, Dezvoltarea craniului

Craniul primitiv este membranos, în această fază el purtând numele de

desmocraniu. În luna a doua începe condrificarea bazei craniului, aceasta purtând numele

de condrocraniu (placa bazilară Kolliker). Oasele calvariei nu trec prin faza

cartilaginoasă, ci se osifică direct din schiţa membranoasă. Deci osificarea craniului

urmează două moduri particulare: fibroasă (calvaria va prezenta suturi), respectiv

cartilaginoasă (baza craniului va prezenta sincondroze).

La nou-născut craniul prezintă porţiuni membranoase şi cartilaginoase care se

osifică în timp, acest fapt permiţând mărirea dimensiunilor craniului proporţional cu

creşterea encefalului. La nivelul bolţii craniene oasele sunt încă unilaminate şi fără

diploe, iar centrii de osificare, datorită procesului de osificare delimitează oasele care

sunt separate fie prin spaţii suturale (între două oase), sau prin spaţii membranoase largi

denumite fontanele (fonticulus). Ele se află la locul de întâlnire a mai multor oase.

Fontanelele sunt în număr de şase: două mediane şi patru laterale (câte două de fiecare

parte).

Fontanela anterioară (fonticulus anterior) se află la joncţiunea suturilor coronală

(frnto-parientală), sagitală (interparientală) şi frontală (interfrontală). Deci se află între

osul frontal şi cele două oase parientale. Se mai numeşte şi fontanela bregmatică, are

formă romboidă, este cea mai mare, având dimensiuni 5/2,5 cm. Ea se osifică după vârsta

de 2,5 de ani. O închidere mai târzie a acestei fontanele sau o mărime mai mare

determină hidrocefalie. Închiderea ei mai precoce determină microcefalie. Fontanela

Bregmatică serveşte în clinică pentru puncţionarea sinusului sagital superior la sugari, în

vederea administrării de medicamente.

www.referat.ro

Fontanela posterioară (fonticulus posterior) se află la joncţiunea suturilor sagitală

şi lombdoidă. Se află deci între osul occipital şi cele două oase parietale. Se mai numeşte

şi fontanela lambdoidă, are formă triunghiulară, cu laturile de circa 1 cm; se osifică între

lunile 3-6.

Fontanelele pterice sau sfenoidale (fonticulus sphenoidalis), situate la unirea

sfenoidului, frontalului, temporalelor şi parietalelor, se mai numesc şi fontanele

anterolaterale; dispar la scurt timp după naştere

Fontanelele asterice sa mastoidiene (fonticulus mastoideus) sunt situate la unirea

occipitalului, parientalului şi procesului mastoid. Se mai numesc şi fontanele postero-

laterale. Ele dispar la scurt timp după naştere, dar pot lăsa ca vestigiu gaura mastoidiană

(foramen mastoideum) prin care trece o venă emisară. Craniul nou-născutului mai poate

prezenta fontanele supranumerare, fontanelele sagitală, glabelară şi metopică.

Fontanela sagitală Gerdy se află între cele două oase parientale, în partea

posterioară a suturii sagitale, la nivelul obelionului. Este descrisă la 30% din cazuri, iar

după închiderea sa rămâne ca vestigiu de o parte şi de alta a suturii parietale, câte un

orificiu, numit gaura parietală (foramen parientale) prin care trec o v. emisară şi o ramură

din a. occipitală.

Fontanela glabelară sau nazo-frontală este delimitată superior de marginile

frontalelor, iar inferior de oasele nazale. Este mai frecventă la hidrocefali, iar la adulţi

poate fi ocupată de un os supranumerar.

Fontanela metopică este situată deasupra precedentei, la unirea celor 3/4

superioare cu 1/4 inferioară a suturii metopice (interfrontale). Ea poate fi ocupată de un

os metopic supranumerar.

Craniul formează partea superioară a scheletului axial, adaptat unor funcţii speciale.

Craniul conţine două segmente:

A. neurocraniul care conţine şi protejează encefalul şi

B. viscerocraniul ce formează scheletul feţei. Vicerocraniul conţine organe

de simţ şi derivate din arcurile branhiale care participă la masticaţie şi la respiraţie.

Craniul, în dezvoltarea sa trece prin trei etape succesive:

1. blastem mezenchimatos (craniul primordial, membranos sau desmocraniul)

2. craniul cartilaginos (condrocraniul)

3. craniul osos definitiv

A. Desmocraniul este capsula mezenchimatoasă care înconjoară encefalul.

Această condensare de mezenchim se formează la începutul lunii a 2-a, (respectiv în

săptămânile 5-6) în jurul cozii dorsale (notocord) şi se întinde rostral până la marginea

posterioară a fosei hipofizare. Condensarea mezenchimului continuă spre anterior în

regiunea nazală, lateral spre mezodermul capului, iar ventral spre mezenchimul arcurilor

branhiale. În urma unui proces de clivare a desmocraniului rezultă o porţiune profundă,

ce va forma meningele cerebral şi una superficială din care se formează ulterior craniul

membranos.

B. Condrocraniul

Procesul de condrificare începe în săptămâna a 7-a numai în regiunea bazei

craniului (vezi fig. 1 şi 2), oasele feţei şi bolţii (calvaria) fiind oase de membrană.

Condrocraniul prezintă două segmente:

segmentul cordal - ce include partea rostrală a cozii dorsale

(notocordului), fiind mai vechi filogenetic (paleocraniul),

segmentul precordal - situat anterior în prelungirea segmentului cordal,

este mai nou filogenetic (neocraniul).

Segmentul cordal prezintă la rândul său două părţi:

o parte segmentată - situată posterior, formează regiunea occipitală,

o parte nesegmentată - situată anterior şi lateral, formează regiunea otică.

Din mezenchimul porţiunii segmentate, situate în jurul notocordului, se formează

două cartilaje paracordale aşezate de o parte şi de alta a cozii dorsale (notocord).

Cartilajele paracordale fizionează pe linia mediană, formând placa bazală, viitorul

bazioccipital.

Placa bazală, dorsolateral, trimite două prelungiri, viitoarele exooccipitale, care în

partea dorsală sunt unite printr-o lamă cartilaginoasă care poartă numele de TECT

SINOTIC, care va deveni supraoccipital (scuama occipitală sub linia nucală superioară).

Între placa bazală cu prelungirile sale şi tectul sinotic apare gaura occipitală mare.

Porţiunea nesegmentată a segmentului cordal este reprezentată de capsula auditivă

(otică). Această capsulă, în timpul dezvoltării fuzionează cu formaţiunile vecine astfel:

medial cu placa bazală (viitorul baziooccipital),

lateral şi dorsal cu placa parietală.

De asemenea ea trimite anterior o prelungire, creasta parotică, care acoperă

nicovala şi extremitatea dorsală a cartilajului Meckel.

Capsula auditivă va deveni partea pietroasă şi mastoidiană a osului temporal, iar

creasta parotică va deveni tegment timpanic.

Segmentul precordal coţine prozencefalul, având raporturi atât cu cavitatea nazală

cât şi cu ochii şi formează cea mai mare parte a craniului. El este alcătuit din două bare

cartilaginoase - cartilagiile hipofizare, care anterior se continuă cu trabeculele craniului.

Aceste trabecule sunt situate în prelungirea plăcii bazale.

Trabeculele craniului (Rathke) fuzionează anterior şi caudal, lăsând între ele un

spaţiu datorat prezenţei recesului hipofizar. Ulterior acest spaţiu va fi obliterat de o lamă

de ţesut cartilaginos.

Trabeculele fuzionate se întind spre regiunea etmoidală unde se vor uni cu capsula

nazală.

De pe părţile laterale ale trabeculelor fuzionate se desprind două lame

cartilaginoase: una posterioară şi alta anterioară.

Lama posterioară se numeşte alisfenoid sau aripa temporală şi va forma aripa

mare a sfenoidului, iar segmentul trabecular cuprins între originea celor două lame

posterioare devine bazisfenoidul.

Lama anterioară se numeşte orbitosfenoidul sau aripa orbitală, va forma aripa

mică a sfenoidului, iar segmentul trabecular cuprins între originea celor două lame

anterioare devine presfenoid.

Aripa orbitală este situată pe un plan superior faţă de aripa temporală.

Între aripa temporală şi orbitală se află fisura anterioară, pe unde trec nervii III, IV,

VI şi ramura oftalmică a nervului V; ea devine ulterior fisura orbitală superioară şi din ea

se separă inferior orificiul nervului maxilar. Acest spaţiu formează canalul epiteric

(conţine ganglionul trigemen şi nervii III, IV, VI).

Capsula nazală comunică cu extremitatea anterioară a cavităţii craniale prin

orificiile lamei ciuruite, iar caudal este deschisă (palatul dur nefiind format încă), la acest

nivel existând fisura rostroventrală.

În regiunea inferioară a septului nazal apar cartilagii paranazale, ce conţin organul

lui Jacobson, formaţiune temporală.

Capsulele veziculelor optice apar în afara craniului, deci nu fac parte din peretele

craniului. Ele se diferenţiează şi formează sclerotica şi teaca nervului optic.

La mijlocul lunii a 3-a toate oasele de la baza craniului sunt condrificate, dar limita

dintre oase nu este încă evidentă.

Iniţial, oasele auzului, capsula auditivă şi regiunea timpanului se dezvoltă într-o

masă de ţesut mezenchimal situată pe suprafaţa craniului primordial (membranos sau

desmocraniul). Ulterior, începând din săptămâna 10, aceste formaţiuni vor fi acoperite de

solzul temporalului.

Începând din luna a 3-a, are loc procesul de osificare a condrocraniului.

Oasele care se formează prin osificare endocondrală (din cartilaj) sunt:

occipitalul - cea mai mare parte:

bazioccipitalul,

exoccipitalul,

supraoccipitalul,

osul pietros,

sfenoidul:

bazisfenoidul,

alisfenoidul,

orbisfenoidul,

etmoidul şi conca inferioară.

Restul oaselor se formează prin osificare de membrană.

Creşterea craniului atât în axul longitudinal cât şi în cel transversal determină o

creştere a capacităţii lui. La naştere craniul are 22% din capacitatea finală, pentru ca la 4

ani să ajungă la 80%.

Urmează o perioadă lentă până la pubertate când ritmul creşterii se accelerează mai

ales la nivelul feţei, fiind în legătură directă cu dezvoltarea sinusurilor paranazale.

Apoi până la 18-20 ani creşterea este relativ lentă, iar la 18-20 ani

ajunge la maxim, după această dată capacitatea începe să scadă lent.

Creşterea capacităţii craniului are loc în două regiuni: capsulară şi bazală. În

componenta bazală craniul se alungeşte rostro-caudal, datorită cartilagiilor de creştere

dintre etmoid şi presfenoid, dintre presfenoid şi bazisfenoid şi dintre bazisfenoid şi

bazioccipital. În regiunea capsulară, creşterea are loc la nivelul suturilor pe seama

marginilor oaselor.

La nivelul suturilor coronară (parietofrontală) şi lambdoidă (parietooccipitală)

creşterea se face în lungime, iar la nivelul suturilor sagitală (interparietală) şi scuamoasă

(parietotemporală) creşterea se face în lăţime.

De asemenea un rol în mărirea capacităţii craniului îl are şi resorbţia osoasă de la

nivelul tăbliei interne a oaselor bolţii. Paralel cu această resorbţie are loc şi o depunere de

os la nivelul tăbliei externe.

La nou-născuţi oasele bolţii sunt unilaminare (fără diploe). În cel de-al doilea an

lamele osoase încep să se diferenţieze rezultând un aspect compact. La vârsta de 5 ani se

realizează diferenţierea completă a structurii oaselor craniene: tăblie externă şi internă, iar

între ele există o reţea trabeculară spongioasă = DIPLOE.

Osificarea condrocraniului

Occipitalul - este alcătuit din mai multe piese în care apar patru centri de osificare:

1. Placa bazală (bazioccipital) - un centru de osificare;

2. şi 3. Prelungirile laterale ale plăcii bazale (exooccipitalul) - câte un centru

de osificare pentru fiecare prelungire;

4. Supraoccipitalul, derivat din tectul sinotic - un centru de osificare şi formează

scuama occipitală, inferior de linia nucală superioară

Restul scuamei occipitale este format prin osificare de membrană a interparietalelor.

Partea scuamei occipitalului care se formează prin osificarea de membrană a

interparietalelor, după naştere fuzionează cu supraoccipitalul.

Toţi centrii de osificare apar la sfârşitul lunii a 3-a şi fuzionează între ele la 4 ani.

Condilii occipitali se separă odată cu formarea canalului nervului hipoglos (XII).

Sfenoidul

Se osifică prin zece centri:

1. şi 2. Două pentru bazisfenoide - cartilagele hipofizare;

3. şi 4. Două pentru presfenoid;

5. şi 6. Două pentru alisfenoide (aripi mari);

7. şi 8. Două pentru orbitosfenoide (aripi mici), care trimit o prelungire sub

pediculul veziculelor optice ce determină formarea orificiului nervului optic (canalul

optic);

9. şi 10. Două pentru procesele pterigoide care se dezvoltă din cartilajul ce se

detaşează din bazisfenoid.

Etmoidul

Se osifică în capsula nazală cartilaginoasă prin trei centri:

1. Pentru masa mediană;

2. şi 3. Pentru masele laterale ce înconjoară sacii olfactivi.

Din masa mediană, ulterior se diferenţiează partea cartilaginoasă a septului nazal,

lama perpendiculară şi crista galli (septul cavităţii nazale).

Din masele laterale se diferenţiează labirintul etmoidal. În grosimea labirintului

pătrunde mucoasa nazală ce produce resorbţie osoasă, cu apariţia consecutivă a celulelor

etmoidale.

Între masele laterale şi mediană există ţesut mezenchimal, străbătut

de filetele olfactive, în traiectul lor spre mucoasa olfactivă. Osificarea acestui ţesut

mezenchimal determină apariţia lamei ciuruite etmoidale.

Temporalul

Este format din mai multe piese osoase:

a. partea pietro-mastoidiană ce derivă din capsula auditivă (în care apar mai

mulţi centri);

b. tegmentul timpanic care derivă din creasta parotică (celulele mastoidiene

apar datorită unor diverticuli ai mucoasei urechii medii, care determină procesul de

resorbţie osoasă);

c. scuama temporală se formează prin osificare de membrană, centrul

osificării apărând în regiunea rădăcinii procesului zigomatic;

d. procesul stiloid ce se dezvoltă din arcul II branhial.

Dezvoltarea oaselor de membrană ale craniului

În săptămâna a 4-a, în capsula mezenchimatoasă a bolţii craniului apar de fiecare

parte a liniei mediane câte 4 centri de osificare.

a. doi centri (în săptămâna a 8-a) la nivelul frontalului, între marginea

supraorbitală şi tuberozitatea frontală - tuberculul frontal. Între aceşti doi centri se găseşte

sutura metopică care îi desparte. La sfârşitul primului an de viaţă şi începutul celui de al

doilea sutura metopică dispare, în urma procesului de fuzionare a celor doi centri.

b. câte un centru (în săptămâna a 7-a) în fiecare os parietal, situat în dreptul

tuberculului parietal. Pot apare centri dublii sau multipli, dar se sudează rapid între ei

rămânând unul singur în final. Când aceşti centri nu fuzionează osul parietal va fi format

din mai multe oase unite prin suturi.

Oasele parietale vin în contact între ele pe linia mediană, în jurul vârstei de 22 ani

încep să se sudeze, dar sutura sagitală care le separă se

obliterează complet după vârsta de 30 ani.

Sutura coronală (frontoparietală) dispre mai târziu, iar cea lambdoidă

(parietooccipitală) nu dispare total niciodată.

c. un centru pentru scuama temporală (săptămâna a 7-8-a), la rădăcina

procesului zigomatic. Scuama temporală fuzionează cu partea petromastoidiană în primul

an după naştere.

d. un centru dublu pentru scuama occipitală, situat superior de linia nucală

superioară. Cei doi centri fuzionează la nivelul protuberanţei occipitale externe.

e. în mezenchimul regiunii nazale - dintr-un singur centru de osificare iau

naştere: osul nazal şi lacrimal.

f. vomerul apare prin doi centri în mezenchimul situat în dreptul marginii

inferioare a lamei perpendiculare a osului etmoid.

Între oasele bolţii rămân porţiuni ale capsulei membranare primordiale care nu se

osifică iniţial, formând fontanele. Ele sunt în număr de cinci:

1. fontanela sagitală situată între oasele parietale, în partea posterioară a

suturii sagitale. La naştere în 30% din cazuri nu este închisă, ca vestigiu al ei se observă

câte un foramen parietale de o parte şi de alte a liniei mediane.

2. fontanela anterioară situată între oasele parietale şi frontal - la întâlnirea

suturilor segmentară şi coronară. Ea nu se închide până la vârsta de 2 ani.

3. fontanela posterioară situată între oasele parietale şi occipitale la

întâlnirea suturilor segmentară cu lambdoidă. Ea se închide în jurul lunilor 3-6.

4. fontanela antero-laterală (sfenoidală) situată la întâlnirea aripii

mari sfenoidale cu oasele frontal, parietal şi scuama temporală, se închide în

primele 3 luni.

5. fontanela postero-laterală (mastoidiană) situată la întânirea suturilor

lambdoidă, parietomastoidiană şi occipitomastoidiană. Ea se închide în a doua jumătate a

primului an de viaţă, dar se poate închide şi înainte sau imediat după naştere.

N.B.: La nivelul fontanelelor pot apare oase intercalate suturale ce ajută la

obliterarea fontanelelor.

Sinusuri paranazale sunt nişte cavităţi mici la naştere şi sunt reprezentate de:

1. Sinusul maxilar , ce rămâne mic până la vârsta de 6-7 ani, când începe să

se dezvolte odată cu apariţia dinţilor definitivi.

2. Sinusul frontal începe să se dezvolte în primul an de viată.

Originea sinusurilor maxilar şi frontal este comună, în şanţul din meatul mijlociu.

3. Sinusul sfenoidal este iniţial un segment al cavităţii nazale, care în luna a

3-a se separă de aceasta printr-o structură osoasă. Pe măsură ce osul sfenoid se dezvoltă,

locul de comunicare între cavitatea nazală şi sinus se micşorează.

4. Celulele etmoidale sunt mici la naştere, dar se dezvoltă rapid în primul an

de viaţă.

Structura funcţională a craniului

Dezvoltarea scheletului extremităţii cefalice la om, cât şi arhitectura acestuia sunt

condiţionate de:

bagajul ereditar de specie, de cel familial şi de factori ai mediului

intern;

contactul permanent şi direct cu factorii mediului extern;

eliberarea unor forţe multiple cu durată, intensitate şi sensuri variabile

datirită poziţiei ortostatice, schimbării modului de hrană, tipului de masticaţie şi

limbajului articulat.

Craniul este alcătiut din neurocraniu, care conţine şi protejează encefalul şi

viscerocraniul, care adăposteşte cavitatea bucală, nazală şi segmentele periferice

receptoare ale unor analizatori - globul ocular, receptorii vestibulari, cohleari, precum şi

cei olfactivi.

Structura arhitectonică a neurocraniului este diferită de cea a viscerocraniului, în

funcţie de organele care le adăpostesc. Totalitatea oaselor capului formează cutia

craniană (cavum cranii).

Neurocraniul

Neurocraniul, topografic, este împărţit în calvarie (bolta craniană sau calota cranii)

şi baza craniului (bazis cranii). Limita dintre ele este planul orizontal imaginar care trece

prin glabelă şi protuberanţa occipitală externă. Bolta craniană se formează prin “oase de

investiţie” (osificare de smală), iar baza craniului prin “oase de substituţie” (osificare

encondrală sau pe model cartilaginos). În alcătuirea calvariei intră oasele parietale

pereche, care anterior se srticulează cu solzul frontalului (scuama frontalis), iar posterior

cu solzul occipitalului (scuama occipitalis).

Oasele bolţii craniene sunt oase late,care prezintă o faţă externă sau exocraniană

tapetată de pericraniu, foarte convexă şi o faţă internă sau endocraniană de care aderă

dura mater cerebrală, cu care formează un sistem mecano-structural unitar (Luschka).

Caracteristic este faptul că fibrele durei mater parietale trec în oasele neurocraniului,

separarea lor fiind practic imposibilă, mărind astfel rezistenţa craniului. Tot pe faţa

internă a calvariei se pot observa:

şanţuri laterale care aparţin arterei meningee medii;

şanţul median (sulcus sagitalis) pentru sinusul sagital superior;

depresiuni numite foveole granulare, date granulaţiile sau corpusculii lui

Pacchioni.

Oasele bolţii craniene sunt alcătuite din două lame de ţesut osos compact, lama

internă (lamina interna) sau tăblia internă şi lama externă (lamina externa), între care se

află ţesut spongios plin cu măduvă şi canale venoase, numit diploe. Venele diploice

comunică cu circulaţia venoasă intracraniană şi cu sistemul venos al scalpului, după

următoarea schemă:

venele diploice parieto-frontale cu sinusul venos dural sagital şi cu venele

scalpului parieto-frontal;

venele diploice ale regiunii mastoidiene cu sinusul dural transvers şi cu venele

scalpului din regiunea retro-auriculară.

Dintre aceste structuri tăblia internă este cea care se modifică sub acţiunea

presională exercitată de creier. Grosimea tăbliilor este uşor variabilă, ea fiind de 2-6 mm,

cea mai mică fiind la nivelul sinusurilor venoase şi la exterior, unde sunt acoperite de un

strat muscular gros. Singurul os spongios care nu prezintă diploe este scuama temporală.

Marginile acestor oase sunt dinţate şi angrenajul dintre ele la nivelul suturilor

crează o rezistenţă crescută; astfel în traumatisme nu are loc o disjuncţie, ci ofractură a

oaselor. Suturile permit la copil o creştere a neurocraniului; la copil şi adult contribuie la

creşterea elasticităţii craniului, spre deosebire de bătrâni unde suturile se osifică şi craniul

îşi pierde elasticitatea.

În mecanismul leziunilor traumatice, modul de distribuire a energiei şi cantitatea

absorbită de către structurile osoase depind de gradul de

elasticitate al oaselor ce iau parte la formarea calotei, cât şi de caracterul morfologic al

suturilor care le unesc. Datorită acestei elasticităţi, diametrul transversal al calotei poate fi

redus cu aproximativ 1 cm, aşa cum au arătat unele cercetări experimentale. În momentul

când intensitatea energiei cinetice depăşeşte gradul de elasticitate, apar fracturile calotei.

Craniul prezintă proeminenţe şi creste considerate zone groase, dar şi zone slabe

determinate de tracţiunile şi presiunile exercitate de mm. craniomotori şi masticatori, dar

şi de alţi factori (greutatea encefalului, grvitaţia, factori externi şi dura mater), toate

realizând o formă statică. Modificarea de volum a creierului în timpul dezvoltării permite

encefalului să acţioneze cu o presiune centrală, persistentă, explicând apariţia pe lama

internă a şanţurilor şi depresiunilor centrale vasculare. Aceşti factori morfogenetici nasc

forţe care acţionează pe direcţii preferenţiale, determinând un sistem arhitectonic descris

pe rând de Poirer, Gr. T. Popa şi Pernkopf.

Distingem astfel la neurocraniu mai mule arcuri sagitale:

1. Un arc medio-sagital, care începe la apofiza crista ggali, se continuă cu

creasta frontală, sutura sagitală (care este îngroşată), protuberanţa occipitală internă şi

creasta occipitală internă, până la gaura occipitală.

2. Două arcuri latero-sagitale, stâng şi drept care sunt dispuse în lungul

originii mm. temporali; ele încep cu linia temporală a frontalului, se continuă cu liniile

temporale ale parietalului cu baza procesului mastoid creasta supramastoidiană, arcul

zigomatic şi osul zigomatic, până la punctul de plecare.

3. Unii autori consideră că, inconstant, mai există încă două arcuri

sagitale sau infero-laterale, paralele cu arcurile latero-sagitale, dar situate medial

faţă de acestea; ele încep în fosa infratemporală şi merg de-a lungul suturii

sfenoscuamoase până la tuberculul articular al temporalului.

Dispariţia arcurilor osoase de întărire sagitale şi transversale de la nivelul calvariei

se suprapune cu modul de aşezare a fibrelor septurilor durale (arcul medio-sagital

corespunde coasei creierului şi coasei cerebelului).

Arcurile sagitale sunt solidarizate prin arcuri transverse, care aparţin şi bazei

craniului. În sens antero-posterior acestea sunt:

1. arcadele orbitale;

2. arcul format din jugul sfenoidal şi aripile mici ale sfenoidului, arc

prelungit pe calvarie prin aripile mari sfenoidale;

3. arcul format din marginea superioară a părţilor pietroase temporale şi

procesele mastoide până la liniile temporale;

4. porţiunea transversă a sinusului lateral, care se află aşezat pe o creastă

osoasă ce pleacă de la protuberanţa occipitală internă şi ajunge la baza părţii pietroase

temporale;

5. cele trei linii nucale: supremă, superioară şi inferioară.

Aceste arcuri transverse sunt solidarizate între ele printr-o placă osoasă medio-

sagitală; această placă medio-sagitală este dedublată între arcadele orbitale şi jugul

sfenoidal pentru a limita incizura etmoidală, se dedublează din nou pentru a înconjura

şaua turcească şi se continuă posterior cu partea bazilară a occipitalului; se dedublează

apoi pentru a treia oară pentru a înconjura gaura occipitală şi se continuă prin creasta

occipitală internă cu arcul medio-sagital al bolţii craniene. Stâlpii descrişi anterior se

întâlnesc la nivelul părţii bazilre a osului occipital şi corpului sfenoidal; se crează astfel

un schelet de maximă rezistenţă, între arcurile

căruia se dispun zonele mai slabe ale neurocraniului. Convergenţa stâlpilor către această

regiune de solicitare maximă explică frecvenţa mai mare a fracturilor de părţi bazilare şi a

celor pietroase.

Structurile de rezistenţă, în special fosa posterioară a craniului şi arcurile sagitale

pot fi modificate sub acţiunea mm. cranio-motori. Acţiunea lor are o durată de până la 16

ore pe zi şi menţin echilibrul capului alături de mm. cefei, compensând gravitaţia.

Viscerocraniul

Factorii modelatori ai viscerocraniului sunt consideraţi: creierul, care în dezvoltarea

sa îşi modifică volumul, funcţia respiratorie şi masticaţia. Modelarea viscerocraniului se

realizează sub acţiunea muşchilor masticatori, în special în timpul actului masticator. La

nivelul viscerocraniului se descriu zone de condensare a traveelor osoase, datorate unor

forţe de presiune ce apar în timpul masticaţiei. Contracţia mm. masticatori este de

aproape 400 kg când se contractă bilateral, putând astfel modela sistemul arhitectonic al

masivului facial. Aceste zone de condensare osoasă se prezintă la nivelul masivului facial

sub forma unor stâlpi verticali, sau sub forma unor veritabile lame orizontale de

rezistenţă.

Stâlpii de rezistenţă verticală sunt în număr de trei:

1. Stâlpul anterior (canin sau nazofrontal) pleacă din dreptul caninului şi preia

presiunile de la nivelul incisivilor şi caninului, urcă apoi prin maxilar, procesul fronatal al

maxilarului şi, la nivelul orbitei, îşi reduce intensitatea, împărţindu-se în două curente:

unul care urmează calea marginii infraorbitale şi altul care urmează calea marginii

supraorbitale. Aceste două curente secundare întâlnesc tensiunile celui de

al doilea stâlp zigomatic şi se anulează.

2. Stâlpul mijlociu sau zigomatic, foarte puternic, situat în dreptul primului

molar, preia presiunile de la al doilea premolar şi de la primii doi molari. Curentul de

presiune urcă prin creasta (eminenţa) zigomatico-alveolară, stâlpul întărind peretele

sinusului maxilar la limita dintre faţa anterioară a maxilarului şi tuberozitatea

maxilarului. La nivelul osului zigomatic curentul de presiune se împarte în două curente

secundare, reduse ca intensitate: posterior şi anterior. Curentul posterior trece prin arcul

zigomatic superior de articulaţia temporo-mandibulară, apoi se continuă prin creasta

supramastoidiană şi se pierde în liniile temporale. Curentul anterior, la marginea orbitală

se împarte în două ramuri, din care unul prin procesul frontal al osului zigomatic merge

de-a lungul marginii supraorbitale, iar altul pătrunde în planşul orbitei. Ambele se

anihilează întâlnind curenţii stâlpului nazofrontal.

3. Stâlpul posterior, pterigoidian sau pterigopalatin preia presiunile de la

nivelul ultimilor doi molari, de unde urcă prin procesul pterigoidian şi osul palatin;

superior aceste presiuni ajung la corpul sfenoidului, deci în punctul unde se întâlneşte

stâlpul sagital median al bazei craniului cu arcul transvers anterior al bazei craniului;

acest fapt este confirmat şi de teoria helicoidală a transmiterii forţelor elaborată de

Crambes, teorie în care sfenoidul este un condensator şi repartitor de forţe.

4. Dubecq adaugă la cei trei stâlpi un traiect incisiv, situat aproape de linia

mediană.

Între aceşti stâlpi de rezistenţă există conexiuni sub formă de lame (platforme)

orizontale aşezate la diferite nivele, alcătuind un sistem de dispersare a forţelor care apoi

se anulează reciproc. Acestea sunt: palatul

osos, planşeul orbitei şi plafonul orbitei. Restul de forţe ce nu au fost neutralizate se

condensează la nivelul bazei craniului, de unde dispersează pe faţa convexă a calvariei şi

ajung la nivelul suturii sagitale, unde se anulează întâlnind pe cele de partea opusă.

Platformele orizontale sunt solidarizate prin sisteme lamelare verticale care au o

dispoziţie sagitală şi formează sistemul de consolidare al platformelor. Acest sistem este

reprezentat de:

vomer şi lama perpendiculară a etmoidului;

peretele lateral al fosei nazale;

peretele lateral al neurocraniului.

În timpul masticaţiei apar forţe de presiune şi la nivelul mandibulei. Aceste forţe

pot să urmeze trei direcţii:

1. De la nivelul dinţilor se îndreaptă spre ATM, spre condilul mandibulei şi

se neutralizează în arcurile transversale. La acest nivel ajung prin meniscuri, bolta fosei

mandibulare şi tuberculul articular.

2. De la nivelul tuberculului mental trec prin marginea inferioară a

mandibulei, iar la nivelul unghiului mandibulei şi altul spre procesul coronoid.

3. De la nivelul procesului coronoid forţele de presiune diminuă ca

intensitate, trecând prin tendonul m. temporal spre osul temporal şi parietal.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate