Tatiana Petrache

DICȚIONAR DE NUME

Carte tipărită cu binecuvântareaÎnaltpreasfințitului

TEOFANMitropolitul Moldovei și Bucovinei

Editura DOXOLOGIAIași, 2016

Cuprins

Precizări introductive ....................................................................... 7Abrevieri ........................................................................................... 23Lexicon .............................................................................................. 25Scurt apendice explicativ ............................................................. 133Bibliografie selectivă ..................................................................... 135Tabel alfabetic al sfinților ortodocși ........................................... 137

Precizări introductive

7

Precizări introductive

Pomenește, Doamne,pe fiecare după numele său...

Taina numelui

„Unui nume îi dai viață pomenindu-l. Numele cheamăde îndată sufletul pe care-l desemnează; de aceea pomenireaunui nume are o semnificație atât de adâncă“1. A invocanumele unei persoane înseamnă a o face prezentă efectiv.A face un lucru în numele cuiva sau a chema pe cineva dupănumele său sunt acte care presupun o relație dialogică, directă.Numele este cheia persoanei; a pomeni numele cuiva în-seamnă a te așeza în prezența lui.

Numele este o chintesență a persoanei, iar persoana, cutoate particularitățile și energia ei, este prezentă în nume.În tradiția vechi-testamentară, ca și în culturile antice păgâne,exista o strânsă legătură între sufletul cuiva și numele acestuia.În societățile antice, valoarea magică atribuită cuvântuluiapare ca o forță particulară în numele care desemneazăpersoana.

Pentru omul primitiv, numele este atașat inseparabilde ființa desemnată, în așa măsură încât el își ascunde nu-mele adevărat față de necunoscuți pentru a se feri de vrăji.

1 J. Pedersen, Israel, vol. I, p. 256, London/Copenhaga, 1926.

Dicționar de nume

8

Numele în sine era investit cu puteri speciale; se credea cănumele poate exercita o influență modelatoare asupra ca-racterului și destinului copilului. Romanii, spre exemplu,numeau un copil Fortis nu pentru că nou-născutul părea cura-jos, ci pentru ca el să devină astfel. Primitivul purta numede fetiș sau nume de totem pentru a primi ocrotirea acestora.Invers, sunt evitate numele de zei și numele de spirite ma-lefice care ar putea exercita o influență nefastă.

În creștinism, numele se eliberează de conotațiile magiceși superstițioase păgâne. Numele în sine nu mai exercită fata-lul determinism asupra destinului uman. Numele unui sfântsau un nume care-L invocă pe Dumnezeu nu are nici o sem-nificație sau putere fără o participare conștientă a celui careîl poartă la realitata invocată. A chema numele lui Dumnezeupresupune deschidere față de iubirea Lui, a te oferi ca jertfăvie în mâinile Lui. Puterea și slava lui Dumnezeu sunt pre-zente și lucrătoare în Numele Lui, cu condiția de a fi pomenitcu trezvie: „… și tot cel ce va chema numele Domnului se vamântui” (Fapte 2, 21). Fără această participare și conștienti-zare, numele rămâne simplă etichetă cu rol de identificare.

Omul, alterând prin păcat chipul Cuvântului din el, dupăcare a fost zămislit de Dumnezeu, alunecă spre inconsistențăși spre o stare fără chip, devenind un haos neunitar și imper-sonal. Omul nu mai poate răspunde cu toată ființa sa la chema-rea lui Dumnezeu după numele său. Numele nu mai în-seamnă pentru om conștiință de sine distinctă, numele doar îldistinge pe om în masa de oameni. Numele nu mai presupuneobligația răspunderii în fața lui Dumnezeu și a aproapelui.

„Numai când aude prin chemarea lui pe nume glasullui Dumnezeu, omul răspunde cu adevărat, numai atunciîși ia numele în serios. Numai atunci numele îi este unprincipiu distinctiv formator, numai atunci el este în adân-cime o forță de personalizare. În această relație cu Dumnezeu,de chemare și răspuns, omul intră deplin prin Botez. De

Precizări introductive

9

aceea i se dă omului și nume“2, care exprimă relația specială,personală, unică a fiecăruia cu Hristos. „Omul primește unnume propriu și știe că, atunci când e chemat pe acestnume, e vizat el însuși în întregime și trebuie să răspundăcu toată ființa lui“3. Omul e botezat după nume, nu ca o ființăgenerală. „Se botează robul lui Dumnezeu, N, în numeleTatălui, al Fiului și al Sfântului Duh“4.

Fiind după chipul lui Dumnezeu, omul răspunde de chipal lui Dumnezeu, omul răspunde lui Dumnezeu pe numelesău și crește în această relație responsabilă prin harul Tai-nelor. În Biserică fiecare este prezent după numele său,unic și inconfundabil, din momentul nașterii în Hristospână la trecerea în viața de după moarte și culminând cuînfățișarea personală înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul este cel care răspunde cu toată ființa sa chemăriilui Dumnezeu, atingând intimitatea „împreună-sălășluirii”cu Dumnezeu, care nu înseamnă însă identitatea cu Dum-nezeu, nici dizolvarea persoanei într-o energie divină im-personală. Sfinții sunt pildă a unirii cu Dumnezeu, prieteniai Lui, împreună-împărați cu El și casnici ai Lui, cunoscuțiLui fiecare după numele său. De aceea, creștinii poartă nu-mele sfinților și caută să urmeze în desăvârșire prietenilorMirelui, primind ajutorul acestora prin mijlocirile lor cătreDumnezeu.

2 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ed. I,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București, 1978, pp. 50-53.

3 Ibidem.4 Molitfelnic, cuprinzând slujbe, rânduieli și rugăciuni săvârșite de preot

la diferite trebuințe din viața credincioșilor, Editura Institutului Biblic și deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 25.

Dicționar de nume

10

Antroponimia creștină

Astfel, cea mai mare parte a antroponimiei creștine estepreluată din martirologii și calendare, reflectând utilizareacomună a numelor personale din primele secole de dupăHristos. De aceea are un aspect etimologic eterogen, cu omare pondere a numelor ebraice, care însă sunt adaptate lagreaca elenistă a epocii5 (Dionysos, Venerius, Isidor, Martinius,Aphrodisios etc.), și nume teoforice cu referire la divinitateapăgână (Dorótheos, Theodulos, Dosítheos, Timótheos etc.), darredirecționate ulterior spre cinstirea adevăratului Dumnezeu6.

Mai târziu, începând cu secolele III-IV, se contureazătendința, restrânsă însă, a formării numelor simbolice creș-tine care-L evocă pe Dumnezeu, făgăduințele Sale sau aspecteale cultului: Anastásios, Redemptus, Renatus, Adeodatus, Pas-chasius (din care derivă Pascal), Sabatius (etimonul pentruSava), Agápios, Innocentius, Panteléemon, Panagiótes. Numeaugurale în păgânism dobândesc în epoca creștină o sem-nificație mistică: Felix evocă fericirea vieții veșnice; Victor,victoria asupra păgânismului; Vitalis, viața veșnică etc. Termenicare astăzi sunt specific creștini, ca Elpis, Irene, Sophia, erau înuz și la păgâni, dar într-un alt context, și acest context esteesențial. Când o mamă numită Sophia își numește fiicele Pistis,Elpis și Agapis, caracterul creștin este neîndoielnic.

În cadrul antroponimiei creștine cea mai mare frecvențăo au numele personale din Sfânta Scriptură sau formate pebaza unor termeni scripturistici. Din Noul Testament7 sunt

5 Ανδρέας Ι. Καλαντζάκος, Τα μικρά μας ονόματα. Προέλευση -Ετυμολογία - Εξήγηση. Editura Συλλογές, Atena, 2005, p. 14.

6 Δεμοίρου, Ιωάννου Γ., Ονοματοθεσία του ανθρώπου των ΑρχαίωνΕλλήνων και των Ελλήνων Χριστιανών, Atena, 1976, pp. 33-38. Vezi șistudiul: Meimaris, Yiannis E.: Sacred Names, Saints, Martyrs and ChurchOfficials in the Greek Inscriptions and Papyri Pertaining to the ChristianChurch of Palestine, Athens, 1986.

7 Ibidem, pp. 27-28.

Precizări introductive

11

preluate numele celor apropiați lui Hristos: Maria, numeleNăscătoarei de Dumnezeu, numele Apostolilor, ale altor per-soane (Iosif, Zaharia, Elisabeta, Ioachim, Ana, Salomeea, Lazăretc.), numele Evangheliștilor, precum și numele ucenicilorși creștinilor menționați în Faptele Apostolilor și Epistolelenou-testamentare (Tit, Achila, Priscila, Sila etc.). Origineanou-testamentară a acestor nume este sigură, chiar dacăprezintă o preistorie păgână, cum este cazul numelor greceștia doi dintre apostoli, Andrei și Filip, nume frecvente în Galileeaepocii elenistice.

Apoi avem numele formate pe teren creștin de la denu-mirile diferitelor evenimente din viața lui Hristos: Baptist(a),Fotie, Fotini, Anastasie, Anastasia etc. Există și nume formatede la substantive abstracte cu sens teologic folosite în NoulTestament, dar și în imnografia Bisericii: Agapie „dragoste”,Pistis „credință”, Elpis „nădejde”, Evdochia „bunăvoire”, Irina„pace”, Evloghia „bunăvoire”, Evsevie „bună-credință” etc.

Mai rare sunt numele din Vechiul Testament8. În ge-nere sunt preluate numele celor care au prorocit și au pre-gătit venirea lui Mesia: proroci (Ilie, Isaia, Ieremia, Ieze-chiel, Iona, Zaharia, Moise), patriarhi și regi ai lui Israil(Avraam, Isaac David, Solomon), drepte femei (Sara, Rebeca,Suzana, Rahila), nume de îngeri și arhangheli etc.

Există, de asemenea, și numele ce reflectă toponimiascripturistică9: Ierusalim(a), Viflaim(a), Iordan(a) etc.

Urmează în continuare numele martirilor, precum Lau-rentius, Agnes, Cyprianus, Vincentius, a căror popularitate estemarcată în special în țara lor de origine, la Roma, în AsiaMică, în Grecia, în Spania. Mai târziu, numele de sfinți măr-turisitori, ca Martinus (și derivatul său Martinianus) – careamintește de episcopul de Tours și nu, prin etimologie în-depărtată, de zeul Marte.

8 Ibidem, p. 28.9 Ibidem.

Dicționar de nume

12

Mai puțin frecvente, numele relevând alte categorii, numeteoforice sau derivate din numele Domnului: Kyriakos,Dominicus; nume de sărbători creștine: Sabbatius, Paschasius;nume reflectând dogme, taine sau virtuți: Anastasios, Redemptus,Renatus - ultimele două fac aluzie la botez, dar sunt la felde bine reprezentate în lumea păgână -, Agápe, Innocentius;nume de funcții eclesiastice: Sacerdos, Lector etc.

Antroponimia eteroclită a epocii elenistice a cunoscutun adevărat proces de convertire, de redirecționare a sem-nificațiilor, a fost efectiv asimilată de creștinism și înnoităîn profunzimea valorilor doctrinare.

Definitoriu pentru viziunea creștinilor în alegerea nu-melor este un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, care îisfătuiește pe părinți cum să pună nume copiilor lor: „Să nudăm, așadar, la întâmplare nume copiilor, nici numelebunicilor și străbunicilor, nici să le punem numele celor careau altă origine, ci să le dăm numele sfinților bărbați care auexcelat în virtute și au dovedit mare îndrăznire înaintea luiDumnezeu. Desigur, să nu se încurajeze doar prin acestenume nici părinții, nici copiii care le primesc. Căci, desigur,numele în sine nu e de nici un folos, atunci când este lipsitde virtute, ci trebuie să ne sprijinim nădejdile de mântuirepe dobândirea virtuții și nici să ne lăudăm pentru nume,nici pentru înrudirea cu sfinții, nici pentru nimic altceva, cipentru îndrăznirea pe care o dobândim prin propriile noastrefapte”10. Iar în altă parte, același sfânt spune: „La timp potri-vit mi-a venit în minte o altă idee, prilejuită de schimbareanumelui lui lacov în Israel. Care este aceasta? Putem sădirâvna pentru virtute în copii chiar prin numele ce-l poartă.Nimeni să nu se grăbească să dea copiilor numele strămo-şilor: al tatălui, al mamei, al bunicului, al străbunicului, cisă le dea lor numele drepţilor, al mucenicilor, al episcopilor,

10 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Facere 51, ΕΠΕ 77.

Precizări introductive

13

al Apostolilor. Să fie pentru copii şi numele ce-l poartă imboldspre cele bune. Unul să se numească Petru, altul loan, iaraltul, alt nume al unuia dintre sfinţi”11. Se vădește aici o eli-berare a numelui de funcțiile lui magice.

Relația dintre semnificat și semnificant

Punând nume lucrurilor, omul – acest zoon logon echon– se comportă în conformitate cu propria-i fire. El continuă,la o scară redusă și cu posibilități de cunoaștere diminuate,acel act al omului primordial, care a denumit toate ființeleși lucrurile peste care a fost așezat stăpân. În limba dinainteaturnului Babel, numele avea o strânsă legătură de sens șifonetică cu ceea ce desemna. Această corespondență dintrenume și lucruri este un postulat introdus de primii onomas-ticieni – etimologi care au ales să contrabalanseze „arbitrariulsemnului lingvistic” printr-o motivație care să prezinte im-punerea numelui ca un eveniment istoric real și conștient. Înlimba originară, semnificantul era chintesență a semnifica-tului pe care îl reprezenta semantic și fonetic. Numele nu esterezultatul unui hazard, nu s-a născut din jocurile fonetice aleunei semi-maimuțe. Numele este o „metaforă revelatorie“12,după cum spune Lucian Blaga.

Antroponimele au fost create pornind de la substantivecomune sau de la adjective substantivizate, cu valoare sem-nificativă pentru destinul și trăsăturile persoanei desemnate:nume cu referire directă la divinitate sau la forțe suprana-turale magice prin care este exprimată gratitudinea și se cereocrotirea de influențe nefaste (nume gratulatorii și apotropaice);nume care evocă trăsături fizice sau morale pozitive, alese

11 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slavă deșartă și creșterea copiilor47, ΕΠΕ 40, 667.

12 Lucian Blaga, Trilogia Culturii, vol. III, Geneza metaforei și sensulculturii, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, pp. 275-290.

Dicționar de nume

14

în virtutea „capacității” numelui de a modela existența copi-lului în conformitate cu semnificația respectivă (nume au-gurale); nume cu pură valoare descriptivă care se referă laaspectul fizic și la carater, la profesie, la anumite circum-stanțe ale nașterii și la originea locală a purtătorului (numedescriptive).

Cristalizate de-a lungul secolelor, numele personale și-aupierdut valoarea primitivă de a evoca o persoană sau ungrup determinat și purtând o însușire precisă. Din semnifi-cația inițială a rămas doar un reflex, un ecou al intențieisugestive primordiale. În zonele lingvistice marcate de in-fluența greco-romană, anticul Platon păstrează reminiscen-țele adjectivului etimon platýs, plateía, platy – „larg, lat“ –,prin care era desemnat un om lat în umeri. Biblicul Petrosse armonizează fonetic cu diferitele forme pe care substan-tivul grecesc pétros le-a căpătat în limbile europene.

Există însă nume care au devenit simple etichete identi-ficatoare, deoarece și-au pierdut valoarea semantică. Astfel,între numele de origine latină Camil, Camila, femininul Camelia,și cuvântul etimon camillus, care desemna tânărul ce asistape marele preot în ritualul roman păgân, lanțul istoric afost rupt. Dacă la origine acest nume a fost metaforic, cutimpul și-a pierdut valoarea evocatoare și doar moda l-amenținut în uz. Sub aspect semantic, antroponimul a fostgolit de semnificația sa primitivă. A fost golit de sens pânăla a nu mai reprezenta decât o marcă indispensabilă pentrudeosebirea indivizilor într-o masă de indivizi. Numele numai este înțeles astăzi din punct de vedere etimologic.

Clasificarea antroponimelor

Antroponimele se aplică fie unei persoane (nume indi-viduale), fie unui grup de persoane existând între ele o le-gătură socială (nume de familie, numele gentilice romane),

Precizări introductive

15

geografică sau politică (numele locuitorilor unui teritoriu,ai unui oraș și ai unui sat).

Numele individuale se împart la rândul lor în trei categorii:• Numele care se primește la naștere (nume de botez,

prenume) unic la origine, uneori dublu, triplu sau multipluîn societățile moderne;

• Numele care se pot primi în cursul vieții supranumeindividuale, uneori glorioase, cel mai adesea peiorative (po-recle);

• Nume pe care și le pune persoana în cauză: schim-bări de prenume, pseudonime etc.

Fiecare serie de nume proprii poate fi studiată sub treiaspecte:

• origine și sens (etimologic);• transformări și alterări;• substituții.Din perspectivă etimologică, numele de persoană se

reduce la trei tipuri de formații13:1. Nume devoționale, denominații de ordin mistic, legate

de divinitate în sens larg, sunt antice și își păstrează carac-terul sacru. În cadrul numelor devoționale se deosebesc ur-mătoarele categorii:

• Nume teoforice – conțin o expresie referitoare la divi-nități, ca dătătoare de viață și destinatară a gratitudinii și adragostei oamenilor;

• Nume de sărbători religioase;• Nume de sfinți sau nume calendaristice;• Nume biblice.2. Nume afective – au apărut ca simple supranume și

reflectă experiența cotidiană în contactul cu familia, cu ceilalțioameni și cu mediul înconjurător. Numele afective sunt expresiasentimentului omului față de habitatul său și desemnează:

13 Clasificarea este preluată din Santi e Fanti – Dizionario dei nomi dipersona, Enzo La Stella T., ed. Zanichelli, Bologna, 1993.

Dicționar de nume

16

• Ordinea nașterii;• Bucuria nașterii, semnele prevestitoare, dorința părin-

ților ca nou-născutul să aibă un destin fericit (nume augurale);• Trăsături fizice sau sufletești caracteristice pozitive sau

negative (nume descriptive);• Corespondența cu lumea naturală:• Flori și plante;• Animale;• Pietre prețioase;• Aștri și fenomene naturale (nume augurale, apotropaice

și descriptive);• Referiri la origine: habitat, proprietate, țară, la epoca

nașterii (nume descriptive);• Meserie (nume descriptive).3. Nume admirative – formează o categorie mai puțin

omogenă; sunt nume alese datorită admirației pentru:• Un om (patriarh sau profet biblic, un erou al unui poem

epic, un personaj literar, un reformator, un sportiv etc.);• Un popor;• O cultură: • Nume ideologice;• Nume de staruri (din aristocrație, modă, cinema, TV);• Reminiscențe literare.

Evoluția istorică a antroponimiei românești

Numele este un martor al istoriei limbii și al istorieiomului. Numele sunt „fosile“ lingvistice, mărturii ale stra-turilor istorice, acoperite de sedimente lexicale succesive, șipermit reconstituirea formelor și a tipurilor dispărute dinvorbirea curentă. Materialul antroponimic este o veritabilăoglindă concavă etno-lingvistică și socio-demografică a so-cietății umane.

Precizări introductive

17

Sistemele antroponimice europene prezintă un caractereterogen, spre deosebire de unitatea și coerența care se ob-servă la popoarele antice: evrei, greci și romani. La evrei,predominanța numelor teoforice este expresia evidentă acredinței monoteiste și a conștiinței de popor ales, din careS-a întrupat Dumnezeu. Caracterul metaforic al antroponi-miei grecești antice corespunde spiritului profund metafizical urmașilor lui Socrate, iar sistemul onomastic latin reflectăorganizarea riguroasă a societății romane și excelenta aco-modare la realitățile concrete.

Dacă sunt elemente esențiale care compun orice sistemantroponimic european, acestea se referă la: calendarul creștinși unele influențe etnice care s-au manifestat în bloc asupramai multor popoare, cum a fost influența slavă în Răsărit șiinfluența germană în Apusul neolatin. Numele cuprinse încalendarul creștin reflectă în special antroponimia epociielenistice, un ansamblu sincretic în care predomină elemen-tele ebraice, grecești și latine.

Materialul antroponimic românesc cuprinde elementecompozite, așezate în straturi succesive în funcție de factoriiistorici și culturali care au înrâurit destinul poporului român.

În zorile etnogenezei poporului român, au circulat numedaco-romane, atestate în inscripțiile descoperite în provin-ciile dunărene romanizate, precum și nume de sfinți, înde-osebi numele martirilor din această regiune. Antroponimiaprovinciei romane din Dacia este de o bogăție și de o varie-tate excepționale, se poate spune chiar unică într-un cadrugeografic și cronologic bine delimitat la periferia Imperiului;aceasta reflectă structura și elementele etnice ale întreguluiImperiu ca o consecință naturală a afluxului de infinitaecopiae hominum ex toto orbe Romano14… Numele de persoanesunt materiale lingvistice, elemente ale lexicului și ale mor-fologiei limbii de un tip determinat: romano-latin, semitic,

14 Eutropius, Breviarium ab urbe condita, VIII, 6, 2.

Dicționar de nume

18

grec, traco-getic, iliric, celtic etc.; în același timp sunt preci-zări distincte etnice și geografice, indicatori ai originii indi-vizilor, ai situației lor sociale și juridice. Dintre aceste numeau supraviețuit până în epoca izvoarelor scrise unele numede sfinți și sărbători creștine, care circulau și ca nume depersoană: Barbura, Barbu, Crăciun, Flor, Îndrea, Întoni, Măria,Mărin, Nicoară, Paștiu, Paul, Pietrul, Toador etc. și încă unelecare se pot confunda cu numele transmise prin calendar,cum ar fi: Adam, Daria, Lazăr, Marcu, Tit etc.

Din epoca cristalizării limbii românești provin și unelenume laice formate din cuvinte de origine tracă: Bitu, Brad,Bucur, Moș, Murg; sau din latină, privind culoarea (Albu,Căruntu, Negrea), rudenia (Fătu, Fecior, Sora, Tatu etc.) saualte motive (Aura, Corbu, Faur, Leu, Luna, Lupu, Micu, Păun,Puiu, Soare, Şerb, Ursu, Vulpe etc.).

Impregnarea antroponomiei române cu elemente vechislave începe după așezarea slavilor în Dacia și în cele douăMoesii. În această perioadă s-au transmis românilor nume-roase nume de persoană: Bogdan, Bran, Buda, Dobre, Neagu,Preda, Radu, Stan, Stoe, Stroe, Vlad etc. Tot în acest timp s-auprimit de la pecenegi-cumani o serie de toponime și antro-ponime ca: Basarab, Berindei, Coman, Tartabă, Tâncaba, Ursuetc., apoi de la unguri și ucrainieni altele.

A doua fază a răspândirii creștinismului în țările danu-biene se datorează influenței bizantine și a avut drept ur-mare pătrunderea unui puternic filon antroponimic de facturăortodoxă bizantino-slavă. În acest timp se impune materialulonomastic al cărților de cult (Ceaslov, sinaxarele Mineelor) șidin Sfânta Scriptură. Este vorba de numele calendaristice careau înlocuit o bună parte a onomasticonului daco-roman șislav de inspirație profană. Alături de numele purtate în formaoficială, cultă, ca Antonie, Dimitrie, Gheorghe, Ioan, Vasilie etc.se adaugă derivatele acestora, unele create de români, alteleîmprumutate de la vecinii sârbi, bulgari, greci, albanezi, ruși,unguri și sași. Între sec. XII-XIX, antroponimia românească,

Precizări introductive

19

sub influența culturii bisericești, capătă un pronunțat caracterhagiografic, în comparație cu numele laice de creație româ-nească sau împrumutate de la vecini.

Etapa modernă a antroponimiei românești se deschidecu seria de nume luate din istoria romană, sub influențaȘcolii Ardelene. Urmează apoi un val de nume de prove-niență apuseană, în special după 1848, val care a condus lao anume marginalizare a numelor de botez din antroponimiaromânească. Se constată și o reluare a numelor istorice: Decebal,Radu, Bogdan, Mircea, Dan, Dragoș, Hanibal etc. O ușoară in-fluență apuseană s-a manifestat în onomastica noastră șidinspre aria de cultură romano-catolică, prin franco-italieniși unguri.

Caracteristicile modei antroponimice actuale prezintătrei tendințe principale:

1. evitarea antroponimelor românești tradiționale, înspecial în mediul urban, și înlocuirea lor cu forme diminu-tivale și hipocoristice de proveniență apuseană;

2. interesul pentru numele străine;3. înmulțirea cuvintelor care alcătuiesc numele indivi-

dual, aceasta fiind o manifestare a îndepărtării de ceea cetradiția impusese în onomastica creștină, și anume: prenu-mele format dintr-un singur cuvânt.

Moda este un factor determinant în antroponimie carenu a scutit de transformări și substituiri sistemul onomastical nici unui popor, după cum bine punctează Albert Dauzat:„Moda îi făcu pe gali să părăsească vechile nume și să leaccepte pe cele romane. Când vin barbarii, galo-romanii larândul lor iau nume folosite de aristocrația francă; mai târziuburghezul botează copiii cu nume folosite de familiile nobile,țăranul imită pe burghez“15.

15 Albert Dauzat, Les noms de personnes: origine et évolution..., ed. a III-a,Paris, 1828, p. 9.

Dicționar de nume

20

Aceste transformări din antroponimia românească, înscriseîn cadrul mai larg al onomasticii europene, reflectă evo-luția interioară și socială a omului acestui timp. Se vădeșteo înstrăinare progresivă de sine, pentru că numele tind sănu mai reveleze taina persoanei, funcționând ca simple eti-chete; și o atomizare dramatică a societății, această sumăde indivizi izolați și independenți, în care se frâng legătu-rile comuniunii și comunicării, pentru că numele nu-și maiau izvorul în Nume, nici cuvintele în Cuvânt.

Precizare în legătură cu volumul de față

Lucrarea cuprinde două secțiuni: un lexicon onomasticcare însumează numele frecvente în antroponimia contem-porană și numele religioase întâlnite în mediile eclesiasticeși monahale; partea a doua este un tabel hagiografic alfabeticcu sfinții menționați în calendarele ortodoxe.

Fiecare lemă din lexicon are următoarea structură:1. încadrarea numelui într-un tip etimologic și etimologia

propriu-zisă;2. menționarea caracterului hagiografic al numelui;3. filiera prin care a pătruns în antroponimia românească;4. variante, derivate și hipocoristice.Transcrierea fonetică este corespunzătoare Alfabetului

Fonetic Internațional, cu următoarele excepții:s pentru ch („ș“ românesc);h pentru kh („j“ românesc);c pentru tch („c“ românesc din „ce“, „ci“).Tabelul alfabetic hagiografic conține informații sumare

despre sfinții Bisericii, cu lămuriri suplimentare la anumițineomartiri și mărturisitori din sec. XIX-XX. Au fost men-ționați și sfinți apuseni care au viețuit până la Schisma din1054, precum și sfinții canonizați de Bisericile slave din diaspora.

Precizări introductive

21

Fără pretenții de acrivie științifică, lucrarea își propunesă fie un îndrumar în alegerea numelor de botez și monahale. Iarpartea a doua, tabelul alfabetic al sfinților, reflectă repre-zentarea acestor nume în calendarul creștin.

Nu în ultimul rând, acest Dicționar de Nume se vrea unsemnal la procesul de occidentalizare și laicizare artificialăa numelor de botez românești, precum și o încercare deredescoperire a legăturii intrinsece dintre nume și per-soana care îl poartă. Numele este prima cheie de acces lacomplexitatea persoanei, iar sistemul onomastic al unui neamvădește acea matrice stilistică inconfundabilă și perenă, darși fluctuațiile culturale în care este integrat. Dacă numeleeste înțeles astăzi ca o simplă etichetă a persoanei, să căutăma o alege potrivit.

Mulțumim și pe această cale tuturor celor care ne-auajutat în procurarea și organizarea materialului bibliograficcu deosebire reputatelor lingviste și cercetătoare în dome-niul onomasticii, dna prof. univ. Domnița Tomescu și dnaprof. univ. Aurelia Bălan-Mihailovici.

Tatiana Petrache

25

LEXICON

27

Aaronvezi Aron.

Abel, Abela(rar) reproduce vechiul numeebraic Hebhel, Habhel purtat decel de-al doilea fiu al protopă-rinților Adam și Eva. Dintresemnificațiile propuse, menți-onăm: „suflu vital” și „ceață;vanitate, deșertăciune” sau poa-te fi raportat la un subst. asir.aplu sau ablu, „fiu“. ¤ Filierabizantino-slavonă: Avel, Avil(u).Filiera lat.-catolică: Abel, Abela;deriv. Abelin, Abelina.

Acachie(exclusiv masc., rar) corespun-de numelui pers. gr. Ἀκάκιος,format cu α- privativ și κακός„rău, ticălos“; are sensul „ino-cent, fără de răutate“. ¤ Acachiea pătruns în onomastica noas-tră pe filiera bizantino-slavonă.În română există şi sub formele:Acachi, Agache, Agachi.

Achila, Achilina vezi Acvila (masc.); Acvilin,Acvilina.

Achimvezi Ioachim.

Achindin, Achindinanume apotropaic de origine gr.,corespunde adj. gr. ἀκίνδυνος,alcătuit din α- privativ și subst.κίνδυνο „pericol, primejdie”,având sensul „cel lipsit de pri-mejdie, sigur“. ¤ Forma de masc.apare în calendarul creștin. ¤Filiera bizantino-slavonă: Achin-din, Achindina, Chindina, Chindin.Filiera latină: Acidina.

Acvila (masc.); Acvilin, Acvilina(rar) este la origine un derivatadj. de la cognomenul romanAquila, format pe baza subst.comun aquila, „vultur, acvilă“,pasăre sacră în Antichitate șifolosit la romani ca simbol allui Zeus. ¤ Acvila, Acvilin, Acvi-lina sunt nume reprezentateîn calendarul creștin. ¤ Filierabizantino-slavă: Achila, Achilina,Aculina, Culin. Forme moderne,de influență apuseană: Acvilin,Acvilina.

Ada, deriv. Adina (fem.)prezintă două ipoteze etimo-logice: fie prenume biblic (V.T.,Facere 4,19; 36,2) corespunză-tor termenului ebr. ‘Adah, (for-mat de la radicalul ‘dh, „a îm-podobi, a înfrumuseța“), numeindependent sau hipoc. al unuiteoforic cu semnificația „Elo-him a împodobit, a înfrumu-sețat“, fie este vorba de unhipoc. format pe teren româ-nesc sau împrumutat din Apus,

Aa-Ad

28

corespunzător numelor pers.germ. Adela, Adelaida (de la ele-mentul germ. Adal, „nobil“) sauprenumelui de origine lat.Adriana.

Adam (exclusiv masc., rar)corespunde ebr. ‘Adam și cu-noaște mai multe variante eti-mologice: 1. Ipoteza biblică a-propie numele de ebr. ‘adha-mah, „sol, pământ“. 2. Se por-nește de la ebr. ‘adham, caredesemna specia umană în ge-neral, „omul“, și uneori aveasensul de „bărbat“. 3. S-a în-cercat explicarea numelui prinetiopiană: „a fi frumos“, arabă:„a se uni, a fi sociabil“, sauasiriană: „a face, a produce“.¤ Filiera slavă: Adăman, Adămul,Adămuș, Adămuț, Adamachi. For-me noi: Adamin, Damin. În ono-mastica românească, este pre-zent mai ales ca nume de fa-milie.

Adela (fem.) hipocoristic fr. de la prenumelegerm. Adelheid, nume descrip-tiv sau augural, care are la bazăgerm. adal, „nobil“, de la cares-au format mai multe com-puse și derivate: Adela, Adala,Adelaida, Adalberta, Adelinda,Alinda. ¤ Numele prezintă eti-mologie multiplă, deoarece apătruns la noi prin interme-diul mai multor limbi moder-ne (germană, franceză, italiană).¤ Forme curente ale numelui:Adela. Adelina; hipoc. Ada, Alina

(aceste din urmă nume pot aveași alte explicații).

Adelaidacorespunde numelui germ.Adelheid, nume descriptiv sauaugural, cuvânt compus dinadal, „nobil” + sufixul -heit, cuajutorul căruia se formeazăsubst. abstracte din adjective,„ceea care este de neam nobil”.¤ Nume calendaristic catolic.

Adolf (masc.)nume augural și afectiv, de ori-gine germanică; este un com-pus din elementele adal, „nobil”și wulf, „lup“. Numele este for-mat pe terenul mitologiei ger-manice, unde lupul este un a-nimal sacru (ca și la vechii daci).¤ Numele (f. rar) este preluatdin onomastica apuseană.

Adrian, Adriananume afectiv, indicând origi-nea locală; reproduce cogno-menul lat. Hadrianus, „cel ori-ginar din Hadria“, derivat dela toponimul Hadria. ¤ Numecalendaristic creștin. ¤ Interme-diar bizantino-slavon. ¤ Formevechi: Adrian, Adriena, Udrea,deriv. Udriște, Udrica, Udrița. Princontaminare cu Andrei, aparformele: Andrian, Andriana.

Afrodita (exclusiv fem., rar)nume mitologic la vechii greci;prezintă semnificație și origineobscure. Una dintre ipotezepornește de la originea orien-tală a cultului zeiței frumuseții

Ad-Af

29

și iubirii și leagă semnificațiainițială de ideea de „fertilitate“.Într-o altă interpretare numeleeste corelat cu sanscr. abhradatta„dăruită de nori” (de la abhra„nor” și datta „dăruită“). Expli-cația tradițională apare la Hesiodși se conformează istoriei mi-tice a nașterii zeiței: Afroditaderivă din subs. gr. ἀφρός, „spu-mă“. ¤ Există și interpretareacare propune un etimon vechiiliro-albanez compus din Afr,„aproape”, și ditta, „zi”, cu sen-sul „se apropie ziua”. Afroditaapare în calendarul creștin. ¤Numele zeiței este reluat în e-poca modernă datorită curen-tului renascentist care revigo-rează tradiția antichității greco-latine.

Agamemnoneste un nume mitologic gre-cesc antic, compus din ἄγαν,„foarte mult”, și μένω, „insist”,cu sensul „cel ce insistă mult”.Cel mai probabil, a pătruns pefilieră cultă neogreacă.

Agapie, Agapias-a format pe baza subst. gr.ἀγάπη, „dragoste“. În crești-nism are o semnificație speci-ală, de „milostenie și dragostefrățească“, iar în comunitateacreștină primitivă are sensul de„masă frățească“, cunoscută ini-țial ca „euharistie“. ¤ Agapie,Agapia, Agapion, Agapit apar încalendarul creștin. ¤ Interme-diar bizantino-slavon. ¤ Forme

vechi: masc. Agapin, Gapie, Aga-chi; fem. Agafia, Gafia, Gapia.

Agapionderivat de la Agapie, Agapia.

Agapitderivat de la Agapie, Agapia.

Agathope (masc.)nume devoțional, de originegreacă, format de la subst. com-pus grecesc ἀγαθοποιός, „bine-făcător“. ¤ Nume devoționalcreștin. ¤ Intermediar bizantino-slavon.

Agaton (rar), Agataeste un vechi nume grecesc cuun pronunțat caracter afectivși augural, corespunzător for-mei feminine a adj. ἀγαθός,„bun“. ¤ Agata și Agaton suntnume calendaristice creștine.¤ Agata a pătruns la noi pe fi-lieră bizantino-slavonă. ¤ Formevechi folosite la noi: Agatia, Gatia,Agafia, Agafina, Gafina, Agahia,etc. Forme hipoc. masc. Agatinși compusul Agatonic (ἀγαθός,„bun” și νίκη, „victorie“).

Agatocle (masc.)nume afectiv, de origine gr.;este compus antic din elemen-tele ἀγαθός, „bun, de neam bun,curajos, viteaz”, și κλέος, „glorie,celebritate, zgomot, rumoare“,cu sensul „cel care are faimă deviteaz”. ¤ Nume calendaristiccreștin. ¤ Intermediar bizan-tino-slavon.

Ag

30

Agatope (exclusiv masc.)este un compus gr., format dinἀγαθός, „bun“, și τόπος, „loc“.¤ Nume calendaristic creștin.¤ Intermediar slav.

Agheu (Aghie)nume devoțional gr., de origineebr., format de la haggay, „celcare ia parte la sărbătoare“; arela bază ebr. hag „sărbătoare“,înrudit cu arab. hajj „pelerinaj“și sir. hago „sărbătoare“; estede asemenea pus în legăturăcu gr. ἅγιος. ¤ Nume calenda-ristic creștin. ¤ Intermediar slav.

Aglaia (exclusiv fem.)nume de inspirație religioasă,Agláia desemna în mitologiagreacă una din cele trei Χάριτες(sau Grații, în mitologia ro-mană). Semnificația numeluieste legată de adj. gr. ἀγλαός,„strălucitor, minunat“. ¤ Inter-mediar neogrecesc.

Agnes (fem., rar)nume afectiv, care are la bazăgr. Ἁγνή, format de la adj. ἁγνός,„pur, curat, neîntinat“ și, ulte-rior, „sfânt, cuvios“. Nu esteexclusă nici pătrunderea nume-lui pe filieră latină, sub influ-ența termenului teologic agnus,„miel”. ¤ Nume calendaristiccreștin. ¤ Forme mai vechi, a-testate în sinaxare (intermediarbizantino-slav): masc. Agnas,fem. Agni. Prenumele a pătrunsîn epoca modernă pe filieră neo-greacă (Aneza, Anezina), dar șica împrumut din onomasticaapuseană (Agnes, Agnesa).

Agripa (masc.); deriv. Agripin(rar), Agripina

la romani, în mod tradițional,acest nume desemna modulde naștere al respectivei per-soane; cognomenul roman Agri-ppa, de la care s-au format de-rivatele Agrippinus, Agrippina,este explicat în mod curent prin„născut cu picioarele înainte“.Unii specialiști consideră că a-ceastă explicație ține de etimo-logia populară, adevărata sem-nificație rămânând necunoscută.¤ Agripa și Agripina sunt numecalendaristice creștine.

Albertnume augural, un compus deorigine germanică din elemen-tele adal, „nobil”, și beraht, „stră-lucit”. Nume calendaristic ca-tolic.

Ahile (exclusiv masc.)numele eroului grec legendar,fiul lui Thetis și al lui Peleu,regele mirmidonilor, reproducegr. Ἀχιλλεύς. Antroponimulare la bază gr. ἄχος> *ἀχίλος,„suferință, mâhnire, supărare”.¤ Ahile apare în calendarul creș-tin. ¤ Forme vechi atestate lanoi: Hilei, Hilu.

Albu, Albanume afectiv, desemnând o par-ticularitate fizică, tenul sau pă-rul de culoare foarte deschisăsau, dimpotrivă, este o poreclăpentru persoanele cu tenul șipărul de culoare închisă; este

Ag-Al