Universitatea din Bucureşti

Departament-Catedra UNESCO pentru schimburi interculturale şi interreligioase

Comunicare Interculturală

DIMITRIE CANTEMIR – PIONIER ŞI PROMOTOR AL

CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI ISLAMICE ÎN CONTEXT

EUROPEAN

Ulea Bogdan – VasileSub conducerea ştiinţifică a

Prof. Dr. Remus Rus

BUCUREŞTI

2009

Cuprins

Cuprins .......................................................................................................................... 2

1. Introducere ...................................................................................................................... 3

2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa ........................................................................................... 9

2.1. Dimitrie Cantemir (1673—1723) .................................................................... 10

2.2. Despre ascendenţii săi ................................................................................. 11

2.3. Biografia lui Dimitrie Cantemir .......................................................................12

2.4. Urmaşii lui Dimitrie Cantemir ......................................................................... 25

3. Dimitrie Cantemir – promotorul culturii româneşti ……………………......……...... 32

3.1. Dimitrie Cantemir – erudit om politic …………….............................……... 32

3.2. Dimitrie Cantemir şi romanitatea noastră ……...................……………...... 35

3.3. „Divanul” în cultura românească şi în cultura europeană ……….............… 43

3.4. Alegerea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin ........... 48

4. Dimitrie Cantemir orientalistul .................................................................................... 56

5. Concluzie ...................................................................................................................... 68

5. Bibliografie .................................................................................................................. 71

Introducere

Aflat în negura istoriei medievale româneşti, Dimitrie Cantemir este personalitatea cu

cea mai prolifică gândire europen-renascentistă. Personalitatea lui Dimitrie cantemir este

2

foarte complexă. El trebuie să joace simultan mai multe roluri. În primul rând este rolul de

boier român, fiu de domnitor. Apoi cel de prizonier cu titlul de gir la curtea sultanului de la

Constantinopol. Un alt rol este cel diplomatic – reprezentant şi în acelaşi timp ambasador al

Tărilor Româneşti la curtea sultanului (timp în care stabileşte legături strânse cu Ambasadorii

Marii Britanii, Franţei şi Rusiei la Constantinopol). Un alt rol, deosebit de important, este cel

de domnitor al Moldovei – pentru o scurtă perioadă de timp. Nu trebuie uitat şi „rolul” de

prieten devotat al ţarului Rusiei. Dar cel mai important „rol” este cel de membru al Academiei

din Berlin. Cea din urmă funcţie ne interesează cel mai mult.

În perioada pribegiei sale prin Rusia, Academia din Berlin îi cere lui Dimitrie Cantemir

să scrie un studiu despre cultura islamică. Acest lucru se datorează vastelor cunoştinţe pe care

le avea Dimitrie Cantemir. Prin studiul efectuat şi publicat în mai multe etape – sub mai multe

titluri de cărţi – Dimitrie Cantemir îşi dezvăluie cunoştinţele sale de om erudit (cunoştea la

perfecţie greaca, latina, araba, siriana, franceza, engleza şi slavona).

Pentru a înţelege interculturalitatea personalităţii lui Dimitrie Cantemir, trebuie

observate: contextul istoric – descoperit din evoluţia factoriilor sociali, politici şi economici

din perioada sa, contextul lingvistic, contextul religios şi cel mitologic.

Dimitrie Cantemir – promotor al culturii româneşti şi islamice în

context europen

Lucrarea “Dimitrie Cantemir – promotor al culturii româneşti şi islamice în context

european” este o încercare reuşită, considerăm noi, de a redescoperi unul din marii oameni de

cultură, care prin viaţa şi activitatea lui a atras privirea intelectualităţii europene, a fost primit

în rândurile ei şi a contribuit, prin lucrările sale, la crearea unei anumite reprezentări în mintea

occidentalilor asupra a două naţiuni: românii şi turcii.

Lucrarea este structurată în trei capitole mari: Dimitrie Cantemir – viaţa sa, Dimitrie

Cantemir – promotorul culturii româneşti, Dimitrie Cantemir şi Islamul. Fiecare din cele trei

capitole se constituie din mai multe părţi sau subcapitole. Scopul este acela de a uşura şi a

face plăcută parcurgerea lucrării şi nu în ultimul rând de a întipări mai bine în minţile celor

care vor citi importanţa activităţii artistice a acestui prinţ răsăritean.

3

Cioran în “Schimbarea la faţă a României”, referindu-se la cultura română, o numeşte “

minoră” şi face o prezentare clară şi destul de argumentată, prin apel la istorie, a ceea ce

înseamnă “cultură majoră”. Noi nu putem avea o “cultură majoră” pentru că noi, românii, nu

am reprezentat niciodată nimic din punct de vedere istoric în context european. Marile

popoare au culturi majore, marile popoare care s-au afirmat şi au fost formatoare de civilizaţie

au acest tip de cultură: francezii, germanii, englezii, italienii. Întrega lucrare (Schimbarea la

faţă…) a filosofului român Emil Cioran e străbătută de dorinţa trecerii de la “minor” la

“major”, lucru realizabil doar printr-o “irupere” sau printr-un “salt istoric”1.

Nu vrem să îl contrazicem pe Cioran, din contra, îi dăm dreptate. Suntem o cultură

minoră! Dar cu siguranţă putem susţine că începutul promovării noastre ca şi “cultură minoră”

o face Dimitrie Cantemir, fiind deci un deschizător de drumuri. Ceea ce face Cantemir pentru

cultura română şi cea islamică poate fi încadrat foarte bine astăzi în ceea ce se numeşte

“relaţii publice”. Relaţiile publice sunt cele care au ca scop final să facă vizibilă şi să

poziţioneze, să contruiască încrederea unui anumit public într-o anumită organizaţie. În cazul

nostru, Cantemir, involuntar, devine un om de relaţii publice, deoarece face cunoscută

celorlalte popoare europene existenţă a două civilizaţii sud-est europene, necunoscute lor. Mai

mult, această prezentare facută este una obiectivă, cu părtile bune şi mai puţin bune, urmărind

doar transmiterea adevărului.

Pornind de la aceste idei, scopul cercetării noastre este de a arăta contribuţia marelui

cărturar moldav la această încercare de a ne face vizibili Europei, de “a le spune” străinilor că

existăm şi că avem un anume fel de a fi, nu mult diferit de al lor, o cultură a nostră, că suntem

urmaşii dacilor şi romanilor, că suntem parte a Europei.

În realizarea acestei lucrări am folosit o bibliografie diversă. Izvoarele de primă valoare

au constituit-o operele lui Cantemir care acoperă întregul spectru al ştiintelor umane: istorie,

geografie, filosofie, etnografie, muzică. Aceste izvoare au fost completate de o literatură

adiacentă deloc de neglijat a celor care au analizat opera şi viaţa marelui umanist Cantemir.

Nu vom da aici nume şi titluri, ele se află trecute toate în lista bibliografică a lucrării.

În continuare vom face o scurtă prezentare a celor trei capitole

ale lucrării.Capitolul întâi l-am numit Dimitrie Cantemir – viaţa sa.

Capitolul al doilea, intitulat Dimitrie Cantemir, promotorul culturii româneşti este axat

pe analiza a două opere deosebit de relevante pentru subiectul pe care îl prezentăm:

Descrierea Moldovei şi Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor.

1 Emil M. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucuresti, 2001, pp. 15-18.

4

Cantemir este un umanist adevărat, cu o bogată cultură interdisciplinară. Cunostinţele

sale de filosofie, istorie, geografie, muzică, economie, religie, matematică, fizică, logică îl

arată vrednic a fi membru al Academiei din Berlin, recunoscându-i-se întru totul pe plan

european vasta cultură. Este reprezentantul unei popor pe care îl va prezenta şi pe care îl

reprezintă în faţa umanistilor europeni. Remarcabile au rămas, pentru cultura noastră scrierile

mai sus amintite, una dintre ele, Descrierea Modovei fiind scrisă la cererea Academiei

berlineze.

Pe final, voi încheia lucrarea de faţă cu câteva concluzii care se desprind din conţinut:

Cantemir, prinţul moldav a fost un umanist în adevăratul sens al cuvântului, recunoscut în

Europa, care prin lucrările sale a reuşit să facă cunoscute două culturi: cultura românească şi

cea islamică. Greutatea cercetării sale este dată de metoda critică folosită, de aparteneţa la un

for cultural, academia berlineză,de obiectivitatea prezentării şi vasta sa cultură.

2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa

Viaţa lui Dimitrie Cantemir este una tumultoasă, agitată şi plină de riscuri, el fiind

implicat în diferite combinaţii şi rivalităţi politice ale vremii. Pentru a face un curriculum al

vieţii domnitorului vom recurge la o etapizare care ne va ajuta să urmărim principalele repere

şi să scoatem mai bine în evidenţă ceea ce ne interesează – recunoaşterea de care s-a bucurat

sub aspect cultural domnitorul în spaţiul european.

Viaţa sa se poate reconstitui uşor în principalele ei aspecte deoarece avem izvoare de

prim rang în acest scop. Dintre ele menţionăm: Vita Constantini Cantemyri, preţioasă pentru

anii copilăriei şi tinereţii, cronicile din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în special

Letopiseţul lui Neculce, pentru descrierea domniei a doua şi Jurnalul lui Ivan Iliinski pentru o

parte din viaţa petrecută în Rusia. Acesta era dascălul copiilor lui Cantemir şi secretarul său

particular. Pe lângă acestea, adaugăm Viaţa lui Dimitrie Cantemir scrisă de N. Tindal, după

informaţiile lui Antioh Cantemir, fiul cel mic al principelui moldovean. Izvoare de primă

importanţă găsim, de asemenea, la Ştefan Ciobanu (Dimitrie Cantemir în Rusia), I. Minea

(Despre Dimitrie Cantemir. Omul. Scriitorul. Domnitorul) şi mai ales în bogata şi frumoasa

reconstituire a vieţii şi operei lui Dimitrie Cantemir de P. P. Panaitescu (Dimitrie Cantemir.

Viaţa şi opera).

5

Pentru Cantemir, fiu de domnitor al Moldovei şi ostatec la Constantinopol, deosebit de

importantă a fost formarea şi dezvoltarea sa intelectuală, după cum îşi şi dorea tatăl său. Un

rol important în viaţa sa l-a avut Ieremia Cacavelas de la care deprinde limbile greacă şi

latină. Acesta a avut însă şi o influenţă mistică asupra sa, oglindită în primele sale trei lucrări:

Divanul înţeleptului cu lumea, Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre şi Logica, toate scrieri

mistice şi destul de obscure ca exprimare. Putem spune că influenţa lui Cacavelas nu a fost

una dintre cele mai fericite, deoarece, după ce se eliberează de această influenţă, Cantemir

este preocupat de 2chestiuni istorice şi ştiinţifice.

Perioada cât a fost ostatec la Constantinopol poate fi considerată una de desăvârşire a

educaţiei sale, deoarece urmează studiile Academiei Patriarhiei Ecumenice, asemănătoare ca

programă curriculară Universităţii din Padova.

Aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă şi de cultura arabo-turcească, intrând în

legături cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă, persană şi arabă. Cunoaşte în felul

acesta: istoria, teologia şi folclorul mahomedan despre care va scrie mai târziu.

Dimitrie Cantemir s-a aplecat asupra civilizaţiei orientale cu simpatia pe care o are orice

om de ştiinţă pentru obiectul studiului său, şi nu a fost nicicum influenţat de ura fanatică

religioasă împotriva religiei musulmane. Ca orientalist, Cantemir cercetează şi apreciază

cultura şi viaţa Orientului; ca scriitor politic şi ca om politic, este un adversar al imperiului

Otoman.

După această şedere în Constantinopol, în anul 1691, Dimitrie Cantemir se întoarce în

Moldova şi doi ani mai târziu, murind tatăl său, boierii îl aleg pe dânsul domn al Moldovei, la

numai 19 ani. Nu rezistă pe tron decât trei săptămâni (martie-aprilie 1693), fiind înlocuit de

Constantin Duca, ajuns domnitor cu banii lui Constantin Brâncoveanu.

Cantemir se întoarce la Constantinopol unde îşi va relua studiile. În ţară, după nici doi

ani, Constantin Duca este înlocuit de la domnie de către fratele lui Dimitrie, Antioh Cantemir.

Tot în această perioadă se căsătoreşte din motive strict politice cu Cassandra, fiica lui Şerban

Cantacuzino, devenind moştenitorul politic al domnitorului muntean, iar pe de altă parte prin

această căsătorie dorea să se apropie de munteni, ştiindu-se duşmănia lui Brâncoveanu pentru

Cantamireşti.

Imediat după nuntă, Dimitrie se întoarce la Constantinopol, unde scrie Imaginea ştiinţei

sacre (Metafizica) iar în dedicaţia cărţii întrevedem o nemulţunire a sa pentru care părăseşte

iarăşi Moldova. Se pare, citind Istoria Ieroglifică în care îl ironizează şi pe fratele său Antioh,

2

6

că nemulţumirea sa este îndreptată împotriva acestuia, iar părăsirea Moldovei trebuie pusă pe

seama neînţelegerilor cu acesta3.

Mazilirea fratelui său deschide a doua perioadă a vieţii sale: Cei zece ani la

Constantinopol.

Putem socoti această perioadă, de la pierderea domniei de către Antioh până la urcarea

pe tron a lui Dimitrie Cantemir (1700-1710), ca o perioadă intermediară în viaţa şi în

activitatea literară a acestuia din urmă. În domeniul literar, Cantemir renunţă la creaţiile

mistice scrise sub influenţa lui Cacavelas şi se îndreaptă spre literatura istorică prin Istoria

Ieroglifică, scriere care încă nu are caracter ştiinţific, ci este undeva la intersectia dintre

istorie, filosofie şi literatură alegorică.

Pe plan politic, este perioada în care Cantemir pătrunde în adâncurile cârmuirii turceşti,

a decadenţei şi putreziciunii otomane, pregătindu-se pentru actul de eliberare politică din

timpul domniei sale.

A doua domnie am numit o altă parte a primului capitol. Aici prezentăm pe scurt politica

sa internă şi externă. Cea mai mare realizare a sa o constituie tratatul de la Luck, fiind o

recunoaştere de independenţă a Moldovei. Este de fapt alianţa cu Rusia împotriva turcilor.

Lupta de la Stănileşti, terminată indecis, duce la pierderea domniei de către Cantemir; mai

mult turcii îi cer ţarului extrădarea sa, lucru neîntâmplat4.

Ţarul îl ia colaborator al său, dăruindu-i moşii, case şi jurisdicţie asupra românilor veniţi

cu el. Este importantă această periodă deoarece acum devine colaborator apropiat al ţarului

Petru cel Mare, ajutându-l la reformarea vieţii economice şi culturale în Rusia. Din punct de

vedere literar, Cantemir scrie lucrările: Sistema religiei mahomedane, Hronicul vechimei a

româno-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei.

Deosebit de importantă este pentru noi primirea lui Cantemir ca membru al academiei

din Berlin, eveniment care are loc în timpul acestei perioade. Prin această primire, mijlocită

de ţarul Rusiei, Cantemir va reuşi să prezinte Occidentului cele două culturi: românească şi

islamică.

După căderea lui Minai Viteazul, care încercase formarea unui stat unitar, în ţările

româneşti se instaurează treptat un regim nobiliar5. Un număr mic de familii boiereşti, în

Moldova ca şi în Ţara Românească, aduc şi schimbă domnitori după interesele lor. Marea

boierime se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult, fiindcă numai ea face comerţ cu produsele

scoase de pe moşii. Deşi preţurile la produsele lor sunt scăzute, din cauza monopolului

3 4 5 Istoria literaturii române, voi. I, 1964, p. 333.

7

turcesc, averea acestei boierimi creşte căci ei trăiesc dintr-o cruntă exploatare a ţăranilor.

Mîna de lucru nu-i costă nimic. Ei au numai venituri. În veacul al XVII-lea, numărul acestor

familii de îmbogăţiţi se restrînge. Ele se reduc numai la boierii care formează divanul

domnesc. Ţara este împărţită în ţinuturi şi fiecare dintre boieri are în stăpânirea sa o asemenea

unitate teritorială de pe care strânge dările pentru stat, oprindu-şi de fiecare dată şi partea sa.

în felul acesta se ridică în Moldova familiile : Costin, Ruset, Buhuş, Prăjescu, Costache,

Cantacuzino6.

Deosebită de acest număr restrâns de familii, care au întreaga putere politică şi

economică în mână, este mica boierime. Aceasta are o poziţie în stat foarte puţin diferită de a

răzeşilor ţărani. Din cauza acestei situaţii, mica boierime ia adesea parte la răscoalele interne

alături de ţărani, fapt cunoscut în răscoala lui Hîncu şi Durac din 16717.

Ţărănimea are o situaţie dintre cele mai grele. Acum se stabileşte „legătura de glie", „legătura

şerbului de stăpîn". In baza celei de a doua situaţie, şerbul putea să fie vîndut sau transferat

după bunul plac al boierului. în felul acesta se generalizează fenomenul răpirii pămîntului

iobagilor de către marii latifundiari. Situaţia aceasta creează în rîndurile ţărănimii nemulţumiri

adînci, care iau forma răscoalelor.

Marea boierime, avînd întreaga putere economică în mâna, precum şi dregătoriile cele

mai însemnate pe lînga domnie, guvernează din umbră. Domnitorii nu-şi pot impune

personalitatea lor. Constantin Cantemir, Constantin Duca, Minai Racoviţă sînt cele mai

probante exemple în acest sens.

Toate aceste stări de lucruri se vor oglindi din plin în opera lui Dimitrie Cantemir. În

„Istoria ieroglifica" ne sînt prezentate raporturile dintre păturile sociale. Aici, îl vedem pe D.

Cantemir alături de interesele micii boierimi şi apărător al drepturilor ţărănimii. În

„Descrierea Moldovei" — partea politică — îl vedem pledând pentru o formă modernă de

guvernământ: monarhia ereditară cu putere centralizatoare. În tratatul de alianţă cu Petru cel

Mare, împotriva turcilor, se stipulase acest drept pentru familia sa. În felul acesta, Dimitrie

Cantemir îşi lua dreptul de a reaşeza păturile sociale în drepturile lor, restabilind în acelaşi

timp demnitatea Moldovei, prin eliberarea ei de sub jugul otoman.

2.1 Dimitrie Cantemir (1673—1723)

6 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, 1958, p. 17.7 P. P. Panaitescu, op. cit., p-, 17.

8

Poporul român, trăind în condiţii de viaţă vitrege, a dat totuşi culturii universale câţiva

oameni, care erau luaţi în consideraţie la vremea lor ca mari personalităţi cul turale, în rîndul

acestora se numără: Varlaam, Dosojtei, N. Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino,

Dimitrie Cantemir ş.a. între toţi străluceşte în mod deosebit, Dimitrie Cantemir.

Văzînd greutatea jugului otoman, oare închidea orice perspectivă de dezvoltare ţărilor

româneşti, el a voit să-şi scape poporul de această apăsătoare pacoste. Neizbutind să-şi rea-

lizeze gîndul în direcţia propusă, s-a apucat să facă cunoscută învăţaţilor timpului cultura

poporului său şi trecutul istoric, pe care le credea vrednice de a fi luate în consideraţie. Opera

sa bogată ca tematică are o importanţă egală în planul culturii universale şi al celei naţionale.

Este de ajuns să menţionăm Istoria imperiului otoman şi Sistema religiei mahomedane

care-1 consacră ca reputat orientalist în planul culturii universale. în cadrul culturii noastre el

ilustrează mai multe domenii de activitate, unele preluate de la înaintaşii săi, dar duse mai

departe de el. Sintetizînd străduinţele sale în domeniul culturii naţionale, acad. Emil Petrovici

i-a făcut o strălucitoare caracterizare: „Dimitrie Cantemir a fost nu numai primul nostru

istoric, primul nostru geograf, primul nostru etnograf şi în oarecare măsură primul nostru

lingvist şi dialectolog, ci, el a fost şi primul cărturar român oare a încercat să creeze pentru

limba noastră literară un stil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică, filozofica şi politică. El s-a

străduit să ridice limba noastră literară la nivelul celorlalte limbi literare existente atunci în

Europa, capabilă să exprime noţiunile cele mai abstracte filozofice şi ştiinţifice"8. Prin

pasiunea cu care şi-a apărat ideile, cât şi prin înălţimea acestora, el prefigurează pe

reprezentanţii Şcolii Ardelene, anticipând răspunsurile acestora în problemele de mai târziu pe

care ei le-au purtat cu duşmanii poporului român.

2.2 Despre ascendenţii săi

Cînd D. Cantemir nutrea gîndul să elibereze Moldova de sub stăpânirea turcească şi

să-şi instaleze familia sa cu drept de ereditate, şi-a construit o genealogie care ajungea pînă la

Timur Lenk, cuceritorul Asiei9.

În realitate, el făcea parte dintr-o familie modestă. Numele de Cantemir nu era nume

de familie. Tatăl lui Constantin Cantemir i-a dat fiului său numele de Cantemir în amintirea

unei vestite şi temute căpetenii, Cantemir, celebru oştean tătar, de la începutul veacului al

8 Emil Petrovici, Limba lui D. Cantemir, Limba română, nr. 6/1953.9 D. Cantemir: Istoria imperiului otoman, trad. de I. Hodoş, II, p. 539 şi Vita Constantini Cantemyrii, ediţia N. lorga, Buc, 1923, p. 3 şi edita Scrisul Românesc, p. 21.

9

XVII-lea, împotriva căruia luptaseră codrenii din Fălciu. Cînd a ajuns domnitor şi-a luat nume

nou, Constantin, socoţându-1 mai potrivit pentru un domn moldovean, decît Cantemir10. După

acte, familia sa este din satul Silişteni, de pe malul Elanului, în ţinutul Fălciu, sat astăzi

dispărut. Nu erau oameni prea înstăriţi, fapt oare explică neştiinţa de carte a lui Constantin

Cantemir. Şi tot această stare pauperă explică faptul că a plecat de tânăr din ţară şi s-a tocmit

mercenar în armata polonă. Nu aveau pămînt personal, căci oamenii din Silişteni stăpâneau

pămîntul în devălmăşie11.

După ce se distinge în lupte în armata poloneză, pe timpul craiului Jan Cazimir, vine

pentru puţin timp în Moldova şi apoi trece în Ţara Românească în timpul domniei lui Grigore

Ghica. Aici, se căsătoreşte cu Anastasia, nepoata domnitorului. Acesta îl numeşte ceauş

spătăresc, slujbă militară. A trecut apoi în Moldova pe timpul lui Istrate Dabija. Este în relaţii

bune cu Duca-Vodă cîtva timp. Cu acesta se şi înrudeşte prin a treia soţie a sa : Ana Bantăş, fiica unor

boerinaşi. Era nepoata dinspre mamă a doamnei Nastasia, soţia lui Duca-Vodă. Ana Bantăş a murit în

anul 1678. Cu ea a avut pe cei doi fii : Antioh şi Dimitrie. în Moldova, este bine văzut, o bucată de

vreme dîndu-i-se şi ranguri boiereşti. în 1672, el este călăuza sultanului Mahomed al IV-lea, spre

Cameniţa poloneză.

In acest timp începe să cumpere pămînt în ţinutul Făl-ciului, ajungînd stapîn parţial în 9 sate. Ca

domnitor, continuă cumpărăturile de pămînt de la răzeşii care se ruinau treptat, încât la moarte, în

1693, era stăpîn în 11 sate fălci-nene12. Averea nu era din cale afară de mare, dacă ţinem seama de

aceea a marilor latifundiari ai vremii13.

În timpul celei de a treia domnii a lui Duca-Vodă a fost capuchihaia acestuia la Poartă.

La 15 iunie 1685, ajunge domnitor în Moldova, cu sprijinul lui Şerban Cantacuzino. Boierii

moldoveni au acceptat sugestia să-1 aleagă domn cu scopul să facă din el un instrument în mîinile lor.

I. Neculce se exprimă clar în acest sens : „Au socotit cu toţii pre Constantin Cantemir cliuoeriul, fiind

om bă-trîn, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios, că nice carte nu ştia, socotind boierii că-l

vor purta pre cum le va fi voia lor".

Situaţia de dependenţă a lui faţă de marea boierime reiese din faptul că el a jurat boierului

Gavriliţa Costache, conducătorul fracţiunii boiereşti care-1 susţinea la domnie, că nu se va atinge

sabia lui de el sau de vreun fecior al sau14. Şi, în adevăr, cit a trăit -bătrânul Gavriliţa Costache

„chivernisia precum îi era vota... şi nu putea să dzică nime nimica de frica lui"15. După moaţteavlui

Gavriliţa Cestache, cârmuirea trece în mina lui lordache Ruset, vistiernicul „care. are cheia ţării în

10 P. P. Panaitescu : Dimitrie Cantemir: Viaţa si opera. Editura, Acad. R.P.R. 1958, p. 28.11 I. Zotta: Despre neamul Cantemireştilor, Iaşi, 1930, p. 3.12 Gheorghe Ghibănescu: Istoria unei moşii (în) Arhiva, Iaşi, I, 1889, p. 385—417, 556—574.13 P. P. Panartiescu : op. cit., p. 29.14 I. Neculce: Letopiseţul ţării Moldovei, ed. I. Iordan, p. 169.15 I. Neculce : op. oiit., p. 173.

10

mină”16. Ca să se-'Seape de tutela boierilor- mari, Constantin Cantemir a adus în dregătorii şi la curte,

oameni din rîndul micii boierimi, cu care avea legături. Nu a putut însă, să se dezbare de Ruseteşti.

Aceştia au uneltit mereu pe lîngă Cantemir împotriva boierilor mari cu care erau ei în rivalitate,

distrugîndu-i pe unii, cum au fost fraţii Velicico şi Miron Cos-tin. Costineştii încercaseră să-i

înlocuiască pe Ruseteşti de la putere, chiar cu mazilirea domnitorului, protectorul lor.

Constantin Cantemir şi-a încheiat domnia la 13 martie 1693. La moartea lui, cei doi fii :

Antioh şi Dimitrie nu rămîn cu o moştenire din cale afară de mare, Neculce spune că le-au rămas doar

vreo 10—15 pungi de bani. De aici, se vede că domnitorul moldovean a trăit modest.

2.3 Biografia lui Dimitrie Cantemir

Viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir se poate reconstitui uşor, în principalele ei aspecte,

întrucît avem izvoare de prim rang în acest scop. Dintre ele menţionăm : Vita Constantini Cantemyrii

preţioasă pentru anii de copilărie şi tinereţe, cronicile din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în

special letopiseţul lui Neculce pentru descrierea domniei a doua şi Jurnalul lui Ivan lliinski

(Notationes quoti-diane) pentru o parte din viaţa petrecută în Rusia. Acesta era dascălul copiilor lui D.

Cantemir şi secretarul său particular. La ele mai adăugăm „Viaţa lui Dimitrie Cantemir" scrisă de N.

Tindal, după informaţiile lui Antioh Cantemir, fiul cel mai mic al principelui moldovean. Izvoare de

primă importanţă găsim, de asemenea, la Ştefan Ciobanii („D. Cantemir în Rusia"), I. Minea („Despre

Dimitrie Cantemir. Omul. Scriitorul. Domnitorul") şi mai ales în bogata şi frumoasa reconstituire a

vieţii şi operei lui D. Cantemir de P. P. Panaitescu („Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera"). Multe date

interesante se găsesc şi la C. Măciucă („Dimitrie Cantemir") monografie (1962), la Dan Bădărău

(Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Buc. 1964), în Tratatul de Istoria literaturii române, I, Buc, 1964, la

Al. Piru, Literatura română veche, Buc. 1962, la G. îvaşcu, Istoria Lit, Rom. 1969.

Dimitrie Cantemir, fiul mai mic al lui Constantin Cantemir, s-a născut la 26 octombrie 1673.

Toată tinereţea sa este îndreptată spre studii foarte variate. Constantin Cantemir, tatăl, voia să facă din

fiul său un om învăţat, ceea ce a reuşit.

Primii ani de studii i-au fost călăuziţi de Ieremia Cacavelas, preot grec, originar din Creta,

cunoscător al limbilor : elina, latina, italiana. Studiase la Lipsea şi Viena, devenind un profund

cunoscător al culturii greceşti. în aceeaşi măsură era şi un erudit în materie de teologie.

Venind în Moldova, a fost angajat ca profesor la Şcoala domnească din laşi, de limba greacă

prin anii 1670. De aici, a trecut în Ţara Românească la curtea lui Şerban Cantacuzino, unde

şi-a căpătat reputaţia de mare cărturar şi de bun prezicător. A fost profesor şi la Şcoala

domnească din Bucureşti. în jurul anului 1679, la cererea lui Constantin Cantemir, Şerban

16 I. Neculce, op. cit., 177.

11

Cantacuzino din Ţara Românească, îi trimite dascăl pentru copii pe Iremia Cacavelas,

despărţindu-se de el cu regret. De la învăţatul călugăr cretan au rămas următoarele lucrări : o

traducere din latineşte în greceşte a lucrării lui Platina : „Vieţile papilor", o tălmăcire din

greceşte în româneşte a unei cărţi de explicare a serviciului liturgic „învăţarea sfîntă". La

acestea se adaugă încă două manuscrise : „Cercetare asupra celor cinci deosebiri între bi-

serica grecească şi cea romană" şi „Institutio logices ad raen-tem neotericorum

philosophorum”17.

Angajat ca profesor al fiilor lui Constantin Cantemir, ră-mîne în Iaşi pînă către anul

1700. Cultura teologică a acestuia a aruncat un văl de misticism asupra cunoştinţelor din

tinereţe ale lui D. Cantemir, influenţîndu-1 chiar în scrierile sale din acest timp. Ca profesor al

lui Dimitrie Oantemir i se dăduse o sala specială la curtea domnească unde-şi ţinea lecţiile.

Tatăl urmărea de aproape progresele la învăţătură ale fiului. De la acest călugăr a învăţat

limbile clasice şi în special limba greacă. O influenţa pozitivă asupra lui Dimitrie Cantemir a

avut şi mama sa Ana Bantăş, originară dintr-o veche familie moldovenească, femeie cu

instrucţie aleasă. Era a treia soţie a lui Constantin Cantemir. Pe mama sa, o evocă în cuvinte

de caldă iubire filială în una din scrierile de mai tîrziu : „femeie care se cuvine a fi numărată

în rîndul întâi printre cele ale veacului acela ca una ce era plină de învăţătură, gospodină

foarte încercată şi foarte cuminte”18.

De la tatăl său moştenise înfăţişarea şi aptitudinile pentru meşteşugul armelor.

Paralel cu studiile făcute sub conducerea lui Ieremia Cacavelas asupra limbilor clasice,

el cercetează cu rîvnă tipăriturile şi scrierile în limba română cîte apăruseră pînă la acea dată.

Mai tîrziu, amintindu-şi de anii aceştia, în cartea închinată tatălui sau, are cuvinte de calda

preţuire pentru cultura şi activitatea înaintaşilor săi de care se va lega prin preocupările de mai

tîrziu. Iată ce va spune despre Miron Costin, ale cărui opere le cunoscuse în tinereţe. „Miron

(Costin) nu era fără învăţătură; ci, ştia latineşte, leşeşte şi ruseşte. El a fost cel dinţii dintre

boierii moldoveni, care şi-a trimis fiii în ţări străine la şcoli. A urmat letopiseţul Moldovei

după vornicul Ureche pînă la vremile noastre sau moartea lui, şi destul de bine şi puţin atras

de linguşiri”19.

Dimitrie Cantemir este trimis la Constantinopol, în 1688, la vîrsta de 15 ani, ca ostatec

al tatălui său, în locul lui Antioh, fratele, care stătuse trei ani în aceeaşi situaţie. Duşmănia lui

Brîncoveanu faţă de domnitorul C. Cantemir se manifestă din primii ani de domnie ai

acestuia. Astfel, prin capu-chihăile sale îl pîrî pe Constantin Cantemir la Poartă ca nu şi-a

17 C. Măciucă : Dimitrie Cantemir, Editura tineretului, 1962, p, 30.18 Dimitrie Cantemir : Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir, ed. Scrisul românesc, Oraiova, 1923, pg. 21. 19 Dimitrie Cantemir, op. cit., p, 68.

12

trimis pe adevăratul sau fiu spre a-1 schimba pe Antioh, fiindcă are de gînd să se hainească.

Scena confruntării de către caimacamii de Stambul, Huscin-Paşa, este povestită de însuşi

Dimitrie Cantemir : „Pune să-i aducă pe amândoi feciorii lui Cantemir, dintre care pe cel

dintâi îl cunoştea, iar pe celălalt nu-1 văzuse niciodată. Aducându-i, îndată ce a intrat în odaie

cel mic, el răspunde: „A minţit cine mi-a spus ca acesta este fiu închipuit al lui Cantemir, căci

despre cel mai mare poate s-ar îndoi cineva care nu l-ar şti, iar despre cel mic pot fi mărturie

eu însumi, deoarece se deosebeşte de părintele sau numai prin vârstă, iar altfel, este via icoana

a lui”20. În urma acestei confruntări, caimacanul capătă o şi mai mare încredere în sinceritatea

lui C. Cantemir faţă de turci, încît comunică capuchihăilor acestuia : „Scrieţi Domnului vostru

că dacă ar voi ca pe amîndoi fiii să şi-i aducă la sine, noi sîntem gata a-i face şi îndatorirea

aceasta, căci credinţa lui de atîtea ori ieşită la iveală nu mai are nevoie de ostateci” 21. La

Constantinopol, Dimitrie Cantemir ia contact cu cele mai înalte medii culturale. Cel mai

însemnat dintre acestea era Mareo, Şcoală sau Academia Patriarhiei Ortodoxe. Această

instituţie era continuatoarea Şcolii Ecumenice, adică a Universităţii Bizanţului. Dacă în veacul

al XVl-lea această Şcoală avea un caracter limitat teologic, în veacul al XVlI-lea, pe vremea

cînd scaunul patriarhal era ocupat de Chirii Luca-ris, prelat erudit şi emancipat de tutela

rigidă a ortodoxismului, ea capătă o orientare teologic-umanistă. în 1624, este numit în

fruntea ei Theophil Caridaleu, un erudit, om cu vederi largi, laice, filozof îndrăzneţ, cu

libertăţi de interpretare faţă de spiritul tradiţionalist al ortodoxismului, fost profesor; la şcoala

grecească din Veneţia22. Invăţămîntul în această instituţie era asemănător cu acela al

Universităţii din Padova, întrucât unii dintre profesorii de aici, învăţaseră în acea instituţie. La

studiile teologice se adăugau, aici, studii despre cultura clasică greacă si latină, filozofie,

medicină, istorie şi geografie. Limba de predare era greaca veche. Spiritul dominant rămânea,

totuşi, cel teologic, dar la mulţi dintre profesorii Academiei el era atenuat de elemente de

gândire laice, raţionaliste, unele chiar materialiste23. Aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă-

şi de cultura arabo-turcească, intrând în legături cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă,

persană şi arabă. Cunoaşte, în felul acesta: istoria, teologia şi folclorul mahomedan despre

care se va scrie mai tîrziu24. În timpul şederii aici, se împrieteneşte cu oameni de ştiinţă turci,

căpătînd de la aceştia cunoştinţe pe care le va folosi în lucrările sale de mai tîrziu. Astfel, în

Istoria Imperiului Otoman (voi. I, pag. 39), elogiază pe Saadi Ejjendi matematician, căruia îi

20 21 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115.22 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 40 şi C. Măciucă, op. cit., p. 43.23 Istoria imperiului otoman, p. 135—136.24 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 42.

13

mulţumeşte fiindcă, de la el a învăţat turceşte. Tot acolo, îl menţionează pe Alli-Ef-jenai,

autorul unei istorii turceşti.

Fiind plăcut la înfăţişare şi plin de spirit, pătrunde uşor în societatea musulmană mai

ales fiindcă ştia carte turcească. Nicolae Costin menţionează în letopiseţul său că era bine cu-

noscut în lumea Constantinopolumi, fiind invitat de agii la ospeţe25. Reuşeşte să le cunoască în

felul acesta muzica făcîndu-le un tratat de o deosebită valoare în istoria muzicii turceşti. Le

cunoaşte obiceiurile, datinele, credinţa şi scrie despre ele într-o lucrare cuprinzătoare intitulată

Sistema religiei mahomedane („titlu sub care se înţelege religia în sens foarte larg cu creaţia

artistică, şcoala, filozofia şi chiar medicina şi dreptul, legate după părerea autorului de

religie”)26. Avînd asemenea, legaturi cu societatea turcească el a cunoscut izvoare istorice

turceşti, intrînd chiar în posesia unor manuscrise orientale pe care le avea în palatul său de pe

Bosfor27. Aceste izvoare directe turceşti au mărit valoarea scrierii sale Istoria imperiului

otoman. Cunoscînd de aproape viaţa imperiului otoman, şi-a dat seama de continua slăbire a

turcilor şi de monstruoasa cîrmuire a lor întemeiată pe asuprire şi corupţie.

În primăvara anului 1693, Constantin Cantemir simţindu-şi sfârşitul apropiat,

întruneşte divanul şi la 13/27 martie 1693, recapitulându-şi viaţa de domn, sfârşi cu o

propunere pentru noul ales : „Acum, dragii mei, iată, nu atît obosit de ostenelile necontenite,

cît, frînt de vîrsta înaintata ... plec dintre cei vii, iar pe voi va sfătuiesc ca, fiind eu încă în

viaţă, să-mi alegeţi urmaş, sau din fiii mei dacă sînt buni şi de treabă, sau cine vă va părea mai

bun dintre voi, către care voi îndrepta cîteva învăţături puţine, pe care le-am căpătat în de-

prinderea mea vreme îndelungată, căci numai cu aceasta îmi simt îndatorită conştiinţa mea

faţă de voi, ca nu cumva să fiu învinuit după ieşirea mea din viaţă că pînă la ultima mea su -

flare nu m-am îngrijit de voi”28.

Boierii ţării îl aleg domnitor pe D. Cantemir, dar nu domneşte decît trei saptămini

(martie — aprilie 1693), căci este înlocuit cu Constantin Duca, ajuns domnitor cu banii lui

Constantin Brîncoveanu. Alegerea ca domnitor, la vîrsta de 19 ani, era făcută de aceiaşi boieri

care conduseseră ţara pe vremea tatălui său, voind, în felul acesta, să-şi continue guvernarea

folosindu-se de tînărul domnitor. La urcarea în scaunul tatălui său, Dimitrie Cantemir

adresându-se boierilor le spuse : „Să iertaţi Dumneavoastră pre părintele nostru, că, ori pentru

vre o greşală a Dumneavoastră, ori pentru vre o vorbă rea, dacă vi s-a adus vre o supărare. Noi

vă iertăm şi sînteţi slobozi să mergeţi la oasele Dumneavoastră fără de nici o grijă, că de va fi

25 N. Costin : Letopiseţul Moldovei, ediţia Kogălniceanu, p, 89.26 P. P. Panaitescu : op. cit., p. 213.27 D. Cantemir : Isţ. imp. otoman, voi. I, p. 233.28 C. Măciucă, op. cit, p. 135.

14

pe voia noastră, veţi avea milă şi cinste de la noi”29. Scos din domnie, se întoarce la

Constantinopol, unde-şi reia studiile.

În jurul anului 1700 revine în Moldova şi se căsătoreşte cu Casandra, fiica lui Şerban-

Voda, Cantacuzino, cel care încercase o politică de eliberare de sub jugul turcesc. în felul

acesta el se considera în drept de a pretinde scaunului domnesc din Tara Românească şi

moştenitorul politicii lui Şerban Cantacuzino. De aici înainte, se accentuează duşmănia dintre

el şi Constantin Brîncoveanu.

Timp de 10 ani — 1700—1710 — Dimitrie Cantemir aşteaptă la Constantinopol

împrejurarea favorabilă de a recăpăta tronul uneia din ţările româneşti, la care se simţea

îndreptăţit. O oglindă a propriilor sale frămîntări, cît şi a luptelor politice dintre boierii

munteni şi moldoveni pentru ocuparea tronurilor celor două ţări româneşti este scrierea sa

Istoria ieroglijică terminată în anul 1705. Intervenţiile lui Dimitrie Cantemir pentru a

reveni ca domnitor nu se bazează pe obişnuitele mijloace de corupţie ale vremii, fiindcă trăia

destul de strâmtorat. El avea mulţi prieteni în lumea musulmană care-1 preţuiau. Aceştia l-au

ajutat ca în 1710 să recapete domnia în Moldova.

Convins de slăbiciunea politică şi morală a Imperiului Otoman, Dimitrie Oantemir

vine în Moldova cu gîndul să joace un mare rol în istoria ei, eliberînd-o de sub suveranitatea

turcească. Perioada, aceasta de 10 ani este luminată de înălţătorul gînd al servirii patriei sale.

Eliberarea aceasta urma să se producă cu sprijinul Rusiei lui Petru cel Mare a cărui faimă se

impunea în Europa vremii. „Prinţul moldovean avea legături strînse încă de la Constantinopol

cu Petru Tolstoi, priceput diplomat şi sfetnic intim al ţarului Petru cel Mare. Tolstoi, de la

1701, de când venise ca sol permanent al ţarului la Constantinopol, depunea o vastă activitate

pentru a cunoaşte stările de lucruri din ţările supuse Porţii şi a stabili legături cu capii acestor

popoare, pregătind premisele unei confederaţii îndreptată împotriva imperiului otoman. Nu

exista nici o îndoială ca Dimitrie Cantemir a promis lui Petru Tolstoi, în cazul că va obţine

domnia vreunuia din cele două ţări române, sa sprijine politica rusească îndreptată împotriva

Porţii, să scuture jugul turcesc şi să ridice armele împotriva opresorilor în cazul unui război.

Într-o scrisoare a sa din 1721, Cantemir reaminteşte ţarului fidelitatea şi consecvenţa politicii

sale: „Fiind la Constantinopol n-am călcat făgăduinţele pe caire le-am făcut excelenţei sale

Petru Andreevici Tolstoi, ceea ce poate mărturisi...şi excelenţa sa. Iar cum am venit în

Moldova, înainte şi după venirea majestăţii voastre în ţara noastră, am păstrat aceeaşi credinţă”30.

29 Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1661—1729 (Cronica anonimă racoviţeană).30 C. Măciucă, op. cit, p. 135.

15

Dimitrie Cantemir ajunge domnitor în Moldova la 14 noiembrie 1710, domnind pînă la 16

iulie 1711. în acest timp, el a fost preocupat de două lucruri esenţiale: 1.eliberarea ţării ,de sub jugul

otoman prin alianţa cu Rusia; 2.doborârea regimului aristocratic din Moldova şi instaurarea unei

monarhii autoritare. Pentru a realiza primul scop, el se aliază cu Petru cel Mare şi luptă la Stănileşti

împotriva armatei turceşti. Ca să realizeze pe cel de-al doilea scop, el înfăptuieşte o serie de reforme

sociale menite să supună pe boierii mari şi să creeze domniei un suport în categoriile sociale mijlocii:

boierimea mică, ţărani şi orăşeni31.

Tratatul de alianţă dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, încheiat la 13 aprilie 1711,

însemnează începutul unei perioade noi în istoria relaţiilor ruso-române. În tratat, se prevăd dispoziţii

de felul acestora : „Ţarul nu se va amesteca să schimbe pe domnii Moldovei, ci, va lăsa această

domnie pe seama familiei Cantemir. Familia Cantemir va forma dinastia ereditara a Moldovei, cu

dreptul de a se transmite tronul, în linia fiilor şi ramurilor colaterale". Ultimele dispoziţii se ocupa de

soarta domnitorului în cazul unei neizbînzi în campania care se va desfăşura. „Dar dacă totuşi turcii

vor izbuti sa cucerească Moldova, domnul ei (Dimitrie Cantemir) se va retrage în Rusia, unde i se vor

da moşii cu un venit echivalent cu acela al unui domn al Moldovei”. Referitor la pierderea palatelor pe

care le avea la Constantinopol se prevedea că ele vor fi compensate cu palate în capitala Rusiei.

Tratatul stipula în articole speciale: inviolabilitatea şi independenţa Moldovei ca si răsturnarea

regimului aristocratic boieresc din Moldova şi înlocuirea lui cu monarhia absolută. Aceasta reprezenta

un progres în dezvoltarea politica a statelor, faţă de statul boieresc feudal32.

Războiul împotriva turcilor, pentru eliberarea Moldovei, de la Stănileşti, a jost un

război popular, deoarece atunci cînd Dimitrie Cantemir a dat proclamaţia pentru adunarea

oştirii, au început a veni sub arme o mulţime de oameni din toate categoriile sociale. Aceasta

o afirmă Ion Neculce în cronica sa33. Primele unităţi ruseşti intrară în laşi, la începutul lui

iunie 1711, sub comanda lui Kropotov. Tot atunci, Dimitrie Cantemir, trece pe faţa de partea

ruşilor. El merge în întâmpinarea grosului armatelor ruseşti la intrarea lor pe pămîntul

Moldovei, conduse de generalul rus Şeremetev. Domnitorul era însoţit de cîţiva dintre

căpeteniile armatei moldovene.

La 24 iunie sosi şi ţarul Rusiei, Petru cel Mare, în Iaşi. În timpul acesta, Dimitrie

Cantemir era în tabăra generalului Şeremetev. Auzind că ţarul a sosit în capitala Moldovei se

întoarse repede în oraş însoţit de generalul rus. în timpul acesta,, mitropolitul ţării şi boierii îl

primiseră cu tot protocolul. La. sosirea lui D. Gantemăr în Iaşi, ţarul vizită monumentele isto-

rice ale oraşului, încîntîndu-se de frumuseţea „Goliei", a „Trei Ierarhilor" şi de vrednicia şi

ospitalitatea poporului moldovean. Atît la vizita ţarului prin oraş, cit şi la masa dată în cinstea

31 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97—101.32 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102—109 şi „Viaţa lui D. Cantemir” în Ist. Imperiului Otoman, partea a II-a, p. 799.33 Ion Neculce, „Letopiseţul ţării Moldovei", ed. Iordan (I-a), p. 268.

16

sa a participat şi hatmanul Ion Neculce, descriind cu amănuntul toate acestea, mai tîrziu, în

cronica sa. Cele două figuri proeminente ale evenimentului: ţarul Petru I şi domnitorul

moldovean Dimitrie Cantemir şi-au avut memorialiştii lor, care au imortalizat momentul.

Peste mulţi ani de la petrecerea evenimentului, Neculce îşi va aminti de acest măreţ eveniment

din istoria Moldovei şi oprindu-se asupra figurii ţarului ne va lăsa un portret de o rară

autenticitate: „împăratul era un om mare, mai înalt decît toţi oamenii, iar nu gros, rătund la

faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mărire şi fală ca

alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i era de grija

trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu”34. Unul dintre ofiţerii ţarului care era şi el de faţă la

întîlnirea dintre cei doi conducători de popoare, francezul Moreau de Brassey, ne-a lăsat

portretul lui Cantemir : „Acest domnitor era un om. de mică statură, cu trupul şlefuit în chip

delicat, bărbat frumos, grav, şi cu o înfăţişare aşa de plăcută, cum nu am văzut niciodată în

viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blîndă, politicoasă, curgătoare, vorbind

latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc aceasta limbă şi care

aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe”35. în timpul acestei vizite, Petru I împreună

cu Dimitrie Cantemir plănuiră o răscoală a tuturor popoarelor subjugate de turci. Se punea

mare preţ pe intrarea lui Constantin Brîncoveanu în război alături de armatele ruso-române, în

special pentru asigurarea aprovizionării armatelor cu alimente. Toma Cantacuzino, prietenul

lui Dimitrie Cantemir, de la Constanţinopol, apare şi el în tabăra de la Iaşi asigurîndu-1 pe ţar

că şi muntenii în frunte cu mitropolitul ţării, Antin Ivireanul, sînt alături de ruşi. Tot el aducea

la cunoştinţă că Brîncoveanul, domnitorul ţării, stă cu armata la Urlaţi, nehotarît de partea cui

să se declare. Toma Cantacuzino reprezenta atitudinea Cantacuzinilor care mergeau mai

botărâţi decît Brîncoveanu alături de ruşi.

Turcii priveau cu teamă războiul în către erau atraşi. Pregătiră în vederea acestei

campanii o oaste puternică. Totuşi, neîncrezători în victorie, începură tratative cu ruşii pentru

încheierea păcii. În acest sens, îl rugară pe Hrisant, patriarhul Ierusalimului, să mijlocească

prin intermediul lui Brîncoveanu pacea cu ruşii. Fiindcă nici Brîncoveanu nu vedea clar de

partea cui va fi victoria, acceptă această misiune. Alese pentru îndeplinirea ei pe Gheorghe

Castriotul, sfetnic de taină al său şi bine cunoscut şi lui Petru cel Mare din 1698, cînd îi pro-

pusese, din partea lui Brîncoveanu, să pornească un război împotriva turcilor spre a

elibera de sub turci pe ortodocşii din Balcani. Sfetnicul lui Brîncoveanu îi aducea vestea lui

Petru cel Mare că domnitorul muntean nu se poate ţine de obligaţia strîngerii zaherelei, ceea

34 Ion Neculce, op. cit., p. 275—277.35 Moreau de Brassey, Memoires politiques, Amsterdam, 1716, I, p. 47, apud. P. P. Panaitescu, op. cit, p. 113.

17

ce era foarte important pentru sorţii războiului. Pe de altă parte, aducea din partea turcilor

propunerea încheierii unei păci, în urma căreia Turcia ceda Rusiei ţările româneşti . Petru cel

Mare respinse oferta turcească pe considerentul că el nu urmărea acapararea ţărilor româneşti,

ci eliberarea nu numai a lor, dar şi a bulgarilor şi sârbilor de sub jugul otoman. În felul acesta,

războiul era hotărît, Dimitrie Cantemir aşteptând cu încredere victoria armatelor ruso-ro-

mâne36. Era aşa de încrezător în victorie încât refuzase sugestia ţarului de a-şi evacua familia

la Cameniţa, lăsând-o la Cetăţuia asigurată de o pază neînsemnată37. Iluzia aceasta avea să i

se spulbere curând, căci Petru cel Mare preocupat de „rezolvarea definitivă a problemei Mării

Baltice, fusese silit să accepte un război pe care nu avusese răgazul să-1 pregătească”38.

Numărul ostaşilor săi era în jurul a 40 000, iar al turcilor era de trei ori mai mare. Cu toate

lipsurile acestei organizări, oastea ruso-română însufleţită de prezenţa în mijlocul ei a

căpeteniilor supreme ale statului şi condusă de militari încercaţi în bătălii a fost aproape de

victorie de mai multe ori, fără să fi ştiut aceasta. Silită să susţină bătălia în poziţii nefavorabile

desfăşurării armatelor, precum şi lipsită de alimente, ea şi-a dovedit de mai multe ori

vigoarea. Însuşi domnitorul moldovean, Dimitrie Cantemir, iese la luptă în cîmp deschis şi în

fruntea a 2 000 de moldoveni despresurară un detaşament de ruşi şi apoi împreună cu aceştia

rezistară unei armate turceşti de 10 ori mai numeroasă. Neculce va consemna evenimentul cu

ocazia descrierii bătăliei de la Stănileşti, subliniind cu mîndrie actul de bravură al armatei şi al

domnitorului său39. Cu aceeaşi mîndrie vorbeşte şi D. Cantemir despre oastea condusă de el în

acest război cu ocazia ajutorului dat ostaşilor generalului rus Ianus încercuiţi de turci. „Timp

de trei ceasuri moldovenii au luptat împotriva a 60 000 de cavalerie turcească şi tătărască,

respingând-o nu fără oarecari pierderi”40. Dezlănţuirea atacului general este încredinţată de ţar

generalului său, Weidemann, care cunoştea tactica de luptă a turcilor. Ieşind în fruntea

armatei, atacul puse în derută pe turci, care speriaţi o luară la fugă. O întâmplare nefericită,

moartea fulgerătoare a generalului care însufleţea frontul, micşoră elanul ostaşilor ruşi, şi

schimba mersul luptei. Dacă asaltul s-ar fi menţinut la tensiunea începutului, victoria ar fi fost

definitivă de partea armatelor ruso-române. Neculce ne meredinţează, ca un martor ocular al

evenimentului, ca încrâncenarea celor două oşti care-şi disputau victoria era înfiorătoare la un

moment dat: „Şi-au început a să bate pre vrăjmaş, cît întunecasă lumea, de nu să vede omu cu

36 G. Măciucă, op. cit., p. 180—181.37 I. Neculce, op. cit., p. 288—289.38 C. Măciucă, op. cit., p. 184.39 I. Neculce, op. cit., p. 284.40 D. Cantemir, Ist imp. otoman, p. 791.

18

om, şi să vede numai para cum ieşie din pusei. Ca cum ar arde unu stuhîi mare, trestie, pe

nişte vînt mare, ase să vede-focul ieşind din puşci”41.

Tot din descrierea lui Neculce aflăm că scăderea elanului, ostaşilor dintr-o parte şi din

alta, 1-a determinat pe vizir să trimită pe Cerchez Mehmet-paşa „la împăratul Moscului cu

cuvînt de pace”42. Dacă ţarul ar fi ştiut că în armata turcească era o derută totală şi că ienicerii

refuzau să mai încerce un atac, atunci un nou asalt al ruşilor în genul celui de la început, ar fi

făcut „că nici un iniceriu n-ar fi mai rămas". Propunerea delegatului turcesc a stîrnit discuţii

în tabăra ruso-română. Generalii ruşi erau de părere să se accepte pacea, iar „ghenararii cei

streini, nu primie şi dzice? împăratului să nu facă pace. Aşijdere şi un dascăl a împăratului nu

priimie pace şi striga în gura mare să nu ereadză pre păgîni. Aşijdere şi Dumitrascu-vodă cu

boierii moldoveneşti grăie şi ei să nu facă pace”43. Petru cel Mare stătu o vreme în cumpănă,

dar în cele din urmă se hotărâ pentru încheierea păcii. In acest scop trimise o delegaţie

formată din Petru Şafirov, Sava Rogojinski şi Mihai Borisovici Şeremetev să trateze pacea în

spiritul propunerilor făcute de turci prin Gheorghe Castriotul. („Şi au cerşut la Vezitrul,

pentru prada ce făcusă tătarii în ţările moschiceşti, să de turcii Dunărea hotar ruşilor, după

cum au venit şi sol cu porunca Porţii”44). Vizirul respinse propunerile pe motivul „că atunce

au fost un tîrgu şi acmu este altul”45.În cele din urmă pacea s-a încheiat cu pretenţii din ce în

ce mai puţine din partea turcilor. în ceea ce-1 privea pe Dimitrie Cantemir, turcii, la

început, ţineau sa le fie predat domnitorul moldovean, care se hainise46. Ţarul le răspunse: „Aş

putea să dau turcilor toată ţara pînă la Kursk, pentru că îmi rămîne speranţa de a o recupera;

dar nu pot în nici un mod să frâng credinţa şi să extrădez pe un principe care pentru mine şi-a

lăsat principatul, căci este cu neputinţă a repara onoarea ce o dată s-a pierdut”47. Neculce ne

încredinţează că. în cele din urmă Vizirul ar fi hotărît să renunţe la această cerere spunînd:

„Pentru un ghiaur, ce să ne sfădim noi, nişte-împărăţii ? Lasă-1 că să va sătura de ce au poftit.

Singur, de bună voia lui a veni la noi”48. Printre alte clauze ale păcii, turcii au acceptat ca

armata ruso-română să treacă nestingherită în Rusia pe vadul care-i va conveni. în felul acesta

armata de la Stănileşti s-a strecurat printre rîndurile armatei turceşti, spre nord, avînd în

mijlocul ei şi pe Dimitrie Cantemir, pe care-1 căutaseră turcii să-1 pedepsească. „Dumitraşcu-

vodă, cu sufletul îndurerat de moarte, părăsea nu numai cîmpul de luptă al unei bătălii oare,

41 Ion Neculce, op. cit., pp. 289-290.42 Ion Neculce, op. cit., p. 292.43 Ion Neculce, op. cit., p. 293.44 Ion Neculce, op. cit., p. 293.45 Ion Neculce, op. cit., p. 293.46 Ion Neculce, op. cit., p. 293.47 D. Cantemir, Ist. imp. otoman, p. II-a, p. 793.48 Ion Neculce, op. cit., pp. 293-294.

19

dacă ar fi avut sorti de izbîndă, cum se arătaseră într-o vreme, ar fi schimbat soarta patriei

sale, dar şi ţara al cărei viitor îl visase luminos şi fericit”49.

Dimitrie Cantemir se duse la Laşi însoţit de 200 de soldaţi ruşi, ca să-şi ridice familia.

După ce se odihni două zile, în care timp se şi pregăti pentru un drum lung, părăsi laşul la 16

iulie pentru totdeauna. Trecu Jijia pe la Popricani şi s-a întâlnit la Zagarancea pe Prut cu

armata rusească. Împreună cu aceasta, trecu Prutul pe la Ştefănesti în drepţi ndu-se spre

Mohilau50. Era însoţit de 24 boieri51, majoritatea aparţinând micii boierimi. Marii boieri nu l-

au urmat. Aceştia erau bucuroşi că au scăpat de un domnitor care nutrea un alt fel de

conducere a statului decît aceea care fusese înaintea lui. Mica boierime care 1-a urmat, îl

însoţise pe cîmpul de bătălie de la Stănileşti, luptînd sub comanda sa. îl însoţeau în pribegie şi

mulţi oşteni dintre ţăranii liberi şi mazilii care luptaseră de asemenea la Stănileşti52. O dată

ajuns pe pămîntul Rusiei, Cantemir face propuneri ţarului cum să fie aranjat el şi cei 4 000 de

moldoveni care-1 însoţeau. Pe lângă cererea de moşii şi curţi la Moscova, el îşi exprimă

dorinţa să nu fie supus nici unei autorităţi ruseşti, decât ţarului, iar cei 4 000 de moldoveni ca

foşti supuşi ai lui sa rămână sub autoritatea lui directă. Petru cel Mare aprobă toate punctele

propuse de Cantemir. Fostul domnitor al Moldovei capătă titlul de „principe prea luminat”, i

se dau curţi la Moscova şi moşii lîngă Harcov. După o scurtă şedere la Kiev, se stabileşte la

Harcov. În cele 13 sate de pe moşiile date lui Cantemir, se stabilesc moldovenii săi şi întreaga

regiune locuită de ei se bucură de autonomie specială53. În ianuarie 1713 se mută cu întreaga

familie la Moscova.

Dumitraşcu-vodă a stat în Rusia 12 ani. Acest timp reprezintă anii cei mai fecunzi ai

activităţii sale de creaţie. Mediul înnoitor în care trăia, rezultat al reformelor introduse de Pe-

tru cel Mare, a înrâurit în bine şi felul său de a gîndi, facându-1 să treacă de la operele

metafizice la cele de cercetare ştiinţifică cu aplicare la istorie şi geografie. Sub raportul ideilor

politice, el găseşte aici realizat modelul monarhiei autoritare pe care o preconizase. Din punct

de vedere al condiţiilor de viaţă, el s-a bucurat de toate avantajele. După cum am văzut mai

sus, i s-a acordat titlul de principe al Rusiei, şi o pensie anuală de 6 000 de ruble.

Primii ani de şedere în Rusia sînt întunecaţi şi de unele amărăciuni, care i-au influenţat

felul de a fi. Astfel, în primăvara anului 1713, la 11 mai îi muri soţia, doamna Casandra,

tînără încă, avînd numai 30 de ani. Şi tot în acelaşi an, o parte din boierii eare-1 însoţiseră

capătă învoirea de la ţar să se întoarcă în Moldova, unde fuseseră iertaţi de Poartă pentru 49 C. Măciucă, op. cit,, p. 192.50 Ion Neculce, op. cit, p. 296.51 Ion Neculce, op cit., p. 297 dă numele şi rangul boieresc al fiecăruia dintre cei 24 boieri.52 Ion Neculce, op. cit., p. 297.53 Şt. Ciobanu, Ist. Ut. române vechi, IV, pag. 105—106

20

trecerea lor de partea ruşilor. Aceste împrejurări îl fac să se închidă mai mult în sine, să fie

mai ursuz, lucru care nu plăcea moldovenilor care-1 însoţeau.

Anul 1714 avea sa adauge vieţii sale un deosebit succes, ca o compensare a multor

necazuri încercate între timp. La 11 iulie 1714, Dimitrie Cantemir primeşte diploma de

membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, în care se sublinia raritatea ocupaţiei cu ştiinţa a

monarhilor şi în felul acesta deosebita preţuire a unui caz ca acela al domnitorului moldovean.

în diplomă se spunea : „Pe vremea cînd domnea mai mult Marte (aluzie la război) decît

Muzele, acest lucru era mai degrabă o dorinţă decît o nădejde; dar acum vedem ca fapt

împlinit acest lucru, de cînd prea seninul şi înălţatul Dimitrie Cantemir, principe al imperiului

rusesc şi domn ereditar al Moldovei, printr-o pildă pe cât de demnă de laudă, pe atît de rară şi-

a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi prin adeziunea sa societatea noastră a

dobândit o strălucire şi o podoabă unică. Recunoaştem mi veneraţie bunăvoinţa principelui

faţă de noi şi faţă de studiile noastre” (Berlin, 11 iulie 1714)54.

Cum s-a ajuns la această alegere? Într-un valoros articol al prof. M. Şesan, se dau

unele indicaţii ca răspuns la această întrebare55. De aici, aflăm următoarele: Petru cel Mare

are ocazia să se întîlnească cu vestitul filozof Leibnitz, preşedinte al Academiei de ştiinţe din

Berlin, la 20 octombrie 1711, la Ţorgau, în apropiere de Lipsea prin intermediul lui Huyssen,

baron german, care era încă din 1702 în serviciul lui Petru cel Mare. Întâlnirea avea drept

scop discutarea organizării unei Academii de ştiinţe la Petrograd. Pe de o parte, Petru cel

Mare dorea înflorirea ştiinţelor în Rusia sub îndrumarea unei instituţii centrale, pe de altă

parte, Leibnitz stimula crearea a cât mai multe foruri ştiinţifice în diferite state, iar acestea, la

rândul lor, urmau să aibă legături strânse între ele, încât să se poată vorbi de o republica a

ştiinţelor. Cu ocazia acelei întâlniri, Petru cel Mare i-a vorbit filozofului german despre

învăţatul domn, căruia îi dăduse azil în ţara sa. Ţarul i-a comunicat lui Dimitrie Cantemir la

întoarcerea în Rusia discuţiile cu Leibnitz, facînd în felul acesta legătura între cei

doi învăţaţi ai vremii. Între timp, Leibnitz îşi pierduse ascendentul asupra Academiei de ştiinţe

din Berlin. Legătura între Rusia şi această instituţie o făcea, acum, baronul Huyssen. Acesta

va fi mijlocitorul între Dimitrie Cantemir şi Academia de ştiinţe din Berlin şi tot el este acela

care îl recomandă să intre în acest for ştiinţific. Cu ocazia alegerii ca membru al acestei

instituţii, Dimitrie Cantemir comunică lista lucrărilor sale care urmau să se definitiveze în

scurtă vreme, în felul acesta a fost ales membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, fostul

domnitor moldovean. Dumitraşcu-Vodă a fost apreciat de Academia de ştiinţe din Berlin nu

54 P. P. Panaiteseu, op. cit., p. 130.55 Prof. M. Sesan : Dimitrie Cantemir academician. Mitr. Mold. şi Suc. mai—iunie 1962, p. 507—510.

21

numai în timpul vieţii sale, ci şi după moarte, lucrările sale fiind citate în diferite reviste de

specialitate şi traducându-i-se principalele lucrări în limba germană. (Incrementa atque

decrementa aulae othomanicae, Hamburg, 1745; Descriptio Moldaviae Hamburg 1769 şi

1771).

Cu gîndul mereu la ţara de care se despărţise, el se hotărăşte să-i consacre două cărţi în

care să descrie pe larg frumuseţile, bogăţiile, obiceiurile şi trecutul istoric. La aceasta a fost

Invitat şi de Academia care-1 alesese membru. E vorba de Descriptio Moldavie compusă între

1714 şi ianuarie 1716, ca de Hronicul vechimii romano-moldovlahilor început în anul 1717, a

cărui primă versiune, a fost Historia Moldo-Vlachica. Afară de aceste două lucrări, Dimitrie

Cantemir a mai scris alte două cărţi: una legată de istoria universală, care i-a creat reputaţia de

istoric european intitulată: Incrementa atque decrementa aulae othomanicae şi alta legată de

interesele familiei: Vita Constantini Cantemyrii.

Fiind cunoscut în cercuri din ce în ce mai largi în Rusia ca şi în lumea ştiinţifică

europeană, la 20 februarie 1721, Dimitrie Cantemir este chemat la Petersburg, devenind

sfetnicul şi colaboratorul ţarului în cîrmuirea Rusiei. Ridicarea la acest rang s-a făcut prin

ucazul ţarului în care se spunea: „Domnilor senatori, după primirea prezentei, veţi recunoaşte

pe domnul Moldovei, cneazul Dimitrie Cantemir, ca sfetnic intim şi membru al Senatului”56.

În felul acesta el a intrat în micul număr de demnitari care împreună cu ţarul au iniţiat refor-

mele sociale, administrative şi militare din Rusia acelei vremi, în calitatea sa de senator îi

revine meritul de a fi propus senatului rusesc la sfîrşitul anului 1721 să acorde lui Petru cel

Mare titlul de „Tatăl patriei, împărat al tuturor Rusiilor". Titlul de împărat era purtat în

Europa numai de Carol al Vl-lea de la Viena. Un titlu asemănător „pater patriae" se dădea

împăraţilor romani prin votul senatului. Senatul Rusiei dîndu-i acest, titlu lui Petru cel Mare

se situa pe linia glorioasă a împăraţilor romani cu care se putea asemăna ţarul Petru. în acelaşi

timp, luarea acestui titlu de către suveranul rus însemna prezenţa Rusiei în Europa ca putere

egală cu cea mai mare împărăţie a vremii de pe continent. Cel care 1-a sfătuit pe Ţar sa ia

acest titlu corespunzător noii situaţii a Rusiei în Europa a fost Dimitrie Cantemir57.

Ultima manifestare politică a lui Dimitrie Cantemir a fost participarea s ia la campania

lui Petru cel Mare în Caucazia, în anul 1722. El avea misiunea sa redacteze proclamaţiile ţaru-

lui în limba localnicilor. Ou această ocazie, el şi-a strîns date în vederea unei lucrări despre

Caucazia cu privire la geografia şi istoria culturii ei. în urma campaniei din Caucazia, se

semnează un tratat la Constantinopol (12 iunie 1724) prin care Rusia capătă întreg malul de

56 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 135. Senatul era forul suprem al Rusiei care alcătuia legile ţării.57 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 136.

22

apus al Mării Caspice cu localităţile Derbent şi Baku. în timpul acestei campanii, boala de

care suferea Dimitrie Gantemir — diabetul — se înrăutăţeşte. Este nevoit să se întoarcă la

moşia sa de lîngă Moscova - Dimitrovka - unde îşi aşteptă sfîrsitul care-i veni repede. La 21

august 1723, după amiază, la orele 7 şi 26' a încetat din viaţă înainte de a împlini 50 de ani.

Corpul îmbălsămat a lui D. Cantemir a fost dus la Moscova şi îngropat la 1 octombrie în

biserica zidită de el, în curtea mănăstirii greceşti. Acolo, se mai găseau înmormîntaie : prima

soţie, Casandra Cantacuzino şi fiica sa Smaragda, moartă de tuberculoză în 1720, când abia

împlinise 19 ani. Mai târziu, tot aici a fost înmormântată şi Măria, fiica sa, în 175758.

În anul 1935, osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse în Iaşi, unde se găsesc

depuse la mînăstirea Trei Ierarhi, împlinindu-i-se dorinţa de a se odihni în mijlocul poporului

la a cărui înălţare a gândit până în ultima clipă a vieţii.

2.4 Urmaşii lui Dimitrie Cantemir

Cu prima soţie, Casandra Cantacuzino — moartă la 12 mai 1713 — a avut şase copii :

4 băieţi (Matei, Constantin, Şerban şi Antioh) şi 2 fete (Măria şi Smaragda). Din a doua

căsătorie, cu Anastasia Trubeţkoi, a rămas o fată (Smaragda-Ecaterina, născută la 4 noiembrie

1720),

După moartea lui Cantemir, au început neânţelegerile între urmaşii săi. Anastasia

Trubeţkoi-Cantemir nu avea simpatii pentru copiii din prima căsătorie a lui D. Cantemir. Ei

vor rămâne sub îngrijirea Măriei, care nici ea nu avea mai mult de 23 de ani la moartea tatălui.

Prevăzînd neînţelegerile dintre urmaşii săi, D. Cantemir lasă ca executor testamentar pe însuşi

împăratul Petru cel Mare. Împăratul urma să hotărască dreptul de moştenitor al fostului

domnitor moldovean.

Anastasia Trubeţkoi s-a recăsătorit în ianuarie 1738, cu prinţul Ludwig Johann

Wilhelm Landgrafens zu Hessen, care ocupa postul de general în armata rusă.

Fiica lui Cantemir, Smaragda-Ecaterina, născută din căsătoria cu Anastasia Ttrubeţkoi

(la 4 noiembrie 1720) s-a căsătorit cu ambasadorul Rusiei la Viena, principele D. M. Goliţin,

si a murit la Paris în 1761. O bună bucată de vreme, Anastasia Trubeţkoi-Cantemir a purtat

procese cu urmaşii soţului din prima căsătorie pentru drepturile ei de moştenire. Sub ţarina

58 C. Şerbaa, Jurnalul lui Ivan Iliinski, Studii VIII 5—6 — 1953, p. 134.

23

Eeaterina - urmaşa lui Petru cel Mare - ea a avut la un moment dat câştig de cauză. După

moartea protectoarei sale i s-au limitat drepturile59.

Să vedem soarta copiilor lui Cantemir din prima căsătorie. Măria, născută la 29 aprilie

1700, era copilul cel mai mare si cel mai iubit de Cantemir. Tatăl s-a ocupat de aproape de

educaţia copiilor săi. Cu eruditul grec Anastasie Condoidi au învăţat limba greacă, latină şi

italiană, iar cu Ivan Iliinski a învăţat limba şi literatura rusă. (După cîtva timp de la intrarea în

Rusia, Cantemir angajează un secretar rus, pe tânărul Ivan Iliimski, diplomat al Academiei

slavo-latine din Moscova, cunoscător al limbii latine şi al limbii eline, care a învăţat şi

româneşte. Cu acesta, el şi copiii săi au luat lecţii de limba rusă. Ivan Iliinski a fest un devotat

al familiei Cantemir. De la el a rămas un jurnal din care biografii lui D. Cantemir au

împrumutat multe date preţioase).

Măria dobîndeşte primele cunoştinţe de limbă greacă de la mama ei, femeie bine

educată şi cultă. La aceasta se adaugă cunoştinţele de latină, greacă şi italiană căpătate de la

Condoidi. Predilecţia pentru literatură o face să se apropie mai mult de fratele ei mai mic

Antioh, care va avea un rol deosebit de însemnat în literatura rusă. Dintre toţi copiii lui Can-

temir, Măria îi va semăna cel mai mult. Ea moşteneşte mintea practică şi cumpătată a tatălui,

precum şi caracteirul lui moderat. După moartea lui, ea a purtat de grijă fraţilor ca o mamă. In

timpul vieţii tatălui său, mai ales înainte de a doua căsătorie a acestuia, ea îl însoţea în vizitele

pe care le făcea în societatea înaltă rusească60.

Petru cel Mare moare în 1725. Împărăteasa Ecaterina, care îl succede, încălcând

dorinţa lui Cantemir, exprimată în testament, atribuie lui Constantin - al doilea fiu - toate

averile rămase de la tatăl lor, Măria şi cei doi fraţi rămânând un timp s-o ducă greoi.

Următoarea împărăteasă, Ana Ioanovna, arată bunăvoinţă faţă de toţi copiii lui Cantemir

asigurîndu-le existenţa în mod onorabil. în 1736, Maria se retrage din anturajul împărătesei de

la Petrograd la Moscova, unde îşi petrece vremea în citirea cărţilor pe care i le trimitea fratele

ei, Antioh, din străinătate, unde era ambasadorul Rusiei. Scrisorile rămase - în număr de 73 -

trimise fratelui său, sunt scrise în limba greacă şi italiană, iar cele primite de la Antioh, în

italiană şi franceză. Scrisorile ei sînt pline de aluzii la literatură, semnul unei culturi alese.

Dintr-un număr de cărţi trimise de Antioh, Măria remarcă operele lui Boccacio, care-i plac

foarte mult în afară de romanul „Fiametta" care în final calomniază toate femeile în afară de

cele sfinte. „După părerea mea", zise ea, „Boccacio cînd scria această operă, sau a uitat că

mama lui a fost femeie, sau o socoate printre sfinte. Reproşul lui nu este tocmai îndreptăţit.

59 Şt. Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, 1925, pp. 54—55.60 Şt. Ciobanu, op. cit., p. 56, 57.

24

Cu toate acestea, eu, în parte, îl aprob, întrucât el învaţă pe cititor să-şi dea seama de faptele

sale”61. Între lecturile ei întîlnim scrisorile satirice ale lui Ariosto, operele lui Horaţiu,

„Orlando furioso" de Ari-osto, „Călătoriile lui Telemac". Citeşte în original scrierile

istoricilor greci şi romani : Cornelius Nepos, Appian de Alexandria, Arrian de Nicomidia cu

„Istoria războaielor lui Alexandru cel Mare, „Ethiopica" lui Heliodor. Se interesează de

astronomie, geometrie, de muzică, pictură. Citeşte cărţi cu privire la viaţa celebrilor pictori şi

muzicanţi. „Fără nici o exagerare se poate spune că Măria Cantemir a fost cea mai învăţată

femeie în Rusia veacului al XVlII-lea”62. La 8 august 1734, îi scria fratelui Antioh : „Eu nici

pînă acum nu mi-am putut găsi o amică". Ducea o viaţă singuratică. „Citesc cărţi pe care mi le

procuraţi dumneavoastră şi găsesc în ele distracţii alese. Se zice că e mai bine să rămîi fără

companie, decît să te găseşti în companie rea. De la oameni nu vei auzi mult bine". Din

scrisorile ei se desprinde figura morală. Idealul ei este viaţa liniştită, cumpătată, singuratică. în

anul 1737, un incendiu mistuie casele Cantemireştilor din Moscova. Măria îi serie lui Antioh :

„Credeţi-mă, de loc n-am fost scîrbită, luînd în seamă în primul rînd, că eu pierd un lucru

nedurabil sau mai bine zis, fiindcă mie-mi rămân două, după cuvintele d-voastre, din cele mai

preţioase comori: viaţa şi cinstea. Restul se recapătă din nou”63. O femeie cu o cultura aşa de

bogata, este firesc să-şi fi dart seama de originea ei şi să se gîndească la ţara şi poporul din

sinul căruia plecase. Intr-o scrisoare către acelaşi frate - Antioh - face planuri măreţe pentru

viitor. „Dorinţa mea de căpetenie - scrie ea - este să am cu d-voastre o întâlnire. Noi am trăit

numai o jumătate din viaţa noastră. Poate noi vom vedea cândva patria noastră de odinioară, şi

în pace vom trăi veacul nostru. Dar mie mi se pare, că acela care va deveni stăpînitor al unei

ţări întregi, va trebui să-şi ia asupra sa povara guvernării. Aşa că dacă d-voastră veţi fi sortii să

deveniţi prinţul moştenitor al ţării noastre, veţi fi nevoit să vă luaţi rămas bun de la viaţa

singuratică de filosof”64.

Scrisorile ei - pline de înţelepciune, de sfaturi sănătoase - către fraţi, îi fixează cel mai

frumos portret moral din trecutul vieţilor de doamne şi domniţe românce. Ea moare la 9

septembrie 1757, înconjurată de cîteva slugi credincioase, rămase de la tatăl său. A fost

înmormîntată în biserica Sfinţii Constantin şi Elena din curtea mănăstirii greceşti Sfîntul

Nicolae, alături de părinţi65.

Antioh Cantemir s-a născut la Constantinopol, la 10 septembrie 1708. Instrucţia şi-a

făcut-o şi el cu Anastasie Condoidi şi Ivan Iliinschi. De mic, a dat semne de inteligenţă re-61 Şt. Ciobanul, op. cit., p. 58.62 Idem, p. 60.63 Şt. Ciobanu, op. cit., p. 60.64 Ibidem, p. 61.65

25

marcabilă. Tatăl său a avut o înrâurire, de asemenea, deosebită asupra cunoştinţelor de istorie,

filosofie, drept, pictură şi ştiinţe. După înfiinţarea Academiei ruse în noiembrie 1725, la care

predau profesori germani, Antioh Cantemir devine student al ei. Aici învaţă: matematicile,

fizica, istoria şi filosofia. Între profesorii săi au fost: Beyer, viitorul biograf al familiei

Cantemir, Gross, profesor de filozofie, şi Ivan Iliinschi de literatură rusă.

Acumulând o cultură bogată, fiind dotat cu o inteligenţă vie, şi cu un simţ al realităţii

deosebit de puternic, se asociază unui complot organizat de nobilimea rusă în urma căruia

ajunge pe tronul împărătesc ţarina Ana Ioanovna66.

Antioh Cantemir, care avusese un rol de seamă în acest complot este răsplătit

împreună cu sora sa Măria şi cu ceilalţi fraţirămaşi fără avere, cu moşii pentru fiecare în parte,

în plus el este numit ambasadorul Rusiei pe lîngă curtea regală engleză. La Londra, face o

impresie excelentă. Regina Angliei, Carolina, îl preţuieşte. La îndemnul ei, Antioh aranjează

traducerea, Istoriei imperiului otoman în limba engleză (1734)- Transpunerea a fost făcută de

către Nicolae Tindal. În calitatea pe care o avea, reuşeşte să încheie, la 2 decembrie 1734, un

tratat de amiciţie între Anglia şi Rusia pe timp de 15 ani. Poliglot ca şi tatăl său, bun

cunoscător al filozofiei, al isteriei, al literaturii a cucerit repede cercurile intelectuale lon-

doneze. Aici a început traducerea şi în limba italiană a Istoriei imperiului otoman, dar n-a

terminat-o67.

În 1738, Antioh Cantemir a trecut în aceeaşi calitate la Paris. Aici, avea de luptat cu

intrigile de pe lângă curtea împărătească rusă. În cele din urmă le-a învins. A întreţinut şi aici

raporturi de prietenie cu personalităţi din lumea ştiinţifică si literară. în timpul cit a stat la

Paris a tradus şi tipărit aceeaşi operă a tatălui său în limba franceză (1743). În 1740, se

îmbolnăveşte de stomac cu toată viaţa regulată pe care o ducea. Îngrijirile medicilor îl ajută

puţin. Moare la 31 martie 1744 şi este înmormîntat la Moscova, unde erau în-mormîntaţi şi

părinţii lui.

Antioh Cantemir a fost una dintre cele mai importante figuri culturale, din veacul al

XVIII-lea, ale Europei. Era apreciat de Voltaire şi Montesquieu. Cel din urmă scria Abatelui

Guasco: „Alţi prieteni îl vor înlocui pe acela pe care l-am pierdut, dar Rusia nu-1 va putea

înlocui uşor cu un ambasador cu calităţile principelui Cantemir"68. Cunoştea la perfecţie limba

rusă, română, latină, italiană, franceză şi neogreacă; de asemenea cunoştea engleza şi

spaniola.

66 67 68

26

Pe lîngă literatura, Antioh se ocupă de matematici în legătură cu filozofia sub influenţa

astronomului Maupertius, membru al Academiei din Paris. A alcătuit chiar un manual de

algebră, netipărit. Se interesează de aproape de filozofia morală. Sub influenţa ideologiei

vremii, după Antioh principiile politice nu trebuie să fie în dezacord cu cele evanghelice. Şi

tot în concordanţă cu aceste idei, liniştea sufletească şi singurătatea, care-1 fac pe om să

cugete şi să cunoască lucrurile izvorul fericirii. De aici, omul nu trebuie să se lase condus de

patimi. De asemenea, el trebuie să se mulţumească cu puţin. Această atitudine filozofică este

oglindită în scrisorile rorii sale Măria, care era sub influenţa gîndirii fratelui. Numele lui

Antioh Cantemir este legat în Rusia de începuturile literaturii noi. Pînă la Petru cel Mare

literatura rusă a religioasă sub raportul conţinutului, fără un contact cu viaţa europeană.

Antioh Cantemir este primul scriitor în Rusia, în sensul european al cuvîntului, care pune

bazele literaturii moderne ruseşti, insuflindu-i un spirit laic, legînd-o de realităţile sociale69.

Traduce în limba rusă mai multe opere din scriitorii antici, din scriitorii francezi şi

italieni. Scrie un tratat cu privire la versificaţia rusă, alcătuieşte fabule în care critică

neajunsurile vieţii ruseşti de atunci. Cele mai însemnate sînt însă satirele. Unele au caracter

autobibliografic (4 şi 8), altele sînt filosofice (6 şi 7). în acestea din urmă se reflectă idealul

vieţii sale, părerile sale asupra fericirii omului. în ele, Antioh face apologia culturii, a vieţii

intelectuale liniştite, fără pretenţii mari, idealuri pe care le împărtăşeşte şi surorii sale. In satira

a 6-a se vede şi idealul său despre educaţie, care are drept scop să-1 facă pe om fericit şi bun

în mijlocul unei societăţi fericite. Scrierile saie sint pentru literatura rusă, ceea ce au fost

reformele lui Petru cel Maire pentru moravurile sociale.

Antioh Cantemir, cu toate că moare la vîrsta de 36 de ani şi-a avut însemnătatea sa în

istoria culturii ruseşti. El a pus bazele literaturii noi ruseşti. Peste numele lui nu trece nici un

manual de literatură rusă. Nu există în Rusia intelectual, care a trecut prin şcoala secundară, şi

să nu cunoască operele lui Antioh Cantemir, învăţînd pe de rost pasaje întregi din ele70.

Antioh Cantemir încoronează numărul de oameni mari cu care naţia română a ilustrat

cultura poporului vecin ; Petru Movilă, Nicolae Milescu, D. Cantemir, Bantîş-Camenschi etc.

Menţionăm şi pe ceilalţi fii ai lui D. Cantemir, urmărin-du-le în puţine cuvinte firul vieţii lor.

Matei s-a născut la Constantinopol, la 18 octombrie 1703. După ce-şi face o parte din

studii în casa părintească, după 1711, este trimis la Liov (Lemberg) să studieze limba latină şi

ştiinţele. Pe urmă intră ofiţer în garda ţarului. Duce o viaţă dezordonată. Se retrage din armată

pe motiv de boală, petrecându-şi zilele la moşiile cu care fusese înzestrat tatăl său.

69 70

27

Avea conştiinţa originii române şi păstra legături cu moldovenii. Benedict, egumenul

Moldoviţei, îl vizitează în 1770. Este bine primit de Dimitrieviea lui Matei beizade a lui

Dumitraşcu Cantemir-Vodă. A murit la 30 noiembrie 177171.

Constantin, al doilea fiu, s-a născut tot la Constantinopol, la 29 iulie 1705. A ajuns şi

el căpitan în regimentul de gardă al ţarului. Faptul că a pus mîna pe întreaga avere a tatălui

său, privîndu-i de asigurarea existenţei pe ceilalţi fraţi, a produs o răceală în raporturile cu ei.

Constantin era un om practic, destul de cult şi se bucura de o buna reputaţie în societatea rusă.

A murit la 19 ianuarie 1747.

Şerban (Serghie), al treilea fiu, s-a născut la 11 august 1706, la Constantinopol. Îi

supravieţuieşte pe toţi copiii lui Cantemir murind la 24 aprilie 1780 la Moscova. Cu toată

zburdălnicia din tinereţe, Şerban era apropiat — ca structură sufletească — de Antioh şi de

Măria. În calitate de ofiţer de gardă a luat parte activă la războiul ruso-turc dintre anii 1735

—1740 şi la asedierea Ostrovului. În 1762, demisionează din armată şi se stabileşte la

Moscova. După moartea lui Matei, Şerban devine singurul moştenitor al averii

Cantemireştilor. A avut două fiice naturale cu o turcoaică capturată în războiul ruso-turc. Una

din ele, Elena (născută la 19 mai 1741), a căutat să păstreze tradiţia Cantemireştiilor în Rusia.

Cu sprijinul ei material apare cea mai completă lucrare asupra familiei lui Cantemir : Istoria

vieţii principelui Constantin Cantemir scrisă de T. Bayer72.

După cum s-a putut vedea şi unii dintre urmaşii lui Dimi-trie Cantemir au înscris o

pagină glorioasă în istoria prefacerilor culturale din Rusia veacului al XVIII-lea. Receptivă la

introducerea culturii în Rusia, Măria Cantemir, una din cele mai culte femei ale Rusiei

timpului, asimilează cultura apuseană venită aici, modelîndu-şi viaţa spirituală într-un

exemplar mai rar întâlnit în acea vreme - însuşindu-şi cultura umanităţii - pe laturi variate -

Antioh Cantemir este un înnoitor al culturii ruseşti. Cu el începe cultura modernă a Rusiei,

răspunzînd la cel mai înalt nivel prefacerilor sociale iniţiate de Petru cel Mare. Mai rămîne să

spunem câteva lucruri despre fratele lui Dimitrie Cantemir — Antioh — fostul domnitor al

Moldovei şi urmaşii săi.

După o trecere de opt ani de când stătea în Rusia, în care timp Dimitrie Cantemir a

încercat de mai multe ori să-l determine pe ţar să-şi ia revanşa asupra turcilor, a înţeles în

1719 că trebuie să-şi mute gândul de la întoarcerea sa în Moldova, întrucît problema turcească

nu mai este în atenţia ţarului ruşilor. Acum se hotărăşte să se mute la Petersburg pentru a-şi

face un loc în anturajul imediat al lui Petru. Tot acum se gîndeşte să aranjeze şi situaţia

71 72 Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 71-73.

28

fratelui său, Antioh, rămas la Constantinopol. Cu el nu era în termeni buni. Totuşi, în

momentul trecerii sale de partea ruşilor, viaţa lui Antioh fost în pericol. Se ştie că turcii au

prins pe capuchihaia lui Cantemir la Constantinopol şi i-au tăiat capul, iar pe Antioh l-au

închis. Norocul lui a fost că el spusese cu o lună înainte de bătălia de la Stănileşti

caimacamului că fratele său este hain. Ţinînd seama de aceasta sultanul 1-a eliberat din „Edi-

cula" lăsîndu-1 liber. Antioh a trăit în sărăcie, la Constantinopol, multă vreme. Acolo a murit

în 1726. Dimitrie Cantemir a voit să-1 aducă în Rusia, lângă el, dar nu a putut găsi nici o

modalitate. Fiii lui Antioh însă şi un nepot reuşeşte să scape de la turci73. Cei doi fii ai lui

Antioh, Constantin şi Dimitrie, se strecoară în Rusia, la anul 1736 şi se înrolează în armata

rusă. Constantin Cantemir a format un regiment de husari din moldovenii aflaţi în Rusia cu

care a luptat pe diferite fronturi. în anul 1765, s-a retras din armată cu gradul de general-

poruci. A murit în anul 1776. Fiul său, Dimitrie, după o carieră strălucită de ofiţer în armata

rusă şi după campania în ţările româneşti la 1771, înnebuneşte, fiind urmărit de ideea ca el

este domnitor al Moldovei. Dimitrie moare în anul 1820 şi cu el dispare familia

Cantemireştilor în Rusia74.

Fratele lui Constantin Cantemir, Dimitrie, face o carieră militară în Rusia mai puţin

strălucită. Se retrage din armată cu gradul de secund-maior şi a murit în 1758 la Moscova. A

fost înmormântat în necropola familiei Cantemireştălor, în Moscova 75.

3. Dimitrie Cantemir – promotorul culturii româneşti

3.1 Dimitrie Cantemir – erudit om politic

Dintre cărturarii care au ilustrat spiritualitatea românească spre finele veacului de

mijloc, faima cea mai întinsă a avut-o şi o are încă, fără îndoială, Dimitrie Cantemir.

Explicaţia stă în valoarea intrisecă a scrierilor sale, cotate superlativ faţă de nivelul epocii, dar

şi în faptul că ele au circulat în forme accesibile erudiţiei şi lumii diplomatice. Experienţa

anterioară şi contactul prelung cu învăţaţii străini i-au relevat de timpuriu necesitatea de a-şi

scrie operele astfel încât ele să poată fi cunoscute de aceştia. Nu era vorba de orgoliu („vestit

şi cu nume mare să mă fac”, cum mărturisea odată), ci de nevoia obiectivă de a-şi recomanda

73 Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 24-25.74 75 Şt. Ciobanul, op. cit., pp. 74-75.

29

ţara, prin istoria, cultura şi aspiraţiile ei, către factorii ce ar fi putut-o sprijini în efortul de

redobândire a statutului şi a demnităţii de odinioară. Într-adevăr, ce-i spunea lui Dimitrie

Cantemir, la finele veacului XVII, istoria poporului român şi ce concluzii prectice a tras

cărturarul din studiul acesteia?76

Destinat prin naştere să se plaseze în fruntea ţării sale, ca fiu de domn, el a avut din

capul locului atenţia îndreptată spre istorie, chiar şi atunci când spiritul său enciclopedic

îmbrăţişa, stimulat de mediul constantinopolitan sau de cel al exilului, domenii aparent străine

de această preocupare. Iar istoria îi revela, odată cu originea latină a compatrioţilor, odată cu

dăinuirea lor neîntreruptă în spaţiul carpato-danubian, rolul de apărători ai civilizaţiei, jucat

secole de-a rândul. „Ca un zid vârtos şi nebiruit”, aşa îi apărea neamul său, graţie luptei contra

invaziilor, la adăpostul căreia Apusul a putut dezvolta ştiinţa, a putut scrie poeme sau construi

catedrale. Mândria originii era astefel dublată de un mesianism politic ce o justifica,

prefăcând-o în mijloc de luptă, de fortificare a voinţei regenerative. Cărturarul s-a străduit,

fţcând apel la tot arsenalul erudiţiei contemporane, să demontreze că poporul român este unul,

indiferent de înpărţirile impuse pasager de istorie, trăitor fără sincope în acest spaţiu şi creator

de valori demne de luat în seamă.

Unitatea prezumată la începuturile istoriei naţionale (una dintre opere se intitula:

Hronicon a toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi

Ardealului...) era recontituibilăcăci ceea ce a fost putea să mai fie („Lăsaţi torentul să-şi

adune şuviţele răsfirate”), iar pentru aceasta Cantemir preconiza înnoirea instituţională a

statului, crearea unui regim de ordine, întemeiat pe sporul autorităţii centrale, în sensul

absolutismului european din pragul epocii moderne.

Ideea de domnie autoritară, aşa cum se reflectă în Istoria ieroglifică sau în Descrierea

Moldovei, avea un substrat critic, unul care trebuia să-l pună, finalmente, în conflict cu

oligarhia feudală. Ea poate fi dedusă lesne, ca şi ideea de unitate şi cea de neatârnare, din

iniţiativele politice ale domnitorului şi – fără a fi fost undeva prezente explicit – din toată

opera sa istorică. Este o operă ce presupune un program politic bine închegat, unul care, fără a

depăşi limitele sistemului feudal, conţinea germenii doctrinei ce avea să-i precipite disoluţia.

Între opera istorică şi demersurile omului politic există o relaţie strânsă, însă

insufucient relevată. Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a

româno-moldo-vlahilor, Viaţa lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi

Brâncovenilor, Cercetarea naturală a monarhiilor, scrise toate în restriştea exilului, se

situează în prelungirea deciziei lui Dimitrie Cantemir de a ridica steagul luptei pentru

76

30

independenţă, contând pe sprijinul ce ar putea rezulta, în virtutea unei evoluţii istorice

imanente, din căderea Imperiului Otoman şi din ascensiunea celui nordic. Ceea ce nu mai

putea obţine cu sabia, după neşansa de la Stănileşti, cărturarul voia să realizeze, cu o armă mai

subtilă, capabilă de efecte şi după încetarea războiului.

Scrisul era pentru principele-cărturar încă un mijloc de a-şi servi ţara. „Slujescă-se

dară de osteninţile noastre neamul moldovenesc”, îndemna Cantemir, invocând antica deviză

platonică (Non solum nobis...), tradusă pe înţelesul tuturor: „nu numai pentru folosul nostru, ci

şi pentru a patriei ceva să slujim”. Folosul patriei, într-un sens mai larg, vizând participarea

acesteia la preocupările intelectuale din epocă, îl urmărea şi filosoful (Divanul sau gâlceava

înţeleptului cu lumea; Sacrosantae scientiae indepingibilis imago; Phisices universalis

doctrina etc.), literatul (Istoria ieroglifică), teologul (Kniga sistema ili sostoianie

muhammedanskoi religii; Loca obscura), etnograful (Collectanea orientalia; De muro

Caucaseo), spre a aminti doar principalele ipostaze ale acestei personalităţi de multiplă şi

fecundă creativitate. Ceea ce asigură rezistenţa scrierilor cantemiriene la eroziunea timpului e

spiritul ce le animă, capacitatea de a transcende particularul, de a formula judecăţi cu valoare

sintetică, generalizantă.

S-a spus că Dimitrie Cantemir a fost înainte de toate filosof şi că din opera lui

filosofică ar decurge însăşi preocupările istoriografice77. Aprecierea se verifică numai până la

un punct, fiindcă, privitemai de aproape, chiar scrierile de caracter filosofic, literar etc.

trădează o certă vocaţie istoriografică. Nu e de mirare că posterioritatea l-a apropiat mai ales

sub acest unghi, urmându-i îndemnurile, uşor de recunoscut mai ales în opera Şcolii Ardelene

sau în iniţiativele culturale din epoca regenerării.

Activitatea în numele căreia prinţul cărturar a fost ales membru al Academiei din

Berlin contituie, desigur, un titlu de mândrie, pentru neamul nostru. „Numele şi vestea bună a-

ţi scoate, nu te lenevi!”. Ce alt îndemn am putea reţine, din atâteacâte opera sa ni le comunică,

acum când se fac mari eforturi în această direcţie?

Cărturar de vast orizont şi domn cu înalte răspunderi, Cantemir semnifică în durata

noastră forţa intelectuală şi cutezanţa politică. Amândouă i-au asigurat priorităţi ce nu pot fi

trecute cu vederea. Una l-a dus la creaţii remarcabile în multiple domenii, plasâandu-l pe

„calea regală” a unui enciclopedism românesc; cealaltă l-a prefăcut în simbol al luptei pentru

libertatea patriei, pusă mai presus de orice vanităţi personale. Este ceea ce l-a întărit pe

principele cărturar în acţiuea din 1711, al cărei sens avea să-l fixeze chiar el, lapidar şi

obiectiv, ca într-un epitaf: „Lăsând toate măririle şi foloasele pentru o singură mărire, a trecut

77

31

cu oştile sale de partea creştinilor” (Descrierea Moldovei). Mărirea căutată atunci era

demnitatea ţării, libertatea ei, o mărire pe care, după neizbânda de la Prut, Cantemir avea să o

servească doar cu mijloacele erudiţiei.

O dublă ipostază, de om politic luminat şi de cărturar deschis spre largi orizonturi, îl

recomandă pe Cantemir epocii noastre şi ni-l apropie. Ca om politic, el a încercat să răspundă,

cu mijloacele disponibile, comandamentele epocii, o epocă preocupată tot mai mult de

perspectiva declinului otoman şi de nevoia unei „integrări” europene mai ample. Curând

aveau să înceapă seria războaielor antiotomane, confirmând justeţea estimării făcute, în linii

mari de principele cărturar.În chiar vremea exilului său, austriecii îşi vor extinde stăpânirea

până la Olt, fie şi efemer, exercitând mari presiuni asupra sistemului geopolitic existent.

Răspunsul lui Cantemir, neaservit de împrejurări, nu se poate judeca, sub unghi politic,

decât la modul lui „ce-ar fi fost”. De reţinut este însă soluţia de ordine pe care el o propunea şi

tentativa de a institui o pedagogie civică întemeiată pe realităţi. Sub unghi cultural, opera lui

s-a constituit, monumentală, interesâand mai multe domenii şi recomandând virtuţi de mare

creator.

Dacă ideologul politic eşuase, cărturarul se „mântuia” într-o activitate multiplă şi

fecundă, angajând totodată filosofia şi istoria, literatura şi muzica, etnografia şi metafizica,

pentru a nu aminti decât o parte din domeniile în care spiritul său şi-a manifestat fervoarea.

„Aceasta a fost, spune Iorg, concluziv, opera largă variată, plină de dorinţa imensă de a şti

mai mult, a unui om care a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie, pe care de două ori soarta

i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet care putea fi mândru de atâtea cunoştinţe

şi de atâta muncă, dar care nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui

puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, car care a rămas şi în locuri atât de îndepărtate

un om al ţării sale”78.

Opera aceasta, adăugăm noi, semnifică, înainte de orice, biruinţa unui cărturar român,

ajuns repede notoriu în cercurile interculturale de pe continent. Ea obligă la imaginarea unei

evoluţii fireşti a rosturilor noastre, de la nivelul atins de Principele Cantemir şi de Stolnicul

Cantacuzino, într-un veac ce-şi desfăşurarea sub zodia „luminilor”, dar care în spaţiul nostru

geopolitic a însemnat „domnia de fier” a fanarioţilor.

Când, peste un veac, românitatea şi-a găsit vechiul suflu, regenerâandu-se şi punând

temelie nouă existenţei sale, ea a descoperit în opera lui Dimitrie Cantemir un simbol

regenerativ,iar repunerea ei în circulaţie însemna apel la o sursă de întărire a spiritului creator.

78

32

„Precum odată, aşea şi acmu...” Cuvintele cărturarului s-au rostit adesea, ca un îndemn

de resurecţie şi ele îşi vor reactiva mesajul în momentele critice. Din vasta operă

cantemiriană, mai ales N. Iorga avea să extragă, peste alt veac, în restriştea refugiului de la

Iaşi, unele învăţături morale, publicate sub titlul Ca să fim mai tari în ceasul de azi. Învăţături

cu valoare perenă, la care ne putem întoarce mereu, ca la o sursă revitalizantă. Reactualizarea

lor, în vârtejul acomodării impuse de noile construcţii geopolitice şi de globalizare, se

recomandă ca un gest mereu necesar.

3.2 Dimitrie Cantemir şi romanitatea noastră

Întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir poartă pecetea angajării într-o atitudine. Isotria

hieroglifică este un pamflet la adresa lipsei de patriotism a boierimii celor două ţări româneşti

şi a lăcomiei şi corupţiei statului otoman. Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman

est o lucrare în care Cantemir demonstra contemporanilor agonia „muribundului” care

speriase Europa. Descrierea Moldovei este cartea dregostei lui pentru pământul, omul şi

istoria ţării pe care a simţit-o ca patrie a sa până în ultima clipă a vieţii.

Refugiat în Rusia, Cantemir scrie mai întâi opusculul Historia moldo-vlahica pentru a

lămuri istoria poporului său colegilor de la Academia de ştiinţe din Berlin şi apoi Hronicul

vechimii romano-moldo-vlahilor pentru ca şi ai săi să-şi cunoască originea nobilă romană şi să

se încredinţeze de statornicia pe pământul unde se găseşte, de la Traian încoace.

Asupra problemei romanităţii noastre Cantemir s-a oprit de mai multe ori. În alcătuirea

ei a fost stimulat şi de cercurile ştiinţifice cu care intrase în legături o dată cu refugiul în

Rusia, după anul 1711.

Astfel, în 1714, o dată cu intrarea în Academia de ştiinţe din Berlin,conducerea acestei

instituţii îi cere să alcătuiască o lucrare despre „graniţele principatelor Valahia şi Moldova în

privinţa cărora geografii sunt atât de deosebiţi în păreri”79.

Istoriografia noastră de până la Cantemir se ocupase de problema romanităţii noastre,

dar fără a o aprofunda. Astfel, Grigore Ureche în două paragrafe din Letopiseţul său

conchisese despre toţi românii dinspre nordul Dunării că „de la Rîm ne tragem”80. Miron

Costin, în De neamul Moldovenilor... de asemenea demonstrase romanitatea noastră folosind

79 Emil pop, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Revista de Istorie „Studii”, tom 22, nr,5, Cluj, 1969, pp. 825-847.80 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. P. Panaitescu, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1955, p. 61.

33

variate argumente81. Stolnicul C. Cantecuzino, de asemenea îşi edificase cititorii cu privire la

originea etnică comună cu plastica expresie „că toţi aceştia (moldoveni, valahi şi

maramureşeni) de la o fântână au izvorât şi cură”82. Nici unul dintre ei nu mersese cu

abordarea problemei continuităţii elementelor romanizate, în locurile unde fuseseră aduse,

până la formarea statelor feudale româneşti. Din operele lor cunoaştem istoria continuităţii

până la venirea hunilor în centrul Europei (sub Atila). Cantemir este cel dintâi care se ocupă

de continuitatea elementului romanic în nordul Dunării de la Traian până la 1274, socotit de el

anul întemeierii statelor feudale româneşti.

Problema romanităţii o discută în următoarele scrieri ale sale: Descriptio Moldaviae83,

Historia moldo-vlahica84 şi Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor85. Descriptio

Moldaviae este lucrarea în care se ocupă de geografia, istoria, etnografia, cultura şi limba

moldovenilor. Problema de care ne ocupăm este pusă incidental.

Descrierea Moldovei este cea mai complexă prezentare a structurilor medievale din

spaţiul românesc, este lucrare de sociologie politică în care se corelează politicul cu alte

domenii ale socialului.

Cele trei părţi ale scrierii: partea geografică, politică, culturală se împletesc armonios

scotând la iveală cele două mari calităţi ale autorului: spiritul ştiinţific şi înzestrarea literară.

Cantemir era constient de importanţa pe care o avea imaginea poporului român în

mediile externe, era constient de tensiunea dintre subiectivitate (“dragostea de neam”) şi

obiectivitate (“dragostea de adevăr”) în disciplinele umane.

Dincolo de doctrina politică a lui Cantemir care reise din lucrare şi de reperele

geografice prin care încadrează ţara spaţio-temporal greutatea, pentru Cantemir, o constituie

portretul pe care vă trebuie să îl facă omului. Capitolele şaisprezece şi şaptesprezece sunt cele

care ne-au stârnit cel mai mult interesul. Este pozitiv sau negativ potretul moldovenilor în

Descrierea Moldovei? Este obiectiv sau nu Cantemir? Aici ne-am concentrat în mod deosebit

analiza86.

81 Miron Costin, De neamul Moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, în ediţia Miron Costin, Opere, alcătuită de P. P. Panaitescu, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1958, p. 268.82 Stolnicul C. Cantacuzino, Istoria Ţării Romneşti, Ediţia N. Cartojan şi D. Simionescu, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, p. 70. 83 Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hordieni status Moldaviae, publicat de pe originalul autorului de Gr. Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901.84 Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Vlachicam, publicat de pe originalul autorului de Gr. Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901.85 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe originalul autorului de Gr. Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901.86

34

În primul paragraf al părţii întâi (geografică) Cantemir se opreşte foarte puţin asupra

problemei romanităţii noastre. Aici menţionează doar faptul că n urma războaielor dintre

români şi daci, aceştia din urmă au fost „parte omorâţi, parte risipiţi în toate colţurile” (se

înţelege că în colţurile Daciei) şi că „tot ţinutul pe care îl stăpâniseră fu prefăcut în provincie

romană, fu înpărţit cetăţenilor romani (coloniştilor aduşi în Dacia) formându-se trei

subdiviziuni: 1.Dacia Ripensă (Valahia şi şinuturile din apusul Transilvaniei); 2.Dacia

Mediteranee a primit numele Transilvania; 3.Dacia Alpestră (Moldova dintre Nistru Dunăre

până la merginile învecinatei Valahia)”87.

Ocupându-se şi de soarta coloniştilor romani din Dacia Alpestră (Moldova) în

perioada mograţiei barbarilor (Sarmaţi, Huni, Goţi) „care călcaseră Moldova” Cantemir

afirmă că respectivii colonişti „fură siliţi să se retragă în ţinutul muntos al Maramureşului,

căutându-şi adăpost de furia năvălitorilor”. După câteva secole (D. Cantemir nu precizează)

„văzând mulţimea locitorilor, domnitorul Dragoş se hotărâ să încerce trecerea munţilor spre

răsărit”. În continuare, D. Cantemir reproduse – în esenţa ei – legenda cunoscută din

Letopiseţul lui Ureche referitoare la întemeierea Moldovei88. Concluzia este aceasta: „Dargoş

îşi continuă drumul după uciderea zimbrului, ajunse în câmpiile mănpase udate de râuri, dă de

oraşe şi cetăţi întărite. Înştiinţează pe compatrioţii săi şi-i pofteşte să ia în stăpânire un pământ

atât de dornic”. În felul acesta, mare parte din locuitorii Maramureşului se coboară în aceste

locuri, iar pe „decoperitor îl numesc domn al noului ţinut”. Astfel „ţara aceasta intră în

stăpânirea conducătorilor de altădată şi se numi de astă dată Moldova, pierzându-şi vechea

demunire de Dacia Alpestră”89.

În paragraful Despre limba moldovenilor din partea a treia a Descrierii Moldovei90 se

stăruie mai mult asupra originii latine a limbii lor. Argumentele aduse aici conchid că „limba

latină este mama adevărată a celei moldoveneşti”91. Latina locuitorilor Daciei este aceea

dinaintea năvălirilor goţilor şi vandalilor în Italia. Deci, o latină neamestecată cu limba

barbarilor de mai târziu. O dovadă în acest sens – arată Cantemir – o constituie numele nostru

de român , care derivă din numele de roman, amintind „acel timp când Roma era capul

întregii lumi, când numele de roman era comun tuturor locuitorilor Italiei”92. În limba

poporului său – după Cantemir – se găsesc multe cuvinte latineşti pe care italiana nu le mai

87 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldavei, tradusă de Gh. Adamescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1942, pp. 1-2.88 Grigore Ureche, op cit., p. 60.89 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldavei, tradusă de Gh. Adamescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1942, p. 2.90 Ibidem, p. 140.91 Ibidem, p. 152.92 Ibidem, p. 153.

35

cunoaşte, în schimb vorbe introduse în limba italiană de la goţi, vandali şi longobarzi lipsesc

cu totul din limba moldovenilor93.

Cantemir nu trece cu vederea şi alte realităţi din limba „moldovenilor şi valahilor”.

Astfel, el observă că în limba acestora se găsesc „cuvinte care nu sunt cunoscute atât latinei

cât şi celorlaltor limbi ale neamurilor vecine”94. Cu privire la originea acestora, Dimitrie

Cantemir opinează – citându-l pe Covantius – pentru o reminiscenţă dacică din perioada când

„coloniile romane s-au servit de daci ca sclavi sau datorită căsătoriilor romanilor cu femei de

neam dac”95.

Originea comună a tuturor romaânilor este subliniată şi aici în constatarea că

„locuitorii din Valahia şi Transilvania vorbesc aceeaşi limbă cu a moldovenilor”. Sunt

menţionaţi - în cadrul aceleiaşi idei – şi Cuţovlahii (Macedonenii) al căror „idion este mai

corupt” (se înţelege ca puritate latină), „amestecând limba părintească cu albaneza şi greaca,

intercalând câteodată în vorbirea valahă o frază curat grecească, altă dată curat albaneză,

respectând însă, în tot timpul flexiunile moldoveneşti al numelor şi verbelor”96.

Cartea în care studiază amănunţit romanitatea poporului nostru este Hronicul vechimii

romano-moldo-vlahilor. Această scriere este varianta dezvoltată a formei latine intitulată

Historia moldo-vlahica. Fusese scrisă în 1717, la cererea Academiei de ştiinţe din Berlin. În

Precuvântarea Hronicului97 Cantemir explică împrejurările care l-au determinat să scrie

această nouă lucrare. După terminarea variantei latineşti – redusă doar la un opuscul de 96 de

pagini – a simţit datoria să o transpună şi în limba română socotind că „e păcat ca numai

străinii să ştie, şi ai noştri nu”, despre trecutul cel mai îndepărtat al poporului român.

Apreciind din perspectiva timpului valoarea educativă a cunoaşterii trecutului, Cantemir îi

exalta – în finalul aceleiaşi lucrări – pe cei ce i-ar citi cartea pentru că râvnesc la bărbăţia

strămoşilor lor. Ei trebuie să se gândească că „în trecut strămoşii au fost jefuiţi şi în prezent

acest lucru este de invidiat că un popor aşa de asuprit a rezista cu mândrie cotropitorilor şi de

aceea urmaşii nu trebuie să mai trăiască în umilinţă”98.

Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, este o lucrare complexă de geografie,

etnologie şi de sociologie politică. Scrisă în latină, lucrarea este destinată mediilor intelectuale

93 Ibidem, p. 153.94 Ibidem, pp. 154-155.95 Ibidem, p. 155.96 Ibidem, p. 156.97 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe originalul autorului de Gr. Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901, pp. 169-180.98 Ibidem, p. 180.

36

occidentale, cu scop informativ în ceea ce priveşte istoria, limba şi situaţia poporului român

despre care “doar puţini au o imagine adevărată”, cum spune autorul.

Lucrarea este importantă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, distincţia dintre

teologie şi ştiinţă ia o formă radicală, istoria fiind de domeniul cercetării raţionale şi critice,

nu al credinţei şi a dogmei. În această privinţă, este de apreciat contribuţia lui Cantemir în

fixarea anumitor canoane de cercetare istorică un rol însemnat revenindu-i criticii izvoarelor.

Pe de altă parte, două idei deosebit de importante se desprind din cercetarea autorului,

valabile şi astăzi: continuitatea poporului român în Dacia şi ideea despre viaţa neîntreruptă a

românilor în întrega Dacie şi nu doar în zonele muntoase. Cantemir reuşeşte elaborarea unei

istorii complete a românilor pentru acea vreme, o aduce în faţa Europei iar spiritul şi metodele

sale de cercetare îl scot în evidenţa ca om de cultură şi promotor al unei civilizaţii aşa de

puţin cunoscută în Apus99.

În parte întâi, intitulată Prologomena100, tratează trei probleme fundamentale. Se ocupă

de istoria dacilor101, de ceea a romanilor102, iar în partea a treia discută păreriloe greşite103

referitoare la formarea poporului român. Aceste probleme aveau rostul să anticipeze ideile

centrale ale Hronicului şi să pregătească înţelegerea lor. Ideile din Prologomenă istoria

politică a poporului nostru. După expunerea introductivă foarte bogată în idei, Cantemir trece

la subiectul propus: istoria poporului român, pe care o începe de la războaiele lui Traian cu

Decebal, intenţionând să o expună până în vremea sa104.

Înainte însă de a depăna evenimentele istorice în ordinea desfăşurării lor, el îşi expune

principiile („canoanele”) de la care pleacă în expunerea sa. Cantemir procedează în felul

acesta ca un istoric, conducându-se după anumite criterii pe care le respectă în cursul

expunerii sale.

Cu privire la vremurile îndepărtate, ca acelea care privesc istoria poporului nostru,

Cantemir stabileşte două principii („canoane”). „Tăcerea, nici pune, nici adaugă lucrul; iar

zisa, îl şi pune şi-l ridică”105. Conform acestui principiu trebuie să judecăm în felul următor:

tăcerea istoricilor despre existenţa elementului romanic în Dacia nu trebuie socotită ca

hotărâtoare pentru continuitatea elemtului romanic în Dacia. Al doilea principiu este: tăcerea

după zisă adevereşte ziua. Dacă istoria adevereşte existenţa elemtelor romanice, apoi acestea

99 100 Ibidem, pp. 57-168.101 Ibidem, pp. 57-83.102 Ibidem, pp. 85-108.103 Ibidem, pp. 109-168.104 Ibidem, pp. 181-485.105 Ibidem, p. 182.

37

şi-au schimbat locul, adică nu mai este menţionată existenţa lor, şi apoi iarăşi se menţionează,

„partea cea mai de pe urmă trebuie să se reţină”106.

După ce precizează aceste principii călăuzitoare, Dimitrie Cantemir trece la expunerea

istoriei poporului român, pe care o începe de la cucerirea Daciei de către romani şi o duce

până la anul 1274.

În cele zece cărţi107 care cuprind istoria naşterii şi continuităţii poporului român în

Dacia, Cantemir porneşte de la două idei de bază. Pirma, românii sunt unul din cele mai vechi

popoare ale Europei; a doua, românii sunt urmaşii direcţi ai nobilului popor roman a cărei

cetate Roma era „împărăteasa cetăţilor”, iar romanii „stăpânii şi biruitorii lumii”108. Din prima

idee decurg unele greutăţi din istorie. Nu e uşor să dovedeşti originea unui popor aşa de vechi

cum e poporul român a cărui istorie începe cu anul 107, anul cuceririi definitive a Daciei.

Toate popoarele Europei au „începătura” în vremuri mai apropiate. „Ele nu trec cu vechimea

dincolo de Goţi, Vandali, Huni, Slavi. Cine îşi poate arăta vechimea ca românii, de la anul

107?” cu privire la a doua idee, Cantemir subliniază de mai multe ori originea romană a

moldovenilor, muntenilor, meremureşenilor, a românilor de peste Dunăre şi a Cuţovlahilor

din ţara grecească. „Toate aceste noroade, dintr-aceiaşi romani ai lui Traian sunt; nu numai

limba şi graiul, ci şi a tuturor vremilor istorii mărturisesc”109. După 1610 ani de la întemeierea

Daciei traiane, Cantemir arată că neamul românesc se trage din cetăţenii romani, ostaşi

veterani şi marile familii aduse aici de Traian.

Cu privire la componenţa socială a coloniştilor, Cantemir precizează: „Coloniştii au

venit în Dacia în număr mare şi din toate stepanele (trepetele) şi cinurile romanilor, adică din

boieri, din orăşeni şi din toate cetele slujitoreşti, mulţime de oameni... au alergat în Dachia...

şi s-au aşezat în toate locurile, cetăţile şi trecătorilor...”110.

În privinţa retragerii populaţiei romanizate din nordul Dunării de către Aurelian,

Cantemir o socoteşte temporară. Ca să şi-o explice, face o analogie cu ceea ce ştie din istoria

Moldovei din vechime, când locuitorii ei se aflau în faţa invaziei tătărăşti. În asemenea

situaţii, domnitorii propuneau retragerea locuitorilor înspre munţi şi în păduri. Când nu mai

era nici un pericol, reveneau la locurile lor111. Tot aşa socoteşte că s-au petrecut lucrurile şi cu

populaţiile romanizate nord-dunărene. „Unii s-au retras pentru un timp din faţa barbarilor,

apoi s-au întors înapoi; alţii au rămas pe loc, apărându-şi casa, viile, ţarinile, oraşele şi

106 Ibidem, p. 185.107 Ibidem, pp. 181-184.108 Ibidem, p. 104.109 Ibidem, pp. 153, 157, 242.110 Ibidem, pp. 105, 106, 153, 190-191.111 Ibidem, p. 224.

38

cetăţile” că „dulce este dragostea moşiilor”112. Cantemir aduce aici un argument ieşit dintr-o

logică realistă. Populaţiile romaniate nu şi-au părăsit locurile pe cale le asigurau hrana.

Argumentul acesta că băştinaşii nu-şi părăseau pământul care le asigura hrana a fost folosit şi

de A. D. Xenopol în lucrarea sa Teoria lui Roesler (ian. 1884).

În Hronic se face prima sinteză de istorie a românilor, stăruind asupra colonizării

întregii părţi nord-dunărene. Istoriografia de dinainte de Cantemir se mulţumea să arate

legătura dintre români şi romani, să discute colonizarea Daciei şi apoi să treacă la al doilea

descălecat. Cantemir a acoperit în Hronic şi cealaltă perioadă din istoria românilor,

argumentând tot pentru întâia oară continuitatea elemntului romanic în Dacia pe tot parcursul

timpului de la primul descălecat până la al doilea.

Este adevărat, însă, că D. Cantemir nu vede această continuitate numai ca o

convieţuire peste secole a populaţiilor romanizate în Dacia, în luptă continuă cu greutăţile

vieţii, ci el susţine şi continuitatea politică a românilor – un stat românesc unitar – din care s-

au despărţit mai târziu – în 1274 – statele de sine stătătoare: Moldova, Ţara Românească şi

Ardealul.

Aici, D. Cantemir greşeşte negând convieţuirea românilor cu „barbarii” în perioada

dinaintea formării statelor feudale româneşti. Este, însă, mai aproape de adevăr, decât Miron

Costin care credea că populaţiile romanizate di Dacia s-au retras în munţi pe toată durata

năvălirilor „barbarilor”. El combate această părere, socotind-o numai în parte valabilă113.

În privinţa populaţiei autohtone, dacii, Cantemir credea că odată cu venirea romanilor

în Dacia, autohtonii care mai „rămăseseră au fost împinşi în sus spre Dacia de Sus”; locuitorii

de azi din Dacia sunt urmaşii direcţi numia ai romanilor pe care i-a adus Traian114.

Istoriografia de azi arată că băştinaşii n-au fost exterminaţi în războaiele cu romanii,

deşi războaiele au fost extrem de grele, iar dacii nu şi-au cruţat viaţa în luptele cu romanii. În

privinţa coloniştilor veniţi din Dacia, aceştia erau din părţile romanizate, nu din Italia. În

concluzie, romanitatea nu este fapt de rasă, ci unul de cultură. Ea a însemnat adoptarea de

către băştinaşi a limbii şi culturii latine. Popoarele romanice sunt popoare de limbă, nu de rasă

romană115.

Aceste excese nu întunecă valoarea Hronicului. Ea rămâne o carte reprezentativă

pentru un moment din istoria culturii româneşti. Totodată dragostea de ţară şi de neam, toată

capacitatea ştiinţifică a lui Cantemir este exprimată în ea. În Hronic se subliniază de mai

112 Ibidem, p. 229.113 Ibidem, pp. 224, 463-464.114 Ibidem, pp. 83, 107.115 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Viaţa şi Opera, Bucuresti, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 241.

39

multe ori că nobilul neam romano-moldovean, în repetate rânduri a oprit revărsarea

cotropitoare a turcilor, pe care „ca nişte câini flămânzi” îi urmau cumplitele hoarde ale

tătarilor, coborâtori ai vechilor sciţi. Îştile sultanului au fost bătute în câmpiile moldoveneşti şi

au fost înecate în apele Dunării. Când Bogdan cel Orb s-a supus, condiţiile puse de el erau de

fapt o biruiţă în faţa otomanilor. Primindu-le, turcii călcau principiile Coranului relative la cei

învinşi. Cartea lor sfântă prevedea ca cei învinşi – în special creştinii – să fie trecuţi prin foc şi

sabie şi peste ţara lor să se întindă împărăţia şi credinţa musulmană116.

Tot cu privire la raporturile dintre români şi turci în perioada protectoratului acestora

Dimitrie Cantemir precizează:”Aceste două ţări – Moldova şi Valahia – măcar că supuse şi

ascultătoare sunt monahiilor turceşti, însă nici stăpânirea, nici slobozenia gios şi-a lăsat, ce

după multe războaie sângeroase cu turcii, cu tătarii... niciodată piciorul din hotarele sale afară

nu şi-au scos, ce, înfipţi şi nezmulţi au rămas. Leagea, giudecăţile, obiceele, nesminţite şi

nebetegite şi le-au păzit”117. E adevărat că Ţările omâne şi-au păstrat în totdeauna o

autonomie, că domnitorilor le-a rămas în totdeauna drepturi suverane118. Menţinându-şi

autonomia, rigorile tratatului de supunere, altă dată prin lupte sângeroase, românii au

răscumpărat de la turci libertatea Europei. Stăruind asupra acestui lucru, Cantemir atrăgea

atenţia Europei că sprijinul acordat celor două ţări de la gurile Dunării reprezintă de fapt

asigurarea liniştei şi prosperităţii ţărilor din mijlocul şi apusul continentului.

Totodată el atrăgea atenţia că ţările române nu trebuie să fie teritorii de compensaţie în

rezolvarea animozităţilor dintre diferite imperii. Nu este în interesul Europei să lase pe turci

să-şi plătească insuccesele în războaie cu cedarea unor părţi din ţările româneşti, cum s-a şi

întâmplat mai târziu119.

Iată ce gândea Cantemir într-o vreme când ţările române trecuseră sub domniile

fanariote care reprezentau încălcarea şi a ultimelor urme de autonomie pe care o avuseseră.

Numai că marile puteri europene – din vremea lui Cantemir – nu înţelegeau necesitatea

existenţei ţăriloe mici şi cu atât mai puţin promovarea individualităţii popoearelor120.

Hronicul lui Dimitrie Cantemir nu a ajuns să fie cunoscut Europei aşa cum a fost

cunoscută Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei. Istoriografii Imperiului

Habsburgic nu se aşteptau ca teoriile lor, cu privire la românii din Transilvania, să fie

116 I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir: omul, scriitorul, domnitorul, Ed. Institutul de Arte Grafice si Editura "Viata Româneasca", Iaşi, 1926, p. 146.117 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe originalul autorului de Gr. Tocilescu, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1901, pp. 106-107.118 I. Minea,op. cit., p. 147.119 Idem, p. 147.120 Idem, p. 148.

40

infirmate înainte de emiterea lor. Ei nu ştiau că un istoric de reputaţie europeană statornicise

cu argumente puternice teoria continuităţii noastre pe vechile locuri ale coloniştilor lui Traian.

La Blaj, unde a pornit la începutul veacului al XIX-lea lupta pentru restabilirea

adevărului continuităţii noastre în Dacia, se afla de câteva decenii copia Hronicului lui

Cantemir. În Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior este şi o fărâmă

din spiritul lui Cantemir, care spusese acelaşi lucru cu 100 de ani înainte de el.

Ideile lui Cantemir au pătruns în spiritualitatea românească de dincolo de Carpaţi prin

cartea lui Petru Maior citită de M. Kogălniceanu, care va prefigura în Dacia Literarăi

viziunea întregirii poporului român întrevăzută de Dimitrie Cantemir. Dacă nu i-a reuşit lui

Cantemir desrobirea politică a neamului său, desrobirea intelectuală, care a premers celei

politice, realizată în 1877 şi 1918, este legată de spiritul său121.

Hronicul cuprinde cel mai cristalin crez politic în forma cea mai desăvârşită a

intelectualităţii. În el se exprimă cu o deosebită claritate necesitatea fiinţării politice a ţărilor

române. Şi tot Hronicul este cartea care a dăruit un orizont larg câtorva generaţii care şi-au

adus o contribuţie substanţială la clădirea României moderne. Influenţa sa se întinde pe

periadă istorică largă, începând cu Şcoala Ardeleană, continuând cu generaţia 48-istă şi

sfârşind cu generaţiile care au luptat pentru înfăptuirea unităţii româneşti de la 1859 şi de la

1918.

Prin această operă s-a demonstrat cu argumente puternice nu numai că „de la Râm ne

tragem”, dar şi că în viforniţa veacurilor am rămas „înfipţi şi nesmulţi” din aceste locuri şi ca

un colocar al acestor virtuţi am creat o cultură cu specific romanic cu care s-ar mândri şi

exilatul poet de la Tomis în ai cărui ascendenţi ne recunoaştem cu toată fiinţa noastră.

3.3 „Divanul” în cultura românească şi în cultura europeană

După cum autorul însuşi a dorit-o, Divanul a fost o scriere bine primită de cultura

românească a vremii şi care, timp de peste două veacuri şi jumătate, a rămasîn atenţia

cărturarilor de la noi. Despre o operă care după difuzarea ei prin tipar a fost copiată de cel

puţin 19 ori – manuscrisele cunoscute – în ambele versiuni, română şi greacă, este greu de

spus că nu a putut rămâne în literatura noastră122. Opinia lui Seztil Puşcariu merită a fi

amintită numai pentru a ilustra varietatea reacţiilor pe care le poate provoca o carte

121 Idem, p. 150.122 Sextil Puşcaşu, Istoria literaturii române, Epoca veche, ed. a 2-a, Sibiu, 1930, p. 170.

41

interesantă. Tipărită în 1698, copiată aproape din deceniu în deceniu pânaă în 1846, retipărită

în 1865, 1878, şi 1969, analizată în manualii sau studii îână în ultimii ani – prima scriere a lui

Cantemir continuă să-şi împlinească o funcţie culturală greu de contestat şi, după ce a bucurat

pe vechii cititori, ea rămâne pentru cei de azi mărturia la fel de preţioasă a tradiţiei

umanismului românesc. Divanul a răspuns deci dorinţei pe care o mărturisea Miron Costin în

Predoslavia sa la Viaţa lumii: „Şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba românească

de n-ar fi covârşit vacul nostru acesta de acum de mare greotăţi, şi să fie şi spre învăţătura

scripturii mai plecate a lăcuitorilor ţării noastre voie”. Cartea lui Cantemir arăta şi „plecarea

spre învăţătură” a românilor şi posibilitatea efortului nostru creator de a înavuţi cultura chiar

în marile greutăţi ale veacului al XVII-lea.

Cu alte cuvinte, Divanul a ocupat succesiv mai multe locuri în cultura noastră. De la

apariţie şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, perioadă în care ediţia tipărită este prezentă

în bibliotecile vii, citite, cum constatăm din însemnări şi din faptul că opera este răspândită

prin copii manuscrise, Divanul face parte din fondul literar circulant. Ea îndeplineşte în

această fază funcţia de operă etică, de educaţie religioasă, dar şi de reflecţie filosofică, prin

atitudinea noastră a Lumii, exprimată în atâtea din paginile sale, şi prin tratarea laică a temei

Fortuna labilis. Ea contribuie în bună măsură la întreţinerea şi dezvoltarea interesului pentru

temele „norocului nestatornic” şi a „disputei dintre trup şi suflet”, tocmai sub această formă a

dialogului. În secolele XVII-XIX vom regăsi motivele în alte creaţii folclorice sau din

literatura populară scrisă (Mustrarea sufletului şi a trupului123, traducerile din Oxenstiern)

ceea ce demonstrează, încă o dată, integrarea Divanului într-un filon bogat al literaturii

noastre vechi. Numărul mare de copii şi prelucrări dovedesc că el devenise carte populară (în

special partea I, dialogată, vie).

Treptat, cercul cititorilor Divanului se restrânge însă la acela al ştiutorilor de carte de

la sate şi al clericilor din mănăstiri.

Pentru o vreme, prima operă a lui Cantemir, eclipsată parţial de scrierile de faimă

europeană al cărturarului moldovean (Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei),

este cunoscută de către oamenii noştri de cultură doar după nume sau după scrierile altora124.

În 1865, prin republicarea integrală, Hasdeu descoperă Divanul pentru istoriografia

culturală şi pentru filologia noastră: „Pe lângă importanţa-i pentru studiul limbii noastre,

această carte este ca un document de mare valoare pentru istoria culturii naţionale, ca cea

123 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. II, Bucureşti, 1938, p. 215-216.124 George Bariţ, Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, revista Transilvania, 3 (1870), p. 118.

42

dintâi şi, pare-se, singura până cum operă filosofică română originală”125. Dar nici istoricii

culturii, nici filologii nu au fost atât de sensibili pe cât ne-am fi aşteptat la semnalarea lui

Hasdeu. Retipărirea Divanului în 1878 s-a datorat faptului că întreaga operă a lui Cantemir era

reeditată de Academie: atenţia acordată cărturarului moldovean era provocată însă de alte

scrieri, socotite mai valoroase. în realitate, cartea nu a format obiectul unui studiu atent, aşa

încât timp de câteva decenii cunoaşterea ei s-a limitat la observaţiile puţine ale lui Hasdeu şi

la cele eronate ale lui G. Sion. M. Gaster însuşi rămâne tributar acestor informaţii, emiţând

opinii neaşteptat de greşite despre limba şi stilul cărţii şi raportul între versiuni126.

Până ce filologii îşi vor întoarce atenţia către opera lui Cantemir, mai întâi pentru

studiul stilului, ea încremeneşte sub eticheta pe care i-o pune N. Iorga: „O compilaţie greoaie,

rău scrisă şi fără scop", în cuprinsul căreia „puţini mai pot avea curajul să rătăcească"127. Sion

în ediţia de autoritate a Academiei, Gaster, Iorga erau de ajuns pentru a stabili reputaţia unei

opere, pentru a tăia elanul celor ce-ar fi vrut să o studieze sau pentru a da idei preconcepute

celor ce se încumetau128. Divanul capătă un număr de inventar în istoria literaturii române

vechi, peste care manualele trec repede în favoarea Istoriei ieroglifice129.

Această carenţă a vechii istoriografii literare se întrerupe cu un mare studiu despre

stilul lui Cantemir, în care analiza Divanului ocupă un loc însemnat, tară a răspunde însă

întrebării privind originea acestui stil (influenţa celui latin, celui turcesc sau creaţie

originală)130. Se deplânge conţinutul sterp şi monoton al acestei opere, dar „stilul, ca unul ce

nu se depărtează prea mult de tradiţie şi nu suferă prea mult de mania de originalitate a

discipolului lui Van Helmont, stilul e mai aşezat, mai puţin bizar şi de neînţeles"131. A.D,

Xenopol preţuieşte însă Divanul tocmai pentru limbă şi idei132. Mihai Eminescu îmbogăţeşte 125 B.P.Hasdeu, Uă scriere de filosofiă morală în limba română, în „Foiţă de istoriă şi literatură”, 1 (1860), nr. 3, col. 69.126 Chrestomaţie română, voi. I, p. XLVIII.127 N. Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, voi. I, p. 274-275.128 La aceasta contribuise şi Aron Densusianu {Istoria limbei si literaturei române, ed. a 2-a, Iaşi, 1894, p. 181), căruia limba Divanului îi păruse „exotică, nenaturală şi greoaie până la dezgust, intervenită şi încurcată până la neînţeles". A.D. Xenopol protestează în Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a 3-a, voi. VIU, Bucureşti, 1929, p. 206, nr. 32, vorbind despre „limba curat româneasca" a lui Cantemir şi despre „tema îndeobşte interesant tratata... cugetările nouă şi fericite" ale Divanului (ibidem, p. 210).129 A contribuit la aceasta şi o altă idee neîntemeiată pe nimic, tot a lui G. Sion (Prefaţa, p. X), şi anume că Divanul ar fi o prelucrare după Wissowatius „comandată ca teză de exerciţii de către profesor (Cacavelas) elevului său" (Cantemir). Afirmaţia şi-a străbătut drumul nediscutată de nimeni (Dan Bădărău, op. cit, p. 7, nr. 3, credea însă că lucrarea de „abilitate" a lui Cantemir ar fi fost Compendiotum), repetată până în studii recente („un exerciţiu, ca sa spunem aşa, la nivel înalt, însă un exerciţiu de învăţăcel, sub îndrumarea unui dascăl superior cum a fost igumenul cretan Ieremia Cacavela", Şerban Cioculescu, Despre stilul lui Dimitrie Cantemir, în „Tribuna" 2[1958], nr. 35, p. 1).130 Dragoş Protopopescu, Stilul lui Dimitrie Cantemir, în „Analele Academiei Române", S. II,Mem. lit., 37 (1914-1915), p. 125-170.131 Mrt.cif.,p. 135-136.132 Op. cit., p. 206, nr. 32 şi p. 210; G. Pascu, în Viaţa si operele lui Dimitrie Cantemir,Bucureşti, 1924, p. 33, insistă asupra importanţei filozofice a Divanului.

43

biblioteca de la Iaşi cu un exemplar plătit cu 170 lei noi în 1874, acela folosit azi de

cercetători133.

Până la reîndreptarea atenţiei cercetătorilor asupra Divanului principalul serviciu

culturii noastre moderne îl iăcuse Hasdeu: acela de a fi semnalat prezenţa în literatura română

a secolului al XVII-lea a unei opere de filozofie considerată, pe atunci, originală. Menţiunile

despre Divanul în manualele sau cursurile universitare repetă în general această apreciere,

contribuind astfel la întărirea conştiinţei generale despre vechimea culturii noastre. Divanul

căpătase astfel în această perioadă o circulaţie în funcţiunea unui jalon în istoria gândirii

româneşti. Tocmai pentru aceasta prima operă a lui Cantemir merita, desigur, mai multă

atenţie din partea cercetătorilor.

Principalele studii apărute în ultimii ani despre viaţa, opera şi gândirea lui Cantemir,

semnate de P.P. Panaitescu, Dan Bădărău şi Petru Vaida marchează o etapă nouă în studierea

Divanului. Din numeroasele probleme pe care le pune cartea se încearcă rezolvarea câtorva,

prin analize atente: originea temei134, scrierile din care se inspiră autorul14, ideile filozofice,

etice şi sociale, umanismul autorului135. Principalele contribuţii în aceste chestiuni le-au adus

Dan Bădărău136, care scrie primele pagini clare despre aportul filozofic al Divanului137,

semnalând astfel caracterul complex al acestui document de gândire românească din secolul al

XVII-lea şi, în general, valoarea sa pentru studiul prefacerii în sens modern a culturii noastre

acum trei veacuri şi, recent, Petru Vaida138.

133 Este exemplarul cu nr. 114/74, descris de Eminescu în adresa către Ministerul Instrucţiunii din 15 octombrie 1874 [cf. G. Zâne, Câteva ştiri despre M. Eminescu, în „Revista Fundaţiilor", 6 (1939), p. 317-326, şi M. Bordeianu, Autografe eminesciene pe cărţi din Biblioteca Universitară din laşi, în „Călăuza bibliotecarului" 17 (1964), nr. 6, p. 336]. Este interesantă indicaţia marelui poet rezultată dintr-o intuiţie sau dintr-o analiză a textului: „text român cu traducerea grecească".134 D. Russo, (dar înainte de el Ovid Densusianu, Istoria literaturii române, p. 517) crezuse că găseşte ideea centrală a Divanului în Dioptra Iui Philippos Monotropos {Manuscrisele greceşti din Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, 1901, p. 10). P.P. Panaitescu compară cele doua scrieri conchizând asupra originalităţii Divanului prin tratarea literară şi soluţia laică, deosebită de aceea a Dioptrei. Dan Bădărău, op. cit., p. 118-120, extinde comparaţia la Venatio scientiarum a lui Van Helmonţ, cu concluzia că nu acesta este modelul Divanului.135 P.P. Panaitescu, op. cit., p. 51, reia observaţia mai veche a lui Sion despre folosirea lui Wissowatius, semnalând interesul unei contaminări a ideilor din Divanul cu gândirea unitariană. Dan Bădărău insistă asupra lui Wissowatius (op. cit., p. 121-123), fără a putea stabili încă în ce măsură 1-a utilizat Cantemir. Reluată în contribuţii mai noi (v. studiul nostru Dialogul Orient-Occident, tradiţie-inovaţie în „Divanul" lui Dimitrie Cantemir, publicat în „Buletinul Comisiei naţionale a R.S. România pentru UNESCO (1964)", nr. 1-2 (ian.-iun,), p. 43, si P. Vaida, Umanistul Andrei Wissowatius tradus de Dimitrie Cantemir, în „Gazeta literară", 11 (1964), nr. 37 (din 10 septembrie), această chestiune de istorie literară a fost definitiv lămurită în ultima analiză comparativă a Iui P. Vaida, Dimitrie Cantemir şi Andrei Wissowatius, în „Revista de filozofie", 12 (1965), p. 37-48.136 Op, cit.

137 Filozofia lui Dimitrie Cantemir,?. 111-125, 195,284,291.

138 Dimitrie Cantemir şi umanismul, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, pp. 309-311.

44

Deocamdată, în lucrări de sinteză, Divanului i se acordă mereu mai multă atenţie de

către filologi139, istoricii literaturii140 sau ai filozofiei noastre141. Dar opera prezintă încă

suficiente aspecte neclare pentru a fi menţinută pe şantierul cercetării ştiinţifice. Izvoarele

Divanului, în special pentru Cartea a Ii-a, traducătorul versiunii greceşti, motivul celor două

tiraje, limba şi stilul mai necesită analize şi căutări, pe care autorul studiului de faţă a căutat să

le semnaleze.

Scris într-un centru important de cultură sud-est europeană, asociind elemente de

gândire din răsăritul şi apusul continentului, publicat şi în limba greacă, Divanul aparţine prin

temă, geneză şi destinaţie tezaurului comun al literaturii europene. Cantemir însuşi considera

că prima lui scriere poate interesa cercul învăţaţilor de la Academia din Berlin. In 1776,

Alexius Horânyi o menţiona între lucrările cunoscute ale vremii142. A. Papadopoulas-Vretos o

aminteşte în 1854, în a sa Istorie a literaturii neogreceşti. Deşi descris de Emile Legrand la

sfârşitul veacului trecut ca o carte ce intră şi în bibliografia elenică, Divanul nu a format însă

până acum obiectul unui studiu privind locul său în istoria literaturii neogreceşti. Viitorul

cercetător al acestei opere integrată procesului de formare a cugetării greceşti moderne va

trebui, de asemenea, să ţină seamă că prin Divanul un text unitarian este pentru întâia oară

tradus în greaca populară.

Pentru că Oxenstiern acordă prea puţine pagini disputei între Suflet şi Trup în

Cugetările sale, Divanul rămâne ultima operă care tratează pe larg motivul în literatura

medievală. După cum arătam mai sus, prin interpretarea şi soluţia pe care o dă temei Fortuna

labilis, scrierea lui Cantemir ocupă în istoricul acestei teme un loc pe care nici un studiu viitor

nu-1 poate ignora, şi este cazul să regretăm că nici F. Batiuşkov, nici Ramiro Ortiz nu au

surprins interesul unei analize a Divanului sub acest raport. Prezenţa citatelor din al-Saadi şi

sensul pe care Cantemir îl dă Divanului, ca gen literar, fac din opera sa un document al

schimburilor culturale Orient-Occident143. Apelul la autorităţi din gândirea clasică sau

medievală - păgâne, catolice, unitariene - într-o carte de etică ortodoxă este plin de

semnificaţie pentru lărgirea orizontului cultural sud-est european în pragul epocii moderne.

Iată tot atâtea motive care conferă primei scrieri a lui Cantemir o însemnătate ce depăşeşte

graniţele culturii româneşti.

139 Al. Rosetti şi B. Cazacu, Istoria limbii române literare, voi. I, Bucureşti, 1961, p. 300-318.

140 Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, 1961, p. 612-614.

141 Istoria gândirii sociale si filozofice în România, Bucureşti, 1964, p. 80 (Dan Bădărău) şi P.Vaida, art. cit., în Istoria filozofiei româneşti, voi. I, Bucureşti, 1972, p. 85-92.

142 Op. cit., p. 285, unde Divanul este descris astfel: Mundus et anima, in Graeca et Moldaua lungua scriptus liber et in Moldauia impressus, in dialogos partitus, praecipua Ethicae capita

continens. Descrierea e luată după biografia Iui Cantemir anexată ediţiilor occidentale a Istoriei Imperiului otoman.

143 Op. Cit., Dialogul Orient-Occident, tradiţie-inovaţie, în „Divanul" lui Dimitrie Cantemir, p. 41 -45 şi 49-50.

45

Divanul este una din operele mari ale gândirii româneşti şi ale cugetării Europei de

sud-est în general. Substanţa bogată şi nuanţată a acestei scrieri, în care sunt întreţesute, într-

un interesant efort de sinteză, ideile raţionalismului încă tânăr cu urzeala gândirii medievale în

curs de prefacere, fac din prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir cartea reprezentativă a unei

epoci şi a unei mari lupte de idei care avea să separe religiosul de laic si să aducă apoi

triumful celui din urmă în culturile română şi neogrecească. Lupta aceasta a fost îndelungată

şi dificilă. Procesul de ieşire din făgaşul tradiţional al gândirii medievale şi de angajare într-o

nouă viziune a omului şi a lumii s-a desfăşurat în Europa de răsărit într-un interval mai mare

de timp decât în Apus. Diferitele etape ale acestui proces şi particularităţile lui nu au fost

îndeajuns studiate nici pentru gândirea greacă, nici pentru cea română. Apariţia atitudinii noi

faţă de om şi viaţă atribuită secolului al XVIII-lea şi pătrunderii ideilor iluminismului în ţările

balcanice este în realitate mai veche. Pledoaria pentru raţiune pe care o aduce Divanul este

una din dovezile ce pot atesta că înainte de iluminism terenul pentru o nouă orientare a

gândirii era pregătit în cultura românească.

Divanul este o operă de gândire, şi sub acest raport interesează pe cercetătorii

filozofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba română într-o formă artistică -

ceea ce îi justifică atenţia filologiei şi istoriografiei literare - şi totodată unul din izvoarele

preţioase de informaţie asupra cunoştinţelor variate ale cărturarilor români din secolul al

XVII-lea şi ale cititorilor lui. El interesează deci, în egală măsură, istoria culturii române

vechi.

Această întreită valoare a Divanului îi îndreptăţeşte pentru totdeauna preţuirea

iubitorilor de cultură şi atenţia cercetătorilor.

3.4 Alegerea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin

Încă de tânăr, Dimitrie Cantemir şi-a format o cultură aleasă. Constantin Cantemir,

tatăl său, vroia să facă din fiu un om învăţat, ceea ce a reuşit. Primii ani de studii i -au fost

călăuziţi de Ieremia Cacavela, poet grec, originar din Creta, cunoscător al limbilor: elina,

latina, italiana, germana. Studiase la Leipzig şi Viena, devenind un profund cunoscător al

limbii greceşti. A fost profesor la Academia Domnească din Iaşi. A stat la curtea lui Şerban

Cantacuzino şi apoi a venit la aceea a lui Constantin Cantemir în calitate de educator al

46

tinerilor principi. De la el au rămas câteva opuscule doveditoare ale unei pregătiri intelectuale

alese144.

În 1688, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Cantemir este trimis ostatec la Constantinopol, în

locul fratelui său Antioh, care stătuse trei ani în aceeaşi situaţie. Aici, tânărul principe ia

contact cu cele mai lese medii culturale. Între acestea strălucea Marea Şcoală sau Academia

Patriarhiei ortodoxe. Această instituţie era continuatoarea Şcolii Ecumenice, adică a

Universităţii Bizanţului. Dacă în veacul al XVI-lea această şcoală avea un caracter

preponderent teologic, în veacul al XVII-lea, pe vremea când scunul patriarhal era ocupat de

Chiril Lucaris, prelat erudit şi emancipat de rigiditatea bisericii tradiţionale, ea dobândeşte o

orientare teologic umanistă. În 1624 este numit în fruntea ei Theofil Coridaleu, un erudit, om

cu vederi largi, laice filosof îndrăzneţ, cu libertate de interpretare faţă de spiritul tradiţionalist

al ortodoxiei, fost profesor la şcoala grecească din Veneţia. Învăţământul în această instituţie

era asemănător cu cel al Universităţii din Padova, întrucât unii dintre profesorii de aici

învăţaseră în acea instituţie. Studiilor teologice li se adaugă cele despre cultrua greacă şi

latină, medicină, istorie şi geografie. Limba de predare era greaca veche145.

Tot aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă şi de cultura arabo-turcească, intrând în

legătură cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă, persană şi arabă. Cunoştea, în felul

acesta: istori, religia şi folclorul mahomedan despre care va scrie mai târziu146. În timpul

şederii aici, cunoaşte oamenii de ştiinţă turci, dobândind unele cunoştinţe de la ei, în domeniul

matematicii, al istoriei, al religiei lor, al filosofiei147.

Minte deschisă către tot ce era nou, Dimitrie Cantmir a cunoscut aici la Constantinopol

şi lumea diplomaţilor de pe lângă curtea Sultanului, bucurându-de de preţuirea acestora. Prin

ei a luat legătură şi cu cultura timpului din mai multe ţări europene. Aici a cunoscut pe

ambasadorii Franţei, Château-neuf şi Fériol, pe al Olandei Colyer, pe al Rusiei P. A. Tostoi 148.

Fiind dotat cu aptitudini rare, Cantemir a asimilat, aproape fără seamăn în epocă, o vastă

cultură de bizantinolog, romanist, orientalist, îmbogăţindu-şi-o continuu până la sfârşitul

vieţii.

Şi de remarcat, că Dimitrie Cantemir a devenit cunoscut pentru calităţile sale

intelectuale, înainte de a-i fi apărut vreo una dintre lucrările sale care au avut un ecou puternic

144 C. Măciucă, Dimitrie Cantemir, Ed. Tineretului, 1962, p. 30.145 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 40; C. Măciucă, op. cit., p.43; D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, I., p. 135-136.146 P. P. Panaitescu, op. cit., p.42.147 Dimitrie Cantemir, op. cit., p.39.148 Emil Diaconescu, Cultura umanistă a lui Dimitrie Cantemir, Cronica nr. 22(383), anul VIII, vineri, 1.VI. 1973.

47

în Europa. Un diplomat polon, Raphael Leaszynski, care-l cunoscuse pe Dimitrie Cantemir la

Iaşi, în 1700, după întoarcerea sa la Constantinopol, era uimit de erudiţia lui, de stîpânirea

limbii latine, de educaţia aleasă „ca şi cum ar fi fost instruit, zice el, cu mânie, în Polonia”149.

Până la urcarea sa în scaunul Moldovei - a doua oară – Dimitrie Cantemir alcătuise

câteva lucrări de o factură care-l impune în mediile pe care le-a cunoscut. Astfel, scrisese

Divanul (1698), o carte de atitudine filosofică, de pedagogie ortodoxă150, avea în manuscris o

Metafizică, şi o Logică, alcătuite în jurul anului 1700 în limba latină şi Istoria ieroglifică

(manuscris din 1705), roman social, cu vădită atitudine satirică. Fiecare din aceste lucrări

reprezenta un domeniu de gândire în care autorul lor îşi avea bine precizată atitudinea.

După războiul din 1711, începe exilul lui Cantemir în Rusia. În primii ani rămâne cât

mai aproape de graniţa Moldovei, neobişnuindu-se cu ideea că nu se va mai întoarce în

scaunul pierdut151. Rîmâne un timp la Kiev, apoi se duce la Harcov şi de aici la Moscova,

unde se stabileşte la 18 februarie 1713. duce o viaţă retrasă, consacrată studiului şi educaşiei

copiilor. Se înconjoară mai mult de greci. În familie, se vorbeşte limba greacă. Dintre cei din

anturajul său distingem în primul rând pe Anastasie Condoidi. El trăia în casa lui Cantemir în

calitate de profesor al copiilor pentru limba elină şi italiană. Grec din Fanar, preotul Condoidi

a fost predicator la Patriarhia din Constantinopol şi al doilea secretar – în capitala otomană –

pe lângă ambasadorul rus, P. A. Tolstoi. Îşi făcuse o parte din studii în Italia. Suspectat de

turci pentru simpatiile sale faţă de ruşi, el s-a refugiat în Moldova, de unde a plecat cu

Cantemir în Rusia. În 1720, a fost numit profesor la Academia rusească din Moscova152. Alt

grec din anturajul său era Atanasie Schiada din Chefalonia care studiase în Italia şi Germania.

Şi acesta venise cu Cantemir din Moldova. Schiada este autorul catalogului manuscriselor din

biblioteca Moscovei. Şi el a fost numit profesor la Academia rusească din Moscova. În sfârşit,

alt grec din jurul lui Cantemir a fost Mihail Schendo, chemat de la Veneţia, unde profesase

medicina. Mai sunt menţionaţi: medicul Sevast şi Ioan Hrisavidi, tot greci153. Toţi aceştia

aveau legături cu învăţaţii vremii din ţările unde îşi făcuseră cultura. Prin intermediul lor,

numele lui Cantemir a ajuns să fie cunoscut în ţările europene154.

Filosoful Leibniz, care se interesa de toţi învăţaţii din Europa, a reţinut şi numele lui

Dimitrie Cantemir fie pe această cale, fie în împrejurările pe care le vom arăta mai departe.

149 Din juranlul soliei la Poartă a lui Raphael Leszozynski, trimisul regelui Poloniei August II, la 1700. Magazin istoric, august, 1973, p. 2. 150 Virgil Cândea, Studiu introductiv la Divanul lui Cantemir, Ed. pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1969, p. XXII-XXIII.151 Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 12.152 Ştefan Ciobanu, op. cit., p.13.153 Ştefan Ciobanu, op. cit., p.14.154 P. P. Panaitescu, op. cit., p.13.

48

Istoricul literar Milan Sesan a arătat în două articole intitulate Dimitrie Cantemir

academician155 împrejurările care au favorizat intrarea învăţatului principe moldovean în

Academia din Berlin. În aceste articole se arată că Petru cel Mare s-a întâlnit cu filosoful

german Leibniz, preşedintele Academiei de ştiinţe din Berlin la data de 20 octombrie 1711, la

Torgau, prin intermediul baronului german Heinrich von Huyssen, care era în serviciul lui

Petru cel Mare încă din 1702. întâlnirea avea drept scop discutarea organizării unei Academii

de ştiinţe la Petrograd. Cu această ocazie, la întrebarea lui Leibniz, care ar fi savanţii din

Rusia cu care să se organizeze un asemenea for ştiinţific, ţarul i-ar fi vorbit şi despre Dimitrie

Cantemir. Întâlnirile dintre petru cel Mare şi Leibniz s-au repetat de aici înainte la scurte

intervale: decembrie 1711, 6 aprilie 1712, 9 iunie 1712, 20 octombrie 1712. Ultima s-a

petrecut la Karlsbad, cu care ocazie, Petru cel Mare l-a numite pe Leibniz, consilier imperial.

Ţarul Rusiei dorea ca ştiinţele în ţara sa să înflorească sub îndrumarea unei instituţii centrale

ceea ce s-a şi făcut odată cu întemeierea Academiei de ştiinţe din Petrograd din noiembrie

1725156. Filosoful german Leibniz – părintele iluminismului german – preşedintele Academiei

de ştiinţe berlineze, urmărea să se creeze în Europa cât mai multe foruri culturale, iar între ele

să se realizeze legături strânse, încât să se ajungă la constituirea unei republici a ştiinţelor pe

deasupra organismelor politice existente. Însufleţit de aceste idei, intrarea lui Dimitrie

Cantemir în acest for este pe de-a dreptul explicabilă. Fostul domnitor moldovean avea în acel

moment un serios prestigiu intelectual prin lucrările pe care le scrisese şi prin proiectele

grandioase ce vor fi prezentate înaltului for ştiinţific.

Profesorul Dan Bădăran, într-un articol publicat în 1966157 căutând să răspundă la

întrebarea cărei personalităţi din sânul Academiei a adresat Dimitrie Cantemir cererea de a

deveni membrul ei, arată că acesta nu îl viza pe Leibniz ci pe o altă persoană. Autorul

articolului arată că filosoful german părăsise Berlinul, la acea dată stabilindu-se la Hanovra

unde deţinea funcţia de consilier al decanului încă din 1713. aici a rămas până la sfârşitul

vieţii, întâmplată la data de 14 noiembrie 1716, fiind suferind de gută. Un indiciu că Leibniz

nu mai era în Berlin – spune autorul articolului – este şi faptul că diploma lui Cantemir, în

care i se conferea titlul de membru al acestei instituţii, nu este semnată de filosoful iluminist,

ci de locţiitorul preşedintelui, în persoana lui Carol Schott, consilier regal. Articolul

profesorului Bădăran nu respinge nici ideea că Leibniz nu ştia de numele lui Cantemir, nici pe

155 Milan Sesan, Dimitrie Cantemir academician, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 5-6, 1962, p. 510156 Ştefan Ciobanu, op. cit., pp.64-65 arată că Petru cel Mare a întemeiat o academie de ştiinţe la Petrograd în noiembrie 1725. Această Academie era la început o societate ştiinţifică, o societate de savanţi şi o şcoală superioară.157 Dan Bădăran, Dimitrie Cantemir academician, Revista de filosofie nr. 8, 1996.

49

aceea că nu l-ar fi invitat, prin ţarul Rusiei sau prin baronul german Heinrich von Huyssen, ca

să facă parte din această Acadeie al cărei întemeiator fusese chiar el.

Lămuriri şi mai multe cu privire la intrarea lui Dimitrie Cantemir în Academia

berlineză aduce profesorul Emil Pop de la Cluj în comunicarea Dimitrie Cantemir şi

Academia din Berlin158 precum şi profesorul Tiberiu Truţer în articolul Aspecte inedite privind

relaţia lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin159.

Discuţiile din ambele articole se bazează pe protocoalele şedinţelor în care s-a discutat

şi s-a hotărât primirea lui Dimitrie Cantemir în Academia din Berlin. Materialul acestor

protocoale se găseşte în scrisorile purtate – cu unele întreruperi – între 1714 şi 1734 între fraţii

Daniel Ernest Yablonsky şi Johann Theodor Yablonsky pe de o parte şi Heinrich von Huyssen

pe de altă parte.

Ce rol jucau aceste nume în acel timp? Fraţii Yablonsky au avut un rol deosebit de

însemnat în viaţa Academiei din Berlin şi un rol activ în primirea lui Dimitrie Cantemir ca

membru al Academiei din Berlin. Primul - Daniel Ernest Yablonsky (1660-1749) – a fost, cu

începere din 1713, secretarul secţiei (clasei) misionare pentru orient - o particularite a acestei

Academii – şi mulţi ani vicepreşedinte al Academiei. Al doilea - Johann Theodor Yablonsky

(1654-1731) – a fost secretarul permanent al Academiei şi în această calitate purta

corespondenţă cu membrii ei din străinătate160. Baronul german Heinrich von Huyssen (1668-

1739) a fost consilierul lui Petru cel Mare, începând din 1702, îndeplinind şi funcţia de

consilier de război. Era şi membru al Academiei din Berlin, din 1710. Avea legătură cu

numeroşi oameni de ştiinţă din diferite centre culturale din Europa. În calitatea lui de membru

al Academiei din Berlin a susţinut primirea în acest for ştiinţific a mai multor personalităţi

ştiinţifice şi culturale, printre care şi Dimitrie Cantemir161. Scrisorile purtate între aceste

personalităţi culturale ne dezvăluie pas cu pas intrarea lui Dimitrie Cantemir în Academie. Ele

au fost adunate de istoricul german Eduard Winter în urma cercetărilor făcute în arhivele din

Lelingrad şi publicate în revista Acta Comeniana162. Să revelăm câteva date din aceste

scrisori.

Una dintre ele se referă la procesul-verbal al şedinţei secţiei (clasei) orientaliste din 31

mai 1714. din procesul-verbal respectiv rezultă că Johann Theodor Jablonsky, secretarul

158 Emil Pop, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în Revista de istorie Studii, (tomul 22, nr 5/1969, pp. 825-847).159 Tiberiu Truţer, Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Cantemir cu Academia din Berlin, Forum, 10/1971, pp. 75-81.160 Tiberiu Truţer, op.cit., pp. 75-76.161 Tiberiu Truţer, op.cit., p. 76.162 Tiberiu Truţer, op.cit., p. 75.

50

permanent al Academiei a primit o scrisoare din partea lui Heinrich von Huyssen, în care

acesta îi spunea: „Hospodarul exilat al Valahiei ar dori să fie primit în Academie, oferindu-se

să pună la îndemână ştirile orientale pe care le posedă” (este vorba de o „istorie completă a

înpăraţilor turci cu porttretele lor). La rândul său, secretarul permanent al Academiei – J. T.

Jablonsky – îi comunica consilierului lui Petru cel Mare - Heinrich von Huyssen – că s-a

„acceptat oferta hospodarului”. Totodată i se cerea „hospodarului” o informaţie cu privire la

„graniţele pricipatelor Valahia şi Moldova despre care geografii sunt prea deosebiţi de

păreri”163.

La 4 iunie 1714 Johann Theodor Jablonsky adresa o nouă scrisoare lui Heinrich von

Huyssen în care, pe lângă confirmarea primirii scrisorii anterioare, revine asupra propunerii

lui Dimitrie Cantemir de a fi primit în Academie şi cu alte consideraţii: „propunerea pe care

aţi făcut-o cu privire la „hospodar” a fost acceptată cu foarte multă plăcere. Este o mare

favoare pentru Societate (Academie) aceea de a avea onoarea să primească între rândurile ei

de un atare rang şi sunteţi rugat, Domnule, din partea Domnilor Directori să binevoiţi a

desăvârşi ceea ce aţi început atât de bine... de a ne comunica numele, titlurile şi calitatea

Alteţei Sale, pentru a respecta în mod cuvenit aceste formalităţi, trimiţându-i brevet de

recepţie şi de a ne informa, totodată, cu privire la modul de a i-l transmite”. Adresându-se

apoi lui Dimitrie Cantemir: „Îngăduiţi-ne, de asemenea să profităm de oferta ce ne-o faceţi,

pentru a vă ruga să ne procuraţi informaţii precise şi clare privind adevărata situaţie a celor

două provincii: Moldova şi Valahia, şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi ţările ce le

înconjoară şi, de asemenea, privind capitalele lor şi celelalte oraşe pe care le cuprind. Este cât

se poate de trist să vezi cum hărţile şi celelalte lucrări de geografie le consemnează în mod

diferit, unele punând Moldova peste Nistru şi Valahia peste Dunăre, iar celelalte cu totul

invers. Astfel veţi îndatora publicul şi pe noi în mod deosebit, procurându-ne lămuriri în

această privinţă. Publicul ar fi de asemenea deosebit de îndatorat Alteţei Sale, dacă ar binevoi

să-şi ia asupră-şi osteneala de a-i aduce la cunoştinţă istoria sultanilor pe care o deţine,

ilustrată cu portretele lor şi însoţită de observaţiile pe care le-ar putea adăuga pe baza

propriilor cunoştinţe164. Această scrisoare dezvoltă cuprinsul procesului-verbal al şedinţei

secţiei (clasei) literar-orientalistă, din 31 mai 1714.

Johann Theodor Jablonsky cerându-i lui Dimitrie Cantemir – prin Heinrich von

Huyssen - date „precise şi clare” privind geografia Principatelor: Moldova şi Valahia se poate

considera că aceasta constituie prima sugestie din partea Academiei din Berlin pentru a

163 Titlu oficial, iniţial, al Academiei din Berlin, înfiinţată în 1700.164 E. Pop, op. cit., p. 22.

51

redacta lucrarea Descriptio Moldovae. În acelaşi timp trebuie să reţinem şi faptul că cererea

nu se referă numai la Geografia Moldovei, ci a ambelor Principate: Moldova şi Valahia, ceea

ce, aşa cum vom vedea în continuare, a şi fost luată în considerare de către Dimitrie

Cantemir165.

Discutarea primirii lui Dimitrie Cantemir în Academie a fost reluată şi în şedinţa

Consiliului Academiei din 11 iulie 1714, când secretarul permanent al Academiei (Johann

Theodor Jablonsky) relata despre scrisoarea primită de la baronul Heinrich von Huyssen către

academie şi despre scrisoarea adresată de Dimitrie Cantemir lui Huyssen. Deşi nu a existat

nici o rezervă faţă de această propunere, s-a considerat, totuşi oportun, să ceară părerea

protectorului (regal) de atunci – baronul I. Printzen166. Ca urmare a şedinţei Consiliului

Academiei din 11 iulie 1714, Johann Theodor Jablonsky adresează la 14 iulie 1714 lui

Huyssen o scrisoare în care îi comunică: „Cererea Alteţei Sale, Suveranul Valahiei, a fost

primită cu toată cinstea pe care o merită, şi Alteţa Sa, Suveranul, va fi satisfăcută cât mai

curând”167.

În şedinţa Consiliului Academiei din 1 august 1714, constantându-se agrementul

Protectorului, se confirmă primirea lui Dimitrie Cantemir în Academie168. Acceptarea cererii

lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei în Şedinţa de Consiliu a Academiei, din 11

iulie 1714 s-a concretizat în acordarea Diplomei de membru al Academiei de Ştiinţe din

Berlin cu textul următor:

„Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se

arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că

prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn

ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele

ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă

strălucire şi o podoabă neântrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o

acordă pricipele nouă şi lusrărilor noastre”169.

Admiterea lui Dimitrie Cantemir printre membrii Academiei din Berlin a fost un

stimulent pentru activitatea sa ştiinţifică. Învăţaţi de prestigiu ca Eduard Winter şi H. Gratzhof

au subliniat valoarea ştiinţifică a operelor lui Dimitrie Cantemir. De asemenea ei au stăruit

asupra legăturilor învăţatului principe cu iluminismul german timpuriu (Frühaufklärung).

165 Tiberiu Truţer, op.cit., p. 77.166 Ibidem, p. 78.167 Protectorul era un demnitar, un om de încredere al regelui, care făcea legătura între Consiliul Academiei şi rege.168 Tiberiu Truţer, op.cit., p. 78.169 Ibidem, p. 78.

52

Casa lui Dimitrie Cantemir era locul de întâlnire a reprezentanţilor acestui curent filosofic şi

politic în Rusia.

Între fraţii Jablonsky şi Huyssen a continua corespondenţa cu privire la o carte Dacia

vetus et nova a lui Dimitrie Cantemir pe care a promis-o Academiei din Berlin. Ea însă nu a

mai ajuns unde trebuia până la moartea sa, petrecută la 21 august 1723. şi nici după acest trist

eveniment. E. Pop în comunicarea menţionată crede că acest manuscris nu e altul decât

versiunea latină a Hronicului...intitulată aşa cum ştim Historia Moldo-Vlahica. P. P.

Panaitescu crede că dacă nu este manuscrisul latin al Hronicului – în ultima sa versiune, aşa

cum s-a descoperit de curând – poate fi considerat conceptul acestuia. În concluzie, cu privire

la această lucrare, se poate spune că este posibil să fi existat această lucrare. Ea a fost văzută

de geograful francez Joseph Nicolas Deslie (1688-1768) în manuscrisele deţinute de Antioh

Cantemir170. Se poate să fi fost – aşa cum i se cerea la intrarea în Academie – o lucrare de

sinteză cu caracter istoric şi geografic, cuprinzând toate teritoriile locuite de români171.

Din întreaga discuţie făcută în jurul alegerii lui Dimitrie Cantemir ca membru al

Academiei de Ştiinţe din Berlin în iulie 1714, reiese că la acel moment, compatriotul nostru

era un nume de prestigiu în Europa sub raportul activităţii ştiinţifice. Unele dintre lucrările

cerute erau deja începute sau cel puţin gândite de învăţatul principe încă din vremea când

stătea la Constantinopol. Desăvârşirea acestora era însă stimulată de interesul arătat de înalta

instituţie în care a intrat. Nivelul ştiinţific al lucrărilor sale îl ridică deasupra tuturor celor care

scriseseră până la atunci la noi. În context european el este un egal al învăţaţilor timpului,

deschizând seria numelor de români care au onorat ştiinţa mondială.

170 Magazin istoric, anul VII, nr. 8(77) august 1977, p. 20.171 P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 224-225.

53

4. Dimitrie Cantemir orientalistul

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, tocmai cânde se

introdusese limba română în întreaga slujbă religioasă şi când se tradusese integral biblia în

limba poporului, se exercită o puternică influenţă a culturii greceşti asupra ţărilor româneşti.

Dovada acestei situaţii o constitue mulţimea de clerici greci care se stabilesc pentru un timp în

Bucureşti şi Iaşi, fiind folosiţi în cadrul celor două academii care luaseră fiinţă.

Situaţia aceasta se datora în primul rând efervescenţei din jurul Academiei greceşti de

pe lângă Patriarhia din Constantinopol. Pusă în slujba ortodoxiei, ea dirija existenţa în ţările

române şi în Rusia împotriva asaltului de infiltrare a catolicismului şi a protestantismului. Tot

aici a dobândit contur ideea de eliberare a ţărilor ortodoxe, a Patriarhiei din Constantinopol de

sub otomani cu ajutorul unui stat care se ridica vertiginos: Rusia lui Petru cel Mare.

Dimitrie Cantemir îşi face prima educaţie în familie sub îndrumarea învăţatului

călugăr Ieremia, originar din Creta, cunoscător al limbilor greacă, latină, germană şi italiană.

Strudiase la Leipzig şi Viena, fiind un profund cunoscător al culturii greceşti. În aceeaşi

măsură era şi un erudit în materie de teologie. Lecţiile acestui călugăr au pus bazele culturii

clasice şi teologice a lui Dimitrie Cantemir. Etaptele următoare ale vieţii sale de mazil şi

ostatec la Constantinopol, l-au ţinut în apropierea Academiei greceşti din capitala sultanilor,

completându-şi cultura începută în familie cu străluciţii profesori ai acestei instituţii. Între ei

se găseau: Ion Cariofil, teolog şi filosof; Antonie şi Spandoni, filosofi peripatetici; Iacomie

Gramatie de la care a învăţat elementele filosofiei; Sevastos Kymenitul; Alexandru

Mavrocordat; Meletie, arhiepiscop de Arta şi apoi de Atena, fiecare cu reputaţia lui în diferite

ramuri ale ştiinţei vremii. În scaunul patriarhal stătuseră în această vreme clerici de prestigiu:

Calinic, Dositei şi Hrisant, ei înşişi elevi ai Academiei greceşti172.

Ca rezultat al acestui mediu în care s-a format, Cantemir îşi însuşeşte o bogată cultură

clasică şi teologică. Totodată el este câştigat de lupta politică a ortodoxiei de eliberare de sub

turci. Pe această bază el se apropie de ambasadorul lui Petru cel Mare la Constantinopol, P.

A. Tolstoi, şi prin el ejunge să ia legătura cu ţarul ruşilor.

Tot prin intermediul Academiei greceşti de aici, el cunoaşte şi orientarea ştiinţifică a

învăţaţilor din universităţile italiene, în special a celei de la Padova, cu care era în legături

172 I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir: omul, scriitorul, domnitorul, Ed. Institutul de Arte Grafice şi Editură "Viaţa Românească", Iaşi, 1926, p. 8.

54

cevhi Înalta Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol. Cultura şi civilizaţia apuseană are să o

cunoască prin ambasadorii de pe lângă sultan ca şi prin oamenii de cultură veniţi în această

parte a orientului spre a se informa despre popoarele din răsăritul Europei.

Acestor straturi de cultură li se adaugă, ceea ce nu prea cunoşteau mulţi învăţaţi ai

vremii, cultura orientală. Timp de 22 de ani, Dimitrie Cantemir a stat în mijlocul societăţii

otomane, cunoscându-i trăsăturile esenţiale. Intrând în legătură cu învăţaţii turci, deprinde

limbile: turcă, persană şi arabă. În felul acesta cunoaşte istoria, teologia, folclorul şi etnografia

musulmană, despre care va scrie mai târziu. Dobândim reputaţia de om de cultură, Cantemir

pătrunde în societatea turcească, cunoscând-o temeinic. Reuşeşte să-şi apropie muzica

turcilor, devenind, cu vremea, un teoretician şi apoi un excelent compozitor şi executant.

Legăturile cu societatea turcească le foloseşte şi în sprijinul activităţii sale ştiinţifice de mai

apoi. Aceste relaţii i-au uşurat cunoaşterea unor izvoare istorice la care se pătrundea cu

greutate. Între ele enumerăm depozitele de manuscrise rare din biblioteca sultanilor.

Pătrunzând la ele, şi-a făcut o bogată colecţie de manuscrise şi de portrete ale sultanilor pe

care le va folosi în Istoria creşterii şi descreşterii cutţii otomane. Pe acestea le ţine în palatul

său de pe Bosfor, adevărat muzeu de rarităţi ştiinţifice şi artisitice, unic în Istambul.

Perioada constantinopolitană a lui Cantemir se soldează cu o seamă de scrieri, care-i

pregătesc notorietatea de mai târziu. Divanul este o carte de morală alcătuită în genul

dialogurilor platonice. Este scrisă şi tipărită în româneşte şi greceşte (1698). În 1705 Divanul

a fost tradus în limba arabă de către patriarhul Antiohiei, Athanasis Dabas, care se afla pe

atunci la Bucureşti. Traducerea este intitulată „Bunăstarea înţeleptului şi miţelia

preanemernicei lumi”, parafrază a titlului original „Gîlceava înţeleptului cu lumea” sau

„Giudeţul sufletului cu lumea”. Traducerea aceasta s-a bucurat de o largă circulaţie în Siria şi

Liban. Cunoscutul cercetător al culturii noastre vechi, Virgil Cândea, a descoperit 9 asemenea

manuscrise – în 1970 – în orient, iar altele două, de acest fel, au ajuns în Biblioteca Naţională

din Paris şi la Biblioteca Vaticanului. Circulaţia acestor copii ale Divanului în arabă,

dovedeşte că opera lui Cantemir a fost timp de aproape două secole, citită în cercurile

cultivate siro-libaneze173. Metfiziva, logica şi elogiul lui van Helmont ni-l arată ca pe un

filosof cu o terminologie sigură. „În 1703-1704 a scris un mic tratat de muzică turcească. Era

un excelent cântăreţ din tamburină şi un compozitor îndrăgit de perşrevuri şi semaiuri.

Alcătuirile lui au intrat în muzica turcă tradiţională, fiind cântate şi azi. Kantemiroglu, cum i

se spunea la Istambul, a intrat astfel în folclorul muzical turcesc”174. Despre această lucrare ne

173 Virgil Cîndea, Dimitrie Cantemir, Orientalistul, în Săptămâna, nr. 129, 30 martie 1973.174 Virgil Cîndea, op. cit., p. 20.

55

va da unele lămuriri chiar autorul ei în „Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane”,

tipărită în 1722 în limba rusă: „Când eram la Constantinopol am acris o carte în limba turcă

(pe care am dedicat-o sultanului actual Ahmet III (1703-1730 mort în 1736). Acesta este

foarte iscusit în muzică, cu care foarte mult se delectează). În carte am arătat toate regulile

muzicale teoretice şi obiceiurile cunoscute, şi le-am aranjat după canoane. În loc de note, am

introdus, pentru o mai bună aplicare, caracterele arabe, care arată clar practica şi teoria, am

editat-o foarte bine, ceea ce recunosc astăzi înşişi turcii, zicând că muzica practică şi teoretică

a devenit la ei mai clară şi mai bună175.

Istoria ieroglifică, roman social, cu un pronunţat caracter de pamflet, este imprtant nu

numai ca document social, ci şi ca realizare literară în sine.

Emigrând în Rusia, după insuccesul bătăliei de la Stănileşti, a luat legătura cu oamenii

de ştiinţă ai vremii din această ţară şi prin ei este cunoscut de Leibniz, preşedintele Academiei

de ştiinţe din Berlin. La 11 iulie 1714, este primit în rândurile membrilor acestei instiruţii. În

elogiul ce i s-a alcătuit cu acest prilej, se spunea: „Timp de 22 de ani a studiat limbile

orientale şi a cultivat poezia şi muzica pe care a pus-o în ordine, înzestrând-o cu note noi,

încât s-a făcut foarte plăcut sultanului, vizirului şi înalţilor dregători”. La îndemnul acestui

înalt for ştiinţific, Dimitrie Cantemir a alcătuit o serie de lucrări, între care, cele de

orientalistică, i-au adus un prestigiu umanim recunoscut de învăţaţii vremii.

Cea mai însemnată dintre ele este Historia incrementarum atque decrementorum aulae

othomanicae – scrisă între anii 1714-1716. în scrisoarea pe care o adresa Academiei de ştiinţe

din Berlin, Cantemir se oferea să pună la îndemâna acestui for „ştirile orientale” pe care le

poseda, şi în deosebi o „istorie completă a împăraţilor turci cu portretele lor”.

Dimitrie Cantemir ştia că lumea musulmană nu este suficient de bine cunoscută lumii

apusene. Lucrările de istorie ale lui Leunclavius, Crusius, Lonicerus, Chalcondiles, Ricaut

erau unilaterale: ori îmbrăţişau anumite părţi din istoria turcilor, ori erau o prescurtare a

analelor turceşti, ori se refereau la un anumit eveniment creştin legat de istoria turcească176.

Ceea ce l-a determinat pe Dimitrie Cantemir să alcătuiască o istorie turcească a fost

apariţia în anul 1696, la Constantinopol, a cărţii învăţatului turc Effendi Saandi177. Cartea

acestuia era un model de exactitate a datelor, dar şi de rară pasiune pentru a arăta gloria

otomană. Aşa de mult fusese cucerit de această lucrare, încât la început a voit să o traducă în

limba latină. Pe alocurea – în special la început – aşa şi este. Cartea lui Effendi Saandi –

Synopse istorica – beneficiază de izvoare de prestigiu: Meviana Idris, Neşri, Peciovi şi

175 Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Ed Elion, Bucureşti, 2000, pp. 41-42.176 I. Minea, op. cit., pp. 61-62.177 Idem, pp. 62.

56

Hezarfenn178. Dovadă că la început vroia să facă numai o traducere a cărţii lui Effred Saandi

este faptul că a lăsat pe alocuri unele comentarii – legate de istoria românilor – întocmai ca în

originalul turcesc. Exemplu: expediţia lui Mahomed al II-lea în contra lui Ştefan cel Mare este

prezentată de pe poziţiile autorului turc. În alte părţi însă, se vede intervenţia lui Cantemir de

pe poziţia istoricului român: „Moldovenii, care odinioară se luptau pentru libertăţile lor, astăzi

sunt constrânşi, prin tirania turcilor a-şi da nu numai copacii din păduri, dar şi capul sub

securea barbarilor. Până cand, o Doamne, să mai domnească atâta răutate în lume!”. Sau, când

face bilanţul situaţiei juridice a Moldovei de la închinarea ei sub Bogdan al III-lea până la

vremea sa, el exclamă: „Astăzi, nu cred să fie vreun om de litere care să nu dezaprobe tirania

mizerabilă în care geme Moldova”179.

În afară de acest izvor de bază, Dimitrie Cantemir utilizează şi alte scrieri, ca de

exemplu: cronica lui Nichifor Gregoraş, lucrarea lui Filip Lonicer, cronica lui Chalkondiles,

despre care se zice că este cel mai bine informat scriitor grec dintre cei care au scris despre

turci, apoi cronica lui George Pratzen. Când folosea aceste izvoare, le confrunta cu izvorul

turcesc a lui Effred Saadi. Izvoarele româneşti: Grigore Ureche pentru Moldova şi Stoica

Ludescu pentru Ţara Românească sunt folosite din memorie. Nu avea textele la îndemână,

dovadă unele greşeli grave legate de cei mai însemnaţi domnitori români. A folosit: hărţi,

documente cunoscute din biblioteca sultanilor. Pentru partea a II-a a acestei lucrări a folosit

propiile sale amintiri, apoi informaţiile orale de la demnitarii turci cu care avea legături.

Istoriografia turcească urmărea, în general, să prezinte momente de glorie ale

otomanilor. Orice înfrângere era justificată cu argumente ca acestea: „duşmanul avea oşti

infinit mai multe, turcii erau puţini”. În general, „istoricii turci reliefau momente de glorie şi

treceau sub tăcere vremurile de decădere”. Dimitrie Cantemir, spirit obiectiv, procedează

altfel. Acolo unde vremea şi locul îi puneau la dispoziţie şi alte informaţii, el a corectat

izvorul turcesc180. În scopul acesta a folosit pe lângă izvoarele turceşti şi izvoarele străine.

Historia incrementorum... este o carte alcătuită cu migală. Orice noutate într-un izvor

de încredere o trecea în josul paginii. În viziunea lui Cantemir, puterea turcească a mers în

creştere până către sfârşitul veacului al XVII-lea. Cucerirea Cameniţei la 1672 este ultima

victorie otomană. Dar chiar până la această dată sunt dovezi că puterea otomană se clătina.

„La sfârşitul veacului al XVI-lea Mihai Viteazul arăta că puterea otomană putea fi înfrântă.

De la Mihai Viteazul nu s-a mai făsut nici o cucerire de seamă turcească”181.

178 Idem, pp. 65.179 Idem, pp. 66.180 Idem, pp. 72.181 Idem, pp. 73.

57

Partea I a cărţii lui Cantemir a putut să fie depăşită de istoriografia de după el, în unele

aspecte, cum ar fi istoria propriu-zisă a otomanilor. Ea rămâne însă, pentru multă vreme, o

mină mereu cercetată pentru viaţa intimă a turcilor. Notele din josul paginii punctate cu

amintiri personale îşi păstrează şi azi actualitatea şi servesc ca izvor preţios pentru oricine

vrea să reconstruiască istoria socială şi culturală a turcilor182.

După anul 1672, turcii vor fi treptat în declin: pierd unele provincii cucerite, ermatele

lor vor fi de mai multe ori nimicite, coeziunea începe să slăbească. Apar dese duşmănii între

factorii de conducere. Despre toate acestea, Cantemir spune: „Aceste fapte văzute şi de noi

înşine, scrise şi de sitorici turci le vom povesti în partea a doua a istoriei noastre cu aceeaşi

fidelitate şi cu chiar cuvintele istoricilor turci, precum am făcut şi în prima parte”183.

Historia incrementorum... a lui Cantemir are pentru noi românii un merit deosebit. În

ea s-a prezentat pentru întâia oară străinătăţii fragemnte din istoria poporului român, în

măsura în care acesta avea legături cu turcii. Domnitori ca: Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb,

Ion Vodă Armeanul, Mihai Viteazul sunt prezenţi în această carte.

În partea a doua a ei, Cantemir ne dă date preţioase cunoscute chiar de el, aşa cum

aminteam mai înainte. Aici întâlnim nume de persoane cunoscute în diferite perioade ale vieţii

sale. Vorbeşte de Baltagi-Mahmed – paşa care a comandat armata turcească la prut (1711),

relatează despre diplomaţii străini pe care i-a cunoscut: Collière, ambasadorul olandez; Paget,

ambasadorul englez; Fériole, trimisul extraordinar al Franţei, protectorul lui Cantemir în

împrejurări grele. Vorbeşte despre Alexandru Mavrocordat, profesor la Academia grecească a

Patriarhiei şi însemnat om politic.

Prin Istoria Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir a ajuns istoric de notorietate

europeană. Traducerea cărţii sale în principalele limbi europene a provocat interes deplin

pentru viaţa turcească. Această carte a determinat traducerea Coranului în limba franceză, iar

A. Reland a scris lucrarea De religione mahomedica184.

Aşa cum arătat, se scrisese destul de mult înainte de Cantemir despre viaţa otomanilor

şi s-a scris şi după Canemir mai mult, dar în contextul bibliografiei despre viaţa turcilor,

cartea învăţatului domn îşi are locul ei bine precizat. Nici una dintre scrierile apărute după ea

n-a damat-o să rămână doar o carte de bibliofilie185. În notele din josul paginilor se găsesc

atâtea date despre istoria politică otomană, încât cartea lui Cantemir va fi folosită oricând ca

un izvor vrednic de luat în seamă.

182 Idem, pp. 74.183 Idem, pp. 75.184 Ştefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, Ed Elion, Bucureşti, 2000, p. 33.185 I. Minea, op. cit., p. 285.

58

Evenimentele descrise de Cantemir în lucrarea sa se cuprind între anii 1300-1711. El

nu acceptă ideea lui Effendi Saadi să înceapă istoria turcilor de la anul 1298, ci urmându-i pe

alţi istorici, pune ca dată a instalării primului sultan Othaman (Osman) anul 1300. Ultimul

eveniment descris în carte este războiul ruso-turc de la Stănileşti la care a luat şi el parte cu

oastea moldovenească. Cei doi şefi de stat în numele cărora s-a purtat războiul au fost:

sultanul Achmed al III-lea (1702) şi Petru cel Mare, ţarul ruşilor. Ocupându-se de propria sa

persoană în cadrul evenimentelor din vara lui 1711 (10-14 iulie), Cantemir arată că ceea ce l-a

determinat să se hotărască repede ca să intre în război alături de ruşi a fost faptul că sultanul

nu s-a ţinut de cuv-ntul dat la instalarea lui în decembrie 1710 şi nici în trecutul îndepărtat

turcii nu au respectat cuvântul dat lui Bogdan cel Orb. Cantemir stăruie asupra loialităţii

ţarului în timpul războiului în privinţa situaţiei sale. Între condiţiile încheierii păcii era şi

extrădarea lui Cantemir. În timp ce mulţi curteni din jurul ţarului îl îndemna să îl dea, ţarul

plin de demnitate le-a spus: „Aş putea să dau turcilor toată ţara până la Kursk, pentru că îmi

rămâne speranţa de a o răscumpăra; dar nu pot în nici un mod să extrădez pe un principe care

pentru mine şi-a lăsat principatul; căci nu este cu putinţă a răscumpăra onoarea ce o dată s-a

pierdut”186.

Dimitrie Cantemir înţelege prin creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman, lărgirea

şi restrângerea teritoriului acestui imperiu „nu atât progresul general al statului şi decăderea

forţelor sale”187. Aceasta se înţelege din felul cum comentează victoria turcească de la 1672,

când a fost cucerită Cameniţa. Acolo se spune: „A fost cea din urmă biruinţă care a adus folos

statului otoman..., de aici înainte, puterile osmanilor au scăzut foarte tare prin pierderea

multor regate şi provincii”188. În cazul acesta s-ar părea că el nu are o concepţie filosofică

despre istorie, în care să fie implicată ideea de cauzalitate. Totuşi, atitudinea pozitivistă a lui

Dimitrie Cantemir în perioada ultimă a scrierilor sale care-l invita către documentare (pentru

scrierile istorice şi geografice) ne fac să vedem elementele unei gândiri organizate în baza

căreia relata faptele istorice. Cartea lui La Croix Ètat génerale de l`empire Otoman (Paris

1691) pe care o cunoştea putea să-i sugereze ideea de a se preocupa de cauzele creşterii şi

descreşterii acestui imperiu. Lucian Blaga într-o conferinţă afirmă: „Cartea (lui Cantemir) are

la bază o concepţie despre istorie foarte înaintată, organicistă, care distinge urcări, pogorâri,

adică faze definite şi cu profil de lege”189. Şi cu adevărat, observăm la istoricul nostru, un

interes în acest sens, care, chiar dacă nu este formulat explicit, nu este ignorat. Astfel, după 186 I. Minea, op. cit., p. 285.187 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Viaţa şi Opera, Bucuresti, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 179.188 Dimtrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, apud I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir: omul, scriitorul, domnitorul, Ed. Institutul de Arte Grafice şi Editură "Viaţa Românească", Iaşi, 1926, p. 209.189 Idem, op. cit., p. 220.

59

Dimitrie Cantemir, marile cuceriri din faza primară a istoriei turcilor se datoresc vieţii aspre

pe care o duceau, stăruinţei în victorie pentru a întinde cât mai mult credinţa în Profetul lor.

Cauzele decăderii ar fi reversul medaliei: lipsa de stăruinţă în victorii, dezbinările care au

apărut între conducătorii lor, etc.190.

La apariţia ei, cartea lui Cantemir a fost apreciată pozitiv pentru recontituirea corectă a

evenimentelor istoriei turceşti. Aprecierea venea atât din partea oamenilor de ştiinţă ca

Voltaire, cât şi din partea unor mari scriitori ca Byron care o foloseşte în poemul Don Juan,

iar Victor Hugo o citează în prefaţa Orientalelor sale. În prefaţa istoriei lui Carol al XII,

Voltaire subliniază obiectivitatea lui D. Cantemir în recontituirea evenimentelor istoriei

otomane.

S-a spus că operele istoriografice se învechesc şi ies din uz repede. Cartea lui D.

Cantemir, mai puţin informată decât a lui Zinkeissen şi Iorga rămâne totuşi în atenţia oricărui

cercetător prin faptul că exceleză prin datele oferite despre viaţa culturală, trăirile intime şi

amintirile personale. Relatarea bătăliei de la Stănileşti, ultimul eveniment menţionat în carte,

încununează seria memoriilor din partea a doua191.

După moartea lui Dimitrie Cantemir, fiul său, Antioh, când va ajunge ambasador în

Anglia şi în Franţa, o va tipări în limba popoarelor respective. Este prima carte a unui autor

român care va reţine atenţia cititorilor englezi, francezi, germani în mai multe ediţii, în

vitrinile librăriilor din ţările respective192. O versiune italiană a abatelui Gausco în colaborare

cu Antioh Cantemir şi alta rusească, a lui Dimitrie Grozin, n-au văzut lumina tiparului. În

româneşte cartea s-a tipărit abia la 1876 de Iosif Hodoş.

Scrisoarea pe care o trimitea Academiei de ştiinţe din Berlin în 1714 pentru a deveni

membru al ei se referea pe de o parte la o „istorie completă a împăraţilor turci cu portretele

lor”, iar pe de altă parte şi la „alte ştiri orientale”.

Aceste „alte ştiri orientale” priveau „obiceiurile la curte, instituţii, dogme, felurile

armatelor, funcţionarii paşalâcurilor, etc.”. Se pune întrebarea: Aceste date au fost vreodată

adunate într-o carte sau nu? A existat părerea că ele au format lucrarea De statu politico Aulae

Othomanicae care s-ar fi pierdut în 1722, o dată cu bagajele lui Cantemir, în naufragiul

vasului „Sf. Alexandru”, comandat de locotenentul Iuşco, în Marea Caspică193. Adevărul este

mai de grabă, că schiţa din 1714, la care se referea scrisoarea nu a mai fost completată.

190Ion D. Lăudat, Dimitrie Cantemir: viata si opera, Junimea, Iaşi, 1973, pp. 144-145.191 Lucian Blaga, Izvoade, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1967, pp. 158-159.192 I. Minea, op. cit., p. 74.193 Ibidem, op. cit., p. 75.

60

Cantemir adunase mult material despre lumea musulmană încât a putut să fie ispitit să

ni-l prezinte într-un tablou unitar. Gândul său s-a întâlnit cu al ţarului Petru cel Mare care

vroia să prezinte publicului rusesc informaţii despre popoarele cu care era în antagonism

politic. Aşa a scris în latineşte carte sistema de religione et statu imperii turcici. A fost tradusă

apoi în ruseşte, în 1722, de Ivan Illinski purtând titlul: Kniga sistima ili sostoeanie

muhamedanskoi religii. Nsuşi Petru cel Mare a cerut să se scrie această carte şi din ordinul

său a fost tipărită194. Dacă Istoria Imperiului Otoman este prima istorie a dezvoltării politice a

imperiului turcesc, Sistema religiei mahomedane ne înfăţişează viaţa sufletească a lumii

islamice cu credinţele religioase, superstiţiile, datinile şi tradiţiile ei195. Pe prima pagină a

cărţii se găseşte o gravură alegorică făcută de Dimitrie Cantemir reprezentând un arbore al

cărui trunchi este format din şerpi. Trunchiul se înfige în pântecele unui om întins pe pământ,

iar sub acel arbore stau trei femei care reprezintă: Europa, Asia şi Africa196.

Cartea se deschide cu o dedicaţie către Petru cel Mare plină de consideraţii filosofice

împrumutate, când de la un moralist persan, când de la un poet de acelaşi neam197. Dedicaţiei

îi urmează o odă alcătuită în versuri latineşti de către arhimandritul Teofilact, rectorul

Academiei Teologice din Moscova. În ea se preamăreşte personalitatea autorului cărţii – a lui

Dimitrie Cantemir – arătând că în lucrarea prezentată se găsesc manifestările vieţii turceşti

scrise de un autor învăţat198. „În ea se vor vedea toate cele otomane, ca într-un mare teatru sau

ca în sticla curată a unei oglinzi”. Cu privire la această lume turcească, Teofilact spune că

inspiră o frică deşartă creştinilor. El este convins că Turcia se va prăbuşi şi din „obezile de

fier” ale ei vor fi eliberaţi creştinii. Alt entuziast cititor al cărţii lui Cantemir – Wiszniovski –

prefectul celeiaşi Academii Teologice din Moscova îi închină versuri care dovedesc deosebita

preţuire de care se bucura Cantemir în cercurile împăraţilor moscoviţi. În ele se subliniază

bogata cultură teologică a lui Cantemir: „Trăieşte după virtuţile creştine, a descris viciile

păgânilor, adoră pe Hristos, proscrie pe Mahomed”199.

Descriind credinţa popoarelor musulmane, Dimitrie Cantemir arăta adevărata faţă a

lumii turceşti – pericolul pe care îl prezentau otomanii pentru popoarele creştine – chemând în

felul acesta popoarele respective, de sub dominaţia turcească, spre a scutura jugul otoman.

Este, totuşi, demn de remarcat faptul că descriind viaţa spirituală a mahomedanilor,

Cantemir nu foloseşte violenţa de limbaj. Pentru aceasta unii cititori ajungeau la concluzia că

194 Idem, op. cit., pp. 285-286.195 Şt. Ciobanu, op. cit. p. 32.196 Şt. Ciobanu, op. cit. p. 33.197 Idem, op. cit., p. 288.198 Idem, op. cit., p. 289.199 Idem, op. cit., p. 290.

61

autorul vădeşte simpatie pentru subiectul propus. Trebuie însă observat doar interesul

autorului pentru subiect, nu şi simpatie pentru ce scrie. El scria o carte despre lucrări

necunoscute Europei. Aici este vorba despre mitologia turcească, folclor, de etnografie, de

instituţiile culturale turceşti. Ea este o excelentă enciclopedie despre cultura turcească, aşa

cum o cunoscuse el pe o perioadă de aproape 22 de ani cât a stat în capitala imperiului

otoman200. Ca să se scrie o asemenea carte, trebuie o largă înţelegere a mentalităţii, a sufletului

otoman. Turcii, deci, trebuiau înţeleşi în întregul fiinţei lor şi deoarece viaţa religioasă rezumă

întregul trai turcesc, cartea lui Cantemir constituia informaţia cea mai fidelă a sufletului

turcesc din acel timp201.

În ea se tratează despre viaţa lui Mahomed, se discută doctrina Coranului pe care o

respinge, despre apocalismul mahomedan (sfârşitul lumii), despre teologia mahomedană prin

care se înţelege concepţia despre divinitate, facerea şi sfârşitul lumii, judecata de apoi, raiul şi

iadul, despre morala musulmană, adică despre punerea învăţăturilor Profetului în practică şi,

în sfârşit, despre viaţa turcească sub variatele ei aspecte: căsătoria, înmormântarea, despre

sărbători, ereziile, despre ştiinţă. Materialul indicat aici se găseşte în lucrarea lui Cantemir

distribuit în şase cărţi202. Mai trebuia prezentat încă un aspect, pentru a avea o privire de

ansamblu, a tuturor feţelor ei. Nimeni nu a dat - nici înainte, nici după el – o carte mai

completă despre religia mahomedană. Multe aspecte ale vieţii turceşti le descrie din amintire,

din observaţiile sale personale făcute în îndelunga sa convieţuire cu lumea musulmană. Pe

toate le descrie cu obiectivitate. Autorul însuşi atrage atenţia asupra acestei atitudini: „Am

scos la iveală ce se crede şi ce se povesteşte la aceste popoare barbare, fără făţărnicie, fără

dojană, fără adaos”. Mai ales când istoriceşte credinţele populare mahomedane, când ne

vorbeşte despre poporul turcesc, când ne prezintă legendele populare musulmane despre

animale, despre plante, facerea lumii, tradiţiile despre paradis, purgator şi infern, despre sfinţii

creştini, cartea lui Cantemir e unică203.

Lumea musulmană făcuse o deosebită impresie asupra tânărului Cantemir care o

văzuse de la vârsta de 15 ani. Intensitatea impresiei se vede din mărturisiri ca acestea: „Dacă

cineva ar asculta un predicator mahomedan, mai cu seamă când ţine cuvântare despre virtuţile

morale şi păcate, ar spune că în limba turcă vorbeşte Demostene sau Cicero”. Şi despre Coran

spune că are stil frumos şi exprimare adâncă; dar în cele din urmă respinge ideea că ar putea

200 Ibidem.201 Ibidem.202 Idem, op. cit., p. 288.203 Idem, op. cit., p. 289.

62

concura cu Biblia. În ea nu se găsesc pagini de gândire adâncă aşa cum întânim în Evanghelia

lui Ioan sau în Epistolele lui Pavel204.

În cartea sa, menţionează şi pe unii învăţaţi turci. Îl aminteşte, astfel, pe Effendi

Saadin bun fizician şi matematician, de la care a învăţat limba turcă literară. Cu el avea adesea

şi discuţii religioase. În Istoria Imperiului Otoman reproduce o astfel de discuţie. Întrebat de

Cantemir cum poate crede că Mahomed a tăiat luna în două, Saandi, i-a răspuns prompt:

„După cursul naturii aceasta nu este cu putinţă, ba este chiar în contra principiilor naturii. Dar

aceasta este scrisă în Coran ca ruptă. În cazul acesta renunţ la raţiune şi mă supun credinţei,

căci Dumnezeu poate face tot ce voieşte”205. Expunerea din această carte este mereu presărată

cu întâmplări şi legende auzite la Constantinopol, ceea ce o face atrăgătoare. Remarcabile sunt

şi maximele folosite în expunere. Exagerările nu scad valoarea adevărurilor sia observaţiilor

povestite. Ele alcătuiesc un tablou sugestiv al acestei împărăţii înfrântă în luptele cu Liga

Sfântă, biruitoare la Stănileşti şi iarăşi iscălindu-şi dezastrul prin pacea de la Pojarevaţ206.

Cartea lui Cantemir este cel mai bun izvor de cunoaştere a civilizaţiei musulmane de la

începutul veacului al XVIII-lea. Această lucrare, ieşită din teascurile tipografiei imperiale din

Petergburg, în anul 1722, la 22 decembrie, a pricinuit multe discuţii în lumea teologilor.

Membrii sinodului vroiau să ştie dacă ce scrie Cantemir în această lucrare reprezintă şi

credinţa claselor de sus musulmane sau numai pe a celor de jos. Mărturisirile autorului urmau

să fie puse la începutul sau la sfârşitul lucrării207. Prin aceasta înaltul for bisericesc urmărea să

evite riposta mahomedanilor că au fost calomniaţi într-o carte apărută sub auspiciile

împăratului. Luând cunoştinţe de aceste observaţii, Cantemir răspunse că dacă se citeşte textul

cărţii sale cu atenţie, se găsesc peste tot dovezile cerute. De asemenea cine ştie limbi orientale

se poate convinge singur de la mahomedani sau din cărţile acestora că ceea ce a scris el,

reprezintă religia mahomedană. Multă vreme interzisă, mai ales că ţarul ruşilor – Petru cel

Mare – a murit la scurt interval după Dimitrie Cantemir, cartea aceasta, aşa de importantă

pentru domeniul orientalisticei, a rămas netradusă în vreo limbă modernă europeană şi în

consecinţă nu a avut ecoul pe care îl merita.

O ultimă lucrare din domeniul orientalisticii pe care o menţiona sunt Însemnările

despre zidul Caucazului. Se ştie că în 1722, cu ocazia campaniei lui Petru cel Mare împotriva

perşilor a luat parte şi Dimitrie Cantemir mergând până în Caucaz. El avea misiunea să

204 Idem, op. cit., p. 10.205 Idem, op. cit., p. 11.206 Cantemir Dimitrie, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În Typografia Sf. Mitropolii, Iaşi, 1836, p. 182.207 Idem, op. cit., p. 183.

63

redacteze proclamaţii în limba autohtonilor pe măsură ce înaintau armatele ruseşti. Pentru

aceasta avea cu sine o tipografie cu litere persane, arabe, indiene şi armeneşti. După cucerirea

oraşului Derbentof şi a regiunilor înconjurătoare, Dimitrie Cantemir este tentat să exploreze

ruinile unui zid vechi. Acesta se întindea mai mult pe lanţul munţilor Caucaz. Însoţit de 20 de

ostaşi ruşi şi de fiul său Constantin, el cercetează acest zid de la răsărit până la apus, pe o

distanţă de 70-80 Km, începând de la capul Sirvan din Marea Caspică, fiind primul învăţat

european care l-a descris. „Însemnările” sunt întrerupte în ziua de 9 septembrie1722, când se

declanşează boala care îl va duce peste câteva luni în mormânt. Au fost publicate de T. S.

Bayer în 1726 sub titlul De muro Caucaseo. Aici găsim relatările lui Cantemir, plus altele ale

lui T. S. Bayer. Unele privesc istoria zidului făcut de stăpânitorul Cubad la graniţa spre ţara

lui Hacan. Altele se ocupă de regiunea de la Bacu aşezată de-a lungul Mării Caspice, până la

Cerckezi, arătând: hotare, râuri, oraşe la care se adaugă ştiri istorice locale. Regiunea

Derbendului este în isistenţă descrisă. Se referă la zidul oraşului, la inscripţile văzute aici,

descrie monumentele văzute şi le desenează. Se ocupă de monumentul lui Mahomed şi

descrie templul acestuia din Derbend.

Cele mai multe din însemnările făcute cu această ocazie sunt în limba latină. Ele au

fost publicate în colecţia operelor lui Dimitrie Cantemir, editate de Academia Română (tom.

VII, Bucureşti, 1883)208.

În afară de Historia incrementorul atque decrementorum aulae othomaniae, tradusă în

principalele limbi europene: engleză, franceză şi germană şi tipărită la interval scurt după

moartea învăţatului domn, de care au luat cunoştinţă învăţaţii timpului, celelalte scrieri au

avut o circulaţie restrânsă şi au rămas mult timp necunoscute şi cu o circulaţie redusă. Dacă ar

fi fost cunoscută la timp şi Sistema religiei mahomedane, gloria lui Cantemir ar fi fost şi mai

mare. Scrisă cu obiectivitate, şi cu interes pentru cultura aşa de bogată şi vastă a popoarelor

islamice ea ar fi avut un ecou puternic nu numai în ştiinţa vremii, dar şi în politica popoarelor

timpului.

Cele două lucrări ale lui Dimitrie Cantemir: Istoria Imperiului Otoman şi Sistema

religiei mahomedane constituie punctul de plecare pentru a doua problemă pe care încercăm

să o elucidăm: Cantemir – promotor al culturii islamice. Cele două lucrări alcătuiesc un tot,

deşi sunt scrise la distanţă una de cealaltă; ele se întrepătrund, se completează de aceea şi titlul

capitolului al treilea din lucrarea nostră Cantemir şi Islamul va face o sinteză între cele două

lucrări ale lui Cantemir, Islamul fiind un mod de viaţă iar organizarea ca societate a

Imperiului Otoman fiind direct influenţată de acesta. Cert este că Dimitrie Cantemir prin cele

208 Idem, op. cit., p. 185.

64

două opere realizează un lucru deosebit, care îi mareşte aura de umanist: aduce în faţa

Europei, o civilizaţie puţin cunoscută. Valoarea lucrării este dată mai ales de obiectivitatea

autorului care nu se lasă împins de sentimente de ură, faţă de o naţie care nu se identifică cu

clasa conducatoare decăzută, dornică de cuceriri şi de vărsare de sânge. Această lucrare a fost

tradusă şi folosită de istoricii apuseni iar spiritul de istoric al lui Cantemir impresionează şi

aici. Cercetând izvoarele turceşti în timpul acelor ani de şedere la Constantinopol, reuşeste să

creioneze un tablou al societăţii otomane, începând cu originile şi ajungând până în zilele sale.

Deşi se vrea obiectivă această istorie, deşi împărtăşeste simpatie pentru instituţii şi poporul de

rând, scrierea are un caracter antiturcesc, denunţând barbaria şi primejdia pe care o reprezintă

turcii pentru vecinii lor, Moldova fiind un exemplu destul de clar al violenţei şi asupririi

otomane. Cei peste zece ani staţi de Cantemir la Constantinopol au constituit prilejul

cercetării şi cunoaşterii societăţii otomane, lucru ce reise şi din lucrarea Sistema religiei

mahomedane. Alături de acestă şedere la Constantinopol, războiul Rusiei cu Persia din 1722

este un al doilea factor ce declanşează în Cantemir dorinţa de a scrie despre Islam. Este

dedicată lui Petru cel Mare şi este o operă cu informaţie despre religia şi practicile

mahomedane pentru a uşura apropierea şi contactul armatei ruse cu poppulaţiile musulmane

din Caucaz209.

În lucrare, Cantemir nu neglijează nici o latură a religie musulmane, prezintă doctrina

oficială, precum şi diferitele practici existente şi cunoscute pe viu de domnitor. Aceeaşi

atitudine străbate carte, de antipatie nu faţă de poporul turc ci faţă de principiile religioase şi

politice ale acestei cârmuiri.

Importanţa cărţii este deosebită deoarece surprinde foarte bine o cultură diferită de ce

cunoşteau europenii, ruşii şi moldovenii: cultura islamică.

Lucrările de orientalistică a lui Dimtrie Cantemir ca şi celelalte de geografie, şi de

filosofie, justifică pe deplin menţionarea numelui său între învăţaţii timpului de pe

frontispiciul bibliotecii Saint Genevièvo din Paris.

Perspective Interculturale

209

65

Luată ad Ltteram, o declaraţie a lui Cantemir din Precuvîntarea către cititor este de

natură să ne îngrijoreze: el ar fi scris Sistemul religiei muhammedane pentru a pune în

adevărata lumină „această credinţă rea[...], această dobitocească şi uşuratică credinţă" care

propovăduieşte că „adevărata fericire stă în poftele trupeşti, în dorinţele nedomolite, în

dezmierdările neînfrînate şi întru îngăduinţa liberă a păcătuirii". În felul acesta el va pune la

îndemîna cititorilor „mai puţin iscusiţi în legile şi în cărţile popoarelor orientale" o armă

împotriva acestora, pentru ca „să le poată astupa gura cu însăşi nedreptatea lor"210. Lucrarea ar

avea, aşadar, scopuripolemice, ceea ce pune sub semnul îndoielii obiectivitatea autorului. Este

adevărat că acesta se angajează să scrie „ce se povesteşte şi se crede la acele popoare barbare

[...] fără născociri, fără blam, fără adăugiri şi fără vreo scădere"211, dar cum se poate împăca

seninătatea cărturarului cu zelul polemistului antimusulman?

Cercetătorii au remarcat în Sistem fie că „autorul este pătruns de un sentiment de sim-

patie faţă de subiectul sau"212, fie că, dimpotrivă .„atitudinea autorului, ca întotdeauna, este

aceea a unui adversar, nu al poporului turc faţă de care are simpatie, ci al cîrmuirii şi al prin -

cipiilor religioase şi politice ale acestei cîrmuiri"213. Pentru îndreptăţite motive, obiective şi

subiective, atitudinea lui Cantemir faţă de islam a fost, într-adevăr, foarte nuanţată. În ce

priveşte credinţa musulmană, poziţia autorului nostru este, fără echivoc, a unui creştin care nu

poate accepta ca religie autentică decît pe aceea a Evangheliilor. Aşadar, în numeroase locuri

este tăgăduit caracterul revelat al Coranului; Mahomed este doar un „pseudo-profet"; o serie

de învăţături coranice ar fi „furate din Scripturile noastre"214.

Cantemir păstrează consecvent această atitudine faţă de doctrina mahomedană şi în

modul în care o expune. Viziunea islamului este una „cristianizată" din chiar titlul cărţii

(„Sistemul religiei muhammedane") fără, pcate, ca autorul să-şi fi dat seama de caracterul

impropriu al termenului folosit. După cum bine s-a observat, „termenii mahome'tans,

Mohammedaner etc. traduc termenul creştin şi creează o confuzie care denaturează însăşi

esenţa islamului. Improprietatea expresiei ţine de însăşi substanţa celor două religii"215. într-

adevăr, dacă este firesc ca creştinismul — doctrina întemeiată pe acceptarea întrupării lui

Hristos — să poarte numele acestuia, islamul are ca esenţă doctrinară ideea unui Dumnezeu 210 Sistemul, p. 8d.211 Ibidem.212 St. Ciobanu, op. cit., p. 217213 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 414.214 Sistemul, pp. 46-48. Această, preocupare este vădită, şi în exprimare: pelerinajul musu/man se face la „locurile după părerea lor sfinte" (Sistemul, p. 283,), orice concepţie neacceptabilă este precedată de rezerva „spun ei" (passim).215 Georges Rivoire, L'lslam en marche (I), în „Le mois suisse", 6, 1944, no. 59, p. 22. Aurel Decei ne remarca pe marginea acestei afirmaţii: Creştinii, europenii îi numesc în mod greşit pe cei ce cred în islam mahomedani (apoi, şi mai greşit, mahomedani). Aceşti credincioşi Se numesc pe sine mudimăn (deci musulmani). Derivatul muhammadi ( < Muhammad) este folosit numai în subsidiar, cînd o persoană sau o situaţie sînt raportate la profetul Mahomed, dar nu c înd es te vorba de c red in ţa sau s i s temul i s lamic .

66

nevăzut, transcendent, a cărui revelaţie este Coranul şi în raport cu care Mahomed este un

simplu intermediar, un profet. „S-ar putea, deci, afirma că, paradoxal aproape, este cu putinţă

să ne închipuim un islam lipsit de Mahomed, dar păstrînd Coranul. Este însă imposibil de

conceput creştinismul fără persoana întemeietorului său"216.

Alt element de „cristianizare" a islamului în Sistem este insistenţa asupra „minunilor

lui Mahomed" şi asupra „sfinţilor musulmani". Amîndouă aceste categorii de credinţe sînt

populare, parazitare doctrinei pure a islamului. Singurul „miracol" care poate fi atribuit lui

Mahomed este Coranul. Iar cultul sfinţilor este incompatibil cu o doctrină geloasă de

monoteismul său nezdruncinat101. Această tendinţă a autorului de a descrie doctrina

musulmană pe înţelesul cititorului european, aşadar potrivit articulaţiilor proprii religiei

creştine, poate explica şi in-congruenţe ca expresia „darul de prooroc mincinos"217 (care este

darul unui pseudoprofet?).

Dar Cantemir nu se mulţumeşte să înfăţişeze islamul ca doctrină, în forma cristalizată

de Coran şi de teologii musulmani, ci mai degrabă ca pe un fenomen social şi istoric, descris

aşadar după reflectarea doctrinei propriu-zise în mintea şi atitudinile adepţilor din vremea lui.

De aici şi frecventele semnalări ale neconcordanţelor între cuvîntul Coranului şi comportarea

credincioşilor lui. Aşadar criticile autorului nostru nu se îndreaptă totdeauna împotriva învă-

ţăturii musulmane ca atare, ci adesea a felului în care mahomedanii contemporani o ocolesc

sau o răstălmăcesc, pentru a-şi menaja şi îndreptăţi practici interzise, ca vînătoarea, luxul

vestimentar, camătă, beţia, desfrânarea etc.218

La adăpostul profesiunii sale de credinţă autorul urcă liniştit trepte spre o considerare

mai senină a islamului, aceste trepte fiind bunul-simţ, experienţa personală de necontestat, dar

şi referirea la un consens umanist al valorilor pe care nu-1 puteau birui argumentele autoritare

ale polemiştilor occidentali. Arabizanţii europeni ai secolului al XVIII-lea îşi justificau

studiile prin scuza de a servi teologia — mai precis apologetica. înainte de marele Reiske,

care declara în acelaşi secol — dar după Cantemir104 — că studiul culturii arabe interesează

nu „filologiasacră", ci „istoria, geografia, fizica şi medicina", cărturarul român relevase

interesul cultural general al valorilor islamice.

Aşadar, el pune în gardă pe cititor asupra precarităţii demonstraţiilor antiislamice, şi ne

întrebăm dacă alt autor european o făcuse pînâ la el. Cantemir nu se sfieşte să arate şubrezenia

argumentelor de autoritate propuse de „oamenii unet singure cărţi" respinge credinţa mu-

sulmană în numele celei creştine are aceeaşi valoare cu contestarea Evangheliei în numele

216 Ibidem, pp. 22-23.217 E. Montet, De l'etat present et de l'avenir de l'lslam, citat de Georges Rivoire, art. cil., p. 30, n. I.218 Sistemul, p. 5.

67

Coranului, „pentru că, arată cu dreptate Cantemir, ceea ce noi Creştinii recunoaştem despre

adevărul Evangheliei recunosc musulmanii despre adevărul Coranului şi astfel argumentele

sînt echivalente, ceea ce, după regulile logice, se ştie că mi duce la nimic"219. Tot

aşa, ,,judecind mai atent lucrul şi ţinînd seama mimai de credinţa istorică şi omenească, [...]

mărturiile istoricilor creştini se vor socoti de nimic în faţa celor muhammedani, şi mai ales în

faţa tuturor celor ce nu primesc nici religia noastră, nici pe a lor, căci mărturiile potrivnicilor

şi duşmanilor le resping toţi juriştii şi adevărul acelora se ia drept minciună"220. E aci o

limpede invitaţie a autorului nostru la examinarea islamului dintr-o atitudine nu de

adversitate, ci superioară, obiectiv critică: chiar „scrieri ale muhanimedanilor" ar releva

falsitatea Coranului. Cantemir apelează aşadar la contradicţii din textul însuşi al cărţii sacre

mahomedane, apoi la argumente din Muharnmediye şi din dreapta logică. Scopul său râmîne

tăgăduirea caracterului revelat, aşadar a autenticităţii acestei religii. Dar situîndu-se, în critica

sa, pe un teren nu religios, ci raţional, el lasă loc tuturor aprecierilor pozitive pe care aceeaşi

atitudine îi va îngădui, în continuare, să le facă, despre valorile filosofice, morale, ştiinţifice,

literare şi artistice ale islamului.

Ca şi în Divanul221, Cantemir se află aci în situaţia — rară pentru un autor din vremea

lui — de a lua liber atitudine împotriva înţelegerii radicale a religiei — fie ea creştină sau

musulmană —, împotriva bigotismului şi a superstiţiei. Aşadar, multe dintre protestele lui

împotriva unor credinţe mahomedane sînt formulate nu de teologul creştin, ci de gînditorul

modern căruia toată mitologia iadului i se pare ridicolă, fie ea creştină sau musulmană 222, şi

care notează dispreţuitor „superstiţia populară [...] comună nu numai muhammedanilor, ci

aproape tuturor popoarelor", aşadar şi celor creştine.

Dincolo de aceste judecăţi şi tocmai graţie lor, Cantemir este liber în atitudinea sa iată

de islam, de aceea îşi îngăduie invitaţia: „să vorbim drept însă şi să lăudăm fapta bună, chiar

şi a celui mai mare vrăjmaş al nostru"223.

Principele avea, după cit înţelegem tocmai din textul Sistemului, capacitatea să judece

doctrina musulmană mai drept decît alţi autori europeni contemporani Ini. în legătură cu „atri -

butele lui Allah" (sifăţ) el afirmă că „muharnmedanii urmează mai mult teologiei negative

decît celei afirmative" 1U, apreciere corectă, dar surprinzătoare în scrisul unui orientalist

european din secolul al XVIII-lea. Distincţia între teologia negativă (apofatică) şi cea

219 Ibidem, p. 244-246, 265 şi urm.220 I. Kratchkovsky, Avec Ies manuscrits arăbes. (Souvenirs sur Ies livres et Ies homntes) tr. M. Canard, Alger, 1954, p. 212.221 Sis temul , p. 46 .222 Ibidem; v. şi p. 47 (alte argumente antiislamice uşor de respins).223 V. studiul nostru introductiv la D. Cantemir, Opere complete, voi. I, Divanul, p. 49 şi urm.

68

afirmativă catafatică) nu mai era acceptată atunci decît de gînditorii răsăriteni112, singurii

capabili să surprindă apropierea, sub acest raport, între doctrina musulmană şi cea creştină

orientală. Observaţia lui Cantemir este remarcabilă: ea denotă sensibilitate atît pentru teologia

creştină, cît şi pentru kalăm. Principele ar fi fost bucuros sa afle mai multe analogii între cele

două doctrine, pentru a facilita cititorului său european înţelegerea celor mai profunde

articulaţii ale islamului, dar lucrul nu e cu putinţă: „islamul are o «ştiinţă», tafsir, care tratează

despre exegeza Coranului', el arc o «ştiinţa», hădith, care tratează despre tradiţiile ce urcă pînă

la Muhammad —, el nu are o teologie pozitivă"224. Kalăm îşi propune „să lucreze pentru

păstrarea şi întărirea religiei"; el nu este, aşadar, decît o apologetică a credinţei musulmane; în

ce priveşte pătrunderea dogmelor, încercarea înţelegerii lor, „ne este oprit să ne cufundăm în

acest abis şi să ne ocupăm de ceea ce raţiunii îi este aproape cu neputinţă să priceapă"225.

Parcurgerea atentă a cărţii a IV-a din Sistem, în special a primelor ei capitole226, oferă

elemente pentru o mai profunda analiză a cunoştinţelor lui Cantemir despre doctrina islamică

decît ne putem îngădui aci. Un lucru este limpede: aceste cunoştinţe erau destul de bogate şi

înaintate pentru un cărturar european laic care nu făcuse din islam obiectul exclusiv al

studiilor sale, ca Marracci sau d'Herbelot, Pococke sau Hottinger, contemporanii principelui.

Neîndoielnic, într-o perioadă a formaţiei lui, aceste cunoştinţe au fost mai numeroase şi mai

limpezi. Semnele estompării lor nu lipsesc în carte (Cantemir însuşi afirma, după cum arătam

mai sus, ca noţiuni însuşite timp de 22 de ani la Poartă „aproape că mi-au ieşit toate din minte;

deşi cînd mi le-am însuşit au fost imprimate tare, s-au şters") lie. Erorile de amănunt — unele

neaşteptate — alternează cu tratarea expediată a aspectelor probabil insuficient memorate sau

chiar cu declaraţia neînţelegerii unor probleme, ca aceea a atributelor divine (sifăţ) din cartea

Muham-mediye, despre care, mărturiseşte Cantemir, „deşi le-am citit cîndva cu sîrguinţă,

spun deschis că n-am putut nimic înţelege din ele"227.

224 Sistemul, p. 159.225 Ibidem, p. 286.226 Ibidem, p. 203. Această profesiune de credinţă nu pare să-1 fi convins pe Eugen Lozovan, D. Cantemir avânt Ies Lumieres, Copenhaga, 1980 (extras din ,,R1DS. Etudes Romanes", 1980, nr. 77), p. 8. Autorul se întreabă dacă „atitudinea virulentă antiislamică a lui D. Cantemir care frizează obsesia [subl. n.] nu s-ar putea explica, cel puţin în parte, prin convingerile, frecventările şi legăturile lui masonice? Desigur, o asemenea ostilitate nu e obligatorie. Ea poate fi deopotrivă de origine bizantină". Credem că pasajele antiislamice din Sistemul nu trebuie căutate atît de departe. Cantemir însuşi (Sisîtmul, p. 3dJ menţionează cîţiva „antori creştini [bizantini — n.n.] care au dezvăluit şiretenia muhamedană", iar că noi înşine nu ignorăm literatura "bizantină cu acest cuprins (Lozovan, op. cit., p. 11, nota 14) crezusem a fi demonstrat îndeajuns prin studiul Une version roumaine du XVIIe siecle de V„Apologie contre Makomet" de Jean Cantacuzene, în ,,Revue des etudes snd-est europeennes", 4, 1966, nr. 1—2, p. 233 — 237. Atitudinta de respect faţă de toate religiile abrahamice a francmasoneriei în faza ei operativă este, de altfel, îndeajuns cunoscută pentru a nu căuta în aceste — ipotetice — orientări ale lui Cantemir originile criticilor sale antiislamice. Dar ne putem greu imagina publicarea în statul pravoslavnic al ţarului Petru I a unei cărţi în care Principele să fi mers prea departe în aprecierile sale obiective, pozitive, faţă de islam, de altfel destul de numeroase pentru citi torul atent al Sistemului (v. aici, p. XX—XXIV şi XXXIV—XXXV). Nu criticile lui Cantemir, ci tocmai un ecumenism avani la lettre ar fi putut surprinde la un cărturar care nu apăra philosophia perennis, ci o credinţa prin definiţie intolerantă, sa orice monoteism.227 Ibidem, p. 328.

69

Dacă Şt. Ciobanu sau P. P. Panaitescu, pentru care Sistemul era o mină de date

etnografice sau istorice, nu şi-au pus problema exactităţii informaţiilor de ordin doctrinar din

această carte, acerbul critic al lui Cantemir care a fost J. von Hammer-Purgstall nu şi-a

exercitat acrivia asupra ei deoarece, foarte probabil, nu a cunoscut-o lls. Aşadar, cel dintîi

examen, sub acest raport, al erudiţiei lui Cantemir 1-a făcut prof. Yves Goldenberg, care însă

n-a analizat Sistemul — unde ar fi aflat, desigur, mai multe detalii de corectat—, ci prima

formă a scrierii. Despre Coran, în traducerea lui I, Georgescu. între confuzii şi inadvertenţe

Goldenberg semnalează naşterea lui Mohamed la Medina (eroare îndreptată în Sistem),

înfăţişarea Fatimei drept sora Profetului, imposibilitatea uciderii lui Aii de către Omar şi

Othman, confuzia dintre Abu-Djahl şi Abu-Ţălib, atribuirea Coranului lui Abâ-Bakr,

inexactitatea referinţelor la Coran, ideea curioasă că fructul paradiziac interzis ar fi fost bobul

de griu, fără temei în cartea sacră a islamului228.

Aceste incongruenţe reapar în Sistem, alături de altele semnalate, ori de cite ori le-am

surprins, în comentariile ediţiei de faţă. Recapitulăm cîteva pentru a Ie măsura gravitatea.

Astfel, autorul declară că mahomedanii „nu_ştiu nimic" despre regele Saul229; sub numele

Tălut el este însă citat în Coran, II, 247, 249. In istoria templului din Ierusalim apar cîteva

confuzii230. Shu'aib era un profet din Madian, citat în Coran, VII, 85—93, XI, 84—95 etc.;

identificarea Iui cu biblicul Isaia este inexactă 122. Cantemir confundă datele Bairamului Mic

şi Bairamului Mare231, ceea ce nu poate fi interpretat decît ca un semn de oboseală după ce

participase, împreună cu tot Stambulul, la aceste praznice, timp de 22 de ani! El greşeşte în

raportul dintre cronologia creştină şi cea musulmană232, confundă oraşul Raghes din Biblie

(Raiy din Media) cu Rakka din Siria233, se înşală asupra frumoasei care 1-a ispitit pe losif în

Egipt120, situează puţul sacru Zemzem în afara Meccăi234 şi identifică greşit pe Dulăul

(catârul alb al lui Mohamed) cu caii de foc ai profetului Ilie235. Erorile de date şi personaje

istorice nu sînt nici ele rare236, iar uneori ne întîmpină confuzii terminologice237. Într-o

perspectivă strict pozitivistă, asemenea erori ne pot părea, fireşte, grave. Să le judecăm însă în

raport cu întregul operei şi să ţinem seamă de condiţiile in care a lucrat autorul. Acceptînd

228 Ibidem, p. 87 şi nota 348.229 Sistemul, p. 124, şi nota 484.230 Ibidem, p. 125 şi nota 491.231 Ib idem, p . 279 , 283 ş i no te le 931 , 956 .232 V. asupra acestei distincţii fundamentale V. Lossky, Theologie mystique de Veglise d'Orient, Paris, 1944, p. 22 şi urm.233 Ibidem, p. 116 ş i nota 455.234 Ibidem, p. 190 şi nota 695.235 Ibidem, p. 308 şi nota 1047.236 V. , de p i ldă , p . 274 — 275 (confuz ia în t r e su l t an i i Ba iaz id ş i Murad a l I I - l ea ) ; c f . ş i no te l e 920 , 922 .237 La p. 208 autorul se referea după cît se pare la te. murahlias („sol"), iar nu la murassa („lucrat în nestemate").

70

aceste două criterii vom fi mai puţin severi. Imaginea islamului pe care Sistemul lui Cantemir

a îngăduit-o cititorilor săi este, în liniile ei fundamentale, ca şi în detalii, o imagine corectă. Să

comparăm, ca probă, relatarea credinţelor apocaliptice musulmane aşa cum le redă

Principele238 cu descrierea contemporanului său Marracci sau cu o alta, mai tîrzie cu peste un

secol, dar întemeiată în bună măsură pe informaţiile vechi ale lui Pococke, Golius sau d'Her-

belot239: diferite ca întindere, ele oferă o viziune identică a acestui capitol din doctrina

islamică. Să comparăm, la fel, judecăţile lui Cantemir despre limba şi stilul Coranului240 cu

avizul autorizat al arabizantului D. Masson, autorul unei traduceri recente, de mare reputaţie,

a acestei opere: ele sînt aceleaşi în esenţa lor241. În mod evident, Cantemir îşi stăpînea

subiectul pînă la posibilitatea de a compara corect astronomia arabă cu cea grecească242, şi la

sfîrşitul cărţii sale chiar cititorul de azi se poate socoti în posesia informaţiei de bază privind

doctrina islamică şi sistemul cultural generat de ea. Cantemir avea dreptate să răspundă,

conştient de competenţa sa, obiecţiilor Sinodului Bisericii ruse, care-i cerca, în 1721, să

înfăţişeze izvoarele cărţii (aşadar, să adauge cărţii bibliografia şi referinţele): „Nu văd nici o

nevoie să mă conving să-mi confirm spusele prin scrierile altora"243.

Dacă scriind Sistemul Cantemir încerca nu numai satisfacţia valorificării atîtor

cunoştinţe rare, care urmau sâ-i ateste o meritată reputaţie ştiinţifică, dar şi plăcerea de a-şi

retrăi ani de învăţătură, comerţ intelectual şi aventuroasă tinereţe din Constantinopol, nu

trebuie neglijată evidenţa ca redactarea cărţii în împrejurările îngăduite autorului nu a fost

deloc confortabilă. Principele a putut pînă la un punct împăca atitudinea sa de cărturar

european — aşadar creştin — cu erudiţia sa islamică, într-o viziune sinceră şi în care

obositoarele note apologetice şi polemice ale cărturarilor ecleziastici contemporani lui, un

ortodox ca loanichie Galeatovski244 sau un catolic ca Ludovico Marracci, sînt mai rare. în

limitele acestei atitudini el a, putut lăsa loc, cum am văzut, şi unei critici raţionaliste a religiei

în general.

Dar Cantemir merge mai departe: el îşi exprimă deschis preţuirea pentru unele aspecte

ale spiritualităţii sau culturii islamice cu o admirabilă obiectivitate. El laudă obiceiul eliberării

238 Sistemul, p. 55-80.239 Observations historiques ei crit iques sur le mahometisrne, traduites de VAnglais de G. Sale, în Les l ivres sacres de L’Orient, traduits par G. Pauthier, Paris, 1860, p. 495 — 500.240 Sistemul, p. 49 — 54.241 Le Coran. Introduction, traduction et notes par D. Masson, Paris, 1967, p. XL-XLIII.242 Sistemul, p. 103.243 R ă s p u n s u l l u i D i m i t r i e C a n t e m i r S i n o d u l u i r u s î n c h e s t i a „ S i s t e m u l u i r e l i g i e i m a h o medane", la Şt . Ciobanu, op. c i t . , p. 524.244 Cf. V.-V. Barthold, La DecouVerte de l'Asie. Histoire de VOrientalisme en Europe et en Russie, trad. par B. Nikitine, Paris, 1947, p. 131 şi urm.

71

prizonierilor cumpăraţi, după şapte ani de robie, lăsîndu-li-se libertatea de a-şi păstra

religia245; laudă omenia şi ospitalitatea poporului turc din Dobrogea şi Iconia, atît de mari

„îneît celui ce nu-i cunoaşte i se va părea că abia este de crezut"246; consideră că, faţă de

obiceiurile şi aşezămintele dervişilor, creştinii ar trebui să se ruşineze pentru că aceia

dovedesc chiar „practica faptelor bune, şi nu denumirile lor goale, nu speculaţia îngîmfată, ci

însăşi lucrarea"247; Principele declară fără ocol: „De aceste virtuţi filosofice şi de filosofia

lucrătoare de fapte bune ce se află în aceşti dervişi mai înainte spuşi, afirm că se cade să te

minunezi"248. El exaltă calităţile Coranului, scris „într-o limbă arabă atît de adîncă, încît nu

numai că e imposibil s-o imiţi, dar şi de interpretat e foarte greu, iar mai ales a o vorbi e peste

putinţă" 143. Nu toate ştiinţele popoarelor islamice i se par înaintate, dar pentru arte

mărturiseşte o admiraţie fără margini: „învăţătura infa" sau „modul de a scrie epistoliile cu un

stil frumos şi înalt" I43; scrierea caligrafică, cu reguli „foarte artistice", capabilă de opere pe

care „n-a putut niciodată, nici poate acum, nimeni dintre oameni să le imite" Ui; arta poetică,

„dezvoltată, dar şi foarte frumoasă şi foarte ingenioasă" lâS, „Poeţii acestor naţii orientale,

declară Cantemir, atît cei dintîi, cit şi cei mai de pe urma, pro-gresînd în această artă, au

obţinut întîietatea" faţă de poeţii europeni antici sau contemporani lui; „toţi cei iscusiţi în

aceste limbi, cărora li s-a întîmplat să citească pe poeţii arabi, persani şi turci" recunosc

această superioritate liG. „Muzica orientală o depăşeşte într-adevăr cu mult pe cea apuseană"

147. „In săpătura pietrelor şi a marmurelor practică o sculptură regulată" xis. Pictura, „deşi nu

e atît de perfecţionată încît să merite îaudă de prisos, însă nici nu pare urîtă"1*9. „Arta

împodobirii cărţilor a ajuns la o mare dcsăvîrşire şi răspindire" 150. Iar cit priveşte retorica,

mărturiseşte Principele, „pot spune cu îndrăzneală ca neamurile orientale nu sînt cu nimic mai

prejos decît cele occidentale, căci după firea lor toţi înclină spre elocinţâ [,..]. Dacă ar auzi

cineva pe un predicator muhammedan ţinînd o cuvîntare, mai cu seamă cînd îşi extinde cu-

vîntul la virtuţile morale şi la vicii, ar zice, dacă nu mă înşel, că Demostene al grecilor şi

Cicero al latinilor fac oratorie în dialectul turcesc" 1S1. Meritele sînt „ascuţimea minţii",

apoi ,(bogăţiile infinite şi comorile inepuizabile ale cuvintelor şi stilurilor din limbile arabă,

persană şi turcă", dar şi o „înlesnire şi o abundenţă de elocinţă, aşa că întreaga cuvîntare se

vede că ţîşneşte din gura retorului ca un izvor pururea curgător" 152.

Selecţia completă a acestor aprecieri din Sistemul lui Cantemir reprezintă unul dintre

Cele mai frumoase imnuri de laudă închinate culturii islamice de un cărturar european. Dar

245 Sistemul, p. 207.246 S i s t emu l , p . 228 .247 Sistemul, p. 294.248

72

cartea Principelui urma să apară într-un stat care, deşi deschis unui vast program de reforme

moderne, râmînea dominat de creştinismul ortodox sever apărat de Sfîntul Sinod al Bisericii

ruse, care avea controlul tipăriturilor şi urma să dea cuvenitul impr imatur- îmbinînd o

intransigenţă stimulată de orgoliu cu o oportună referinţă la protecţia ţarului şi folosind

conjunctura favorabila, Cantemir a reuşit, după cum vom vedea, să treacă peste obiecţiile

cenzorilor ecleziastici fără a-şi modifica manuscrisul. Dar el înţelegea să folosească şi şansele

de ordin politic pe care i Ie oferea această carte dedicată ţarului, care urma să fie citită de ţar,

să însemne, aşadar, o lungă conversaţie cu ţarul.

Acest preţios interlocutor trebuia sa fie sensibil la adulaţie, cu care Cantemir este

generos în Epistola dedicatorie şi în Precuvîntarea către cititor, evocînd un program de

educaţie morală al lui Petru 1153, dar foarte rar în cuprinsul cărţii154. în conversaţia sa cu

ţarul îi reaminteşte fapte Ja care fusese martor, ca, de pildă, ruşinoasa mărturisire a unui

„domn de neam ilirîc, adică slav" — foarte probabil adversarul său Sava Vladislavovici

Raguzinski —, ca pentru a-şi cîştiga favorurile unei femei frumoase din Pera a recurs, Cu

ajutorul unui magician arab, Ia invocarea diavolului155; aminteşte, la fel, despre interesul lui

Petru pentru Istoria Imperiului Otoman, oferindu-ne însă şi o dată preţioasă, anume că, pînă în

1720 (cînd Cantemir redacta ultima parte a Sistemului), ţarul nu hotărîse încă traducerea în

rusă a acelei opere 35B.

Reaminteşte lui Petru, ca în toate scrierile sale redactate în timpul exilului rusesc, că

Imperiul Otoman trebuie înfrînt şi că aceasta este cu putinţă. în Precuvîntarea către cititor el

integrează propaganda antimusulmană în programul politic al ţarului, evocă întinderea

extraordinara, provocatoare, a doctrinei islamice; menţionează biruinţele „Cezarului", aşadar

ale împăratului austriac, care reuşise să elibereze de turci Ungaria (şi Transilvania)157;

deploră „împuţinarea virtuţilor" ]a popoarele europene (antice sau balcanice contemporane);

dă ca avertisment dictonul: „Fericit cel pe care nenorocirile străine îl fac să se teamă", îăsînd

să se înţeleagă că Rusia însăşi ar putea fi ameninţată de Poartă dacă nu ia măsuri la vreme I58.

Dar, mai ales, reaminteşte de profeţia privind „poporul blond" sikaîab (slavii) care urmează să

subjuge Imperiul Otoman 159, expusă deja în Monarckiarum physica examinatio.

Dar mai există pagini în Sistem pe care avem sentimentul că Principele lc-a scris mai

degrabă pentru amuzamentul ţarului decît dintr-o preocupare ştiinţifică. Aceste pagini „poves-

tesc lucruri care nu pot fi redate", după cum se exprimă cu legitimă pudoare Şt. Ciobanu,

lucruri „culese din gura poporului", deoarece, după mărturia autorului însuşi, nu se găsesc în

cărţile învăţaţilor musulmanilfi0. Este vorba de legendele privind senzualitatea lui Mahomed

şi a fiicei sale Fatima, despre „prostituţia sacră", de explicaţia scatologică a pilozităţii faciale

73

şi corporale, de datoriile excesive ale soţilor în căsătoria poligamă, despre practicile secrete

din harem sau chinurile soţului divorţat care vrea să-şi redobîndească nevasta etc.161, lucruri

care, negreşit, au scandalizat pe cenzorul ecleziastic. Este probabil că asemenea pasaje, fără

raport direct cu economia cărţii şi care puteau lipsi fără pagubă, au dus la exigenţa ca autorul

sâ-şi declare izvoarele — fie ele Culte sau populare — , pentru ca cititorii musulmani să nu se

poată plînge că autorul a „alunecat spre răutate, inventînd batjocuri" şi să nu-1 acuze de

calomnii „fără ruşine" la2. Principele n-a dat urmare acestei cereri. Picanteriile cărţii au fost,

negreşit, foarte gustate în anturajul lui Petru şi, în primul rînd, de ţarul însuşi căruia îi plăcea

să schimbe glume îndrăzneţe cu prietenul său român mai tînăr numai cu un an 163. O

scrisoare din 23 noiembrie 1719 (tocmai din perioada cînd scria Sistemul) ne dezvăluie ceva

despre gradul de intimitate al relaţiilor acestuia cu Petru. Cantemir mulţumeşte protectorului

său pentru îngăduinţa de a se căsători cu una din fiicele prinţului I. I. Trubeţkoi, îi precizează

pe care a ales-o, în ce mod, şi cere voie să se căsătorească îndată după Crăciun. în alegerea sa

a urmat sfatul unui filosof arab. Lokman (citat şi în Sistem): „Niciodată n-am călcat cu

piciorul înainte de a cerceta drumul cu cârja" şi aceasta timp de „aproape şase ani, întru

căutarea cunoaşterii lucrurilor naturale". Acum ar dori să intre „cît se poate de repede la

şcoala anatomiei (mă sileşte dorul prea cunoscut de a cerceta mai departe!), ca să pun capătul

dorit învăţăturii şi stăruinţelor mele" 16J. Petru i-a satisfăcut degrabă cererea, „a luat parte

activă la nunta lui Dimitrie Cantemir" şi, „se pare, a fost şi naşul perechii căsătorite" 165,

despărţită prin numai treizeci de ani.

Concluzii????

Cantemir a trăit într-o epocă de hotar. În planul ideilor această perioadă face trecerea

între lumea care se conducea de concepţia teologică şi una nouă caracterizată prin încredere în

74

capacitatea omului de a cunoaşte ordinea naturală a lucrurilor. Dimitrie Cantemir este un

umanist prin varietatea preocupărilor şi prin orizontul nou al acestora.

Încă de tânăr Dimitrie Cantemir îşi îmbogăţeşte cultura prin îndrumarea învăţatului

călugăr Ieremia. La Constantinopol, unde este trimis ca ostatec, îşi continuă studiile pe lângă

familiile de învăţaţi de pe lângă Academia Patriarhiei. Pe lângă teologie, învaţă aici:

matematică, geografie, istorie, medicină, filosofie, literatură249.

Peste stratul clasicist – de esenţă greco-latină – se adaugă cel al culturii orintaliste.

Cantemir a învăţat limbile: turcă, arabă şi persană. Prin ele a cunpscut valorile artistice ale

popoarelor respective. Frecventând şi lumea ambasadorilor acreditaţi la Poartă, Cantemir

intră în legătură cu cultura apuseană.

Prin cultura sa bogată, prin preocupările variate, prin gândirea înaintată, prin

experienţa de viaţă, Dimitrie Cantemir este un umanist de tip renascentist.

Umanismul este un curent filosofic, care a luat naştere în secolele al XIV-lea şi al XV-

lea în Italia şi s-a răspândit apoi în toată Europa. La început a fost ideea unui cerc restrâns de

intelectuali interesaţi de aliberarea personalităţii umane din arbitrariul puterii feudale şi

influenţa concepţiei teologice.

În ţările româneşti, umanismul nu este determinat de condiţii proprii. Purtătorii ideilor

umanist, aici, sunt clericii şi boierii care au învăţat în şcolile de peste graniţa ţărilor române.

Umanismul românesc a apărut pe terenul literaturii cronicăreşti. Pe această cale, cronicarii au

început să scrie opere despre istoria neamului românesc. În aceste lucrări au început

promovarea ideii de asuprire naţională şi de eliberare de sub subjugarea otomană. Tot în

aceste lucrări apare sublinierea originii romane a poporului şi a limbii române. În umele opere

filosofice ale lui Cantemir se pot observa aceste idei. Însă în unele opere filosofice se poate

vedea interesul lui Cantemir pentru om. În Divanul (Gâncava înţeleptului cu lumae, Giudeţul

sufletului cu trupul) 1698, fără a renunţa la ideea unei forţe supranaturale, omul e gândit, nu

ca un rob al acestei lumi, ci ca un stăpân al ei. Aici, Dimitrie Cantemir este apropiat de

concepţia antropologică a umaniştilor250.

În partea întâi din Divanul sunt două personaje cu două concepţii despre viaţă care par

diametral opuse. Înţeleptul semnifică concepţia despre care viaţa aceasta trebuie trăită în

renunţări la plăcerile trecătoare. Lumea – celălalt personaj – susţine că viaţa trebuie trăită în

datele ei pământene. Fiecare personaj angajat în dialog îşi apără ideile de care se călăuzeşte. O

replică a Lumii este destul de semnificativă chiar pentru concluzia cărţii: „Dacă ai fi întrebat

249 250

75

(Înţeleptule) ce doreşti: să mori şi să mergi în rai sau să trăieşti în această lume, pare-mi-se şi

ce zic mi se pare – tu ai renunţa la rai şi te-ai ţine de mine cu ochi buni şi, pe scurt, m-ai alege

mai degrabă pe mine, decât raiul”251.

Dacă mai adăugăm notele de critică la adesea moravurilor sociale ale timpului:

„Bogatul, cu cât se suie mai sus, cu atât încă mai sus a urca pofteşte şi nu vrea să se oprească

niciodată la o treaptă mai jos”, interesul pentru om e evident în tot cursul dialogului şi în

concluzia cărţii. Învăţatul principe preconiza posibilitatea transformării omului din rob în

stăpân al lumii.

Patriotismul ca element al umanismului învăţatului principe rezultă în modul cel mai

clar din lucrarea Hromicul vechimii romano-moldo-vlahilor. La intrarea sa la Academia de

ştiinţe din Berlin, i s-a cerut o lucrare despre ţările româneşti. În 1717, răspunzând acestei

cereri, avea gata o lucrare scrisă în limba latină: Historia molvo-vlachica. După această dată,

Cantemir a dezvoltat această versiune latinească în limba română, terminând-o în 1722, când

se gândea să o dea la tipar. Dragostea faţă de poporul său l-a îndemnat să facă acest lucru. În

această lucrare Cantemir arată că nu numai vechimea, nu numai numărul populaţiei, nu numai

întinderea teritoriului constituie titlul de nobleţe al unui popor ci şi: bunele obiceiuri, cinstea,

învăţăturile, vrednicia. Dintre alte popoare sunt daţi ca exemplu grecii, socotiţi întemeietorii

civilizaţiei. Nobleţea lor constă în acastă virtute. Cantemir îşi întăreşte părerea cu un citat din

Socrate care spunea: „Nu elin iaste cel ce în Elada trăieşte, ci cela ce obiceiurile bune ci cinste

a elinilor a învăţat şi le face”252. Aplicând acest criteriu romanităţii, reiese că mândria de

popor romanic se referă nu numai la faptul că romanii sunt unul dintre popoarele vechi ale

omenirii, cu un stat întins, cu o populaţie numeroasă, dar romanii au fost unul din

prestigioasele popoare ale lumii vechi în privinţa culturii şi civilizaţiei. Roma era socotită

„împărăteasa cetăţilor”. Această coordonată a umanismului: evghenia, nobleţea se asociază la

Cantemir şi cu doctrina sa politică.

În Hronic se subliniază de mai multe ori că nobilul neam romano-moldo-vlah, în

repetate rânduri, a oprit revărsarea cotropitorilor turci asupra Europei. Oştile sultanului au fost

bătute în câpiile moldoveneşti sau înnecate în apele Dunării. Referirile acestea aveau un

anumit scop. Ele voiau să atragă atenţia statelor din apusul Europei, care beneficiaseră de

linişte că aceasta o datorează vitejiei românilor care au apărat Europa de invazia otomană. În

consecinţă, aceste state ar trebui să susţină ca ţările române să nu fie teritorii de compesaţie în

rezolvarea conflictelor dintre diferite imperii253. Un istoric de reputaţie europeană ca Dimitrie

251 Dimitrie Cantemir, Divanul, 252 253

76

Cantemir demonstrase cu argumente de necontestat aât romanitatea tuturor românilor din

nordul şi sudul Carpaţilor, cât şi continuitatea lor în locurile unde s-au aşezat de la început în

Dacia.

În Hronic, s-a demontrat cu argumente de necontestat nu numai că „de la Râm ne

tragem”, dar şi că în viforniţa veacurilor am rămas „înfipţi şi nesmulţi” din aceste locuri şi ca

un corolar al acestor virtuţi am creat o cultură cu specific romanic cu care s-ar mândri şi

exilatul poet de la Tomis, în ai cărui ascendenţi ne recunoaştem cu toată fiinţa noastră.

Concluzie

Trăind o perioadă de hotar – trecerea de la teologie la umanism – Cantemir a ştiut să transpună cunoştinţele sale teologice in plan umanist.

Bibliografie

1. Agârbiceanu Ion, Carturari români : (Diaconul Coresi, Stolnicul

Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazar, Ion Eliade Radulescu,

Gheorghe Bariţiu), Editura Asociaţiunii "Astra", Sibiu, 1937.

2. Almaş Dumitru, Inorogul cel întelept: evocare istorica, în douasprezece

episoade, a vietii lui Dimitrie Cantemir, Editura Militara, Bucuresti, 1981.

3. Bădărău Dan, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei

R.P.Română, Bucureşti, 1964.

77

4. Bîrsan Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică, Editura Academiei

Române, Bucuresti, 2005.

5. Bîrsan Dimitrie Cristina, Cantemir and the Islamic world, The Isis Press,

Istanbul, 2004.

6. Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir /comentat de Silvestru Boatca,

Editura Recif, Bucureşti, 1995.

7. Boranescu-Lahovary C., Relatiile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia:

tendinţe noi în Europa veche, Editura Eminescu, Bucureşti, 1946.

8. Burada Teodor T., Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir

Domnitorul Moldovei, Librăriile Socec : C. Sfetea : Libraria Natională;

Leipzig: Otto Harrassowitz; Viena: Gerold, Bucureşti, 1911.

9. Callimachi Scarlat, Block Vladimir si Georgescu-Ionescu Elena, Dimitrie

Cantemir: viaţa şi opera in imagini, Muzeul Romîno-rus, Bucureşti,1963.

10.Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti,

1967.

11.Cantemir Dimitrie, Divanul, Biblioteca Centrala Universitara "Mihai

Eminescu", Departamentul Bibliografic, Iaşi, 1998.

12.Cantemir Dimitrie, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al

Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În Typografia S:Mitropolii, Iaşi,

1836.

13.Ciobanu Ştefan, Dimitrie Cantemir in Rusia, Elion, Bucuresti, 2000.

14.Coroban Vasile, Dimitrie Cantemir, scriitor umanist eseu, Editura Cartea

Moldovei, Chişinău, 2003.

15.Dumitrescu Suzana Carmen, Dimitrie Cantemir/ antologie, prefata,

cronologie si bibliografie de Suzana Carmen Dumitrescu, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1977.

16.Georgescu Ioan, Principele Dimitrie Cantemir despre Coran/ după copia

latinească de la Academia Română, acum mai întâiu tălmăcit şi tipărit în

78

româneşte de Ioan Georgescu, Editura Revistei "Analele Dobrogei",

Cernăuţi,1927.

17.Harea Vasile, Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh: studii, Editura

Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1999.

18.Iorga N., Epoca lui Dimitrie Cantemir; Epoca lui Chesarie de Rîmnic,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Minerva", Bucuresti, 1901.

19.Iorga N., Originalitatea lui Dimitrie Cantemir: conferinţa tinută în Aula

Universitatii din Iaşi, Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1935.

20.Iorga N., Practica domnească a unui ideolog: Dimitrie Cantemir,

Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Natională,

Bucureşti, 1935.

21.Iorga Nicolae, Despre Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în tara a

ramasitelor lui, Asezamântul Tipografic "Datina Româneasca", Valenii-

de-Munte, 1935.

22.Iova Mariana, Dimitrie Cantemir domnitor român si savant de reputatie

mondiala: bibliografie selectiva, Biblioteca Centrala de Stat a Republicii

Socialiste România, Bucuresti, 1973.

23.Laudat I. D., Studii despre Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1974.

24.Lăudat Ion D., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Junimea, Iaşi, 1973.

25.Lăudat Ion D., Dragan Lenuta, Dimitrie Cantemir: biobibliografie

întocmita cu ocazia sarbatoririi a 300 de ani de la nasterea lui Dimitrie

Cantemir, Biblioteca Centrala Universitara "M. Eminescu", Iaşi, Serviciul

Bibliografic, 1973.

26.Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Albatros, Bucureşti, 1972.

27.Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Editura Tineretului, Bucureşti,

1962.

28.MINEA Ilie, Despre Dimitrie Cantemir : omul, scriitorul, domnitorul,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Viata Româneasca",Iaşi, 1926.

79

29.Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident: studiu de

stilistică comparată, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti,

1997.

30.Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între umanism si baroc: tipologia

stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura

Universitatii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2002.

31.Musat Maria si Boatca Silvestru, Dimitrie Cantemir,

32.Neculce Ion, Texte alese din Letopisetul Moldovii: (O sama de cuvinte ;

Domnia lui Dimitrie Cantemir), Editura pentru Literatura si Arta a

Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucuresti, 1950.

33.Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Editura Academiei

R.P.R., Bucuresti, 1958.

34.Popescu-Judetz Eugenia, Dimitrie Cantemir: cartea stiintei muzicii,

Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor, Bucuresti, 1973.

35.Stanciulescu-Bîrda Alexandru, Dimitrie Cantemir a champion of

medieval Romanian politics and culture, Thessaloniki, 1987.

36.Taralunga Ecaterina, Dimitrie Cantemir: contributii documentare la un

portret, Minerva, Bucuresti, 1989.

37.Vaida Petru, Dimitrie Cantemir si umanismul, Minerva, Bucuresti, 1972.

38.Zub Alexandru, Gorovei S. Ştefan, Cândea Virgil, Dimitrie Cantemir –

Principe şi cărturar european, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

39.Blaga Lucian, Izvoade, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1967.

40.Cioran Emil M., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucuresti,

2001.

80