DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII LA ŞCOLARUL MIC

PROF. INV. PRIMAR CABRANCEA IULIA CRISTINA ŞCOALA NR. 24 “ION JALEA”

CONSTANŢA SPECIFICUL CREATIVITĂŢII LA ŞCOLARUL MIC

Orice face sau orice spune un copil poate fi considerat creativ dacă îndeplineşte două criterii. În primul rând, trebuie să fie în mod esenţial diferit de tot ce a făcut copilul înainte şi de tot ce a văzut sau a auzit. În al doilea rând, nu trebuie să fie numai diferit; trebuie să fie şi corect,sau util pentru atingerea unui scop, sau atractiv, sau să aibă un sens oarecare pentru copil. În rezolvarea problemelor ridicate de noile sarcini ale învaţământului , folosirea şi dezvoltarea potenţialului creativ al şcolarului mic constituie atât o valoare rezervă , cât şi un reper pentru demersul inventiv spre care este înclinată educaţia în general. Deoarece astăzi , la tot mai multe discipline , profesorul face echipă bună cu învăţătorul, este util să prezentăm şi caracteristici ale subetapei vârstei şcolare mici. Este cert că micuţul neastâmpărat şi cu gândul la joacă din clasa I nu mai face echipă cu “savantul” iscoditor din clasa a IV-a , deja pus în faţa unor serioase concursuri şcolare . Dar eticheta îi cuprinde încă pe amândoi: VARSTA ŞCOLARĂ MICĂ. Această perioadă este apreciată de unii autori ca fiind un fel sfârşit al copilăriei în care domină particularităţile de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare sau ca etapa de debut primar al pubertatii ori chiar ca etapă distinctă a copilăriei. Intens solicitat de şcoala care este obligatorie şi gratuită în multe ţări cu tradiţii culturale şi chiar în cele din lumea a treia, învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens intelectul şi are loc un proces gradat de achiziţii de cunoştinţe prevăzute în programele şcolare şi, în consecinţă , copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare , i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Şcoala egalizează social accesul la cultură şi oferă cunoştinţe pe care el nu ar putea să le dobândească singur deoarece interesele, trebuinţele şi curiozităţile lui nu sunt atât de intense încât să-i mobilizeze toate resursele într-un efort concentrat. Asimilarea continuă de cunostinţe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea faţă de calitatea asimilării lor, situaţii de colaborare şi competiţie, responsabilitatea şi disciplina faţă de muncă, caracterul evident al regulilor implicate în viaţa şcolară, creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară a copilului. Procesul de adaptare se intensifică şi se centrează pe atenţia faţă de un nou adult şi nu se mai limitează la părinţi. Învăţătorul începe să joace un rol de prim ordin în viaţa copilului. Pentru copil el este reprezentantul marii societăţi , al idealurilor si aspiraţiilor sale. A considera creativ ca fiind atributul anumitor persoane este din punct de vedere al ştiinţei psihicului o eroare fundamentală. Este de ajuns să privim un copil şi vom constata ca , de fapt, el nu descoperă lumea ci o recreează. Jocurile copilăriei sunt primele “capodopere”, îmbină fantasticul şi realul cu naturaleţea de care sunt capabili doar prea puţini dintre adulţii care se considera artişti. De asemenea, nenumaraţi copii prezintă înclinaţii artistice sau tehnice. Ce se întamplă oare peste ani, de ce se petrece fenomenul de “pierdere a talentelor”? În sens pavlovian , putem spune că se realizează o

“inhibiţie a reflexului creator”. Copilul prezintă din ce în ce mai puţin elan creator. Devine din ce în ce mai conformist. Conceptul de creativitate admite o mare contribuţie a factorilor de mediu şi de educaţie în formarea creativă a fiecărui individ uman. “ Invatatorul , scria Gheorghe Asachi, exercită o profesie şi nicidecum o meserie. Funcţiile sale sunt cu totul intelectuale, cu totul morale , în relaţiile întotdeauna sociale”. În contextul noii reforme a invăţământului se pune, în mod firesc, un puternic accent pe dezvoltarea creativităţii şcolarului mic, pentru fiecare oră ataşându-se o secvenţă de “ extinderi “ , modalitate prin care învăţătorul poate dezvolta această latură a personalităţii umane. “Ori de cate ori un copil, pus în faţa unei probleme, restructurează datele problemei sau imaginează procedeul ce conduce la soluţie, independent de faptul dacă aceasta este o sarcină şcolara, a vieţii curente , sau un test, el înfăptuieşte o invenţie” . (P.Oleron) Este clar că ,în acest sens, creativitatea nu este un simplu proces de cunoaştere , ci , în cadrul cunoaşterii, este un fenomen complex aptitudinal ce ţine de intersectarea operaţională a celor mai importante procese cognitive şi noncognitive cu finalitate eficientă în luarea deciziilor şi în realizarea acţiunilor rezolutive după un plan elaborat independent sau dirijat raţional şi la timp de către învăţător.

INVĂŢAREA CREATIVĂ Învăţarea creativă fiind un complex atitudinal, se distribuie în mod diferenţiat de la copil la copil, de la o vârstă la alta, pe o gama largă de variabile. Nu există copil dezvoltat normal intelectual să nu fie înzestrat cu aceste capacităţi , să nu poată fi restructurate funcţional sau optimizate pe calea unei influenţe educaţionale corespunzătoare. Performanţele creative ale şcolarilor nu sunt posibile fără formarea şi dezvoltarea factorilor intelectuali şi nonintelectuali ai creativităţii, conlucra începând cu : - dezvoltarea spiritului de observaţie şi în mod progresiv până la cele mai complexe capacităţi

aptitudinale ale gândirii şi imaginaţiei creatoare; - dezvoltarea atitudinilor de ordin caracterial până la setul direcţional al personalităţii creatoare

( corealaţia integrativă a intereselor, atitudinilor şi aptitudinilor creatoare); - restructurări radicale în metodologia învăţării; - crearea unei atmosfere permisive în clasă, care să elibereze pe copii de tensiuni, teama, frica

de pedeapsă sau admonestare, o atmosferă interrelaţională ce favorizează comunicarea , conlucrarea în activitatea de învăţare. Într-o astfel de atmosferă , de comunicare libera fără tensiune, activă şi favorabilă creativităţii, chiar şi elevii cu tendinţe spre pasivitate , neobişnuiţi cu efortul intelectual, intră treptat în procesul muncii intelectuale şi prind gustul rezolvării problemelor ăcolare, îşi eliberează , de asemenea, energiile psihice latente, privind dorinţe de autoafirmare. Aceasta înseamnă formarea omului creator , prin atmosfera stimulatoare a clasei sau a grupului social. În vederea stabilirii copiilor creativi Torrance (1964) a studiat povestirile fantastice ale

copiilor de vârsta şcolară. El formulează urmatoarele premise ale învăţării creative: a. Iniţiativa proprie : profesorul trebuie să lase elevilor iniţiativa de a gândi independent ,

deoarece, numai pe calea exerciţiului, elevul va învaţa să gândească creativ. Pe de altă parte, gândirea trebuie să se desfăşoare într-o formă care să-l intereseze pe elev. Iniţiativa se manifesta prin curiozitate, uimire, punerea de întrebări. Bruner (1959) şi Suchman (1961) demontrează că educatorii care stimulează elevii să pună întrebări şi să caute metode inventive obţin o dezvoltare a creativităţii.

b. Învăţarea independentă : cercetările de la Minnesota au demonstrat că elevii care sunt stimulaţi să citească şi să scrie , în afara programului şcolar , sunt cei care invaţă mai mult şi cu plăcere.

c. Necesitatea revizuirii conceptului de maturitate necesară unei activităţi oarecare: elevii nu trebuie să fie reţinuţi de la efectuarea unor activităţi dorite , chiar dacă ele nu corespund vârstei lor. Cu riscul de a se simţi frustraţi datorită nepuntinţei de realizare a scopului pe care singuri şi l-au propus , ei se vor simţi totuşi stimulaţi să-şi continue cercetările.

d. Încrederea în sine : mulţi elevi nu manifestă nici măcar nazuinţa de a fi talentaţi , pentru că nu vor să fie altfel decât toţi ceilalţi colegi, această atitudine fiind determinată de conformism. Un alt element în sprijinul creativităţii constă în necesitatea de a veni în ajutorul acestor elevi, făcându-i conştienţi de posibităţile pe care le au de a se manifesta creativ şi de a-şi dezvolta această creativitate. Personalitatea elevului trebuie să fie scoasă în evidenţă şi promovată , relevând aptitudinile prin care el se deosebeşte de ceilalţi elevi.

e. Felul în care reacţionează mediul reprezintă o altă condiţie importantă de dezvoltare a creativităţii. Torrance , vorbind despre mediul care stimulează creativitatea, foloseşte termenul de responsive şi nu pe cel de permissive. Această diferenţiere este importantă, deoarece nu este suficientă atitudinea de îngăduinţă a celor din jur; mai este necesar să ştii cum poate fi ea în activitatea de învăţare.

Copilul încetează să fie creativ – întocmai cum încetează să fie necuviincios – când mediul nu reacţionează la manifestările sale de creativitate.    

Bibliografie:

Andrei, C., Implicarea părinţilor în educaţia copiilor, Organizaţia Salvaţi Copiii, Romania, 2006

Bălan, E., Anghel, E., Marcinschi, M., Ciohodaru, E. ,(2003) - Fete, băieţi – parteneriat în viaţa privată şi în viaţa publică. Bucureşti, Editura Nemira

Cerghit, I., 2002. Sisteme de instruire alternative şi complementare, Structuri, stiluri, strategii, Editura Aramis, Bucureşti,

Ciohodaru, E. 2004. Succesul relaţiei între părinţi şi copii: acasă şi la şcoală, Centrul Educaţia 2000+, Humanitas Educaţional

Dăneţ, A. 2000– Managementul proiectelor, Braşov Dumitru, I. Al., 2000. Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest,

Timişoara,