Dezvoltarea ca libertate

Amartya Kumar Sen (3nov. 1993) este o autoritate mondială în studiul contrastelor dintre ţările lumii a treia şi statele dezvoltate. A studiat la Universitatea Harvard, a trăit în trei democraţii, după cum susţine el, în care libertatea de mişcare nu era îngrădită: India, Marea Britanie şi Statele Unite. Şi-a dat doctoratul la Universitatea Cambridge în anul 1959 şi a primit Premiul Nobel pentru economie în 1998. Este cel care şi-a concentrat atenţia asupra bunăstării celor aflaţi la periferia societăţii, şi nu asupra eficienţei celor situaţi în vârful acesteia.

După părerea sa libertăţile de diferite feluri se întăresc reciproc. Libertăţile nu constituie numai scopul primar al dezvoltării, ele se numără şi printre mijloacele principale ale acesteia. Pe lângă recunoaşterea importanţei libertăţii, se ţine seama şi de conexiunea dintre libertăţile de diferite feluri. Libertăţile politice (sub forma discursurilor şi a alegerilor libere) ajută la promovarea securităţii economice. Oportunităţile sociale (sub forma educaţiei şi a facilităţilor medicale) mijlocesc participarea economică. Facilităţile economice (sub forma oportunităţilor de participare la schimburi şi producţii economice) pot genera abundenţă personală, precum şi resurse publice pentru facilităţile sociale.

Libertatea are prioritate, scrie şi repetă mereu autorul. Dar tot el precizează, în acelaşi timp: dacă libertatea ia acea formă libertină, unde este susţinută prioritatea absolută a drepturilor, mai ales a celui de proprietate, atunci nu există nici o posibilitate de a stăvili „spaimele, în toate formele lor de gravitate“. Asemenea spaime pot să nu afecteze drepturile liberale ale nimănui, dar ele pun nenumăraţi oameni în situaţia foamei şi a nevoilor şi nu duc de la sine la un echilibru sau la o îmbunătăţire a situaţiei pentru toţi.

Definiţia de bază a libertăţii, de la care porneşte Sen, ia în considerare reprezentările individuale despre o viaţă bună: libertatea este menită să împlinească „şansele individuale de realizare ale unei persoane[…], adică ceea ce el are motive să valorizeze“.

Libertatea este, aşadar, ceea ce îi dă omului posibilitatea spre realizarea de sine. Ea îl ajută să fie cine îşi doreşte să fie. Cu toate aceastea, libertatea este, în sine, o valoare, ba chiar valoarea absolută, un scop în sine.

Dincolo de acestea, libertatea mai are şi o valoare instrumentală. Ea este un mijloc – cel mai bun mijloc, spune Sen, al dezvoltării. Aşadar, este vorba de o interacţiune continuă între dezvoltare şi libertate. Ele se întăresc reciproc. O libertate individuală mai mare este premisa dezvoltării, în timp ce condiţiile mai bune de viaţă – educaţie, asigurare medicală – extind domeniul libertăţii.

Când Sen vorbeşte despre libertate ca mijloc, ba chiar ca „motor principal al dezvoltării“, el deosebeşte cinci tipuri de libertate instrumentală:

1. libertăţi politice;2. avantaje economice, respectiv cadre de realizare, adică „şanse ale indivizilor de a se folosi de

resurse economice în scopul consumului, al producţiei sau al schimbului“. Dezvoltare ar însemna, în acest context, “extinderea drepturilor economice ale populaţiei“;

3. şanse sociale – cărora li se adaugă instalarea cadrului necesar pentru educaţie şi sănătate;4. garanţii pentru transparenţă; căci societăţile funcţionează pe baza încrederii5. securitate socială, mai ales cadrul necesar pentru situaţii de urgenţă (şomaj ş.a.).

Toate aceste puncte sunt numite de către Sen libertate. Fiecare dintre aceste libertăţi extinde şansele de autorealizare ale indivizilor, iar între ele există relaţii de interdependenţă. Sen arată, de exemplu că nu este suficient să începi cu o libertate formală, fără spaţiu pentru educaţie şi securitate socială. De aceea, concluzia sa este importantă: nici una dintre libertăţile menţionate aici nu sunt un „lux“ al societăţilor bogate, ci pietre de temelie pentru o dezvoltare firească.

Pe baza celor expuse, se impune definiţia despre sărăcie a lui Sen. Ea este “deficitul şanselor fundamentale de realizare“şi, prin aceasta, o formă de ne-libertate”. Sen depăşeşte, aşadar, cu mult tendinţa de a măsura sărăcia doar prin parametri materiali.

Aceasta deoarece creşterea materială nu presupune întotdeauna şi o extindere a şanselor de realizare personală. Ca exemplu, el recurge la dilema deciziei între păstrarea structurilor sociale tradiţionale şi creşterea materială. Unui anumit grup social nu i se poate impune creşterea cu preţul renunţării la tradiţii.. Mai degrabă decizia liberă între păstrarea tradiţiilor sau creşterea economică este, prin ea însăşi, adevărata „realizare fundamentală“.

Definiţia sărăciei ca deficit al şanselor de realizare include un venit scăzut ca şi component principal, dar nu se limitează la aceasta, deoarece cu acelaşi venit nu se pot obţine aceleaşi rezultate în medii sociale diferite.

Deseori, sărăcia este măsurată la nivelul veniturilor, fiindcă este o modalitate uşor de realizat, dar ea alterează viziunea asupra realităţii vieţii. Alţi factori se adaugă, în interacţiune variabilă cu veniturile scăzute, şi decid dacă există sau nu sărăcie. Foarte relevant este sistemul de educaţie şi de sănătate.

Sen numeşte, în special, cinci direcţii, prin care relaţia directă dintre venitul real şi avantajele persoanei (senzaţia de viaţă împlinită, libertate, calitate a vieţii) se complică sau se distruge. Un rol îl joacă însuşirile personale (calităţi fizice, vârstă, sex, boli, etc.), condiţiile diferite de mediu, de climat social (condiţii pentru accesul la educaţie, ‚capitalul social’, cota de violenţă sau infracţionalitate, s.a.m.d.), diferenţe în relativul perspectivei –pentru anumite funcţii sociale este nevoie de un venit absolut mai ridicat, în societăţile bogate - şi de distribuirea lor în familie.

Ideea de bază a acestei lucrări o constituie faptul că libertatea este atât un scop primar, cât şi cel mai eficient mijloc de susţinere a vieţii economice şi de combatere a sărăciei şi instabilităţii lumii contemporane. Lucrarea scoate în evidenţă faptul că dezvoltarea economică reprezintă, de fapt, o creştere a libertăţii.