Didactica generală şi didactica specială

Didactica generală are ca obiect de studiu procesul de învăţământ, independent de

particularităţile pe care acesta le prezintă în predarea diferitelor discipline, analizând

componentele acestuie, acţiunile pe care le comportă, şi stabilind principiile şi cerinţele din

perspectiva cărora urmează să se desfăşoare această activitate astfel încât să-şi realizeze

scopurile vizate. Ca teorie generală a procesului de învăţământ, didactica generală este parte a

teoriei pedagogice.

Dar, un proces de învăţământ, considerat în general, nu există. El dobândeşte, în

activitatea practică, forme de realizare foarte variate. „Procesul de învăţământ” este un

concept care face abstracţie de numeroasele note distinctive, specifice diverselor forme

concrete pe care le adoptă. Aceste forme sunt determinate de conţinuturile – care, obiectiv,

sunt diferite – de nivelul de şcolaritate al subiecţilor instruiţi şi de particularităţile acestora, de

condiţiile în care se desfăşoară ş.a.m.d.

Studiul numeroaselor moduri concrete în care se realizează procesul de învăţământ

face obiectul didacticilor speciale. Acestea se corelează, de regulă şi în principal, cu

particularităţile disciplinelor de învăţământ, fiind numite şi „metodici de predare”. Din altă

perspectivă, procesul de învăţământ prezintă note specifice în funcţie de diferite trepte de

învăţământ şi mai ales de particularităţi de vârstă ale subiecţilor instruiţi. În acest caz se poate

vorbi de o didactică a învăţământului preşcolar, primar, secundar, superior, prezentând

evidente note specifice.

Aşadar, didactica specială face parte, în sens larg, din sfera disciplinelor

psihopedagogice. Ea se ocupă cu predarea – învăţare obiectelor şcolare pe diferite trepte de

învăţământ. În general, obiectul ei se compune din conţinutul ştiinţific al cunoştinţelor,

noţiunilor şi conceptelor, din obiectivele, metodele şi formele de organizare ale predării şi

însuşirii unei discipline la nivel şcolar. Pornind de la specificul obiectului respectiv, didactica

specialităţii construieşte un sistem de muncă menit să conducă activitatea profesorului la

realizarea obiectivelor formativ – informative ale şcolii noastre. În acest sens, disciplina de

care ne ocupăm se bazează, printre altele, pe datele psihologiei pedagogice privotoare la

particularităţile vârstei şcolare şi pe principiile pedagogice ale procesului de învăţământ. Spre

1

deosebire de pedagogie şi psihologie, didactica specialităţii (sau metodica) este o disciplină

teoretică şi cu caracter aplicativ privind predarea unui anumit obiect pe diferite trepte şcolare.

Didactica generală este deefinită drept ramură a ştiinţelor educaţiei care studiază şi

fundamentează ştiinţific analiza, proiectarea, desfăşurarea şi evaluarea predării şi învăţării ca

proces de instruire şi educare, atât în şcolii şi alte instituţii, cât şi prin autoinstruire.

Didactica specială oferă profesorului de gimnaziu şi liceu o fundamentare teoretică şi

un sistem de precepte practice proprii predării şi însuşirii cunoştinţelor obiectului predat. Ea

se sprijină, în principal, pe datele furnizate de ştiinţa respectivă precum şi pe generalizarea

rezultatelor pozitive din practica şcolară. Din cele amintite extragem anumit anumite

asemănări şi deosebiri între cele două didactici din sfera ştiinţelor pedagogice.

Didactica generală Didactica specială

1. are o sferă de cuprindere foarte largă,

înglobând toate obiectele de învăţământ, fără

să le aprofundeze;

2. studiază învăţămâtul în ansamblul

său, degajând principiile, strategiile şi

formele de organizare ganeral – aplicabile

pentru toate disciplinele şcolare;

3. are un carater preponderent teoretic;

4. vizeză instruirea şi educarea elevului

(sau adultului) prin conjugarea tuturor

ştiinţelor.

1. îşi limitează câmpul de ivestigaţie la o

singură disciplina şcolară a cărei predare o

aprofundează;

2. foloseşte îndeosebi acele modalităţi de

învăţare proprii numai ei adaptându-le la

diferite niveluri preuniversitare;

3. are deopotrivă un caracter teoretic şi

practic – aplicativ;

4. caracterul formal al didacticii speciale

rezidă în faptul că alevul este instruit şi

educat prin şi cu ajutorul unei singure ştiinţe

în ipostaza ei de disciplină şcolară.

În sfera mai largă a disciplinei, multă vrema termenul cosacrat a fost cel de

„metodică”, alături de care au mai fost vehiculaţi şi termeneii de „metodologie”, de

„pedagogia specialităţii” şi chiar de „tehnologie didactică”. Aceşti termeni sunt mai mult sau

mai puţin convergenţi, mai mult sau mai puţin motivaţi prin faptul că, în parte, conţinutul pe

care îl denumesc este acelaşi.

Termenul de „tehnologie didactică” a fost impus de permanenta îmbogăţire a

tehnicilor de învăţământ, îndeosebi cu mijloace audio – vizuale, cu maşini de instruire etc.

2

Tehnologie didactică înseamnă mijloace, metode şi procedee, forme de organizare de orice fel

întreprinse pentru formarea continuă a personalităţii umane, nu numai la nivel şcolar.

Termenii de „metodică” (preluat din limba rusă) şi cel de „metodologie” (din limba

franceză) acopereau doar o parte a didacticii specialităţii – domeniul strategiilor de predare –

învăţare a fiecărui obiect în parte. Ori didactica specialităţii se ocupă şi de formarea noţiunilor

şi conceptelor ştiinţifice, de lecţii şi alte forme de organizare ale disciplinei respective, de

evaluare a performanţelor atinse de elevi, a capacităţilor şi aptitudinilor căpătate prin

intermediul obiectului respectiv. Aşadar didactica speciala include întregul proces de predare

– învăţare a obiectelor, proces văzut ca activitate organizată, în cadrul căreia elevul, sub

îndrumarea profesorului, dobândeşte cunoştinţe şi îşi formează capacităti intelectuale şi

trăsături morale. În acest sens didactca specială reprezintă un stadiu evoluat când profesorul

rezolvă toate problemele de instrucţie şi educaţie ale elevului prin studierea specialităţii sale.

Cât priveşte termenii pe care am încercat să-i explicăm, are mai puţină însemnătate

vehicularea unuia sau altuia. Dimpotrivă, mai mare importanţă capătă procesul învăţării

concrete, derularea „discursului” didactic sub forma dialogului euristic. Cum termenul de

metodică nu a fost deloc abandonat iar cel de didactică specială nu a fost încă îmbrăţişat de

majoritatea profesorilor, credem că ambii termeni pot fi utilizaţi, în continuare, pentru

acoperirea aceleiaşi reaqlităţi conceptuale.

Statutul de interdisciplinaritate al didacticii limbii şi literaturii

române

Ca fiecare disciplină, didactica limbii şi literaturii române are legături cu alte ştiinţe,

fie din ramura celor psihopedagogice, fie din zona specialităţii. Ea se interferează cu

didacticagenerală care studiază procesul de învăţământ, principiile, metodele şi formele de

organizare general – valabile pentru orice obiect de învăţământ. Didactica specială găseşte şi

aplică un bogat repertoriu de modalităţi de predare – învăţare specifice limbii şi literaturii. În

anumite privinţe, ea se sprijină pe pedagogia generală, întrucât profesorul urmăreşte nu numai

predarea şi însuşirea cunoştinţelor, ci şi educarea elevilor prin conţinutul obiectului său. Apoi,

psihologia pedagogică îi sugerează didacticii speciale mecanismul însuşirii noţiunilor, pe care

ea îl aplică în conceperea şi desfăşurarea procesului de cunoaştere a noţiunilor gramaticale şi

literare, de formare a priceperilor şi deprinerilor.

3

Dat didactica specială nu se sprijină numai pe aceste ştiinţe, pentru că ar fi goală de

conţinut. De aceea ea se sprijină în conţinutul ei pe ştiinţa limbii şi literaturii . limba şi

literatura română îi oferă materialul pe care didactica specială îl prelucrează, îl adaptează

cerinţelor şcolii, găsindu-i formele cele mai adecvate de predare şi învăţare, de fixare şi

aplicare în practica vorbirii şi scrierii de către elevii de gimnaziu şi liceu, precum şi în

receptare fenomenului literar.

După cum se observă, didactica speciala este un obiect al cărui statut este

„interdisciplinaritatea”. Ea s-a născut din necesitatea obiectivă a adptării ştiinţei la solicitările

şcolii pe diferite trepte de învăţământ. Exprimându-se într-un limbaj mai familiar filologilor,

didactica specială este o disciplină de „frontieră”, de „graniţă”, între ştiinţa de specialitate şi

cele psihopedagogice. Aceasta nu înseamna că didactica speciala este u teritoriu al nimănui şi

al tuturor. Ea are categoriile ei proprii, chair dacă intră în combinaţii cu disciplinele de

specialitate. De pilda, comentariu sau „analiza literară” este o maodalitate acriticului şi

teoreticianului litear, dar şi a profesorului. Analiza literară desfăşurată cu şi pentru elevi are

specificul său, determinat de mai mulţi factori, este deci o categorie aparte, de care se ocupă

didactica specială.

De asemenea, faptul că adaptează la obiectul sau anumite metode sugerate de

pedagogia generală nu înseamnă că ea este o „didactică ilustrată”, întrucât dezvoltă creator şi

dă contur definitor metodelor, formelor de organizare atât de variate pe care le întrebuinţează

profesorul de limba şi literatura română. Acestea sunt proprii numai ei, nefiind utilizate nici

de didactica generală şi nici de alte didactici speciale.

Asemănător celorlalte discipline din sfera ştiinţelor pedagogice, didactica limbii şi

literaturii române se îmbogăţeşte mereu pe baza generalizării practicii şcolare, adică a predării

acestor obiecte. Ţinând seama de cele arătate mai sus, disciplina noastră utilizează ca „metode

de cercetare” a fenomenelor legate de predare – învăţare a limbii şi literaturii următoarele:

observarea, convorbirea, ancheta, studiul documentelor şcolare şi experimentul.

În concluzie relaţia dintre didactica generală şi didacticile speciale este una de

influenţă reciprocă. Relaţia dintre didacticile speciale şi cele generale poate fi situată la un

înalt grad de operativitate prin învăţarea teoriilor practice şi instrumentale. Între didacticile

generale şi cele speciale nu există nici o contradicţie şi nici o relaţie de ierarhizare. Relaţia lor

este mai degrabă una de fond şi formă şi depinde de punctul central de interes: generalul sau

particularul.

4

BIBLIOGRAFIE

1. Cojocăreanu, Gabriela, Vâlceanu, Alina, Didactica specialităţii. Limba şi literatura

română – liceu, Ed. Arves, Craiova, 2007;

2. Cucoş, C., Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2006;

3. Goia, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu, Ed.

Dacia, Cluj – Napoca, 2002;

4. Iucu, R.B., Instruirea şcolară, Polirom, Iaşi, 2001;

5. Ionescu, M., Radu, I.,(coord.), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2001;

5