petre-cute sau citite anterior6, dar şi în pregătirea misiuniierau depăşite cu mult. Interiorul arăta de-a dreptulimens: trei rânduri de scaune şi două intervalepentru circulaţia pasagerilor; pe exterior, spreferestre, câte trei scaune pe fiecare rând, iar, lamijloc, rândul central avea patru scaune. Un totalimpresionant de 10 scaune pe rând. Toţi amcomentat şi în glumă ne-am întrebat dacă avionulacesta va putea decola. În momentul decolării, cumotoarele ambalate la maxim şi vibrând din toate„încheieturile”, cu trepidaţii care mi-au creatimpresia că imediat se va dezmembra, a început

să ruleze din ce în ce mai repede, părând totuşi cănu se va ridica înainte de terminarea pistei. Încet-încet însă şi-a ridicat „nasul” în vânt şi a plecat,balansând uşor, spre Africa, purtând la bord primaechipă de recunoaştere a Armatei Române.

Zborul a fost deosebit de liniştit, fără turbulenţeatmosferice. Serviciul la bordul aeronavei a fost laînălţimea renumelui de atunci al companieiSabena. În afara meniului servit la bordul avionuluişi a atenţiei pe care personalul o acorda tuturorcălătorilor, am văzut grija pentru orice detaliu carepoate face călătoria confortabilă, inclusiv faptulcă periodic pulverizau din spray-uri dezodorizantearome cu iz de portocale, liliac sau alte flori exotice.

Am sosit la Luanda în jurul orei 5,30 (7 martie)pe o căldură ecuatorială. Nu îmi mai amintesc câtegrade a anunţat pilotul înainte de aterizare, dar ladeschiderea uşilor avionului am simţit cum mă„loveşte” un val de umiditate şi un aer cald, greurespirabil. Reacţia organismului a fost imediată: otranspiraţie abundentă şi deshidratare. Transpi-raţia pe braţe şi pe mâini aproape arăta ca o muco-zitate (aveam pe antebraţ pardesiele cu carecălătorisem către Paris, unde temperatura era de7-8 grade, ca şi la plecarea din Bucureşti de altfel).

După efectuarea formalităţilor vamale l-amîntâlnit pe ofiţerul de escortă şi ne-am deplasat laHotel „Tropico” (foarte central), unde aveamcazarea asigurată. Prima impresie asupra capitaleiangoleze a fost excelentă. Într-adevăr, cultură şicivilizaţie europeană la tot pasul. Luanda îşi meritanumele de Perla Africii sau Monaco al Africii.Cvartale întregi de blocuri ce păstrau un aer demodernism, deşi de aproape 30 de ani nu se maiconstruise în Luanda, case cu o arhitectură7

impresionantă, curate şi bine întreţinute. Străzirelativ curate pentru situaţia de război civil, aproapeîncă activ. Oameni îmbrăcaţi elegant şi maşinifrumoase. Câteva ore mai târziu, în drum spreUNAVEM, circulând la periferia capitalei, am văzutşi cealaltă faţă a oraşului şi a războiului civil. Casedin pământ sau bolţari, cu acoperişuri improvizate,fără canalizare, fără electricitate. Oameni aproapedezbrăcaţi, cu haine rupte, invalizi, răniţi şi bolnavi,şi asta lângă aeroportul internaţional Luanda.Ciudat însă ce mi-a rămas pe retină şi am reţinutfoarte exact: deşi invalizi, răniţi, săraci şi afectaţide război, nu am văzut cerşetori în jurul hotelului,la intersecţii sau pe lângă cele câteva clădiriimportante din oraş.

Am efectuat rapid check-in-ul la hotel, iarcolonelul Crâmpiţă ne-a comunicat că deplasarea

Page 52: istorie militara

50 Revista de istorie militară

la Cartierul General al Forţelor ONU din Angolava începe peste exact 50 de minute, la ora 8,45.

După ce am făcut un duş rapid de revigorare,am îmbrăcat uniforma mozaic şi ne-am prezentat înholul hotelului. Deplasarea s-a efectuat prin centrulcapitalei Luanda, ocazie cu care am avut un primcontact cu realitatea dură a unui conflict intern caredura de circa 30 de ani. Clădiri distruse sau cu urmevizibile ale luptelor care au avut loc în ultimii ani(reizbucnirea conflictului în anul 1993 a avut loc laLuanda), acestea însă numai în două cartiere alecapitalei. Câteva blindate şi camioane de transportlovite cu arme antitanc erau mărturii ale unorciocniri în interiorul sau periferia localităţii (deşimai târziu aveam să aflu că în Luanda luptele destradă fuseseră limitate, reduse ca amploare şidurată). Cu excepţia unei patrule de poliţie – înarmatăcu pistoale mitralieră AK-47 – dispusă la ieşirea dinLuanda (imediat după aeroportul internaţional) şicare oprea „la întâmplare” vehiculele ce păreaususpecte, nu era niciun alt indiciu al războiului.

Ziua întâiAm sosit la Cartierul General al Forţelor ONU

din Luanda, locaţia fiind cunoscută ca Vila Espa,dispusă la circa cinci kilometri sud de capitalaAngolei. Formalităţile de acces au fost simple şifără birocraţie. Paza exterioară şi accesul erauasigurate de o companie privată, acreditată destructura de specialitate a ONU. Cel puţin lavedere, paza nu era înarmată decât cu mijloaceneletale. Chiar am avut o reţinere privindcapacitatea acestei companii de a reacţiona în cazulunui atac al forţelor rebele din UNITA8.

După ce am intrat în tabără, prima surpriză. Înlocul unor clădiri vechi, cu distrugeri, protejate cusaci cu nisip şi cu baraje de diferite tipuri, cuantiaeriană în poziţii de tragere, cu plase demascare şi pază militară înarmată până în dinţi,oricum ceva care să arate ca un Comandamentdintr-un TOO, am găsit ceea ce poate fi numită oadevărată „oază de verdeaţă”, o tabără militarămodernă de instrucţie şi antrenament. Am iden-tificat Zona Administrativă (cu case modulareşi containere pentru cazarea personalului, restau-rant, bază sportivă – teren de tenis, piscină şiterenuri de sport –, sală de conferinţe, magazinPX, centrala termică şi electrică) şi Zona Opera-ţională (Comandamentul Forţelor, Centrul decomunicaţii, Punct medical şi Staţia CL), construităde asemenea din module şi containere noi şi cu-rate, toate fiind utilate cu aer condiţionat. Din acel

moment am înţeles care sunt standardele ONU înmisiuni PKO. Unde erau punctele de comandăîngropate din Poligoanele Cincu sau Mălina, care,la primele ploi abundente, erau pline de apă, undeerau corturile 5,20 x 5,20, prin care ploua sau carepe timp de vară deveneau adevărate saune, undeerau... O tempora, o mores!

Programul primei zile a inclus: informareprivind situaţia politică, militară şi de securitate;informare operativă asupra misiunii UNAVEM III;informare asupra cerinţelor şi capacităţilor logis-tice ale misiunii; informare asupra cerinţelor şicapacităţilor de comunicaţii ale misiunii; aspecteprivind planificarea desfăşurării forţelor de menţi-nere a păcii, AOR şi misiuni, limitări şi puncte slabe.

Şeful de stat major al UNAVEM III, un coloneldin armata neozeelandeză, ne-a prezentat situaţiagenerală politico-militară şi de securitate. Acontinuat cu mandatul şi concepţia generală amisiunii UNAVEM III, cu situaţia în TOO şi planulde desfăşurare a forţelor misiunii, cerinţele minimepe care batalioanele PK trebuiau să le îndepli-nească. A încheiat cu elemente de planificareprivind AOR şi misiunile pe care ROMBATT urmasă le execute. Această prezentare a fost şimomentul unei experienţe de neuitat şi nu tocmaiplăcută. Deşi absolvisem în urmă cu mai puţin dedoi ani, în condiţii bune, cursul de limba englezăavansat de la Academia Militară şi aveam convin-gerea că abilităţile mele în engleză erau bune9,accentul şi limbajul strict militar al neozeelan-dezului, cu multe abrevieri, m-au făcut să măblochez: aveam senzaţia că am uitat totul, că numai ştiu nimic din limba engleză şi nu mai reuşeamsă ţin pasul cu traducerea simultană (oricumtranslaţia simultană presupune mult exerciţiu şiexperienţă şi nu este limbajul conversaţional ce secere unui ofiţer de stat major). Numai intervenţiacolonelului Crâmpiţă a salvat situaţia. Imediat dupăaceasta, în activităţile ce au urmat discuţiile s-auderulat şi au continuat normal.

Elementele principale rezultate din informareau fost:

a) concepţia generală a misiunii UNAVEM III,care avea cinci elemente de bază:

– împărţirea teritoriului Angolei în şase regiunimilitare şi dislocarea a câte unui INFBATT înfiecare din acestea (fiecare regiune era aproxima-tiv de suprafaţa României). Unităţile de sprijinurmau să asigure 2-3 regiuni militare;

– constituirea aşa-numitelor „Quartering Area”şi „Storage Area” (Tabere de încartiruire şi,

Page 53: istorie militara

51 Revista de istorie militară

respectiv, Depozite de echipamente), unde forţeleUNITA urmau să fie demobilizate, dezarmate,instruite în meserii civile şi integrate în societateacivilă şi armata angoleză.

– unităţile de menţinere a păcii trebuiau să fiesuficient de dotate cât să poată desfăşura misiunifără să depindă direct de sprijinul şi aprovizionareaUNAVEM III HQs;

– Angola este ţara unde există cel mai marenumăr de mine antipersonal din întreaga lume(până la cca 15 milioane de mine). Deminarea înfolosul trupelor PK trebuia efectuată cu mijloaceproprii; programele de deminare urmau să fiedezvoltate ulterior şi executate cu contribuţia unorNGOs, companii private şi agenţii ONU. Urma sădureze mulţi ani şi costurile estimate erau uriaşe10.

Am reţinut că bolile tropicale, în special ma-laria, condiţiile meteo – căldura şi umiditatea –,precum şi lipsa surselor de apă sunt factori de luatîn calcul în planificarea misiunii batalionului deinfanterie românesc.

b. Regiunea alocată ROMBATT era RegiuneaMilitară de S-E (RMSE), reprezentând provinciaCuito Canavale a Angolei, recunoscută ca fiind:

– cu o suprafaţă aproape egală cu suprafaţaRomâniei (şi vom avea numai un batalion deinfanterie pentru misiuni);

– cele mai importante bătălii UNITA-FAA auavut loc în această regiune, unde densitatea minelorşi numărul câmpurilor de mine este cea mai maredin Angola; nu există nicio informaţie privindaceste câmpuri de mine;

– nu exista o linie a frontului continuă; forţeleguvernamentale FAA erau încercuite în principa-lele localităţi ale provinciei;

– infrastructura era distrusă aproape întotalitate;

– regiune cu climă foarte caldă şi uscată, cuprecipitaţii anuale reduse;

– lipsa de apă potabilă şi chiar menajeră.În continuare, ofiţerul cu planificarea operaţiei

UNAVEM III, un ofiţer indian, a făcut o scurtăprezentare privind modalitatea de dislocare acontingentului român şi logistica acestuia. A rezultatcă Batalionul 2 infanterie român poate mutaefectivele exclusiv pe calea aerului, recomandabilîn circa şase zboruri, iar tehnica poate fi adusă pemare (cu nave tip RO-RO), cele mai indicate porturifiind Lobito şi Benguela, care dispun de infrastructuranecesară. De aici, deplasarea urma să se facă directcătre locaţiile-tabere stabilite, pe cât posibil pe roţi,

dacă se vor demina segmentele pe comunicaţiaKuito–Menongue, dar preponderent aerian. Eravorba despre un adevarat pod aerian11. Perioadaplanificată era pentru lunile mai-iunie.

Dislocarea ROMHOSP era planificată laînceputul lunii mai, după acelaşi scenariu:efectivele pe calea aerului, tehnica şi echipamen-tele pe mare, cu debarcarea acestora în Luanda.De asemenea, efectivele Echipei de Stat Major nuridicau probleme, acestea putând fi dislocateinclusiv cu folosirea companiilor aeriene civile.ONU asigura transportul personalului şi echipa-mentele acestuia până la greutatea de 120 kg.

Mi-au reţinut atenţia două detalii financiare.Totul era plătit într-o formă sau alta de ONU12:zborurile de dislocare a efectivelor, navele de trans-port a tehnicii şi echipamentelor etc.

Prima zi s-a încheiat la Hotel „Tropico”, unde aavut loc o scurtă şedinţă de analiză a activităţilordin această zi şi pregătirea misiunii pentru ziuaurmătoare, deplasarea în zonele stabilite pentruROMBATT şi ROMHOSP.

Seara, am mers pe insula Ilha, unde cu bucuriesinceră am făcut prima baie în Atlantic (cred căam fost primii peacekeeperi români care făceambaie în Atlantic). Aproape şocant. Lumini, lumini şiiar lumini peste tot. Reclame luminoase, viaţă denoapte peste aşteptările noastre într-o zonă încăde conflict (pacea era foarte fragilă şi aveam să

• Regiunea militar` de sud-est(Cuando-Cubango)

Page 54: istorie militara

52 Revista de istorie militară

aflăm în câteva ore că totuşi conflictul nu eracomplet încheiat). Apoi am revenit la hotel pentruodihna de noapte.

Obosit după ziua precedentă, am fost trezit bruscdin somn şi am realizat ca în apropierea hotelului auloc schimburi de focuri. Era în jurul orei 12,00-12,10şi am crezut ca visez momente de la revoluţie. Amauzit „tragerile de noapte” undeva în faţă-stângahotelului, la câteva străzi distanţă. Ulterior, am aflatcă echipe UNITA acţionau în interiorul Luandei şiexecutau atacuri de noapte cu obiective limitate,punctuale. Somnul din acea noapte a fost cu „urechileciulite” şi mi-a amintit de „decembrie ’89”.

Ziua a douaDimineaţa devreme am plecat (mai puţin Celula

ROMHOSP care s-a deplasat la Viana, circa 30kilometri sud de Luanda, pentru recunoaştere, înlocaţia unde urma să fie dislocată), spre aeroportulinternaţional Luanda, terminalul militar, unde ne-amîmbarcat în avionul comandantului Forţei, iar laora 6,45 am decolat pentru recunoaşterea RegiuniiMilitare de Sud-Est, alocată ROMBATT.

Obiectivul principal al misiunii îl reprezentaobţinerea de date şi informaţii cât mai multe, com-plete şi de actualitate13. Trebuia să aducem cât maimulte detalii operative care să ajute atât la luareadeciziei privind participarea contingentului român,cât şi la planificarea şi pregătirea misiunii. Eraprima misiune românească cu trupe de menţinerea păcii şi orice eşec era exclus.

Distanţa parcursă a fost de circa 1 500 km.Undeva în zona Vila Nova–Kuito (cam la jumătateadistanţei) am avut sentimentul ca suntem ţinte.Poate şi glumele din avion au contribuit la aceasta.Nu ştiu. Cert este că în următoarele 10 minute amvăzut bulgăraşii de fum specifici exploziilor

proiectilelor antiaeriene: eram ţinta tragerilor,credem, ale forţelor UNITA (deşi fusesem asiguraţică zborul era anunţat şi avea liberă trecere).Glumind, dar cu inima strânsă, am depăşit momen-tul şi în cele din urmă am aterizat pe aeroportul dinMenongue în jurul orei 9, primul obiectiv alrecunoaşterii din acea zi. Aeroportul era situat lamarginea de sud-est a oraşului.

Am fost întâmpinaţi de reprezentantul autorită-ţilor din Menongue şi şeful Team Site (TS), careera şi comandantul recent createi Regiunii Militarede Sud-Est. Cele două jeep-uri „Toyota LandCruiser”, cu inscripţiile UNAVEM şi drapeleleONU, ne-au preluat şi transportat la sediul viitoruluiComandament al Regiunii Militare de Sud-Est,unde, în acel moment, funcţiona TS încadrat cu oEchipă de Observatori Militari (MILOBS) şi oEchipă de Observatori Civili (CIVPOL).

Imaginile văzute pe timpul deplasării eraucontradictorii: frumuseţea locurilor versus distru-gerile de război; şi dincolo de orice mine, mine detoate felurile şi categoriile. Şi mai ales, densitateade indicatoare „atenţie mine” sau „interzis mine”fixate pe orice: pe copaci, buşteni, pari înfipţi înpământ, pietre etc. Raioane cu mine distruse saudezgropate şi lăsate în paragină, tancuri, transpor-toare şi camioane distruse, case prăbuşite saucomplet devastate, totul părea un tablou al unuicorespondent de război. Nici nu ştiam, la momentulrespectiv, cum să interpretăm tot ce vedeam.

Am sosit la Punctul de comandă al TS, situatîntr-o clădire care mi s-a părut aproape de centruloraşului. TS Menongue asigura conducerea misiunilordin toată regiunea de S-E. Am întâlnit membriiMILOBS şi CIVPOL din Brazilia, Argentina, Zimba-bwe, Nigeria, India, Iordania, Suedia şi, cred, Singaporesau Bangladesh14. Ţinuta era atât tip mozaic, cât şi de

• Tanc scos din lupt`pe drumul spre Menongue

Page 55: istorie militara

53 Revista de istorie militară

lucru (pantalon, cămaşă, beretă albastră). Echipa-mentele acestora erau specifice misiunilor ONU.Fără armament, cu cască albastră şi vestă antiglonţ,care se purta numai în misiune sau la ordin, ori în cazde pericol. Deplasarea în misiuni era bazată pe sistemulde patrulare, patrula având cel puţin doi membri. Erainterzisă plecarea în misiune a doi membri ai aceleaşinaţiuni. După caz, mai ales la investigaţii, aveau şi untranslator. Echipamentele de comunicaţii asigurautransmisia prin satelit şi cu mici excepţii se puteavorbi din orice zonă a TOO (un argentinian mi s-aconfesat că poate vorbi chiar acasă, în Argentina). Afost momentul când m-am întrebat câţi militari româniştiu să folosească echipamente de comunicaţii tipINMARSAT.

Progamul la Menongue a inclus: prezentareasituaţiei din zonă; recunoaşterea a 1-2 posibilelocaţii pentru ROMBATT; recunoaşterea sursei/surselor de apă şi a elementelor principale deinfrastructură. Prezentarea situaţiei a fost făcutăde şeful TS, care a subliniat elementele de ordinoperativ ce au făcut obiectul raportului de misiune.Cele mai importante concluzii au fost:

– regiunea Cuando Cubango are o suprafaţă decca 200 000 kmp (aproape cât România şi numaiun batalion pentru misiune era întrebarea carefrământa) şi 175 000 locuitori;

– aici au avut loc cele mai crâncene lupte, cupierderi imense de ambele părţi;

– populaţia Menongue era estimată la cca 30 000locuitori;

– regiunea este izolată de restul ţării de cătreforţele UNITA; oraşul este sub controlul FAA, darcomplet înconjurat, fără a se cunoaşte exactdispunerea trupelor UNITA;

– lipsa informaţiilor privind dislocarea forţelorUNITA şi valoarea acestora (demobilizarea şi dezar-marea lor erau misiuni de bază ale ROMBATT);

– suprafeţe imense de zone minate (saususpecte de minare) şi lipsa documentelor, planuri-lor şi hărţilor cu dispunerea acestora;

– lipsa surselor de apă potabilă şi surse limitatede apă menajeră (lipsa posibilităţilor de aprovizio-nare de pe plan local);

– aprovizionarea se va putea executa, cel puţino perioadă de cca 3-4 luni, exclusiv pe calea aerului,singurul drum posibil pentru aprovizionare urmânda fi deminat în următoarele trei luni (oricum eranesigur, putând fi minat imediat).

Am reţinut ca determinantă pentru misiunelipsa informaţiilor şi a datelor exacte despre părţile

beligerante. Nu erau date clare nici despre valoareaforţelor, nici despre locaţia exactă a acestora, maiales a trupelor UNITA. Practic, nu se putea trecepe o hartă nicio linie a frontului clară, nici raioanede dispunere a forţelor beligerante15 şi valoareaacestora, aproape nimic.

Au urmat discuţii pe subiecte de informaţii,operaţii, logistică şi comunicaţii. Personal amdiscutat cu maiorul Ramon D. Cereles din MILOBSargentinian, responsabil, între altele, cu centrali-zarea datelor şi informaţiilor şi cu investigareaCease Fire Violation. Acesta mi-a confirmat, maiales, lipsa datelor despre trupele UNITA şiinformaţia că parte din acestea ar fi cantonatechiar în afara teritoriului naţional, în zona defrontieră cu Namibia şi Zambia16. Important era,de asemenea, că regiunea era aproape în totalitatesub control UNITA, se ştia de Şcoala de aviaţie dela Negage a României din anul 1981 şi deci nu neaşteptam la o atitudine prietenească. Forţeleguvernamentale FAA erau încercuite în principa-lele localităţi şi nu se bucurau prea mult de sprijinullocalnicilor. Ciocnirile erau frecvente, iar investiga-ţiile îngreunate de beligeranţi.

Deplasările în teren erau extrem de limitateatât din cauza minelor, cât şi de opoziţia unorcomandanţi locali (nu toţi acceptau Acordul de laLusaka). Practic, spre exemplu, pentru deplasareade la Menongue la Cuito Canavale, treceai prinzone controlate alternativ de UNITA şi FAA. Aveainevoie de confirmarea tuturor comandanţiloracestor zone şi acordul acestora pentru a puteatrece.

•Cl`dire distrus` \n apropiereasediului TS

Page 56: istorie militara

54 Revista de istorie militară

Mai târziu am aflat de „filozofia” ambelor taberecare a făcut dificil procesul de pace: „ca general întimp de război eşti cineva, în timp de pace eştinimeni”.

Din modestele rezerve ale MILOBS a fostorganizată o masă de prânz pentru noi. Nu fasoleaşi cârnaţii ne-au dat gata. Am fost impresionaţiatât de simplitatea mesei, aranjată cu bun gust demilitarii din TS şi chiar cu unele elemente de pro-tocol, dar mai ales de bunăvoinţa şi ospitalitatealor. A fost clar: munca în echipă şi specificuloperaţiilor militare dezvoltă sentimente şi caracte-re puternice.

Am plecat spre unul din posibilele raioane dedispunere şi încartiruire a ROMBATT, situat lamarginea de S-V a localităţii Menongue. Aici amtrăit o experienţă cu adevărat unică. Instinctul deofiţer de stat major a făcut ca, imediat cecomandantul TS ne-a prezentat de la margineadrumului care este perimetrul pentru posibilalocaţie a ROMBATT şi limitele acesteia, săpărăsesc şoseaua, să intru în „tarla” şi să bat cupiciorul porţiunea de teren. Nu am făcut mai multde doi-trei paşi şi m-am trezit tras înapoi cu forţă,brutal aş spune, de unul din membrii MILOBS:aproape intrasem în zona minată. Într-adevăr,minele erau până la marginea drumului. Abia atunciam văzut indicatorul de zonă interzisă.

Astfel am af lat că porţiunea destinatăROMBATT trebuia, înainte de a fi folosită, cerce-tată, deminată şi curăţată. Abia apoi puteam instalatabăra. Nu exista nici măcar o singură clădire. Toatădislocarea urma să fie în corturi17.

Comunicaţia principală, la origine asfaltată deportughezi înainte de anul 1970, se prezenta în condiţiirezonabile pentru o fostă „linie întâi” de război şi erapracticabilă pe orice condiţii meteo. O „singură”problemă: era minată pe toate cele trei direcţii: spreCuito-Canavale, spre Lubango şi spre Kuito (caredeschide drumul spre Luanda şi Lobito, port impor-tant la Atlantic şi Baza logistică a UNAVEM III).

Calea ferată era de mult distrusă pe porţiuniîntregi şi de ani de zile era impracticabilă. Deasemenea, materialul rulant era imposibil de utilizat.

Din acest punct ne-am deplasat spre a doualocaţie, unde de această dată, am păstrat distanţa.Practic, am efectuat recunoaşterea din maşină.

Înainte de plecare, ne-am deplasat la unul dinpunctele posibile de aprovizionare cu apă. Am fostatenţionaţi că apa prezintă bacterii şi microbi şi arputea fi folosită după filtrare şi clorurare probabildoar ca apă menajeră. Concluzia era clară: seimpunea aducerea de către ROMBATT (subuni-tatea de geniu) a unei instalaţii de forare şi filtrarea apei.

Puţin îngrijoraţi de condiţiile pe care le găsisemla Menongue, am urcat în avion spre următoareadestinaţie: Mavinga. Aşa cum fusesem dejaatenţionaţi, aici au avut loc unele dintre cele maicrâncene lupte între trupele UNITA, sprijinite demilitari din Africa de Sud (inclusiv celebrele trupede mercenari) şi cele ale FAA sprijinite de patrudivizii cubaneze. Totul a fost distrus: localităţi,fabrici, infrastructură, totul, totul.

Am aterizat pe un aerodrom improvizat dinpământ roşu, unde am fost preluaţi de două vehiculede teren ale TS Mavinga (MILOBS avea numaimaşini de teren „Nissan Patrol” sau „Toyota LandCruiser”). Ulterior aveam să văd că maşinilejaponeze de teren sunt de departe cele mai folositevehicule în Angola şi Africa. Ceea ce am văzut încontinuare este greu de descris. Drumuri decoper-tate de asfalt, drumuri de pământ unde praful făceaaerul greu respirabil şi mine de toate categoriile18,plantate efectiv până la marginea acestuia şi careerau vizibile de la mare distanţă. La trecereanoastră, în maşinile MILOBS, am văzut cevaincredibil: localnicii nu aveau curajul să facă nicimăcar un pas înapoi, repet, nici măcar 30 centime-tri în afara drumului. Preferau să fie atinşi, călcaţipe picioare sau agăţaţi de jeep-uri, dar nu făceaupasul înapoi19.

Imaginea TS era deplorabilă şi descurajantă:înconjurat de vegetaţie înaltă şi uscată, „protejat”de sârmă ghimpată pe două rânduri, fără drumuri

•La periferia Menongue aproape deloca]ia ROMBATT

Page 57: istorie militara

55 Revista de istorie militară

de acces sau căi de comunicaţii practicabile; unsingur drum de intrare, cândva pietruit, acum depământ. O clădire veche, izolată, probabil o fostăfermă, cu fisuri şi parţial distrusă, reparată super-ficial, era locuinţa MILOBS. De aceasta era lipitun container (nici el foarte nou), unde era cameraoperaţională a TS din Mavinga. Un grup electrogenşi cred trei sau patru butoaie de carburant, unfrigider amărât, un congelator şi câteva lăzitermoizolante erau capacităţile logistice dedepozitare la rece. Aprovizionarea era exclusivaeriană, un zbor la două săptămâni, dar, de celemai multe ori, avionul ajungea la Mavinga dupătrei sau chiar patru săptămâni. Am întâlnit unmembru al MILOBS, un suedez cu privirea pierdutăşi psihicul la pământ. Cu greu şi aproape incoerentmi-a răspuns la câteva întrebări. Aştepta de treisăptămâni avionul care urma să-l ducă la recuperarela Luanda, iar apoi să schimbe locaţia20.

Informarea operativă, prezentată de coman-dantul TS, a fost făcută sub un umbrar amenajatsumar din plasa de mascare, lângă un baobab, la omasă mică şi cu o hartă agăţată într-un stativ dinşipci de lemn legate improvizat. Condiţii de cam-panie. Informarea a fost cutremuratoare: cea maimare densitate de mine antipersonal din lume;deplasările extrem de limitate şi în mare pericoldin cauza minelor; lipsa totală a apei; căldurasufocantă; vegetaţie uscată înaltă; condiţii mizerede trai şi lipsa oricăror resurse locale. Nici urmă deinfrastructură. Chiar supravieţuirea era o artă.Populaţia locală redusă numeric şi trăind ascunsănu se ştie unde. Mavinga era înconjurată de forţeleUNITA şi fără legături cu exteriorul. Pentru TStotul se transporta de la Luanda, inclusiv apa21.Cumplit. Şi aici ar fi urmat să fie încartiruită ocompanie din ROMBATT pentru a executa misiu-nile repartizate.

Am plecat aproape descumpăniţi. Ce vom scrieîn raport? Ce hotărâre ar putea lua decidenţii pebaza unor astfel de informaţii? Era în pericolparticiparea românească la misiunea UNAVEM?

Drumul de întoarcere de la Menongue laLuanda (am luat în avion şi pe suedez, care în modclar nu mai putea continua misiunea; am începutsă înţeleg de ce misiunile ONU acordau atenţiedeosebită pentru recreere şi binefacere – recre-ation and welfare) a fost de asemenea cu peripeţii.Aproximativ în aceeaşi zonă, unde în cursuldimineţii antiaeriana UNITA deschisese foculasupra noastră, am traversat o furtună cu tunete şifulgere cum rar se poate vedea. Fulgerele erau atât

de aproape de avion încât aveai impresia că dacăscoţi mâna pe geam le poţi prinde. Uşa de la cabinapiloţilor era deschisă, iar poziţia mea îmi ofereavizibilitate directă spre micul radar de la bordulaeronavei. Fără cunoştinţe prealabile de a citi unradar am înţeles totuşi ca eram în mijlocul uneifurtuni tropicale ce afecta centrul Angolei. Amsimţit când piloţii au ridicat avionul spre altitudineamaximă, dar a fost în zadar. A trebuit să suportămturbulenţele (au fost momente când părea căavionul este o frunză în vânt), fenomenele celemai impresionante fiind însă fulgerele şi trăsnetele.

Am ajuns la Luanda la lăsatul serii, undeva dupăorele 20, mergând direct la hotel. Şedinţa decoordonare a fost scurtă şi la obiect. Condiţii foartedificile şi nefavorabile pentru ROMBATT, chiaradverse. Date aproape inexistente despre trupeleUNITA (care urmau să fie demobilizate, dezarmateşi protejate de ROMBATT), dar şi despre trupeleFAA. Despre câmpurile de mine nu existaudocumente şi planuri la niciuna dintre părţilebeligerante. Logistica impunea un efort semnifica-tiv şi trebuia adusă din afara zonei, nu era nimic cucare puteai să te aprovizionezi din regiune. ColonelulDrăguşin a adus însă puţină speranţă: locaţia şicondiţiile pentru Spitalul de campanie (ce urma săservească şi Cartierul General) erau dintre celemai bune.

Noaptea s-a lăsat cu aceleaşi „trageri noc-turne”, cu urmăriri şi strigăte.

Ziua a treiaDe această dată, şoferul a folosit pentru ieşirea

din Luanda, spre UNAVEM III, un alt itinerar. Nuştiu dacă din motive de protecţie sau pentru a neda posibilitatea să vedem şi alte zone din oraş. Certeste că am avut senzaţia că înţelege cevaromâneşte. Sau poate limba noastră, care face partedin familia limbilor latine ca şi portugheza lor, îipermitea înţelegerea unor cuvinte.

Ultima zi a fost dedicată contactelor cu diferitedivizii din Comandamentul Forţei UNAVEM III şiidentificarea aspectelor privind sprijinul operaţieişi elemente de asigurare pentru ROMBATT şiROMHOSP. Practic am fost informaţi despre ceva putea asigura UNAVEM III şi ce trebuie să-şiasigure unităţile prin grija comandamentelornaţionale.

Privind Echipa de Stat Major, discuţiile au fostlimitate: ofiţerii şi subofiţerii urmau să parcurgă untest22 înainte de confirmarea sau numirea pe funcţiila Comandamentul General al Forţei UNAVEM III

Page 58: istorie militara

56 Revista de istorie militară

şi la Comandamentele Regionale (UNAVEM îşirezerva dreptul de a numi pe alte funcţii şi mai alesalte locaţii, ofiţerii şi subofiţerii de stat major, înfuncţie de nevoile misiunii). Am înţeles că o partedin poziţiile alocate României erau destul deimportante23, dacă avem în vedere lipsa deexperienţă a ofiţerilor de stat major, UNAVEM IIIfiind practic prima PKO la care aceştia participau.Oricum, locaţiile Comandamentelor regionale, casă nu mai vorbim de Luanda, asigurau condiţiiexcelente pentru o misiune militară într-un TOO.

În timp ce colonelul Crâmpiţă avea discuţii cuconducerea UNAVEM III (comandantul Forţei erageneralul-maior Edward Ushie Unimna din Nige-ria), am reuşit ca în jurul orei 10,15 să intru la şefuloperaţiilor, colonelul Ibengbu24 (tot din Nigeria) şiam fost informat despre dispunerea de principiu abatalioanelor de peacekeepers: în afara ROMBATT,a cărui regiune o cunoşteam deja, dislocarea plani-ficată era urmatoarea: INDBATT (India), regiuneade Centru; BRABATT (Brazilia), regiunea de Nord;URUBATT (Uruguay), regiunea de Nord-Est;ZIMBATT (Zimbabwe), regiunea de Est;ZAMBATT (Zambia), Regiunea de Sud. În afaraacestor unităţi, misiunea mai avea planificatădesfăşurarea a două companii de geniu din Ucrainaşi Bangladesh. Compania logistică şi Compania detransmisiuni erau din Portugalia, iar Detaşamentulde elicoptere transport din Rusia.

După ce am luat „contact” cu restaurantul cedeservea Comandamentul Forţei (care asigurahrană pentru efectivele prezente, indiferent decultura culinară şi limitările religioase25), am plecatspre hotelul „Tropico” pentru pregătirile de plecare.O scurtă şedinţă de coordonare a încheiat practicmisiunea.

În cursul după-amiezii am ieşit în apropiereahotelului la o scurtă plimbare. Am descoperit PiaţaKinaxixi, la circa 150 metri de hotel, unde statuiledin fildeş şi abanos erau la mare preţ, dar şibijuteriile din pietre semipreţioase. Lângă hotel,pe străzi alăturate, alte oferte de amintiri africane.Seara, după check-out am plecat spre aeroport.

Am intrat la controlul vamal după check-in.Surpriză! Colonelul Crâmpiţă a fost luat şi dus lacamera de control corporal a securităţii aeropor-tului, dezbrăcat şi verificat din cap până în picioare.Până şi pasta de dinţi a fost controlată. Incidentulne-a amintit că Angola este una dintre cele maibogate ţări din lume, iar minele sale de diamante,renumite. Iar transportul diamantelor după modelul

„Papillon” era încă o metodă folosită. De fapt,diamantele au plătit ani de zile armele şi muniţiilecu care s-a purtat războiul: deviza „arme pentrudiamante” a funcţionat decenii întregi.

În fine, la ora 22,30, avionul cursei Sabena adecolat spre Bruxelles. După o escală de 10 ore înBruxelles, de unde am cumpărat copiilor primelecadouri din mult visatul Occident, am plecat sprecasă. (Prin Ambasada Franţei la Luanda, situatăchiar în faţa hotelului „Tropico”, echipa a obţinutviză de intrare tip B, pentru Belgia-Bruxelles. Deşiam intenţionat să facem un tur al oraşului Bruxelles,am aflat că acest tip de viză era specific ţărilor... –hai să uităm şi să nu fim răi! – şi puteai să te plimbinumai în aeroport).

Misiunea se încheiase. Urma întocmirearaportului de misiune şi prezentarea acestuia, spredecizia liderilor noştri militari şi politici.

Ce a urmat este cunoscut: ParlamentulRomâniei a aprobat dislocarea contingentuluiromân în cadrul UNAVEM III.

* Intrarea în TOO Angola s-a executat între 17-

28 mai de către Spitalul Militar de Campanie şiEchipa de Stat Major (două curse executate cuaeronave IL-18 ale Romavia), iar între 22 august-16 septembrie de către Batalionul 2 infanterie.

În loc de concluziiAm participat la această misiune ca ofiţer cu

operaţiile la Cartierul General al Forţei UNAVEMIII din Luanda, unde am contribuit, după puterilemele, la schimbarea regiunii militare în care a fostdislocat în cele din urmă ROMBATT (în Regiuneade Sud, o zonă cu climă prietenoasă, preponderentsub controlul forţelor guvernamentale, fără ca aicisă fi avut loc lupte atât de intense şi cu o densitatea minelor cu mult sub media Angolei), meritul prin-cipal revenind colonelului Crâmpită, şi, probabil, şiMisiunii României la ONU.

Aceasta a fost o experienţă unică, fiind primulofiţer de stat major român care a încadrat o astfelde funcţie, la nivelul unui Cartier General alForţelor ONU într-o misiune condusă de ONU.Între responsabilităţile avute şi menţionate înaprecierea primită la finalul turului de serviciu aufost: întocmirea şi transmiterea DAILYSITREP(raportul zilnic) şi a DEMINING WEEKLY RE-PORT (raportul săptămânal privind deminareadrumurilor din Angola) la DKPO/ONU, actualizarea

Page 59: istorie militara

57 Revista de istorie militară

zilnică a Hărţii Operative şi a documentelor deplanificare, coordonarea convoaielor WFP şiescortarea acestora, actualizarea şi executareaplanurilor privind Patrulele şi Posturile deObservare.

NOTA: Fotografiile sunt din colecţia proprie şidin arhiva UNAVEM III.

Anexa 1

ANGOLA– scurtă prezentare –

Angola este o ţară în sud-vestul continentuluiAfrica (coordonate 12 30 S, 18 30 E) ce se învecineazăcu Namibia, Republica Democrată Congo şi Zambia.Angola beneficiază de o largă ieşire la Oceanului Atlan-tic.

Această fostă colonie a Portugaliei este bogată înnumeroase resurse naturale, dintre care petrolul şidiamantele sunt cele mai importante.

Formal, ţara are un guvern democratic şi e numităRepublica Angola (sau în limba portugheză:República de Angola).

Are o suprafaţă de 1.246.700 km˛ şi o populaţie de12.263.600 locuitori. Angola conţine trei grupuri etniceprincipale, fiecare vorbind o limbă Bantu: Ovimbundu37%, Kimbundu 25%, şi Bakongo 13%. Limba oficialăeste limba portugheză.

A fost scena unui razboi civil încă din 1975 când seproclama Republica Populară Angola (Angola a fostprovincie a Portugaliei până la izbucnirea războaielorde independenţă a statelor africane de sub fostelecolonii).

Mişcarea Populară pentru Eliberare (MPLA),victorioasă în războiul civil, înscrie Angola pe orbitacomunismului, condusă de preşedintele Jose Eduardodos Santos, fiind sprijinita de Cuba (care trimite şi trupede „menţinere a păcii”), URSS, dar şi alte state fostecomuniste, în timp ce UNITA (Uniunea Naţională pentruIndependenţa Totală), condusă de doctorul JonasSavimbi, este susţinută de Africa de Sud şi decomunitatea internaţională. Acest conflict este cunoscutşi ca „Războiul diamantelor”, la fel cu cel din SierraLeone, în care părţile controlau cea mai mare parte aminelor de diamant, pe care le vindeau pentru arma-ment, în fapt războiul se ducea mai ales pentru controlulzonelor cu resurse, mai degrabă decât pentru libertateaunora sau a altora.

În urma acordului de pace între cele două partide,mediat de Portugalia (fosta metropolă) şi de ONU în1991, urmat de Protocolul de la Lusaka din octombrie1994, sunt organizate alegeri libere sub supraveghereinternaţională. Conflictul a opus, în mare, interesele

celor două doctrine ale secolului trecut, comunismulşi capitalismul, interesele marilor puteri (Portugalia,Cuba, URSS, Africa de Sud, SUA) şi resursele mari dediamante si petrol, care lasă în urmă peste 500 000 demorţi (peste 200 000 de refugiaţi) şi pagube uriaşe îneconomia angoleză. Cea mai mare problemă, dupăîncheierea războiului civil, în 2003 sunt câmpurile demine antipersonal şi miile de copii sau adulţi căzuţivictime, pentru care comunitatea internaţională vatrebui să facă eforturi disperate.

Angola are un diferend cu Republica DemocraticăCongo (fostul Zair) în ceea ce priveşte regiuneaCabinda (fosta colonie portugheză, zonă de importan-ţă strategică, cu rezerve impresionante de petrol)situată la vărsarea fluviului Zair în Oceanul Atlantic,care ţine de controlul comercial al zonei.

Anexa 2

MANDATUL ONUPENTRU UNAVEM III

1. Mandatul ONU pentru UNAVEM III acceptatde părţile beligerante a cuprins:

a. Politic: asistă părţile în implementareaProtocolului de la Lusaka.

b. Militar:– supervizează, controlează şi verifică dezanga-

jarea forţelor şi monitorizează încetarea focului. Sprijinăstabilirea şi funcţionarea Taberelor de Demobilizare aforţelor UNITA;

– supraveghează colectarea şi depozitareaarmamentelor UNITA concomitent cu protecţiaacestora;

– monitorizează completarea FAA (cu militari aiUNITA) şi constituirea Armatei Naţionale Unite;

- verifică şi monitorizează neutralitatea PoliţieiNaţionale Angoleze.

c. Umanitar: coordonează, facilitează şi sprijinăactivităţile de ajutor umanitar relaţionate direct cuprocesul de pace

d. Electoral: asigură îndeplinirea cerinţeloresenţiale pentru desfăşurarea celui de-al doilea tur alalegerilor prezidenţiale, verifică şi monitorizeazăîntregul proces electoral.

2. Principalele misiuni identificate pentru forţelemilitare:

a. Asigurarea securităţii şi patrularea AOR;b. Pregătirea centrelor - taberelor de demobilizare

(inclusiv zonele de depozitare a armamentelor);c. Supervizarea procesului de demobilizare şi

asistenţa umanitară;d. Redeschiderea axelor de comunicaţii rutiere,

deminarea şi asigurarea autorizaţiei de tranzit prinmunţi şi zonele minate.

Page 60: istorie militara

58 Revista de istorie militară

1 Consensul naţional privind integrarea României înstructurile de securitate europene şi euroatlantice a statla baza principalelor decizii şi acţiuni de politică externăale ţării şi, implicit, ale Armatei Române. Semnificativdin acest punct de vedere este faptul ca România a fostatât primul stat semnatar, la 26 ianuarie 1994, alProgramului Parteneriatului pentru Pace, cât şi primaţară parteneră care a încheiat într-un singur an (septembrie1995-octombrie 1996) întregul ciclul de aplicaţii NATO/PfP, în care Armata Română a întrebuinţat toate cele treicategorii de forţe armate: trupe de uscat, aviaţie şi marină.Concomitent, participarea la misiunile PKO ale ONU auasigurat experienţa necesară pentru participarea înviitoarele operaţii NATO.

2 Ministrul Apărării Naţionale era domnulGheorghe Tinca

3 Anexele 1 şi 2 cuprind sumar informaţii privind Angolaşi Mandatul ONU pentru misiunea UNAVEM III.

4 La data plecării în misiune eram încadrat ofiţerde stat major şi şef al NBC la Comandamentul Brigăzii1 mecanizate, din care urma ca Batalionul 2 infanteriesă fie dislocat în Angola.

5 Este de dimensiunea unui pachet de ţigări şicuprinde un briceag multifuncţional, ace de pescuit,gută, plută, ac şi aţă de cusut încălţăminte, o riglăscurtă şi o busolă, 6 pastile de antibiotic, 4 benzileucoplast şi o faşă.

6 Personal zburasem numai pe trei curse interne,cu destinaţia Sibiu şi Constanţa, destinaţii operate deavioanele TAROM.

7 Mai târziu aveam să văd că aceste case splendideerau arhitectură portugheză, întâlnite la tot pasul înLisabona şi în marile oraşe ale frumoasei ţări care senumeşte Portugalia, locul de unde au pornit mariledescoperiri geografice ale lumii.

8 Existau deja informaţii că nu toţi comandanţiiUNITA acceptau Acordul de la Lusaka şi pregăteauatacuri şi acţiuni cu forţele rămase fidele. Atacuriles-au dovedit ulterior o ameninţare reală.

9 În vara anului 1993 şi a anului 1994 am participatla discuţiile cu două delegaţii ale forţelor SUA peprobleme privind instrucţia în Brigada 1 mecanizată.

10 Se estima că plantarea unei mine reprezenta uncost mediu de 7-8 dolari în timp ce deminarea ajungeala circa 200 dolari.

11 La acea vreme, militarii nu aveau cunoştinţedespre îmbarcarea şi transportul aerian al diferitelorcategorii de tehnică.

12 Pentru fiecare militar, ONU plătea 1 000 dolari.Cum era distribuită această sumă sub formă de salarii,aceasta era responsabilitatea naţională. În final, chiardacă după câţiva ani, ONU a plătit totul, inclusiv uzuratehnicii şi echipamentelor.

13 Războiul civil din Angola se derula de circa 30de ani şi informaţiile erau incomplete, depăşite saupur şi simplu lipseau.

14 Am sesizat echilibrul continental al personalului.15 Ulterior, pe timpul misiunii, am avut momente

când UNAVEM III HQs era informat că localitatea X afost atacată şi este sub control FAA sau UNITA, fără aavea nicio dată despre valoarea forţelor. Apoi, peste24 ore, eventual după investigaţii făcute de TS, aflamcă atacatorii s-au retras spre o direcţie necunoscută.Ce să treci pe hartă?

16 Arii întregi din zona de frontieră a celor douăstate nu erau controlate de forţele guvernamentalerespective fiind la dispoziţia bandelor, detaşamentelorînarmate şi a sprijinitorilor UNITA.

17 Căldura şi lipsa aparatelor de aer condiţionaturmau să creeze condiţii grele de lucru.

18 La informare ni s-a comunicat că au fost plantateprin procedee moderne ca lansare din elicoptere, salvetip proiectile reactive etc. Inclusiv mine de ultimăgeneraţie, mine nedectabile cu carcasă de plastic deorigine suedeză.

19 Acest aspect a fost prezentat şi în raportul demisiune în aproximativ aceleaşi cuvinte.

20 L-am revăzut complet recuperat la începutullunii iunie, la Luanda; containerul contingentuluisuedez era chiar lângă camera mea.

21 Şi avionul cu care sosisem a adus şi descărcatcâteva cutii cu hrană şi circa 20 baxuri cu apă. Amreţinut şi câteva lăzi cu bere. Procedura ONU pentruMILOBS era clară în orice PKO: aceştia primeau bani/dolari şi îşi rezolvau pe cont propriu aprovizionarea.Aici totul părea ceva tragic şi am înţeles perfect ordinulComandantului Forţei de a asigura aprovizionarea, con-tra cost, a MILOBS.

22 Ulterior, la sosirea în misiune am dat două teste:unul de limbă engleză şi altul de cunoştinţe militare/profesionale.

23 Cele mai importante poziţii şi divizii în care aufost numiţi ofiţeri români au fost: Şeful PersonaluluiMilitar al Misiunii, Şeful Serviciului medical al Misiunii,Locţiitor Poliţie militară a Comandamentului şi Ofiţer 2cu Operaţiile. Ulterior, pe timpul misiunii au fost şi altefuncţii pe care ofiţerii români au fost nominalizaţi deComandantul Forţei, generalul Simbanda (Zimbabwe).

24 Acesta a fost şeful operaţiilor până la 30 iulie1995 şi mi-a fost primul şef în această misiune.

25 Totuşi, mai târziu, pe timpul misiunii, am obser-vat că, de regulă, musulmanii nu serveau masa la res-taurant, preferau să angajeze bucătărese pe plan localsau să-şi gătească singuri; exemplu: indienii îşi găteausinguri, pe grupuri de simpatii, iar ofiţerii superioripe funcţii importante aveau ordonanţe care asigurauaceste servicii.

Page 61: istorie militara

59 Revista de istorie militară

Din istoria serviciilor secreteDin istoria serviciilor secreteDin istoria serviciilor secreteDin istoria serviciilor secreteDin istoria serviciilor secrete

Tradiţia Intelligence-ului românescConsiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat

constituirea noii structuri informative, iar pe l mai1925 în fruntea acestui serviciu, denumit ServiciulSecret de Informaţii, a fost numit Mihail Moruzov.Serviciul de Informaţii al Armatei şi-a urmat cursul

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII SERVICIU DE INTELLIGENCE

COMPETITIV ÎN APĂRAREA INTERESELORDE SECURITATE ALE ROMÂNIEI

Dr. TIBERIU TĂNASEAcademia Naţională de Informaţii

Before the outbreak of the First World War, almost all intelligence confronted with shortcomings.At the beginning of the war, Romania was unprepared in intelligence field. Therefore, the lack ofstrategic intelligence for political and military decision makers represented a great risk for Roma-nia’ integrity and sovereignty.

During the first World War Romania, didn’t have a service for a joint analysis, assessing and useof intelligence which should have protected the national interests. Romanian officers made effortsfor creating a suitable intelligence structures using ingenious means and methods for gatheringintelligence.

As soon as the second world war broke out, the state institutions, responsible for achievement ofthe strategic goal of Romanian state (the reconstruction of all country borders), have been re-formed. One of these institutions was the Special Intelligence Service (SIS), the most powerful andefficient instrument used by Ion Antonescu for being acquainted with the evolution of diplomaticrelations and military operations. A first stage of the reform process has occurred in September1940, when SIS passed in the Presidency of Cabinet Council’orders. A new reorganization caused bypolitical, diplomatic and military conditions occurred in January 1942. The consequences oh thesereforms consisted in the deep structural changes of SIS and the conformity with war conditions.

As a conclusion, Romania intelligence services developed in deep connection with the domesticand international environment and the political and military world events.

A b s t r a c t

Keywords: SRI, intelligence service, Second World War,post-war

său, iar Serviciul Secret a funcţionat doar nomi-nal sub tutela Marelui Stat Major.

Acest nou Serviciu a fost condus cu o mână defier de Moruzov, însă, după 1930, acesta s-aamestecat în jocurile politice dubioase patronatede regele Carol al II-lea şi a intrat în conflict cu Ion

Page 62: istorie militara

60 Revista de istorie militară

Antonescu, furnizându-i suveranului documente aşa-zis compromiţătoare privind viaţa generaluluiAntonescu1. Istoricii intelligence-lui l-au consideratun as al Serviciului Secret românesc, dar, dinpăcate, acţiunile sale nu au putut împiedica dezastrulRomâniei din anul 1940, când ţara a suferitimportante pierderi din teritoriul naţional. În ultimiidoi ani de activitate, Moruzov a încercat o schim-bare a orientării Serviciului Secret, prin contacterealizate cu amiralul Wilhelm Canaris, şefulspionajului militar german. În septembrie 1940, afost arestat în timp ce se întorcea de la Veneţia şiîncarcerat la Jilava de noul regim al generaluluiAntonescu. Nu a fost eliberat nici la insistenţele luiCanaris, care a sosit special la Bucureşti, şi a muritîmpuşcat de legionari în noaptea de 26 spre 27noiembrie 19402.

Serviciul Secret a lucrat după cele mai profe-sioniste metode ale culegerii de informaţii, folosindmai multe tipuri de informatori. Membrii unormisiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutaţi”să aibă o comportare „imorală”, pentru ca apoi, pebaza materialului compromiţător să fie „convinşi”să colaboreze cu Serviciul.

În perioada premergătoare şi în cea imediaturmătoare izbucnirii celui de-al Doilea RăzboiMondial, teritoriul românesc a devenit zonă demaximă importanţă pentru interesele germane,franceze, engleze şi sovietice. Întrucât obiectivulstrategic al românilor era refacerea tuturorgraniţelor ţării, s-a declanşat o laborioasă activitatede creare şi reformare a acelor instituţii care puteaufi de folos în acest scop.

România a încercat să păstreze fiinţa naţională,tradiţiile statale şi etno-culturale şi să recuperezece se mai putea din ceea ce-i fusese luat prin forţăşi dictat în vara anului 1940. În aceste circumstanţe,păstrarea stării de neutralitate faţă de părţile anga-jate în războiul care fusese declanşat în septembrie1939 (prin agresiunea Germaniei naţional-socialisteşi a Rusiei sovietice asupra Poloniei) deveniseimposibilă, iar alianţa de conjunctură cu cel maiputernic se impunea drept unica soluţie. GeneralulIon Antonescu, conducător al statului3, avea nevoiede un instrument puternic şi eficient care să-l ţinăla curent cu evoluţia şi perspectivele raporturilordiplomatice şi ale operaţiilor militare. Acest instru-ment nu putea fi decât Serviciul de Informaţii alArmatei care, la acea dată, era destul de slăbit, înurma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce

duseseră la prăbuşirea regimului autoritar al regeluiCarol al II-lea. Ca urmare, Serviciul trebuia supusunui amplu proces de reformă structurală care să-i sporească eficienţa la nivelul de exigenţă cerutde Înaltul Comandament. Astfel, la 9 octombrie1939, s-a publicat în „Monitorul Oficial” Decretul-lege pentru organizarea şi funcţionarea Ministeru-lui Apărării Naţionale, în care, pentru prima dată,apărea titulatura de Serviciu Special de Informaţii(SSI), care nu a fost însă folosită în timpul luiMoruzov (6 septembrie 1940), impunându-se abiadupă noiembrie 1940. La data pe 15 noiembrie 1940,în fruntea SSI, noua structură de intelligencetrecută în subordinea Preşedinţiei Consiliului deMiniştri, a fost numit Eugen Cristescu. Noul direc-tor absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era ju-rist de profesie. A fost avansat treptat până lafuncţia de director în Direcţia Generală a Poliţiei,remarcându-se prin modul în care a combătutmişcarea legionară. De semnalat, performanţa luiEugen Cristescu de a nu implica SSI-ul în politică.Din cauză că ţara se afla în război, SSI-ul, reor-ganizat de Cristescu, s-a orientat informativ în prin-cipal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva parti-dului comunist şi mişcării legionare. În acelaşi timp,SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii despionaj germane care activau în România, dar şicu cele maghiare şi bulgare. Un exemplu a ceea ceînsemna datoria faţă de ţară l-a reprezentat şiaflarea datei raidului american asupra Ploieştiului– 1 august 1943 –, cu o săptămână înainte ca acestasă se producă.

Între anii 1943-1944, SSI a făcut un adevăratdans pe muchie de cuţit, protejându-i şi pe lideriicomunişti Petru Groza, Ion Gh. Maurer, MihaiBeniuc (angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).

După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrusmai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare partedin arhiva sa în comuna Bughea, din judeţulMuscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost îndelunganchetat, iar în 1946 condamnat la moarte. Prindecret regal şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu,pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică peviaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950 în peniten-ciarul Văcăreşti.

Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercăride a-şi face datoria, SSI-ul a fost practic desfiinţat.Odată cu sovietizarea ţării, dispărea cel mai impor-tant serviciu de informaţii al României.

Page 63: istorie militara

61 Revista de istorie militară

Desfiinţarea Departamentului SecurităţiiStatului şi înfiinţarea Serviciului Român deInformaţii (SRI)

La data de 30 august 1948, prin decretul nr.221, a fost înfiinţată Direcţia Generală a SecurităţiiPoporului (DGSP), direcţie din cadrul MinisteruluiAfacerilor Interne4.

La 30 martie 1951, DGSP a devenit DirecţiaGenerală a Securităţii Statului (DGSS), carecuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe, iar,la 20 septembrie 1952, DGSS se desprinde dinMinisterul de Interne şi se transformă în MinisterulSecurităţii Statului. Această reorganizare a fostanulată în septembrie 1953, când noua structură(minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.

În perioada 1960-1965, personalul Securităţii esteepurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi deadministraţia de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fostînfiinţat Departamentul Securităţii Statului (DSS),coordonat de un Consiliu al Securităţii Statului (CSS).

Începând cu 4 aprilie 1968, CSS se desprindedin Ministerul de Interne, funcţionând ca un or-gan central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9aprilie 1972, CSS a reintrat în cadrul ministeruluişi a fost reorganizat în şase direcţii principale:informaţii interne, contrainformaţii economice,contraspionaj, contrainformaţii militare, securitateşi gardă şi cercetări penale.

Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statuluila data de 30 decembrie 1989, printr-o Hotărâre aFrontului Salvării Naţionale, a exprimat noilerealităţi socio-politice existente în România încontextul destructurării vechiului regim în urmaevenimentelor revoluţionare din decembrie 1989.Aceasta s-a produs în două etape succesive: în primaetapă, prin trecerea în componenţa MinisteruluiApărării Naţionale (Decretul privind trecerea încomponenţa Ministerului Apărării Naţionale aDepartamentului Securităţii Statului şi a altororgane din subordinea Ministerului de Interne),iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă înbaza unui decret al Consiliului Frontului SalvăriiNaţionale5. Serviciul Român de Informaţii (SRI) afost înfiinţat la 26 martie 1990, prin Decretul nr.181, ca autoritate administrativă autonomă astatului român cu competenţă materială în inte-riorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorifi-carea informaţiilor referitoare la ameninţările in-terne şi externe la adresa siguranţei naţionale, ul-terior, la 29 iulie 1991, fiind emisă Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, carestabilea noile ameninţări la adresa siguranţeinaţionale a României şi reglementa prin lege

activitatea structurilor cu atribuţii în domeniulsiguranţei naţionale.

SRI a fost înfiinţat la 26 martie 1990, în bazaDecretului nr. 181 al Consiliului Provizoriu deUniune Naţională, şi condus într-un prim mandatde Virgil Măgureanu.

Parlamentul provizoriu român ratifică, la 8 aprilie1990, Decretul prezidenţial 181 din 26 martie 1990pentru înfiinţarea unui nou serviciu de securitate„fundamental diferit de ceea ce a fost Securitatea(...). Fără a exercita rolul de instituţie opresivă (...) şicare nu are dreptul de a reţine persoane”.

Noul Serviciu reprezenta o autoritate adminis-trativă autonomă a statului român, cu competenţămaterială în interiorul ţării privind obţinerea,verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoarela ameninţările interne şi externe la adresasiguranţei naţionale.

SRI funcţionează în baza legii nr. 14 din 1992care îi reglementează sarcinile, competenţele şiatribuţiile. Potrivit articolelor 1 şi 5 „ServiciulRomân de Informaţii acţionează pentru obţinereade date şi informaţii referitoare la activitateaserviciilor de spionaj şi a organizaţiilor extremist-teroriste îndreptate împotriva României, precumşi cu privire la intenţiile sau acţiunile de diversiuneşi atentat, subminare a economiei nationale oridestabilizare a ordinii de drept”. Totodată, SRIasigură păstrarea secretului de stat şi acţioneazăpentru prevenirea scurgerii de date şi informaţiinedestinate publicităţii.

Conducerea SRI este asigurată de un director,cu rang de ministru, numit prin decret, funcţianeputând fi deţinută de ofiţeri activi (art. 4). Noulserviciu trebuia, totuşi, să rezolve o problemă: aceeaa oamenilor cu care să fie îndeplinite noile misiuni.A fost încadrat, încă de la început, doar cuspecialişti din profilurile de activitate ale fostuluiDepartament al Securităţii Statului, care nu auderulat activităţi în sfera social-politică, susceptibilea fi catalogate ca fiind de „poliţie politică”, la cares-au adăugat cadre militare care activaseră în alteinstituţii ale statului, îndeosebi în armată, precumşi tineri specialişti angajaţi direct din viaţa civilă.

La 25 aprilie 1990, în faţa a peste 100 dejurnalişti, directorul SRI face o serie de precizărimenite să răspundă îngrijorărilor legitime ale preseişi opiniei publice, menţionând misiunile nouluiserviciu: „contracararea spionajului, a terorismuluiinternaţional, a extremismelor de stânga sau dedreapta, prevenirea acţiunilor destabilizatoare, deorice fel, în raport cu ordinea constituţională ce vafi stabilită de Parlament”.

Page 64: istorie militara

62 Revista de istorie militară

Climatul de relativă stabilitate, care a fostinstaurat după evenimentele din 13-15 iunie 1990,a dat posibilitatea depăşirii provizoratului politic.S-a convocat Parlamentul nou ales (ce va funcţionaşi ca Adunare Constituantă), care a oferit votul deîncredere noului guvern şi programului său deguvernare.

Statul de drept a început să funcţioneze princonstituirea, în condiţii extrem de complexe, acadrului instituţional şi normativ adecvat uneisocietăţi aflate în tranziţie spre democraţie.

În acest context, la 22 noiembrie 1990, directorulSRI, Virgil Măgureanu, a prezentat în faţaParlamentului un raport în legătură cu structurile,specificul şi activitatea Serviciului. Raportul arăspuns principalelor probleme de interes public,abordând numeroase subiecte: situaţia dosarelorfostei Securităţi; personalul SRI; SRI nu efectueazăinterceptări, ascultări şi controlul corespondenţei;legalitatea activităţii SRI, apărător al statului dedrept; activitatea serviciilor străine de spionaj;evenimentele din iunie 1990; transparenţa SRI.

Serviciul a fost conceput ca o instituţie fărăcaracter represiv, neavând competenţe îndesfăşurarea activităţilor de urmărire penală, iaractivitatea acestuia este supusă unui controlexercitat de societatea civilă.

Viziunea strategică 2007-2010Transformarea instituţională în SRI a pornit de

la necesitatea adaptării Serviciului la dinamicariscurilor de securitate şi la statutul României destat membru NATO şi UE şi implică nu numai o maibună gestionare a vulnerabilităţilor interne şi ariscurilor de securitate, ci şi sesizarea oportunităţilorde promovare a intereselor strategice ale Românieiîntr-o lume în permanentă schimbare. În acest sens,procesele interne de transformare au fost dezvoltateîn mod extins şi coerent şi se vor derula în continuare,conform principiilor şi reperelor incluse în „Viziuneastrategică 2007-2010”6.

Noua structură a SRI reprezintă un reper im-portant în cadrul amplului proces de transformare,început în 2007, destinat debirocratizării şieficientizării activităţii de intelligence. În acestproces, SRI a beneficiat de consilierea unor experţidin cadrul unor prestigioase servicii de informaţiidin statele membre NATO.

Începând cu 1 iulie 2008 a intrat în vigoarenoua schemă de organizare a SRI, aprobată deConsiliul Suprem de Apărare a ţării în data de 25martie 2008. Această transformare aduce ca

principale elemente de noutate trei aspectefundamentale: creşterea capacităţii operaţionaleprintr-un management modern al activităţii deinformaţii; dinamizarea activităţii SRI şi adaptareala noile riscuri de securitate; o nouă orientare şideschidere spre dezvoltarea cooperării cu societa-tea civilă.

Referindu-se la rolul şi obiectivul SRI, GeorgeCristian Maior, directorul instituţiei, afirma: „Rolulnostru este să furnizăm informaţii, cunoaşterepentru celelalte instituţii angrenate în zonasecurităţii naţionale. În această cooperare, suntemprincipalul avertizor, principalul senzor al stării desecuritate a României de la un anumit momentsau, cum spunea un fost şef al MI6, un ochi depisică în noapte.

Obiectivul nostru, aşa cum l-am inclus, de altfel,şi în Strategia de Informaţii, este să dezvoltămrelaţiile cu cei care beneficiază de informaţii, săcâştigăm o valoare adăugată eforturilor noastre,prin creşterea comunicării şi cooperării pe dome-niile de interes strategic pentru securitatea Româ-niei, să oferim decidenţilor analize şi prognoze caresă contribuie mai mult la conturarea strategiilorde acţiune ale ţării noastre, la anticiparea evoluţiilorviitoare şi la evitarea surprize strategice”.

Pentru una din dimensiunile importante aletransformării Serviciului şi anume cooperarea in-ter-agenţii (servicii) de intelligence, directorul SRIsubliniază efortul de „a imprima o dinamică decooperare accentuată cu celelalte servicii şi structu-ri interne şi externe, astfel încât să avem permanenttabloul realităţilor strategice din România şi dinmediul în care România se manifestă ca stat.

1 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şifrontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004.

2 Tiberiu Tănase, Scurtă Istorie a Serviciilor deInformaţii, în „Revista Istorie şi Civilizaţie”, nr. 7/2010, p. 26.

3 Vezi comentariul în Cristian Troncotă, Omul detaină al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005,p. 169.

4 Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12direcţii regionale iar până în anul 1958, organizareanoii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilierisovietici; apud, Tiberiu Tănase, art.cit. p. 28.

5 „Monitor Oficial” nr. 8/31 dec.1989, decret nr. 33din 30 dec.1989 privind desfiinţarea DepartamentuluiSecurităţii Statului.

6 www.sri.ro – Site-ul Serviciului Român deInformaţii.

Page 65: istorie militara

63 Revista de istorie militară

• Memorialistic` militar`• Memorialistic` militar`• Memorialistic` militar`• Memorialistic` militar`• Memorialistic` militar`

Relaţiile diplomatice între Israel şi România auînceput în 1948, odată cu înfiinţarea Statului Israel,ca urmare a aprobării Adunării Generale a Organi-zaţiei Naţiunilor Unite. Noul stat a reînviat, după2000 de ani de diasporă, suveranitatea poporuluievreu asupra patriei sale istorice: el a fost recu-noscut de majoritatea ţărilor lumii inclusiv demarile puteri din Europa şi din America.

România a recunoscut şi stabilit legături deprietenie cu Israelul încă din 1948, relaţii diplomaticece se menţin neîntrerupt şi se dezvoltă de 62 de ani.

 Relaţii normale între ţări înseamnă legături,

interese, acorduri, în mai toate domeniile stataleale respectivelor societăţi. Au fost perioade în careaceste legături erau mai calde, au fost perioade în

MODERNIZAREA AVIONULUI MiG-21AMINTIRILE UNUI INGINER

DE AVIAŢIE

Prof. ing. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel

A b s t r a c t

The article signed by Itzhac Guttman Ben-Zvi comprises the author’s recollections concerningthe modernization of the MiG 21 fighter jet that was and still is in service in the Romanian AirForces, a process in which the author was personally involved. It begins by evoking the specialrelations between Romania and Israel from 1948 to present, focusing on the developments in theaviation industry of both countries. As the financial difficulties Romania had to face in the earlynineties also affected its aviation, the economical solution was to upgrade the avionics of theexisting fleet of MiG 21 jets in cooperation and under the supervision of the Israeli companyELBIT. The present article not only details this process, but also pays tribute to the Romanianschool of aviation, of which the author himself is a graduate of.

Keywords: Romania, Israel, MiG 21, aviation, Elie Carafoli

care ele erau mai reci; dar întotdeauna au fost relaţiiinfluenţate, poate, şi de faptul că mulţi israelienisunt de origine română, emigraţi în Israel.

Emigrarea evreilor din România în Israel aînceput încă din 1882 (în Palestina sub dominaţieturcă), primele aşezări fiind create de evreii dinRomânia (mulţi originari din Moineşti) şi care azisunt localităţi  înfloritoare şi se numesc Rosh Pinaşi Zihron Iaacov.

Relaţiile româno-israeliene s-au dezvoltat înmai toate domeniile de activitate: cultural, educativ,economic, turistic, ştiintific, militar.

Relaţiile militare, prin natura subiectelor, suntuneori analizate cu discreţie, ceea ce nu înseamnăcă ele nu există; se vorbeşte, se publică, mai puţin,dar există. Ele au existat şi în perioada comunistă a

Page 66: istorie militara

64 Revista de istorie militară

României, în anumite proporţii; potrivit unor„zvonuri”, ele se refereau, prin anii ’60, la echipa-mente militare terestre; nu ştiu să existe docu-mente, dovezi.

 În august 1964, la Congresul Internaţional de

Ştiinte Aeronautice (ICAS) de la Paris, m-am întâlnit,pentru prima dată în afara României, cu fostul meuprofesor, academicianul Elie Carafoli. Bucuriarevederii a fost reciprocă. Printre multe altele, elmi-a spus că România are o politică mai indepen-dentă, de oarecare distanţare faţă de UniuneaSovietică. Mie, ca israelian, această relatare numi-a spus mare lucru, dar am remarcat că el aconsiderat faptul acesta ca fiind foarte pozitiv.

 În 1968, după Războiul de 6 zile (1967), fiind

directorul Departamentului de Proiectări alIndustriei Aeronautice Israeliene (IAI), eram în plinavânt profesional, de proiectare a mai multoravioane, civile şi militare. În acest context, postulde radio israelian KOL ISRAEL, în emisiunea înlimba română pentru străinătate, mi-a luat uninterviu, în care am relatat efortul inginerescdeosebit de realizare a acestor proiecte, men-ţionând că eu sunt un „produs al şcolii de aviaţiedin România”, înfiinţată şi condusă de academi-cianul Elie Carafoli.

După doi ani, în 1970, la Amsterdam, m-amîntâlnit iarăşi cu profesorul  Elie Carafoli, la uncongres ştiinţific aeronautic. De data aceasta, elmi-a spus că în România, acest interviu al meu din1968 a avut un ecou care a depăşit limitele stricteale foştilor mei colegi de la Politehnica din Bucureşti.S-a apreciat că deţin un post de importanţă înaceastă industrie israeliană, care îşi câştiga unrenume în lumea aviaţiei. Numirea ca profesor laFacultatea de aeronautică a Tehnionului de la Haifaa întărit consideraţia care mi se acorda.

În 1974 m-am întâlnit din nou cu academicianulElie Carafoli, de data aceasta în Israel. Mi-a oferitatunci o publicaţie omagială a Academiei Române,cu ocazia aniversării de 70 de ani, apărută în 1972,cu o dedicaţie emoţionantă: „Cu prietenie, pentrufostul meu student”. Mi-a relatat o seamă deprobleme ale aeronauticii române, mi-a menţionatşi de situaţia unor foşti colegi; în ceea ce priveştesituaţia industriei aeronautice române, m-a rugatcă dacă voi avea posibilitatea să ajut această

industrie, care se străduieşte să revină la nivelul de dinainte de război. Avea oare previziunea că voifi solicitat să fac acest lucru? Poate !

În 1981 am fost contactat de fostul meu coleging. Teodor Zanfirescu, care era atunci directorulgeneral al industriei aeronautice din România – opoziţie de importanţă în aviaţia română. Ne-amîntâlnit la Paris şi am avut discuţii interesante; elm-a invitat să vin în România, ca să văd şi să con-stat dezvoltarea aeronauticii române, de dupăplecarea mea din ţară, în 1960.

Invitaţia oficială, din partea guvernului român,transmisă prin Ambasada Israelului la Bucureşti, afost primită la Ministerul de Externe israelian; s-ahotărât ca în afară de mine, care eram vicepreşe-dinte al Industriei Aeronautice Israeliene (IAI), săparticipe la vizită, preşedintele-director general alIAI, dl. Gabi Gidor, şi alte trei persoane importante,cu toţii membri ai conducerii IAI. În acele vremuri,în 1981, am avut anumite ezitări, dacă nu este im-prudent să vin în România comunistă. Am cerutopinia unui adjunct al directorului general alMinisterului de Externe israelian, care mi-a spuscă Israelul este foarte dornic să aibă loc aceastăvizită, pentru întărirea bunelor relaţii cu România.Totodată mi-a pus o întrebare semnificativă, expre-sie a necunoaşterii realităţilor şi istoriei României,o ignorare a contribuţiilor româneşti la dezvoltareaaeronauticii: „Ce are România cu aviaţia?” I-amexplicat şi relatat realizările României în acestdomeniu ştiintific şi tehnologic, de la Aurel Vlaicu,Henri Coandă, Elie Carafoli, industria etc., etc.

 În octombrie 1981 am aterizat la Otopeni,

pentru o vizită de cinci zile. Am venit cu un avionde direcţie al IAI. Pilotul era Dany Shapira, un „as”al aviaţiei israeliene. În acele zile, el a vizitatBucureştiul şi într-o seară mi-a spus: „Mi-a plăcutmult parcul Herăstrău”, şi „Ştii, şi eu mă trag dintr-ofamilie de români, bunicul meu a venit în Palestinape la sfârşitul secolului 19, din Botoşani”.

 În acele zile, în 1981, am vizitat fabricile de la

Băneasa şi Braşov, m-am întâlnit cu mai mulţi dintrefoştii mei colegi şi m-am reîntâlnit cu academicianulElie Carafoli. Am avut discuţii cu „mai marii”industriei aeronautice române. Într-o discuţiediscretă cu T. Zanfirescu, acesta mi-a spus pe şleau,cam ce ar dori să facem împreună, în special în

Page 67: istorie militara

65 Revista de istorie militară

domeniul militar. I-am exprimat părerea mea, cese poate şi ce trebuie amânat, după care a avut loco şedinţă oficială la nivel ministerial, ajungându-sela un acord, spre satisfacţia reciprocă. Acest acordurma să fie aprobat şi de ministrul israelian alapărării, Ariel Sharon, care a fost invitat oficial săviziteze România, o vizită care a avut loc în primelezile ale lui iunie 1982 şi acordul a fost acceptat şilărgit. Din păcate, imediat după aceea, a începutrăzboiul din Liban, iar România „a îngheţat” acorduldin motive politice. În iulie 1982 am fost contactatde ambasadorul român în Israel (Vasiliu), care,probabil, conform instrucţiunilor primite, voia săaibă părerea mea cu privire la şansele de a „reînvia”acest acord. Însă nu eu eram cel competent să măexprim într-un asemenea subiect.

Lucrurile au rămas în impas până în ianuarie1990, când au venit la mine la Paris – eufiind vicepreşedinte al concernului IAI şi directorgeneral al Misiunii Europene – foştii mei colegi,profesorul Dan Pantazopol şi inginerul Teodorescu;erau foarte bucuroşi, chiar entuziasmaţi de nouasituaţie de „după comunism”. Ei au venit pentrua-mi cere sfatul în probleme care se puneau înRomânia post-comunistă, în domeniul aeronautic.Mi-au spus că industria aeronautică română numai avea de lucru, că toate comenzile au fost sistate.În această industrie lucrau peste 40 000 de salariaţi

în toată ţara, aflaţi în mare pericol de şomaj. M-aurugat să ajut să primească ceva de lucru. Am luatlegătura cu anumite departamente ale IAI din Is-rael, am identificat două mari lucrări, care pot ficomandate la fabrica de la Băneasa, unde era di-rector Eugen Smirnov. Am transmis aceste douăcomenzi, în valoare de aproape 1 milion de dolari(în acea vreme era o comandă mare în România).Aceste două comenzi au fost executate şi produseleau fost folosite la IAI în Israel.

 A doua problemă ridicată de foştii mei colegi a

fost un subiect delicat pentru mine, care eram înpost oficial la Paris. Ei mi-au spus că au venit încapitala Franţei pentru a contacta organele auto-rizate franceze şi a analiza posibilitatea echipăriiaviaţiei militare române cu avioane de luptă „Mi-rage”-2000; aveau o părere nu prea entuziastăasupra avioanelor de provenienţă sovietică, cu careera dotată aviaţia militară română în acea vremeşi considerau că este necesară o reînnoire a acestuiechipament cu material modern occidental. Eiapreciau ca încă nu venise timpul să se echipezecu material american şi optau pentru avioanefranceze, întrucât existau deja contracte decooperare cu anumite industrii franceze (elicoptere„Alouette” şi „Puma”). Din discuţiile purtate cucolegii mei, am constatat că nu au o imagine  bineconturată asupra aspectelor financiare ale unei

• Avionul MiG-15 este amplasat \n fa]a{colii aeronautice din Media[

Page 68: istorie militara

66 Revista de istorie militară

asemenea echipări, nici aspecte legate deansamblul logistic al întreţinerii şi suportului tehnicale acestei noi dotări, cu o tehnologie  occidentalădiferită de cea existentă în România; având ideeainiţială de echipare cu „Mirage”-2000, ei aveau oimagine destul de neclară asupra calităţilor tehnic-operative ale acestui avion, care nu intrase încă înactivitate militară operaţională. Din discuţiile cuei, am înţeles că în România sunt multe sute deavioane de luptă MiG-21, din care o mare partesunt de fabricaţie destul de recentă.

Eu cunoşteam oarecum caracteristicileavionului francez şi aveam o părere mai echilibratăasupra calităţilor sale; cum IAI este una dinindustriile aeronautice cu o experienţă de anver-gură în domeniul modernizării avioanelor de luptă,aflate în serviciu de mai mult timp, le-am expusposibilitatea modernizării avionului MiG-21, carepoate deveni o armă de luptă de nivel corespunzător,modern. Am exemplificat cu lucrările IAI demodernizare a avioanelor F-4 Phantom şi F-16americane, modernizare care cuprinde sistemeelectronice, de navigaţie, avionică, sisteme de ar-mament, cabina de pilotaj, sisteme de comunicaţii,sisteme de apărare etc., unele necesitând şimodificari ale avionului.

Interlocutorii mei au înţeles sfaturile mele şim-au rugat să vin în România pentru a explica şialtora despre ce este vorba, militari şi civili, careau competenţa de a hotarî; am înţeles că acestsubiect, al modernizării de avioane, nu estecunoscut în România. Am acceptat să vin laBucureşti şi după vreo două săptămâni am avut oprimă întrevedere cu o echipă numeroasă, laBăneasa, cu reprezentanţi ai aviaţiei militare(generalii Ştefan Voian şi Victor Patevschi), oameni

ai industriei şi ai ministerelor aferente (generalulVasile Ionel de la Preşedinţia României, dl. Goziade la Centrul Naţional Aeronautic, generalul EugenSmirnov de la fabrica de la Băneasa etc.). M-acontactat atunci şi Nicolae Banea, director alfabricii de la Braşov, interesat într-o cooperare cuIAI în domeniul elicopterelor „Puma” şi care m-arugat să am o discuţie cu generalul Florentin Popa,adjunctul ministrului Apărării, responsabil cuînzestrarea armatei. Întrucât timpul îmi era limitat,am fost rugat să revin în România, pentru discuţiimai aprofundate. Am revenit şi am avut o seamăde discuţii suplimentare, inclusiv cu comandantulAviaţiei Militare, generalul Horia Opruţă, precumşi cu ministrul Apărării, generalul Nicolae Spiroiu.Am fost rugat să solicit uzinei de avioane militare aIAI să studieze proiectul şi să prezinte o propunere.În mai 1990 am venit în România împreună cudirectorul general al IAI, Moshe Keret, pentru uncontact formal, după care directorul uzinei deavioane militare a IAI, cu o echipă de ingineri, aexecutat proiectul, având multe întrevederi şidiscuţii cu reprezentanţii români. Ideea era de amoderniza 100 de avioane MiG-21, executarealucrărilor fiind la fabrica de avioane de la Bacău.Elementul de bază al modernizării avionului era unradiolocator de bord, care să fie instalat în botulavionului. IAI avea la acea vreme un radar cores-punzător, foarte performant şi de dimensiunireduse, care putea fi instalat în acest avion, unradar al lui ELTA, uzina de electronică militarăa  IAI, una din cele mai reputate din lume îndomeniul electronicii militare.

Proiectul executat la IAI, cu contacte reciprocecu responsabilii români, a ajuns în faza dedefinitivare şi de propunere pentru semnarea unui

• Avionul MiG-21 aflat mult timpîn dotarea Avia]iei militare

române

Page 69: istorie militara

67 Revista de istorie militară

contract corespunzător. Un prim pas concret a fostexecutarea unui prototip care să fie prezentat laSalonul Aeronautic la Le Bourget (Franţa) în 1993.România a furnizat avionul MiG-21, adus în Israel laIAI, unde s-au instalat toate sistemele, inclusivradiolocatorul. Avionul – care nu era încă pregătitpentru zbor – a fost prezentat la Salonul Aeronauticşi a făcut o puternică impresie. Directorul generalal societăţii MiG, generalul Beliakov, pe care îlcunoşteam – am fost invitatul societăţii sale laMoscova în februarie 1991 –, a venit să vadă acestprototip, s-a uitat bine la modificările, amenajările şimodernizările instalate pe avion, şi m-a întrebat dece IAI nu a făcut acest proiect împreună cu MiG.

 O mică paranteză: în discuţia cu Beliakov în

1991 la Moscova, i-am spus că eu am cunoscutavionul MiG-15 în România, unde am făcut serviciulmilitar ca student la Şcoala militară de aviaţie. Els-a emoţionat şi mi-a spus că a participat la proiec-tarea avionului, în anii de după război, proiectulsău fiind trenul de aterizare.

 La Salonul de la Le Bourget, în 1993, a venit şi

ministrul Apărării, generalul Spiroiu, să vadă acestprototip MiG-21 modernizat şi să constate reali-zarea proiectului.

În decursul executării proiectului a venit înRomânia şi pilotul şef al IAI, Menahem Shmul, un asal aviaţiei israeliene, pilot de încercare de nivel supe-rior. El a zburat de mai multe ori avionul MiG-21 şi arecomandat anumite modificări. Menahem Shmul azburat, la cererea românilor, şi cu un alt avion, deşcoală şi antrenament, proiectat în România, fabricat

la Uzinele de avioane de la Craiova, IAR-99 (Şoim).La Craiova se fabrica şi un avion de asalt, proiectat şifabricat în cooperare cu iugoslavii.

Avionul de şcoală şi antrenament a fost deasemenea propus lui IAI, ca să-l modernizăm la unnivel corespunzător cerinţelor din alte ţări şi săcooperăm în campania de marketing, întrucâtreţeaua de marketing a IAI era  dezvoltată în multeţări din lume. Menahem Shmul a zburat de maimulte ori acest avion, a pregătit o listă de modificărirecomandate, pe care a predat-o conduceriiuzinelor de la Craiova. După câte mi s-a spus, s-apreferat cooperarea cu o altă societate, dintr-o ţarădin Occident.

În ceea ce priveşte proiectul de modernizare aMiG-21, IAI a prezentat o propunere de contract.În septembrie 1992, directorul general al IAI, Moshe Keret, a venit în România, unde au avut locdiscuţii cu primul-ministru Teodor Stolojan, cuministrul Apărării Nicolae Spiroiu şi generalulVasile Ionel, consilier prezidenţial pentru apărareşi siguranţă naţională.

Propunerea IAI de modernizare a avionuluiMiG-21 se baza în mare măsură pe sisteme şiaccesorii ale IAI, inclusiv radiolocatorul. Speci-ficaţiile tehnice, stabilite în comun acord cudezideratele aviaţiei militare române, au ţinutseama de un plafon al costului şi de condiţia calucrările să fie efectuate la fabrica de la Bacău,cu personal specializat român. S-a stabilit capentru fiecare patrulă, un singur avion să fieechipat cu întregul sistem de modernizare,celelalte trei urmând a fi echipate parţial, darsuficient pentru a executa misiunile de zbor –

• MiG-21 Lancer B

Page 70: istorie militara

68 Revista de istorie militară

aceasta pentru a diminua costul total al programu-lui. IAI trebuia să asigure pregătirea piloţilor încadrul sistemului său de pregătire şi antrenamental personalului navigant; de asemenea, IAI trebuiasă elaboreze instrucţiunile de exploatare aavioanelor şi să asigure calificarea personaluluitehnic de întreţinere, inclusiv literatura tehnicăde întreţinere şi reparaţii, pe lângă manualul depilotaj al avionului modernizat.

Se prevedea, de asemenea, ca IAI, împreunăcu fabrica de la Braşov, să propună şi altor ţăriînzestrate cu avioane MiG-21 să execute programede modernizare, care să fie efectuate la Bacău.

Menţionez că în anii ’90, IAI a executat înatelierele sale o seamă de modernizări ale avionuluiMiG-21 pentru unele ţări din Africa şi Asia.

Până la urmă, IAI nu a fost ales ca executant alprogramului, ci o altă societate israeliană, ELBIT,care este una din cele mai importante societăţi deelectronică militară din Israel, cu o prezenţă şisuccese remarcabile pe piaţa mondială a echipa-mentelor aeronautice, inclusiv elicoptere. Patronulsocietăţii ELBIT, cel ce a iniţiat în urmă cu zeci deani crearea acestei societăţi şi a condus-o curemarcabilă competenţă foarte mult timp, este UziaGalil (O. Rolling) inginer absolvent al Tehnionuluidin Haifa venit în Israel din România pe când eraelev de liceu.

Programul de modernizare a avionului MiG-21 afost executat la Bacău. Unul din cei ce au dirijatlucrările era şi Iulius Wolf şi el originar din România.

În decursul contactelor bilaterale româno-israeliene am propus o colaborare largă între IAI şiindustria aeronautică română. În iunie 1992, amvenit la Bucureşti cu o delegaţie a conducerii IAI şiam propus o cooperare, în care programulmodernizarii avionului MiG-21 să fie prezentat şi

altor ţări, activitatea de marketing să revină IAI,iar executarea modernizărilor să se realizeze laUzinele din Bacău. Această propunere urma să fieextinsă şi la alte categorii de aeronave, inclusivavioane civile, în special în lucrările IAI din pro-gramul de modificări majore ale avioanelor maride transport („Boeing” 747), modificări pentru careIAI are certificarea FAA (Federal Aviation Admi-nistration), autoritatea americană de aviaţie civilă.De asemenea şi o cooperare în domeniul moder-nizării elicopterelor. Generalul Victor Patevschi avizitat IAI şi a apreciat şi admirat lucrările demodernizare ale unui elicopter de mare capacitate„Sykorsky”, al aviaţiei militare israeliene. Regretca nici în programele de elicoptere nu s-a ajuns lacooperare.

 În anii ’90, IAI a avut un contract cu uzinele de

la Băneasa, de fabricaţie a unor fuselaje de avioncivil; au fost contacte şi lucrări în domeniul elec-tronic. La IAI s-au perfectat contracte de muncăcu tehnicieni şi ingineri din România, care au venitîn Israel pe termene stabilite (de ani de zile) pentrua lucra în proiectări şi fabricaţie.

În noiembrie 2007, am fost invitat la InstitutulCultural Român din Tel-Aviv să ţin o conferinţădespre aviaţia din România, cu ocazia aniversăriia 125 de ani de la naşterea lui Aurel Vlaicu. Amavut o audienţă selectă şi numeroasă şi am fostfoarte impresionat că au venit şi cinci ingineri dinRomânia, care lucrau la IAI în baza unor contracte.

Sunt multe aspecte ale cooperării româno-israeliene în domeniul aeronautic şi mă bucur căam iniţiat – la vremea respectivă – aceste cooperărişi mi-am îndeplinit promisiunea făcută, cu mulţiani în urmă, marelui savant care a fost academi-cianul Elie Carafoli.

Page 71: istorie militara

69 Revista de istorie militară

• Medalistic` militar`• Medalistic` militar`• Medalistic` militar`• Medalistic` militar`• Medalistic` militar`

La 12 noiembrie 2009 s-au împlinit 150 de ani de la înfiinţarea Statului Major General al ArmateiRomâniei prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza sub denumireainiţială de Corpul de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite.

În cei 150 de ani de existenţă neîntreruptă, cel mai înalt organism de concepţie şi comandă alArmatei Române a avut o evoluţie continuă, determinată atât de statutul internaţional al ţării noastre, deobiectivele şi orientările politicii sale militare, de necesitatea reconstrucţiei armatei în epoca modernă,dar şi de participarea acesteia în confruntările de amploare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şiprima jumătate a celui următor, precum şi de amploarea şi complexitatea procesului de restructurare şimodernizare a instituţiei militare, capabilă să pregătească şi să-şi trimită forţele în vederea desfăşurăriiacţiunilor militare întrunite, alături de aliaţi, în diferite teatre de operaţii din spaţiul de interes strategical României, ca stat membru al NATO şi al UE.

Se poate aprecia că în îndelungata sa istorie, Statul Major General s-a constituit într-o instituţiefundamentală a statului român, a reprezentat factorul generator al schimbărilor profunde pe care le-aparcurs organismul militar românesc, de la crearea statului român modern prin formarea armatei unitea Principatelor, la cucerirea Independenţei de stat şi reîntregirea neamului românesc de la 1918, până laaderarea cu drepturi depline la structurile europene şi euroatlantice.

De-a lungul glorioasei sale existenţe, Statul Major General a rămas profund ataşat şi a apărat cucredinţă şi sacrificiu tradiţiile militare şi valorile naţionale ale poporului român, istoria sa din ultimulsecol şi jumătate confundându-se până la identitate cu istoria Armatei Române.

Având în vedere importanţa deosebită a acestui eveniment istoric aniversar, au fost organizate şi s-audesfăşurat o serie de manifestări cu caracter omagial în toate planurile vieţii militare, ştiinţifice, culturale,artistice, educative şi sportive, atât la nivel naţional, cât şi în garnizoanele de reşedinţă ale unităţilormilitare.

În acest context, am propus directorului Statului Major General – domnul general-maior NiculaeTabarcia – să includem în acest amplu program de manifestări şi apariţia a două emisiuni numismaticeconsacrate evenimentului aniversar. Ideea a fost agreată şi aprobată imediat de şeful Statului MajorGeneral – domnul amiral dr. Gheorghe Marin – şi astfel s-a trecut la realizarea celor două proiectetehnice:

STATUL MAJOR GENERAL – 150 DE ANI DOUĂ EVENIMENTE NUMISMATICE

INEDITE

General de brigadă ION CERĂCEANUComandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii

Page 72: istorie militara

70 Revista de istorie militară

1. Emisiune medalistică cu ocazia aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Statului Major General al armatei române.

- DESCRIEREA MEDALIEI -

AVERS: În planul central sunt dispuse însemneleheraldice ale Statului Major General şi inscripţia pedouă rânduri „150 DE ANI”, ambele încadrate în stângaşi în dreapta cu câte o cunună de lauri. Pe cercul perlatexterior este înscrisă circular denumirea „Statul Ma-jor General” în partea de sus şi „ROMÂNIA” în parteade jos.

REVERS: Câmpul central este delimitat de un cercîn relief pe marginea zimţată. În partea dreaptă estereprezentat bustul domnitorului Alexandru Ioan Cuzacu numele înscris circular – întemeietorul StatuluiMajor General şi anul 2009 (reproducere de pe monedade aur „150 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELORROMÂNE - 2009). În jumătatea stângă central înscrisulpe patru rânduri „ÎNALT ORDIN DE ZI NR. 83 DIN 12NOIEMBRIE 1859".

– CARACTERISTICI – Denumirea emisiunii

monetare Material Masă Diametru Margine Calitate Tiraj

Aur 999 ‰

7,775 g 24 mm zimţată Proof 250 buc.

Argint 925 ‰

27 g 37 mm zimţată Proof 1000 buc.

„STATUL MAJOR GENERAL – 150 DE

ANI”

ÎN CASETĂ CU

PLIANT

Tombac

23,50 g 37 mm zimţată Proof 1500 buc.

Page 73: istorie militara

71 Revista de istorie militară

2. Emisiune monetară cu ocazia aniversării a 150 de ani de la înfiinţareaStatului Major General al armatei române.

– DESCRIEREA MONEDEI –

AVERS: În partea dreaptă, portretul domnitoruluiAlexandru Ioan Cuza şi numele acestuia în arc de cerc;în stânga, de sus în jos, valoarea nominală a monedei,inscripţia „ROMÂNIA”, stema României şi anul deemisiune.

REVERS: În partea superioară, o imagine repre-zentând întâlnirea trupelor celor două principateromâne – Moldova şi Ţara Românească – în tabăra dela Socola şi inscripţia „1859”; în partea de jos a imaginii,suprapus parţial peste aceasta, semnul distinctiv, dinanul 1860, al Statului Major şi inscripţia „150 ANISTATUL MAJOR GENERAL”.

– CARACTERISTICI – Denumirea emisiunii

monetare Valoarea

circulatorie Material Masă Diametru Margine Calitate Tiraj

100 lei

Aur 999 ‰

6,452 g 21 mm zimţată Proof 250

buc.

5 lei

Argint 925 ‰

15,55 g 30 mm zimţată Proof 500

buc.

„150 DE ANI DE LA

ÎNFIINŢAREA STATULUI MAJOR

GENERAL AL ARMATEI

ROMÂNE” 1 leu Tombac

cuprat 23,50

g 37 mm zimţată Proof 500 buc.

Page 74: istorie militara

72 Revista de istorie militară

Dacă pentru emisiunea medalistică nu s-au ridicat probleme deosebite, aceasta realizându-se laMonetăria Statului prin comandă directă, pentru emisiunea monetară era necesară aprobareaGuvernatorului General şi a Consiliului de Administraţie al BNR. Sigur că argumente erau suficiente,timpul însă era un factor de presiune foarte important. Iată câteva din argumentele noastre care auconvins oficialităţile BNR să realizeze această emisiune monetară extrem de valoroasă şi importantă,aşa cum au fost ele prezentate în scrisoarea domnului ministru al Apărării Naţionale către GuvernatorulBNR:

„În elaborarea acestor propuneri am avut în vedere în primul rând marea disponibilitate a BănciiNaţionale a României şi a Dumneavoastră personal de a lansa în ultimii ani emisiuni numismaticededicate unor evenimente şi personalităţi istorice, culturale, ştiinţifice, politice, economice, sociale şimilitare, interne şi internaţionale.

Apreciem că tematica propusă pentru cele două emisiuni, „S.M.G. – 150 de ani de la înfiinţare” seînscrie pe linia politicii B.N.R. de a comemora în plan numismatic evenimente şi personalităţi din istoriamilitară a poporului nostru cum sunt figurile unor mari domnitori şi regi, 150 de ani de la UnireaPrincipatelor Române, 90 de ani de la victoriile armatei române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz,Summitul NATO de la Bucureşti, 2 – 4 aprilie 2008 şi multe altele.

Nu în ultimul rând, îmi exprim convingerea că alături de personalul armatei şi societatea civilă araştepta cu interes aceste două evenimente numismatice consacrate sărbătoririi uneia dintre instituţiilefundamentale şi statornice ale statului nostru – Statul Major General al Armatei Române.”

Ambele emisiuni s-au bucurat de succes şi aprecieri unanime încă de la lansarea oficială în Holul deOnoare al Ministerului Apărării Naţionale pe data de 12 noiembrie 2009, în prezenţa PreşedinteluiRomâniei şi a unor înalte personalităţi politice, ştiinţifice şi militare.

Subliniind câteva consideraţii finale, trebuie arătat că aceste două evenimente numismatice au înegală măsură o valoare „perenă”, păstrând în memoria medalisticii şi istoria emisiunilor monetareromâneşti un eveniment distinct din istoria Armatei României – împlinirea a 150 de ani de la înfiinţareaStatului Major General.

Includerea în patrimoniul monetar naţional a unei emisiuni de trei monede cu valoare circulatorie(100 lei – Aur, 5 lei – Argint şi 1 leu – Tombac) de către BNR consacrată Statului Major Generalreprezintă, aşa cum se arată în broşura de prezentare a acesteia, o „recunoaştere a profesionalismului şidevotamentului acestui corp de elită al armatei române”.

Condiţiile tehnice, estetice, ştiinţifice şi de prezentare–promovare ale celor două emisiuni numismaticeau fost şi ele la înălţimea aşteptărilor şi a evenimentului aniversar.

Nu doresc să închei înainte de a împlini o datorie de conştiinţă, mulţumind în mod sincer şi exprimândîntreaga noastră consideraţie domnului general-maior dr. Mihai Chiriţă şi domnului colonel LucianDiaconu din Direcţia instrucţie şi doctrină/SMG, domnului Valentin Tănase, directorul Studioului dearte plastice, domnilor Victor Dimitriu şi Cristian Ciornei de la Banca Naţională a României, precum şidomnului Laurenţiu Staicu de la Monetăria Statului pentru sprijinul acordat şi disponibilitatea unorcolaborări viitoare.

Page 75: istorie militara

73 Revista de istorie militară

V IV IV IV IV I AAAAA}}}}} AAAAA { T I I N } I F I C { T I I N } I F I C { T I I N } I F I C { T I I N } I F I C { T I I N } I F I C ~~~~~

Într-o zi ceţoasă de decembrie, doi generaliruşi, Mahmud Ahmedovici Gareev şi VladimirAntonovici Zolotarev, însoţiţi de ambasadorulRusiei la Bucureşti, Excelenţa Sa domnul A. I.Ciurilin şi de generalul-maior (r) dr. Mihail E.Ionescu intrau în Palatul Elisabeta din Bucureşti,pentru o întâlnire cu Regele Mihai I, ultimul şefde stat în viaţă din ţările coaliţiei Naţiunilor Uniteîntemeiată în timpul celui de-al Doilea RăzboiMondial.

Întâlnirea a fost îndelung pregătită şi a avutca iniţiator pe Excelenţa Sa, domnul ambasadorAleksandr Ciurilin. Vreme de câteva luni au foststabilite, prin corespondenţa pe ruta Bucureşti,

„CÂND NU SE HOTĂRÂSESOARTA RĂZBOIULUI”

Versoix şi, desigur, Moscova, data întâlnirii şi, maiales, obiectul ei. Majestatea Sa a fost imediat deacord încă din martie/aprilie 2009, când chestiuneaa fost abordată întâia oară. Decorat cu Ordinul„Victoria”, cea mai înaltă decoraţie de războisovietică (acordată la 12 personalităţi sovietice –din care de două ori lui Iosif Vissarionovici Stalin,Alexandr Vasilevski, Gheorghi Jukov – şi la cincistrăini – Dwight D. Eisenhower, Iosip Broz Tito,Bernard Montgomery, Michal Rola-Zymierski,Mihai I al României), Regele Mihai reprezintă opersonalitate istorică de anvergură, care exercităpentru cunoscătorii perioadei ultimului războimondial o veritabilă fascinaţie. Obiectul întâlniriiurma să fie o discuţie despre pregătirea şi

• De la stânga la dreapta: Excelen]a Sa A.I. Ciurilin, ambasadorul Rusieila Bucure[ti, generalul Mahmud Ahmedovici Gareev, M.S. Regele Mihai, generalul

Vladimir Antonovici Zolotarev, generalul-maior (r) dr. Mihail E. Ionescu

General-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU

Page 76: istorie militara

74 Revista de istorie militară

efectuarea actului de la 23 august 1944, cândRomânia s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite,despre percepţia sa privind motivaţia acordăriiacestei înalte decoraţii de către guvernul sovietic,precum şi despre chestiuni legate de participareaRomâniei la războiul împotriva Germaniei.

Cei doi generali ruşi sunt distinse personalităţimilitare. Generalul Mahmud Gareev este preşedin-tele Academiei de Ştiinţe Militare din Rusia, şi areun CV impresionant (a fost, între altele, şefulgrupului de consilieri pe lângă preşedinteleNajibullah la Kabul după retragerea trupelorsovietice din Afganistan). Prolific scriitor militar,el este, între altele, autor al unei recenteenciclopedii a celui de-al Doilea Război Mondial.Participant la război, a ocupat în epoca postbelicăfuncţii de comandă şi stat major în regiunile militaredin Extremul Orient, Belarus şi Ural. Cea mai înaltăfuncţie deţinută a fost de locţiitor al şefului MareluiStat Major al forţelor militare ale URSS. VladimirZolotarev este un distins istoric militar, dardeopotrivă un practician cu stagiu îndelungat înactivităţile de stat major şi diplomaţie militară (încadrul Pactului de la Varşovia). În prezent esteconsilier de stat în exerciţiu al Federaţiei Ruse,adjunct al şefului Direcţiei Generale a PreşedinteluiRusiei pentru apărarea drepturilor constituţionaleale cetăţenilor.

După cuvintele de bun venit şi o fotografie degrup, inclusiv cu soţiile oaspeţilor, a început oîndelungată convorbire, cu amănunte de substan-ţială noutate istorică, dar mai ales desfăşurată cu

interes şi respect deosebite acordate de oaspeţiunei personalităţi istorice de talia MS RegeluiMihai. Deopotrivă, acesta a arătat o deferenţăsuverană oaspeţilor, cărora le-a împărtăşit atâtgândurile sale legate de războiul din 1939-1945,dar şi meditaţii proprii referitoare la răstimpulscurs de atunci până azi.

Semnalul acestei veritabile dezbateri de istorietrăită l-a dat ambasadorul Rusiei. Acesta a fost di-rect şi precis: „Datorită Dumneavoastră, Româniaa făcut cotitura în direcţia Naţiunilor Unite într-unmoment în care nu se întrevedea sfârşitul răz-boiului. Dumneavoastră aţi fost unul dintreconducătorii remarcabili ai Naţiunilor Unite.Împreună cu armata rusă, oştirea română aparticipat la eliberarea Ungariei şi Cehoslovacieişi nu vom uita acest lucru”.

• În imagine:Vasile Buga, generalul-maior (r) dr. Mihail E.

Ionescu, generalulVladimir Antonovici

Zolotarev [i M.S. Regele Mihai

• Ambasadorul A.I. Ciurilin, generalulMahmud Ahmedovici Gareev, generalul-maior (r) dr. Mihail E. Ionescu [i M.S.

Regele Mihai

Page 77: istorie militara

75 Revista de istorie militară

A urmat o adevarată „baterie” de întrebăriadresate de către cei doi distinşi generali ruşi, căroraMajestatea Sa le-a dat răspunsul, în care era greude deosebit partea de observaţie a actorului istoricde mare anvergură care a fost şi cea constituită demeditaţia adâncă asupra sensului evenimentelor şiscurgerii istorice. Care au fost premisele militare şipolitice ale actului istoric de la 23 august 1944? Cums-a desfăşurat arestarea mareşalului Ion Antonescuşi cum s-a comportat acesta? Ce evenimente vi s-auîntipărit în memorie imediat după 23 august? Ceconducători militari sovietici aţi întâlnit şi ce opiniev-aţi format despre ei? Care dintre rudele Dumnea-voastră v-au fost mai apropiate şi dacă v-au influenţatdeciziile? Cum vi s-a înmânat Ordinul „Victoria”?Cum vedeţi Dumneavoastră ca singurul comandantsuprem de oaste rămas în viaţă dintre armatelestatelor coaliţiei Naţiunilor Unite încercările derevizuire a rezultatelor celui de-al Doilea RăzboiMondial? etc. etc.

Răspunsurile MS Regele Mihai au fost preciseşi interpretarea lor va îmbogăţi cunoaştereaistorică. „În preajma zilei de 23 august 1944 eraclar că trebuia făcut ceva”, a spus fostul suveran. Areamintit că după înfrângerea în bătălia de laStalingrad, desfăşurată între noiembrie 1942 şifebruarie 1943, unde două armate române au fostnimicite în contraofensiva sovietică, a stabilitlegături cu cele două partide de opoziţie, PNŢ şiPNL, şi a hotărât să iniţieze contacte cu reprezen-tanţii Aliaţilor. Cele mai apropiate contacte au fostcu reprezentanţii SUA şi Angliei, iar apoi s-audeschis şi canale de comunicare cu Moscova. Lacererea Aliaţilor au fost lărgite legăturile Palatuluicu PSD şi Partidul Comunist. „Toate partidele eramde acord să ieşim din război, dar era dificultateamajoră că trupele germane erau intercalate pe frontcu cele româneşti. (…) Aceasta era situaţia în carenoi am hotărât să ieşim din război”.

Decizia nu a fost una pripită, ci s-a întemeiat peo cunoaştere adâncă a sensului desfăşurăriievenimentelor. De la sfârşitul anului 1943 s-arealizat că trebuie urgentată acţiunea. „A fost osituaţie greu de înţeles. Eu eram şeful oştirii. IonAntonescu comanda pe front. Situaţia era ambi-guă. Am hotărât între noi ca să ieşim din situaţiaasta”. Când armata sovietică s-a apropiat degraniţele noastre „am făcut planul următor: să-l

chem pe Ion Antonescu şi să-i spun că situaţia numai poate continua şi să-şi dea demisia. Când s-arupt frontul, armata rusă nu intrase complet (în ţară– n.n.)… L-am chemat pe Ion Antonescu să vină înCasa Mică din spatele palatului. Am adunat într-oodaie 4-5 din conspiraţie şi în discuţiile avute înaintea fost o condiţie: îi cerem demisia şi dacă nu vrea, săpunem mâna pe el. A fost organizată din punct devedere militar de unul din aghiotanţii mei. În rezervăaveam în altă cameră trei subofiţeri şi un căpitandin Batalionul de Gardă… Cu mine era şeful Caseimilitare, generalul Sănătescu. Am stat jumătate-treisferturi de oră cu el, am discutat situaţia de pe frontşi am explicat ce simt eu, că nu se mai poate con-tinua şi să facem tot ce se poate pentru a mai salvaţara. Ion Antonescu n-a vrut să accepte. Au fost maimulte discuţii, generalul Sănătescu a intrat să vadămentalitatea lui Antonescu. A spus şi el argumentepe care le dădusem şi eu. Dacă el nu vrea să plece săne lase pe noi… Reacţia lui Ion Antonescu – acum eamuzant, atunci nu era –, s-a întors la Sănătescu:cum să las eu ţara în mâna unui copil? Atunci amavut un cuvânt cod cu ofiţerii. Când Ion Antonescua refuzat (am spus): În cazul ăsta nu mai văd ce potsă fac, acesta era codul. Când au auzit, au intratimediat (militarii – n.n.) şi i-au cerut: urmaţi-mă.N-a vrut, bineînţeles. Subofiţerul a pus mâna pe el.L-au dus la etajul 1. Tatăl meu avea o colecţie marede timbre. El a luat toate timbrele când a plecat (înseptembrie 1940 – n.n.) şi a rămas odaia goală. Amuitat să adaug că venise şi Mihai Antonescu. I-amînchis acolo”.

• M.S. Regelui Mihai i-a fost înmânat`

o înalt` decora]ie rus`

Page 78: istorie militara

76 Revista de istorie militară

Regele a vorbit şi despre atragerea în prealabila corpului de generali de pe front în acţiune. Oîntrebare care i-a fost ridicată de oaspeţi: cum nuau ştiut germanii despre ce se pregătea? „Aici amavut puţin noroc. Comandamentul german nu s-aaşteptat ca noi să acţionăm. Situaţia geografică aBucureştilor atunci era alta decât acum. AeroportulBăneasa era înconjurat de o pădure foarte deasăpe ambele părţi ale şoselei către Ploieşti şi acoloerau masate forţe germane. Am comunicat aliaţilorîn Italia punctele unde se aflau (forţele germane –n.n.)”. Acestea au fost bombardate la 26 august decătre forţele aeriene aliate.

Întrebat cu care dintre comandanţii sovieticis-a întâlnit în perioada războiului împotrivaGermaniei, M.S. Regele Mihai a răspuns că s-aîntâlnit cu mareşalul R. Malinovschi, cu Susaikovşi cu Burenin. Ordinul „Victoria” i-a fost înmânatde mareşalul Tolbuhin. „Am fost foarte surprins –a declarat MS Regele. La urma urmei, trupelenoastre au fost cu nemţii în Rusia…” şi a adăugatcă „Ion Antonescu a insistat ca, în timpul războiului,Regele să meargă pe front, inclusiv la Odessa, înUcraina. El a refuzat repetat. Am spus-o şi la alţiică nu aveam ce căuta acolo pe teritoriul Ucrainei.În acelaşi timp era o situaţie delicată – nu puteaineglija trupele. Am luat avionul şi m-am dus înCrimeea”.

MS Regele s-a confesat: „Mentalitatea mea:trebuie să faci ceva pentru ţara ta. Am avut marelenoroc că mama mea mi-a dat o educaţie morală,creştină, sădind în sufletul meu datoria faţă deţară”. Iar în altă parte a discuţiei a mărturisitinfluenţa avută asupra sa de cel dintâi rege alRomaniei, Carol I: „El a făcut România modernăşi politic, moral, militar pentru mine el este luminacare trebuie urmată. Noi am avut şi pe vremea luirăzboaie, în care într-unul armata noastră şi armatarusă au luptat alături în Bulgaria în 1877. De la elmi-a rămas mie sentimentul datoriei faţă de ţară şi

dragostea pentru armată. Iar la 23 august am avutnorocul să am partidele politice în spatele meu şiam avut alături de mine armata. La noi era otradiţie. La vârsta de 16 ani, prinţul moştenitordevine ofiţer. Am devenit sublocotenent în 1938 (adevenit sublocotenent la 25 octombrie 1937 – n.n.).Am făcut pregătire militară. Când tata a plecat(septembrie 1940 – n.n.) am devenit şeful armatei”.

Pentru MS Regele „23 august a însemnat că totSud-Estul Europei a căzut. Nu că ne lăudăm cuasta, prea puţin s-a apreciat contribuţia noastră,puţin faţă de alţii. Dar am făcut ce trebuia făcut”.Iar acest gest a mai dovedit o dată că „aparţinemEuropei”.

În finalul discuţiei, MS Regelui i-a fost înmânatăo înaltă decoraţie rusă ca semn al aprecierii şicurajului vădit în efectuarea actului de la 23 august1944. Ambasadorul A. Ciurilin a mulţumit pentruocazia unică de a fi fost martorii unei evocăriistorice în care MS Regele „a luat răspundereapentru destinele României”, înscriindu-se astfeldecisiv în istoria României şi a Europei.

*

În finalul întâlnirii am adresat M.S. RegeluiMihai următoarea întrebare:

– Ce atitudine aveţi faţă de o eventuală revizuirea rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial?

Răspuns: O întrebare foarte complicată. Unaeste ce simţim noi, alta restul lumii. Pe harta Europeide Est suntem a doua ţară după Polonia. Alte lucruris-au întâmplat după război şi nu toate se potrivesccu istoria. O să vedem ce se întâmplă. Nu estelumea aşezată încă. Am reuşit la 23 august. Dupăcâte am fost informat şi în Ungaria s-a dat ordin săse facă la fel, dar nu s-a întâmplat. La noi au jucatun rol important tradiţiile, sprijinul pe care l-amavut în armată.

Page 79: istorie militara

77 Revista de istorie militară

În ziua de 11 decembrie 2009, Institutul pentruStudii Politice de Apărare şi Istorie Militară a primitvizita unei delegaţii de istorici militari din FederaţiaRusă, compusă din domnii general de armatăMahmud Ahmedovici Gareev şi general-maiorVladimir Antonovici Zolotarev. La întrevedereacare a avut loc în salonul „Sfântul Gheorghe” alCercului Militar Naţional, delegaţia rusă a fostînsoţită de Excelenţa Sa ambasadorul FederaţieiRuse la Bucureşti, domnul A.A. Ciurilin, de ataşatulmilitar al acestei ţări la Bucureşti. Din partearomână au fost prezenţi domnii general-maior (r)prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu, colonel (r) prof.univ. dr. Petre Otu, directorul şi directorul adjunctal Institutului pentru Studii Politice de Apărare şiIstorie Militară, comandor (r) Gheorghe Vartic,redactor şef al „Revistei de Istorie Militară”, dr.Sergiu Iosipescu, şeful Departamentului de Istorie

ÎNTÂLNIRE CU O DELEGAŢIE DE ISTORICIMILITARI DIN FEDERAŢIA RUSĂ

militară, cercetător ştiinţific Daniela Şişcanu, dinacelaşi institut, şi ca invitaţi pe domnii profesor dr.Neagu Djuvara, dr. Vasile Buga, colaborator alInstitutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului,conferenţiar universitar dr. Armand Goşu, redac-tor la Revista „22", dr. Dorin Matei şi doamnaFlorentina Dolghin, redactor şef şi, respectiv, re-dactor şef adjunct al bine-cunoscutei reviste„Magazin Istoric”.

Cei doi oaspeţi din Federaţia Rusă şi-auprezentat pe larg activitatea. Generalul de armatăMahmud Ahmedovici Gareev, născut în 1923, aintrat în 1939 în armată ca voluntar, a făcut Şcoalamilitară de infanterie de la Taşkent, fiind partici-pant la bătăliile celui de-al Doilea Război Mondialîn Europa cu Frontul 3 Bielorus în calitate delocţiitor al comandantului unui batalion de puşcaşi,şef de birou operaţii la o Brigadă de infanterie.

SERGIU IOSIPESCU

• Istoricii români prezen]i la întâlnire

Page 80: istorie militara

78 Revista de istorie militară

Rănit în 1942 şi 1944, a fost transferat din februarie1945 pe frontul din Extremul Orient, luptând înArmata a 5-a în războiul cu Japonia. A rămas înExtremul Orient până în 1950, fiind ulteriortransferat în Raionul militar Bielorus (1950-1957),promovând până la funcţia de şef de stat major dedivizie. După absolvirea Academiei de Stat Major(1959) a fost comandant de divizie de tancuri şiapoi şef de stat major de armată în Bielorusia. În1970-1971 a fost consilier militar şef în RepublicaArabă Unită, apoi şef al Statului Major al Armateidin Ural, adjunct al şefului Direcţiei Operaţii dinMarele Stat Major şi, în 1984, adjunct al ŞefuluiStatului Major al Forţelor Armate ale URSS. În1989 a fost consilier şef al misiunii militare sovieticeîn Afganistan, pe lângă preşedintele AhmadzaiNajibullah, fiind grav rănit. Revenit în URSS a

devenit inspector şef al Inspectoratului Armatei(1990), fiind pensionat în 1992. Decorat cu ordinele„Lenin”, „Alexandr Nevski”, „Steagul Roşu”,„Steaua Roşie”, cu numeroase alte medalii,Mahmud Ahmedovici Gareev (Mahmut Ahmet ugliGhirayev) este preşedintele Academiei de ŞtiinţeMilitare din Moscova. Am insistat mai mult asupracarierei sale întrucât, în pofida caracterului ei deexcepţie, ea înfăţişează în rezumat şi cu avatarurilesale istoria militară a Uniunii Sovietice în ultimasa jumătate de veac de existenţă.

Generalul-maior Vladimir Antonovici Zolotareva fost între 1993 şi 2001 director al Institutului deIstorie Militară din Federaţia Rusă, succedândastfel la conducerea acestuia după o pleiadă despecialişti în istoria contemporană, printre caregeneralul P.A. Jilin şi cunoscutul monografist

• Secven]e din timpul întâlnirii

• Imagine din timpul reuniunii.În prim-plan, profesorul Neagu

Djuvara [i generalul-maior (r) dr.Mihail E. Ionescu

Page 81: istorie militara

79 Revista de istorie militară

generalul D. A. Volkogonov, cu care de-a lungultimpului institutul nostru a avut legături ştiinţifice.

Delegaţia rusă a efectuat această vizită de lucruîn cadrul pregătirilor pentru comemorarea în lunamai 2010 a 65 de ani de la încheierea celui de-alDoilea Război Mondial, a proiectului realizării uneinoi mari istorii a ultimei conflagraţii universale. Ceidoi oaspeţi au înfăţişat greutăţile pe care le-au avutde întâmpinat în cercetarea arhivistică a unorevenimente, după opinia domniilor lor cheie îndesfăşurarea războiului, precum misiunea lui RudolfHess în Anglia. Ambii generali au subliniat în repetaterânduri rolul hotărâtor al Uniunii Sovietice încâştigarea războiului şi faptul că datorită acesteivictorii s-a putut ajunge la lumea de astăzi, inclusivla posibilitatea ca Barack H. Obama să devină al44-lea preşedinte al Statelor Unite.

Ambii generali au combătut cu vehemenţăîncercările de „revizionism” istoric, ce încearcăsă-şi facă loc şi în Rusia, dând exemplul unuiscenariu de film documentar despre anii 1939-1945,unde numele lui Jukov nu apărea deloc, spredeosebire de acelea ale unor comandanţi hitlerişti.Analizând pe larg acordul sovieto-german de la 23august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov, generalulGareev a remarcat înalta politică a lui Stalin şi aajuns la concluzia deosebitei sale însemnătăţipentru câştigarea războiului, teză bine-cunoscutăa istoriografiei sovietice.

În ceea ce priveşte politica României în vremearăzboiului, oaspeţii au reţinut doar importanţa actuluide la 23 august, altminteri, la o analiză de ansamblunici anterioara participare la conflagraţie şi nicichiar aceea din anii 1916-1918 nejustificându-se.

Din partea română, domnul general-maior (r)prof. univ. dr. Mihail E. Ionescu a prezentat parti-cipanţii, istoricul şi activitatea institutului ca şilegăturile avute cu Institutului de Istorie Militarăde la Moscova, mai ales în anii ’70 ai secoluluitrecut. În vederea unei cunoaşteri reale a roluluiRomâniei în cel de-al Doilea Război Mondial s-a

făcut în mod firesc propunerea unei colaborări întreistoricii militari din ambele ţări.

Domnul profesor dr. Neagu Djuvara a făcut oamplă prezentare a misiunii sale la Stockholm din23 august 1944 în contextul negocierilor întreprinsede guvernul Antonescu cu ambasadoarea sovieticăAlexandra Kolontai, conchizând că mareşalul chiarşi în acel moment căuta doar să afle condiţiilepentru armistiţiu. Apoi, nu în calitate de partici-pant la evenimente, ci ca istoric, domnul Djuvaraa atras atenţia asupra tendinţei istoriografiei comu-niste, şi nu numai, de a exacerba figura conducă-torului de atunci al statului spre a-l contrapune M.S.Regelui Mihai I, în care vedeau un potenţial pericol.

Domnul conf. univ. dr. Armand Goşu a evocatatât anii săi de doctorantură la Moscova, cât şicontactele care le are cu tinerii istorici din Rusia,arătând că are bune speranţe într-o înţelegereînnoitoare şi lipsită de crispări între reprezentanţiiviitori ai celor două istoriografii, inclusiv înproblemele celui de-al Doilea Război Mondial.

Întrucât delegaţia rusă atinsese în treacăt şichestiunea Primului Război Mondial, domnul dr.Sergiu Iosipescu a solicitat părerea istoricilormilitari ruşi în legătură cu rapoartele contem-porane ale ambasadei Franţei la Sankt-Petersburg,memoriile ambasadorului Maurice Paléologuedespre buna pregătire a armatei ruse, patronatăde ţarul Nicolae al II-lea, în vederea unei decisiveofensive în primăvara anului 1917, ofensivă anihi-lată prin răsturnarea ţarismului de acele forţele,inclusiv bolşevice, care vedeau tocmai într-ovictorie pericolul consolidării vechiului regim. Ceidoi oaspeţi au evocat însă suferinţele poporului rusşi contactele germane de la Curtea ţarului din iarna1916/1917 pentru a explica răsturnarea ţarismului.

Întâlnirea desfăşurată pe parcursul a patruceasuri a fost deosebit de utilă pentru cunoaştereaunor poziţii marcante din istoriografia rusă actuală,a trăiniciei interpretărilor tradiţionale ale celui de-alDoilea Război Mondial.

Page 82: istorie militara

80 Revista de istorie militară

Instituţia oficială menită să coordoneze istorio-grafia militară naţională s-a înfiinţat în anul 1969sub semnul evenimentelor din vara anului prece-dent ce marcaseră societatea românească deopo-trivă cu întreaga lume. Ea se numea Centrul de

ANIVERSAREANIVERSAREANIVERSAREANIVERSAREANIVERSARE

25 DE ANI DE LA APARIŢIA„REVISTEI DE ISTORIE MILITARĂ”

„Revista de Istorie Militară” a împlinit 25 deani de la apariţie. Parcursul publicaţiei se înscrieîn coordonatele evoluţiei istoriografiei militareromâneşti în această perioadă.

O analiză lucidă a istoriografiei militare dinperioada naţional comunismului evidenţiazăsupunerea ei trendului impus de orientarea politicăa regimului Ceauşescu de creare a unui discurspolitico-ideologic simplist, stalinist, banal, dedesprindere faţă de Moscova, de autonomizare înraporturile cu aceasta. Vechile trimiteri la teoriile„clasicilor”, Marx, Engels şi Lenin, au fost înlocuitecu noi citate, autohtone, aparţinând lui NicolaeCeauşescu. Se punea accentul pe vechimeabimilenară a poporului nostru în arealul carpato-danubiano-pontic, pe anterioritatea şi statorniciasa în acest spaţiu, pe lupta permanentă a acestuiaîmpotriva cotropitorilor, pe unitatea de neam carea facilitat realizarea unităţii naţionale, pe unitateanezdruncinată dintre popor şi armată, pe înfă-ţişarea rolului partidului comunist ca motor aldezvoltării societăţii româneşti, dar mai cu seamăpe evidenţierea personalităţii ilustrului său condu-cător. O privire personală a acestei perioade o face,între alţii, academicianul Florin Constantiniu înlucrarea „De la Răutu şi Roller la Muşat şiArdeleanu”, apărută în anul 2007, la EdituraEnciclopedică.

Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară şitrebuia să contribuie atât la crearea unui cadruştiinţific de cercetare, a evoluţiei istorice a poporu-lui român, cât şi la fundamentarea noii doctrine şipolitici de securitate a României în condiţiile izolăriiţării în „lagărul” comunist european şi a dificultă-ţilor de contractare a unor alianţe militare externe.Doctrina „luptei întregului popor” trebuia, înviziunea comuniştilor naţionali români – în marealor majoritate totuşi şcoliţi la Moscova sau îndoctri-naţi de aparatcici sovietici „detaşaţi” în România –,să aibă justificare istorică în întregul trecut alpoporului român.

Dincolo de scopurile propagandistice, creareaunui cadru de cercetare istorică a permis angajareaunei serioase anchete asupra evoluţiei militare aîntregului teritoriu românesc, a ariei romanităţiiorientale, din antichitate şi până în prezent, cuatât mai mult cu cât Centrului i se „trasase sarcina”publicării unui „tratat” de istorie militară în maimulte volume, iniţial 9 sau chiar 10.

Numirea în conducerea noii instituţii a uneipersonalităţi remarcabile a mediului ştiinţific dinarmată, generalul Eugen Bantea (1921-1987), fostdirector vreme îndelungată al Editurii Militare, apermis închegarea unor temeinice legături în lumeaacademică românească, atragerea unor autenticispecialişti ai istoriei şi teoriei militare, deveniţi cola-boratori statornici ai instituţiei. Nu mai puţinimportantă a fost reînnodarea contactelor cuistoriografia militară internaţională prin reînfiin-ţarea Comisiei Române de Istorie Militară şi partici-parea la congresele internaţionale specifice.

Comandor (r) GHEORGHE VARTIC

Page 83: istorie militara

81 Revista de istorie militară

În actele constitutive ale Centrului era, desigur,prevăzută şi înfiinţarea unei reviste care să îngăduieconfruntarea cercetărilor întreprinse cu realizările„frontului istoriografic” naţional şi a celor mondiale.În pofida încercărilor făcute, cu excepţia unuibuletin intern, redactat de coloneii Inoan şi Chiper,o revistă de istorie militară nu a putut fi editată.Cauzele nu par a fi atât de natură financiară, cât aunei acerbe şi constante adversităţi manifestatede Institutul de Studii Sociale şi Politice de pe lângăComitetul Central al Partidului Comunist, care prin„Analele” sale propaga „dacismul” şi „tracismul” şiaborda temele „tabu” de istorie contemporană, maiales sub semnătura cuplului Muşat-Ardeleanu, ul-terior Pătroiu.

Astfel, Centrul a trebuit să se restrângă în anii’70 la seria „File din istoria militară a poporuluiromân”, coordonată de generalul dr. Ilie Ceauşescu,unde, alături de articole menite să exacerbeze rolulmişcării socialiste şi comuniste în vechea armatăşi transformarea armatei în anii 1944-1948, auapărut şi interesante contribuţii ale unor specialiştiromâni şi străini. Semnificativ că pentru ultimulnumăr în limbi străine dinainte de Revoluţie al„Filelor” – poreclite şi „filé” – se strecurase şi unstudiu istoric al fostului ambasador american înRomânia (1981-1985) David Funderburk, lăsat ul-terior deoparte pentru motive lesne de înţeles.

Pe acest fond îşi face apariţia, în a doua jumătatea anului 1984, „Revista de Istorie Militară”, subtitlul „Lupta Întregului Popor” (LÎP), denumire caresintetiza concepţia partidului comunist cu privirela doctrina apărării patriei. Publicaţia era editatăde Comisia Română de Istorie Militară, condusăde generalul-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, adjunctal ministrului Apărării Naţionale şi secretar alConsiliului Politic Superior al Armatei, şi, potrivitAutorizaţiei de editare, înregistrată (post factum –n.n.) la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste subnumărul 125-09 din 7 decembrie 1984, urma să fietipărită, „prin autofinanţare”, ca supliment alrevistei „Viaţa Militară”, având o periodicitatetrimestrială, cu un tiraj de 25 000 de exemplare.

Colegiul de redacţie era condus de Ilie Ceauşescu,ca preşedinte al Comisiei Române de IstorieMilitară, şi-i cuprindea, la început, în ordine alfabe-tică, pe: general-maior Constantin Antip, directorul

Muzeului Militar Naţional; conf. univ. IonArdeleanu, directorul Muzeului de Istorie a PCR;colonel Constantin Căzănişteanu, cc.şt. şi şefulsectorului de istorie modernă din Centrul de Studiişi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară (CSCITM);dr. Florin Constantiniu, cc.şt. la Institutul de Istorie„Nicolae Iorga”; conf. univ. dr. Mircea Muşat dinSecţia Propagandă a CC al PCR; academicianŞtefan Pascu, directorul Institutului de Istorie dinCluj-Napoca; prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu,directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”;colonel dr. Florian Tucă, director adjunct al EdituriiMilitare; colonel dr. Gheorghe Tudor, director ad-junct al CSCITM; general-maior dr. GheorgheZaharia, director adjunct al Institutului de Istorie aPCR, cărora li s-au adăugat, începând cu nr.1(15/1988), colonel dr. Gheorghe Arădăvoaice, şefulSecţiei Propagandă din Consiliul Politic Superior alArmatei; colonel dr. Vasile Mocanu, şeful catedreide istorie din Academia Militară; maiorul dr. IoanTalpeş, redactorul-şef al Editurii Militare, renunţân-du-se la general-maior Constantin Antip şi colonelFlorian Tucă, care au trecut în rezervă. În a douajumătate a anului 1988, prof. univ. Ştefan Ştefănescua devenit „indezirabil”, fiind acuzat că în cadrulşedinţei de analiză a activităţii institutului ar fipermis comentarii critice la adresa măsurii regi-

Page 84: istorie militara

82 Revista de istorie militară

mului de sistematizare a satelor şi demolare amonumentelor istorice, şi nu a mai apărut în colegiulde redacţie al LÎP.

Colectivul de redacţie care a asigurat apariţiaediţiilor revistei a fost format, în general, din: căpi-tan Alesandru Duţu, Jean Gheliuc (1/1984-4/1987),maior Mihail E. Ionescu, colonel Ion Jianu, muzeo-graf Neculai Moghior, cărora li s-au adăugat, ulte-rior, căpitanul de rangul III Ilie Manole (2/1986-4/1989), maiorul Gheorghe Vartic (4/1986-4/1989) şiMircea Soreanu (1/1988-4/1989). Temporar, au maifost incluşi: maior Ioan Talpeş (1/1984-4/1987),colonel Constantin Şola (1/1984), colonel AdrianMerluşcă (2/1984), locotenent-major VladimirZodian (1-2/1984), locotenent-major Dan Rădulescu(2/1986), maior Eugen Câmpan (1/1988-4/1989) şicăpitan Simion Boncu (1/1988-4/1989). În 1989 alucrat ca redactor şi locotenentul-major LaurenţiuSfinteş, fără a fi însă menţionat în caseta editorială.

Publicaţia îşi propunea, la început, „să înfăţişezeîn paginile ei, cât mai dens, mai cuprinzător şivariat, trecutul glorios al românilor, lupta genera-ţiilor înaintaşe pentru unitate, libertate şi indepen-denţă, vitejia oştirii române, a maselor largi popula-re, a întregului nostru popor, pentru apărareacivilizaţiei materiale şi spirituale, edificate, îndecursul secolelor şi mileniilor, în spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Concepţia apărării patriei de

către întregul popor trebuia să fie promovată prinacordarea unui „spaţiu adecvat oglindirii procesuluifăuririi armatei de tip nou, revoluţionare, a Româ-niei socialiste, prezentării conceptelor, tezelor şiideilor definitorii ale doctrinei noastre militare alcărei strălucit ctitor şi fondator este tovarăşulNicolae Ceauşescu, secretar general al PartiduluiComunist Român, preşedintele Republicii SocialisteRomânia şi comandant suprem al forţelor armate”.

În perioada 1984-1989 au apărut 22 de ediţii alerevistei în limba română şi 6 numere speciale înlimbile engleză, franceză, germană, rusă şi spaniolă.

Sumarele fiecărui număr erau elaborate deredacţie cu sprijinul membrilor colegiului deredacţie, avizate de Secretariatul Consiliului Poli-tic Superior al Armatei şi aprobate de secretarulCPS. Odată aprobate sumarul şi autorii studiilor, secomandau materialele care, prin conţinutul lor,trebuiau să reflecteze tezele şi orientările rezultatedin documentele de partid, erau redactate, acti-vitate care presupunea inclusiv intervenirea petextele autorilor, care, de regulă, nu puteau obiecta,întrucât acestea erau „toaletate”, potrivit ideilorsecretarului general al partidului, iar pe de altăparte majoritatea se considerau „onoraţi” de a fiprezenţi în paginile LÎP, cu atât mai mult cu câtîncasau şi onorarii pentru colaborări. După„redactare”, întregul pachet de materiale se multi-plica şi se trimitea fiecărui membru al colegiului deredacţie, care mai făceau un rând de observaţii,astfel încât conţinutul lor să servească orientărilorconcrete ale istoriografiei militare, potrivit cerinţe-lor şi indicaţiilor partidului. Inserarea acestor dinurmă observaţii era un proces anevoios, deoarece,paradoxal, ele nu coincideau întotdeauna.

În paralel, se realiza macheta ediţiei respec-tive în care se puteau vedea arhitectura interioară,coperţile şi iconografia însoţită de explicaţii.Macheta şi studiile în forma finală erau aprobatede generalul Ilie Ceauşescu, care, desigur, avea totdreptul să decidă asupra conţinutului materialelor,dar şi asupra prezenţei în paginile revistei a unuisau altui semnatar. Aprobarea reprezenta, pentruredacţie, „bun de cules” şi declanşarea fluxuluieditorial obişnuit, până la „bun de tipar”.

Politica editorială a revistei era guvernată derespectarea unor condiţii impuse, de altfel, istorio-grafiei militare din România, aşa cum ar fi:

Page 85: istorie militara

83 Revista de istorie militară

– reflectarea vechimii bimilenare a continui-tăţii şi unităţii poporului român în vatra strămo-şească;

– etnogeneza poporului român trebuia prezen-tată ca fondată pe autohtonia geto-dacilor care, întimpul convieţuirii cu romanii, au preluat de laaceştia limba latină şi o serie de elemente ale vieţiimateriale şi spirituale, astfel încât se aprecia căprocesul de formare a poporului român era, în liniimari, încheiat la sfârşitul secolului III d.H.

– evidenţierea frontului comun de luptă al ţărilorromâne pentru apărarea neatârnării, în perioadaevului mediu, care a pregătit unirea acestora;estomparea conflictelor dintre ele;

– plasarea începutului istoriei moderne aromânilor, odată cu răscoala condusă de Horea,Cloşca şi Crişan, care a premers Revoluţia franceză;

– caracterul unitar al Revoluţiei de la 1848;– reliefarea faptelor de arme ale domnitorilor

români până la Al.I. Cuza şi trecerea sub tăcere aperioadei modernizării ţării sub Carol I;

– participarea României la Primul RăzboiMondial nu avea nicio legătură cu caracterul im-perialist al conflagraţiei;

– supraestimarea rolului factorului intern şiminimalizarea conjuncturii internaţionale care aucondus la formarea statului naţional român în 1918;

– Istoria Partidului Comunist Român ale căreiînceputuri au fost împinse artificial până în ultimul

deceniu al secolului al XIX-lea, trebuia privită caparte inseparabilă a Istoriei Patriei;

– începuturile organizării armatei române potfi identificate în structurile militare ale oastei geto-dace şi apoi în cele ale oştilor ţărilor române dinevul mediu;

– evidenţierea rolului hotărâtor al PCR înorganizarea şi desfăşurarea actului de la 23 august1944, eveniment devenit din „insurecţie armată”în „revoluţie de eliberare socială şi naţionalăantifascistă şi antiimperialistă”;

– argumentarea justeţei concepţiei partiduluide apărare a patriei de către întregul popor, funda-ment al doctrinei militare naţionale;

– angajarea frontului istoricilor români înconfruntarea istoriografică româno-ungară peproblema istoriei Transilvaniei.

Principalele rubrici permanente care aususţinut această politică editorială au fost „Adevă-ruri fundamentale ale istoriei naţionale” subcare apăreau studii semnate de generalul IlieCeauşescu, „Fundamente ale doctrinei milita-re româneşti” şi „Atitudini”.

Iată câteva titluri semnificative de „adevărurifundamentale”: „2500 de ani de luptă pentrupăstrarea fiinţei naţionale” (nr. special/1986); „2000de ani de luptă pentru apărarea gliei străbune” (1/1985); „Statul la români. 2000 de ani de existenţă”(4/1985); „Suntem aici dintotdeauna. Autohtoniaşi statornicia poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic” (2/1988); „De-a lungul a peste2500 de ani, poporul român nebiruit în vatrastrăbună” (1/1989); „Eliberarea teritoriilor destrăveche şi permanentă vieţuire româneascăaflate sub ocupaţia monarhiei austro-ungare,obiectiv principal al participării României la primulrăzboi mondial” (nr. special/1987); „Victoriile de laMărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, parte integrantă aluptelor purtate de poporul român, timp de peste2000 de ani, confirmare a legităţii potrivit căreiaun popor care luptă pentru libertate şi independenţănu poate fi înfrânt” (3/1987); „Unitatea, trăsăturădefinitorie a evoluţiei istorice a poporului român”(4/1986); „Eliberarea părţii de nord-vest a Românieide sub ocupaţia horthystă, necesitate obiectivă adezvoltării istorice a poporului român în vatra sadintotdeauna” (4/1989); „Izvoarele istorice atestăcă teritoriul şi locuitorii Transilvaniei au constituit

Page 86: istorie militara

84 Revista de istorie militară

şi constituie parte organică a poporului român, decinu pot fi obiectul niciunei tranzacţii cămătăreşti,niciunei polemici, nici chiar a discuţiei” (4/1987).

Rubrica „Fundamente ale doctrinei milita-re româneşti” era acoperită cu articole ca:„Mircea cel Mare şi «oastea cea mare». Elementede strategie şi tactică în lupta întregului popor” (colo-nel dr. Gheorghe Tudor, 3/1986); „Apărarea patrieicu participarea întregului popor, obiectiv esenţialal politicii militare naţionale în perioada interbe-lică” (colonel dr. Gheorghe Tudor, 2/1989);„Caracterul novator şi original al orientărilor şiprincipiilor doctrinare formulate în opera politico-militară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu privinddirecţiile dezvoltării gândirii şi artei militareromâneşti contemporane”(general-maior ŞtefanGuşă, 1/1988).

Sub genericul „Atitudini”, devenit apoi, „Atitu-dini. Clarificări” au apărut studii ca: „Revizionism!Dar adevărul istoric nu poate fi revizuit!” (dr. FlorinConstantiniu, 2/1987); „O necesitate stringentă:fiecare om, cunoscător profund şi apărător ferm alistoriei naţionale”(maior dr. Mihail E. Ionescu, 4/1987); „Încercări zadarnice de falsificare a istorieiromâneşti”(dr. Florin Constantiniu, 4/1987); „Opractică nocivă a istoriografiei revizioniste”(dr.Ladislau Gyemant, 4/1987); „Istorie şi politică,adevăr şi fals pe marginea unor lucrări privindistoria Transilvaniei”(dr. Florin Constantiniu, 2/1988); „Vidul de populaţie românească în aria vechiiDacii – o teorie falsă, tendenţioasă”(dr. FlorinConstantiniu (3/1988); „Teritoriul Românieisocialiste este inalienabil!” (prof. Mircea Nicolaescu,3/1989); „Încercări zadarnice de manipulare aopiniei publice” (Lucreţia Văcar, 3/1989); „Argu-mente contemporane pentru Historia magistra vi-tae” (acad. Ştefan Pascu); „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale militare” (conf.univ. Mircea Muşat).

Cu toate acestea, şi exceptând materialeleomagiale ocazionale caracteristice epocii, înpaginile revistei au intrat şi studii pertinente, deremarcabilă valoare ştiinţifică, studii care, debara-sate uşor de lestul ideologic adăugat din motivelearătate, îşi păstrează perenitatea. Ele au acoperitrubrici şi generice cum ar fi: „România încontextul internaţional din timpul celei de-adoua conflagraţii mondiale”, „Spre marea

victorie”, „Memoria documentelor”, „Maribătălii din istoria românească şi universală”,„Mari comandanţi”, „Tradiţii”, „Incredibil, daradevărat”, „Spionaj militar” ş.a., după cum aufost publicate studii de sine stătătoare, care prinnatura problematicii abordate, erau ferite decontaminare ideologică. Aşa se face că publicaţias-a bucurat de colaborarea unor personalităţiremarcabile ale istoriografiei româneşti dincentrele universitare şi institutele de cercetare deprofil din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca ş.a. (acad.Ştefan Pascu, acad. Alexandru Rosetti, prof. univ.dr. Virgil Cândea, prof. univ. dr. Dumitru Berciu,prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, prof. univ. dr.Gheorghe Platon, prof. univ. dr Camil Mureşan,prof. univ. Ştefan Lache, conf. univ. dr. Ioan Scurtu,dr. Paul Cernovodeanu, dr. Mihai Maxim, dr. FlorinConstantiniu, conf. univ. dr. Vasile Cristian, dr.Constantin Preda, dr. Ion Horaţiu Crişan, dr. ŞerbanRădulescu-Zoner, dr. Gheorghe Buzatu, dr. ValeriuFlorin Dobrinescu, conf. univ. dr. Pompiliu Teodor,conf. univ. dr. Liviu Maior, Ştefan Gorovei ş.a.).

Revista a oferit, totodată, posibilitatea valorifi-cării publicistice a rezultatelor activităţii ştiinţificea cercetătorilor din Centrul de Studii şi Cercetăride Istorie şi Teorie Militară (colonel dr. Gh.Romanescu, colonel Constantin Căzănişteanu,maior dr. Mihail E. Ionescu, maior dr. Ioan Talpeş,maior Costică Prodan, maior Grigore Alexandrescu,căpitan Alesandru Duţu, căpitan dr. Ştefan Pâslaru,dr. Dorina N. Rusu, Maria Georgescu, SergiuIosipescu, locotenent-major Vladimir Zodian,Dumitru Preda, Mihai Retegan, căpitan MirceaDogaru ş.a.), a cadrelor didactice din AcademiaMilitară (colonel dr. Vasile Mocanu, colonel dr.Nicolae Ciobanu, colonel dr. Costică Popa, colonelVasile Pricop, căpitan de rangul II Jipa Rotaru,locotenent-colonel Aurel Pentelescu, maior TeofilOroian, căpitan Petre Otu, căpitan Ilie Schipor ş.a.),a specialiştilor de la Arhivele Militare (căpitanEftimie Ardeleanu, locotenent-major MariusGiurgiu, Adrian Pandea).

Aici au fost inserate şi amintiri ale veteranilorde război, precum şi materiale semnate de membriai filialelor Comisiei Române de Istorie Militarădin ţară.

Răsfoind paginile revistei „Lupta ÎntreguluiPopor”, la rubricile „Din activitatea Comisiei

Page 87: istorie militara

85 Revista de istorie militară

Române de Istorie Militară” şi „Istorici în dia-log” vom afla o serie de informaţii demne de a fisocotite incredibile, dar adevărate. În pofidaaparenţei închiderii în carapace, constatăm, aşacum remarcă şi Florin Constantiniu, un paradox alistoriografiei româneşti: deschiderea către istorio-grafia occidentală. Desigur că în acest paradox seînscrie şi istoriografia militară. El s-a manifestatîn dublu sens, atât prin invitarea în ţara noastră aunor istorici din Occident (Stephan Fischer-Galaţi,Iosif Constantin Drăgan, Radu Florescu, DennisDeletant ş.a.) la manifestări ştiinţifice organizatede Comisia Română de Istorie Militară, cât şi prinparticiparea unor istorici militari români, triaţi cuatenţie, la reuniuni desfăşurate în străinătate, undeau susţinut comunicări, au studiat în arhive şi chiarau conferenţiat la universităţi prestigioase.

Astfel, în perioada 6-7 iunie 1985, au avut locconferinţele anuale ale programului „Societateaîn schimbare”, organizate de Colegiul Brooklin dinNew York, în colaborare cu comisiile naţionale deistorie militară din Grecia, Austria şi Ungaria.Istoricii militari români au participat şi au susţinutcomunicări după cum urmează: colonel dr.Gheorghe Tudor – „Politica navală română pânăîn 1913” (Atena), maior dr. Mihail E. Ionescu –„Comerţul maritim român până în 1913” (Atena),general Ilie Ceauşescu – „Învăţământul militar înRomânia. 1740-1920" (Viena). Cu unele excepţii şimai ales în cazul unor persoane cu funcţii derăspundere, comunicările erau rodul muncii,însuşite, ale unor autentici specialişti.

La cea de-a X-a Conferinţă Internaţională deIstorie Militară, desfăşurată, în zilele de 19-24 au-gust 1985, la Stuttgart (R. F. Germania) au fostprezenţi colonel dr. Al. Gh. Savu, maior dr. MihailE. Ionescu şi maior dr. Ioan Talpeş, care auprezentat comunicarea „Relaţiile comanda-mentului român cu comandamentele aliate întimpul Primului Război Mondial”. Cu acel prilej, afost desemnat, prin alegeri, Biroul de conducere aComisiei Internaţionale de Istorie Militară (CIIM),maiorul dr. Mihail E. Ionescu fiind ales vice-preşedinte al CIIM.

În perioada 22 decembrie 1985-5 februarie 1986,o delegaţie de istorici, membri ai CRIM, alcătuitădin dr. Gheorghe Buzatu, dr. Alexandru Duţu, dr.Mihail E. Ionescu, dr. Ion Pătroiu şi dr. Pompiliu

Teodor efectuează o vizită de documentare în SUA,unde susţin conferinţe de istorie românească ladiferite universităţi şi instituţii de cercetareamericane.

În perioada 17 decembrie 1986-29 ianuarie 1987,istoricii români Mircea Muşat, Pompiliu Teodor,Gheorghe Buzatu, Ion Pătroiu, maior Mihail E.Ionescu, Valeriu Florin Dobrinescu, FlorinConstantiniu, Alexandru Duţu, Grigore Ploieşteanuşi Rodica Scafeş participă la Congresul anual alistoricilor americani, organizat la Chicago (SUA),studiază în arhive şi biblioteci americane, seîntâlnesc cu oameni de ştiinţă, susţin conferinţe şivizitează Pentagonul!

În zilele de 16-31 august 1987, generalul IlieCeauşescu şi maiorul dr. Mihail E. Ionescu participăla colocviile Comisiei Internaţionale de IstorieMilitară, desfăşurate la Atena (Grecia), unde susţincomunicările „Secolul revoluţiilor pentru emanci-pare naţională şi socială în istoria modernă aRomâniei” şi, respectiv, „Importanţa şi rolul floteimilitare în opinia factorilor de decizie din România(1859-1916)”.

Al 102-lea Congres al Istoricilor Americani,desfăşurat, la Washington (SUA), în perioada 27-30decembrie 1987, reuneşte peste 4 000 de partici-panţi. Din România sunt prezenţi dr. GheorgheBuzatu, dr. Valeriu Florin Dobrinescu, maior dr.Mihail E. Ionescu şi dr. Ion Pătroiu care susţincomunicări.

La al XIII-lea Colocviu Internaţional de IstorieMilitară desfăşurat la Helsinki (Finlanda), înperioada 30 mai-5 iunie 1988 sunt prezenţi şi susţincomunicări generalul Ilie Ceauşescu şi maiorul dr.Mihail E. Ionescu („Rolul datelor informative din1943-1944 asupra deciziei intrării României înrăzboiul împotriva Germaniei” şi, respectiv,„Armata regulată sau «naţiunea armată». Cazulunităţilor de voluntari români. 1768-1821") .

Maiorul dr. Mihail E. Ionescu, dr. FlorinConstantiniu şi căpitan Ilie Schipor participă, apoi,la Colocviul româno-italian de istorie comparatăorganizat la Milano (Italia) şi prezintă comunicările:„Contribuţia României la înfrângerea Germanieinaziste”, „România între Marile Puteri în 1944” şi„România la Conferinţa de Pace de la Paris”.

În perioada 30 august-4 septembrie 1989, areloc, la Sofia (Bulgaria), al V-lea Congres Interna-

Page 88: istorie militara

86 Revista de istorie militară

ţional de Studii Sud-Est Europene. Din partea CRIMparticipă cc.şt. Dumitru Preda cu comunicarea„Conştiinţă naţională şi stat în sud-estul Europei,în secolul al XIX-lea. Rolul factorului militar. Cazulromânesc”.

Cc. şt. Mihail Zahariade participă la al XV-leaCongres Internaţional de Studii asupra frontierelorromane, organizat la Londra (Marea Britanie), înperioada 2-10 septembrie 1989, unde prezintărezultatele cercetărilor arheologice de la cetateaIndependenţa.

Revista „Lupta Întregului Popor” inserează, deasemenea, interviurile acordate de istorici dinstrăinătate cu ocazia vizitelor efectuate în România:profesorul Hisao Yawashima (Japonia) de la ColegiulNaţional de Apărare din Tokio (4/1985); prof. RogerGheysens (Belgia), redactor-şef al revistei de istoriemilitară „MEMO” (3/1986, 4/1989); prof. Luc deVos (Belgia), titularul catedrei de istorie de laŞcoala Militară Regală din Bruxelles (2/1989).

* * *

Pe fondul desfăşurării evenimentelor dinDecembrie 1989, în baza ordinelor ministruluiApărării Naţionale nr. M 4567/28.12.1989 şi MI/03.01.1990, a început seria nouă a publicaţiei, subtitulatura „Revista de Istorie Militară” (RIM), cu operiodicitate de şase numere pe an. Redacţia, cuun stat de organizare format din 10 funcţii, con-stituia o entitate de sine stătătoare, subordonatăministrului Apărării Naţionale. Primul numărconsacrat reflectării la cald a evenimentelor ce sesuccedau atunci a fost realizat de căpitan de rangulII Ilie Manole, locotenent-colonel Gheorghe Vartic,locotenent-major Laurenţiu Sfinteş, prof. MirceaSoreanu, Lucian Teodorescu (tehnoredactor) şiGheorghe Chiru (fotoreporter), cu sprijinulcolaboratorilor colonel dr. Al. Gh. Savu, dr. MihaiMaxim, dr. Constantin Rezachevici, dr VioricaMoisuc, prof. Paul Răzvan şi maior Daniel Ghioca.Noua serie a revistei îşi îndemna cititorii şicolaboratorii: „Să scriem şi să citim cu luciditate,calm şi discernământ, cu profesionalism şi fărăpatimă, fără răzbunare, inerţie, abuz ori bariere şiobstrucţii, fără teama de Adevăr, chiar dacă acestaar fi incomod unora... Să avem curajul unorinvestigaţii şi abordări originale, inclusiv pentru

reabilitarea unor momente şi oameni de seamădin istoria militară naţională şi universală...”.

În cursul anului 1990, redacţia şi-a stabilizatefectivul la un colectiv format din opt oameni(căpitan comandor Ilie Manole – redactor-şef (pânăla 5-6/1997), locotenent-colonel Gheorghe Vartic– secretar de redacţie (până la 5-6/1997), căpitanMihai Macuc (până la 5-6/1997), locotenent-majorLaurenţiu Sfinteş (până la 5/1991) şi MirceaSoreanu (până la 3-4/2008) – redactori, GheorgheChiru – fotoreporter (până la 3/1993), GeorgetaEne – dactilografă (până la 3/1998) şi RodicaSoreanu, înlocuită din 1994 de Livia Manole –corector). Rămâneau neîncadrate o funcţie de re-dactor şi cea de tehnoredactor.

Din 1997, redacţia RIM a fost integrată înstructura organizatorică a Institutului pentru StudiiPolitice de Apărare şi Istorie Militară, iar începândcu nr. 1/1998, conducerea ei a fost asigurată decătre comandor Gheorghe Vartic (redactor-şefpână la 9 decembrie 2009) şi de maior Mihai Macuc(secretar de redacţie până la nr.5/1999).

În cei 20 de ani care au trecut, au mai făcut sauîncă mai fac parte din redacţia RIM căpitan IulianGârbu (2/1998-6/1998), Mariana Băhnăreanu –dactilografă şi apoi referent (de la nr. 1/1999),maior Teodor Prelipcean – redactor (2/1999-5/1999) şi apoi secretar de redacţie (2/1999–3-4/2001),căpitan Petre Opriş – redactor (6/1999–3/2002),

Page 89: istorie militara

87 Revista de istorie militară

Oana Vasile – redactor (4-5/2003–1-2/2006) şiregretata noastră colegă, Mona Elena Siminiuc(1-2/2007–5-6/2008).

Fluctuaţiile de personal şi reducerea drastică aorganigramei au făcut ca, la sfârşitul anului 2009,redacţia RIM să fie constituită din comandor (r)Gheorghe Vartic – redactor-şef, Livia Manole –corector şi Mariana Băhnăreanu – referent,revistei încredinţându-i-se şi editarea publicaţiei„Monitor Strategic”! În pofida acestor greutăţi,revista a apărut cu regularitate chiar dacă, dinconsiderente economico-financiare, am fostnevoiţi, uneori, să recurgem la comasarea a douănumere într-o singură ediţie tipărită, reuşind săajungem la sfârşitul anului trecut la nr. 3-4 (113-114), în condiţiile în care am editat şi şapte numerespeciale în limbi străine: o ediţie specială în limbaengleză (1990); un număr special, în engleză,dedicat aniversării a 500 de ani de la descoperireaAmericii (1992), un număr special cu titlul „War,Military and Media from Gutenberg to today”, lansatla Congresul Internaţional de Istorie de la Bucureşti,în 2003; două numere speciale româno-elene –„Românii, grecii şi «Chestiunea Orientală»”/”TheEastern Question, the Greeks and Romanians”(2000) şi „România, Grecia şi Marea Neagră”/”BlackSea, Romania and Greece” (2008); un număr spe-cial româno-francez cu tema „Relaţiile militareromâno-franceze de-a lungul secolelor” şi un numărspecial franco-român al „Revue historique desarmées”, lansate „în oglindă”, la Bucureşti şi Paris,în 2006; un număr special româno-franco-germanconsacrat împlinirii a 90 de ani de la încheiereaPrimului Război Mondial (2008).

În perioada 2007-2008, „Revista de IstorieMilitară” a fost inclusă în baza de date a CNCSISfiind evaluată la categoria B+.

„Revista de Istorie Militară” se difuza în armată,sub formă de gratuităţi, în baza unei Dispoziţiuniaprobate de ministrul Apărării Naţionale, carereglementa difuzarea tuturor publicaţiilor editatede MApN, dar şi sub formă de abonamente sauvânzare cu bucata, în armată şi în afara acesteia.

Orientarea tematică a „Revistei de IstorieMilitară” s-a înscris în evoluţia spectaculoasă aistoriografiei militare româneşti din ultimii 20 deani, descătuşată de constrângerile factorului poli-

tic. Căderea Cortinei de Fier, despovărarea deideologia comunistă şi dobândirea unei reale liber-tăţi de exprimare, după Revoluţia din Decembrie1989, au creat un larg câmp de afirmare cercetăriiistorice, dar au constituit, în acelaşi timp, şiadevărate provocări asupra evoluţiei istoriografieinaţionale. Breasla istoricilor, în general, şi a celormilitari în special, devenite beneficiare a libertăţiide exprimare, de care fuseseră lipsite mai bine dejumătate de veac, au declanşat o adevăratăcampanie de introducere în circuitul publicistic aunor subiecte foste tabu până atunci.

„Istoricii au mari datorii faţă de naţiune” – scriaViorica Moisuc în primul număr al noii serii a RIM– , mai ales faţă de tânăra generaţie care trebuiesă cunoască istoria aşa cum a fost ea”. Analizândmomentele de involuţie a cercetării de istorie şiteorie militară, sub presiunea totalitarismului dinanii ’80, Sergiu Iosipescu considera că „o severăintrospecţie ni se impune tuturor”, pentru că,aidoma cronicarului, „măcar în faţa conştiinţeinoastre trebuie să dăm seama de câte le-am scris”.Dr. Florin Constantiniu se socotea eliberat de tezaapriorică impusă de vechiul regim potrivit căreiadeţinerea puterii conferă automat şi forţa de aschimba istoria şi pleda pentru „reconcilierenaţională, efort solidar şi perfectă înfrăţire”. Dr.Gheorghe Buzatu şi dr. Valeriu Florin Dobrinescu

Page 90: istorie militara

88 Revista de istorie militară

se pronunţau pentru valorificarea publicistică adocumentelor de arhivă din ţară, mai ales a celorcare au fost „închise” în perioada ultimilor ani,precum şi a celor din străinătate. Alţi istoriciavertizau că şi în condiţiile unui sistem politicpluripartid, istoriografia nu e scutită de derapaje.Astfel, colonelul dr. Nicolae Ciobanu atenţiona căcercetarea istorică trebuie să se bazeze pe probitateştiinţifică şi profesională, ferită de patimi politice,să nu se orienteze în direcţia din care „suflă maiputernic vântul, într-un moment sau altul”. Loco-tenent-colonelul Aurel Pentelescu îşi exprima, cuîndreptăţire, îngrijorarea că în învăţământul supe-rior militar românesc scade interesul pentrupredarea-învăţarea istoriei naţionale. „Pentru caistoria să-şi recucerească statutul de ştiinţă – afirmadr. Ioan Saizu – este necesar ca, mai întâi de toatesă fie scoasă definitiv de sub influenţa nefastă afactorului politic”, pentru a nu mai fi „un instru-ment opresiv sau apologetic la dispoziţia unuia saualtuia dintre partide”. Adrian Pandea, viitorul di-rector al Editurii Militare, îşi exprima temereaasupra primejdiei apariţiei unor alte indicaţii cucaracter sacrosant, generate de amesteculdeliberat al unei ideologii în perimetrul ştiinţeiistorice. El scria că „atunci când, direct sau indi-rect, ţi se pune în vedere că pentru a scrie despreanumite perioade din istorie e «preferabil» să maiaştepţi, că adevărul istoric, în unele cazuri, poate fisupărător pentru nu ştiu cine, ba chiar că istoriaeste, în general, dăunătoare pentru conştiinţacomună, îţi pui o întrebare de bun simţ: unde o săajungem? La o nouă istorie aşa-zis «oficială» caresă reprezinte nişte interese de grup?”.

Erau gânduri, la început de drum, care aveausă jaloneze politica editorială a redacţiei „Revisteide Istorie Militară”, în primii ani ai deceniului ’90,în climatul tumultuos al frământărilor postrevolu-ţionare, al bulversării valorilor, al dezlănţuiriipatimilor politice, al neîncrederii şi suspiciunilor.

Am considerat atunci, ca şi acum, de altfel, căţinta noastră este servirea interesului naţional.RIM a încercat să menţină echilibrul în abordareaproblematicii istoriei militare, menţinându-se,totodată, ancorată în realităţile economice, politiceşi sociale româneşti, neezitând să-şi exprime poziţiafaţă de acestea. Începând cu nr. 1 (7)/1991 şi pânăla nr. 5-6 (45-46)/1997, redactorul-şef, comandorul

Ilie Manole, a susţinut un editorial publicat pecoperţile interioare ale revistei, în care suntmenţionate, printre altele, principalele repereistorice care au marcat devenirea României şi aarmatei sale în perioada respectivă. Iată câtevadintre ele, reflectând preocuparea acută pentruistoria recentă:

• ROST ŞI ZARVĂ. De mii de ani dăinuim aici,în rostul nostru, pavăză vetrei şi vieţii proprii, darşi seminţiilor care de la noi până la Atlantic şi-auputut rândui traiul fără frică de întâmplări nefericitedinspre partea noastră. De mii de ani, alţii – puşi peharţă, ceartă şi zarvă – au viclenit şi uneltit, aurâvnit la bunurile noastre, au ridicat armele con-tra noastră şi-au lovit, înhăţând ce-au putut dinaverea etniei... Şi acum, pe pământul nostru,urmaşii celor primiţi de noi odinioară, chiarîncearcă înjghebarea „Ţării secuieşti” sau măcar„autonomia”acelor părţi unde românii carerezistaseră maghiarizării şi oprimării au fostbatjocoriţi şi siliţi în 1989-1991 să-şi părăseascărosturile lor, schimbându-se astfel artificialponderea elementului autohton de acolo...Cum sănu ne dăm seama că s-a vrut, obstinent, imediatdupă decembrie 1989 semănarea în solul nostru abobului discordiei!... Oare este greu să vedem căatâta crâcnire şi vrăjmăşie faţă de tripticulnaţionalitate – naţiune – naţional nu sunt semnede alergie, ci dovezi de strategie antiromâneascăşi antinaţională? Oare nu tot antiromânism vicleans-a chemat îndărătnicia arătată atunci când atrebuit să scriem clar în legea-legilor de la noi, deciîn Constituţie, că statul nostru este naţional şiunitar?... [5(11)/1991]

• ALEGERILE din septembrie-octombrie 1992au dat României un nou Parlament şi au reconfirmatacelaşi lider la instituţia prezidenţială. Cronicatranziţiei va reţine, desigur, şi structura opţiunilorelectoratului, pe primele locuri aflându-se FDSN;CDR; FSN; PUNR; UDMR; PRM; PSM şi PDAR.Rămâne de găsit liantul care să facă viabile deciziileîn noul eşichier politic românesc. [5(16)/1992]

• MINIŞTRII APĂRĂRII LA BRUXELLES.Pentru o sinteză a programelor desfăşurate şi oconcertare a eforturilor inedite şi de viitor nu preaîndepărtat, la 29 martie, s-au întâlnit, sub egidaNATO, factorii de decizie aflaţi în fruntea subsiste-melor militare din 27 de state. S-a remarcat faptul

Page 91: istorie militara

89 Revista de istorie militară

că România a avut cele mai multe acţiuni în cadrulNATO, urmând ca din 1994 să participe la structu-rile Alianţei, inclusiv cu forţe de menţinere a păcii...Despre situaţia din fosta Iugoslavie s-a relevat căsingura cale de soluţionare a conflictului o repre-zintă nu escaladarea sau intensificarea războiului,ci mijloacele politice. Ar fi un mare pericol – apreciadomnul general-locotenent Niculae Spiroiu – caacolo să se intervină cu forţe militare. [2(19)/1993]

• NOI SUNTEM ÎN EUROPA. Comisia Politicăa Adunării Parlamentare a fost de acord, la începutde iulie, ca România să fie primită în ConsiliulEuropei. Decisivă se va dovedi, în acest sens, reuni-unea din toamnă a Adunării. [3(20)/1993]

• NOUL MINISTRU al apărării naţionale,începând cu 6 martie 1994: domnul GHEORGHETINCA. Domnia sa, diplomat de carieră, este înultimele cinci decenii primul ministru civil într-undomeniu care până acum era rezervat militarilor.Sintagma „societate şi armată” are, astfel, şi pentruRomânia, încă un argument – fie acesta beneficpentru revigorarea Armatei şi pentru racordareaacesteia la realităţile structurilor militare euro-pene, întru binele statului român în ansamblulgeopolitic de astăzi. [1-2(23-24)/1994]

• ÎN ROMÂNIA ANULUI 1996, ALEGERILElocale din iunie, apoi cele parlamentare şi prezi-denţiale din noiembrie, constatăm că au schimbatradical structura puterii, aducând în prim planulscenei politice noi partide şi alianţe; stânga a intratîn eclipsă, centrul-stânga şi centrul îşi continuăpendularea, centrul-dreapta s-a impus. Noile entităţipolitice care conduc localităţile, Parlamentul,Guvernul şi Preşedinţia aparţin de PNŢCD, PD,PNL, PSDR, UDMR, PUNR, PRM etc. Pentrualegerile prezidenţiale, Curtea Constituţională aRomâniei, în ziua de 21.XI.96, a validat 12 972 485voturi exprimate, din care 7 057 906 au revenitcandidatului propus electoratului de către ConvenţiaDemocrată din România, Emil Constantinescu, iar5 914 579 voturi au fost valabile pentru candidatulPDSR, Ion Iliescu. Fiindcă timpul clipurilor şipromisiunilor electorale a trecut, au început acumefortul, fapta, întrucât starea României, la momentulpreluării puterii, este grea.... [6(40)/1996)]

• MADRID, iulie 1997. După aproape ojumătate de secol de când în Europa stabilitatea şiliniştea există sub scutul NATO, cu structură şi

pondere în structura securităţii colective menţinutedin 4 aprilie 1949, lumea a trăit momentul primeideschideri, spre Est, a Alianţei. Alături de cele 14ţări europene – Belgia, Danemarca, Franţa,Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg,Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Turcia şiMarea Britanie – precum şi de SUA şi Canada, aufost invitate spre integrare în sistemul deautoapărare individuală şi colectivă, încă trei stateeuropene: Polonia, Ungaria şi Republica Cehă. Cinea urmărit ofensiva diplomatică a României – pentruca Occidentul să repare o nedreptate care şi ea aîmplinit o jumătate de secol de când estul europeana rămas la discreţia imperiului condus de Moscova– înţelege că tot ce a depins de cabinetul de laBucureşti a fost făcut. Şi nicicând altădată în istorianoastră, de regulă urgisită, atât de puţini nu aureuşit într-un timp atât de scurt să fie ascultaţi deatât de mulţi. Dar, cum constata şi Brătianu, în1878, la Berlin, „România a fost ascultată, dar nuauzită”. Căci pe scena lumii ceea ce dicteazădeciziile are un nume simplu, trisilabic: in-te-res!Când interesul marilor puteri va cere prezenţaRomâniei îm Alianţa euroatlantică, atunci vom fişi noi acolo. Adică, în 1999, când ţara noastră şiSlovenia sunt nominalizate să înceapă negocierileaderării. [3(43)/1997]

PREŞEDINTELE SUA, William Clinton, avizitat România în ziua de 11 iulie a.c. Întregul pro-gram al vizitei a stat sub semnul deschiderii şiînţelegerii reciproce: întâmpinarea la AeroportulInternaţional Otopeni, primirea la PalatulCotroceni, întâlnirea cu presa, dialogul cu lideripolitici ai puterii şi ai opoziţiei, cu personalităţi dindomeniile ştiinţei şi culturii, recepţia oferită dePreşedintele României şi mitingul din PiaţaUniversităţii – toate s-au constituit în momente dereferinţă din cronica americano-română. Fie caparteneriatul multilateral SUA-România săfuncţioneze cel puţin la nivelul înţelegerii din timpulvizitei domnului Clinton la Bucureşti. [3(43)/1997]

• ÎN AUGUST, RECTIFICAREA DE BUGETînseamnă pentru MApN 750,2 miliarde lei, adică11,8 % reduceri resurse financiare. Enorm! Primaîntrebare care ţi se infiripă este: vrea cineva săblocheze reforma subsistemului militar?...CăciApărarea înseamnă prezent şi viitor, dăinuire,demnitate, suveranitate. [4(44)/1997]

Page 92: istorie militara

90 Revista de istorie militară

„Revista de Istorie Militară” are meritul de a fiadunat şi menţinut în jurul ei un nucleu decolaboratori din armată şi din mediile universitarecivile cu scopul de a reda circuitului publicistic studiiştiinţifice menite să prezinte marile evenimentemilitare marcante pentru istoria neamului româ-nesc, să evoce tradiţiile armatei naţionale. Noilegenerice ale publicaţiei – „Vetre româneşti”,„Restituiri”, „Istoria, aşa cum a fost”, „Dezvă-luiri”, „File de arhivă”, „Armata şi Biserica”,„Din amintirile veteranilor” – au fost susţinutecu articole valoroase care au relevat adevăruldespre pierderea teritoriilor româneşti (Basarabia,Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa), ca urmare aultimatumurilor sovietice din vara anului 1940; auanalizat acţiunile armatei române în timpulcampaniei din anii 1941-1944 desfăşurate până laNistru, dar şi dincolo până la Cotul Donului şi înCaucaz; au evocat figurile unor iluştri comandanţi,diplomaţi şi personalităţi militare; au analizatregimul de ocupaţie militară impus de Armata Roşieîn România după 23 august 1944 şi, mai ales,consecinţele nefaste ale comunizării ţării care audus la destructurarea organismului militar româ-nesc; au evocat martiriul unor comandanţi româniîn închisorile comuniste (generalii Nicolae Macici,Nicolae Dăscălescu, Constantin Constantinescu-Claps, Gheorghe Jienescu, contraamiralul HoriaMacellariu ş.a.); au prezentat amintiri ale vetera-

nilor sau prizonierilor de război; au reliefat tradiţio-nalele legături dintre Armată şi Biserică.

Vechilor colaboratori de prestigiu li s-au adăugatacademicieni, diplomaţi, istorici, politologi, cadredidactice, ofiţeri, veterani de război care au avutcontribuţii notabile la diversificarea şi aprofun-darea abordărilor, la investigarea interdisciplinarăa fenomenelor militare şi a interferenţelor acestoracu celelalte componente ale societăţii. În paginile„Revistei de Istorie Militară” au semnat, în anii’90: academicienii Dan Berindei, Vladimir Trebicişi Ştefan Pascu; înalte feţe bisericeşti ca ÎPSSAntonie, mitropolitul Ardealului, ÎPSS Daniel,mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ÎPSS Bartolo-meu, arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,PSS Gherasim, episcop al Rădăuţilor; cercetătorivaloroşi ca dr. Florin Constantiniu, dr. GheorgheBuzatu, dr. Valeriu Florin Dobrinescu, dr. IonAgrigoroaie, dr. Ion Calafeteanu, dr. Viorica Moisuc,dar şi cunoscuţi istorici militari (colonel dr. NicolaeCiobanu, colonel dr. Petre Otu, comandor JipaRotaru, colonel dr. Alesandru Duţu, comandor dr.Aurel Pentelescu, colonel dr. Costică Prodan, colo-nel dr. Alexandru Oşca, colonel Vasile Pricop,locotenent-colonel dr. Mircea Dogaru, locotenent-colonel Cezar Ardeleanu, locotenent-colonelMircea Chiriţoiu, maior Mihai Macuc ş.a.);cercetători ştiinţifici ai aspectelor politico-militare(Maria Georgescu, Maria Sinescu, Florica Dobreş.a.); veterani de război, remarcaţi prin volume dejapublicate (generalii (ret.) Vasile Bărboi şi Gh. I.Ioniţă, colonel (ret.) medic Nicolae Micu). Înpaginile revistei au semnat, de asemenea, şi confraţiistorici de dincolo de Prut – dr. Ion Şişcanu, dr. IonŢurcanu, dr. Vitalie Varatec – dovadă a unicităţiimatricei românismului.

Publicaţia a fost onorată şi de studii ale unorautori din străinătate din rândul cărora semnalăm:Roger Gheysens (Belgia) – Anversul din nou liber(RIM 1,2/1991); Nikolai Ianakiev, Jeko Kiosev (Bul-garia) – Scurtă privire la zi asupra istoriografieibulgare (RIM 3/1999); general Ermei Kanninen(Finlanda) – Mareşalul Mannerheim, realitate şilegendă; general Jean Delmas (Franţa) – Tancurilesosesc, dar nu debuşează la atac (RIM 1,2/1992);locotenent-colonel Klaus Schönherr (Germania)– Divizia 13 instrucţie şi puciul legionar din România(RIM 5,6/1994); general Dimitris Gedeon (Grecia)

Page 93: istorie militara

91 Revista de istorie militară

– Războiul peloponesiac şi implicaţiile sale (RIM 5/1999); Ioannis Loukas (Grecia) – ChestiuneaOrientală (RIM 2,3/2000); colonel Enrico Pino(Italia) – Istoriografia militară italiană. Realităţi şiperspective (RIM 4/1999); Boris Slavinski (Federa-ţia Rusă) – Războiul din Coreea.1950-1953 (RIM 5/1990); Vladimir Seges (Slovacia) – Situaţia şiperspectivele istoriei în Slovacia (RIM 4/1998); JoseAntonio Santos Cachon (Spania) – America 500.Descoperire şi redescoperire (RIM 4/1992); LarsEricson (Suedia) – România în arhivele militaresuedeze (RIM 3/1993); colonel Cemalettin Taşkiran,maior Kadîr Kasalak (Turcia) – Realităţile istoriceşi relaţiile internaţionale (RIM 3/1998); DavidWalker (Marea Britanie) – Bătălia Balcanilor (RIM5/1993, 1,2/1994); James Mac Gregor Burns (MareaBritanie) – Marea invazie din insula Kyushu n-amai avut loc (RIM 1/1996); Robin Higham (MareaBritanie) – O viziune britanică asupra „OperaţieiPloieşti” (RIM 2/1999); locotenent-colonel JamesBeane (SUA) – Prizonier de război în România (RIM1,2/1995).

O modalitate originală prin care „Revista deIstorie Militară” s-a făcut cunoscută în ţară aconstituit-o organizarea unor manifestări ştiinţificeîn diferite garnizoane ale ţării, la care au participatprestigioşi istorici militari şi civili din capitală,alături de valoroşi cercetători sau iubitori ai istorieidin localităţile respective, dezbaterile constituindîntotdeauna un excelent prilej de schimb de opiniiasupra numeroaselor probleme ale istoriografieimilitare româneşti, dar şi asupra unor aspecte alepoliticii de apărare şi securitate naţională şi interna-ţională. În perioada cuprinsă între 1992-2000,redacţia RIM a organizat şi finalizat peste 40 dereuniuni ştiinţifice (conferinţe, seminarii, simpo-zioane, colocvii etc), cu participare naţională şiinternaţională, beneficiind şi de sprijinul generosşi util al Fundaţiei „Hanns Seidel”. Menţionezcâteva din cele mai reprezentative: SimpozionulInternaţional „Sud-Estul Europei în secolele XIX-XX. Unitate şi diversitate” (Bucureşti, 1992);seminariile „Factori de risc în Europa secolului XX”(Sinaia, 1994); „Rolul spaţiului pontic şi dunăreanîn evoluţia politico-militară a Europei secolului XX(Mangalia, 1995); Armata şi Biserica, instituţiifundamentale ale unităţii şi continuităţii româ-

neşti”(Iaşi, 1996; Sibiu, 2000); colocviul româno-german „Securitatea europeană, astăzi, în viziuneromână şi germană” (Bucureşti, 1997); ConferinţaInternaţională „Interferenţe geopolitică-istorie.Historia quo vadis?” (Bucureşti, 1998); SimpozionulInternaţional „Istoriografia militară la sfârşit şiînceput de mileniu” (Bucureşti, 1991); sesiunea decomunicări ştiinţifice „60 de ani de la declanşareacelui de-al Doilea Război Mondial” (Cluj Napoca,1999); Conferinţa Internaţională „De o parte şi dealta a Cortinei de Fier” (Bucureşti, 2000).

Colectivul redacţional a iniţiat şi a realizat edita-rea unor lucrări, apărute în „Colecţia RIM”, cuprin-zând fie comunicările susţinute în cadrul reuniunilorştiinţifice, fie studii de sine stătătoare sau culegeride documente: Colectiv, Societate şi armată înEuropa secolului XX (1995); Dr. Aurel Preda-Mătăsaru, Forţa cinismului şi cinismul forţei (1995);Colectiv, Armata Roşie în România. Culegere dedocumente (1996); Armata şi Biserica, coordonatorcomandor Ilie Manole (1996); Eugen Stănescu, IuliaStănescu, Gavriil Preda, Ilie Manole (coord.),Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” (1996);Interferenţe Geopolitică-Istorie. Historia, quo vadis?,coordonator comandor Gheorghe Vartic (1998).

În perioada 1993-2000, „Revista de IstorieMilitară” a acordat peste 220 de premii şi nume-roase diplome (hrisoave), în cadrul unor festivităţianuale devenite tradiţionale, autorilor celor maivaloroase lucrări de istorie militară apărute în ţară,acţiunea contribuind la încurajarea cercetării înacest domeniu. Marele Premiu „Mihai Viteazul”,premiile „Oştirea României”, „Mareşalii României”,„General Radu R. Rosetti”, „Alexandru I. Cuza”,„Nicolae Bălcescu”, „Nicolae Iorga” „Episcop Gen-eral de Brigadă Partenie Ciopron”, „HroniculAviaţiei”, „Hronicul Marinei” ş.a. au încununat, înfiecare an, efortul istoricilor, cercetătorilor,arhiviştilor, muzeografilor, veteranilor de război,concretizat editorial. Enumerăm doar lucrăriledistinse cu Marele Premiu „Mihai Viteazul”:Apărarea Naţională şi Parlamentul României,Editura Militară, 1992 (autori: dr. Marin C. Stănescu– coordonator, colonel (r) Vasile Alexandrescu,Maria Georgescu, Vasile Niculae, maior dr. ŞtefanPâslaru, Dumitru Preda); Armata română şi MareaUnire, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993(colectiv; îngrijitori de ediţie, dr. Teodor Pavel, dr.

Page 94: istorie militara

92 Revista de istorie militară

Nicolae Ciobanu); În apărarea României Mari.Campania armatei române din 1918-1919, EdituraEnciclopedică, 1994 (autori: Dumitru Preda-coordonator, colonel (r) Vasile Alexandrescu, colo-nel (r) Costică Prodan); Istoria românilor, Iaşi, 1996(autori: Ion Agrigoroaie, Ion Toderaşcu); Româniaîn timpul primului război mondial. Mărturii docu-mentare, Editura Militară, 1996 (autori: locotenent-colonel Ştefan Pâslaru, Dumitru Preda, MarinStănescu, Maria Georgescu); Veteranii pe drumulonoarei şi jertfei. De la Nistru la Marea de Azov.De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, Editura VasileCârlova, 1997( coordonatori şi autori: general decorp de armată (r) Vasile Bărboi, general de brigadă(r) Gheorghe Ioniţă, colonel dr. Alesandru Duţu);Armata română în al doilea război mondial. 1941-1945. Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclo-pedică, 1999 (autori: Alesandru Duţu, Florica Dobre,Leonida Loghin); România în al doilea războimondial.1939-1945, Editura All, 1999 (autor: DinuC. Giurescu); Între Wehrmacht şi Armata Roşie.Relaţii de comandament româno-germane şiromâno-sovietice.1941-1945, Editura Enciclo-pedică, 2000 (autor Alesandru Duţu); 1940. DramaRomâniei. Rapt şi umilinţă, Editura Universal Dalsi,2000 (autori: Alesandru Duţu, Maria Ignat); GolgotaEstului (iulie 1942-martie 1944), Editura FundaţieiCulturale Române (coordonator – colonel dr.Alesandru Duţu; cuvânt înainte – general de briga-dă dr. Mihail E. Ionescu; autori: colonel (r) IlieCulişniuc-Olaru, colonel dr. Alesandru Duţu, colo-nel dr. Teofil Oroian, colonel Alexandru Oşca, colo-nel dr. Petre Otu, comandor (r) dr. Aurel Pentelescu,comandor (r) dr. Jipa Rotaru, colonel dr. MihaiVasile-Ozunu).

Privind, astăzi, în urmă cu un deceniu, consta-tăm că istoriografia militară românească a acelorani s-a dovedit a fi mai conservatoare, mai legatăde vechile cutume pozitiviste şi romantic-militante,mai reţinută în asumarea în întregime a trecutuluicu cele bune, dar şi cu cele rele ale sale, mairezervată în abordarea unor fapte şi evenimentecare ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilătrecutul apropiat al armatei noastre.

Unii istorici militari, neobişnuiţi cu pluriparti-dismul şi, mai ales, cu neutralitatea politică aarmatei, s-au desprins cu greu de vechile mentali-

tăţi, rămânând, cu sau fără voia lor, tributari uneiabordări partinice, emoţionale şi triumfaliste afaptelor unor lideri ai vieţii politice şi militare dinRomânia anilor 1940-1944. Vechilor mituri createde comunismul naţional li s-au adăugat altelesusţinute de texte hagiografice în care critica lipseaaproape cu desăvârşire. Mai mult decât atât, uniicercetători ai fenomenului politico-militar s-auangrenat într-o confruntare de idei şi opinii promo-vate de mass-media cu non-specialişti, chiarveleitari, pătimaşi, mânaţi de interese obscure şidornici de popularitate ieftină.

Trebuie să recunoaştem că nici „Revista deIstorie Militară” nu a fost ferită de aceste fenomene.Din dorinţa de a oferi cititorilor lucruri la care pânăatunci nu avuseseră acces, ne-am grăbit să arun-căm în circuitul publicistic fapte şi evenimente,aşa cum credeam noi că au fost, fără abordareacritică corespunzătoare. Am continuat, un timp,să rămânem legaţi de vechile concepţii protocro-niste de exacerbare a vechimii milenare (începândcu nr.2/1996 până la 1/1998 se relua rubrica „Pestedouă milenii de istorie în vatra străbună” susţinutăde academicianul Ştefan Pascu şi apoi de loco-tenent-colonel dr. Mircea Dogaru), de tendinţenaţionaliste în abordarea istoriei Transilvaniei şi aaltor ţinuturi româneşti, şi, mai ales, am devenitprizonierii prezentării apoteotice, departe deanaliza critică, a personalităţii lui Ion Antonescu.După ce coperta numărului 1/1991 reproduceaimaginea Mareşalului, în numerele următoare s-adeclanşat o adevărată campanie de reabilitare aacestuia, la care şi-au adus contribuţia nu numaispecialişti ai perioadei, dar şi veterani de război,admiratori ai faptelor militarului Ion Antonescu. Efoarte bine că „Revista de Istorie Militară” s-aocupat de Ion Antonescu, care rămâne un personajtragic al istoriei noastre naţionale, dar felul în careau fost analizate faptele sale vădeşte, din păcate,mult subiectivism, care, pe măsura trecerii timpuluişi a aprofundării cercetării documentelor, a avutefecte păguboase faţă de ceea ce şi-a propus, laînceput, publicaţia. Şi aceasta pentru că pretinsacercetare a epocii şi personalităţii lui Antonescu afost contaminată de convingeri politice apriorice,conform cărora mareşalul ar fi fost omul provi-denţial care ar fi putut salva atunci România şi – dece nu – de un asemenea om ar avea nevoie şi astăzi

Page 95: istorie militara

93 Revista de istorie militară

ţara !? După anul 2000, RIM a renunţat la subiectulAntonescu, fapt care a avut ca rezultat o distanţarede publicaţie a vechilor colaboratori. Apreciez,acum, că nu a fost cea mai bună soluţie. Publicaţiatrebuia să constituie o tribună de dezbateri pro şicontra, la care să participe istorici şi cercetătoriavizaţi, specialişti ai perioadei supuse analizei,cunoscători ai fondurilor de documente, situaţipermanent în zona neutră de unde să observenepărtinitor derularea faptelor şi evenimentelor,în măsură să discearnă şi să păstreze echilibrulnecesar investigaţiei ştiinţifice. Cu atât mai multcu cât socotesc că „Revista de Istorie Militară” eracea mai îndreptăţită publicaţie din România pentrua se ocupa cu toată seriozitatea de „cazul” Antonescu,un militar de carieră eşuat în politică.

Începutul mileniului a însemnat, aşadar, şi oreorientare tematică a „Revistei de IstorieMilitară”, în deplină concordanţă cu obiectivele decercetare ale Institutului pentru Studii Politice deApărare şi Istorie Militară(ISPAIM) în structuracăruia fusese integrată din 1997. Publicaţia aîncercat să cuprindă întreaga arie de cercetare ainstitutului, atât în domeniul apărării şi istorieimilitare, cât şi în cel al securităţii naţionale, planuleditorial fiind avizat de Consiliul ştiinţific alISPAIM. Din 2005, conducerea RIM este asiguratăde un colegiu de redacţie constituit din personalităţiimportante ale istoriografiei, reprezentând instituţiiprestigioase de cercetare sau de învăţământ dinţară şi din străinătate.

Revista şi-a propus să valorifice rezultatelecercetării din domeniile: istorie militară naţionalăşi internaţională; relaţii politico-militare interna-ţionale; evoluţia structurilor militare, a armamen-tului şi tehnicii de luptă de-a lungul timpului; cauzele,desfăşurarea şi consecinţele marilor conflagraţiimondiale, a bătăliilor la care a luat parte ArmataRomâniei şi identificarea învăţămintelor ce rezultădin acestea; rolul benefic sau malefic al unor maripersonalităţi militare; istoria Războiului Rece etc.

Au început să fie abordate cu prioritateprobleme ale istoriei recente, ale istoriei care sescria sub ochii noştri, ale configurării noiiarhitecturi de securitate în care România păşeadecisiv pe drumul integrării europene şi euroatlan-tice. Primul număr al RIM pe anul 2001 se deschideacu rubrica „România la începutul mileniului

III” în care se prezentau principalele repere aleprimei etape a acţiunii de restructurare şimodernizare a Armatei României pentru îndeplini-rea condiţiilor de aderare la Alianţa Euro-Atlantică.Din 2002, rubrica devine „Millenium, o nouăeră în relaţiile internaţionale”, pentru că, dinpăcate, se pare că evenimentele tragice care s-auabătut asupra SUA, la 11 septembrie 2001,marchează începutul real al mileniului III. Princonsecinţele sale, „11 septembrie 2001 a adusmodificări de anvergură la nivel geopolitic, politicşi militar” – scrie directorul ISPAIM, generalul debrigadă dr. Mihail E. Ionescu, în studiul „Începutde secol” (RIM 1/2002). Şi mai departe, autorulconchide că „ne aflăm acum într-o fază deidentificare atât a răspunsurilor potrivite la noileameninţări ale terorismului internaţional, cât şi deconstrucţie a unei noi ordini mondiale, în caresecuritatea şi stabilitatea să fie asigurate o perioadăcât mai îndelungată”. Sub acelaşi generic, revistapublică două din comunicările prezentate laSeminarul româno-german cu tema „Securitateaeuropeană şi combaterea terorismului”, organizatde institut împreună cu Fundaţia „Hanns Seidel”,la Sinaia, în zilele de 19-20 noiembrie 2001 (viziunearomânească referitoare la această problematică,prezentată de Răzvan Ionescu, preşedinteleComisiei pentru Apărare, Ordine Publică şiSiguranţă Naţională din Camera Deputaţilor, şiviziunea germană susţinută de dr. Klaus Rose,membru al Bundestag-ului).

Rubrica „Millenium, o nouă eră în relaţiileinternaţionale” a constituit, în anii următori, ooportunitate editorială, oferită de RIM atâtspecialiştilor consacraţi, cât şi tinerilor cu perspec-tive reale de afirmare, care au semnat articole ca:„11 septembrie 2001 – o provocare în planulsecurităţii globale” (Claudiu Degeratu); „Consecin-ţe ale atentatelor de la 11 septembrie asupraevoluţiei Alianţei Nord-Atlantice” (CarmenRîjnoveanu); Uniunea Europeană – ameninţări şiriscuri convenţionale” (Şerban Filip Cioculescu);„România şi dezbaterea asupra viitorului UniuniiEuropene” (locotenent Daniel Călin); „ImplicaţiilePESA asupra membrilor europeni ai NATO dinafara UE” (Lucia Vreja); „UE şi procesul de pace dinOrientul Mijlociu” (Dragoş Ilinca); Perspective alepoliticii UE în Balcani” (Teodora Moşoiu); „Partici-

Page 96: istorie militara

94 Revista de istorie militară

parea Armatei României la misiuni internaţionale”(maior Laurenţiu-Cristian Dumitru). Momenteledecisive ale parcursului României spre NATO aufost marcate la timpul potrivit: 21 septembrie 2009,summitul de la Praga invită România să se alătureAlianţei, „moment de cotitură în evoluţia istoricănaţională” (RIM 5-6/2002); 2 aprilie 2004, Româniadevine membră cu drepturi depline a NATO,eveniment pe care cărţile de istorie îl vor consemnaca „făptuire de consens naţional” (RIM 1-2/2004).

Participarea ISPAIM la Programul interna-ţional de studiere a Războiului Rece, parte aProiectului de Istorie Paralelă a NATO şi aTratatului de la Varşovia, realizat în cooperare cuArhivele Securităţii Naţionale de la Universitatea„George C. Washington” şi Centrul Internaţional„Woodrow Wilson” din capitala SUA, s-a materializatîn cadrul rubricii permanente „Istoria Războiu-lui Rece”. După dezbaterea metodologiei decercetare a perioadei „Războiului Rece” înseminarul organizat în zilele de 15-16 aprilie 2001,RIM a publicat intervenţiile cercetătorilor MihailE. Ionescu, Marius Oprea şi Adrian Pop. Ediţiilecare au urmat au abordat aspecte privind originile„Războiului Rece”, locul şi rolul României în cadrulTratatului de la Varşovia, retragerea trupelorsovietice din România, relaţii militare româno-bulgaro-sovietice, poziţia României faţă de conflic-tul sino-sovietic, Bucureştii şi invazia Cehoslo-

vaciei, atitudinea României faţă de crizele polonezedin 1981-1982 şi 1989, raporturile României cuConsiliul de Ajutor Economic Reciproc etc. Studiilecare susţin această rubrică au fost semnate despecialişti cunoscuţi ai perioadei – istorici şi diplomaţi,cadre universitare, cercetători şi arhivişti – din rândulcărora menţionăm doar pe academicienii FlorinConstantiniu şi Mircea Maliţa, prof. univ. dr. MihaiRetegan, colonel dr. Petre Otu, colonel dr. AlesandruDuţu, colonel dr. Vasile Popa, colonel dr. AlexandruOşca, conf. univ. dr. Lavinia Betea, locotenent-colo-nel dr. Mihai Macuc, maior Laurenţiu-CristianDumitru, locotenent-comandor Marian Moşneagu,căpitan Florin Şperlea, căpitan Petre Opriş, dr.Andrei Miroiu, dr. Constantin Moraru, CeraselaMoldoveanu, ş.a.

S-a lărgit sfera colaboratorilor revistei şi auapărut rubrici noi, bine susţinute publicistic –„Armată şi societate”, „Relaţii internaţiona-le”, „Militari de prestigiu, diplomaţi cu renu-me” –, s-au înmulţit şi diversificat studiile publicatesub genericele mai vechi, „Istoria, aşa cum afost”, „Mari comandanţi militari”, Istorialumii şi lumea istoriei”, „Dezvăluiri”, „Nume-le lor au rămas în istorie” ş.a.

Redacţia a consacrat un număr special (RIM3/2004) comemorării a 500 de ani de la trecerea îneternitate a voievodului Ştefan cel Mare şi a inseratgrupaje de studii marcând aniversarea unorevenimente, ca: „60 de ani de la încheiereacelui de-al Doilea Război Mondial”(RIM 1-2,4-5/2005), „90 de ani de la intrarea Românieiîn Primul Război Mondial” (RIM 1-2, 5-6/2006),„90 de ani de la bătăliile de la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz” (RIM 3-4, 5-6/2007), „90 deani de la încheierea Primului Război Mon-dial” (RIM 5-6/2008), „60 de ani de la înfiin-ţarea NATO” (1-2/2009). RIM 3-4/2009 se ocupăde evocarea evenimentelor de la 23 august 1944,mărturisite de principalii lor actori şi judecate deistorici din România (Neagu Djuvara, AlesandruDuţu, Dinu C. Giurescu, Dorin Matei, Petre Otu,Ioan Scurtu, Ottmar Traşcă, Cristian Troncotă),precum şi din Federaţia Rusă (O.A. Rjeşevsky) şiGermania (Klaus Schönherr).

Prezenţa activă a Institutului pentru StudiiPolitice de Apărare şi Istorie Militară în viaţaştiinţifică internaţională, îndeosebi în ultimul

Page 97: istorie militara

95 Revista de istorie militară

deceniu, a avut efecte benefice asupra creşteriinumărului de colaboratori din străinătate şi adiversităţii abordărilor publicistice la „Revista deIstorie Militară”. Activitatea prodigioasă a ISPAIMîn cadrul grupurilor de lucru ale Consorţiului PfP,cooperarea sa şi a Comisiei Române de IstorieMilitară cu Comisia Internaţională de IstorieMilitară, raporturile bilaterale dezvoltate de institutcu Serviciul Istoric al Armatei franceze, cuInstitutul de Istorie Militară din Potsdam (Germa-nia), cu Departamentul de Istorie al ArmateiIsraeliene, cu Comisia Elenă de Istorie Militară,organizarea în comun a numeroase manifestăriştiinţifice cu participare internaţională sauprezenţa cercetătorilor români la reuniuni similareîn afara graniţelor ţării au făcut posibil ca în paginileRIM să apară o multitudine de studii semnate deistorici din Belgia, Bulgaria, Marea Britanie,Canada, Federaţia Rusă, Franţa, Finlanda, Germa-nia, Grecia, Israel, Republica Moldova, Slovenia,Suedia, SUA, Turcia ş.a.

Înfiinţarea Grupului de Lucru pentru RegiuneaExtinsă a Mării Negre al Consorţiului Academiilorde Apărare şi Institutelor pentru Studii de Securi-tate din cadrul Parteneriatului pentru Pace şiîncredinţarea ISPAIM a copreşedinţiei şi secreta-

riatului acestui grup, în 2006, au avut ca urmareapariţia rubricii „Marea Neagră – placăturnantă în relaţiile dintre Orient şi Occi-dent”, începând cu RIM 4-5/2005. Specialişti dinInstitutul de Istorie „Nicolae Iorga” şi din ISPAIMau valorificat publicistic rezultatele cercetăriiprivind evoluţia geopolitică a acestei regiuni, dincele mai vechi timpuri până în zilele noastre.

Al XXIX-lea Congres Internaţional de IstorieMilitară, organizat la Bucureşti, în zilele de 10-15august 2003, sub auspiciile Ministerului ApărăriiNaţionale, prin Institutul pentru Studii Politice deApărare şi Istorie Militară şi Comisia Română deIstorie Militară, a prilejuit editarea unui numărspecial, în versiunile română şi engleză, al „Revisteide Istorie Militară” având ca temă relaţia dintrefenomenul militar şi mass-media – „War, Militaryand Media from Gutenberg to today”, de fapttema congresului. Autorii – militari de profesie,cât şi istorici civili – oferă cititorilor o paletă largăde abordări a relaţiei dintre război, armată şi mass-media, de la apariţia tiparului până la „războiulmediatic” din zilele noastre. Ediţiile RIM din aniicare au urmat au inserat traduceri ale comuni-cărilor participanţilor străini la această presti-gioasă manifestare internaţională: Structura şiactivitatea Secţiei de presă de război austro-ungareîn timpul Primului Război Mondial (maior dr. TiborBala, Ungaria); Războiul din Vietnam şi lumeacinematografului (Pierre-Emmanuel Baral, Franţa);Ataşaţii militari francezi şi statutul lor în perioadainterbelică (prof. dr. Lothar Hilbert, Germania);Pictorii de război din cadrul Wehrmacht-ului (lt.col. dr. Wolfgang Schmidt, Germania); Modificareareprezentării inamicului în societatea slovacă, întreanii 1938-1945 (Miloslav Čaplovič, Igor Baka, ZoltánKatreba – Slovacia); Războiul din Algeria (MauriceFaivre, Paul Villatoux – Franţa).

Analiza nepărtinitoare a tragediei evreilor dinRomânia în anii celui de-al Doilea Război Mondials-a dovedit a fi un subiect foarte sensibil, întrucâtpresupunea asumarea unor grave erori ale politiciiantonesciene din anii 1941-1942 în care a fostantrenată şi armata, dornică a răzbuna compor-tamentul prosovietic al unor minoritari în timpulinvaziei Armatei Roşii din vara anului 1940.„Revista de Istorie Militară” a publicat cele mairelevante comunicări susţinute de către participanţii

Page 98: istorie militara

96 Revista de istorie militară

la seminarul internaţional „Holocaustul şi România.Istorie şi semnificaţii contemporane”, desfăşuratla Bucureşti, în ziua de 1 iulie 2002. Astfel, subgenericul „Istoria, aşa cum a fost” au apărut înpaginile publicaţiei: Regimul Antonescu şi evreii(Florin Constantiniu – RIM 5-6/2002); „Competiţia”postcomunistă Holocaust versus Gulag, obstacolinsurmontabil în calea reconcilierii? (MichaelShafir – RIM 5-6/2002); Imaginea evreului în textelepolitice antonesciene (Lya Benjamin – RIM 1-2/2003);Emigrarea evreilor prin portul Constanţa (locotenent-comandor Marian Moşneagu – RIM 1-2/2003);Anatomia crimei. „Soluţia finală” în istoriografiapostbelică(Mihai Chioveanu – RIM 3/2003); Regimuldictaturii antonesciene. Dimensiuni social-politice şiideologice (Florin Müller – RIM 3/2003).

Cooperarea ştiinţifică dintre Institutul pentruStudii Politice de Apărare şi Istorie Militară şiDepartamentul de Istorie Militară al ArmateiIsraeliene, materializată în organizarea unorseminarii bilaterale pe diverse teme, a fost reflecta-tă pe larg în paginile RIM, care a informat cititoriiasupra contribuţiilor cercetătorilor români şiisraelieni, parte din acestea văzând lumina tiparu-lui: Războiul de şase zile (col. dr. Petre Otu, RIM 3/2002); Conflictele arabo-israeliene în istoriografiaromânească (col. Mihai Velea, RIM 3/2002);Războiul de şase zile şi relaţiile României comunistecu Occidentul (general-maior dr. Mihail E. Ionescu,RIM 3-4/2007); Evaluarea israeliană a poziţieisovietice în ajunul izbucnirii Războiului de şase zile(colonel Shaul Shay, RIM 3-4/2007); Procesul demenţinere a păcii în conflictul israeliano-arab(locotenent-colonel Noah Hershko, RIM 3-4/2007).

În anul 2000, s-a editat un număr specialromâno-elen al „Revistei de Istorie Militară” cutema „Românii, grecii şi Chestiunea Orientală”,care a fost lansat în cadrul celui de-al XXVII-leaCongres Internaţional de Istorie Militară, desfăşu-rat la Atena. Cele 10 studii publicate în limbilefranceză sau engleză aparţineau cercetătorilorromâni – dr. Mircea Soreanu, Maria Georgescu,comandor Gheorghe Vartic, locotenent-colonelMihai Macuc, colonel dr. Petre Otu – şi cercetă-torilor greci, prof. Ioannis Loucas, prof. ConstantinSlovopoulos, prof. Miranda Stavrinos, prof. OlgaKoulieri şi general-locotenent Ioannis Kakoudakis.Succesul publicaţiei a determinat reluarea editării,

în aceleaşi condiţii, a unui alt număr comun, apărutîn anul 2008, cu tema: „Marea Neagră, România şiGrecia”/ “Black Sea, Romania and Greece”, carese constituie într-o cronică a relaţiilor politico-milita-re dintre cele două ţări. Începuturile geopoliticiigreceşti (dr. Panagiotis Fourakis), colonizarea greacăîn bazinul nord-vest pontic (Nicholaos Sol Depastas,Sergiu § Raluca Iosipescu), expansiunea bizantinăîn aria Mării Negre (dr. Alexandru Madgearu)acoperă epoca veche şi cea medie, în timp cecontribuţiile dr. Mircea Soreanu, dr. IoannisAntonoupoulos, Triantaffyllia Kaisarou-Pantazopou-lou şi dr. Efpraxia Paschalidou sunt consacrate epociimoderne. O amplă analiză a problemei Strâmtoriloreste realizată de amiralul dr. Stylianos Politis, relaţiileromâno-elene în perioada interbelică sunt evaluatede dr. Petre Otu, iar Şerban Filip Cioculescu trateazărolul actual al Greciei şi al României în Organizaţiade Cooperare Economică la Marea Neagră.

Bunele raporturi dintre Institutul pentru StudiiPolitice de Apărare şi Istorie Militară şi ServiciulIstoric al Armatei Franceze s-au materializat peplan publicistic prin realizarea în parteneriat, înanul 2006 a două reviste: o ediţie specială româno-franceză a RIM, cu tema „Relaţiile militare româno-franceze de-a lungul secolelor”, apărută înRomânia, şi un număr special franco-român al„Revue historique des armées”, editat în Franţa.

Intervenţia corpului expediţionar franco-britanic în Dobrogea anului 1854, pentru a blocaînaintarea trupelor ţariste spre Constantinopol;reflectarea în presa franceză a procesului demodernizare a armatei române în vremea lui CarolI; activitatea ofiţerilor Biroului 2 al Statului Majoral Armatei Franceze în 1918; viziunea francezăasupra Înţelegerii Balcanice şi a rolului Românieiîn cadrul acestei alianţe; presa militară din Hexa-gon despre statutul României în timpul RăzboiuluiRece reprezintă contribuţiile cercetătorilorfrancezi (col. prof. Jean Nouzille, locotenent-colo-nel Rémy Porte, căpitan Michel Bourlet, locotenentAbdil Bicer şi Alain Marzona) la realizarea ediţieispeciale a RIM apărută în România.

„Revue historique des armées” consacratărelaţiilor româno-franceze, oferă cititorilor, într-oprezentare grafică de excepţie, un studiu introduc-tiv, intitulat „Perspective franco-române”, semnatde Catherine Durandin, urmat de alte patru articole

Page 99: istorie militara

97 Revista de istorie militară

referitoare la sistemul de fortificaţii al Bucureştilorla sfârşitul secolului al IX-lea (Jean FrançoisPernot); relaţiile navale franco-române în anii 1919-1928 (Patrik Boureille); rolul României şi al Polonieiîn politica externă a Franţei, vizavi de URSS înperioada interbelică (Frédéric Dessberg); activita-tea ataşaţilor militari francezi în România, între1948-1975 (Christophe Midan).

Ambele publicaţii sunt susţinute cu studiiconsistente, subsumate temei generale, semnatede istorici din România (Sergiu Iosipescu, MariaGeorgescu, Valeriu Avram, Paul Sandachi,Gheorghe Nicolescu, Petre Otu, Mihail E. Ionescu,Şerban Pavelescu).

În anul 2008, „Revista de Istorie Militară” s-aprezentat cu o nouă ediţie specială, consacratăaniversării a 90 de ani de la încheierea PrimuluiRăzboi Mondial, o ediţie realizată cu contribuţiaunor cercetători din România, Franţa şi Ger-mania. Remarcăm studiile semnate de locotenent-colonelul dr. Gerhard P. Gross (Planificareaoperativ-strategică germană pe fronturile de Estşi Sud-Est, între anii 1914-1916), prof. univ. dr. LiviuMaior (Românii ardeleni, de la loialitatea dinasticăla loialitatea naţională), Isabelle Davion (Comuni-caţii dificile: România în planificarea franceză deaprovizionare de război), Sorin Cristescu (Chipulsoldatului român în memorialistica germană aPrimului Război Mondial).

De-a lungul existenţei sale, „Revista de IstorieMilitară” a semnalat, cu regularitate, apariţia celormai relevante lucrări de istorie militară şi a informatcititorii cu privire la desfăşurarea unor manifestăriştiinţifice internaţionale care au abordat problema-tica securităţii, apărării şi istoriei militare .

„Revista de Istorie Militară” s-a impus în peisajulistoriografiei româneşti din ultimii 20 de ani,

făcându-se cunoscută în mediile ştiinţifice din ţarăşi din străinătate prin diversitatea conţinutuluitematic, valoarea materialelor publicate, precumşi prin prestigiul colaboratorilor săi. Cele 114numere ale seriei noi a publicaţiei, apărute până înprezent, cuprind o bogăţie de contribuţii ştiinţificeoriginale în domeniul analizei şi evaluării politiciimilitare, al elucidării unor aspecte semnificativedin trecutul armatei române ca şi al parcursului eicătre integrarea euroatlantică a României. Revistaa intrat în circuitul publicistic al publicaţiilor despecialitate din sfera istoriografiei naţionale, esterecenzată şi citată ca sursă bibliografică înnumeroase studii şi lucrări care abordează evoluţiafenomenului politico-militar.

„Revista de Istorie Militară” şi ediţiile saleapărute în ultimii ani pot fi accesate, integral, pewww.mapn.ro/diepa/ispaim, link-ul Publicaţii.

Page 100: istorie militara

98 Revista de istorie militară

Studiul evoluţiei României în contextul Răz-boiului Rece a făcut paşi importanţi în ultimavreme1, ceea ce nu înseamnă că noi achiziţii docu-mentare nu adaugă lumini explicative asupra compor-tamentului României în cadrul „erei bipolare”.

Prezentăm mai jos un extras dintr-un documentpublicat relativ recent în Statele Unite2 . Estevorba despre o stenogramă a întâlnirii care a avutloc la 30 iulie 1975 la Helsinki între liderii Grecieişi Statelor Unite. Din partea Greciei au participatprim-ministrul Constantinos Caramanlis, ministrulde Externe Dimitrios Bitsios şi seful de cabinetMolyviatos. Din partea Statelor Unite au participatpreşedintele Gerald Ford, Secretarul de stat HenryKissinger şi asistentul Secretarului de stat pentruafaceri europene, A. Hartman.

Întâlnirea a avut loc în capitala Finlandei, undeparticipanţii menţionaţi se aflau alături de alţi liderieuropeni şi nord-americani pentru a semna ActulFinal de la Helsinki (1 august 1975), rezultat alnegocierilor vreme de trei ani în cadrul ConferinţeiPentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE).

Memorandumul de întâlnire publicat integrala fost elaborat de A. Hartman. Iată mai jos, în

M~RTURII DOCUMENTAREM~RTURII DOCUMENTAREM~RTURII DOCUMENTAREM~RTURII DOCUMENTAREM~RTURII DOCUMENTARE

30 IULIE 1975. HENRY KISSINGERAFIRMĂ: „ROMÂNII ŞI CHINEZII SUNT

CEI MAI BUNI ALIAŢI AI NATOŞI PIEŢEI COMUNE”

MIRCEA FLORIN PRISTAVU *

* Absolvent al Facultăţii de istorie (licenţă şi masterat) al Universităţii din Piteşti. În prezent, soldat înRegimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”

traducere, părţile referitoare la România şicontextul în care au fost făcute:

„A fost o discuţie scurtă în grădină, despreitinerarul precedent al preşedintelui şi apoi despreplanurile viitoare de călătorie, inclusiv cel de a seîntâlni cu primul ministru japonez.

Caramanlis: Am fost în România cu puţin timpîn urmă şi m-am gândit să-i invit la Summitul NATO 3.

Secretarul (Henry Kissinger – n.n.): Da, ei şicu chinezii sunt cei mai buni aliaţi ai NATO şi aiPieţei Comune.

Preşedintele (Gerald Ford – n.n.) : Albaneziinu sunt aici?

Secretarul: Nu, întrucât ei urmează liniachineză.

Bitsios: Da, ei consideră toate acestea (CSCE– n.n.) o conspiraţie.

Caramanlis: Urmează să fac vizite separateîn Bulgaria şi Iugoslavia, precum şi în România.

Preşedintele: Înţeleg că România, în specialBucureştiul, a fost foarte atrăgătoare în perioadade dinaintea războiului.

Bitsios: Da, ei numeau Bucureştiul ParisulRăsăritului.

Page 101: istorie militara

99 Revista de istorie militară

Secretarul: Îi spuneau aşa pentru că era deca-dent.

Preşedintele: Mai au încă mult petrol?Caramanlis: Cred că jumătate din rezerve s-au

epuizat.Molyviatos: Avem acum relaţii calde cu Bul-

garia.Secretarul: Acest lucru nu a fost aşa din punct

de vedere istoric.Caramanlis: Da, este pentru prima dată.Secretarul: În trecut, Bulgaria a dorit o ieşire

la Marea Egee şi se gândea că îi trebuie şi o bucatădin Grecia.

Bitsios: Bulgarii sunt neliniştiţi în legătură cuiugoslavii din cauza chestiunii minorităţii mace-donene.

Caramanlis: Am putea avea relaţii mai bunecu Bulgaria decât cu Turcia. Ceea ce ne trebuieeste un nou echilibru.

Preşedintele: Ce credeţi că se va întâmpla înIugoslavia după Tito?

Caramanlis: Cred că va fi dificil. Sunt treiposibilităţi. Ruşii pot lua controlul. Se poatedezmembra. Sau, din cauza puterii armatei, poaterămâne unificată şi sa aibă aceeaşi independenţă.Este o mare preocupare pentru noi. Unul dinmotivele pentru care vrem relaţii bune cu Turciaeste ca noi să nu avem probleme când va începetranziţia în Iugoslavia (...)”.

Documentul continuă cu înfăţişarea punctelorde vedere ale liderilor greci şi americani privindproblemele balcanice şi europene: situaţia dinIugoslavia şi Portugalia; dosarul Ciprului, care aocupat cea mai mare parte a întrevederii. Convor-birea s-a încheiat cu declaraţia preşedinteluiStatelor Unite potrivit căreia guvernul condus deCaramanlis „reprezintă cel mai bun guvern grecposibil”.

Lectura documentului evidenţiază modul încare „partea cealaltă” (liderii a două state membreNATO) a perceput în epocă politica externă aRomâniei comuniste. Practic, intenţia luiCaramanlis de a invita România la SummitulNATO din acel an şi răspunsul dat de Secretarulde stat Henry Kissinger – dacă nu le înscriem înregistrul anecdotic, ceea ce este puţin probabil laun asemenea nivel, mai ales că ele au fost con-semnate scrupulos de un înalt oficial american –,constituie unele din probele documentare cele maisolide ale faptului că, în 1975, la reuniunea finalaa CSCE, desprinderea României de linia Moscoveiera un proces aproape încheiat. Cum a fost indusăo astfel de percepţie la un asemenea nivel estegreu de răspuns în stadiul actual al documentaţiei.

În altă ordine de idei, există puţine evidenţedocumentare care să releve eventuala intenţie aRomâniei de a trece de „partea cealaltă” (NATO),

• Documentul nr. 51(Foreign Relations of theUnited States, 1969-1976,vol. XXX, Greece; Cyprus;

Turkey 1973-1976,Washington, 2007)

Page 102: istorie militara

100 Revista de istorie militară

1 Vezi Dennis Deletant and Mihail E. Ionescu(eds), Romania and the Warsaw Pact 1955-1989.Selected Documents, Politeia-SNSPA, 2004.

2 Foreign Relations of the United States, 1969-1976, vol. XXX, Greece; Cyprus; Turkey 1973-1976,Washington, 2007, documentul nr. 51.

3 Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externeromâneşti în date, Bucureşti, 2003.

4 Arhivele Militare Române, Raport înaintat degeneral-colonel Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate,lui Nicolae Ceauşescu, referitor la conţinutulproiectelor elaborate de Comandamentul Unit alOrganizaţiei Tratatului de la Varşovia, 3 iunie 1968,fond V2, vol. 3, dosar nr.12/35, f.11.

5 US State Department Memorandum ofConversation between Emil Bodnăraş and Harry G.Barnes, US Embassy, Bucharest, 24 May 1974,Selected US Documents, US National Archives, înDennis Deletant and Mihail E. Ionescu (eds), op.cit.,p. 267.

aşa cum se afirmă în documentul mai sus citat.Între documentele publicate, două referinţedocumentare la această problemă – a părăsirii decătre România a Pactului de la Varşovia – au orelevanţă aparte.

Într-un raport înaintat ierarhic la 3 iunie 1968,ministrul român al Forţelor Armate, Ion Ioniţă,solicita un mandat de acţiune în vederea partici-pării la reuniunea Pactului de la Varşovia din iunie1968, în cadrul căreia urmau să se discute proiectelede reformă militară ale Pactului. Demnitarul românreleva poziţia aparte adoptată de România faţă deOrganizaţia Tratatului de la Varşovia începând cuanii ’60 şi opoziţia faţă de iniţiativele de reformămilitară susţinute de sovietici. El concluziona: „Caurmare a acestei poziţii, Republica SocialistăRomânia, fără a declara că iese din Tratatul deprietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, de faptîn problemele cu caracter militar se situează înafara organismelor militare integrate ale Tratatuluide la Varşovia”4.

Pe aceeaşi linie de interpretare poate fi citat şialt document, anume întâlnirea dintre EmilBodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat şiambasadorul Harry G. Barnes al SUA, din 17 mai1974. În cursul convorbirii, demnitarul românafirmă: „România s-a gândit şi la o eventualăretragere din Pactul de la Varşovia, aşa cum auprocedat şi albanezii în 1968, dar, în final, s-aconsiderat că e mai bine să rămână în Consiliile/organismele Pactului, chiar dacă nu putea exercitanici o influenţă asupra afacerilor militare alePactului, dar, cel puţin, putea pune întrebări şiobţine informaţii în acest sens”5.

Mai degrabă, remarcile lui ConstantinCaramanlis şi Henry Kissinger din documentul maisus citat pot fi interpretate în contextul încrederiideterminată de vârful de destindere atins desemnarea Actului Final de la Helsinki (1 august1975), când speranţa depăşirii „Europei blocurilor”era vizibilă şi oarecum îndreptăţită.

Noi surse documentare pot aduce date supli-mentare în acest dosar pasionant: vroia Româniaîn 1975 să părăsească Tratatul de la Varşovia?

Page 103: istorie militara

CONTENTSCONTENTSCONTENTSCONTENTSCONTENTS

• Responsabil de num`r: PETRE OTU

• LIVIA MANOLE, corector • MARIANA B~HN~REANU, culegere computerizat`• ADRIAN PANDEA, coperta, ELENA LEMNARU, tehnoredactare computerizat`

Adresa redacţiei: strada Constantin Mille nr. 6, cod 010142, Bucureşti, sector 1,telefon: 0213157827, telefax: 004021-3137955

www.mapn.ro/diepa/ispaim

Tiparul executat la Centrul Tehnic Editorial al Armatei sub comanda nr. 0000/2010B 136/15.07.2010

• Middle Ages-- A Case of Felony During the Rule of Vlad Călugărul Voivode (1487, 1482-1495) – RADU OPREA .............. 1

• Modern Era– Oliver Cromwell’s Politics towards Europe. Theology and Geopolitics – SILVIU PETRE .......................... 8

• History of the Cold War– The 1968 Invasion of Czechoslovakia. Romanian and Foreign Perceptions

– CERASELA MOLDOVEANU ...................................................................................................................... 16

• Recent History– After the Cold War. The Early Choice Concerning the Security Policy. Romania’s Case

– Major General (r) MIHAIL E. IONESCU, PhD ......................................................................................... 24

• History of the European Construction– The Traits of EU’s Decisional Process in the Field of Crisis Management

– DRAGOŞ ILINCA ........................................................................................................................................ 30

• Romania’s Armed Forces in International Missions– Conflict and Post-Conflict in the Democratic Republic of Congo. The Romanian Military Presence

(2000-2010) – Lieutenant-colonel VALERICĂ CRUCERU, PhD ............................................................................ 38– Romania’s Armed Forces’ First Reconnaissance Mission in Angola – Colonel CONSTANTIN MOISA ...... 47

• Secret Services– Romanian Intelligence Service – a Competitive Service in Defending Romania’s National Interests

– TIBERIU TĂNASE, PhD ............................................................................................................................ 59

• Memoirs– The Modernization of the MiG 21 Fighter Jet. Memories of an Aviation Engineer

– Prof. ITZHAC GUTTMAN BEN ZVI, PhD, Israel ..................................................................................... 63

• Numismatics– General Staff – 150 Years since Birth. Two Novel Numismatic Events

– Brigadier General ION CERĂCEANU ........................................................................................................ 69

• Scientific Activity– Witnessing an Interview with H.M. King Michael I of Romania

– Major General (r) MIHAIL E. IONESCU, PhD ........................................................................................ 73– Meeting a Delegation of Military Historians from the Russian Federation – SERGIU IOSIPESCU ........... 77

• Anniversary– „The Review of Military History”, 25 Years of Existence – Commander (r) GHEORGHE VARTIC ........ 80

• Testimonies – MIRCEA FLORIN PRISTAVU ................................................................................................... 98

Page 104: istorie militara