Pr. Răzvan Andrei IonescuAdrian Lemeni

DICȚIONAR DE

TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI

ȘTIINȚĂ

Carte tipărită cu binecuvântareaÎnaltpreasfințitului

TEOFANMitropolitul Moldovei și Bucovinei

Editura DOXOLOGIA 2016

Prefață

5

Prefaţă

Am citit lucrarea de faţă cu deplină încântare. Fiecare pa-gină este o fereastră prin care putem privi către depărtări. Ast-fel că, dacă dicţionarul pare a fi acel gen de unealtă pe careo utilizăm când nevoia ne împinge, Răzvan Ionescu şi AdrianLemeni au reuşit să pună în cuprinsul acestor coperţi ceva maimult decât atât. Această carte mi-a devenit dragă. Poate şipentru simplul motiv că se structurează ca o invitaţie la dia-log. Este vorba aici de dialogul dintre ştiinţă şi ortodoxie. Cuo vreme în urmă, acest dialog părea imposibil, din motive bine-cunoscute. Ştiinţa şi teologia păreau să se situeze pe poziţii ire-conciliabile, în tabere adverse. Între timp, am început, însă, săpătrundem un lucru important. În pofida faptului că viziunileasupra lumii pot părea diferite la o primă (şi superficială) ve-dere, din momentul în care realizăm că avem de-a face cu for-me complementare ale cunoaşterii, dialogul dintre ştiinţă şiteologie nu numai că devine posibil, ci se dezvăluie treptat caun element vital pentru viitorul nostru ca oameni, ca umani-tate. În fond, avem nevoie cu toţii de cunoaştere şi de înţele-gere, altfel am trăi într-o lume lipsită de sens, o lume a robo-ţilor care privesc la televizor. Or, exerciţiul gândirii noastreexprimă, după cum remarca Blaise Pascal, ceva din demnita-tea noastră. Poate c-ar trebui să medităm la cuvintele sale:„Omul nu e decât o trestie, cea mai fragilă din întreaga na-tură; dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca întregUniversul să-i stea împotrivă pentru a-l zdrobi. Un abur, o

Dicționar de Teologie Ortodoxă și Știință

6

picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar, chiar şiatunci când întreg Universul îl zdrobeşte, omul rămâne încontinuare mai nobil decât cel care-l ucide, căci el, omul, ştiecă moare [...]. Astfel întreaga noastră demnitate constă în gân-dire” (Blaise Pascal, Cugetări). Gândire şi conştiinţă de sine,iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu în-ţelegerea sa. „Demnitatea nu trebuie să mi-o caut nicidecumprin întindere, ci prin buna rânduire a gândirii mele. Stăpâ-nind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, Uni-versul mă cuprinde şi mă înghite ca pe o nimica toată; pringândire, eu îl cuprind” (ibidem).

Omul se străduieşte să cuprindă Universul prin exerciţiulraţiunii, să-l înţeleagă. Omul de ştiinţă caută acel gând prezentsub forma adevărului accesibil raţiunii şi care este posibil detestat prin observaţii sau experimente. Dar, deopotrivă, ştiecă nu poate ajunge la Adevăr, ştiinţa are rolul doar de a pro-pune şi verifica teorii. Omul de ştiinţă este conştient de fap-tul că, oricât de avansată ar fi o teorie ştiinţifică, aceasta nu vaexclude nici o clipă posibilitatea ca rezultate ulterioare să ducăla rafinarea, revizuirea sau chiar respingerea teoriei curente.Acesta este motivul pentru care omul de ştiinţă onest va pu-ne întregul set de ipoteze, teorii şi date experimentale la dis-poziţia comunităţii ştiinţifice. El se va exprima cel mai adeseaprin sintagme de tipul „dovezile pe care le avem sugereazăcă...”, „în stadiul actual putem afirma că...”. Aceste sintagmesunt semnul indeciziei, simt semnul îndoielii carteziene: du-bito ergo sum – mă îndoiesc, deci exist (ca om de ştiinţă). Omulde ştiinţă ştie la nivelul cel mai profund că nu poate ajunge lao concluzie finală. Newton spunea, în urmă cu mai bine detrei secole: „Nu ştiu cum mă vede lumea, dar eu însumi măvăd doar ca pe un copil care se joacă pe malul mării, distrân-du-se, din când în când, să găsească o pietricică mai netezităsau o scoică mai frumoasă decât cele obişnuite, în timp ce imen-sul ocean al adevărului se află nedescoperit în întregimea saînaintea mea” (cf. Hans Sleye, Ştiinţa şi viaţa). Şi observăm as-tăzi că, în pofida succeselor de neimaginat ale ştiinţei, această

Prefață

7

imensitate de ocean rămâne în continuare, măreaţă şi inson-dabilă, în faţa ochilor noştri uimiţi.

Vorbind tot despre ştiinţă, iată o analogie. Personal, nu tre-ce o zi fără să caut imagini din adâncurile Universului. Odatăcu internetul, baza de date la care avem acces este imensă.Adesea descopăr imagini de-a dreptul tulburătoare, imaginide o frumuseţe fără de seamăn, imagini care mă fac să gândescmai adânc la ceea ce eu numesc măreţia omului în cunoaş-tere. Este multă emoţie, este multă bucurie în ceea ce putemvedea prin intermediul instrumentelor noastre. Apoi, dupăce mă bucur, caut să descopăr ştiinţa din spatele fotografiilor.Ajung la lucrări ştiinţifice, publicate în reviste specializate.Acolo, peisajul este complet schimbat. Dintr-odată, totul de-vine o altă reprezentare: şiruri de ecuaţii, tabele parcă fără desfârşit... o altă lume. Este lumea profundă a rigorii pure, lumeaprofundă a raţiunii reci. Şi mă întreb, atunci, care ar mai fi pen-tru mine rostul ştiinţei. Rigoarea e străină de sentiment, de emo-ţie. Emoţia este imprecisă. Rigoarea, dimpotrivă, tinde cătreprecizie matematică. Personal, cred că tocmai existenţa aces-tor două planuri, acestor două reprezentări ne dăruieşte o bo-găţie de care ne putem bucura cu toţii. Ştiinţa, văzută prinochiul emoţiei, aduce bucuria întâlnirii cu lumea, cu imanen-tul. Deopotrivă, contemplată prin ochiul teologului, aduce îndialog transcendentul. Or, cred că acest dialog onest – şi subli-niez: onest – dintre ştiinţă şi religie aduce cu sine ridicarea omu-lui către o bogăţie spirituală înnoitoare, prin care ne vom apro-pia de privirea cu care să cuprindem atât lumea accesibilă sim-ţurilor şi instrumentelor noastre, cât şi pe cea care o transcende...

Nu pot explica, în sens ştiinţific, de ce iubesc apusul desoare. Îl contemplu şi-mi este de ajuns şi mă bucur. Tot aşa, nupot argumenta riguros pentru ce este necesar dialogul dintreştiinţă şi teologie, însă mă bucur de el. Şi mai cred, după cummi se pare că spunea astronomul francez ortodox Jean Kova-levsky, că noi, oamenii ştiinţei sau ai credinţei, suntem precumalpiniştii angajaţi în urcuşul pe muntele cunoaşterii. Ne orien-tăm cu toţii către vârf, dar îl abordăm de pe pante diferite, cu

Dicționar de Teologie Ortodoxă și Știință

8

echipamente diferite. Fiecare dintre noi vede întrucâtva unalt peisaj, aproape un alt munte. Drumul nu este uşor. Dar,probabil, peste nu ştiu câtă vreme, ne vom întâlni undeva, peacest drum al contemplării cu Adevărul întreg. Atunci vom şti –doar atunci – că, de fapt, aveam de urcat acelaşi munte. Şi,aş adăuga, cred că numai printr-un dialog onest, în care nimeninu încearcă să impună celuilalt panta de urcat şi echipamen-tul de folosit, se va putea scurta acest drum, iar Adevărul neva deveni mai repede accesibil nouă, oamenilor, trestii fragileşi gânditoare sădite într-un Univers minunat. Abia atunci vomgăsi calea către cunoaşterea deplină.

Dicţionarul de faţă este chemat să creeze o punte de dia-log. Cele două iniţiative de cunoaştere au nevoie de comuni-care reciprocă şi relaţionare. Iar pentru a se putea face bine în-ţelese cuvintele fiecărui demers în parte, cele două echipe an-gajate în urcuşul cunoaşterii au nevoie să comunice atât limbaştiinţei, cât şi pe cea a teologiei. Alăturarea de termeni ai ştiin-ţei şi ai teologiei mi se pare că alcătuieşte în sine un mesaj pen-tru timpul pe care-l aşteptăm. Aici văd marea bogăţie a aces-tei lucrări, care poate duce, iată, către întâlnirea mai profun-dă cu omul, acest mare necunoscut... „Am descoperit straniiurme de paşi pe ţărmul necunoscutului. Am construit teoriiprofunde, una după alta, pentru a le înţelege originea. În celedin urmă, am reuşit să reconstruim creatura care a lăsat aceleurme. Şi iată! Erau chiar urmele noastre (Arthur S. Eddington,Space, Time and Gravitation).

Cristian Român,redactor-şef al revistei

Ştiinţă şi tehnică (România)

19

A

adevărTeologia este demers și mărtu-rie de împărtăşire din realitateape care Dumnezeu i-o descoperăomului. Ea nu ţine atât de epis-temologie (efort de reprezentare

raţională a lumii la nivel de intelect),cât de gnoseologie (în sensul de cu-noaşterii interpersonale) şi de onto-logie (fiinţare umană configurată prinîmpărtăşire din ceea ce-i împărtă-şeşte fiinţarea dumnezeiască). Ade-vărul trăit de creştin este participa-tiv, demersul de căutare a adevăru-lui conducând la concretul împăr-tăşire din Adevărul dumnezeiesc –Hristos, Cel care este „calea, adevă-rul şi viaţa” (In 17, 17):

„Adevărul lui Dumnezeu” (Rom.1, 18. 25) este echivalent cu mani-festarea fiinţei Sale personale ine-fabile, care face obiectul credinţei(II Tes. 2, 10-12), mântuirea fiindcomuniunea efectivă cu misterul luiDumnezeu revelat (II Tes. 2, 10).Minciuna este o denaturare şi o înă-buşire a realului (Rom. 1, 18), deoa-rece îşi are rădăcina în „antihrist”,tatăl minciunii, impostorul care fal-sifică realitatea personală, care mas-chează şi deformează personalitatea(I In 2, 22; 4, 6)1.

Sfinţenia este împlinirea uma-nului în împărtăşire din chipul

dumnezeiesc de fiinţare. Sfântuleste un om împlinit dumnezeieşte,ca unul devenit dumnezeu prin har,pentru că cele ale lui Dumnezeusunt devenite ale sale pentru totdea-una. Este împlinit ca unul care-şitrăieşte unicitatea în istorie: fiecareom este o mântuire, spune ieromo-nahul Rafail Noica. Iar mântuireînseamnă a te personaliza în Hris-tos, a-L lăsa pe Hristos să te confi-gureze ca persoană prin lucrareasculpturală a Duhului Sfânt, întrucare se leapădă din om toate adao-surile străine, generate de păcat. Îndialog cu Adevărul, tot ce perver-teşte firea umană, toate minciuni-le, toate sunt lepădate pentru că înHristos nu poţi fi decât în Adevăr:

Eu spre aceasta M-am născut şipentru aceasta am venit în lume, casă dau mărturie pentru adevăr; ori-cine este din adevăr ascultă glasulMeu (In 18, 37).

Astfel că, dacă vorbim de cadrulreferenţial în care căutăm adevărulîn ştiinţe, el este cel specific demer-sului intelectual (răspunzând exi-genţelor logicii), în timp ce, în teo-logie, acest cadru ţine de participa-rea fiinţei întregi, teologia fiind actde „împărtăşire în fiinţă”. Adevă-rul teologic este accesibil prin „ne-garea negaţiilor” (a „nu”-urilor) detip „păcat”, care-l pervertesc pe omla nivel de fiinţare, astfel structurân-du-se în om „da”-ul sălăşluirii saleîntru Adevărul personal, care esteHristos. În timp ce primul cadrucere exercitarea unei calităţi umanede tipul inteligenţei, educată după

teo

log

ieadevăr adevăr

20

exigenţele gândirii ştiinţifice, al doi-lea presupune întâlnirea interper-sonală cu Dumnezeu, posibilă înspaţiul interiorităţii umane, prinascultarea poruncilor lui Hristos.De subliniat că demersul prin exce-lenţă al Bisericii este cel al întâl-nirii şi comuniunii cu Adevărul:

Adevărul este o prioritate centralăîn cunoaşterea [...] eclezială. [...]Raţiunea autonomă nu poate per-cepe decât forme de adevăr, fărâmeale unor adevăruri conceptuale, nea-vând acces la contemplarea unitarăa Adevărului. O cunoaştere parţială,lipsită de integralitatea unei vizi-uni duhovniceşti şi ecleziale, riscăsă denatureze şi cunoaşterea asu-pra părţii. Numai o cunoaştere înţe-leasă ca putere a Duhului Sfântpoate mişca inimile şi minţile oame-nilor, pentru a-L primi pe IisusHristos ca Adevăr al lumii, posibilde experimentat în experienţa viea Bisericii. Adevărul nu poate fi po-sedat, ci împărtăşit. Cunoaşterea nuînseamnă doar un efort de găsire aadevărului lucrului printr-un raţio-nament detaşat de realitatea lucru-lui studiat, ci înseamnă unirea su-biectului cunoscător cu obiectul decunoscut.

Teologic, este imposibil să nu-mim prezența Tri-Personală a luiDumnezeu „obiect al cunoașterii”,corect este să-L numim „Subiect”al cunoașterii teologice ca Unulcare din negrăita Sa bunătate șinoblețe către creatura Sa se des-chide El Însuși prin iubire și i Serevelează pentru a-L mântui.

De aceea, împărtăşirea adevăruluidumnezeiesc este posibilă numai îniubirea adâncă a comuniunii de via-ţă trăită în Biserica lui Hristos. Înacest fel, Adevărul poate fi împăr-tăşit în experienţa de putere duhov-nicească a comunităţii ecleziale. Îniubire, este posibilă adevărata cu-noaştere a Adevărului şi aceastăcunoaştere se manifestă ca iubire.Dar, în afara comuniunii desăvâr-şite a Sfintei Treimi extinse în viaţaBisericii, nu există iubire deplină.Adevărul se dezvăluie în lumina pa-radigmei Cincizecimii. ÎmpărtăşireaAdevărului necesită trecerea de lamoarte la viaţă, de la o viaţă închis-tată în limitele stricăciunii la o viaţădeschisă nestricăciunii, a învieriiduhovniceşti. Hristos nu este unadevăr principial, cuantificabil lanivel de concept şi generator de sis-teme doctrinare sau coduri morale.Hristos este Adevărul personal, alfiecăruia dintre noi şi al lumii în-tregi, care ne cheamă de la moartela viaţă şi, în acelaşi timp, ne dăputerea spre înviere prin biruinţaLui asupra morţii. Iisus nu pre-zintă adevăruri doctrinare abstrac-te, ci Se descoperă pe Sine ca Cel ceeste Calea care duce la Tatăl. „Eusunt lumina lumii“ (In 8, 72). Măr-turisirea Adevărului este posibilădoar prin umblarea în lumina luiHristos. Orice despărţire de Hris-tos ne face să ne îndepărtăm de larealitatea absolută a Adevărului,descoperită în Fiul lui Dumnezeu.Când Pilat Îl întreabă pe Hristos:„Ce este adevărul?”, Mântuitorulnu dă o definiţie, ci mărturiseşte:„Eu spre aceasta M-am născut şi

adevăr adevăr

21

pentru aceasta am venit în lume, casă mărturisesc adevărul” (In 18, 37).Esenţa Evangheliei constă în măr-turisirea Întrupării Adevărului,care permite împărtăşirea împără-ţiei lui Dumnezeu2.

Referinţe:1 Bria [1994], p. 10; 2 Lemeni –

Ionescu [2007], pp. 482-483. A se vedea şi: antinomie, biserică,

erezie, gnoseologie.

Naşterea ştiinţei e strâns legatăde manifestarea exigenţei de adobândi despre lume o cunoaş-tere sigură, adevărată. Grecii

vedeau această siguranţă în strânsălegătură cu o bună, eficientă, rigu-roasă exercitare a puterilor raţiunii.Pentru ei, raţiunea conduce ea în-săşi către adevăr, raţiunea mărtu-riseşte despre existenţa adevărului:

Aristotel pleca de la regula contra-dictoriilor, pentru a afirma că existăcel puţin un adevăr: „Dacă adevă-rul nu este altceva decât a afirmace este adevărat şi a nega ce e fals,este imposibil ca totul să fie fals,pentru că este o necesitate absolutăca una dintre cele două părţi alecontradicţiei să fie adevărată” (Me-tafizica). Formulată diferit, aceastăregulă care spune că există cel puţinun adevăr poate fi enunţată astfel:propoziţia „toate propoziţiile suntfalse” se contrazice singură, deci,dacă vrem să evităm o contradicţie,suntem obligaţi să afirmăm că exis-tă propoziţii adevărate3.

Formalizarea matematică alogicii, respectiv propunerea de

axiomatizare a matematicii au încu-rajat întâlnirea cu adevărul prin in-termediul unui demers (pur) inte-lectual, logic. Aristotel oferă, prinintermediul a două principii, cel alcontradicţiei şi cel al identităţii,„baza axiomatică cea mai clasicăpentru o caracterizare a adevăru-lui”. Este baza la care Leibniz, douămii de ani mai târziu, va adăuga şireciproca principiului identităţii.Astfel, odată „cu Aristotel şi cu Leib-niz, ne apare limpede faptul că supor-tul adevărurilor este propoziţia”4.

Logica este chemată să garan-teze propagarea adevărului prin in-termediul raţionamentului umanpornind de la un set de propoziţiinedemonstrabile (axiome):

Logica, în sensul său cel mai strict,constă într-o reducere a obiectuluigândirii la un conţinut minim, careeste prezenţa sau absenţa, şi, în modcorelativ pentru propoziţia care sem-nifică acest obiect, adevărul sau fal-sul. Regulile raţionamentului logicgarantează deci construcţia uneipropoziţii pornind de la o alta, princonservarea valorii de adevăr a pro-poziţiei de origine, şi, în consecinţă,garantând că nu vom putea inferao propoziţie în acelaşi timp adevă-rată şi falsă. Această legislaţie deinferenţe a fost formulată în mul-tiple feluri în cursul istoriei logicii,după nivelul de complexitate alespentru a descrie prin propoziţii5.

Matematizarea ştiinţelor, înce-pând cu modernitatea, a extins utili-tatea logicii în interiorul discipli-nelor ştiinţifice. Dorinţa de inves-tigare obiectivă a făcut ca adevărul

ști

ință

adevăr adevăr

22

să fie formalizat, cu alte cuvinte săfie detaşat de influenţa subiectivi-tăţii umane şi plasat în sfera de cer-cetare a raţiunii obiective. Adevărulnu mai înseamnă, ca în ştiinţa cla-sică, o anumită adecvare a realităţiiinvestigate la reprezentările inte-rior-umane (concepţie prekantiană),ci este căutat un adevăr absolut, ne-subiectiv, universal demonstrabilprin repetarea (de către oricine do-reşte) a raţionamentului, respectiv aexperimentului (înţeles ca strategieraţională de a şti cum să „întrebi” lanivel fenomenologic) în lumea fi-zică. Garanţia autenticităţii adevă-rului este dată de utilizarea riguroa-să a metodei ştiinţei, adevărul aces-teia fiind unul (riguros) demonstrabil:

O propoziţie ţine de adevărul ştiin-ţific dacă a fost stabilită recurgândla metoda ştiinţifică, pornind de lacel mai mic număr posibil de ipotezearbitrare. Ea trebuie să fi fost con-struită printr-un raţionament rigu-ros, plecând de la presupoziţii înmod comun admise şi verificate prinexperienţă. Ea este reutilizabilă decătre alţi oameni de ştiinţă, pentru aconstrui alte propoziţii de acest fel,având-o ca punct de plecare. În lim-bajul curent, expresia desemnea-ză un adevăr factual [….]6.

Adevărul ştiinţific, aşadar, esterăspunsul la o investigare a naturiidupă paradigma ştiinţifică. El cores-punde unui sistem de referinţăprecis în ceea ce priveşte normelede utilizare a raţiunii, verificabi-litatea, domeniul de valabilitate.De remarcat că viziunea critică pe care

o oferă filosofia contemporană aştiinţelor a dus la apariţia unei în-tregi literaturi de teorii prin careautorii se străduiesc să evaluezecritic posibilităţile de întâlnire rea-le ale omului de ştiinţă cu „ade-vărul ştiinţific” (Michel Foucault,Karl Popper, Ludwig Wittgenstein).

Referinţe:3 Ali Benmakhlouf, Vérité (Adevăr),

apud Lecourt [1999], p. 973; 4 Ibi-dem; 5 Gilles Gaston Granger, Ratio-nalité et raisonnement (Raţionalitate şiraţionament), apud Michaud [2000],p. 216; 6 Cf. Wikipedia (versiuneafranceză).

A se vedea şi:axiomă, eroare, formalism, me-

todă, raţiune/raţionalitate/raţionalism.

analizăTermen utilizat de limbajul ştiin-ţific încă dinainte de moderni-tate, analiza acoperă astăzi rea-lităţi diferite, în funcţie de dome-

niul ştiinţific în care este folosită. Laorigine, este un concept ce ţine de fi-losofia cunoaşterii (matematice):

La frontiera dintre matematici şifilosofie există teme de mare comple-xitate şi de mare fecunditate ce iz-vorăsc din cele două discipline în ace-laşi timp. Printre aceste teme, cea aanalizei şi sintezei a ocupat, timp dedouă milenii, un loc central1.

Parte a binomului analiză-sin-teză, situată antinomic faţă de sinteză,

ști

ință

adevăr analiză

87

D

deism

(din lat. dens = dumnezeu, divi-nitate)

Deismul reprezintă poziţia filo-sofică a celor care admit exis-tenţa unei divinităţi, fără a accep-ta religia revelată sau dogmeleei1.Deismul respinge Biserica,

Scriptura (în sens de text revelat),preoţia şi, în general, tot ce ţine deRevelaţie sau de afirmarea unei re-laţii în termeni de cult cu transcen-dentul. Deismul afirmă existenţaunei Fiinţe Supreme – Creator, darneagă posibilitatea dialogului cuAceasta.

Vorbim de o evoluţie a concep-tului: această noţiune intermediarăîntre teismul creştin şi ateism a apă-rut în secolul al XVI-lea. Nu maieste vorba de transcendenţa divină,ci de imanenţă. Autenticitatea isto-rică a revelaţiei în Scripturi estecontestată: Fiinţa Supremă devi-ne direct perceptibilă facultăţiloromului. Odată cu Kant (sec. XVIII),distingem între deism şi teism. Ul-timul încearcă prin raţiune să des-copere natura lui Dumnezeu, întimp ce deismul se mulţumeşte săafirme existenţa lui Dumnezeu, fărăa pretinde c-ar putea s-o înţeleagă.În anturajul lui Newton şi alimen-tat de noua înţelegere a lumii, pe

care teoriile lui o lăsau să se între-vadă, deismul dă naştere ideii de re-ligie naturală, care generează, caecou, primele Constituţii ale lui An-derson şi care fondează francmaso-neria modernă în 1723.

Pot fi inventariate două concep-ţii asupra Fiinţei Supreme în deism:unii consideră că trebuie acceptatăexistenţa unei Fiinţe Supreme eter-ne, infinite, inteligente, creatoare,conservatoare, stăpână a Univer-sului, care prezidează asupra tutu-ror mişcărilor şi evenimentelor cerezultă (Newton), alţii văd aceastăFiinţă ca fiind eternă, supremă, in-finită, inteligentă, guvernând asu-pra lumii cu ordine şi înţelepciune,urmând în conduita Sa regulileimuabile ale adevărului, ordinii, bi-nelui moral, pentru că ea însăşi esteînţelepciunea, adevărul şi sfinţeniaprin excelenţă. Regulile eterne alebunei ordini sunt obligatorii pentrutoate fiinţele raţionale (Malebran-che, Leibniz).

Deismul newtonian poate fiasociat cu perspectiva existenţeiCeasornicarului care a construitceasul (universul), lăsându-l săfuncţioneze fără vreo intervenţiea Sa ulterioară2.

Referinţe:1 Le Petit Robert [2000], p. 644;

2 Barbour [1997], p. 31.

A se vedea şi: panenteism, pan-teism, teism.

teo

log

ie

deism deism

88

demonstraţie

Demonstraţia1 reprezintă o suc-cesiune de etape constructivede propoziţii logice, prin carese evidenţiază o afirmaţie. Se

pleacă de la anumite ipoteze şi esteenunţată concluzia care se cere de-monstrată în conformitate cu dife-rite metodologii care folosesc logicaformală. Forma silogistică pe bazaconcepţiei axiomatice a fost dezvol-tată de Aristotel. De-a lungul tim-pului, demonstraţia utilizată cainstrument al logicii formale a fostintens şi riguros folosită şi dezvol-tată în cadrul gândirii ştiinţifice.

Demonstraţia era asociată cu ex-perimentul empiric. Datele rezul-tate în urma experimentului erauformalizate, respectând exigenţelelogicii formale şi, prin diferite de-monstraţii, se ajungea la elaborareaeşafodajului conceptual pentru oteorie ştiinţifică. Demonstraţia esteun atu al logicii formale. Matema-tizarea teoriilor ştiinţelor naturii ajucat un rol important în extinde-rea demonstraţiei de tip matema-tic în diferite domenii ale cercetăriiştiinţifice.

Matematicianul german DavidHilbert s-a angajat în căutarea uneicoerenţe absolute bazate pe de-monstraţia logicii formale. Prin dis-tincţia dintre matematică şi meta-matematică, şi prin încercarea dea relaţiona cele două domenii prin-tr-o geometrizare a formulelor şi acalculelor, Hilbert speră să găseascăo procedură finită, prin care să nuobţină non-contradicţii, plecând dela un număr limitat de axiome:

Hilbert credea că este posibil a re-prezenta tot calculul matematic laun fel de configuraţie geometrică deformule, unde formulele sunt rela-ţionate printr-un număr finit de re-laţii structurale. Astfel, el spera săarate printr-o inspecţie exhaustivă aproprietăţilor structurale ale expre-siilor unui sistem că formulele con-tradictorii nu pot fi obţinute ple-cându-se de la axiomele sistemului.Una din presupunerile esenţiale aleprogramului lui Hilbert, în versiu-nea sa originală, era că demonstra-rea consistenţei nu utilizează nicio procedură care să facă apel fie laun număr infinit de proprietăţistructurale ale formulelor, fie la unnumăr infinit de operaţii asupraformulelor. O procedură care nuare nevoie de cele două posibilităţirămâne finită. Demonstraţia de con-sistenţă care înlocuieşte această con-diţie finită este numită absolută2.

Prin teoremele sale de incom-pletitudine, Gödel va spulbera visullui Hilbert. Gödel determină o mu-taţie fundamentală în cadrul epis-temologiei ştiinţifice, arătând limi-tele interne ale oricărei demonstraţiiformale ce implică aritmetica:

Munca lui Gödel asupra limitelorinterne ale formalizării ar fi trebuitsă arate, în anii 1930, în mod decisiv,dacă un sistem axiomatic poate fiformalizat complet. Teoremele luiGödel au condus la recunoaştereacaracterului irealizabil al progra-mului lui Hilbert de demonstrarea non-contradicţiei formale a mate-maticilor3.

ști

ință

demonstrație demonstrație

89

Referinţe: 1 Ali Benmakhlouf, Démonstra-

tion (mathematique) [Demonstraţia(matematică)], apud Lecourt [1999],pp. 292-295; 2 Nagel [1989], pp. 41-42; 3 Hottois [1989], p. 18.

A se vedea şi: adevăr, axiomă, for-malism.

descoperire

Descoperirile ştiinţifice suntasociate cu debutul ştiinţei mo-derne. Galilei este acela care adezvoltat o concepţie ştiinţifică

bazată pe experiment, descoperireafiind în mod intrinsec legată de ob-servaţia empirică şi de capacitateade a dezvolta o teorie pe baza lo-gicii formale.

Descartes, în tratatul său Discursdespre metodă, a evidenţiat trăsătu-rile experienţei descoperirii ştiinţi-fice, profesând un optimism epis-temologic deosebit. El credea că esteposibil ca, prin observaţie, experi-ment, metodă raţională, să fie expli-cată logic natura tuturor existenţelor.

Fizica clasică a lui Newton a fostdublată de o filosofie care va dez-volta concepţia empiristă în ştiinţă.Astfel Bacon, Hume, Kant, Comtevor avea contribuţii semnificati-ve în impunerea empirismului caun factor esenţial în identificareadescoperirilor ştiinţifice. Gândirearealistă şi empirică vor influenţamasiv înţelegerea descoperirii ştiin-ţifice, ca o rezultantă a experimen-tului şi a procesului raţional dis-cursiv. Descoperirea ştiinţifică esterezultatul unui asiduu proces de

observaţie, demonstraţie şi verifi-care a rezultatelor prin experiment.

Descoperirea ştiinţifică are, deasemenea, o componentă istorică şisocială. Ea apare în cadrul unuicontext social-istoric determinat deo anumită mentalitate. Una dintretrăsăturile acestui context vizeazădiviziunea cercetării şi a munciiştiinţifice. Filosoful Gaston Bache-lard arată că această diviziune amuncii ştiinţifice este semnificati-vă, întrucât diferă de la un contextla altul. De exemplu, una era aceastădiviziune în secolul al XIX-lea şi altaeste astăzi.

Însă foarte multe descopeririştiinţifice sunt rodul unei intuiţiiprofunde. Bineînţeles, această intui-ţie diferă de revelaţia dumnezeiască,însă este esenţial a avea în vederecă marile descoperiri ştiinţifice nusunt rodul exclusiv al unei ostenelidiscursive constante. Chiar dacă auexistat preocupări serioase pentrurezolvarea discursivă a unor proble-me, adeseori savanţii găsesc solu-ţiile în străluciri de moment. Aceas-tă manieră de a înţelege descope-rirea ştiinţifică este deschisă spretaină. În această perspectivă, esteredescoperită valoarea mirării, a in-terogaţiilor existenţiale, care potconstitui adevăratul resort al des-coperirilor ştiinţifice.

Descoperirea ştiinţifică înţeleasăca rezultat exclusiv al unei logiciformale eludează valoarea imagi-narului în actul de cercetare ştiin-ţifică. De multe ori, rădăcinile pro-funde ale cercetării vin din străfun-duri de existenţă şi acestea îl potconduce pe cercetător dincolo de

ști

ință

descoperire descoperire

147

H

har(din gr. charis = bunăvoinţă,

favoare, dar)

Sfinţii Părinţi numesc har aceaprezenţă-lucrare în om a luiDumnezeu prin intermediul că-reia omul se împărtăşeşte dinviaţa pe care Însuşi Dumnezeu

o trăieşte. Prezenţa harului dumne-zeiesc în lume este poate cea maiuimitoare minune, în măsura în ca-re înţelegem astfel că Dumnezeu nunumai că există, dar Se şi dăruieşteprin împărtăşire neîncetată omuluidoritor să-L întâlnească. Iar întâlni-rea cu Dumnezeu prin har se facecurăţind inima (omul lăuntric), tai-nă prin care omul ajunge la o ade-vărată vedere a lui Dumnezeu,după cum spune Însuşi Hristos că„fericiţi simt cei curaţi cu inima, căaceia vor vedea pe Dumnezeu”:

„Gândul acesta să fie în voi, careera şi în Iisus Hristos.” Aceasta tre-buie să fie preocuparea permanentăa creştinului: cum să-şi curăţeascăinima. Iar inima se curăţeşte cu aju-torul harului dumnezeiesc, pentruca mintea creştinului să se luminezeşi să cugete aşa cum o face Mântu-itorul Hristos. Creştinul trebuie săse adâncească în cunoaşterea per-soanei lui Hristos, trebuie să ai-bă simţirea celor duhovniceşti, să

înţeleagă cine este Hristos. SfinţiiPărinţi ai Bisericii ne-au prezentatprin experienţa lor cine şi ce esteHristos, însă n-au reuşit să ni-Lprezinte exact aşa cum este, deoa-rece Hristos, ca Dumnezeu-Om, nupoate fi prezentat prin intermediulcuvântului creat. [...] Vom ajungesă facem experienţa prezenţei luiHristos, dacă vom fi împlinitori fi-deli ai poruncilor Lui, pentru căHristos este ascuns în poruncile Sa-le. Iar când creştinul ţine aceste po-runci şi fuge de viaţa împotrivafirii, ajunge să trăiască viaţa cea du-pă fire, cea adevărată, viaţa fără depăcat. Iar atunci va înainta în adân-curile Duhului şi va pătrunde încunoaşterea persoanei lui Hristos.Atunci se satură de dumnezeiesculhar. [...] Cel dintâi scop al nostru,primul obiectiv, este de a dobândiharul, de a dobândi sfinţenia. DupăSfinţii Părinţi, sfinţenia este sălăş-luirea permanentă a harului în ini-ma noastră1.

Răspunzând întrebării ucenicu-lui său Motovilov: „Cum să practi-căm în Hristos [...] virtuţi [...] pentrua obţine harul Sfântului Duh?”,Sfântul Serafim de Sarov îndemna,în deplină continuitate cu TradiţiaBisericii:

Negociaţi în acelaşi fel harul Sfân-tului Duh în toate [...] pe care lepracticaţi în numele lui Hristos.Dar negociaţi cât mai bine acestedaruri spirituale, utilizându-le depreferinţă pe acelea care vă aduc celmai mare beneficiu. Şi capitalul scosdin aceste minunate beneficii ale

teo

log

ie

har har

148

harului depuneţi-l în contul de eco-nomii al lui Dumnezeu cu taxeimateriale: nu patru sau şase la su-tă, ci sută la sută sau chiar infinitmai mult2.

Sfântul Serafim, un fel de „ca-pitalist” al Împărăţiei cerurilor, vor-beşte de profit. Investiţia nu este înfapte bune văzute ca bune în sine,ci în Hristos, Căruia Îi dăruim fap-tele noastre şi Întru Care profitul semăsoară în har, în participare laÎmpărăţia cerurilor. Iată de ce Sfân-tul Serafim vede în cazul fecioarelornebune din pilda celor zece fecioa-re nu o insuficienţă a faptelor bune,ci o lipsă de ancorare a faptelor lorîn har. Dramatică, întrucât

acest mod de viaţă, fondat în modunic pe practicarea virtuţilor, fărăa fi examinat într-un mod minuţiosdacă ele aduc harul Sfântului Duh,şi cât anume3

nu conduce către rai, afirmă sfân-tul. Iar cine nu adună cu Hristos,risipeşte.

Referinţe:l Efrem [2004], p. 29; 2 Sf. Sera-

fim de Sarov, p. 39; 3 Ibidem, p. 27.

A se vedea şi: energie.

harismă(din gr. charisma = binefacere,

dar)

Fraţilor, voi sunteţi trupul luiHristos şi mădulare (fiecare) înparte. Şi pe unii i-a pus Dumne-zeu în Biserică: întâi apostoli, al

doilea prooroci, al treilea învăţători;apoi, pe cei care au darul de a faceminuni; apoi darurile vindecărilor,ajutorările, cârmuirile, felurile lim-bilor. Oare toţi sunt apostoli? Oaretoţi sunt prooroci? Oare toţi suntînvăţători? Oare toţi au putere săsăvârşească minuni? Oare toţi audarurile vindecărilor? Oare toţivorbesc în limbi? Oare toţi pot sătălmăcească? Râvniţi însă la daru-rile cele mai bune. Şi vă arăt încă ocale care le întrece pe toate: de-aşgrăi în limbile oamenilor şi ale în-gerilor, iar dragoste nu am, făcu-tu-m-am aramă sunătoare şi chim-val răsunător. Şi de aş avea darulproorociei şi tainele toate le-aş cu-noaşte, şi orice ştiinţă, şi de-aş aveaatâta credinţă încât să mut şi mun-ţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt[...] nimic nu-mi foloseşte (I Cor.12, 27-31; 13, 1-5).

Biserica este trupul lui Hristos.Fiecare creştin este un membru altrupului, de care trupul întreg arenevoie spre buna lui funcţionare.Nici un membru nu este de prisos,ci este nepreţuit, în măsura în care,prin fiecare, se exersează o „lu-crare” duhovnicească, în măsura încare fiecare corespunde unei func-ţionalităţi folositoare trupului în-treg. Domnul revarsă deci în fie-care daruri personalizate, specifice,în funcţie de particularităţile nevo-ilor de mântuire ale unei comuni-tăţi, prin care un membru anumeexprimă o lucrare anume a lui Dum-nezeu, şi nu alta. Aşa cum degetulmare al unei mâini poate căra ogreutate mai mare decât degetulte

olo

gie

harismă harismă

149

mic, iar împreună pot căra şi maimult şi nici unul nu se simte „în-curcat” de prezenţa celuilalt, ci,dimpotrivă, lucrând împreună, slu-jesc trupul întreg, după cum picio-rul serveşte la deplasare în con-lucrare cu celălalt picior, tot aşamădularele trupului care este Bise-rica se împlinesc în aceste slujiriunele pe altele, şi toate în Hristos.Harismele Duhului Sfânt nu suntdeci aleatorii, ci precise întru Du-hul Sfânt, răspunzând unei reale ne-voi de mântuire, contextual:

Duhul dă o varietate de daruri şivirtuţi personale („Avem feluritedaruri, harismata, după harul ceni s-a dat” – Rom. 12, 6), care seexercită înlăuntrul Bisericii: „Dupăharisma pe care a primit-o fieca-re, slujiţi-vă de ea spre folosul tutu-ror, ca nişte buni iconomi ai ha-rului celui de multe feluri al luiDumnezeu” (I Petru 4, 10). [...]Orice slujire se întemeiază pe o ha-rismă primită în Sfintele Taine,deoarece Biserica este întemeiată înDuhul Sfânt (I Cor. 14, 35). Însănu toate slujirile au consacraresacerdotală şi sunt primite prinhirotonie1.

Apostolul subliniază existenţaliantului care mai presus de oricedar îi serveşte trupului întreg. Iu-birea e darul, harisma supremă,premisa adevăratei sănătăţi – sfin-ţenia fiecărui mădular în parte, în-trucât prin ea tot mădularul se în-grijeşte întâi de celelalte şi apoi desine, şi în virtutea căreia Capul –Hristos – Se dăruieşte trupului

întreg. Această iubire în sens de dă-ruire de sine întăreşte mădulareleîn sfinţenia şi iubirea revărsate din-spre Hristos. Iubirea, harisma prinexcelenţă şi catalizatorul celorlalteharisme, se exprimă în Biserică prinascultarea de părintele duhovni-cesc, care este în fapt ascultare deHristos Însuşi (El spune: „Cine Măiubeşte, ascultă poruncile Mele”).Un stareţ aghiorit contemporanafirmă:

Aşa după cum subliniază SfinţiiPărinţi, curăţirea minţii vine dinascultarea duhovnicească, iar cură-ţirea minţii aduce rugăciunea cu-rată. Şi atunci, monahul sporeştezi de zi; încetul cu încetul, calitatearugăciunii sale se îmbunătăţeşte;încet-încet, simte lucrarea haruluiînlăuntrul său şi atunci începe săprimească luminarea şi harismeleDuhului Sfânt, atunci rugăciunealui prinde putere şi, fără doar şipoate, începe să se roage pentru lu-mea întreagă2.

Monahismul este o dedicare avieţii întregi slujirii lui Dumnezeu,în măsuri la care prezenţa haris-melor devine, prin buna împlinirea căii alese, implicită, şi se manifestăexplicit, vizibil. Însă, în fapt, în senslarg, în măsura în care oamenii bo-tezaţi îşi încredinţează pe deplinviaţa lor lui Hristos, harismele îi pri-vesc pe toţi, fără deosebire, întrucâtharismele se manifestă în orice ombotezat în Hristos şi care-şi împli-neşte trăirea creştină. Este ceea cesubliniază acelaşi monah aghiorit:

harismă harismă

229

minune/miracolMinunile îi cer raţiunii să ac-cepte imposibilul. Eşecul gân-dirii curente, la o primă întâlnirecu minunea, este resimţit, de ce-le mai multe ori, ca o adevărată

criză la nivelul conştiinţei. Iar răs-punsul omului se poate petrece fiela nivel pur raţional, logic, prin res-pingere/negare, respectiv printr-unproces febril de căutare, la nivel ra-ţional, de posibile explicaţii într-ologică de tip cauză/efect, fie la ni-vel teologic, duhovnicesc, prin asu-marea minunii ca veritabilă teofanieşi deci depăşind registrul natural deinterpretare. Pentru creştin, adevă-rata experiere a minunii este cea du-hovnicească, nu prin explicare, da-tă fiind imposibilitatea raţiunii dea circumscrie fenomenul cu ajuto-rul unor raţiuni explicabile exclu-siv prin investigare de tip ştiinţific;ea presupune un act de încredere/credinţă într-o semnificaţie mai pro-fundă decât poate fi revelat de lo-gica obişnuită. Minunea este aseme-nea aisbergului: partea de la supra-faţă se sprijină în adâncuri pe o alta,mai mare. Cea aflată în imersiuneîi este fundament celei dintâi şi o ex-plică, o susţine. Iată de ce radiogra-fierea minunilor într-o lumină a lo-gicii naturale pare din start sortităeşecului, ca una care nu va putea,eventual, decât să pună în evidenţăanomalia, nefirescul (iar aici ştiinţapoate cu precizie să-şi utilizeze pro-pria competenţă), dar partea invizi-bilă a minunii, fundamentul său du-hovnicesc, va rămâne inaccesibilgândirii naturale. Abordarea ştiin-ţifică a minunii se supune în chipnecesar explicaţiilor naturale:

Aşa cum juriştii pornesc de la pre-zumţia de nevinovăţie, ştiinţa por-neşte de la prezumţia inexistenţeiminunilor. Noi nu suntem obligaţisă demonstrăm că nu există feno-mene stranii sau neobişnuite. Tre-buie demonstrat că ele există. Dinacest motiv, până când nu sunt ex-cluse în mod categoric toate expli-caţiile naturale, adică, de fapt, celemai plauzibile, nu este cazul să seaccepte altele, mai puţin plauzibile.[...] Misiunea ştiinţei este să selec-teze cele mai plauzibile explicaţii şisă se conformeze acestora, pânăcând experimentul o obligă să lerespingă. Acest lucru nu înseam-nă că trebuie interzise încercărilede a descoperi fenomene neplauzi-bile. Fenyman spunea: „Una dintrecăile de a opri progresul ştiinţei estesă permiţi experimente numai înacele domenii în care toate legile aufost deja descoperite“1.

Ştim că minunea nu ţine numaide o depăşire excepţională a cadru-lui natural de manifestare, ea nueste un accident, ci revelează, în-tâi de toate, o semnificaţie duhov-nicească profundă. Desprindereaminunii de contextul ei duhovni-cesc reprezintă o deformare a aces-teia, este o lipsire a corpului minu-nii de adevărata sa coloană verte-brală. O explicaţie pur ştiinţifică aunei minuni nu este, aşadar, în chipnecesar imposibilă, însă propunenumai o imagine intelectuală, limi-tativă, a ceva infinit mai complex,al cărui fond scapă înţelegerii cu-rente şi care ţine de lucrarea haru-lui. De exemplu, o analiză de tip

teo

log

ieminune, miracol minune, miracol

230

anatomo-fiziologic a sentimentuluide iubire pe care-l trăieşte o persoa-nă l-ar putea lega pe acesta de ofuncţie a hipotalamusului sau arpune în evidenţă o eventuală modi-ficare hormonală, în timp ce o ana-liză psihologică va investiga prinprisma trăirilor emoţionale şi inte-lectuale şi ar putea vorbi despre ununivers interior, cu o dinamică pro-prie. Cu atât mai mult o analiză du-hovnicească va revela repere careţin de Duh, şi nu de natural. E lim-pede că „lumina” în care este „radio-grafiat” fenomenul determină înmod decisiv calitatea şi tipul radio-grafiei. Or, în perspectiva vieţii înHristos, lumea, aşa cum ni se des-coperă ea în lumina harului, este olume în care minunea are consisten-ţă reală şi ţine de firesc, întrucât fi-rescul autentic nu este cel al legilorunei naturi pervertite de intrareapăcatului în lume, ci firescul du-hovniciei, care are putere asupratuturor, fiind lucrarea cuvântuluicreator al lui Dumnezeu în lume.Duhovnicescul are putere asupranaturalului, suprafirescul guvernea-ză firescul. Acest suprafiresc, dupăcum ne descoperă teologia, este, defapt, ordinea profundă a lumii caexpresie a lucrării continue a luiDumnezeu în lume.

Creştinismul este un mod detrăire prin excelenţă „minunat”, cualte cuvinte permanent structuratde minunea perpetuă pe care Dum-nezeu o face cu omul în vedereamântuirii lui. Creştinismul e o în-trupare a minunii în lumea noastrăcăzută. Ştiind însă neputinţa firiiomeneşti de a se deschide prezenţei

divine, ca urmare a intrării păcatu-lui în lume, Hristos propovăduieşteînsoţindu-Şi cuvântul (el însuşi ominune în sine, ca unul care-i adu-ce omului har, mântuire) de gesturi,de minuni. Raţiunea ultimă a mi-nunilor este departe de un even-tual spectacol al ineditului, ea nu sesituează la nivelul legilor naturale,depăşite sau nu în mod excepţio-nal – şi aici ar fi de competenţa ştiin-ţei să certifice excepţiile, anomaliile.Raţiunea ultimă a minunii stă înDumnezeu, minunea este un semnde prezenţă personală, este teofanie.Prin eventuala excepţie declanşatăla nivelul legilor fizice, Dumnezeunu face decât să ofere un răspunsiubitor unor profunde nevoi uma-ne, esenţială fiind transformarea in-terioară, convertirea sufletului.

Minunile făcute de ucenicii luiHristos, cu puterea dăruită de El,adevăratul săvârşitor:

Iar celor ce vor crede, le vor urmaaceste semne: în numele Meu, de-moni vor izgoni, în limbi noi vorgrăi, şerpi de vor lua în mână şichiar ceva dătător de moarte de vorbea nu-i va vătăma, peste cei bol-navi îşi vor pune mâinile şi se vorface sănătoşi (Marcu 16, 17-18)

sunt împliniri ale credinţei în El.Sunt semne prin care Dumnezeutrezeşte realitatea lăuntrică a sufle-telor, desprinde privirea de teluric,orientând-o către Împărăţia ceruri-lor. „Iudeii cer semne, iar elinii ca-ută înţelepciune”, observă SfântulApostol Pavel (I Corinteni 1, 22), pur-tând în mijlocul poporului iudeu

minune, miracol minune, miracol

231

Evanghelia şi amintind, nu fără oundă de reproş, remarca Mântuito-rului: „Dacă nu veţi vedea semne şiminuni, nu veţi crede” (Ioan 4, 48).Minunile devin astfel adeverire,acreditare, semne ale dumnezeiriiîn mijlocul unor oameni care se ce-reau treziţi pornindu-se de la reali-tatea concretă a simţurilor:

Iisus Nazarineanul, bărbat adeve-rit între voi de Dumnezeu prin pu-teri, prin minuni şi semne pe carele-a făcut prin El Dumnezeu înmijlocul vostru (Fapte 2, 22),

astfel Îl prezintă Petru pe Hristosmulţimii, în ziua Pogorârii Duhu-lui Sfânt. Harul se pogoară şi asu-pra ucenicilor Săi:

şi tot sufletul era cuprins de teamă,căci multe minuni şi semne se fă-ceau în Ierusalim prin apostoli(Fapte 2, 43),

dându-le putere să-L mărturisească:

Şi acum, Doamne – cer aposto-lii – caută spre ameninţările lor şidă-le robilor Tăi să grăiască cuvân-tul Tău cu toată îndrăzneala, în-tinzând dreapta Ta spre vindecareşi săvârşind semne şi minuni, prinnumele Sfântului Tău Fiu Iisus(Fapte 4, 29-30).

Efectul cererii lor este imediat:

Şi pe când se rugau ei astfel, s-a cu-tremurat locul în care erau adunaţişi s-au umplut toţi de Duhul Sfântşi grăiau cu îndrăzneală cuvântullui Dumnezeu (Fapte 4, 31).

Dacă, într-o cheie ştiinţifică delectură, cineva ar putea fi interesatde evenimentul fizic produs, cutre-murul, în cheie de lectură duhov-nicească, acesta nu poate constituidecât ceva auxiliar. Fundamentalăera transformarea interioară produsăîn sufletele ucenicilor, cutremurareaslăbiciunii lor, întărirea spre măr-turisirea lui Hristos ca urmare a ex-perienţei interioare a harului Du-hului Sfânt2.

Pentru creştin, cea mai mare mi-nune este lucrarea harului lui Dum-nezeu în lume, în oameni, în natură,prin care întreaga creaţie gustă pu-tere de viaţă, tinzând a intra pe fă-gaşul normalităţii acelei „noi fi-zici a trupului înviat al lui Hristos”,după cum afirmă teologul francezOlivier Clément. Minune este însăşiviaţa, faptul că trăim, că existăm, căne putem bucura de darurile luiDumnezeu Care ne iubeşte, caresusţine lumea; toate energiile luiDumnezeu sunt necreate şi în toatăcreaţia este săvârşit un miracol con-tinuu, ca şi coerenţă, ca şi conser-vare, ca şi providenţă a lui Dumne-zeu, spune monahul Theoklitos dinMănăstirea Dionisiu de la SfântulMunte Athos. Descoperirea acesteiminuni perpetue devine posibilăînsă numai prin curăţarea ochilorinimii de mâzga păcatului. Minu-nea e rezultat al rugăciunii şi semnal intervenţiei divine, prin care omuldeschide ochii către fundamentulduhovnicesc al realităţii. Prin ea,ochii spirituali întrezăresc adânculşi o profundă schimbare are loc înstructura fiinţei umane. Mersul pemare al lui Petru, învierea din morţi,

minune, miracol minune, miracol

232

trecerea prin uşile încuiate, postulde patruzeci de zile al lui Hristos,vindecările – toate acestea nu facdecât să arate acel real profund, mie-zul lucrurilor, care ţine de duhov-nicesc şi care le structurează dinlă-untrul lor. Iar această realitate searată inteligibilă prin ochii credin-ţei, într-o cheie de raţionalitate arti-culată şi deci desluşibilă prin lucra-rea harului dumnezeiesc. Harulodihneşte în omul care-şi vede pro-priul păcat, care se îngrijeşte de ne-putinţele sale. Conştiinţa păcatuluiface ca harul să vină să locuiască înom, şi atunci omul însuşi devinecea mai mare minune: Dumnezeucel netrupesc Se odihneşte ca pre-zenţă în el şi Se arată prin el lumiiîntregi. Vederea omului purtătorde Dumnezeu este vedere a lui Dum-nezeu în om şi aceasta este cea maimare minune. Părinţii Bisericii auperceput lumea într-o continuă şiminunată radiere teofanică. Sensulminunii este unul duhovnicesc,pentru că, departe de a fi un accidentla nivelul legilor naturale (acesteasunt descrieri raţional-omeneşti aleunui comportament fenomenal,care, în fondul său, este expresiaîmplinirii unor raţiuni dumneze-ieşti), Îl descoperă pe Creator. Prinminuni sau, mai precis, prin conti-nua Sa minune, Dumnezeu îi (re-)dăruieşte lumii dinamismul săuoriginar şi deopotrivă eshatologic,devenire întru „cer nou şi pământnou”, prin care omul se împărtăşeş-te din viaţa Creatorului său.

Referinţe:l Migdal [1989], pp. 29-30; 2 Le-

meni-Ionescu [2007], pp. 337-339.

A se vedea şi: har, iraţional.

mistagogie(din gr. mystagogia = iniţiere în

mistere)

Mărturisesc că nu voi spune toatecele descoperite de acel bătrân închip tainic [este vorba de Sfân-tul Dionisie Areopagitul – n.n.];nici cele spuse, cum au fost înţeleseşi înfăţişate de el. Căci acela, pelângă că era [...] dascăl a toată în-văţătura, prin bogăţia virtuţii şiprin osteneala îndelungată şi pri-cepută cu cele dumnezeieşti, se fă-cuse slobod de lanţurile materiei şide închipuirile ei. Ca urmare, aveamintea luminată de razele dumne-zeieşti şi, de aceea, în stare să vadăîndată cele ce nu se văd de cei mulţi.[...] Eu voi înfăţişa numai câte păs-trez în amintire şi câte pot să în-ţeleg, în chip mai întunecos, dar cuevlavie, prin harul lui Dumnezeu,care luminează cele întunecoase1.

Este mărturia Sfântului MaximMărturisitorul, în prefaţa Mistago-giei sale, referitoare la felul în careţinea să le înfăţişeze altora cele pri-mite ca înţelegere din partea luiDumnezeu prin propria sa experien-ţă, respectiv ca urmare a predanieiPărinţilor celor învăţaţi de Dumne-zeu prin viaţa de rugăciune. Măr-turia creştină este, prin excelenţă,aceea a unei experienţe făcute po-sibile prin harul dumnezeiesc, iarcondiţia înţelegerii este aceea a cu-răţirii inimii. Cel învăţat în tainelelui Dumnezeu este învăţat nu atâtprintr-un fel de gnoză de tipul ini-ţierii în cunoştinţe, accesibilă, de

teo

log

ie

minune, miracol mistagogie