Rolul, natura și strategiile criticii; Maiorescu-Gherea-dezbatere-

„Să luăm vorba <<emoțiune impersonală>>! Emoțiunile sînt în general cît se poate de personale, pentru că sînt urmarea unei ațîțări nervoase, care se petrece într-un organism individual, într-o persoană. De asemenea și <<lume impersonală>>, <<inspirare nepersonală a ficțiunilor>> ar fi trebuit mai bine lăsate nemților, cărora le plac atât de mult vorbe și fraze nebuloase.”

(C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice)

„Ce curioasă observare face aici d. Gherea! De ce adecă ar fi neexactă expresia <<emoțiune impersonală>>? Fiindcă toate emoțiile se petrec într-o persoană și prin urmare nu pot fi decât personale? Dar, după acest soiu de vorbă, tot ce gândește un om, tot cuvântul ce-l rostește, ar trebui numai decât să fie numit personal, fiindcă se petrece <<în organismul său individual>>. Și prin urmare nu s-ar putea zice, în bună și lămurită limbă românească, de e.: opinia ce o arată d. X nu este personală a lui, ci a luat-o orbește din cutare carte sau de la cutare om? Căci ar avea cineva dreptul să întâmpine:nu este exact, fiindcă orice exprimare a unei opinii se petrece cu necesitate în organismul individual al celui ce o exprimă, și prin urmare este personală a lui?! Și de acum înainte nu s-ar mai putea zice despre Eminescu, cum s-a zis cu așa de bună caracterizare etică a lui: Eminescu era omul cel mai impersonal, fiindcă ar veni numai decât cineva care să întâmpine: nu este adevărat, Eminescu nu a putut fi impersonal, fiindcă a fost o persoană! [...] Cum <<lăsate Nemților, cărora le plac fraze nebuloase>>? Dar teoria ficțiunii ideale, care idealitate dă obiectul tratat de artist caracterul tipic (prin chiar aceasta artistul se înalță în lumea impersonală), este teoria lui Platon; aceste sînt așa numitele <<idei platonice>>, foarte clar reproduse cu acel caracter al lor în Estetica lui Schopenhauer, care Schopenhauer, deși fără îndoială german, se întemeiază în partea citată a filosofiei lui tocmai și anume pe Platon. [...] Și d. Gherea este așa de inocent în materie, încât crede că ideile Platonice sânt nemțești și vorbește de plăcerea Nemților pentru fraze nebuloase? -Multe se vor fi zis despre arta și filosofia grecească; dar (cu excepția lui Heraclit) nimeni nu le-a tăgăduit până acum claritatea senină.

Însă totuși ideea Platonică îi pare d-lui Gherea nebuloasă și confuză? - Se poate și se vede; dar a cui e vina?”

(Titu Maiorescu, Contraziceri?(1892),[în] Critice)

„Nu e adevărată nici fraza că <<egoismul e rădăcina oricărui rău>>. Dacă simțămintele și faptele altruiste sînt trebuitoare pentru păstrarea neamului omenesc, prin urmare și a individului, apoi sentimentele și faptele egoiste sînt trebuitoare pentru păstrarea indivizilor și prin urmare și a speciei,

care e formată din indivizi. Așadar și unele și altele pot fi morale. Să luăm un exemplu pentru mai bună lămurire. O casă arde, eu sînt într-însa. În fața primejdiei simt o emoțiune care mă împinge să scap din foc. Această emoțiune și fapta ce urmează sînt egoiste. Alt exemplu. O casă arde, într-însa este vecinul meu. În fața primejdiei în care e el, voi avea o emoțiune și niște sentimente care mă vor face să mă arunc în foc, punîndu-mi în primejdie viața, pentru a-l scăpa. Emoțiunea și fapta sînt altruiste. Dar este lucru vădit că dacă îmi vor lipsi sentimentele egoiste, egoismul care mă face să scap din foc, aș arde în casă, și dacă egoismul ar lipsi la toți indivizii, toată omenirea ar pieri într-un fel oarecare. Tot așa s-ar întâmpla dacă ar lipsi cu totul sentimentele altruiste. Așadar, din aceste exemple, urmează că și egoismul și altruismul pot fi morale. Nu cercetăm care din amîndouă e mai mult și care e mai puțin. Este prin urmare greșit a spune că <<egoismul este rădăcina oricărui rău>>. Pentru a dovedi cu totul neadevărul acestei fraze , putem da pilde că multe rele pot avea rădăcina în altruism. Iar dacă egoismul nu e rădăcina oricărui rău, atunci rolul artei -care, după domnul Maiorescu, e de a deștepta în privitori o stare sufletească în care egoismul să nu mai poată avea înrîurire- nu s-ar cuveni să fie numit întotdeauna moralizator. Iată întîia meteahnă în teoria domnului Maiorescu.”

(C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice)

„Dar ce are aface această obiecție (chiar dacă ar fi exactă, ceea ce nu credem) cu fraza în chestie? Este așa de puțin desprins d-nul Gherea cu operațiile argumentării, încât nu-și poate da îndată seamă de raportul extensiunii sau sferei de aplicare a noțiunilor?

Eu zic: egoismul e rădăcina oricărui rău. Generalitatea este aici în cuvintele <<oricare rău>> și propoziția redusă la paradigmele obișnuite în manualele de școală (toți s sânt p) glăsuește: tot răul este din egoism. Aceasta înseamnă că întreaga sferă a noțiunii rău este legată de sfera egoism, dar nu însemnează că și întreaga sferă a noțiunii egoism este legată de rău, ci, din contră, numai o parte. Când zic: toți leii sânt animale, aceasta nu însemnează că și toate animalele sânt lei; celelalte pot fi cum vor voi: vulpi, papagali sau alte animale mai puțin citabile.

A înțeles d. Gherea această mică explicare elementară? - Dacă-i este prea abstractă, să-i mai dăm un exemplu concret, dintr-o știință materială. Cineva afirmă: micro-organismele sânt cauza oricării boale infecțioase. Vine altul și vrea să-l combată zicând: nu este adevărat, căci micro-organismele sânt și cauza multor fenomene folositoare, d. e.: a fermentațiunii. [...]

Prin urmare, când d. Gherea se încearcă să combată fraza noastră, că egoismul este rădăcina oricărui rău, prin arătarea că egoismul e rădăcina multor lucruri bune, nu o combate întru nimic, și opinia ce o are, că afirmarea dintr-o parte a sferei unei noțiuni se poate dovedi neadevărată prin o constatare din altă parte a sferei unei noțiuni se poate dovedi neadevărată prin o constatare din altă parte a sferei aceleiași noțiuni, este o eroare de Logică.”

(Titu Maiorescu, Contraziceri?(1892),[în] Critice)