DIDACTICI INOVATIVE ÎN VIZIUNE TRANSDISCIPLINARĂ

1. Contextul socio-economic actual şi influenţa lui asupra devenirii umane

Dezvoltarea într-un ritm alert a ştiinţei şi tehnicii pe plan mondial a determinat modificări de

substanţă în toate domeniile vieţii sociale. Condiţiile societăţii contemporane determină o schimbare de

viziune asupra pregătirii individului. Educaţia timpului nostru este una universală, „caracterizată prin

complexitate şi globalitate, concepută într-o viziune holistă (de la gr. „holos” – întreg) şi prospectivă, cu

sublinierea permanenţei ei” (Gheorghe Tomşa, 2007, pag.25).

Ilustrativ pentru importanţa educaţiei pentru tânăra generaţie este şi citatul următor: „Copiii

bine educaţi sporesc fiinţa neamului, după cum mugurii din fiecare primăvară, strângându-se în vârful

ramurilor, sporesc coroana copacului, în toate direcţiile” (Simion Mehedinţi, apud Elvira Creţu, 1999,

pag.15).

Educaţia este o activitate anticipativă, prospectivă, vizând formarea omului contemporan pentru

societatea viitorului. Chiar idealul educativ precizează tipul de personalitate care se doreşte a fi format,

acel om capabil să facă faţă cerinţelor actuale dar mai ales celor viitoare ale societăţii. „O societate nu

este bună azi dacă ieri nu s-a gândit la mâine” (Grigore Moisil, 1989, apud Gheorghe Tomşa, 2007).

În acest context, educaţia modernă vizează formarea capacităţii adaptative a individului.

Tendinţele şi direcţiile de evoluţie ale societăţii contemporane determină schimbări şi la nivelul

politicilor educaţionale, acestea vizând, după Lucian Ciolan (2002):

• Pregătirea copiilor şi a tineretului în vederea impactului cu noile tehnologii;

• Centrarea educaţiei pe copil, prin utilizarea unor programe diversificate şi individualizate (mai ales în

învăţământul preşcolar şi primar);

• Punerea accentului pe rolul formativ al grădiniţei şi al şcolii primare;

• Asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală prin activizarea grupei pregătitoare pentru şcoală şi

prin accentuarea socializării preşcolarilor;

• Extinderea mobilităţii şi flexibilităţii învăţământul preşcolar şi primar, prin introducerea unor activităţi

opţionale;

• Asigurarea şanselor de instruire pentru toţi copiii, fără nici un fel de discriminare.

În prezent, procesele instructiv-educative de bazează pe două principia fundamentale: principiul

educaţiei permanente şi principiul orientării prospective a educaţiei.

Conform principiului educaţiei permanente, instituţiile educaţionale (preşcolare şi şcolare) au

dificila misiune de a pregăti tânăra generaţie pentru învăţarea continuă, pentru autoeducaţie şi

autoinstruire. Numai astfel, vor fi posibile în viitor adaptabilitatea indivizilor, perfecţionarea acestora,

conversia şi reconversia profesională, etc.

Conform principiului prospectiv, instituţiile din învăţământul preşcolar şi primar au rolul de a-i

educa pe copii şi tineri „să-şi decidă viitorul contribuind, în egală măsură la dezvoltarea celorlalţi şi la

propria dezvoltare”(Elena Joiţa, 2003, apud Gheorghe Tomşa, 2007, pag.29).

În contextul actual, sistemele de învăţământ încearcă să răspundă imperativelor sociale. Astfel,

reordonarea ciclurilor şcolare, revizuirea conţinuturilor, sistemul de pregătire a educatoarelor şi

învăţătorilor la nivel universitar apar ca cerinţe ale reformei învăţământului, atât de necesară şi

justificată, din multiple puncte de vedere.

„Sistemul de învăţământ are caracter istoric şi naţional, în sensul că a evoluat şi s-a

perfecţionat, în concordanţă cu dezvoltarea economico-socială a societăţii, cu specificul şi tradiţiile

culturale din fiecare ţară. Nivelul de dezvoltare a unei ţări are un rol determinant în organizarea şi

funcţionarea sistemului de învăţământ” (Domnica Fărcaş, 1996).

Structura sistemului de învăţământ românesc cuprinde ansamblul unităţilor şi instituţiilor de

învăţământ de diferite tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţilor instructiv-educative. Astfel,

educația timpurie (0-6 ani) include nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și învățământul preșcolar (3-6 ani).

Învăţământul preşcolar se organizează pentru copiii cu vârste cuprinse între 3 – 6 ani, în cămine

şi grădiniţe de copii cu program normal, prelungit şi săptămânal. Având drept criteriu vârsta, copiii sunt

reuniţi în grupele mică, mijlocie şi mare. Grupa pregătitoare va funcţiona în şcoli, din toamna anului

2012, sub denumirea de clasa pregătitoare pentru şcoală. Experimental, în anul şcolar 2002-2003 a

funcţionat „clasa 0”, cu activităţi similar celor de la grupa pregătitoare, diferenţa fiind dată de faptul că

acestea au fost organizate în şcoală.

În România, învăţământul primar va avea o durată de 5 ani, începând din anul şcolar 2012-2013,

conform noii Legi a educaţiei, cuprinzând clasa pregătitoare pentru şcoală și clasele I-IV. Activităţile se

vor organiza în şcoală. Această instituţie a fost creată de societate pentru a-i sluji interesele. Prin rolul şi

funcţiile sale, şcoala reflectă însuşirile societăţii dintr-o anumită etapă istorică.

„Învăţământul primar reprezintă cea mai importantă buclă din spirala procesului educaţional, în care

este înscris copilul, pe traseul devenirii sale ca personalitate”(Elvira Creţu, 1999, pag.5).

În acest context, Curriculumul național pentru învățământul primar și gimnazial se axează pe 8

domenii de competențe cheie care determină profilul de formare a elevului:

a) competențe de comunicare în limba română și în limba maternă, în cazul minorităților naționale;

b) competențe de comunicare în limbi străine;

c) competențe de bază de matematică, științe și tehnologie;

d) competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației ca instrument de învățare și cunoaștere;

e) competențe sociale și civice;

f) competențe antreprenoriale;

g) competențe de sensibilizare și de expresie culturală;

h) competența de a învăța să înveți.

Ca organizare şi evoluţie, învăţământul primar a urmat, în general, acelaşi traseu ca sistemul în

care este încorporat.

Datorită schimbărilor rapide din sistemul social, care se înregistrează în ţara noastră, învăţământul

preşcolar şi primar îşi vor schimba structura şi funcţiile.

Aplicație 1

Studiaţi cu atenţie noua Lege a Educaţiei, şi extrageţi 5 idei cu caracter de noutate, referitoare la

educația timpurie, învățământul preșcolar, învățământul primar, Curriculumul național pentru educația

timpurie, Curriculumul național pentru învățământul primar, Curriculumul pentru clasele pregătitoare,

etc. Aduceţi argumente pro şi contra acestor schimbări în învățământul preșcolar şi primar.

2. Didactica – delimitări conceptuale

Din punct de vedere etimologic, termenul didactică provine din gr.didaskein – a învăţa pe

alţii;didaktike – arta învăţării; didasko – învăţare, învăţământ; didactikos – instrucţie, instruire; lat.

didactica – ştiinţa învăţării (predarea învăţării). Prezenţa termenului de didactică o datorăm lui Jan

Amos Comenius (1592-1670) şi lucrării sale „Didactica Magna”(Marea Didactică sau arta de a învăţa pe

toţi toate - 1657). Jan Amos Comenius este considerat „întemeietorul didacticii şi al capitolelor aferente:

finalităţile educaţiei, principiile didactice, natura valorilor transmise, procedee şi metode de realizare a

învăţării, modalităţi tehnice de realizare a lecţiei”(Constantin Cucoş, pag.130, apud Lavinia Jipa,

pag.374).

Pornind de la ideeacare constituie subtitlul lucrării, şi anume că trebuie să-i învăţăm totul pe

oameni („Omnes omnia docendi artificium”),Comenius a teoretizat principiul educaţiei conforme cu

natura, a proiectat sisteme educaţionale, a inventat orarul şcolar, a pledat pentru un sistem democratic

de învăţământ şi a propus introducerea a patru cicluri de învăţământ, conform specificului etapelor de

vârstă.

Definind didactica drept artă de a învăţa pe alţii bine,Comenius propune mijloace precum

exemplele, regulile, aplicaţiile generale sau speciale, care ţin cont de natura obiectelor şi a temelor de

învăţat, ca şi de scopuri. El sintetiza astfel obiectivul principal al didacticii: „Didactica noastră are drept

proră şi pupă: să cerceteze şi să găsească un mod prin care învăţătorii, cu mai puţină osteneală, să înveţe

mai mult pe elevi; în şcoli să existe mai puţină dezordine, dezgust şi muncă irosită, dar mai multă

libertate, plăcere şi progres temeinic, în comunitatea creştină să fie mai puţină beznă, confuzie şi

dezbinare, dar mai multă lumină, ordine pace şi linişte” (J. A. Comenius, apud Lavinia Jipa, pag.375).

De la accepţiunea iniţială a termenului, acesta a căpătat odată cu trecerea timpului noi

semnificaţii, didactica fiind privită drept ştiinţă sau teorie a procesului de învăţământ, ştiinţă sau teorie a

predării si învăţării, teoria conducerii procesului de predare – învăţare, sau teoria generală a instruirii.

Comparativ cu didactica empirică, bazată pe experienţe, încercări şi erori, didactica ştiinţifică

sintetizează unele informaţii proprii sau informaţii cu caracter pedagogic aparţinând altor ştiinţe

(psihologie, sociologie, teoria informaţiei, etc.), oferind o imagine sintetică a procesului de învăţământ,

prin descrierea naturii sale, a finalităţilor, conţinuturilor, principiilor care îl guvernează, prin analizarea

strategiilor didactice, a formelor de organizare a activităţilor dar şi a modului de realizare a fenomenului

evaluativ, din cadrul acestuia.

În sens larg, didactica este ştiinţa predării – învăţării în toate domeniile de acţiune pedagogică

(şcoală, universitate, activitatea cu tinerii şi adulţii). În sens pedagogic, didactica reprezintă teoria

instruirii (Schaub Horst, Zenke G. Kerl, pag.66, apud Lavinia Jipa, pag.374).

Didactica generală, ca ştiinţă pedagogică fundamentală, a fost definită drept teoria generală a

procesului de învăţământ.

Didactica este privită ca teorie, deoarece precizează legităţile organizării şi conducerii procesului

didactic, dar este, de asemenea, o ştiinţă cu caracter practic, aplicativ, o „teorie a acţiunii

transformatoare, o teorie a construirii de cunoştinţe, de formare de deprinderi, de noi conduite, de

competenţe, de modelare a personalităţii copilului, prin intermediul instruirii” (IoanCerghit,1992).

Didactica contemporană este mai ales o didactică activă, care urmăreşte dezvoltarea

capacităţilor intelectuale, morale şi fizice, în cadrul unui învăţământ cu prioritate formativ. Didactica are

ca subramuri didacticile speciale care studiază organizarea şi desfăşurarea specifică a învăţării la un

obiect sau altul (A. Manolache, D. Muster,1979, pag. 128-129, apud Lavinia Jipa, pag.382-383).

3. De la didactica generală la didacticile speciale

Folosind criteriul epistemologic,Dan Potolea realizează o clasificare a ştiinţelor educaţiei (apud Lavinia

Jipa, pag.380-381):

a) Discipline pedagogice fundamentale: Introducere în pedagogie (I.P.), Teoria şi metodologia

curriculumului (T.M.C.), Teoria şi metodologia instruirii (T.M.I.), Teoria şi practica evaluării (T.P.E.);

b) Discipline pedagogice particulare: Pedagogie şcolară (preşcolară), Pedagogia învăţământului superior,

Metodicile (didacticile speciale), Pedagogia social etc.

c) Ştiinţe specializate ale educaţiei: Istoria învăţământului şi istoria doctrinelor educaţiei, Pedagogie

comparată, Metodologia cercetării educaţiei, Orientare şcolară şi profesională etc.

d) Ştiinţe ale educaţiei interdisciplinare: Psihologie educaţională, Sociologia educaţiei, Filosofia educaţiei,

Antropologia culturală a educaţiei, Management educaţional etc.

În pedagogia românească, Teoria şi metodologia instruirii (T.M.I.) este sinonimă cu didactica.De

asemenea, didactica este o ramură fundamentală a ştiinţelor educaţiei. În contemporaneitate, s-a

constatat că problematica didacticii s-a diversificat. Astfel, după Miron Ionescu,Ioan Radu (apud Lavinia

Jipa, pag. 401-404), didactica studiază următoarele domenii:

- învăţământul în ansamblul său, pe toate treptele de şcolaritate şi autoinstruirea, caz în care poartă

denumirea de didactică generală;

- procesul de învăţământ din perspectiva pedagogică a predării şi învăţării obiectelor de studiu, caz în

care poartă denumirea de didactică specială sau metodică (fiecare obiect de învăţământ are deci

didactica/ metodica sa, care studiază conţinutul, principiile, metodele şi formele de organizare proprii

obiectului respectiv în detaliile concrete, aplicative);

- autoinstruirea;

- didactica adulţilor;

- didactica universitară.

„Didacticile generale vizează construirea conceptelor şi teoriilor care pot fi aplicate la cât mai multe

tipuri de învăţare, putând fi folosite de către toate cadrele didactice” (Romiţă B. Iucu, 2001, pag.19,

apud Jipa Lavinia, pag.401-404).

Didacticile speciale sau metodicile sunt ramuri pedagogice interdisciplinare care aplică didactica

generală în predarea unei anumite discipline de învăţământ.

Didactica generală se află într-o strânsă interdependenţă cu didacticile speciale, proprii diverselor

discipline şi care studiază aspecte aplicative ale teoriei generale a procesului de învăţământ.

4. Locul şi rolul didacticii predării în învăţământul preşcolar şi primar în cadrul ştiinţelor

educaţiei

Învăţământul preşcolar (preprimar) şi învăţământul primar (elementar) s-au bucurat mereu de o atenţie

deosebită din partea oamenilor şcolii, a psihologilor şi a pedagogilor. Din aceste considerente, îşi

dovedeşte necesitatea şi existenţa o didactică specială, intitulată Didactica predării în învăţământul

preşcolar şi primar. Această ştiinţă a educaţiei tratează într-o manieră holistică caracteristicile

procesului de învăţământ desfăşurat în învăţământul preşcolar şi primar, precizând finalităţile,

conţinuturile, metodele, mijloacele, formele de organizare şi desfăşurare, modalităţile de evaluare

specifice acestor forme de învăţământ. De asemenea, pornind de la tipologia activităţilor desfăşurate în

grădiniţă, şi de la diversele discipline studiate în învăţământul primar, din Didactica predării în

învăţământul preşcolar şi primar s-au desprins alte metodici cum ar fi: metodica jocului, metodica

predării limbii române, metodica activităţilor matematice, metodica predării educaţiei muzicale, etc.

Aceste discipline sunt, de asemenea, deosebit de importante pentru cadrele didactice în formare sau

pentru cele care activează deja în învăţământul preşcolar şi primar.

Date fiind rolul şi importanţa educaţiei oferite copiilor în cadrul învăţământul preşcolar şi primar,

este bine înţeles interesul manifestat în societatea contemporană, vizavi de formarea cadrelor didactice

care vor lucra la aceste paliere ale sistemului de învăţământ. Pregătirea cadrelor didactice pentru

învăţământul preşcolar şi primar reprezintă o activitate riguroasă, sistematică, bine organizată, având în

vedere misiunea de mare răspundere pe care acestea o au în formarea şi dezvoltarea personalităţii

copiilor cu care lucrează.

În contextul amintit, apreciem ca fiind absolut necesară studierea disciplinei Didactica inovativă a

predării în învăţământul preşcolar şi primar de către cei care se pregătesc să devină cadre didactice, de

către consilierii şcolari şi profesorii psihopedagogi. De asemenea, este esenţial ca părinţii copiilor să fie

familiarizaţi cu unele aspecte ale activităţilor desfăşurate în grădiniţă, respectiv în şcoala primară,

pentru aputea lucra acasă într-o manieră similară sau complementară cu cea a cadrului didactic.

Această familiarizare a părinţilor se poate realiza, atât în mod independent, cât şi prin stabilirea unei

relaţii eficiente grădiniţă-familie, respectiv şcoală-familie.