Dimitrie Cantemir (1673-1723)

1

Locul pe care îl ocupă un scriitor în ierarhia istoriei literare a unei naţiuni e condiţionat de cel putin trei factori: presonalitatea sa, opera sa şi influenţa acestei opere în primul rând asupra contemporanilor săi şi, implicit după aceea, asupra urmaşilor; aşadar ecoul prelungit şi durabil cu care această operă ancorează în posteritate. Exprimându-ne în felul acesta, ni s-ar putea spune că totuşi greşim în vreme ce, mai la urma umei, personalitatea unui scriitor nu înseamnă altceva decât suma energiilor lui creatoare, că ea, această personalitate, când se zideşte solid, deci cu jertfa sacrificiilor ei intime, de sensibilitate şi cugetarea, se zideşte pe însăşi temelia de nezdruncinat a operei sale şi că prin urmare personalitatea şi opera sunt sinonime. O atare obiecţie nu cred ca nu s-ar putea susţine, cu toate că lucrurile nu stau întotdeauna tocmai aşa. Şi pentru a ne limita numai între graniţele literaturii noastre, înainte de a ne întreba în ce măsură Dimitrie Cantemir răsunde celor trei factori amintiţi, să schiţăm două-trei nedumeriri.

Aşadar: în ce raport se află Dimitrie Cantemir faţă cu aceste trei coordonate ce condiţionează şi decid locul scriitorului în spaţiul unei literaturi, am numit: personalitatea, opera şi puterea ei de radiaţie. Că Dimitrie Cantemir a fost o personalitate puternic conturată, aceasta o mărturisesc toate aceste ecouri câte vorbesc de numele şi de cărţile lui, ce se găsesc consemnate în paginile unor mari scriitori şi poeţi ca Voltaire şi Byron, şi poate chiar de influenţa operei lui istorice asupra unor deschizători de drumuri în filzofia istoriei, cur ar fi Montesquieu, de pildă.

2

DIMITRIE CANTEMIR, “Leibniz al românilor”

Face parte din constelaţia spiritelor care sunt actuale nu numai în generaţia lor, ci şi în cele următoare, crescând prin secole. Om de geniu, D. Cantemir a deschis seria personalităţilor noastre de formaţie enciclopedică, continuată de Ion Heliade Rădulescu, B.P. Hasdeu, M. Eminescu, N. Iorga, George Călinescu, Mircea Eliade.

3

Adevărat om al Renaşterii, cu o structură davinciană (Leonardo da Vinci este o întruchipare a tipului de “om universal”), Dimitrie Cantemir a fost preocupat de cercetare şi creaţie în domenii variate: literatură, lingvistică, filozofie, religie, istorie, logică, geografie, etnografie, muzicologie. Avea cunoştinţe bogate în domeniile medicinei, botanicii, zoologiei. Era poliglot. În cultura română el încheie epoca umanismului şi prefigurează iluminismul, iar pe fundalul culturii din întregul răsărit european de tradiţie bizantină se profilează drept cea mai puternică personalitate culturală a epocii. Numele său figurează între învăţaţii lumii ale căror portrete sunt pe pereţii Bibliotecii “Saint-Genevieve” din Paris. Personalitatea enciclopedică şi gloria lui Dimitrie Cantemir s-au înfiripat din realităţile social-culturale ale patriei sale. El nu e un Ceahlău ridicat din câmpie, ci un vârf înălţat din încreţiturile în trepte ale aceluiaşi sol pe care au trăit şi au creat înaintaşii şi contemporanii săi. D. Cantemir vine în cultura română după câteva generaţii de străluciţi cărturari. Începem menţionarea acestora cu cel apreciat astăzi ca fiind “Sfântul voievod Neagoe Basarab - domn al Ţării Româneşti” (1512-1521) - autorul cărţii “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” apreciată de B.P. Hasdeu ca fiind “un falnic monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă la străbunii noştri”, o adevărată enciclopedie moral-politică, filozofică şi pedagogică, sinteză a gândirii şi a experienţei româneşti de la începutul sec. al XVI-lea. Cartea acestui principe umanist stă cu cinste alături de scrieri similare renascentiste europene şi este comparabilă cu “Principele” de Niccolo Machiavelli. În ordine cronologică urmează Nicolaus Olahus - primul umanist de origine română şi primul poet român de limbă latină (1493 - 1568) - un descendent din familia voievozilor Drăculeşti. Opera fundamentală a lui Olahus - “Hungaria” este o lucrare cu caracter istorico-etnografic în care prezintă şi informaţii despre ţările române. El este primul învăţat român care afirmă pentru prima dată unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. O figură de prim rang între cărturarii Europei din secolul al XVII-lea a fost Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) - poliglot, savant teolog, geograf. A peregrinat prin Germania, Franţa, Suedia unde a scris un tratat de teologie în latineşte - prima lucrare a unui român tipărită la Paris. S-a stabilit în Rusia unde, în perioada 1675-1678 a îndeplinit o misiune diplomatică în China din însărcinarea ţarului Aleksei Mihailovici. În urma acestei misiuni a scris cărţile “Jurnal de călătorie în China” şi “Descrierea Chinei” - opere de mare importanţă geografică, etnografică şi istorică, scrise în stil literar. “Jurnalul …” este primul memorial de călătorie scris de un român. A tradus şi a prelucrat în limba română opere cu caracter istoric, filologic, religios, printre care “Vechiul Testament” şi “Catehismul Ortodox” al Patriarhului Athanasie al Alexandriei. Tot în ordine cronologică urmează cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce - în Moldova, stolnicul Cantacuzino - în Ţara Românească. Contribuţia acestora la dezvoltarea culturii române este, în primul rând, de ordin istoriografic. Ei au pus bazele procesului de constituire a istoriografiei româneşti, la capătul căreia apar, în perioada paşoptistă, primii istorici în accepţia modernă a cuvântului: N. Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu. Cronicile conţin primele exerciţii de comunicare în limba naţională, în ele găsindu-se şi cele dintâi forme ale literaturii originale româneşti.

4

Continuându-i, dar depăşindu-i mult pe cronicari, D. Cantemir s-a străduit să ridice limba română literară la nivelul celorlalte limbi literare existente atunci în Europa - o limbă capabilă să exprime cele mai abstracte noţiuni filozofice şi ştiinţifice. D. Cantemir este sinteza genială a preocupărilor şi a creaţiilor înaintaşilor săi şi, în acelaşi timp, anticipaţia destinelor culturii române moderne, animate de voinţa unei universalităţi. În tânărul fiu de domn răzbate pentru prima oară acea febră creatoare pe care o vom reîntâlni, peste două veacuri, la poetul-filozof Lucian Blaga. Această febră creatoare a dat culturii române aripile spre a se ridica în marile spaţii ale culturii universale. Parcurgând scrierile lui Cantemir simţi succesiunea anotimpurilor vieţii, de la contemplarea lacomă a lumii la experienţa oamenilor şi a vieţii, generând opere de vastă explorare documentară şi de profundă gândire. Opera lui D. Cantemir, bogată ca tematică, are o importanţă egală în planul culturii naţionale şi al celei universale. Este de ajuns să menţionăm “Istoria Imperiului Otoman” - scrisă în limba latină, operă care i-a creat autorului o faimă mondială, fiind tradusă şi tipărită în limbile franceză, germană şi engleză. Lucrarea are două părţi. Partea I cuprinde Istoria creşterii Imperiului Otoman de la înfiinţarea lui în anul 1300 sub Osman - primul împărat al turcilor şi se încheie odată cu cucerirea Cetăţii Cameniţa, de sub polonezi, în anul 1672. Este ultima biruinţă răsunătoare a Imperiului Otoman. În această perioadă s-au succedat la domnie nouăsprezece sultani, printre care Baiazid Ildirim, Mahomed al II-lea - cuceritorul Constantinopolului - în anul1453, Soliman şi Mahomed al IV-lea. Partea a II a a operei cuprinde descreşterea Imperiului Otoman şi este marcată de pierderea Bătăliei de sub zidurile Vienei, în anul 1683, sub Mahomed al IV-lea şi se încheie cu Războiul ruso-turc din 1711. În acest timp s-au perindat la domnie cinci sultani.

La cererea Academiei din Berlin, D. Cantemir a scris, tot în limba latină, lucrarea “Descrierea Moldovei” - 1716. Cartea cuprinde trei părţi. Prima parte este o descriere geografică a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor, a faunei şi a florei. În partea a doua este prezentată organizarea politică şi administrativă a ţării, cu referiri detaliate la forma de stat, la alegerea şi scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea acestora, obiceiuri de logodnă, nunţi şi înmormântări. Partea a III-a cuprinde bogate informaţii cu privire la graiul moldovenilor, la religie şi la mitologia lor, la ierarhia bisericească şi la organizarea mânăstirilor. Cartea descrie obiceiuri şi tradiţii precum: drăgaica, sânzienele, joimăriţele, paparudele, zburătorul ş.a. Se subliniază faptul că “valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii”, cu mici deosebiri în pronunţare. În limba română cartea a fost publicată în anul 1825. Tot Dimitrie Cantemir a elaborat şi prima hartă a Moldovei. O altă lucrare de referinţă este “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”. Este primul eseu scris în limba română şi, în acelaşi timp, primul eseu filozofic din cultura română. Eseul a fost scris în greceşte şi în româneşte şi a apărut în anul 1698, fiind structurat în trei părţi.

5

Partea I cuprinde un dialog (divan) imaginat între omul înţelept şi lumea superficială înclinată spre deşertăciuni. Este un procedeu prin care filozoful Cantemir exprimă ideile sale morale. Cele două personaje ale dialogului sunt simbolice: Lumea/Trupul înfăţişează tendinţa spre plăcerile egoiste şi trecătoare ale omului, în timp ce Înţeleptul întruchipează cerinţele superioare ale omului supus eticii creştine care se eliberează prin renunţare la plăcerile şi la desfătările vieţii, pentru a se ridica până la adevărata fericire. Cercetătorii operei au considerat că punctul de plecare al eseului se găseşte în “Epistola lui Pavel către galateni” în care se arată opoziţia radicală dintre aspiraţiile înalte ale spiritului şi pornirile josnice ale trupului. S-au făcut apropieri şi de “Dioptra” (“Oglinda”) - lucrare a lui Filip Solitarul - scriitor ascetic bizantin din secolul al XI-lea. Spre deosebire de “Dioptra”, în “Divanul…” lui Cantemir, poziţiile celor două personaje nu sunt total ireconciliabile, întrucât, prin unele sentinţe, Înţeleptul acceptă şi bucurii aici, pe pământ, trăind însă în conformitate cu principiile eticii creştine. Partea a II-a este un comentariu al dialogului dintre Înţelept şi Lume, autorul urmărind punct cu punct, prin citate din Vechiul şi Noul Testament, să demonstreze adevărul celor afirmate de Înţelept. Se citează, de pildă, textul din Matei în legătură cu parabola talanţilor, dând sfaturi de preţuire a muncii - izvorul tuturor bucuriilor în viaţă. Partea a III-a este o pledoarie despre împăcarea Înţeleptului cu Lumea prin trăirea vieţii pământeşti în cumpătare. Prin lucrarea “Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, D. Cantemir ocupă, în panteonul istoriografiei moderne româneşti, locul de deschizător de drumuri, locul celui care a pus piatra de temelie în cercetarea ştiinţifică a istoriei. Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea lui Cantemir înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului român, originea comună a tuturor românilor. Cu toate că scriitorul greşeşte susţinând originea pur romană a poporului nostru, lucrarea este valoroasă prin vasta ei documentare, prin interpretarea istoriei dând atenţie cauzalităţii, prin afirmarea originii romane a poporului nostru în spiritul ideilor umaniste şi prin imboldul patriotic cu care a fost scrisă, ţintind scopuri educative, asemenea cronicarilor. De o valoare literară incontestabilă este “Istoria ieroglifică” - o lucrare alegorică scrisă sub forma unei fabule de vaste proporţii. Această scriere este apreciată ca fiind “cel dintâi roman românesc pe temeiuri de realitate istorică” (N. Iorga). Roman alegoric şi pamflet politic deopotrivă, în această lucrare găsim un vast tablou al societăţii feudale din Moldova şi Ţara Românească din anii 1703-1705. Personajele sunt animale sau păsări, care participă la o acţiune cu intrigi, perfidie şi lăcomie. La sfârşitul cărţii se află cheia prin care se arată numele personajelor reale, după cum urmează: Leul este simbolul Moldovei, care e ţara patrupedelor; Vulturul e simbolul Munteniei - ţara păsărilor; Imperiul Otoman e ţara peştilor (sugerând lăcomia). Corbul e Constantin Brâncoveanu, Inorogul e Dimitrie Cantemir; Boierimea mare e întruchipată prin animale şi păsări de pradă, Muştele reprezintă slugile boiereşti, Trântorii - pe cei scutiţi de biruri, iar Albinele reprezintă pe ţărani. Lucrarea înfăţişează lupta dintre Constantin Brâncoveanu şi Cantemireşti, cu intrigi la Poartă, pentru ocuparea tronurilor celor două ţări româneşti.

6

Sintetizând străduinţele lui Dimitrie Cantemir în domeniul culturii naţionale, acad. Emil Petrovici i-a făcut o strălucitoare caracterizare: “Dimitrie Cantemir a fost nu numai primul nostru istoric, primul nostru geograf, primul nostru etnograf, în oarecare măsură primul nostru lingvist şi dialectolog, ci el a fost şi primul cărturar român care a încercat să creeze pentru limba noastră literară un stil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică, filozofică şi politică”. Spirit enciclopedic, reprezentant de frunte al umanismului şi al Renaşterii româneşti, D. Cantemir este un premergător al Iluminismului şi al Şcolii Ardelene în cultura română. Aşa se explică înalta apreciere pe care i-a dat-o cel mai de seamă reprezentant al filozofiei luminilor din Franţa - Voltaire (1694-1778), care spunea că Dimitrie Cantemir “unea talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor”.

7

Divanul… “Divanul, sau gâlceava înţeleptului cu lumea, sau Giudeţul sufletului cu trupul”, prima carte tipărită, în 1698 (prinţul nu va avea parte, din păcate, de prea multe asemenea evenimente), în care propunea un program de construcţie şi înălţare morală a omului (elementele acestiu proiect, depăşin vechile soluţii şi întorcând un ochi atent şi modern spre relaţiile “politiceşti”, nu uită nici o clipă comandamentele tradiţiei ce constau, în primul rând, în gândul înălţat către Dumnezeu şi conservarea regulilor moralei ortodoxe), i-a rămas mereu lângă sufletul lui Dimitrie Cantemir. O va evoca mai târziu într-o scrisoare, iar biografia ce-I va face cunoscută activitatea în Occident – “Vita principis Demetrii Cantemirii” – este pomenită sub titlul “Librum Graeco-Moldavum, sive Trbunal dictum”.

Dorind să participe la perfecţionarea omului trăitor “în lume”, Cantemir a scris o carte complicată, stufoasă, descurajantă – s-ar zice – pentru cititorul de azi (cel puţin aceasta este părerea lui Nicolae Iorga în 1901: “puţini mai pot avea curajul să se rătăcească în ea” – “Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”).

Nefiind o înşirare a unor reguli privind asceza (împletite cu luări de poziţie dogmatice), destinat monarhilor (cum este cazul “Dioptrei” egumenului Vitalie de la Dubna), nici o “carte de comportare”, ci, preponderent, un text care invită la meditaţie în marginea perceptelor moralei creştine (în limitele acelui program de perfecţionare de care vorbeam), “Divanul…” adăposteşte, în nişte circumstanţe pe care nu le putem desprinde de vârsta autorului şi de faza incipientă în care se afla dezbaterea filosofică în litereatura românească stiinţifică (chiar şi – ori poate mai ales – din unghiul lexiconului), câteva tipuri “noi” de lecură exersate asupra unor texte foarte diverse: şi teologice şi filosofice. Această constatare ar putea căpăta un contur particular, dacă opinia – apărută în ultimul timp – primă şi fundamentală a întregii lucrări (Cartea I devenind astfel doar “podoaba” literară menită să dea “expresie” – literară, desigur – argumentării “dure”).

8

Dacă “perechea” (cu termeni antagonici) creştină (având rădăcini antice în lumea microasiatică, la vechii evrei, în particular) formată din lumea de aici (supusă timpului, coruptibilă) şi lumea de dincolo (incoruptibilă, neschimbătoare, ontologic primară) nu poate fi descrisă convingător în limbajul filosofiei stoicilor (deşi o credinţă într-un Zeu ori în nişte Zei fiinţează în tezele acestor gânditori), alte concepte ale acestei şcoli de gânditori au putut fi “încreştinate” cu uşurinţă (orcum cu destulă uşurinţă) sau au putut fi preluate fără dificultăţi de reflecţia creştină. Poate şi doza de ambiguitate existentă în textele acestori filosofi şi remarcabil conţinută în termenul de Providenţă a putut sprijini apropierile. Destinul stoicilor (mai cu seamă a celor romani, la Seneca cel preţuit de Cantemir, între alţii) devine la creştini Providenţa divnă şi, cu câteva amendări, lucrurilr se rezolvă. Şi creştinii şi stoicii vorbesc despre o armonie cosmică. Pentru creştini pricina este, evident, Dumnezeu cel Atotputernic în bunăvoinţa Sa organizatoare. Pentru stoici această aşezare corectă a lucrurilor o face o Ordine, suprafirească, transcendentă şi de necunoscut (cu atât mai mult, cu cât se realizează în plan macrocosmic). Cam la fel ar putea fi descrise lucrurile şi în cazul relaţiei dintre Bine şi Rău.

Asemănările (profitabile pentru autorul nostru) între stoicism şi creştinism se plasează şi în planul moralei. În amândouă “ideologiile” demersul moral are o identitate bine stabilită. Diferenţele se instalează atunci când intră în discuţie ţelurile şi mecanismele de atingere a lor. Şi stoicii şi creştinii observă în lumea înconjurătoare un proces de degradare, de corupere a valorilor. Şi unii şi ceilalţi vor recomanda ca soluţie – după ce contată forţa negativă a satisfacţiilor ce mizeatză pe simţuri a inţiativelor malefice – în depărtarea de lume. Expresia extremă a acestei renunţări este, desigur, asceza. Creştinii recomandă asceza ca o cale sigură spre mântuire, căci ea acordă o poziţir preponderenă existenţei “de dincolo”. Veşnicia vieţii viitoare reduce proprietăţiile lumii percepute prin simţuri, supusă – vedeam şi mai sus – corupţiei şi coruperilor, ea – această eternitate făgăduită – face ca sufletul salvat să precumpănească în faţa timpului plecat degradării.

9

Renunşările de tot soiul formează şi temelia moralei stoice. Epictet îşi invita discipolii să deosevească lucrurile care depind de ei de cele al căror control nu le stătea în putere (apartenta stăpânire de plildă, a “obiectelor” perisabile) îi învată să nu se ataşeze de lucrurile care nu depindeau de ei, să le ignore, chiar şi să apeleze la instalarea între “obiectele” pe care le puteau controla, despre care puteau să alcătuiescăimagini şi să formuleze opinii. Pe om tocmai această capacitate de apropiere îl privilegiază. Şi enumerarea acestor “puncte de apropiare” ar putea continua. Sunt destule opiniile cuprinse în pledoaria Înţeleptului din Cartea a II-a în care se strevăd înrâuriri ale filosofiei stoice. De multe ori filtrate pri prelucrările lui Petrus Berchorius, sură importantă a Divanului. “Precum frumos vorovéşte Seneca: <<Pre cât ni-am suit mai sus, pre atât ni-am mai la frică apropiat>> (capitolul 78: Când lumea te laudă, oare iaste precum dzic oamenii, sigur pre tine te ispitéşte; nice cu aceasta să nu te mândreşti)”. Câteodată (rar) trimiterile la filosoful stoic sunt ornamentale (însă nu total gratuite; ar fi fost imposibil), gesturi de erudit. Am citat un caz. Ar mai fi unul, în capitolul 35: “Spre aceasta, acela al Senecăi mult a folosi poate cuvânt:<<Răzsipirea celui mai denainte cădzut, pre cei mai de pre urmă învaţă>>”. De cele mai multe ori, însă, “zicerile” lui Seneca sunt încorporate în discurs, utilizate fiind ca momente de stimulare. Ca în capitolul 85, unde, după subtitlul Plida morţii de pre viaţa ta ia, urmează o cutremurătoare identificare a “somnului” cu “moartea”. “Somnul” ca “moarte” sau “somnul” ca pasaj neştiut către “moarte”, căci “moartea” ca “somn” poate deveni moarte veritabilă, fără ca acela ce murea dormind să-şi dea seama. După un “calcul” sumar ce-i arată cititorului că mai bine de jumătate din viaţă este “mort” (căci doarme) – “Socotială dară bună şi întriagă chitială, pune şi singur de pre tine pildă-ţi agoniséşte şi-aceata privéşte, că tu încă viiu fiind, iară giumătate eşti mort” - , Cantemir ămprumută de la Seneca o “întrebare” – “Aşijderea, au culcându-te, precum te vei scula te vei adevăra?” – despre direcşia ignorantă ăn care ar putea porni “somnul” (pregătirea pentru culcare trebuind să fie şi o “praeparatio mortis”): “Ba! Nici cu un gând aşedzat te vei şti, ce cu doaă, adecă sau a doa dzi din somn, sau la a doa venire din morţi te vei rădica. Pentru aceasta dat în toate dzilele vieţii tale, când spre dormire te culci, spre moarte gata să fii, dévreme ce când scularea-ţi va fi nu ştii”.

10

Istoria Imperiului Otoman Faima mondilă a lui Dimitrie Cantemir este datorată lucrării “Historia incrementorum atque decrementorum aulea othomanicae”, atât pentru subiectul ales, pentru tratarea inedită, pentru noutatea unor date cuprinse în carte, cât şi datorită popularizării făcute de poetul şi diplomatul Antioh Cantemir, fiul fostului domn al Moldovei.

“Istoria Imperiului Otoman”, cu titlul exact “Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane”, a fost scrisă în Rusia, în limba latină, în perioada 1714-1716. Lucrul asupra cărţii îl îcepe în 1714, odată cu traducerea operei lui Saadi Effendi din Larissa, realizând astfel o sinteză asupra istoriei turceşti. Aceasta înseamnă, de fapt, adunarea de material pentru “Istorie”, date din izvoare turceşti, arabe, persane şi din cronici bizantine si româneşi strânse probabil şi mai înainte de retragerea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, unde redactează lucrarea propriu-zisă.

“Creşterii şi descreşterii curţii otomane” s-a rezervat o soartă ciudată. Apariţiilor în engleză şi franceză li s-a făcut o primire entuziastă. Byron se inspiră din ea în realizarea lui “Don Juan”, iar Victor Hugo o citează în prefaţa “Orientărilor” sale.

Orientalistul austriac J. Hammer, autor al unei “Istorii a Imperiului Otoman”, apărută în 1824, supune “Creşterea şi descreşterea curţii otomane” unei critici aspre. Obiecţiile lui Hammer, în mare parte întemeiate, se referă la folosirea de către Dimitrie Cantemir a unei compilaţii târzii drept izvor istoric, în loc să apeleze la cronicile turceşti, la identificarea greşită a unor denumiri geografice, la emiterea unor etimologii eronate pentru unele cuvinte orientale. “Acest istoric, scrie violent J. Hammer (fără să ştie că vremea se va răzbuna şi pe opera sa), s-a bucurat greşit de o reputaţie uzurpată “.

Partea I a carţii, cea care urmăreşte creşterea imperiului turcesc, având un pronunţat caracter analitic, începe cu secolul al XIII-lea şi durează până la 1672, odată cu cucerirea Cameniţei, acoperind o perioadă de patru secole, timp în care se succed 19 sultani.

Partea a doua, având un ton memoralistic, se ocupă de descreşterea imperiului otoman, adică de la 1673 până la 1711: 38 de ani în care au dominat cinci sultani.

11

Izvoarele orientale ale “Isoriei” sunt “sinipsisul” lui Saadi Effendi din Larissa, cronicar turc compilator din secolul al XVII-lea, care după unii istorici este inventat de Dimitrie Cantemir, deoarece până acum nu s-a descoperit, o isorie a lui Nerşi, cronici anonime turceşti, poemele persanului Saadi, note de călătorie ale lui Elvira Celebi, precum şi izvoare pe care orientaliştii nu le-am mai găsit astăzi (dicţionarul persan tradus în turceşte de geograful nubian Calil Sofi) sau redescoperite târziu, în secolul al XIX-lea.

Izvoarele bizantine abundă: cronicile lui L. Chalkokondylas, din care s.a tradus în limba romnână la sfârsitul secolului al XVII-lea, G. Phrantzes, a cărui cronică păstrată în copie manuscris de Dimitrie Cantemir narează perioada de sfârşit a Imperiului Bizantin. Nichefor Gregoras, care se ocupă în cronica sa de secolele al XII-lea şi al XIV-lea bizantine.

Sursele occidentale despre istoria turcilor sunt, de asemenea, foarte multe. Dimitrie Cantemir a cubocut istoriografia generală din scrierile lui J. Leunclavius, Ph. Lonicer, P. Ricaut şi La Coix, dar şi notele de călătorie în orient ale lui A. G. Busbequius, manualele lui S. Clavius şi J. Gauduer.

Izvoarele româneşti folosite în “Istoria Imperiului Otoman” sunt numite, cu un titlu generic, anale moldoveneşi sau munteneşti, prin care se poate înşelege tot ce s-a scris şi a fost cunoscut de autor, lor adăugându-li-se alte “documente” (discursul lui Ştefan cel Mare) prin care se susţin idei scumpe lui: eliberarea Moldovei de sub turci, lupta împotriva puterii boierilor, domnia ereditară si autoritară în Moldova.

Sunt răspândite în “Istoria Imperiului Otoman” reflectii asupra culturii, ceea ce evidentiază poziţia lui Dimitrie Cantemir de cunoscător rafinat al artei, al ştiinţei şi, al civilizaţiei universale.

Amintind că în 1687 flota veneţiană, bombardând Atena a distrus templele de pe Acropole, notează următoare observaţie, care este caracteristică pentru savantul şi umanistul român: “Veneţienii, printr-o bombă de foc, au incendiat templul celebru închinat odinioară zeului necunoscut, şi au aruncat astfel în aer în întregime acel templu. Tocamai neamul cel mai civilizat al Italiei, veneţienii, au nimicit monumentele pe care barbarii le-au păstrat întregi la Constantinopol şi la Atena... Amintirea acestor veneţieni merită să rămână neştearsă alături de a lui Herostat” (incendiatorul templului Dianei din Efes).

12

“Istoria” este însoţită de o hartă a Constantinopolului, întocmită tot de Dimitrie Cantemir. Planul oraşului dă foarte multe date despre locuri şi monumente, sate din preajma oraşulul, moschei şi biserici, palate şi pieţe şi, ceea ce este deosebit de interesant pentru scopul şi tendinţele generale ale cărţii, amănunte despre locul şi amplasarea obiectivelor militare, poligoanelor de exerciţii ale oştilor turceşi, locul şi poziţia turnurilor etc.

Harta, dupa numarul amănuntelor şi exactitatea datelor, dovedeşte că a fost elaborată de Dimitrie Cantemir la Constantinopol. Ea cuprinde în planul din dreapta şi un desen înfăţişand “palatul principelui Dimitrie Cantemir”.

Patriotul şi savantul şi-au dat din nou mâna în această carte. “Istoria Imperiului Otoman” se adresează lumii arătând că imperiul turcesc, care ţinea sub apăsarea sa atâtea ţări şi popoare, printre care şi ţările române, este supus unui proces de eroziune continuă şi rapidă. O luptă continuă a tuturor ţărilor Europei ar duce la grăbirea acestiu proces, şi deci la eliberarea ţărilor române de sub dominţia străină: dorinţa scumpă pentru care a luptat Dimitrie Cantemir cu armele pe câmpul de luptă, cu cuvântul din diplomaţie, cu pana în scrierile sale.

13

Istoria ieroglifică Rezultatul amărăciunii acestor ani de luptă, de intrigi joase, şi, în acelaşi timp, de observaţie ascuţită a oamenilor şi moravurilor, a fost pentru Dimitrie Cantemir “Istoria ieroglifică”. În această carte care aruncă un văl poetic şi filosofic asupra realitătii urâte şi triste, autorul a scris în ascuns ceea ce nu putea striga în gura mare, a notat pentru posteritate ceea ce nu putea spune pentru vremea lui, cel puţin pentru cei mai mulţi din vremea lui.

“Istoria ieroglifică” nu este propriu-zis o operă de istorie, deşi subiectul ei este inspirat din istoria contemporană (cu autorul) a Moldovei şi Ţării Româneşti. Caracterul său este acela al unui pamflet politic şi ea se deosebeşte de istorie tocmai prin caracteristicile acestor două genuri. Ca pamflet, este o scriere tendenţioasă, în care toţi adversarii politici ai autorului sunt numai ponegriţi, dar şi acoperiţi cu invective şi caricaturizaţi. Pe de altă parte, caracterul literar al scrierii face pe autor ca din motive literare să deformeze voit realitatea strict istorică. Scopul autorului era nu o prezentare parametrică a faptelor, ci să dea caracterizari satirice ale persoanelor contemporane şi să îmbrace într-o formă literară anumite situaţii şi fapte. Actele prezentate pe baza textelor originale sunt deformate, devin un fel de răvaşe din basme, discursurile sunt menite nu să reproducă adevărate cuvântări ţinute, ci să caracterizeze, după imaginea pe care şi-o face autorul, pe fiecare.

Autorul nu are încă în această perioadă a activităţii sale o concepţie ştiinţifică despre istorie, în sensul că acestă disciplină trebuie să prezinte şi să explice trecutul ţărilor. El vede în istorie lauda eroilor: “Căci istoricul adevărat…laudă împreună cu făcătorul împărtăşeşte…căci după armele şi faptele eroilor, condeele istoricilor de nu s-ar fi pe alb clădit, încă de mult şi lauda numelui lor, deodată cu oasele ţărâna o ar fi acoperit”. Prin aceasta, Cantemir nu se deosebeşte de vechiicronicari, şi nu este de mirare că în :”Istoria ierogliifică” individualul predomină asupra socialului: intrigi, caractere josnice şi nobile, clicile boiereşti, lăcomiaunor turci, făţărnicia altora.

14

În aceste condiţii, “Istoria ieroglifică” nu poate constitui un izvor precis pentru reconstituirea faptelor istorice petrecte în vremea dintre 1693 şi 1705, despre care se ocupă. Totuşi, avem dreptul să afirmăm că “Istoria ieroglifică” este un izvor istoric de foarte mare importanţă pentru cercetătorul care nu caută în istorie numai cercetarea amănuntelor cu caracter individual, ci cercetează instituţiile şi împrejurările sociale. Astfel este marea adunare a ţării – la care iau parte şi boierii de rangul al doilea şi al treilea, precum şi anumite elemente populare – o instituţie feudală, embrion de parlament, despre care D. Cantemir nu mai stăruie în “Descrierea Moldovei”, pentru că în această scriere încheiase concepţia sa despre vechimea domniei absolute în Moldova.

În “Istoria ieroglifică” avem amănunte despre jurământul omagial dat de boieri domnului, felul cum se obţinea confirmarea alegerii domnului la Poartă. Foarte pe larg este analizată organizarea agenţiei diplomatice a ţărilor române la Poartă la începutul veacului al XVII-lea, cu capuchehaia domnului în frunte, o serie de agenţi (dulăii), spioni (coteii), un corp de călăraşi (ogarii), care făceau oficiu de curieri şi ţineau legătura cu ţara, oraganizare pe care nu o cunoaştem aşa de complet din alte izvoare.

Din punct de vedere literar, “Istoria ierogliifică” este o lucrare originală. Scriitorii ca I. Minea şi N. Iorga, care au afirmat că “Istoria ieroglifică” ar fi o imitaţie după “Etiopicele” lui Heliodor, s-au întemeiat pe o fază din introducerea lui Cantemir, care spune că a pus povestirea începutului la mijlocul istoriei, şi mijlocul la început.

Cantemir a conceput singur planul acestei scriei politico-satirice, plină de alegorii, de animale ca în fabule, de aprecieri politice şi sociale asupra vremii, îmbinate cu basme, descriei fizice de animale. Originalitatea ei nu suferă îndoială, este o calitate a scriitorului tânăr care a creat nu numai fondul, ci şi cadrul scrierii sale. Desigur că transformarea oamenilor în animale se regăseşte şi în alte scrieri. Astefel, este sigur că Dimitrie Cantemir a citit “Fiziologul”, carte grecească bizantină tradusă (în manuscris) şi în româneşte în veacul al XVII-lea. În această scriere apar poveşti morale, ai căror eroi sunt animale rare, cu nume puţin cunoscute în vechea limbă românească: astefel e pilda despre fil (elefant) şi inorog (licorna), şi nu e o întamplare că aceste două animale sunt personificarea principalelor din „Istoria ieroglifică” (Antioh şi Dimitrie Cantemir).

15

Mai este de observat că denumirea oamenilor politic cu nume de animale se folosea ca un cifru diplomatic în corespondenţa secretă a vremii, a domnilor şi agenţilor lor la Poartă. Capuchehaia lui Brâncoveanu îi scrie că „Luna să se întoarcă spre Vultur”, vorbeşte de „Samuri” şi spune că la Poartă „Negrul au grăit Negrului celui mare şi apoi m-a chemat”. Dimitrie Cantemir, care trăise în lumea diplomaţilor de la Poartă, s-a folosit în chip firesc de acest „cifru” diplomatic în care cartea sa, care cuprinde în parte istoria relaţiilor noastre diplomatice cu Poarta.

Pildele (cugetările) care împodobesc cartea sunt culese din literatura orientală, dar şi din cea clasică: din Homer, din Horaţiu şi din Hesiod, precum şi din Sf.Augustin.Unele proverbe sunt luate din Miron Costin din „Viaţa lumii” şi din „Cronică”. Deci surprindem aici legătura dintre Dimitre Cantemir şi literatura moldoveneasca, care este întanlită în toaă opera sa istorică. Şi mai interesantă este folosirea literaturii populare, a proverbelor în „Istoria ieroglifică”. Alături de cugetările lui Hesiod şi ale Sfântului Augustin, autorul a socotit demne de a împodobi apera sa cugetări ale înţelepciunii populare, ca aceastea: „Lupul părul după vremi îşi schimbă, iar din firea lui nu iase” sau: „Cine nu vrea să frământe, toată ziua cerne”. Tot o expresie populară este şi aceasta: „apă în piuă bătută”. Şi basmele populare sunt puse la contribuţie când autorul vorbeşte de „zmeul”, care „capul pe coadă să-şi împleticească”.

Proverbele şi zicătorile formează, ca să zicem aşa, ornamentaţia scrierii literare, temelia ei este pamfletul. Ca un bun pamflet „Istoria ieroglifică” străluceşte prin portrete satirice: boierul moldovean Ilie Ţifescu, vulpea lacomă, îşi descrie singur lăcomia: „Într.o zi stomahul mai tocmindu-mi-se şi pofta spre ospătare mai potrivindu-mi-se, cu oarbă lăcomie puiul întreg a înghiţi m-am nevoit, ce grumazi… uscaţi fiindu-mi, în laringă mi s-au oprit; l-aş înghiţi şi pe gâtlej nu încape, l-aş ştiupi şi nu-l pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea, cu tusa şi cu opinteala a-l lepăda, nu mă lasă slăbiciunea”. Iată portretul satiric al lui Mihai spătarul Cantacuzino, unghiul Brâncoveanu, boier mare şi lacom de avere:”multe grăiéşte, dară puţine isprăvéşte, la mânie iute, la foame nesăturată iaste, zic că viţelul întreg deabiia îi iaste de gustarea dimineţii, iar la ospăţ prândzului cu taurul şi cu cămila nu se satură. Despre partea stomahului asé, iar despre partea sufletului cu mult mai nesăţios şi nesăturat iaste, prin olaturile ei altă jigănie nu numai cât a vieţui, ce nice a trece fără primejdie poate”.

16

Marco, falsul fiu de domn, pretendent la tron, este „ticălos şi mişelos…în tot chipul vrednic de văierat şi cu toată umilinţa dintr-adâncul inimii se roagă ca oricarile în numarul supuşilor săi a-l primi ar învoi, măcar în gunoiştea curţii sale a se tăvăli cu toată inima bucuros iaste, ca şi el, nenorocitul sau supt umbra aripilor sau supt praful talpelor aciuindu-se, aşa de tot în izbelişte lepădat şi din privirea înalţlor monarşi depărtat şi înstrainat să nu fie”.

În multe locuri amărăciunea satirei este înlocuită cu lumea mai senină a basmelor, deşi şi acestea au câte odată un tâlc satiric, ca acela despre algerea porcarului ca împărat, îndreptat împotriva lui Constantin Brâncoveanu.

Lumea orientală cu farmecul ei exotic apare în descrierea vânătorii de elefanţi în India, în descrierea palatelor fantastice pe apele Nilului, în care vedem scări de marmură, ceardace ce se întind deasupra apelor, străzi cu coloane acopeite pe mărgini. Unele poveşti – ca aceea a pescarului şi a dulfului – amintesc basmele din „O mie şi una de nopţi”.

Dar întânlim şi frumuseţle vieţii populare din ţară, poezia obiceiurilor moldoveneşti. Iata un alai de nuntă, tanspus în lumea animalelor: „ţânţarii cu fluiere, grierii cu surle, albine cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muştile în aer şi furnicile pre pământ, mari şi lungi danţuri rădicară, iar broaştele toate împreună cu brotăceii din gură cântec ca aceasta în versuri tocmit canta”.

„Istoria ieroglifică” este o carte cu multe frumuseţi, dar nu este o carte frumoasă. Îi lipseşte armonia. Podoabele îneacă linia clădirii ca înrt-un monument în stil baroc. Perioadele lungi, prolixtatea o fac o scriere greoaie în care trebuie cercetate, găsite, locurile de preţ.

17

SACRA NUMERELOR SI CUVINTELOR IEROGLIFICEŞTI TÂLCUITOARE

Zidirea Vavilonului – Începătura răutăţilor Semiramis – Pofta izbândirii strâmbe

Railu spţnzurat – Fericirea nestăruitoare Evfrathul – Nesaţiul lăcomiei Leul – Partea moldoveniască

Vulturul – Partea munteniască Jiganie – Tot niamul moldovenesc

Pasire rumpătoare – Rudeniia şi boierimea celor mari a munténilor Jiganie rumpătoare – Boierimea şi cei mai mari a moldovénilor

Jiganie vânătoare şi de vânat – Boierimea mai de gois a moldovénilor Pasie vânătoatre şi de vânat – Boierimea mai de gois a munténilor

Dobitoc suppus – Ţărănimea, prostimea moldovénilor Pasie suppusă – Ţărănimea, prostimea munténilor

Pardosul – 10.800.100.3.1.20.8.2.70.100.50.20.400.30. (Iodaki vornicul) Ursul – 2.1.200.8.30.10.5.2.70.100.50.8.20.400.30. (Vasile vornicul) Lupul – 2.70.3.4.1.50.600.1.300.40.1.50.400.30.

(Bogdan hatmanul) Vulpea – 10.30.10.5.200.300.2.30.50.8.20.400.30.

(Ilie stolnicul) Ciacalul – 40.1.20.200.400.300.200.5.100.

(Maxut uşer) Mâţa Sălbatcă – 10.30.10.20.1.300.1.20400.7.8.50.70. (Ilie Cantacuzino)

Pasie – Tot niamul muntenesc Brehnacea – 20.100.200.300.1.50.300.8.50.200.300.70.30.50.8.20.400.3.

(Constantin stolnicul ) Şoimul – 9.70.40.1.80.70200.300.5.30.50.8.20.8.400.30.

(Thoma postelnicul)

18

Uleul – 200.300.5.500.1.50.80.1.600.1.100.50.8.20.400.30 (Ştefan paharnicul)

Cucunoz – 40.8.600.1.8.200.80.1.300.1.100. (Mihai spatar)

Hârăţul – 100.1.4.400.20.1.50.400.30. (Radu Golescul)

Monarhie – Ţară publica Cânii – 20.1.80.20.5.600.1.50.30.5.

(Capichehalie) Ogari – 20.1.30.1.100.1.200.8.

(Călăraşi) Coteii – 8.200.20.800.1.4.5.

(Iscoade) Bursuc – 30.400.80.400.30.2.70.100.50.8.20.

(Lupul vornic) Nevăstuică – 500.1.300.1.4.5.4.400.30.400.8.

(Fata Dedului) Guziul Orb – 4.5.4.400.30.

(Dedul) Şoarece – 400.100.200.5.20.5.30

(Ursechel) Corbul – 2.1.200.1.100.1.2.1.2.70.4.1.

(Basaraba-vodă) Căprioara – 20.1.100.0.1.300.7.8.5.200.300.8.

(Caratziestii) Lebăda – 20.70.1.100.50.5.200.20.400.30.2.1.50.400.30.

(Cornescul banul) Liliac – 40.1.100.20.70.700.5.2.4.70.40.80.5.10.7.1.4.5.

(Marco-Psevdombeizade) Vidra – 20.800.200.300.1.50.2.70.4.1.4.400.20.1.

(Constantin vodă Duca) Adunarea soborului dintăi – Domniia lui Constantin-vodă dintăi

În săbor a să obşti – Cu toţii într-un sfat a fi Epitrop – Domn al fiecărei ţări

19

NOTE – Şoimul: postelnicul Toma Cantacuzino. Brâncoveanu trimite la Ţarigrad pe Toma Cantacuzino si pe capuchehaie, călăraşi şi iscoade, cu ânsărcinarea de a-l căuta pe Dimitrie Cantemir oriunde s-ar afla.

– După cheie , acest palat, “Simceaoa muntelui”, de care nimeni nu se putea atinge, este “curte de om mare carea nu se poate călca”; Dimitri Cantemir, fiind urmărit pentru ândeplinirea poruncii de surghiun, obţinută de boieri de la turci, îşi găseşte un adăpost. El nu spune cine este acest “om mare”, a cărui casă n-o putea călca trimişii vizirului, probabil ca să nu-l compromita. E vorba, probabil, de un mare demnitar al Porţii.

– Prundişul, după cheie , reprezintă “casele de pre marginea Boazului (Bosforului), dinafară de cetate”. E vorba de palatal pe care Dimitrie Cantemir şi-l construise pe malul Bosforului şi despre care vorbeşte în “Istoria Imperiului Otoman”. Vederea cestui palat, schiţat de însuşi Cantemir, se află într-o vignetă la colţul palatului Constantinopolului făcut de Dimitrie Cantemir, Aşadar, în timpul nopţii el îşi părăsea câteodată adăpostul şi se ducea în palatal său de pe Bosfor.

– Trimşii lui Brâncoveanu au aflat unde este ascuns Cantemir, dar şi-au dat seama că a-l urmări acolo ar fi primejdios pentru însuşi Brâncoveanu.

– Constantin Brâncoveanu avea o serie de agenţi şi de spioni la Constantinopol, pe care îi dojeneşte şi-i ameninţă penrtu că n-au ştiut să dea de urma lui Dimitrie Cantemir.

– Toma Cantacuzino ţine sfat cu agenţii munteni de la Constantinopol. Despre trimiterea lui Toma Cantacuzino la Poartă vorbeşte Radu Greceanu. Brâncoveanu nu avea încredere într-însul şi-l controla cu alţi boieri.

– Agenţii munteni vor să-l atragă pe Cantemir în afara adăpostului său, întinzându-I o cursă la “gura poticăi” (care este după cheie “poarta cetăţii, capătul uliţii”), făcându-I jurăminte mincinoase.

20

– Cameleonul (Scarlat Ruset), fratele mai mic al lui Iordache vistiernicul, se afla atunci la Ţarigrad, în contact cu marii demnitari(munţii). Portretul pe care îl zugrăveşte Cantemir e sugestiv: puţintel la trup şi plin de răutate. El se oferă să descopere ascunzătoarea lui Dimitrie Cantemir.

– Dăm, pentru lămurirea textului, cheia oferită de Cantemir pentru următoarele expresii şi numiri: “Crocodil” este “hasechiu, prislavii bostangiilor”, “Nilul poate fi: Bogazul , limanul carile mérge până la Vlaherna”, veche mănăstire în fundul Cornului-de-Aur, iar “fălcile crocodilului” înseamnă “închisoarea la bostangii, caitchana”. Ar rezulta că Scarlat Ruset a încăput în împrejurări necunoscute în închisoarea bostangiilor (caitchana). Bostangii, sunt după nume, grădinari. Ei aveau grija grădinilor Seraiului imperial, iar mai târziu ajung să formeze garda personal a sultanului. În această calitate, ei aveau o închisoare la Constantinopol. Din povestirea lui Scarlat Ruset mai rezultă că el scăpase din închisoarea bostangiilor cu condiţia sî devină agentul poliţiei imperial otomane.

21

Descrierea Moldovei Dintre toate scrierile lui D. Cantemir (ea este) aceea care rămâne valabilă pentru informaţia ştiinţifică a cercetărilor de azi şi nu numai ca un jalon al istoriei culturii, în vremea în care a fost scrisă …” (P. Panaitescu, 1958). La elaborarea ei autorul s-a folosit de monografia lui Miron Costin De neamul moldovenilor, de lucrările acestuia Poema polonă, Cronica polonă, de izvoare străine. Şi desigur, s-a bazat pe propriile observaţii. Valoroase ca informaţii ştiinţifice de ordin politic, geografic, cultural-lingvistic, instituţional rămân, totuşi, numai acele descrieri ce se referă la epoca autorului – primul deceniu al secolului XVIII.

Partea întâi, geografică, cuprinde descrierea minuţioasă a reliefului, regnului vegetal, animal. Râurile Dunărea, Nistrul, Prutul constituie artere comode pe care produsele pământului Moldovei: lemn pentru construcţii, ceară, miere, grăsimi, blănuri, piei netăbăcite, grâne, sare, silitră se exportau în alte ţări. În partea a doua D. Cantemir descrie în cunoştinţă de cauză organizarea social-politică a Moldovei pe care o cunoştea: confirmarea domnilor, ceremonia înscăunării ş.a., trădând lipsa de documentare privind epocile anterioare. De o mare valoare istorică sânt informaţiile lui privind componenţa etnodemografică a Moldovei din epoca sa.

Pentru istoria culturii şi a limbii moldoveneşti, pentru geneza moldovenilor de o deosebită însemnătate sânt compartimentele din partea a treia a Descrierii Moldovei, întâi de toate capitolele Despre limba moldovenilor, Despre literele moldovenilor. Dimitrie Cantemir a continuat tradiţia – la un nivel avansat, cu probe concludente şi într-o manieră cu adevărat ştiinţifică – iniţiată de primul cronicar de limbă moldovenească Gr. Ureche. Astfel, urmând exemplul lui Grigore Ureche: Pentru limba noastră moldovenească (pe la 1635) şi mai ales, al lui Miron Costin: Despre limba moldovenească sau rumânească (1677), D. Cantemir scrie capitolele Despre limba moldovenilor (De lingua moldavorum), Despre literele moldovenilor (De litteris moldavorum). În primul capitol savantul trece în revistă părerile privind „originea limbii moldoveneşti” (linguae moldavicae origine), despre afinităţile şi deosebirile dintre limba moldovenească (moldava lingua) şi cea italiană. D.Cantemir este conştient de comunitatea originii „limbii moldovenilor şi a valahilor”, observând – primul! – anumite particularităţi teritoriale ale limbii vorbite de moldoveni. „Ca aproape toate limbile, şi cea moldovenească are diferite dialecte…” Dânsul ştia că „cei care locuiesc la Nistru amestecă în vorbire multe cuvinte polone.

22

Examinând diferite aspecte: fonetice, lexicale, gramaticale ale limbii moldoveneşti, D.Cantemir este primul care menţionează deosebirea limbii vorbite de moldoveni de cea folosită de valahi. Dânsul evidenţiază calităţile limbii moldoveneşti, situând-o pe primul loc, aşa cum a făcut şi Miron Costin: „Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii, dar pronunţia lor este mai aspră… Ba au mai introdus chiar câteva cuvinte necunoscute moldovenilor, pe care în scris le ocolesc cu totul. Ei urmează atât limba cât şi ortografia moldovenească (Moldavicam et linguam et orthographiam sequuntur), recunoscând prin aceasta că moldoveneasca (moldavicam sua) este mai curată decât a lor, chiar dacă antipatia dintre moldoveni şi valahi (Moldavos et Valachos) îi împiedică să spună deschis acest lucru”. Dacă Descrierea Moldovei „este cea dintâi scriere ştiinţifică a unui moldovean” consacrată Moldovei, apoi compartimentul Despre limba moldovenilor (şi cel Despre literele moldovenilor) constituie primele studii, în sensul modern, ştiinţifice filologice despre limba şi grafia moldovenilor scrise de un moldovean.

Tinzând spre o descriere mai amplă a culturii tradiţionale moldoveneşti, el s-a oprit asupra caracterizării obiceiurilor nunţii şi înmormântării, a etichetei, în acelaşi rând şi a petrecerilor, a jocurilor tradiţionale, a mitologiei. Un loc aparte în lucrările lui Dimitrie Cantemir îl ocupă descrierea poziţiei femeii şi tradiţiile din societate privitor la normele ei de conduită. N-a rămas ne abordată de către Dimitrie Cantemir şi problema care a suscitat şi interesul cercetătorilor contemporani – “străin printre ai săi”- locul cărturarului în societatea tradiţională. Subiectele menţionate au fost analizate în opera cantemiriană destul de amplu. În lucrările lui Dimitrie Cantemir se conţin informaţii şi date fragmentare despre unele realii etnografice, spre exemplu, organizarea tradiţională a curţii domneşti, descrierea populaţiei regiunii etc. Fiecare dintre temele enumerate merită o examinare aparte.

Descriind imaginea moldoveanului, Dimitrie Cantemir nu a putut trece cu vederea factorii, care au condiţionat un şir de trăsături cu caracterul naţional. Printre ele autorul a evidenţiat şi mediul geografic.Pornind de la premisa că condiţiile climaterice şi ale naturii sunt determinante şi comparând modul de viaţă al locuitorilor câmpiilor şi munţilor, Dimitrie Cantemir a ajuns la concluzia că existau anumite diferenţe de caracter între ei. Conform observaţiilor sale, locuitorii din regiunile muntoase erau mai iubitori de libertate, nesupuşi, fapt ştiut şi de către domnitori. Cunoscând acest lucru, ultimii nu se grăbeau să mărească impozitele.

23

Dimitrie Cantemir a atras atenţia şi asupra altor factori, care au influenţat caracterul naţional, subliniind, mai cu seamă, rolul condiţiilor istorice. la fel ca şi cercetătorii contemporani, el considera că caracterul naţional este o categorie schimbătoare, dar nu constantă. Descriind caracterul moldovenilor el scoate în evidenţă trăsăturile, căpătate în rezultatul influenţei asupra lor şi a altor culturi, reprezentaţii cărora nu erau întotdeauna în relaţii de prietenie cu moldovenii. În opinia sa, influenţa tătarilor asupra locuitorilor Ţării de Jos s-a resimţit mai puternic. Moldovenii de aici, care luptau frecvent cu tătarii, erau cei mai buni ostaşi ai ţării. Considerând pe bună dreptate, că în cultura poporului tradiţiile, obiceiurile şi moravurile lui reflectă esenţa caracterului naţional, Dimitrie Cantemir a acordat în opera sa mai mult spaţiu acelor trăsături, care după părerea lui, scot în evidenţă specificul naţional. Printre acestea el enumera ospitalitatea moldovenilor, simţul umorului etc. Deşi locuitorii Moldovei de Jos erau foarte săraci din cauza incursiunilor frecvente ale tătarilor, - scrie Cantemir, - ei ofereau pâine şi adăpost străinilor şi călătorilor. El a accentuat, în special, faptul că călătorii erau trataţi cu aceeaşi grijă şi căldură la fel ca şi fraţii sau alte rude. Nu toate argumentele prezentate de Dimitrie Cantemir sunt convingătoare. Caracterizând ocupaţiile populaţiei şi subliniind predilecţia ei pentru agricultură şi antipatia faţă de comerţ, el explica acest fapt prin lenea ţăranilor. Cercetătorii care au studiat într-o oarecare măsură ocupaţiile populaţiei, susţin că termenul „gospodar” este perceput de către moldoveni ca ceva sacru. Comerţul era considerat o ocupaţie nedemnă, deoarece nu le permitea să fie gospodari. Doar prelucrarea pământului era în concepţia ţăranilor un lucru de cinste. Dimitrie Cantemir a acordat o atenţie deosebită unor trăsături de caracter al femeilor moldovence, evidenţiind astfel de calităţi, conform observaţiilor sale, ca sfiala şi cumpătarea. Autorul a studiat nu doar caracterul naţional al moldovenilor, dar şi tradiţiile şi obiceiurile lor. Un loc important în descrierile sale îl ocupă ritualurile din perioada pregătirilor de nuntă şi obiceiurilor de nuntă, accentuând diferenţele respectării lor în mediul boieresc. Etapele de bază ale nunţii tradiţionale sunt prezentate de Dimitrie Cantemir destul de amplu. În descrierea ritualurilor funerare ale moldovenilor, Dimitrie Cantemir de asemenea a scos în evidenţă cele mai arhaice elemente, care constituiau rămăşiţe păgâne. Deplângerea celor decedaţi, observată de autor, purta o amprentă clară a reprezentărilor precreştine. În percepţia populară, după cum se ştie, una şi aceeaşi acţiune poate juca atât un rol ocrotitor, cât şi să aducă cu sine ameninţarea, pericolul.

24

În rândul mijloacelor arhaice de deplângere a decedatului se înscriu şi bocetele. Dimitrie Cantemir delimitează bocetele ca fiind o parte componentă a ritualului tradiţional de înmormântare. “Dacă decedatul, - scrie Cantemir, - era militar, înmormântarea lui se deosebea de cea a ţăranilor”. În descrierea înmormântării domnitorilor lipsesc reprezentările precreştine şi ritualurile. Reprezentanţii păturilor superioare au însuşit mai repede bazele civilizaţiei creştine decât poporul simplu.

Un loc aparte în “Descrierea Moldovei” îl ocupă prezentarea dansurilor moldovenilor, indicându-se hora şi alt dans, cu denumirea împrumutată, după cum autorul menţionează, din poloneză, - „dant”. Dimitrie Cantemir a descris şi dansul ritual, numit căluşarii. Caracterizând populaţia Moldovei şi evidenţiind caracterul ei polietnic, Dimitrie Cantemir a caracterizat, de rând cu moldovenii, şi reprezentanţii altor popoare: greci, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci, ruşi, maghiari, germani, evrei, ţigani. El informează şi despre situaţia fiecărei etnii şi a ocupaţiilor ei, acordând o atenţie deosebită relaţiilor interetnice. Dimitrie Cantemir a stabilit şi concretizat cele mai arhaice elemente în ritualurile de nuntă şi înmormântare, ceea ce ridică descrierea lui la nivel de document istoric, deşi uneori lipsesc multe detalii importante. E necesar de menţionat, că în lucrările predecesorilor lui Dimitrie Cantemir nu se conţin un număr atât de impunător de materiale etnografice, ceea ce ne permite de a-l numi, pe bună dreptate, primul etnograf moldovean. Erudiţia lui Dimitrie Cantemir, dragostea sa pentru patrie şi poporul său i-au permis să fie, prin lucrărilor sale, în vizorul cercetătorilor şi politicienilor pe parcursul a câtorva secole.

25

Aprecieri critice „Opera literară viabilă a lui Cantemir este Isoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc, însă cu scopuri polemice. Medoda de a travestiobservaţia asupra oamenilor figuraţia zoologică e de tradiţie străveche şi durabilă, şi, lăsând la o parte genul fabulistic, ilustrat de Firenzuola, de La Fontaine, în 1802 abatele. Casti relua, aproape cantemirian, tema în Gli animali parlanti. Fraza scriitorului s-a limpezit acum şi dacă mai păstrează sintaxa amploasă latină, cadenţa de imperfecte în care intenţia rimei persiflatoare e adesea vădită, întenţia verbală extraordinară, portretistica groteascădau istorie o savoare rară”. G.Călinescu „După ce George Călinescu a pus pregnant în lumină faptul că Istoria ieroglifică este singura operă literară valabilă a lui Cantemir şi a surprins <<procesul bufon de discriminare între speţe>> din primele pagini, a continuat să insiste asupra meritului care tratase inteligent <<metafora ţărănească>>, a urmat prima ediţie ştiinţifică a textului, ărecedat de o introducere substanţială datorită lui P. P. Panaitescu şi I. Verdeş, care au insistat în continuare asupra elementelor biografice din ceea ce li se părea a fi o <<istorie secretă>>, dar au pătruns, pentru prima oară, în tezaurul de idei, trecut cu vederea de predecesori. Pasul decisiv l-a făcut Manuela Tănăsescu care a trecut dincolo de comentariile care preschimbaseră opera <<într-un fel de struţocămilă literară>> şi a abordat direct personajele şi tehnica scriitorului; autorul Divanului şi al Hronicului s-a înfăţişat sub chipul până atunci neştiut al plăsmuitorului mereu prezent în scenă, ca unul care, <<face parte din familia celor scriitori penrtu care în literatură este mai ales înscenare în reprezentaţie, pentru care ea este marele gioc>>. Manuela Tănăsescu a avut curajul să nu mai disece biografia vulpii sau a Cisalului, ci să investigheze athitectura cărţii, restituindu-ne-o în toată prospeţimea ei. Unele intuiţii ale sale au fost consolidate de Doina Curticăpeanu, pentru ca Nicolaie Stoicescu să sintetizeze progresele istoriografice într-un studiu substanţial, cu observaţii noi, ca acelea privitoare la prezenţa masivă a maximelor şi proverbelor. După toate aceste studii, la care s-au adăugat şi alte contribuţii pătrunzătoare, sub formă de cărţi şi articole, textul cantemirian porneşte cu alt chip la drum şi spre o audienţă mult mai largă, decât aceia pe care i-o prevăzuseră specialiştii care au ostenit, nu în zadar, ci poate doar nu prea multa strădanie, într+cât descifrarea unui arabesc încrustat cu pricepere de cărturari în opera sa, prea deseori pierdută din vedere ca ansamblu.

26

Cu siguranţă, lectura Istoriei ieroglifice nu este uşoară: mai întai datorită faptului că naraţiunea nu este directă, iar progresul ei nu aduce o continuă descifrare, ci se închide în simboluri şi încifrează întamplările, fiind <<ieroglifică>>; în al doilea rând, autorul a preschimbat însuşi mijolcul comnunicării, pentru ca să silească pe cititor, de la bun început, să recunoască noul continent pe care păşeşte; în al treilea rând, pentru că istoria nu se preocupă de evenimente, ci de argumente, nu de înfrumuseţarea fortelor fizice, cât mai ales de dasul cugetelor. Autorul îl adertizează, de la început, pe cititor că apătruns într-o lume a tainelor şi a tensiunilor celor mai grave, acelea din minţile oamenilor şi că a trebuit, de aceea, să întroducă termeni noi în limbă. Primul lucru pe care-l va face cititorul va fi încercarea de a şti ce se ascunde sub ieroglife; ca şi în cazul operei lui Dante, se va strădui să descopre ce se află <<sub vălul versurilor stranii>>.” Alexandru Duţu “Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopole în 1705, este opera literară cea mai interesantă a lui Dimitrie Cantemir, roman alegoric cu personaje din lumea animală, ca Le roman de Renard, şi pamflrt politc asemenea Istoriei secrete despre domnia împăratului Justinian, de Procopios din Cesarea. Autorul a împrumutat numai un procedeu tehnic din Etiopica lui Eliodor (punerea mijlocului la început şi a începutul la mijloc), în rest servindu-se de decoruri din Halima, de măşti din Bestiarii, de parabole populare şi cugetări din Homer, Horaţiu, Hesiod, Sf. Augustin şi Miron Costin.” Al. Piru “Importanţa artistică cea mai mare, dată fiind originalitatea şi maturitatea autorului, o are – între toate operele lui Cantemir – Istorie ierogliifăcă în douăsprezece părţi împărţită, redactată la Ţarigrad în anul 1705. Ca şi în cazul celorlalte, ba mai mult chiar, scopul în care a fost scris acest roman alegoric, ca şi valoarea lui documentară interesează mai puţin.” Ion Rotaru “O privire de ansamblu asupra Istoriei ieroglifice ca scriere literară ne dă posibilitatea să vedem în autorul ei nu numai pe viitorul istoric, pe domnul patriot de mai târziu, sau pe gânditorl abstract sau social-politic, ci şi pe Cantemir scriitorul, creatorul de valori literare. Am pomenit înca de la început de caracterul <<modern>> al creaţiei cantemirene în domeniul literar. Dar nu este numai atât. Căci modern este Cantemir în măsura în care cerinţele literare tradiţionale sunt înlocuite de cerinţele noi, determinate de prea strânsa legătură a operei cu activitatea timpului său, legătură care cerea o anumită formă de transpunere a faptelor şi a oamenilor, anumiete procedee artistice şi mai ales o anumită orientare ideologică, izvorâtă din convingerile intime ale marelui umanist şi patriot.” P. P. Panaitescu şi Ion Verdeş 27

28

Statui ale lui

Dimitrie Cantemir

29

Stema Moldovei

Dimitrie Cantemir - Sfârșit -

30