DINAMICA OPUSELOR ÎN JOCURILE MINȚII UNUI TÂNĂR UNELTITOR

Carmen-Maria Mecu

Voi analiza o scrisoare pe care poetul Viorel Padina, urmărit de Securitate pentru redactarea în 1980 a unui Apel către Europa (http://avp-online-one.blogspot.ro/2005/06/apelul-catre-europa-si-documentele.html), apel interceptat prin ”bunăvoința” delatorilor, o publică în Povestea lui Ave (24) – Prima epistola catre colonelul Rațiu (http://viorelpadina.wordpress.com/2014/02/06/epistola-catre-col-ratiu/), episod din volumul în lucru Povestea lui Ave (http://povestealuiave.wordpress.com/), pe care, pentru a ușura înțelegerea comentariului meu, îl reproduc înaintea acestuia.

Povestea lui Ave (24) – Prima epistola catre colonelul Rațiu

6 februarie 2014 — AVP

(http://viorelpadina.wordpress.com/2014/02/06/epistola-catre-col-ratiu/#comment-34250)

NU

După ce am finalizat revista “NU!” (a cărei copertă a doua arăta cam ca în poza de mai sus), trebuia să identific modalitatea practică de a lansa ediţia 1981 a Apelului către Europa, susținută de un număr de semnături, asta în condiţiile în care securiştii stăteau cu ochii pe mine ca pe butelie, păi cum naiba. Ştiam că oricât de ingenioasă ar fi fost strategema mea de a adormi vigilenţa băieților prin ştirile hipnagogice pe care le sifonam, din când în când, prin informatorul lor “Miron” (care de fapt era bunul şi credinciosul meu prieten, Petre), totuşi asta nu era de ajuns pentru ca Secu să doarmă buștean, precum căpcăunul din poveste, în timp ce io mi-aș fi făcut mendrele prin regimul lu Nea Nicu. De aceea, m-am gândit să le ofer încă o „probă” că io nu sunt dujmanul lor și al regimului, n-așa?, ci doar un alt poezel egoist dup-acilişa, care nu făcuse ce făcuse decât spre a-și vedea și el numele adunat pe un volumaş gracios, precum orice scribăieț băştinos, eventual spre a căpăta și un mic oscior de ros de la Fondul Literar cârpănos-cârpănos, însă relativ generos cu cei ce se purtau cu Big Brother politicos, iar apoi s-o duc trai-nineacă pe la Madame Candrea şi pe oriunde mi s-ar fi oferit o cinzeacă, o friptură mai berbeacă şi-o vizită de documentare prepeleacă, dimpreună cu-o colegă scriitoare mai futacă… oops. În această idee, la data de 19.02.1981 i-am scris colonelului Rațiu Gheorghe, comandantul Securității Județului Olt, epistola de mai jos, pe care am depus-o la Securitatea Corabia, înmânându-i-o comandantului local, lt.major Miu Dumitru, cu precizarea că epistola e destinată tovului colonel Rațiu personal, aloo…

Pe data de 14 mai 1981 (fix în ziua în care am cunoscut-o pe Mariana, viitoarea mea soție, Dumnezeu s-o ție!) am transcris epistola cu pricina după ciornă și i-am trimis-o și dlui Nicolae Manolescu (1), cu poşta, din două motive : 1) în primul rând, spre a le întări băieților – despre care știam că îmi filează corespondența, evident – impresia că intențiile mele de a mă cuminți, dacă mi s-ar fi publicat cărticica aia de oțel, erau sincere, păi cum naiba, dovadă faptul că, iacătă, drăcuțul poesel îl va fi informat și pe protectorul său cultural despre existența numitelor intenții ; 2) în al doilea rând, spre a asigura epistola cu pricina în depozitul Instituţiei Manolescu, în caz că băieții s-ar fi supalat rău pe mine și mi-ar fi făcut vreo figură, cum ar venea.

Cu acea ocazie, mi-am permis să mă dixtrez un pic cu băieții, din pură pleectiseală iepocală, așa zicând. Astfel, pe plicul prin care i-am expediat copia scrisorii către tov Rațiu dlui Nicolae Manolescu (2) am trecut la expeditor Marcu Stelică din Potelu – un nume fictiv -, iar plicul l-am depus la cutia din fața poștei Corabia, ceea ce ar fi presupus ca băieții locali să nu deschidă scrisoarea, din moment ce ea nu provenea de la mine, ci de la un oarecare Marcu Stelică, n-așa?, dar în plic am lăsat totuşi un bilețel suplimentar pentru „iubitul cenzor securist” (cel de la Bucuresci, mai precis, de la domiciliul destinatarului, unde plicul ar fi fost interceptat doar pentru că-i era adresat altui obiectiv de filaj al Securităţii, dl Manolescu), rugându-l mumos pe „iubitul cenzor” ca de data aceasta să lase totuși scrisoarea să treacă, da… ? oops (3) Acuma, nu știu dacă scrisoarea mea din 14 mai 1981 a ajuns la dl Manolescu, însă la Secu a ajuns precis, altfel n-aș fi găsit-o la dosarul „Cronicarul” fix, n-aşa?

Fiindcă epistola din 19.02.1981 către col Rațiu, cel puțin în transcrierea către dl Manolescu din 19.05.1981, este cam ilizibilă, am transcris-o la tastatură, însoțind-o și de scurte note :

14 mai 1981,

Corabia

D-le Manolescu,

Vă trimit copia mesajului personal ce l-am înmânat șefului IGM – Olt, dl colonel Rațiu, ca să-l înregistrați pentru posteritate. Nu de alta, însă am fost amenințat că vi se vor aduce la cunoștință faptele mele, ca să vedeți și dv pe cine ați crescut și să mă scoateți de la inimă. Se cade deci să vă mărturisesc că m-am lăudat c-aș fi produsul tipic al Cenaclului de luni ce conduceți. (4) // Dacă v-am enervat cu ceva, cer iertare! Viorel Padina

_____________________________________________

19.02.1981

Corabia

Tov comandant,

Sînt – am fost – făptașul unui „Apel către Europa”, căruia însă (cum am arătat și dovedit) n-am vrut să-i dau o finalitate politică, ci am intenționat ca prin atmosfera unui gest de aparentă frondă să intru în atenția securității, căreia să-i ridic o problemă de interes pentru mine.

Vă asigur (așa cum am mai spus-o) că n-aș fi recurs la înscenarea falacioasă a „Apelului”, dacă aș fi dispus de mijloace mai comode, prin care să-mi realizez interesul. Interesul meu este – o repet – de a-mi publica, în condiții avantajoase, volumul de poezie la care am robit efectiv zece ani și care nu e o fantomă a imaginației mele excesive, ci o realitate estetică [este vorba despre volumul Poemul de oțel, care avea să apară în anul 1991, la editura Cartea Românească; online, http://avp-steelpoem.blogspot.ro/ - n.n., C.-M. M.]. Dacă ar fi să-l chem ca martor, în sprijinul afirmației de mai sus, doar pe Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar actual, profesor universitar și deținător al „cronicii literare” la principala revistă a Uniunii Scriitorilor („România literară”) și ar fi de ajuns. Acesta s-a exprimat despre subsemnatul chiar și recent, în „Scânteia tineretului” (din 24 ian. a.c.) (5)

Mi-ați putea replica – ați și făcut-o – că nu e treaba dvs, ca securiști, să vă ocupați de publicarea cărților mulțimii de veleitari și că există organe specializate în acest sens: redactori, edituri etc. Or, asta e: că între aceste organe administrative ale culturii și creatori (mai ales cei tineri) s-a format o discrepanță (firească până la un punct), o tensiune ce poate naște un conflict cu urmări imprevizibile: în timp ce creatorii își susțin operele, administratorii culturii își apără scaunele.

Securitatea Statului – cred – are datoria de a semnala organelor conducătoare existența reală a acestei tensiuni : să nu cumva să se trezească într-o situație ca aceea din Polonia, unde nu s-a sesizat din timp pericolul pe care îl prezenta birocratizarea iresponsabilă a instituțiilor diverse, a căror sclerozare

crescândă a determinat ca sistemul social-statal să nu mai poată răspunde adecvat realității. Acuma, degeaba își pun cu toții cenușă în cap și înjură „vechile greșeli” eterne… Iată unde poate duce intoleranța trufașă, lipsa de realism politic, frustrarea, represiunea, chiar când acestea sunt (cum se crede) bine intenționate.

Geniul politicii stă în moderație și toleranță. Conducătorul cată să aibă milă de toți, să-l înțeleagă pe omul semplu dar și pe intelectualul cel mai extravagant. Intoleranța nu duce decât la ură și conflict, sau delir, cum s-a întâmplat pe vremea național-socialismului, când milioane de inși au fost exterminați (manu militari) pentru vina de a nu fi corespuns idealurilor de „perfecțiune” utopică.

Tot pocnindu-l pe om în bot, frustrându-l, mințindu-l, dădăcindu-l, silindu-l să dea „totul”, de parcă ar fi venit sfârșitul lumii, individul va ajunge să te ia de guler cu orice preț. Așa a fost și va fi mereu. Politica se face cu experiența de secole, nu cu dorințe (oricât de nobile). O specie căreia, pentru a se desprinde de maimuță, i-au trebuit milioane de ani, nu poate fi prefăcută peste noapte într-o colonie de îngeri docili (astfel de concepție ține de fideism, nu de știință) (6) Încă o dată: Polonia actuală e dovada vie a falimentului acestor utopii așa-zis „științifice”.

Nu e suficient să emiți un ordin sau o lege pentru ca totul să fie O.K. Ordinul sever naște nesupunerea, porunca aspră face păcatul, iar dorința nesprijinită pe realitate duce la utopie. Dacă poți să-l legi pe unul sau pe altul, nu vei putea lega prea mulți. Roata morii se învârte : pac-pac. Puterea sprijinită pe o ordine militară e mai șubredă decât o casă făcută pe nisip.

Răul trebuie dirijat, controlat în mod subtil de către stat, nu reprimat. Răul își are și el rostul său. Când latră un câine la tine, nu-l întărâți. Poți să-l lovești, dar fii sigur că te va ține minte. Iar dacă se întâmplă ca fiara să fie și turbată, sau dacă e nemulțumitul om, ei bine, atunci nu mai e nimic de făcut: căci nu poți omorî un om ca pe un câine. Și dacă îndrăznești să omori unul, nu vei îndrăzni cu o mie. Și chiar dacă vei cuteza – mai nebun tu ca ei -, până când o vei putea face ? Dar răzbunarea ?! Nemții plătesc și azi trecătorul lor delir , și vor mai plăti.

Răul trebuie prevenit, învăluit cu tehnică savantă, cu artă. În fond, asta e politica. Politicianul cată să afle în profunzime nevoile fiecăruia, impulsiile cele mai obscure, și să găsească (asta e treaba lui, nu alta!) canale de scurgere pentru toate astea, în interesul ușurării fiecăruia, nu al unui tot impersonal. Altele sunt nevoile țăranului, altele ale muncitorului, altele ale intelectualului, altele ale poetului, altele ale securiștilor, altele ale șefului, altele ale celui înalt, altele ale celui pitic, altele ale celui frumos, altele ale celui urât, altele ale celui senzual, altele ale celui astenic, altele ale celui cu ochii verzi, altele ale celui viguros, altele ale intelectivului, altele ale volitivului, altele ale emotivului, altele ale celui prost, altele ale celui deștept : de fiecare dată altele. În această privință, nu poți uniformiza, aplatiza, colectiviza, decât cu riscul de a te vedea bășcălios contrazis de realitate, iar uneori, – fatal.

Dar, în fond, astea nu sunt lucruri care mă privesc (în chip direct). Fiecare doarme cum își așterne. Mărturisesc deci că nu m-aș amesteca, dacă n-aș avea propriul meu interes, pe care trebuie să mi-l servesc în condițiile în care tatăl nostru nu mai este al tuturor și când mai mult: nimeni nu mai știe nimic.

Eu am întrevăzut un boț de șansă prin care mi-aș putea realiza interesul, și mă puteți condamna pentru asta ?

De altfel, problema mea e a mai multora și tocmai de aceea am crezut și cred că ea poate interesa Securitatea. Există o tensiune în rândul tinerilor intelectuali – și nu numai -, o vie reacție în contra birocratismului și intoleranței, împotriva corupției și demagogiei, a degringoladei masive a instituțiilor de tot felul și în primul rând, în cazul nostru, a instituțiilor adiacente culturii: presă, edituri, învățământ etc. Aci funcționează inși lipsiți de interes pentru diversitate și tinerețe, indolenți, uzați. Ăștia par a servi un model cultural specific anilor 1640-1848, sau extremului orient, ignorând realitatea noastră de țară europeană. De dragul portofoliilor, pe care șed, acești tovarăși sunt gata să refuze orice noutate, ei nu fac niciodată concesii, nu discută, rostul politicii realiste le e străin. Ăștia sunt turci, nu români. Ei se cred imbatabili acolo unde sunt pentru că se știu sprijiniți de mai sus. Iată însă că tocmai prostia turcoasă a acestora ajunge să creeze probleme, până la urmă, susținătorilor sus-puși. Încă o dată, dau exemplul sugestiv al Poloniei.

Tov comandant,

Am înțeles de ce m-ați lăsat, atunci, în octombrie, în pace. Nu numai pentru că taman împlineam treizeci de ani (frumoasă vârstă!) și nu numai fiindcă din punct de vedere juridic eram curat, și, desigur, nu numai din umanism (căci a existat și acest sentiment), dar și din motive, cum să zic, superioare. Am știut ab initio că în securitate funcționează și oameni extrem de abili, rezonabili, și că aceștia formează adevărata securitate a statului, pe care o servesc cu înalt profesionalism. Nu mi-a fost și nu îmi este frică de acești securiști inteligenți, sau, dacă îmi este, asta nu mă va opri să îmi servesc, în continuare, interesul. Am rezervele mele de acțiune pe care nu voi sta pe gânduri să le pun (repun) în joc, cu orice risc, dacă nu mi se va publica, în cel mai scurt timp, cartea. Nu mi-ați putea anihila acțiunea legându-mă (cum s-a exprimat un tov securist, la care i-am răspuns : aveți nevoie de un biet martir ?), căci răul abia atunci ar începe. E inutil, deci, să explic ce vreau să spun. (7)

Ați putut folosi mână forte de nouă ori, dar nu o veți putea folosi de nouă sute… Cu bâta nu s-a realizat mare lucru nici în comuna primitivă. Sunt fel și fel de oameni cu fel și fel de interese și mulți sunt interesați în a zădărnici interesele altora. Un om realist trebuie să profite de o conjunctură, altfel e un imbecil puturos.

Sigur, cu un termen brutal (demn de un emotiv) jocul meu ar putea fi numit șantaj. În realitate, nu e decât un fel de a-mi realiza interesul, dar nu împotriva interesului general, doamne ferește, ci contra intoleranței ultrapartinice.

Cartea mea, publicată, ar produce grețuri estetice unui proletcultist sau altuia, dar nepublicată ar determina adevărate vărsături multora. În fine, vom vedea. De altfel, această carte nu are nici o legătură cu politica, este o chestie pur estetică, un moft. Nimeni n-ar avea de pierdut din publicarea ei, însă eu aș avea ceva mii de câștigat și cu asta explozibilitatea mea de băiat sărac ar dispare (8). În aceeași situație se găsesc foarte mulți tineri, cărora, dacă li s-ar rezolva micile mofturi, în loc de a fi frustrați iresponsabil, li s-ar închide turbulentele guri. Arta, ca și distracțiile cele mai extravagantge, de la disco la sex, sunt un fel de a-ți vărsa preaplinul natural, echilibrându-te. Dacă s-ar rezolva cu viclenie aceste probleme, mulți

ar putea eventual trece peste realitatea ce le dă dreptul la o muncă forțată, la o alimentație raționalizată și la o gândire dirijată. Pericolul de explozie ar dispăre(a) prin farmecul artei deochiate și al unei vieți cât de cât plăcute. Strămoșii noști, romanii, al căror geniu politic ar trebui să-l moștenim, știau că pentru a liniști popolul se cade să-i dai „panem et circem”, dar mai ales circem… (8) Și nu erau proști, romanii…

Tov. comandant,

De altfel, nemulțumirea mea, în loc să scadă, din contra, a crescut. Iată, din octombrie anul trecut (desigur, din întâmplare) eu nu am mai primit salariul legal. (9) Motivele sunt confuze: eu nu le-am înțeles. Frustrările la care am fost iresponsabil supus (încă de la repartiție) sunt multiple și ale dracului de concordante și – aici e aici – le pot dovedi.

E de neînțeles, parol ! Un om semplu, dacă nu mai poate răbda, procedează în mod grosolan și neeficient, punând mâna pe bâtă (sau pe altceva și atunci se alege cu o droaie de puradei, care-i măresc of-ul…). Eventual, din neștiința procedării acest soiu poate chiar să rabde ca o vită. Însă nu la aceeași atitudine trebuie să ne așteptăm din partea unui ins care știe să scrie și să citească, să analizeze, să acționeze cu aplomb și subtilitate, să lovească perfid. Tocmai cu acești inşi ar trebui să fim prevăzători: cu intelectualii, căci numai de la ei poate veni pericolul. O masă de tipi sempli, chiar înfuriată, e nepericuloasă, dacă nu dispune de un cap limpede, de un dirijor care nu poate fi decât un intelectual. Acesta trebuie în primul rând menajat, procedarea față de el cată să fie atentă, savantă, înalt diplomatică etc.

Tov comandant,

Îmi amintesc că mi-ați recomandat insistent ca, ori de câte ori mai am vreo problemă, să mă adresez direct dvs, fără a mai apela la intermedii periculoase (pentru toată lumea) de genul „Apelului”. Totuși, trebuie să vă mărturisesc că, dacă am ridicat acum doleanțele de mai sus în fața judecății dvs, am făcut-o nu pentru că aș avea iluzia că m-ați putea ajuta, cât din alt motiv. În fond, sunteți militar : dacă ordinele ce le primiți sunt rigide, nu e nimic de făcut, oricât de rezonabil ați fi, pe de altă parte. Deci, repet, nu pentru că mi-am făcut iluzia că m-ați putea ajuta m-am adresat dvs, ci pentru a-mi crea un atu: ca să nu mi se mai reproșeze că nu v-am spus. Se cade așadar să vă spun, în final, că nici un act din procedarea dvs față de mine și din procedarea mea față de dvs nu va fi considerat pierdut, până la urmă. Avea dreptate cine spunea că nimic nu se pierde, numic nu se câștigă, totul se transformă.

Cu cel mai viu respect și în speranța că va fi bine pentru toată lumea,

V.Abălaru

sau Viorel Padina

_________________________________________________

PS.

Dle Manolescu,

Mi s-a rezolvat problema banilor, o aștept și pe cealaltă, cu nerăbdare. Atât. (10)

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) Aceasta e epistola din 19.02.1981 către colonelul Rațiu, într-o grăbită și de aceea cam ilizibilă transcriere și cu un mic preambul (datat 14 mai 1981) pentru dl “depozitar” Nicolae Manolescu. Repet, nu știu dacă expediția mea poștală din 14 mai 1981 a ajuns la Nicolae Manolescu, însă la Secu a ajuns precis, ca şi originalul scrisorii către Raţiu, în urma interceptării scrisorii. Mai mult decât atât, la dosarul meu de la CNSAS am găsit și o copie dactilografiată a acelei scrisori, executată de către vreun dactilograf cam agramat al băieților, probabil fiindcă șeful Rațiu o fi vrut să aibă epistola într-o variantă lizibilă, spre a o arăta eventual și altor șefi mai mari.

(2) Acesta e plicul expediției poștale din 14.05.1981: un plic simplu, nerecomandat, spre a nu bătea la ochi și semnat la expeditor “Marcu Stelică” din “Potelu”, Olt. Chiar dacă plicul o fi trecut de cerberii locali, el a fost însă interceptat la Secu București, deci la domiciliul dlui Manolescu, unde a fost xeroxat și anexat la dosarul predestinat, iar pe urmă a fost lipit la loc și trimis destinatarului din Bucuresci, te pomenești, după ce băieții și-au oprit bilețelul lor.

(3) Iar acesta e bilețelul meu către „iubitul cenzor securist” personal: „Iubite cenzor securist, // Ce-ar fi dacă, de data aceasta, scrisoarea ar ajunge la destinatarul ei ? // Vă mulțumesc ! – Viorel Padina”. Ca să facă economie de hârtie, băieții au copiat pe același exemplar și verso-ul plicului de mai sus, cel cu Marcu Stelică ot Potelu :

(4) Da, aproape la toate interogatoriile anterioare, băieții nu uitau să mă amenințe, mai în glumă, mai în serios, că dacă nu-mi bag mințile în cap mă vor spune „șefului” nostru de la “Cenaclul de luni”, cum ar veni, care îmi va rupe urechile (după ce va auzi că mă țin de prostii… oops).

(5) E vorba de un scurt interviu acordat de Nicolae Manolescu lui Victor Atanasiu (dacă rețin bine numele acestui critic, redactor la „Scânteia tineretului” iepocii), unde NM se referă succint la fiecare dintre membrii „Cenaclului de luni”.

(6) Se pare că fraza: „O specie căreia, pentru a se desprinde de maimuță, i-au trebuit milioane de ani, nu poate fi prefăcută peste noapte într-o colonie de îngeri docili” l-a impresionat, într-un anumit fel, pe colonelul Rațiu, care mi-o va cita în mai multe rânduri la întâlnirile-interogatoriile ulterioare, chiar și peste vreo doi-trei ani, aproape de fiecare dată repetând: „Da, dle, nici eu nu sunt de acord cu ideea că oamenii pot fi transformați peste noapte în îngeri. Aveați dreptate atunci când ne scriați …” (după care urma faimosul citat…oops). Când i-am replicat, într-o dispută de acum vreo doi ani, unui fost friend, DT, că acțiunea mea rezistentă din 1981 i-a muiat pe securiști mai mult decât au făcut-o alte acțiuni dizidente din iepocă, unele mult mai cunoscute decât “Apelul către Europa”, irritabile genus nu m-a crezut… oops. În fond, colonelul Rațiu nu numai că mi-o fi dat dreptate atunci, în 1980-81, fie și în parte sau aparte, însă pe 22 decembrie 1989 a fost omul care a dat ordin – în calitate de ofiţer de serviciu pe MI – ca porțile TVR să se deschidă pentru oamenii din stradă, după care a început Revoluția în Direct, aşa cum o cunoaştem (cea care până la urmă ne-a scăpat, târâș-grăpiș, de comunizm…).

(7) Colonelul Rațiu a băgat la cap fraza „Am rezervele mele de acțiune pe care nu voi sta pe gânduri să le pun (repun) în joc, cu orice risc”, pe care o va cita într-un raport-analiză către superiorii săi, așa cum o să vedeţi în episodul următor.

(8) În realitate ştiam, din spusele altora şi ale lui Nichita însuşi, că drepturile de autor pe care le primeai în urma publicării unei cărţi iepocale nu erau cine ştie ce, mai ales pentru un debutant în poezie, însă în acel moment aveam nevoie ca băieţii să creadă că eram atât de naiv încât să m-aştept că mă voi umple de lovele după ce îmi va apărea cărticica şi că deci era plauzibil că tocmai de aia făcusem ce făcusem: fiindcă speram să dau lovitura financiară cu “Poemul de oţel” :) Nici măcar după “revoluţie”, când drepturile de autor se vor fi reglementat în favoarea scriitorului, cică, bănuții primiți pentru o carte de poezie nu vor însemna mai mult decât o nimica toată. Când în fine “Poemul de oţel” va fi apărut, în 1991, io nu voi fi încasat pe cartea pentru care am înfruntat Securitatea şi eram pregătit să înfrunt chiar şi moartea, n-aşa? decât zece mii şi ceva de lei, adică, la valoarea banilor din vremea aia, contravaloarea unui cartuş de Kent, cu care nici măcar nu m-aş fi putut împuşca, helas…

(9) circenses, mai precis… oops.

(10) Da, după ce auziseră că sunt cercetat de Secu în calitate de “duşman al poporului” contabilii de la CAP-urile din zonă, în frunte cu burtosul de la CAP Izbiceni, au refuzat să-mi mai semneze ştatele de plată. A fost nevoie ca Securitatea însăşi să intervină şi să-i lămurească pe ultrazeloşii activişti, cu toţii foşti “cântăreţi la Dinamo” în tinereţele lor “revoluţionare”, n-aşa?, că nu e dracu atât de negru. Astfel,

am putut să-mi primesc salariul pe vreo 5-6 luni, bănet cu care am mers la Bucureşti şi-am făcut cinste oricărui sărac poesel care mi-a ieşit atunci în cale… oops.

(11) Într-adevăr, după ce mă voi fi plâns colonelului Rațiu despre problema banilor, băieţii au intervenit şi i-au determinat pe scârțarii activişti să-mi vireze banii pentru salariu în contul oficiului juridic de la UJCAP Olt. Însă prin cuvântul pe care l-am subliniat în PS-ul pentru N.M. (“Mi s-a rezolvat problema banilor, o aștept și pe cealaltă, cu nerăbdare. Atât.”) îi dădeam de înţeles mentorului “Cenaclului de luni” că indifernet dacă băieţii îmi vor publica sau nu cartea, răbdarea mea a ajuns la capăt şi că în curând voi pleca iar în haiducie, ceea ce s-a şi întâmplat, de fapt, fiindcă nu din cauza banilor (în orice caz, pe vremea aia eram mai bogat ca acuma…oops) sau nu pentru un volumaş nepublicat m-am ridicat eu contra Lagărului de altădat, ci pentru că libertatea şi demnitatea omului erau călcate în picioare de un regim politic scelerat.

Și acum, comentariul meu:

Scrisoarea debutează cu salutul milităros: ”Tov comandant” și un paragraf în care Securitatea primește rolul narativ de Ameliorator / Protector. Mintea inventivă a expeditorului tocmai a produs o conversie de perspectivă: Dușmanul / Agresorul e transformat sub privirea cititorului în chiar opusul său.

Tânărul artist are nevoie de ajutor. El vede / știe în lumea lui ”mijloace comode” versus ”mijloace incomode”. Neavând acces la primele, după cum afirmă, le alege pe cele opuse spre a-și realiza ”interesul”.

Ce treabă are Securitatea cu problema lui, aceasta e o întrebare presupusă. Spre a răspunde, Ave invocă mai întâi o nouă opoziție: Creatorii (care își susțin operele) versus Administratorii culturii (care își apără scaunele).

Mica opoziție / problemă de mai sus devine una mare în paragraful următor: Realitatea (inclusiv creatorii) versus Sistemul statal (inclusiv administratorii culturii). Și iată cum puțin importantul autor al scrisorii începe să ocupe o metapoziție, una importantă, aceea de Consilier pe probleme politice. El știe cum s-a produs degringolada din țara soră de lagăr, Polonia. El mai știe că ”geniul politicii stă în moderație și toleranță”. Neavându-l, așa a sucombat ”opusul” comunismului, national-socialismul. Politica implică ”experiență (de secole)” versus ”dorințe (posibil nobile)”. Prima variantă e cea de ales, în opinia expertului nostru, căci în Polonia utopia a produs falimentul. Abil, Consilierul vorbește de falimentul altora, mai ușor de acceptat de către adrisant decât bârna din ochiul propriu. Ca profesionist, omul nostru sugerează chiar o schemă de acțiune. Avem Răul (tensiunea socială, n.n.)

lăsat liber versus Răul reprimat. Sfătuitorul recomandă cu prudență o conversie parțială a Răului reprimat în Rău dirijat, controlat.

Ehei, dar aici se insinuează suav, în simbioză cu rolul de Consilier, Opozantul care își avizează posibilii reprimatori: ”[…] căci nu poți omorî un om ca pe un câine. Și dacă îndrăznești să omori unul, nu vei îndrăzni cu o mie. Și chiar dacă vei cuteza - mai nebun tu ca ei -, până când o vei putea face?”

Așadar, oamenii, ca să nu devenă opozanți, trebuie înțeleși, cu nevoile lor specifice. Spre a fi mai penetrant, vorbitorul schimbă rolul Securității din Supra-Veghetor în Parte implicată în actiunea socială (și de ce nu, posibilă Parte opozantă): ”Altele sunt nevoile țăranului, altele ale muncitorului, altele ale intelectualului, altele ale poetului, altele ale securiștilor ( s. n., C.-M. M.), altele ale șefului”..)

Brusc, Consilierul devine Fiul părăsit de Tătucul protector, unul nevoit să-și apere singur micul lui ”interes”, în condițiile în care ”tatăl nostru nu mai este al tuturor”. Fiul părăsit, Bănuitul posibil, se apără de Bănuitorul posibil, Secu: ”Eu am întrevăzut un boț de șansă prin care mi-aș putea realiza interesul, și mă puteți condamna pentru asta ?” Modestul care se apără nu e însă oarecine, ci un exponent , un prototip al ”tinerilor intelectuali”, și poate asta e cea mai bună apărare a sa. Lupta acestor tineri cu instituțiile culturale nu e în fond o luptă anti-comunistă (e ca și cum le-ar zice băieților, cruțător: nu spun că nu-i OK comunismul, nu vă speriați - n.n.), ci una cu un alt ”model cultural”, nefericit perpetuat în administrație, cel ”specific anilor 1640 – 1848” (Aceeași ocolire prudentă a bârnei din ochiul propriu al securistului ”prieten”).

Un nou ”Tov comandant” introduce următoarea serie de episoade narative. Ne sunt revelate două aripi ale Securității: Falsa Securitate a statului versus Adevărata Securitate a statului, posesoare de profesionalism (y compris colonelul Rațiu, destinatarul). În acest context, reapare o voalată amenințare a Slabului-Puternic, poetul care își apără ”interesul”: ”Nu mi-a fost și nu îmi este frică de acești securiști inteligenți, sau, dacă îmi este (splendid joc cu opusele, aici – n.n., C.-M.M.), asta nu mă va opri să îmi servesc, în continuare, interesul. Am rezervele mele de acțiune (cu alte cuvinte: vă pot face surprize – n.n.) pe care nu voi sta pe gânduri să le pun (repun) în joc, cu orice risc, dacă nu mi se va publica, în cel mai scurt timp, cartea” (Ajuns cu cititul aici, băiatul cu ochi albaștri ar avea nevoie să-și amintească ce anume a mai făcut Abălaru ăsta).

Ave spune apoi cum este forțat de conjunctură să aleagă între a fi ”un om realist (așadar un inteligent harnic – n. n. )” versus ”un imbecil puturos”. ”Omul realist” își apără ”interesul” personal, parte a ”interesului general” căruia i se opune ”intoleranța ultrapartinică”. Apar ca posibile două efecte ale unor acțiuni opuse legate de cartea sa: ”grețuri estetice” ale proletcultiștilor, din cauza publicării ei, versus ”adevărate vărsături ale multora”, din cauza nepublicării ei. Autorul scrisorii afirmă în continuare, desigur contradictoriu (cum ne-a obișnuit), că ”nimeni n-ar avea de pierdut din publicarea ei”. Prin opoziție, el ar avea de câștigat, și astfel ar dispărea ”explozibilitatea [sa] de băiat sărac”. Încet, dar sigur, Ave accede din nou la o metapoziție. Mai întâi se re-afirmă drept exponent al tinerilor cărora li s-ar putea închide ”turbulentele guri” prin astfel de gesturi. Apoi vorbește cu profesionalism de expert despre faptul că Arta și distracțiile cele mai extravagante ar fi bine să fie considerate într-un cuplu de opuse cu Munca forțată, alimentația raționalizată și gândirea dirijată. Actualizarea preferențială a primului termen ar potențializa resimțirea celui de-al doilea ca maximal dur. Cu alte vorbe, cine se bucură de arte și distracții suportă mai ușor privațiunile. Poporul, în tradiția strămoșilor romani (că la daci n-a apelat), are nevoie de ”panem et circenses”. Ave, selectează apoi ”circenses”, zicerea devenind implicit ”Panem versus Circenses”.

Cu un alt ”Tov comandant” începe a treia parte a scrisorii. În deschidere, o altă amenințare voalată: ”Frustrările la care am fost iresponsabil supus (încă de la repartiție) sunt multiple și ale dracului de concordante și – AICI E AICI – LE POT DOVEDI” (majusculele îmi aparțin). Ceva îl ridică din nou pe autor la metapoziția de Consilier, știutor și obiectiv, contemplator al tabloului societății vremii. El ne face să vedem Omul simplu versus Intelectualul, primul acționând grosolan și ineficient dacă îl frustrezi, al doilea știind ”să lovească perfid”, ”cu aplomb și subtilitate”.

În fine, un ultim ”Tov comandant”, apoi Ave procedează ca acei pictori care se reprezintă pe ei înșiși în tablou, cu ceva malițiozitate. Căci spune în continuare, cu ”aplomb” și ”perfidie”: ”Deci, repet, nu pentru că mi-am făcut iluzia că m-ați putea ajuta m-am adresat dvs, ci pentru a-mi crea un atu: ca să nu mi se mai reproșeze că nu v-am spus. Se cade așadar să vă spun, în final, că nici un act din procedarea dvs față de mine și din procedarea mea față de dvs nu va fi considerat pierdut, până la urmă. Avea dreptate cine spunea că nimic nu se pierde, numic nu se câștigă, totul se transformă”. Iar formula finală întărește impresia: ”Cu cel mai viu respect și în speranța că VA FI BINE PENTRU TOATĂ LUMEA” (majusculele îmi aparțin).