ARGUMENT

Solul reprezintă pătura superficială de la suprafaţa litosferei, în grosime

variabilă de la câţiva cm până la 2-3 m. Este format din trei faze: solidă,

lichidă şi gazoasă. Faza solidă este constituită dintr-o componentă minerală şi

o componentă organică formată din materie organică (humus), care conţine

viaţă şi constituie, de fapt, orizontul superior al solurilor urmat de un orizont

de acumulare a argilei şi un orizont format din material parental.

În funcţie de condiţiile genetice şi de evoluţia proceselor geochimice şi

biogeochimice s-au format diferite tipuri de soluri. Solurile care apar pe

teritoriul României sunt grupate în 10 clase şi 39 tipuri. La nivel naţional este

elaborată Harta solurilor din România, sc. 1 : 200.000 (ICPA).

Compoziţia şi modul de dispunere a elementelor componente ale

solului determină o serie de calităţi sau proprietăţi care influenţează reţinerea

şi migrarea poluanţilor.Caracteristicile principale fizico-chimice sau biologice

ale solurilor influenţează la rândul lor comportarea poluanţilor în sol.

Solul este cel mai complex factor de mediu datorită compoziţiei

chimice şi fizice şi reprezintă o resursă importantă în susţinerea civilizaţiei

umane, contribuind major la creşterea vegetaţiei, la reglarea curgerii apelor şi

reducerea poluării aerului. În acelaşi timp funcţionează şi ca „reciclator” al

materiei organice moarte şi a unor poluanţi.

Solurile s-au format într-o perioadă lungă de timp. Rocile de la

suprafaţa litosferei, în urma unor procese de dezagregare (diferenţele de

temperatură, îngheţul) precum şi a unor procese de descompunere chimică

(datorită apelor de infiltraţie) se fărămiţează în particule mai mari sau mai

mici: pietrişuri, nisipuri, argila, praf.

1

Sunt alcătuite şi din resturi vegetale şi animale. La transformarea

resturilor vegetale un rol important îl au nişte organisme mici numite bacterii,

ce transforma aceste resturi în humus. O contribuţie în formarea solurilor o

are apa de infiltraţie, ce dizolva anumite substanţe hrănitoare din sol.

Rădăcinile plantelor absorb odată cu apa substanţele hrănitoare. Aerul din sol

provine din atmosferă şi este necesar pentru aerisirea solului.

Factorii care contribuie la formarea solurilor (factori pedogenetici) se

împart în :

-materialul parental (roca pe care s-a transformat )

-formele de relief

-clima ( influenţează prin precipitaţii )

-activitatea biologică

Factorii biologici influenţează procesul de humificare (oxidarea lentă a

substanţelor vegetale moarte), generând humusul, conţinând din acizi

organici ce ajută la descompunerea minereurilor din materialul parental.

Contaminarea solului este frecventă în zonele cu activitate antropică intensă

(agricultură, industrie, depozitare deşeuri).

Spre deosebire de ceilalţi factori de mediu, solul are o capacitate de

autoepurare mai redusă iar timpul de staţionare a poluanţilor în sol este relativ

mare.

Pentru creşterea plantelor, solul oferă numeroase elemente chimice

necesare dezvoltării vegetaţiei şi formării recoltelor. Dintre acestea 14 sunt

considerate elemente nutritive sau nutrienţi. În funcţie de cantitatea necesară

plantelor şi de funcţiile lor fiziologice şi biochimice, nutrienţii se împart în

macronutrienţi şi micronutrienţi. La rândul lor, macronutrienţii se împart în

macronutrienţi de ordin primar (N, P şi K) şi macronutrienţi de ordin secundar

(S, Ca şi Mg).

2

În grupa micronutrienţilor se cuprind: Fe (element chimic care la

nivelul solului este considerat macroconstituent), Mn, Co, Cu, Zn, B, Mo, Cl.

Solurile conţin rezerve naturale diferite de elemente nutritive în funcţie de

natura materialului parental şi de tipul de sol.

CAPITOLUL 1

SOLUL - GENERALITĂŢI

3

Solul este definit ca fiind stratul afânat, moale și friabil, care se gaşește

la suprafața scoarței terestre și care, împreună cu atmosfera, constituie mediul

de viață al plantelor. Solul este învelișul de la suprafața uscatului, în care

plantele își înfig rădăcinile. El este un corp natural format în timp îndelungat

în urma unor procese pedogenetice și are alcătuire complexă.Procesele

pedogenetice, de natură fizică, chimică și biologică, sunt strâns legate de

natura rocilor, de condițiile climatice, biologice, de vegetație. Rocile sunt

degradate, alterate și transformate în scoarța de alterare, care stă la baza

formării solului. Plantele sunt descompuse pe cale chimică și cu ajutorul unor

organisme, sunt transformate în humus, care, împreună cu substanțele

minerale, stă la baza fertilitățîi solului. Factorii pedogenetici sunt:

- Clima

- Rocile

- Vegetația

- Apa, care participă la alterarea materiei organice și dizolvă minerală

formând soluția solului care ajută la hrănirea plantelor.

- Relieful contribuie la diferențierea locală a solurilor.

De asemenea trebuie luat în seamă și factorul timp și factorul antropic.

Solul se numără printte marile bogățîi ale omenirii și este considerat un

adevărat organism viu; de activitatea microfloreiși microfaunei specifice depinde de întreaga comunitate a lumii vii de pe planeta noastră. Solul este reprezentat prin partea superficială a scoarței terestre și s-a format ca urmare a

unui complex de procese mecanice, fizice, chimice și biologice, desfășurâte pe lungi perioade de timp. Grosimea medie a solului este apreciată la circa 1,5m, reprezentând 0,300037 procente din grosimea medie a scoarței terestre,

care are 40km. Solul se prezintă ca un corp tridimensional, situat la suprafața

uscatului cu proprietăți și funcțîi specifice, produs produs în timpuri

geologice prin acțiunea factorilor chimici și biotici asupra rocilor de la

suprafața uscatului. Prin natura lui, solul reprezintă particularități deosebit de

importante pentru biosferă. Că suport și mediu de viață pentru plantele

superioare, solul este unul dintre principalii depozitari ai substanței vii, ai

4

uscatului, ai energiei captate prin fotosinteză și ai celor mai importante elemente vitale: carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf.

Datorită fertilitățîi, solul constituie principalul mijloc în agricultură. El

are un rol important în dezvoltarea vegetației pământului atât de utilă

purificării atmosferei și creatoare de frumos. Solul odată distrus, nu se mai

reface așa cum a fost deoarece nu se pot reproduce condițiile și istoria formării lui. Solul este cel de-al treilea factor de mediu ce trebuie protejat. Importanța protejării lui este evidentă, dacă ne gândim că el este factorul

principal în asigurarea hranei oamenilor, animalelor și plantelor. O

supraveghere atentă a lui poate avea ca rezultat o bună dezvoltare a viețîi pe

Pământ. Alături de alți factori naturali, solul participă la ciclurile vitale caracteristice ecosistemelor: ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene. Solul are o influență deosebită asupra sănătățîi omului, fiind într-o strânsă

corelație cu clima unei regiuni, prin configurație, natură și structură. Solul

determină creșterea și dezvoltarea vegetației, care are influență indirectă

asupra omului; are un rol hotărâtor în amplasarea localităților și dezvoltarea

așezărilor umane.

1.1. Proprietățile solurilor

Compoziția și modul de dispunere a elementelor componente ale solului

determină o serie de proprietăți care influențează reținerea și migrarea

poluanților.

Principalele proprietăți fizice, chimice și biologice ale solului sunt:

- textură

- structura

- permeabilitatea pentru aer

- permeabilitate pentru apă

- pH-ul

- temperatura

- fertilitatea

5

- activitatea biologică

Textura sau alcătuirea granulometrică a solului indică proporția în care

diferite fracțiuni granulometrice intră în alcătuirea solului. Structura solului reprezintă proprietatra acestuia de a se desface în fragmente de diferite forme și mărimi, la o anumită umiditate, sub acțiunea unei forțe moderate. Permeabilitatea pentru aer este proprietatea solului de a fi străbătut de aer. Ea depinde de mărimea porilor, astfel solurile formate din particule mari, ca pietrișurile și nisipurile, sunt foarte permeabile pentru aer.

Permeabilitatea pentru apă este proprietatea solului de a fi străbătut de apă. Ea depinde de mărimea porilor și de volumul total al acestora. Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin porii săi către straturile superficiale. Selectivitatea este proprietatea solului de a reține în porii săi diferite impurități carel străbat, acestea fiind

purtate de și mai ales de apă. pH-ul solului indică valoarea aciditățîi sau

alcalinitățîi lui. Această valoare depinde de concentrația ionilor de hidrogen

(H⁺).Tenperatura este dependentă de structura solului. Solul primește căldură

de la soare, de la masa incandescentă din centrul Pământului și de la procesele biochimice, cu degajare de căldură, care se petrec în sol. Solul în general este rău conducător de căldură de aceea înregistrează cu întârziere variațiile de temperaturii atmosferice. Fertilitatea este proprietatea solului de a acumula , păstra și furniza toate elementele nutritive (apă, aer, hrană) necesare plantelor

pentru ca acestea să-și poată îndeplinii ciclul vegetal. Cu alte cuvinte, ea

exprimă capacitatea de producție a terenurilor agricole. Fertilitatea solului

poate fi apreciată indiferent de vegetația naturală sau cultivată pe care aceasta o poartă.

Activitatea biologică a solului este determinată de fauna și microorganismele din sol.

CAPITOLUL 2

DETERMINAREA INDICATORILOR CHIMICI

6

AI SOLULUI

Oamenii de ştiinţă folosesc indicatori de calitate a solului. Un indicator

de calitate a solului este un produs chimic, fizic său biologic de proprietate a

solului, care este sensibilă la perturbări şi reprezintă îndeplinirea funcţiilor

ecosistemului în sol de interes. Indicatorii solului sunt proprietăţile dinamice

pentru a evalua cât mai bine funcţiile solului, deoarece funcţia solului de

multe ori nu poate fi măsurată direct. Măsurarea calităţii solului este un

exerciţiu în identificarea proprietăţilor solului, care sunt receptivi la

gestionarea, afectează sau corelat cu rezultatele din domeniul mediului, şi

sunt susceptibile de a fi măsurat cu precizie în anumite constrângeri tehnice şi

economice. Indicatorii solului pot fi calitativi (de exemplu, drenajul este

rapidă) sau cantitativi (infiltrarea = 2.5 în / oră).

Există trei categorii principale de indicatori solului: chimice, fizice şi

biologice. Testele tipice sol doar uită-te la indicatori chimici. Solului

tentative de calitate pentru a integra toate cele trei tipuri de indicatori.

Categorii nu se alinieze perfect cu funcţiile solului diferite, astfel încât

integrarea este necesar. Materia organică este legată la toate funcţiile solului.

Ea afectează alţi indicatori, cum ar fi stabilitatea globală (fizic), retenţie de

nutrienţi şi de disponibilitate (chimice), şi cu bicicleta de nutrienţi (biologice)

şi este în sine un indicator al calităţii solului.

Unii indicatori sunt descriptivi şi pot fi utilizate în domeniul ca parte a

unui cârd de sănătate. Alţii trebuie să fie măsurate cu ajutorul analizelor de

laborator. Câteva exemple de indicatori care se încadrează în trei categorii

largi de produse chimice, fizice şi biologice, sunt prezentate mai jos.

Indicatorii chimici vă pot da informaţii despre echilibrul între soluţia

solului (de apă din sol şi substanţe nutritive) şi site-uri de schimb (particule de

argila, materia organică); fitosanitare; cerinţele nutriţionale ale plantelor şi a

7

comunităţilor de origine animală solului; şi nivelurile de contaminanţi solului

şi disponibilitatea lor pentru absorbţia de animale şi plante.

Poluarea solului se datorește îndepărtării și depozitării neigienice și a

reziduurilor lichide și solide rezultate din activitatea omului, a dejecțiilor

animaliere și cadavrelor acestora, a deșeurilor industriale sau a utilizării

necorespunzătoare în practică agricolă a unor substanțe chimice.

Principalele elemente poluante sunt microorganismele patogene, parziți

intestinali, diverse substanțe organice, substanțele chimicepotențial toxice și

substanțele radioactive. În linii mari, poluarea solului se poate subdivide în

două categorii: poluarea biologică și poluarea chimică.

Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol odată cu

diversele reziduuri ale germenilor patogeni. Supraviețuirea pe sol a acestor

germeni este variabilă și depinde de specia microbiană, cât și de calitatea

solului și condițiile meteoclimatice.

În general, solul este foarte bogat în flora microbiană proprie,

determinată și flora telurică ( edafică ) care participă activ la procesele

biologice și biochimice care se petrec în sol. În mare parte această floră are

calitate antibiotică făță de flora microbiană de impurificare, contribuind în

acest fel la distrugerea germenilor patogeni.

După proveniență și modul de transmitere germenii patogeni din sol pot

fii împărțiți în două grupe: contaminarea om-sol-om și animal-sol.

Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales pentru grupa germenilor

de proveniență intențională, ca baciliu tific, bazilii dezinterci, vibrionul

holeric, virusurile poliomelitice, virusul hepatitei epidemice, ș.a.

Contaminarea animal-sol recuoaște un număr mult mai mare de

germeni, ca bacilul antracis, bacilul botulinic, bacilul tetanic, germenii

gangrenei gazoase, richettsia burnetti, leptospire, brucele, pasteurele și altele

8

Solul are un rol deosebit și în transmiterea la om a unor geohelminți:

anchilostomi, ascarizi, tricocefali. Ouăle proaspete de geohelminți sunt

inofensive.

Ele necesită o maturizare în sol. Helmintiazele provocate de

geohelminți sunt răspândite mai ales în localitățile unde condițiile de

salubritate sunt defectuoase, în special în mediul rural.

Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri menajere și

zootehnice, reziduuri industriale și radioactive și ca urmare a utulizării unor

substanțe chimice în agriculttură.

Principalii poluanţi ai solului sunt:

a) Reziduuri solide

- Steril de mină sau carieră

- Minereuri neprelucrabile

- Deşeuri şi reziduuri menajere

- Îngrăşăminte chimice

b) Reziduuri lichide:

- Apele de mină de carieră

- Ape din zăcăminte petroliere

- Ape reziduale din instalaţii de preparare a minereurilor şi cărbunilor;

- Ape reziduale de la rafinării şi produse petroliere răspândite pe sol

c) Reziduuri gazoase

- Gaze rezultate din activitatea industriei miniere, aerosoli, etc;

- Gaze naturale scurse din conducte îngropate;

- Fenoli, cianuri, produse petroliere gazoase;

CAPITOLUL 3

9

CONŢINUTUL ŞI ROLUL ELEMENTELOR CHIMICE DIN

SOL

Datorită capacităţii sale de a întreţine viaţa plantelor, definită ca

fertilitate, solul constituie principalul mijloc de producţie în agricultură cu

caracter regenerativ. În cazul unei utilizări raţionale, solurile nu se consumă

într-un ciclu de producţie, ci îşi păstrează fertilitatea naturală şi chiar se poate

ameliora căpătând caracteristici şi calităţi noi.

O bună gestionare a resurselor de sol din ţara noastră nu este posibilă

decât dacă sunt cunoscute însuşirile solului, ca mediu fizic de viaţă al

plantelor, în strânsă corelaţie cu condiţiile naturale concrete în care s-a format

şi a evoluat. Această lucrare urmăreşte prezentarea unei imagini generale

despre modul de formare şi despre caracteristicile solului în contextul

problemelor actuale de utilizare a lor în diferite scopuri.

Partea minerală a solului provine din rocile care alcătuiesc litosfera,

supuse diferitelor procese fizice şi chimice de transformare prin intermediul

factorilor de mediu. Aceste transformări se produc cu intensităţi diferite, în

funcţie de natura materialului mineral iniţial. Mineralele sunt substanţe

anorganice, solide, omogene din punct de vedere fizico-chimic. Ele se

clasifică în funcţie de compoziţia chimică în 5 clase, ultima, sărurile

oxigenate, cuprinzând mineralele cele mai răspândite, în litosferă. De

remarcat sunt silicaţii, care reprezintă 75% din greutatea litosferei şi sunt

minerale componente ale tuturor rocilor.

Rocile magmatice iau naştere prin consolidarea magmelor, acestea fiind

topituri sau soluţii a căror temperatură depăşeşte 1000-1300°C, şi în care sunt

dizolvaţi oxizi, sulfaţi, sulfuri etc, saturaţi în vapori de apă şi gaze. Rocile

metamorfice iau naştere ca urmare a schimbării condiţiilor termodinamice în

care s-au format rocile magmatice sau sedimentare. Acestea îşi modifică

10

compoziţia mineralogică şi orientarea reţelei chimice, suferind procese de

metamoefism.

Rocile sedimentare sunt cele mai răspândite în partea superioară a

litosferei, ocupând 75% din suprafaţa scoarţei Pământului. Ele prezintă o

deosebită importanţă pentru formarea şi evoluţia solului, rocile de solificare

fiind reprezentate prin depozite de roci sedimentare foarte diferite. Rocile

sedimentare s-au format prin alterarea şi dezagregarea rocilor magmatice sau

metamorfice, procese ce au determinat apariţia unor minerale noi. În timpul

formării solurilor, rocile şi mineralele lor componente suferă o fragmentare

(mărunţire) continuă ce se numeşte dezagregare şi o modificare a reţelei

chimice, care are ca rezultat apariţia unor minerale noi, proces ce se numeşte

alterare.

Solurile conţin materie organică sub formă de resturi vegetale şi

animale, care se transformă în humus, sub acţiunea factorilor de mediu.

Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice complexe,

specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus,

alcătuit din acizi humici.

Cantitatea şi mai ales calitatea humusului depind de natura învelişului

vegetal natural sau cultivat. Resturile vegetale lăsate în sol de vegetaţia

ierboasă provin atât din sistemul radicular sau alte părţi subterane ale

plantelor, cât şi din partea aeriană ( tulpină, frunze, etc.). Cantităţile de resturi

organice moarte sunt foarte variate în funcţie de specie şi tip de sol. Astfel,

vegetaţia ierboasă din zonele de stepă moderat aridă, resturile organice din

partea aeriană şi din rădăcini însumează în medie 11.000 kg.

Vegetaţia lemnoasă lasă în sol resturi vegetale provenite de la frunze şi

ace moarte, rămurele, fragmente de scoarţă, conuri, seminţe, etc., care

formează pe sol, o pătură continuă cunoscută sub denumirea de litieră.

Grosimea acestui strat variază în funcţie de:

11

- Specia lemnoasă;

- Vârsta şi consistenţa arboretului;

- Fertilitatea solului;

Cantitatea de resturi vegetale lăsată în sol de plantele cultivate, depinde

de felul culturii (unele culturi lasă solului miriştea şi rădăcinile plantelor, la

alte culturi se ridică atât organele aeriene cât şi cele din sol, ca de exemplu

cultura sfeclei de zahăr), durata de viaţă şi producţia realizată. Microfauna din

sol contribuie în mare măsură la formarea părtii organice a solului, corpurile

moarte, dejecţiile şi corpurile microorganismelor animale, determina

acumularea în sol a materiei organice moarte.

Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice

complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea

de humus, alcătuit din acizi humici. Dintre substanţele intermediare de

descompunere a resturilor organice care participă la sinteza acizilor humici,

un rol deosebit îl au compuşii aromatici de tipul polifenolilor, rezultaţi din

degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza substanţelor

proteice. Formarea lor se realizează prin sinteza (condensarea) radicalilor

fenoli şi hidrochinone pe de o parte, urmată de polimerizarea în diferite grade.

Substanţele humice se caracterizează prin:

- absenţa completă a structurii ţesuturilor prin a căror transformare a luat

naştere;

- starea coloid amorfă;

- culoare de la negru la brun închis;

- capacitate de legare a elementelor bazice prin neutralizare;

- conţinut de azot între 3-5%;

Alcătuirea internă a acizilor humici (Dragunov şi Kononova) este

următoarea:

12

- nucleu aromatic (fenolic sau chinonic);

- catene laterale de diferite naturi ( radicali, hidrocarbonaţi peptide) şi grupe

funcţionale organice (carboxil-COOH, fenolică-OH şi metoxil-OCH3).

Polimerizarea şi condensarea se realizează diferit în funcţie de

condiţiile în care are loc procesul de humificare. În zona de stepă este

favorizată polimerizarea înaintată, în timp ce în condiţii mai umede

polimerizarea este mai slabă, rezultând substanţe humice diferite.Proprietatea

acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi (legaţi la suprafaţa moleculelor) şi

de a-i schimba cu alţii din soluţia solului se numeşte capacitate de adsorbţie şi

schimb cationic. Acizii humici au o capacitate de adsorbţie şi schimb cationic

mult mai mare decât cea a mineralelor argiloase (cel mult 150m.e. la 100 g

material).Acizii humici intră în reacţie cu partea minerală a solului formând

diferite combinaţii organo-minerale:

- cu fierul şi aluminiul formează complexe coloidale mixte humico-ferice şi

humico-aluminice;

- cu mineralele argiloase formează complexe adsorbtive, alcătuind complexul

argilo-humic sau coloidal sau adsorbtiv al solului;

- cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-teroase formează diferite săruri ale

acizilor humici, denumite humaţi.

Din categoria acizilor humici se deosebesc două grupe principale:

Acizii huminici, compuşi macromoleculari, de culoare închisă cu grad ridicat

de polimerizare, cu greutate moleculară între 10 000 şi 100 000, se întâlnesc

în toate tipurile de sol, în proporţii diferite;

Acizii fulvici, compuşi macromoleculari, de culoare gălbuie până la brun

gălbuie, cu grad de polimerizare mai redus decât la acizii huminici, cu

greutate moleculară între 2 000 şi 9 000, sunt solubili în soluţii alcaline şi 13

precipită în prezenţa acizilor minerali. Se formează în toate solurile, dar în

cantităţi mai mari la luvisolurile albice podsoluri şi în cantităţi mai mici în

solurile acide şi neutre.

Rolul esenţial al materiei organice în definirea fertlităţii solului şi a

capacităţii de producţie a plantelor a câştigat producţii noi în condiţiile

intensificării agriculturii din ţara noastră. Materia organică înmagazinează în

constituenţii ei energie chimică şi elemente biogene, care le eliberează în sol

în cantităţi mici şi continuu, în cursul transformărilor suferite sub influenţa

activităţii microorganismelor.

Prin eliberarea treptată şi în raporturi echilibrate a macro- şi

microelementelor nutritive, precum şi a unor substanţe specifice cu influenţă

pozitivă asupra metabolismului vegetal, materia organică atenuează stresurile

climatice şi nutritive, contribuind la obţinerea unor producţii multianuale

stabile. Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul

concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol, îndeosebi ale

îngrăşămintelor cu azot şi potasiu, şi al fluctuaţiilor rapide ale reacţiei solului.

Pe soluri având conţinuturi ridicate de metale grele, acumulate din

emisii industriale sau ca urmare a aplicării unor materiale reziduale cu valoare

fertilizantă sau ameliorativă, materia organică diminuează sau întârzie efectul

fitotoxic al acestora prin reţinerea lor în combinaţii stabile. Descompunerea

substanţelor organice xenobiotice ( pesticide, ierbicide, detergenţi ) este strâns

legată de transformările materiei organice din sol, cu consecinţe asupra

persistenţei lor în mediul ambient. Prin influenţa favorabilă pe care o are

asupra însuşirilor fizice, materia organică contribuie la valorificarea mai

eficientă a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi irigaţiile.

În special pe solurile cu texturi extreme, materia organică reduce

impactul utilajelor grele şi al trecerii lor repetate asupra stratului arăt, limitând

astfel înrăutăţirea condiţiilor de aeraţie şi de circulaţie a apei, ceea ce are

14

repercursiuni pozitive şi în sfera mobilizării şi deplasării ionilor nutritivi din

sol şi a folosirii lor de către plante. Prezenţa materiei organice diminuează

riscul de eroziune pe terenurile situate în pantă, iar pe solurile erodate, ca şi pe

cele nisipoase şi decopertate, previne dereglările de nutriţie cu microelemente

în culturile susceptibile.

Materia organică din sol este constituită din grupe de substanţe cu

origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii

deosebite pentru caracterizarea regimului humic şi a variaţiei acestuia în

funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de practicile culturale.

După origine, materia organică din sol a fost clasificată în două grupe

principale : prima grupă cuprinde resturi organice ( de plante şi animale )

proaspete şi incomplet transformate, separabile din sol prin mijloace

mecanice, iar a doua grupă este constituită de humusul solului, care prezintă o

parte integrată a solului ce nu poate fi separată de aceasta, prin mijloace

mecanice. Humusul, la rândul lui, este un amestec complex format din

produşi de transformare avansată a resturilor organice şi produşi de resinteza

microbiană şi din substanţe humice propriu-zise ( acizi humici, acizi fulvici şi

humină ).

Bibliografie

15

1. Gh. Mohan, Ecologia și protecția mediulu. Editura Scaiul, 1993

2. Calitatea mediului- Chișinău, Cartier, 1999;

3. M. Nigulescu, Protecția mediului înconjurător. Editura Tehnică

1995.

16