Domnul nostru a legat în mod indisolubil iertarea lui

Dumnezeu de cea pe care noi trebuie să o dăm oamenilor care ne-au făcut vreun rău (rugăciu-nea „Tatăl Nostru”, Mt.6,12, și parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

În realitate, în cele mai multe cazuri, păcatele pentru care ce-rem iertare lui Dumnezeu sunt rele făcute oamenilor. Prin ur-mare, trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumnezeu, ci și celor care au fost răniți de aceste pă-cate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). Îndărătul oa-menilor cărora le-am făcut rău, Îl afl ăm totdeauna pe Dumnezeu și, atunci când am păcătuit îm-potriva lui Dumnezeu, îi afl ăm totdeauna pe oameni.

Disprețuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral în oa-meni, dându-le un exemplu rău. Omul care nu se comportă cu sensibilitate față de Dumnezeu nu are sensibilitate nici față de oameni și face să crească insen-sibilitatea lor față de Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu își condi-ționează iertarea pe care o acor-dă pentru păcatele comise împo-triva Lui de cererea iertării față de semenii noștri.

Dar dacă, pentru a primi ier-tarea lui Dumnezeu avem ne-voie de cea a celorlalți oameni, aceștia au și ei nevoie de iertarea noastră pentru a o dobândi pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru a dobândi de la Dum-nezeu iertarea, avem deci nevo-ie, deopotrivă, să iertăm oame-nilor care ne-au supărat și să cerem iertare celor cărora noi le-am făcut vreun rău. Nu e de ajuns să acordăm iertarea, trebu-ie să o și cerem celorlalți. Şi una și alta sunt foarte difi cile pentru noi. Ne este mai ușor să cerem iertare lui Dumnezeu, pentru că El ni se impune într-un anume fel prin măreția Sa și pentru că recunoaștem fără difi cultate te-oretică dependența noastră față de El - nu vorbesc de necredin-cioși ci de cei credincioși. Dim-potrivă, este foarte difi cil, chiar și pentru credincioși, să renunțe la atitudinea de dispreț față de oameni care nu impun prin va-loarea lor vizibilă.

Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie să o acordăm ce-lorlalți și trebuința de a le cere acestora iertare, această ultimă atitudine este cea mai difi cilă. Cerându-ne nouă iertare, ceilalți par să se plaseze într-o situa-ție de inferioritate ți aceasta ne atinge la inimă, fl atându-ne or-goliul.A cere iertare altora pen-tru noi înșine implică coborârea de pe soclul aparentei noastre superiorități, recunoașterea de-pendenței de ceilalți.

Același orgoliu se ascunde în spatele refuzului nostru de a ier-ta și al difi cultății de a cere ier-tare. Dar iertând, n-am renunțat încă în mod necesar la orice or-goliu; în timp ce, dacă mergem

mai departe, până la a ne cere iertare, am înlăturat astfel ulti-ma rămășiță a orgoliului nostru. Doar în acest caz, inima noastră este mișcată în mod sincer și cu-rat, fără vreun motiv ambiguu.

Refuzul iertării sau al cererii iertării ne ține inima în neîn-duplecare. Păstrat în amintirea noastră, răul pe care l-am făcut altuia este o necurăție care ră-mâne în noi, ne intoxică în mod continuu și răspândește un mi-ros rău în toată fi ința noastră; scânteierile sau întunecimile acestei toxine ne stânjenesc ochii și nu-l putem privi pe celălalt în curăție. Astfel, nu-L putem iubi pe Dumnezeu iar celălalt nu ne poate iubi pe noi.

Doar iertarea sinceră dizol-vă acest corp străin din sufl etul nostru și spinul din ochii noștri. Doar atunci iubirea lui Dumne-zeu ne poate da iertare. Avva Is-aia spune: „Să nu ai viclenie față de vreun om ca să nu iți faci os-tenelele tale deșarte. Curățește-ți inima față de toți, ca să vezi în tine pacea lui Dumnezeu. Căci precum de va fi cineva mușcat de un scorpion, veninul se răs-pândește în tot trupul său și îi va vătăma inima, tot așa este și cu răutatea din inimă față de aproa-pele. Veninul ei mușcă sufl etul și se primejduiește prin viclenie. Cel ce-și cruță, deci, sufl etul, ca să nu se piardă, să depărteze de la el acest scorpion, adică vicle-nia și răutatea.

Nevoia de iertare și înnoire în Biserică

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

III,

Nr. 5

1/ 26

mar

tie 2

017

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Răul pe care l-am făcut altu-ia tulbură și el sufl etul nostru. Suntem neliniștiți. Ne împiedică să avem în fața celuilalt o privi-re directă și limpede. La fi ecare întâlnire cu el suntem stânje-niți căci îl bănuim că păstrează în inima sa amintirea răului pe care I l-am făcut. Mândria mă împiedică să îmi curățesc relații-le cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amândoi la relații deschise, directe, nestân-jenite. Dacă rămân în mândria mea, fără a cere iertare, nu pot apare în fața lui Dum-nezeu cu un chip deschis și cu inimă înfrântă. În spate-le acestei cereri de iertare, trebuie să se afl e un senti-ment sincer de pocăință. Pocăința menține o tristețe în ochi, dar ochii în care apare această tristețe a po-căinței au, în același timp, o privire directă și limpe-de. Cu această rectitudine a pocăinței sincere trebuie să mă înfățișez în fața lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare după ce i-am cerut mai înainte iertare seme-nului meu.

Păcatele mele față de Dumnezeu sunt fără număr și fără sfârșit. Pentru că tot ceea ce am vine de la Dumnezeu și eu ar trebui să fac din aceasta un dar către El și către ceilalți; ar trebui să-L laud neîncetat pen-tru binefacerile Lui, prin cuvin-tele și faptele mele – dar nu fac aceasta. De aceea, pocăința mea ca și cererea iertării și milostivi-rii Lui trebuie să fi e neîncetate. Iată de ce monahul răsăritean cere mila lui Dumnezeu într-o rugăciune neîncetată. Astfel, pe patul de moarte îl vedem pe Sf. Antonie cel Mare cerând încă timp pentru a face pocăință. Şi,

fi indcă păcatele față de Dum-nezeu sunt, în același timp, păcate față de semeni și in-vers, – păcatele față de se-

meni sunt și ele neîncetate și noi trebuie neîncetat să le cerem iertare.

În orice caz, este

greu să spun că în orice moment al relației mele cu un semen al meu m-am comportat ireproșa-bil sau că am făcut tot binele pe care ar fi trebuit și aș fi putut să-l fac pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit. Deci, atunci când cineva îmi reproșează o atitudi-ne de care n-am fost conștient că a fost rea, nu trebuie să îi resping acest reproș, ci să mă recunosc vinovat. Am comis cel puțin gre-șeala de a da impresia că sunt vi-novat de ceea ce sunt acuzat.

Avva Isaia spune: ”Dacă din slăbiciune fratele tău îți spu-ne un cuvânt neplăcut, suportă-l cu bucurie. Căci de nu cauți cu-getul tău în judecata lui Dumne-zeu, te vei afl a păcătuind”.

Îmi este greu să garantez că n-am nicio vină în originea re-lelor inevitabile și constante care apar la oameni și care mă ating și pe mine. Îmi este greu să afi rm că totul este bun în comportamen-tul meu, în gândurile și cuvintele mele față de ceilalți; că le-am dat celorlalți destulă atenție, pentru a nu le lăsa o impresie de indi-ferență față de ei. Toți păcătuim mult împotriva tuturor.

De aceea, trebuie să ne pocăim de comportarea noastră față de toți. De aceea trebuie să cerem totdeauna preoților să ne pome-nească la proscomidia Liturghiei

și să cerem tuturor oamenilor pe care îi întâlnim să se roage pentru noi, așa cum avem și noi datoria să-I pomenim în rugă-ciunile noastre pe cât putem pe toți cei pe care îi cunoaștem, și în general pe toți oamenii. În ru-găciunea noastră pentru ceilalți este implicate iertarea noastră față de ei, și în cererea pe care le-o adresăm de a se ruga pentru noi, aceea de a ne ierta.

Ne rugăm și pentru cei morți, pe care i-am cunoscut și chiar

prin aceasta îi iertăm și vrem să ne asigurăm și noi după moarte rugăciunile celor care rămân în viață și pe cele ale Bisericii în ge-neral; le cerem astfel să ne ierte după ce vom muri, nu numai o singură dată ci în tot timpul vieții lor. Ne ru-găm pentru strămoși, pen-tru tot sufl etul săvârșit în credință și dorim să avem și noi parte de această ru-găciune cât timp va fi lu-mea. Indiferența față de cei morți este chiar un păcat care neliniștește.

Relațiile directe sau indi-recte dintre toți oamenii au în ele nedesăvârșirile tutu-ror și, de aceea, vrem, cel

puțin în Biserică, vrem ca aces-te relații, care durează și după moarte, să poarte în mod nece-sar cererea și darul reciproc al iertării, rugăciunea tuturor pen-tru toți, pentru ca astfel Dumne-zeu să ne ierte pe toți.

Este aici un aspect esen-țial al sobornicității bisericii. Biserica se curăță neîncetat în această rugăciune a tuturor pen-tru toți, în această pocăință pe care toți o fac mereu pentru toți. Curăția sau sfi nțenia Bisericii este un aspect dinamic al vieții ei. De aceea păcătoșii nu sunt în-depărtați de Biserică. Nu există în ea membri fără păcat, dar toți sunt prinși în această tensiune a curățirii prin pocăință, prin iertarea reciprocă cerută și dă-ruită și prin rugăciunea tuturor pentru toți adresată lui Dumne-zeu pentru a-I dobândi iertarea.

3

Biserica însăși nu este o socie-tate încremenită, imobilă, ci o comuniune în mișcare, formată din oameni păcătoși, dar care, în același timp, se curățesc prin rugăciunea unora pentru ceilalți – nu pentru păcate abstracte, ci pentru păcatele concrete, pentru faptele nedesăvârșite și pentru indiferența arătată față de per-soane concrete.

În această familie vie, apar, în orice moment, rele, dar ele sunt depășite, spălate, în oceanul iu-birii sale, al iubirii reciproce a membrilor săi. Toți păcătuiesc, dar toți contribuie la curăți-re prin cererea de iertare, prin darul iertării lor, prin rugăciu-nea comună și reciprocă pen-tru iertarea lor. Starea de păcat nu prinde consistență. Cei care au păcătuit nu pot rămâne în indiferență; ei sunt împinși să ceară iertare. Conștiința lor îm-pinsă de Duhul Sfânt îi conduce la această cerere. De aceea, încă de la apariția sa, păcatul înce-pe să se dizolve prin căință. El se dizolvă prin undele continui de iertare, rugăciune, iubire, pe care le pune în mișcare Duhul Sfânt.

Prin aceasta toți apar mișcați de Duhul Sfânt, care îi unește. Duhul Sfânt este agentul aces-tei vieți interpersonale care se îndreaptă spre curăție și nu se împacă cu răceala sau încreme-nirea relațiilor în Biserică. El este Duhul libertății, al relației în libertatea iubirii, de aceea El nu se poate împăca cu răceala, cu atitudinile împietrite de ne-încredere sau distanță, produse și întreținute de mândria care nu cere nici nu acordă ierta-re. În ciuda aparenței lor foar-te mobile, acolo unde domnesc patimile domină o împietrire și o rigiditate care lipsește libertă-ții pe care numai Duhul o poate îndupleca, atunci când Acesta le dă oamenilor să ierte și să cea-ră iertare, ridicându-I deasupra mândriilor și a celorlalte patimi egoiste.

Această iertare reciprocă și această rugăciune a tuturor pen-tru toți, nu au numai un aspect negativ; ele reprezintă suflul po-zitiv al iubirii care deschide su-fletele unele altora. Spunând că Duhul suflă, înțelegem că el adu-ce iubirea, viața, libertatea. Ade-vărata libertate este legată de iu-bire și acolo unde există iubire,

se găsește binele prin excelență, izvorul orică-rui gând, cuvânt sau fapte bune. Acolo este viața care e mișcare, disponibilitate, li-beră de orice încremenire în orgoliu și în patimile egoiste.

Biserica se înnoiește și astfel datorită Duhului Sfânt prin ier-tarea și rugăciunea reciprocă. Ea se înnoiește în mod continuu și preface legăturile interioare ale iubirii dintre membrii săi. Cu alte cuvinte, ea reface unitatea sa interioară, armonia și sobornici-tatea ei.

Una din puterile Bisericii de a se curăți, de a se înnoi, de a refa-ce încontinuu unitatea și legătu-rile sale interioare, pentru a fi ca o simfonie în Hristos, se mani-festă în incapacitatea sufletelor creștine de a suporta păcatul și răul făcut de ceilalți, nevoia de a cere și de a dărui iertare. În aceasta se manifestă taina per-manenței ei și a perpetuei sale tinereți.

Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciu-nea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Desis, Sibiu, 2003

Cuvânt

Ce înseamnă să ai duhovnic?Este bine ca cel ce învaţă, să înveţe și cu cu-

vântul și cu viaţa. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că: „mai bună este viaţa fără de cuvânt, decât cu-vântul fără de viaţă, dar dacă acestea două se vor uni, se alcătuiește o adevărată icoană a filosofiei”.Eu cred că un duhovnic adevărat trebuie să fie ne-apărat și văzător cu duhul. Dacă nu e și văzător cu duhul, e improvizat și e întrebuinţat ca un fel de funcţionar în chestiunea duhovniciei. Eu per-sonal, de exemplu, nu sunt văzător cu duhul și nici nu mă consider că sunt un duhovnic bun, tocmai de aceea, că nu sunt văzător cu duhul. Adică eu mă bazez pe ceea ce spune omul, nu pe ceea ce știu eu despre el. Şi-ar trebui să știu eu despre el înainte de a-mi spune el. Așa ar trebui să fie orice duhovnic, dar nu știu care-i duhovnicul acela care e la măsura aceasta.

Important este să ceri de la Dumnezeu omul care să te poată ajuta și, în același timp, să ceri de la Dumnezeu și smerenia de a-l asculta.

Cei mai mulţi dintre credincioșii noștri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paștilor, poţi să zici că n-au duhov-nic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întrea-bă, care știe să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătura cu duhovnicul. Dacă nu-i așa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit și Doamne-ajută!

Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bu-curie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

Sfânta Matroana din Tesalonic, care a trăit în secolele III-IV,

a fost o fată săracă, slujitoare în casa unor evrei bogați. Pe stăpâ-na ei o chema Pautila, iar soțul acesteia era voievod al Tesaloni-cului. Sfânta Matroana L-a slăvit pe Dumnezeu cu moarte muce-nicească, primind bătăi, înfome-tare și moarte din mâinile evrei-cei Pautila. Sfânta Matroana este prăznuita de Biserica Ortodoxă în ziua de 27 martie.

„Mielușeaua Ta, Iisuse, Matroa-na striga cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și îm-preună mă răstignesc, și împreu-nă mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să îm-părățesc cu Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană, primeș-te-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciu-nile ei, ca un milostiv, mântuiește su� etele noastre.”

Sfânta Matroana din Tesalonic

Sfânta Matroana a trăit în seco-lele III-IV, în Tesalonic. Ea a fost o copilă săracă și orfană, sluji-toare în casa unei evreice cu su-fl et rău, numită Pautila. Aceasta din urmă era soția voievodului din Tesalonic.

Sfânta Matroana o însoțea pe stăpâna ei, Pautila, până la si-nagogă, iar ea mergea apoi în biserica creștinilor. Pautila își bătea joc neîncetat de credința și persoana Cuvioasei Matroana. După nenumărate încercări de a o convinge să se lepede de cre-dința creștină și să vină la sina-goga evreiască, Pautila a început să o bată tot mai des pe fericita Matroana.

La un moment dat, când Pau-tilla a afl at că sluga ei, în taină, merge tot mai des la biserica creștinilor, i-a zis: „Pentru ce n-ai mers la sinagoga noastră, ci te-ai dus la biserica creștineas-că?” Atunci, cu multă îndrăz-neală, Sfânta Matroana i-a răs-puns: „De vreme ce Dumnezeu este în biserica creștinească, iar

de la sinagoga iudaică s-a depar-tat, nu mă duc la sinagogă, ci la biserică.”

Întunecată de mânie, Pautila a poruncit ca Sfânta Matroana să fi e bătută , legată și, apoi, arun-cată într-o cămară întunecoasă. A doua zi, Sfânta a fost găsită în cămară, însă dezlegată în chip minunat de legături. Răcnind de ură, Pautila a poruncit să fi e ba-tută și mai crunt și să fi e lăsată nemâncată, vreme de mai mul-te zile. În cele din urmă, Sfânta Muceniță Matroana și-a dat su-fl etul în mâinile lui Dumnezeu.

Cinstitul trup al Sfi ntei Ma-troana a fost aruncat de Pauti-la de pe înălțimea casei, într-o râpă, de unde a fost luat de creș-tini și îngropat după cuviință. Nu după multă vreme, ticăloa-sa Pautila a căzut cu cădere de moarte, din nebăgare de seamă, din același loc din care a aruncat trupul Sfi ntei Matroana.

Văzând că la mormântul Sfi n-tei se săvârșesc tot mai multe minuni, episcopul Alexandru al Tesalonicului a construit în acel loc o biserică și a așezat în ea Sfi ntele Moaște. Sfânta Matroa-na este prăznuită de Biserica Or-todoxă în ziua de 27 martie.crestinortodox.ro

Sfânta Matroana din Tesalonic (27 martie)

Te port în mine de maica Teodosia (Zorica Lațcu)

Te port în sufl et ca pe-un vas de preţ,Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,Te port în trup, în sânii albi şi grei

Cum poartă rodia sămânţa ei.Te port în minte ca pe-un imn sfi nţit,

Un cântec vechi cu crai din răsărit,Şi port la gât nepreţuit şirag

Strânsoarea caldă-a braţului tău drag.Te port în mine, tainic, ca pe-un vis,

În cer înalt din noapte te-am închis.Te port lumină rumenă de zori

Cum poartă fl orile mireasma lor.Te port pe buze ca pe-un fagur plin

O poamă aurită de smochin.Te port în braţe, horbote subţiri

Mănunchi legat cu grijă, fi r cu fi r.Cum poartă rodul fl oarea de cais,

Adânc te port în trupul meu şi-n vis.