ARGUMENT
Solul reprezintă pătura superficială de la suprafaţa litosferei, în grosime
variabilă de la câţiva cm până la 2-3 m. Este format din trei faze: solidă,
lichidă şi gazoasă. Faza solidă este constituită dintr-o componentă minerală şi
o componentă organică formată din materie organică (humus), care conţine
viaţă şi constituie, de fapt, orizontul superior al solurilor urmat de un orizont
de acumulare a argilei şi un orizont format din material parental.
În funcţie de condiţiile genetice şi de evoluţia proceselor geochimice şi
biogeochimice s-au format diferite tipuri de soluri. Solurile care apar pe
teritoriul României sunt grupate în 10 clase şi 39 tipuri. La nivel naţional este
elaborată Harta solurilor din România, sc. 1 : 200.000 (ICPA).
Compoziţia şi modul de dispunere a elementelor componente ale
solului determină o serie de calităţi sau proprietăţi care influenţează reţinerea
şi migrarea poluanţilor.Caracteristicile principale fizico-chimice sau biologice
ale solurilor influenţează la rândul lor comportarea poluanţilor în sol.
Solul este cel mai complex factor de mediu datorită compoziţiei
chimice şi fizice şi reprezintă o resursă importantă în susţinerea civilizaţiei
umane, contribuind major la creşterea vegetaţiei, la reglarea curgerii apelor şi
reducerea poluării aerului. În acelaşi timp funcţionează şi ca „reciclator” al
materiei organice moarte şi a unor poluanţi.
Solurile s-au format într-o perioadă lungă de timp. Rocile de la
suprafaţa litosferei, în urma unor procese de dezagregare (diferenţele de
temperatură, îngheţul) precum şi a unor procese de descompunere chimică
(datorită apelor de infiltraţie) se fărămiţează în particule mai mari sau mai
mici: pietrişuri, nisipuri, argila, praf.
1
Sunt alcătuite şi din resturi vegetale şi animale. La transformarea
resturilor vegetale un rol important îl au nişte organisme mici numite bacterii,
ce transforma aceste resturi în humus. O contribuţie în formarea solurilor o
are apa de infiltraţie, ce dizolva anumite substanţe hrănitoare din sol.
Rădăcinile plantelor absorb odată cu apa substanţele hrănitoare. Aerul din sol
provine din atmosferă şi este necesar pentru aerisirea solului.
Factorii care contribuie la formarea solurilor (factori pedogenetici) se
împart în :
-materialul parental (roca pe care s-a transformat )
-formele de relief
-clima ( influenţează prin precipitaţii )
-activitatea biologică
Factorii biologici influenţează procesul de humificare (oxidarea lentă a
substanţelor vegetale moarte), generând humusul, conţinând din acizi
organici ce ajută la descompunerea minereurilor din materialul parental.
Contaminarea solului este frecventă în zonele cu activitate antropică intensă
(agricultură, industrie, depozitare deşeuri).
Spre deosebire de ceilalţi factori de mediu, solul are o capacitate de
autoepurare mai redusă iar timpul de staţionare a poluanţilor în sol este relativ
mare.
Pentru creşterea plantelor, solul oferă numeroase elemente chimice
necesare dezvoltării vegetaţiei şi formării recoltelor. Dintre acestea 14 sunt
considerate elemente nutritive sau nutrienţi. În funcţie de cantitatea necesară
plantelor şi de funcţiile lor fiziologice şi biochimice, nutrienţii se împart în
macronutrienţi şi micronutrienţi. La rândul lor, macronutrienţii se împart în
macronutrienţi de ordin primar (N, P şi K) şi macronutrienţi de ordin secundar
(S, Ca şi Mg).
2
În grupa micronutrienţilor se cuprind: Fe (element chimic care la
nivelul solului este considerat macroconstituent), Mn, Co, Cu, Zn, B, Mo, Cl.
Solurile conţin rezerve naturale diferite de elemente nutritive în funcţie de
natura materialului parental şi de tipul de sol.
CAPITOLUL 1
SOLUL - GENERALITĂŢI
3
Solul este definit ca fiind stratul afânat, moale și friabil, care se gaşește
la suprafața scoarței terestre și care, împreună cu atmosfera, constituie mediul
de viață al plantelor. Solul este învelișul de la suprafața uscatului, în care
plantele își înfig rădăcinile. El este un corp natural format în timp îndelungat
în urma unor procese pedogenetice și are alcătuire complexă.Procesele
pedogenetice, de natură fizică, chimică și biologică, sunt strâns legate de
natura rocilor, de condițiile climatice, biologice, de vegetație. Rocile sunt
degradate, alterate și transformate în scoarța de alterare, care stă la baza
formării solului. Plantele sunt descompuse pe cale chimică și cu ajutorul unor
organisme, sunt transformate în humus, care, împreună cu substanțele
minerale, stă la baza fertilitățîi solului. Factorii pedogenetici sunt:
- Clima
- Rocile
- Vegetația
- Apa, care participă la alterarea materiei organice și dizolvă minerală
formând soluția solului care ajută la hrănirea plantelor.
- Relieful contribuie la diferențierea locală a solurilor.
De asemenea trebuie luat în seamă și factorul timp și factorul antropic.
Solul se numără printte marile bogățîi ale omenirii și este considerat un
adevărat organism viu; de activitatea microfloreiși microfaunei specifice depinde de întreaga comunitate a lumii vii de pe planeta noastră. Solul este reprezentat prin partea superficială a scoarței terestre și s-a format ca urmare a
unui complex de procese mecanice, fizice, chimice și biologice, desfășurâte pe lungi perioade de timp. Grosimea medie a solului este apreciată la circa 1,5m, reprezentând 0,300037 procente din grosimea medie a scoarței terestre,
care are 40km. Solul se prezintă ca un corp tridimensional, situat la suprafața
uscatului cu proprietăți și funcțîi specifice, produs produs în timpuri
geologice prin acțiunea factorilor chimici și biotici asupra rocilor de la
suprafața uscatului. Prin natura lui, solul reprezintă particularități deosebit de
importante pentru biosferă. Că suport și mediu de viață pentru plantele
superioare, solul este unul dintre principalii depozitari ai substanței vii, ai
4
uscatului, ai energiei captate prin fotosinteză și ai celor mai importante elemente vitale: carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf.
Datorită fertilitățîi, solul constituie principalul mijloc în agricultură. El
are un rol important în dezvoltarea vegetației pământului atât de utilă
purificării atmosferei și creatoare de frumos. Solul odată distrus, nu se mai
reface așa cum a fost deoarece nu se pot reproduce condițiile și istoria formării lui. Solul este cel de-al treilea factor de mediu ce trebuie protejat. Importanța protejării lui este evidentă, dacă ne gândim că el este factorul
principal în asigurarea hranei oamenilor, animalelor și plantelor. O
supraveghere atentă a lui poate avea ca rezultat o bună dezvoltare a viețîi pe
Pământ. Alături de alți factori naturali, solul participă la ciclurile vitale caracteristice ecosistemelor: ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene. Solul are o influență deosebită asupra sănătățîi omului, fiind într-o strânsă
corelație cu clima unei regiuni, prin configurație, natură și structură. Solul
determină creșterea și dezvoltarea vegetației, care are influență indirectă
asupra omului; are un rol hotărâtor în amplasarea localităților și dezvoltarea
așezărilor umane.
1.1. Proprietățile solurilor
Compoziția și modul de dispunere a elementelor componente ale solului
determină o serie de proprietăți care influențează reținerea și migrarea
poluanților.
Principalele proprietăți fizice, chimice și biologice ale solului sunt:
- textură
- structura
- permeabilitatea pentru aer
- permeabilitate pentru apă
- pH-ul
- temperatura
- fertilitatea
5
- activitatea biologică
Textura sau alcătuirea granulometrică a solului indică proporția în care
diferite fracțiuni granulometrice intră în alcătuirea solului. Structura solului reprezintă proprietatra acestuia de a se desface în fragmente de diferite forme și mărimi, la o anumită umiditate, sub acțiunea unei forțe moderate. Permeabilitatea pentru aer este proprietatea solului de a fi străbătut de aer. Ea depinde de mărimea porilor, astfel solurile formate din particule mari, ca pietrișurile și nisipurile, sunt foarte permeabile pentru aer.
Permeabilitatea pentru apă este proprietatea solului de a fi străbătut de apă. Ea depinde de mărimea porilor și de volumul total al acestora. Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin porii săi către straturile superficiale. Selectivitatea este proprietatea solului de a reține în porii săi diferite impurități carel străbat, acestea fiind
purtate de și mai ales de apă. pH-ul solului indică valoarea aciditățîi sau
alcalinitățîi lui. Această valoare depinde de concentrația ionilor de hidrogen
(H⁺).Tenperatura este dependentă de structura solului. Solul primește căldură
de la soare, de la masa incandescentă din centrul Pământului și de la procesele biochimice, cu degajare de căldură, care se petrec în sol. Solul în general este rău conducător de căldură de aceea înregistrează cu întârziere variațiile de temperaturii atmosferice. Fertilitatea este proprietatea solului de a acumula , păstra și furniza toate elementele nutritive (apă, aer, hrană) necesare plantelor
pentru ca acestea să-și poată îndeplinii ciclul vegetal. Cu alte cuvinte, ea
exprimă capacitatea de producție a terenurilor agricole. Fertilitatea solului
poate fi apreciată indiferent de vegetația naturală sau cultivată pe care aceasta o poartă.
Activitatea biologică a solului este determinată de fauna și microorganismele din sol.
CAPITOLUL 2
DETERMINAREA INDICATORILOR CHIMICI
6
AI SOLULUI
Oamenii de ştiinţă folosesc indicatori de calitate a solului. Un indicator
de calitate a solului este un produs chimic, fizic său biologic de proprietate a
solului, care este sensibilă la perturbări şi reprezintă îndeplinirea funcţiilor
ecosistemului în sol de interes. Indicatorii solului sunt proprietăţile dinamice
pentru a evalua cât mai bine funcţiile solului, deoarece funcţia solului de
multe ori nu poate fi măsurată direct. Măsurarea calităţii solului este un
exerciţiu în identificarea proprietăţilor solului, care sunt receptivi la
gestionarea, afectează sau corelat cu rezultatele din domeniul mediului, şi
sunt susceptibile de a fi măsurat cu precizie în anumite constrângeri tehnice şi
economice. Indicatorii solului pot fi calitativi (de exemplu, drenajul este
rapidă) sau cantitativi (infiltrarea = 2.5 în / oră).
Există trei categorii principale de indicatori solului: chimice, fizice şi
biologice. Testele tipice sol doar uită-te la indicatori chimici. Solului
tentative de calitate pentru a integra toate cele trei tipuri de indicatori.
Categorii nu se alinieze perfect cu funcţiile solului diferite, astfel încât
integrarea este necesar. Materia organică este legată la toate funcţiile solului.
Ea afectează alţi indicatori, cum ar fi stabilitatea globală (fizic), retenţie de
nutrienţi şi de disponibilitate (chimice), şi cu bicicleta de nutrienţi (biologice)
şi este în sine un indicator al calităţii solului.
Unii indicatori sunt descriptivi şi pot fi utilizate în domeniul ca parte a
unui cârd de sănătate. Alţii trebuie să fie măsurate cu ajutorul analizelor de
laborator. Câteva exemple de indicatori care se încadrează în trei categorii
largi de produse chimice, fizice şi biologice, sunt prezentate mai jos.
Indicatorii chimici vă pot da informaţii despre echilibrul între soluţia
solului (de apă din sol şi substanţe nutritive) şi site-uri de schimb (particule de
argila, materia organică); fitosanitare; cerinţele nutriţionale ale plantelor şi a
7
comunităţilor de origine animală solului; şi nivelurile de contaminanţi solului
şi disponibilitatea lor pentru absorbţia de animale şi plante.
Poluarea solului se datorește îndepărtării și depozitării neigienice și a
reziduurilor lichide și solide rezultate din activitatea omului, a dejecțiilor
animaliere și cadavrelor acestora, a deșeurilor industriale sau a utilizării
necorespunzătoare în practică agricolă a unor substanțe chimice.
Principalele elemente poluante sunt microorganismele patogene, parziți
intestinali, diverse substanțe organice, substanțele chimicepotențial toxice și
substanțele radioactive. În linii mari, poluarea solului se poate subdivide în
două categorii: poluarea biologică și poluarea chimică.
Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe sol odată cu
diversele reziduuri ale germenilor patogeni. Supraviețuirea pe sol a acestor
germeni este variabilă și depinde de specia microbiană, cât și de calitatea
solului și condițiile meteoclimatice.
În general, solul este foarte bogat în flora microbiană proprie,
determinată și flora telurică ( edafică ) care participă activ la procesele
biologice și biochimice care se petrec în sol. În mare parte această floră are
calitate antibiotică făță de flora microbiană de impurificare, contribuind în
acest fel la distrugerea germenilor patogeni.
După proveniență și modul de transmitere germenii patogeni din sol pot
fii împărțiți în două grupe: contaminarea om-sol-om și animal-sol.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales pentru grupa germenilor
de proveniență intențională, ca baciliu tific, bazilii dezinterci, vibrionul
holeric, virusurile poliomelitice, virusul hepatitei epidemice, ș.a.
Contaminarea animal-sol recuoaște un număr mult mai mare de
germeni, ca bacilul antracis, bacilul botulinic, bacilul tetanic, germenii
gangrenei gazoase, richettsia burnetti, leptospire, brucele, pasteurele și altele
8
Solul are un rol deosebit și în transmiterea la om a unor geohelminți:
anchilostomi, ascarizi, tricocefali. Ouăle proaspete de geohelminți sunt
inofensive.
Ele necesită o maturizare în sol. Helmintiazele provocate de
geohelminți sunt răspândite mai ales în localitățile unde condițiile de
salubritate sunt defectuoase, în special în mediul rural.
Poluarea chimică a solului este produsă prin reziduuri menajere și
zootehnice, reziduuri industriale și radioactive și ca urmare a utulizării unor
substanțe chimice în agriculttură.
Principalii poluanţi ai solului sunt:
a) Reziduuri solide
- Steril de mină sau carieră
- Minereuri neprelucrabile
- Deşeuri şi reziduuri menajere
- Îngrăşăminte chimice
b) Reziduuri lichide:
- Apele de mină de carieră
- Ape din zăcăminte petroliere
- Ape reziduale din instalaţii de preparare a minereurilor şi cărbunilor;
- Ape reziduale de la rafinării şi produse petroliere răspândite pe sol
c) Reziduuri gazoase
- Gaze rezultate din activitatea industriei miniere, aerosoli, etc;
- Gaze naturale scurse din conducte îngropate;
- Fenoli, cianuri, produse petroliere gazoase;
CAPITOLUL 3
9
CONŢINUTUL ŞI ROLUL ELEMENTELOR CHIMICE DIN
SOL
Datorită capacităţii sale de a întreţine viaţa plantelor, definită ca
fertilitate, solul constituie principalul mijloc de producţie în agricultură cu
caracter regenerativ. În cazul unei utilizări raţionale, solurile nu se consumă
într-un ciclu de producţie, ci îşi păstrează fertilitatea naturală şi chiar se poate
ameliora căpătând caracteristici şi calităţi noi.
O bună gestionare a resurselor de sol din ţara noastră nu este posibilă
decât dacă sunt cunoscute însuşirile solului, ca mediu fizic de viaţă al
plantelor, în strânsă corelaţie cu condiţiile naturale concrete în care s-a format
şi a evoluat. Această lucrare urmăreşte prezentarea unei imagini generale
despre modul de formare şi despre caracteristicile solului în contextul
problemelor actuale de utilizare a lor în diferite scopuri.
Partea minerală a solului provine din rocile care alcătuiesc litosfera,
supuse diferitelor procese fizice şi chimice de transformare prin intermediul
factorilor de mediu. Aceste transformări se produc cu intensităţi diferite, în
funcţie de natura materialului mineral iniţial. Mineralele sunt substanţe
anorganice, solide, omogene din punct de vedere fizico-chimic. Ele se
clasifică în funcţie de compoziţia chimică în 5 clase, ultima, sărurile
oxigenate, cuprinzând mineralele cele mai răspândite, în litosferă. De
remarcat sunt silicaţii, care reprezintă 75% din greutatea litosferei şi sunt
minerale componente ale tuturor rocilor.
Rocile magmatice iau naştere prin consolidarea magmelor, acestea fiind
topituri sau soluţii a căror temperatură depăşeşte 1000-1300°C, şi în care sunt
dizolvaţi oxizi, sulfaţi, sulfuri etc, saturaţi în vapori de apă şi gaze. Rocile
metamorfice iau naştere ca urmare a schimbării condiţiilor termodinamice în
care s-au format rocile magmatice sau sedimentare. Acestea îşi modifică
10
compoziţia mineralogică şi orientarea reţelei chimice, suferind procese de
metamoefism.
Rocile sedimentare sunt cele mai răspândite în partea superioară a
litosferei, ocupând 75% din suprafaţa scoarţei Pământului. Ele prezintă o
deosebită importanţă pentru formarea şi evoluţia solului, rocile de solificare
fiind reprezentate prin depozite de roci sedimentare foarte diferite. Rocile
sedimentare s-au format prin alterarea şi dezagregarea rocilor magmatice sau
metamorfice, procese ce au determinat apariţia unor minerale noi. În timpul
formării solurilor, rocile şi mineralele lor componente suferă o fragmentare
(mărunţire) continuă ce se numeşte dezagregare şi o modificare a reţelei
chimice, care are ca rezultat apariţia unor minerale noi, proces ce se numeşte
alterare.
Solurile conţin materie organică sub formă de resturi vegetale şi
animale, care se transformă în humus, sub acţiunea factorilor de mediu.
Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice complexe,
specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea de humus,
alcătuit din acizi humici.
Cantitatea şi mai ales calitatea humusului depind de natura învelişului
vegetal natural sau cultivat. Resturile vegetale lăsate în sol de vegetaţia
ierboasă provin atât din sistemul radicular sau alte părţi subterane ale
plantelor, cât şi din partea aeriană ( tulpină, frunze, etc.). Cantităţile de resturi
organice moarte sunt foarte variate în funcţie de specie şi tip de sol. Astfel,
vegetaţia ierboasă din zonele de stepă moderat aridă, resturile organice din
partea aeriană şi din rădăcini însumează în medie 11.000 kg.
Vegetaţia lemnoasă lasă în sol resturi vegetale provenite de la frunze şi
ace moarte, rămurele, fragmente de scoarţă, conuri, seminţe, etc., care
formează pe sol, o pătură continuă cunoscută sub denumirea de litieră.
Grosimea acestui strat variază în funcţie de:
11
- Specia lemnoasă;
- Vârsta şi consistenţa arboretului;
- Fertilitatea solului;
Cantitatea de resturi vegetale lăsată în sol de plantele cultivate, depinde
de felul culturii (unele culturi lasă solului miriştea şi rădăcinile plantelor, la
alte culturi se ridică atât organele aeriene cât şi cele din sol, ca de exemplu
cultura sfeclei de zahăr), durata de viaţă şi producţia realizată. Microfauna din
sol contribuie în mare măsură la formarea părtii organice a solului, corpurile
moarte, dejecţiile şi corpurile microorganismelor animale, determina
acumularea în sol a materiei organice moarte.
Procesul de humificare constă în formarea de substanţe organice
complexe, specifice solului, care alcătuiesc ceea ce se cunoaşte sub denumirea
de humus, alcătuit din acizi humici. Dintre substanţele intermediare de
descompunere a resturilor organice care participă la sinteza acizilor humici,
un rol deosebit îl au compuşii aromatici de tipul polifenolilor, rezultaţi din
degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza substanţelor
proteice. Formarea lor se realizează prin sinteza (condensarea) radicalilor
fenoli şi hidrochinone pe de o parte, urmată de polimerizarea în diferite grade.
Substanţele humice se caracterizează prin:
- absenţa completă a structurii ţesuturilor prin a căror transformare a luat
naştere;
- starea coloid amorfă;
- culoare de la negru la brun închis;
- capacitate de legare a elementelor bazice prin neutralizare;
- conţinut de azot între 3-5%;
Alcătuirea internă a acizilor humici (Dragunov şi Kononova) este
următoarea:
12
- nucleu aromatic (fenolic sau chinonic);
- catene laterale de diferite naturi ( radicali, hidrocarbonaţi peptide) şi grupe
funcţionale organice (carboxil-COOH, fenolică-OH şi metoxil-OCH3).
Polimerizarea şi condensarea se realizează diferit în funcţie de
condiţiile în care are loc procesul de humificare. În zona de stepă este
favorizată polimerizarea înaintată, în timp ce în condiţii mai umede
polimerizarea este mai slabă, rezultând substanţe humice diferite.Proprietatea
acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi (legaţi la suprafaţa moleculelor) şi
de a-i schimba cu alţii din soluţia solului se numeşte capacitate de adsorbţie şi
schimb cationic. Acizii humici au o capacitate de adsorbţie şi schimb cationic
mult mai mare decât cea a mineralelor argiloase (cel mult 150m.e. la 100 g
material).Acizii humici intră în reacţie cu partea minerală a solului formând
diferite combinaţii organo-minerale:
- cu fierul şi aluminiul formează complexe coloidale mixte humico-ferice şi
humico-aluminice;
- cu mineralele argiloase formează complexe adsorbtive, alcătuind complexul
argilo-humic sau coloidal sau adsorbtiv al solului;
- cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-teroase formează diferite săruri ale
acizilor humici, denumite humaţi.
Din categoria acizilor humici se deosebesc două grupe principale:
Acizii huminici, compuşi macromoleculari, de culoare închisă cu grad ridicat
de polimerizare, cu greutate moleculară între 10 000 şi 100 000, se întâlnesc
în toate tipurile de sol, în proporţii diferite;
Acizii fulvici, compuşi macromoleculari, de culoare gălbuie până la brun
gălbuie, cu grad de polimerizare mai redus decât la acizii huminici, cu
greutate moleculară între 2 000 şi 9 000, sunt solubili în soluţii alcaline şi 13
precipită în prezenţa acizilor minerali. Se formează în toate solurile, dar în
cantităţi mai mari la luvisolurile albice podsoluri şi în cantităţi mai mici în
solurile acide şi neutre.
Rolul esenţial al materiei organice în definirea fertlităţii solului şi a
capacităţii de producţie a plantelor a câştigat producţii noi în condiţiile
intensificării agriculturii din ţara noastră. Materia organică înmagazinează în
constituenţii ei energie chimică şi elemente biogene, care le eliberează în sol
în cantităţi mici şi continuu, în cursul transformărilor suferite sub influenţa
activităţii microorganismelor.
Prin eliberarea treptată şi în raporturi echilibrate a macro- şi
microelementelor nutritive, precum şi a unor substanţe specifice cu influenţă
pozitivă asupra metabolismului vegetal, materia organică atenuează stresurile
climatice şi nutritive, contribuind la obţinerea unor producţii multianuale
stabile. Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul
concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol, îndeosebi ale
îngrăşămintelor cu azot şi potasiu, şi al fluctuaţiilor rapide ale reacţiei solului.
Pe soluri având conţinuturi ridicate de metale grele, acumulate din
emisii industriale sau ca urmare a aplicării unor materiale reziduale cu valoare
fertilizantă sau ameliorativă, materia organică diminuează sau întârzie efectul
fitotoxic al acestora prin reţinerea lor în combinaţii stabile. Descompunerea
substanţelor organice xenobiotice ( pesticide, ierbicide, detergenţi ) este strâns
legată de transformările materiei organice din sol, cu consecinţe asupra
persistenţei lor în mediul ambient. Prin influenţa favorabilă pe care o are
asupra însuşirilor fizice, materia organică contribuie la valorificarea mai
eficientă a unor verigi ale tehnologiilor intensive, cum ar fi irigaţiile.
În special pe solurile cu texturi extreme, materia organică reduce
impactul utilajelor grele şi al trecerii lor repetate asupra stratului arăt, limitând
astfel înrăutăţirea condiţiilor de aeraţie şi de circulaţie a apei, ceea ce are
14
repercursiuni pozitive şi în sfera mobilizării şi deplasării ionilor nutritivi din
sol şi a folosirii lor de către plante. Prezenţa materiei organice diminuează
riscul de eroziune pe terenurile situate în pantă, iar pe solurile erodate, ca şi pe
cele nisipoase şi decopertate, previne dereglările de nutriţie cu microelemente
în culturile susceptibile.
Materia organică din sol este constituită din grupe de substanţe cu
origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii
deosebite pentru caracterizarea regimului humic şi a variaţiei acestuia în
funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de practicile culturale.
După origine, materia organică din sol a fost clasificată în două grupe
principale : prima grupă cuprinde resturi organice ( de plante şi animale )
proaspete şi incomplet transformate, separabile din sol prin mijloace
mecanice, iar a doua grupă este constituită de humusul solului, care prezintă o
parte integrată a solului ce nu poate fi separată de aceasta, prin mijloace
mecanice. Humusul, la rândul lui, este un amestec complex format din
produşi de transformare avansată a resturilor organice şi produşi de resinteza
microbiană şi din substanţe humice propriu-zise ( acizi humici, acizi fulvici şi
humină ).
Bibliografie
15
1. Gh. Mohan, Ecologia și protecția mediulu. Editura Scaiul, 1993
2. Calitatea mediului- Chișinău, Cartier, 1999;
3. M. Nigulescu, Protecția mediului înconjurător. Editura Tehnică
1995.
16
Top Related