(Diacon Prof. O. Bucevschi) Biserica Ortodoxă, Solia Păcii Și Înfrățirii

7/21/2019 (Diacon Prof. O. Bucevschi) Biserica Ortodoxă, Solia Păcii Și Înfrățirii

http://slidepdf.com/reader/full/diacon-prof-o-bucevschi-biserica-ortodoxa-solia-pacii-i-infrairii 1/10

Studii Teologice, Seria II, Anul I, Nr. 3-4, Mai-Iunie, 1949

1‘rof. Diacou O. BUCEVSC1I1

BISERICA ORTODOXĂ, SOLIA PĂCII ŞI ÎNFRĂŢIRII

Pacea a fost socotită totdeauna între bunurile superioare ale omenirii. Şi pe bună dreptate, căci pacea creiază condiţiile

necesare şi prielnice pentru desvoltarea culturii şi civilizaţiei, pentru progresul omenirii în orice privinţă. De sigur, e vorba de

pacea aşezată pe principii care permit desvoltarea unei munci constructive, realizatoarea trebuinţelor, aspiraţiilor şi drepturilor fireşti ale individului şi ale colectivităţii umane. Pacea în. acest sens este intim dorită şi legată de speţa umană — făcea

parte din starea paradisiacă — şi de aci suspinul de totdeauna

al omului cinstit după pace.Totuşi, nu de pace în sensul amintit s’a putut bucura ome

nirea în cea mai mare parte a istoriei sale. Căci mândria, invidia, egoismul, dorinţa de acaparare a bunurilor străine şi de exploatare a semenului — toate odrăslite din păcatul primului om — au

turburat şi întrerupt mereu pacea, deslănţuind răsboaiele pustii

toare de vieaţă şi de muncă omenească.Dar şi intervalele de timp dintre răsboaie nu înseamnă totdeauna pace, în sensul nobil al cuvântului. Căci armonia şi raporturile amicale dintre foştii beligeranţi, fiind stabilite pe te-

meiu de superioritate a forţei, sunt mai mult de formă, sunt

scrise numai în tratate de pace şi nu în inimi, nu în conştiinţe

curate. Aci se condensează setea de răsboaie a celor învinşi, aşteptând timpul potrivit pentru revanşă.

Totuşi, oricât de furioase se deslănţuesc patimile omeneşti, ele au putut turbura numai starea de pace, n’au putut distruge

însă dorinţa şi ideea păcii ca atare. Acestea au rămas în sufletul omenesc ca un sâmbure bun — vestigii din caracteristica stării iniţiale a lumii şi a speţei umane.

Răsboaiele se repetă însă mereu, cu mijloace de distrugere

tot mai perfecţionate, aducând tot mai multă ruină materială



146 S T U D I I T E O L O G I C E

şi morală pe pământ. Aceasta înseamnă că şi pacea are mereu, o vieaţă efemeră. Dar tocmai acest fapt intensifică şi dorinţa

după ea. Iar sub acest imbold, ideea păcii progresează şi ea se conturează tot mai limpede în conştiinţa umană, învinge «rezi-

diul barbar» al fiinţei umane şi se strădueşte să devină realitate

sensibilă prin formula: pace universală şi permanentă.Visul atâtor vizionari şi idealişti, înscris prin veacul 16 în

tratate de pace — cu durată efemeră — teoretizat în veacul al 18-lea de abatele de St. Pierre, de Rousseau şi Kant în timpurile

mai noui, şi azi preocupă de aproape pe toţi cari urmăresc binele maselor populare — pacea permanentă nu-i totuşi o idee

nouă, ci o formulă nouă pentru o idee şi dorinţă veche. Căci în

ea se resimte nostalgia omului după starea paradisiacă; în ea

se descifrează ideea despre unitatea neamului omenesc, idee

schiţată timid de gândirea antichităţii clasice, limpezită şi consolidată deplin de creştinism; în ea se cuprinde adevărul că

pacea permanentă constitue starea normală în relaţiile dintre

popoare.In Roma veche, pe timpul regilor, s’a încheiat de către Fe-

deraţiunea latină un pact pentru a garanta Romanilor şi latinilor

pacea, care să dureze «cât cerul şi pământul vor rămâne la locul lor».

Deci iată ideea păcii permanente.Este mult lăudată pacea romană, care într’adevăr a ţinut

un timp mai îndelungat, aducând şi o anumită înflorire a vieţii.Era pace, dar o pace ca produs şi fruct al războiului. Căci

prin violenţă şi forţă, aproape toate popoarele antichităţii istorice au fost înglobate în hotarele unitare ale imperiului roman. Era «pacea cimitirului», în care zăcea îngropată libertatea atâtor popoare subjugate.

De sigur, nu acest fel de pace reînviată prin rasism, doreşte

omenirea, nu pace cu sacrificarea libertăţii — pentru câştigarea căreia omenirea a dat atâta jertfă — ci pace în ocrotirea libertăţii, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale colectivităţii umane, pace generatoare de progres material şi cultural pentru toate popoarele, acest fel de pace doreşte azi omenirea prin formula: pacea permanentă, care în fond nu cuprinde altceva decât ideea creştină de pacificare universală.



S T ' T J D I I T E O L O G I C E 147

Pentru organizarea, consolidarea şi permanentizarea păcii între popoare s’au făcut diferite încercări. Nu-i cazul să le în

registrăm. Menţionăm numai conferinţele dela Haga (1898, 1907), care însă în loc să asigure pacea, mai curând au legalizat

războiul. Tot la Haga s’a înfiinţat şi «Curtea internaţională de

justiţie şi arbitraj», pentru a decide în neînţelegerile dintre State. Dar «Curtea» s’a ocupat numai cu chestiuni de ordin secundar. Menţionată trebue apoi desigur «Societatea (Liga) Naţiunilor», înfiinţată după primul răsboiu mondial, a cărei idee este însă

mai veche.«Societatea Naţiunilor» reprezintă, într’adevăr, un efort în

istoria omenirii pentru a se apropia Statele întreolaltă, spre o

cooperare şi convieţuire paşnică, apărând dreptul ginţilor şi justiţia internaţională.

Dar nici «Societatea Naţiunilor» n’a dat rezultatele aşteptate. Ea a vorbit în numele păcii, dar n’a putut apăra şi impune

pacea. Fiind lipsită de forţa necesară pentru a-şi putea impune

hotărîrile, puterea ei de influenţă, cu apel numai la simţul de justiţie şi onoare, fără o prealabilă educaţie în direcţia aceasta, cu sancţiuni fără efect — cazul agresiunii Italiei fasciste în

Abisinia — puterea ei de influenţă s’a tot micşorat până n’a mai rămas nimic din ea. Preconizată pe baze democratice, «Societatea Naţiunilor» a sacrificat democraţia internaţională în favoarea autocraţiei internaţionale, semnându-şi singură certificatul de deces.

Astăzi există Organizaţia Naţiunilor Unite (O. N. U.), în cadrul căreia Statele răsăritene cu adevărat democratice fac

toate eforturile pentru menţinerea şi consolidarea păcii între

popoare, întâmpină însă mereu împotrivirea Statelor apusene, care nu voiesc să renunţe la interese particulare pentru binele

universal.Oricum, cert este că omenirea muncitoare e dornică de

pace şi că-i mereu în căutarea unor principii, pe temeiul cărora

să-şi poată clădi o pace trainică, roditoare de prosperitate în

orice privinţă.Iar dorinţele de bine ale omenirii nu pot rămâne în afara

preocupărilor sfintei noastre Biserici ortodoxe, care pentru binele omenirii a fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus

Hristos.



mS T U D I I T E O L O G I C E

Totuşi s’ar putea pune întrebarea: este pacea o problemă

eare preocupă îndeaproape şi permanent Biserica noastră, sau

poate numai în tangentă şi sporadic, în legătură numai cu evenimentele trecătoare?Dar elementele pentru formularea răspunsului la întrebarea

aceasta, le are la îndemână oricine cunoaşte, chiar fără multă

adâncime, învăţătura şi istoria Bisericii noastre ortodoxe şi, fireşte, este de bună credinţă. Pe temeiul acestora oricine va

trebui să dea mărturie că Biserica noastră ortodoxă nici când

n’a provocat şi n’a purtat răsboaie şi că ea — păzitoarea in

transigentă şi explicatoarea autentică a învăţăturii creştine — este prin definiţie Biserica Păcii.

Dumnezeul creştinismului este Dumnezeul păcii (Rom. 15 >

33; 16; 20; I Cor. 14, 33; Fii. 4, 9; I Tes. 5, 23; 2 Tes. 3; 16;

Evr. 13, 20). împărăţia lui Dumnezeu e pace (Rom. 14, 17). «Pace pe pământ» este solia pe care îngerii o aduc oamenilor la

Naşterea Mântuitorului, întemeietorul Bisericii noastre.

Iisus Hristos este Domnul păcii (Ion 9, 5) şi ne îndeamnă să trăim în pace unii cu alţii (Mat. 5, 25). «Pace vouă» este

salutul obişnuit adresat de Mântuitorul ucenicilor Săi şi prin ei tuturor oamenilor (Luca 24, 36. Ion 20, 19, 21, 26), salut repetat de atâtea ori la Sf. Liturghie prin formula: «Pace tuturor». Pe «Făcătorii de pace» (Mat. 5, 9), Mântuitorul îi fericeşte şi

în Testamentul Său spune: «Pace vă las vouă, pacea Mea o dau

vouă» (Ion 14, 27). In cuvintele Mântuitorului: «au socotiţi că

am venit să aduc pace pe pământ, n’am venit să aduc pace, ci sabie» (Mat. 10, 34), nu-i vorba de războiu, ci de lupta împotriva răului cu sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu.

Sfinţii Apostoli asemenea îndeamnă pe creştini să trăiască

în pace cu toţi oamenii (Rom. 32, 18), în pacea lui Dumnezeu

care covârşeşte toată mintea (Fii. 4, 7), în pacea lui Hristos

care să stăpânească în toate inimile (Col. 3, 15).

Evident, nota caracteristică a creştinismului, autentificat în Biserica ortodoxă, este profund pacifistă. Solia Evangheliei este solia păcii şi a bunei învoiri între oameni. Şi de fapt, cu solia păcii Biserica noastră a pus unul din fundamentele misiunii sale în lume.

La realizarea misiunii sale de pacificare şi înfrăţire a omenirii, Biserica pleacă însă dela alte premize decât cele încercate



S T U D I I T E O L O G I C E 149

In trecut de societatea politică. Nu intră în cadrul acestor pagini să analizăm în amănunt temeiurile pe care societatea poli

tică s’a străduit în trecut să aşeze pacea. Cert este că cele formulate n’au fost în stare să dea popoarelor o pace trainică şi

universal mulţumitoare. Astfel de pildă, principiul naţionalităţilor nefiind uniform şi corect conceput, în loc să contribue la

jDacificarea lumii, a constituit ferment de permanentă agitaţie. Arbitrajul, autodeterminarea, admise teoretic, pe hârtie n’au

fost acceptate în fapt pretutindeni. Principiul dreptului celui mai tare anulează drepturile fundamentale ale popoarelor. Apoi forţa nici nu-i o valoare permanentă, astfel că şi rezultatele bazate pe ea sunt supuse schimbărilor. In faţa forţei se ridică

valori de caracter permanent, răsărite din. recunoaşterea drepturilor fireşti ale omului şi din voinţa de bine pentru individul şi colectivitatea umană.

S’a crezut apoi că dreptul forţei, substituit prin forţa dreptului, va da o temelie sigură de pace. Dar şi pacea bazată nu

mai pe principiul de drept şi definită ca «durata dreptului» s Ja vădit supusă schimbărilor, după cum se schimbă şi principiul potrivit conceptelor diferite despre drept.

De sigur, creştinismul nu desconsideră principiul de drept aşezat la temelia păcii, dar îl voeşte ca «reflexul unui principiu

de justiţie imanentă, divină» şi extins în aceeaşi aplicare asupra

tuturor popoarelor. Căci după concepţia Creştină oamenii, popoarele, fac parte din aceeaşi mare familie, descind din aceeaşi unică pereche de oameni, au aceeaşi natură, acelaşi scop, aceeaşi lege morală naturală — sintetizată de decalog, — stau sub povara aceluiaşi păcat originar, dar au şi aceeaşi chemare la aceeaşi mântuire. Fără a-şi pierde specificul lor, popoarele formează

un întreg unitar şi toate au să contribue la promovarea binelui comun, la binele -omenirii ca atare. Ideea aceasta o găsim des-

voltată şi la Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, cari afirmă de

pildă că şi în repartizarea bunurilor materiale pe diferite părţi ale pământului se exprimă voia divină ca popoarele să intre în

legături reciproce, să cultive prietenia, să se sprijinească unele

pe altele. «Pentru a-i uni pe oameni, — spunea undeva de pildă

Teodoret din Cyr — Dumnezeu i-a legat întreolaltă şi prin trebuinţe reciproce. N’a lăsat ca într’o regiune sa se găsească totul, pentruea astfel oamenii de acolo să nu mai aibă trebuinţă de cei



•350 S T U D I I T E O L O G I C E

•din alte regiuni şi să devină indiferenţi faţă de ei. Abundenţa

duce uşor la dispreţ faţă de om şi provoacă neorânduiala». Cât

•de strâns legate întreolaltă sunt interesele de vieaţă ale popoarelor, vădesc cu prisosinţă timpurile de azi. •După învăţătura creştină, deci, popoarele, — considerând

legăturile naturale şi organice dintre ele, — au să trăiască în

bună înţelegere, în iubire şi colaborare paşnică, integrate în

«împărăţia lui Dumnezeu pe pământ», prezentată atât de minunat de Fericitul Augustin în opera sa «De civitate Dei». Aci o remarcă. Episcopii Romei au căutat să concretizeze ideea

aceasta, i-au denaturat însă sensul, trecând-o de pe plan statal-

spiritual, pe plan statal-material. Căci frapaţi de splendoarea

stăpânirilor lumeşti exploatatoare, n’au ezitat să pună mâna pe

sabie pentru cuceriri lumeşti. Râvneau ca din urmaşi ai Apostolilor blândului întemeietor al creştinismului să devină stăpâ-

nitori semeţi peste popoarele încreştinate ades mai mult cu

sabia decât cu cuvântul iubirii evanghelice. Desigur, idee com

plect străină învăţăturii Mântuitorului şi pe care n’o întâlnim în concepţia şi propovăduirea Bisericii ortodoxe.

Repetăm, deci, că după concepţia creştină adevărată, popoarele au să trăiască întreolaltă în raporturi bune şi că de aceea

problema pacificării universale preocupă de aproape Biserica

noastră ortodoxă, constituind unul din fundamentele misiunii sale în lume.

La realizarea acestei misiuni Biserica noastră pleacă dela

premize limpezi, desprinse din învăţătura Mântuitorului. Astfel, în primul rând, aceeaşi lege morală cată să fie aplicată în toate

formele de vieaţă omenească: Vieaţa individuală, familiară, vieaţa grupurilor sociale mai largi decât familia — popor, Stat, omenire. Căci omul în mod necesar este un individ, un membru

al familiei, al unui popor, Stat şi un membru al omenirii. Nimeni nu se poate sustrage din cadrul acestei forme de vieaţă creiate

de natură.In toate aceste forme de vieaţă să fíe valabilă aceeaşi lege

morală, cu recunoaşterea, desigur, a drepturilor naturale, proprii şi individului şi colectivităţilor umane. Principiile de iubire, de dreptate, de credincioşie, care au să diriguiască vieaţa dintre

indivizii umani, să conducă şi relaţiile dintre colectivităţile umane, dintre popoare, oferind o temelie sigură pentru înfrăţirea lor.



B T U D î I T E O L O G I C E 151

Apoi conceptul creştin de pace pleacă în construirea păcii de jos în sus, adică începe cu individul. Dela vieaţa individuală

se ridică pe planul formelor mai largi de vieaţă. Lucru firesc, deoarece cât timp ideea păcii n u s ’a integrat complect în conştiinţa individului, n’a devenit substanţă din substanţa lui morală, cât timp pacea nu-i trăită aevea pe planul vieţii individuale, interioare şi exterioare, nu se poate organiza o «tehnică a păcii»

cu sorţi de reuşită.In moralizarea individului îşi are punctul de plecare şi revo

luţia socială provocată de creştinism la apariţia sa în istoria

lumii. Mântuitorul nu atacă direct orânduirile social-economice

ale vremii, pline de nedreptăţi sociale şi turburătoare de linişte

şi ordine. El apelează la conştiinţa individului, se adresează către

interiorul lui, urmăreşte «moralizarea eului, a gândului, a intenţiei din care ţâşneşte fapta». Caută să suprime pofta creatoare de păcat. Fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras şi amăgit. «Pofta zămislindu-se naşte păcatul» (Rom. 7, 4).

Prin urmare, prefacerea morală în sens creştin constă în primul rând în înnoirea spirituală a omului, în lepădarea omului vechiu.şi îmbrăearea în omul cel nou (Efes. 4, 22—24). Fără

această disciplinare a eului nostru şi fără o deplină sinceritate a

actelor ce săvârşim, nu poate exista armonie şi pace între

oameni.Omul este egoist. El nu voeşte să se cunoască decât pe sine

însuşi şi interesele sale. Centrul întregii vieţi şi al lumii este

«eul» său. Şi cât timp va stărui această concepţie egocentrică

vor fi şi probleme cari vor turbura omenirea. Nu este cu putinţă ca" interesele individuale egoiste ale oamenilor să nu se

ciocnească întreolaltă, dat fiind şi faptul că egocentrismul are

două dreptăţi şi două adevăruri pentru rânduirea vieţii. Una

pentru persoana proprie, cuprinzând tot ce satisface interesele

personale, şi alta pentru ceilalţi oameni, fără să ţină seama de

trebuinţele lor legitime. Adevărul este numai ceea ce foloseşte persoanei proprii.

Cu astfel de concepte despre adevăr şi dreptate,, evident, nu se pot stabili trainice relaţiuni bune între oameni.

După concepţia creştină deci, dificultăţile pentru realizarea

păcii şi înfrăţirii între oameni şi între popoare nu sunt în afara

omului, ci înlăuntrul lui. Dispoziţiunea lăuntrică este prima

Studii Tcolorţicc




cauză a tensiunii dintre oameni şi dintre popoare. Iar aceasta

înseamnă că şi problema păcii este, în esenţa sa, o chestiune

lăuntrică şi nu poate fi rezolvată în chip mulţumitor numai prin mijloace exterioare.

Tratatele de pace, etc., chiar bine intenţionate, nu distrug

din rădăcină şi egoismul omenesc, izvor permanent de noui conflicte între popoare. Este nevoe de un remediu lăuntric. In sufletul omenesc trebue realizată întâiu o mare schimbare. Şi aceasta constă în dezarmarea morală a individului, adică în stri

virea egoismului, prejudecăţilor şi tendinţelor sale şovine, în

extirparea instinctelor animalice, răsboinice, atât de înrădăcinate în firea omului. Puterile combative din om trebuesc disciplinate şi valorificate pentru scopuri sociale, umane. «Inimă curată zideşte între mine Dumnezeule, şi duh drept înnoeşte înlă-

untrul meu». Acesta-i, după concepţia Bisericii noastre, punctul de plecare pentru pacificarea lumii.

Iar prefacerea lăuntrică a omului o urmăreşte Biserica or

todoxă pe temeiul iubirii creştine. Şi într’adevăr creştinismul aduce legea iubirii desăvârşite, «Dumnezeu este iubire» (Ion

4, 8). In porunca iubirii se rezumă toată morala creştină. Din

principiul iubirii răsar: egalitatea, frăţietatea, dreptatea. Iar

când principiul iubirii creştine inundă sufletul omenesc şi-i antrenează toate puterile, atunci patimile se topesc şi pacea se

instalează în sufletul omenesc, pacea conştiinţei, pacea perso

nală, pacea interioară şi pacea exterioară. Căci pacea lăuntrică,

în desvoltarea normală a vieţii, se va resfrânge şi asupra raporturilor cu semenii, va pătrunde în toate formele de vieaţă omenească, ca o cerinţă a aceleaşi iubiri de esenţă divină. «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 39) şi «Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v’am iubit pe voi» (Ion 16, 27).

La baza conceptului creştin de pace stă deci principiul iubirii, cu care Biserica ortodoxă se adresează în aceeaşi măsură

şi individului şi colectivităţii umane, stă principiul iubirii creatoare de dreptate socială.Dar punând un principiu moral ca temeiu al înfrăţirii, Bi

serica nu voeşte să ignoreze, cum aminteam, temeiurile de drept

în pacificarea lumii. Biserica le acceptă şi susţine, necunoscând

că lipsa lor duce la dizolvarea vieţii sociale normale, totuşi nu

le socoteşte suficiente. Dreptatea, de sigur, în calitatea ei de



S T U D I I T E O L O G I C E 153

păzitoare a drepturilor inalienabile ale omului şi ale popoarelor, reuşeşte să înlăture din dificultăţile care turbură raporturile de

bună înţelegere dintre oameni.In acest sens pacea este efectul şi opera dreptăţii. Dar

dreptatea singură nu reuşeşte să înlăture deplin disensiunile

dintre indivizi sau dintre colectivităţile umane. Rămân suspiciuni, resentimente, ca focare de noui neînţelegeri, pe care le poate desrădăcina şi stinge complect din suflet iubirea creştină care

«nu caută ale sale» (I Cor. 13, 5). Iubirea creştină poate armoniza. inimile şi creia adevărata stare sufletească aducătoare şi păstrătoare de pace. In acest sens pacea adevărată, după concepţia creştină, este. opera iubirii sau a dreptăţii prin iubire.

Iată principiul care, după învăţătura Bisericii noastre ortodoxe, oferă temelia solidă pentru construirea unei păci trainice

între popoare: iubirea, propovăduitoarea egalităţii şi dreptăţii între oameni.

Formula Bisericii pentru pacificarea lumii este deci simplă.

Este ea însă şi cu sorţi de reuşită ?Intr’adevăr, la prima vedere s’ar părea că soluţionarea

unei probleme atât de complexe, cum e problema păcii, — prin- tr’o formulă simplă: schimbarea inimii omeneşti şi supunerea

voinţei umane către voinţa divină, adică prin prefacerea lăuntrică a omului, — este o soluţionare prea simplă şi o măsură

prea generală.Dar simplitatea unei formule nu implică în mod necesar şi

falsitatea ei. Multe lucruri care păreau imposibile s’au dovedit

posibile în evoluţia istoriei umane.Putem crede în progresul binelui în lume. Dacă doi oameni

se pot împăca şi trăi împreună în bune relaţiuni, în prietenie şi pace, respectându-se şi stimându-se reciproc, de ce n’ar putea

trăi în aceleaşi legături de prietenie şi de linişte şi un număr mai mare de oameni, popoarele întreolaltă ?

Iubirea creştină învălue doar pe toţi oamenii, toate popoarele şi nu se opreşte nici în faţa duşmanului. Dimpotrivă, cere

rugăciuni şi pentru duşman şi cere biruirea răului cu bine.Cu principiul iubirii Biserica creştină a civilizat pe barbari,

cu aceeaşi iubire îi poate înfrăţi şi pe civilizaţi.Desigur, pacificarea lumii, după concepţia Bisericii ortodo

xe, reclamă o educaţie lungă şi stăruitoare a individului şi co




lectivităţii umane în spiritul dezarmării morale a instinctelor

animalice din om. Dar educaţia aceasta este posibilă şi ea trebue

făcută în interesul omenirii însăşi, căci pregăteşte calea pentru pacificarea lumii. Iar fericită e «vieaţa paşnică şi liniştită», «vieaţa trăită în pace şi iubire» (2 Cor. 13,11).

Mântuitorul aduce şi voeşte pace între oameni şi anume pacea înflorită din iubire curată faţă de aproapele şi construită

pe egalitate, libertate, frăţietate şi dreptate socială. Pacea aceasta este roditoare de progres în orice privinţă, pacea aceasta o

propovădueşte Biserica noastră şi pacea aceasta o doreşte ome

nirea muncitoare.Ravagiile celui de al doilea răsboiu mondial au intensificat

la maximum dorinţa de pace a maselor populare muncitoare, căci ele duc totdeauna greul răsboaielor. Oamenii muncii manuale şi intelectuale de pretutindeni pace doresc azi, pace fundamentată pe dreptate socială, pe deplina egalitate în datorii şi drepturi, pâce fără exploatarea omului de către om, pace cu

ocrotirea libertăţii şi a muncii creatoare de progres.Pacea aceasta concentrează azi atenţia tuturor oamenilor

de bine şi pentru păstrarea ei depun toate eforturile popoarele

cu orânduire adevărat democratică. In efortul pentru pace se

verifică doar ataşamentul sincer faţă de om şi faţă de omenire, faţă de binele comun. Şi democraţia adevărată urmăreşte binele

comun, cu integrarea individului uman în toate drepturile sale

fireşti.

Astfel pacea adevărată se întemeiază şi pe democraţia adevărată şi preţueşte atât cât preţueşte democraţia, iar democraţia preţueşte atât cât preţuesc indivizii ce-o compun.

De aci efortul democraţiei pentru a realiza în fiecare om

plenitudinea conceptului uman.Pace şi înfrăţire între popoare urmăreşte democraţia ade

vărată, pace şi înfrăţire universală voeşte şi propovădueşte Bi

serica ortodoxă. E solia ei de totdeauna.In efortul pentru pace, dorinţele curate se contopesc şi puterile trebue să se înfrăţească.

■O-

(Diacon Prof. O. Bucevschi) Biserica Ortodoxă, Solia Păcii Și Înfrățirii

Documents

Transcript of (Diacon Prof. O. Bucevschi) Biserica Ortodoxă, Solia Păcii Și Înfrățirii