Contract de credit. Actiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze. Incidenţa prevederilor art. 4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în constatarea caracterului abuziv

contract de facilitate de credit

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (3)

Directiva nr. 93/13/CEE

Caracterul negociat al unui contract de credit nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarecepărţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ceea ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ceea ce priveşteputerea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar consumatorii fiind simplepersoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-l semneze saunu.

Astfel, simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cunegocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa CJUE şi a instanţei supreme fiind înconcordanţă cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de aprezenta probe în sensul negocierii clauzei.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3864 din 4 decembrie 2014

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.M.V. şi C.A.M. împotriva pârâtelor C.E.I. IFN SA şiC.E.B. NV prin mandatar C.E.I. IFN SA, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr.XX099/3/2012/20 mai 2013, s-a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună adaptarea clauzelorcontractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103252/24 ianuarie 2008 privind împrumutul în sumă de 212,313CHF, pentru achiziţie locuinţă, urmare intervenirii impreviziunii contractuale, conform propunerii adresată pârâtei în datade 9 iulie 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4094 din data de 20 mai 2013 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, îndosarul nr. xx099/3/2012 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.M.V. şi C.A.M., în contradictoriu cu pârâţii C.E.I.IFN SA şi C.E.B. NV, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 24 ianuarie 2008 s-a încheiat între pârâtaC.E.I. IFN SA, în calitate de împrumutător, pe de o parte, şi reclamanţii C.M.V. şi F. (în prezent, C.) A.M., în calitate deîmprumutaţi, contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103252/24 ianuarie 2008, având ca obiect sumaîmprumutată de 212.313 CHF (franci elveţieni), durata de creditare fiind de 360 de luni.

Conform art. 6.1 din convenţia părţilor, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul,lunar, în rate ce includ, în conformitate cu graficul de rambursare care este parte integrantă din contract, astfel: începândcu luna a 7-a de la acordarea creditului, dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare la soldul facilităţii de credit;începând cu luna a 49-a de la acordarea creditului, dobânda lunară şi comisionul de administrare calculate la soldulfacilităţii de credit.

Prin cererea din data de 26 august 2011 adresată C.E.B. (România) SA – Sucursala Militari, reclamanţii au solicitatextinderea perioadei de rambursare a creditului, astfel încât rata lunară să atingă o valoare medie de 2.000 lei lunar,precizându-se de către reclamanţi că aceasta este suma pe care o pot plăti la momentul respectiv. Solicitarea s-a bazatpe următoarele argumente: creşterea valorii sumei împrumutate şi, implicit, a ratelor de credit, urmare a evoluţieicursului francului elveţian; scăderea veniturilor reclamanţilor cu peste 50% în ultimii doi ani, pe fondul crizei financiare

1/7 Detalii jurisprudență

globale; intervenţia cheltuielilor generate de naşterea unui copil.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E.I. IFN SA, prima instanţă a reţinut că la data de 31martie 2009 s-a încheiat între pârâta C.E.I. IFN SA, în calitate de cedent şi C.E.B. NV (Olanda), în calitate de cesionar,un contract de cesiune de creanţă, inclusiv pentru creanţa izvorâtă din contractul de credit încheiat de cedent cureclamanţii.

În cadrul unui litigiu declanşat în scopul sancţionării nerespectării dispoziţiilor legale edictate pentru încheiereacontractului prin care s-a născut creanța – acţiune în nulitate – dar şi în cazul litigiilor prin care se solicită adaptareacontractului, cedentul din cesiunea de creanţă, în calitate de parte contractantă, are calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului, prima instanţă a reţinut că pentru contractul de credit dedus judecăţii nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1271 din noul Cod civil, acestea fiind incidente exclusiv în cazul convenţiilor încheiate după intrarea în vigoare a actuluinormativ, astfel cum dispune expres art. 107 din Legea nr. 71/2011.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţineauveniturile din salariu, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumareariscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În acest context, modificarea circumstanţelor invocate de către reclamanţi – respectiv fluctuaţia monetară – a fostintegrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului deschimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsă de dispoziţie contrară.

De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiileeconomice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.

Executarea obligaţiilor reclamanţilor, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutulclauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-şi,astfel, aplicarea în speţă.

Nici reducerea veniturilor reclamanţilor – împrejurare nedovedită în cauză – nu conduce la aplicarea teoriei impreviziunii,imposibilitatea de executare a obligaţiei asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de către debitor. Deasemenea, naşterea unui copil, cu consecinţa creşterii cheltuielilor necesare întreţinerii familiei, nu poate fi privită ca unelement care să determine adaptarea clauzelor contractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară voințeireclamanților.

Astfel cum rezultă din corespondenţa părţilor, purtată în cursul anului 2012, pârâta C.E.B. NV, prin mandatarul C.E.I. IFNSA, a propus reclamanţilor o variantă de reeşalonare a plăţilor ratelor de credit, ofertă ce nu a fost acceptată, pentru că,în opinia împrumutaţilor, aceasta nu a corespuns posibilităţilor lor financiare şi pentru că impunea obligaţii noi cu privirela garanţii.

Clauza prevăzută de art. 2.4 este criticată de către reclamanţi, conform cererii completatoare depuse la dosar, la data de24 februarie 2013, deoarece prevede că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, iar cursul CHF a crescut înmod considerabil, această creştere fiind imprevizibilă pentru debitor, clauza fiind şi inechitabilă, precum şi contrarăbunei-credinţe.

Art. 2.4 din contractul de credit nu face referire la rambursarea creditului, cum susţin reclamanţii, ci la utilizarea acestuia.Ca atare, argumentele reclamanţilor expuse în cererea completatoare, care se referă, exclusiv, la obligaţia derambursare a sumei împrumutate, nu pot fi analizate prin raportare la clauza 2.4.

În realitate, clauzele prin care reclamanţii s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în cap. VI alconvenţiei de credit. Aceste clauze transpun, însă, principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.din 1864 , fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele princare s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativîntre drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit. Astfel, în baza aceloraşiclauze, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus estesuportată de împrumutător, nefiind, astfel, întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiilepărţilor. Pentru acelaşi considerent, nu a fost reținută ca fiind îndeplinită nici cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare,nerezultând că aceasta le-a impus reclamanţilor produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.

2/7 Detalii jurisprudență

Susţinerile reclamanţilor, în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire lariscul valutar, nu au fost primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumţia cunoaşterii ori a posibilităţii de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al CHF. Fluctuaţia cursuluide schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine a se reține caracterul abuziv al clauzelor privindrambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condiţiile prevăzute de art. 4 dinLegea nr. 193/2000, astfel cum s-a reţinut anterior.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.M.V. şi C.A.M., solicitând admiterea apelului, schimbareasentinţei şi admiterea cererii de adaptare a clauzelor contractuale, în sensul plăţii sumei de 400 CHF, debit şi accesorii,pe o durată de 10 ani, în baza intervenirii teoriei impreviziunii, pe fondul unor clauze contractuale abuzive.

Prin decizia civilă nr. 39 din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat,apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 4094 din 20 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Bucureşti,Secţia a VI-a civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va ficonsiderată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentulconsumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilităfără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiilegenerale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cuconsumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluareglobală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că oclauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acestsens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerateca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cucalitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe dealtă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În mod corect a reţinut prima instanţă că executarea obligaţiilor reclamanţilor, afectată de variaţia cursului de schimb, îşigăseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului deîmprumut, teoria impreviziunii negăsindu-şi astfel aplicarea în speţă.

Părţile sunt libere să stabilească clauze prin care să se ţină seama de fluctuaţia valorică în timp a bunurilor împrumutate,astfel că împrumutătorul va primi la scadenţă bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

Reducerea veniturilor reclamanţilor – împrejurare nedovedită în cauză – nu poate conduce la aplicarea teorieiimpreviziunii, imposibilitatea de executare a obligaţiei asumate fiind suportată în cadrul riscului contractual de cătredebitor. De asemenea, naşterea unui copil nu poate fi privită ca un element care să determine adaptarea clauzelorcontractuale, o astfel de împrejurare nefiind exterioară voinţei reclamanţilor.

Riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din cauza modificării cursului deschimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia.

Cei care sunt supuşi riscului valutar sunt clienții, atunci când în momentul încasării contravalorii mărfurilor, valuta de

3/7 Detalii jurisprudență

contract se depreciază faţă de momentul încheierii contractului comercial internaţional, dar şi banca, în eventualitatea încare valuta de contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia.

Oricare dintre cele doua fenomene poate avea loc pe o piaţă liberă.

Prin urmare, condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a băncii nu sunt îndeplinite în speţă.

În ce priveşte critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar, instanţa de apel a reţinut că înmateria contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă dinprevederile art. 1578 C. civ.

Legea înţelege prin clauza clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesarecunoştinţe de specialitate.

Este obligatorie redactarea clară şi fără echivoc a clauzelor astfel încât să nu fie necesare cunoştinţe de specialitatepentru înţelegerea lor.

Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către apelanţi rezultă că banca pârâtă a explicat, la încheiereacontractului, că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat uncredit în sumă de 212.313CHF.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că un contract de adeziune nu este, în mod automat, unul abuziv, ci pentru afi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiţii: existenţa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şiobligaţiile părţilor.

Sub aspectul puterii de negociere a clauzelor contractului, instanţa de apel a arătat că efectele nedorite aleriscului valutar pot fi contracarate de clienţii băncii sau, cel puţin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale,precum alegerea valutei de contract.

O altă metodă prin care se pot evita astfel de efecte este reprezentată de reeşalonarea plăţilor ratelor de credit, astfelcum s-a şi propus de către bancă, ofertă ce a fost refuzată de apelanţi, întrucât nu a corespuns intereselor acestora.

În privinţa caracterului nenegociat al contractului de credit, instanţa de apel a arătat că astfel de contracte sunt contractede adeziune, care presupun redactarea unilaterală a contractului, la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea saunu la propunerea făcută, fiind de esenţa contractului nemodificarea contractului de către potenţialul cocontractant.

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea.

Clientul poate opta sau nu pentru încheierea acestuia, apelanţii neputând susţine şi nici dovedi că li s-a impussemnarea acestuia în condiţii de presiune.

Cu privire la faptul că prima instanţă ar fi omis să ia în considerare şi celelalte clauze aflate în strânsă legătură cu clauzade la art. 2.4 din contract, instanţa de apel nu a reţinut această critică, având în vedere că reclamanţii nu au indicat caresunt acele clauze pretins a fi abuzive şi în legătură cu clauza reclamată, pentru aprecierea obiectului cererii nefiindsuficientă sintagma „celelalte clauze aflate în strânsă legătură cu aceasta”.

Şi oricum, atât timp cât clauza principală cuprinsă în art. 2.4 din contract nu a fost declarată abuzivă, cu atât mai puţinputeau fi apreciate ca fiind abuzive „celelalte clauze aflate în legătură…”, clauze accesorii în raport cu cea principală.

În ce priveşte obligaţia de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speţă, riscul valutar, instanţa deapel a reţinut că pentru a proteja consimţământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară şicomprehensibilă.

În speţă, nu se poate susţine că reclamanţi nu au putut să înţeleagă că rambursarea creditului se face în franci elveţieni,având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit în sumă de 212.313CHF.

Nu există caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutaţii să ramburseze creditul în monedaîn care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiilecursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere.

4/7 Detalii jurisprudență

Pe de altă parte, însăşi jurisprudenţa CJUE statuează că obligaţia de informare are nişte limite reprezentate de condiţiileunei bune funcţionări a pieţei. Cantitatea şi conţinutul informaţiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie sădepăşească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieţei (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004,Cauza Cofinoga Merignac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva obligaţiei de informare, dar şi a puterii de negociere, instanţa de apel a reţinut că consumatorul aavut posibilitatea să aleagă între oferte în raport de interesele sale şi de posibilitatea de a-şi asuma obligaţiilecontractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora „Consumatorii au dreptul de a fiinformaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de cătreoperatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor,între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

S-a reţinut că ultima plată a fost efectuată de către apelanţi în luna februarie 2012, iar în cursul lunii decembrie 2012, înconformitate cu prevederile contractuale şi legale în vigoare, a fost declarată exigibilitatea anticipată a creditului nr.103252/24 ianuarie 2008, înaintând Biroului Executorului Judecătoresc C.B. cererea de executare nr. 42392/13decembrie 2012, în vederea efectuării demersurilor necesare în vederea recuperării întregii creanţe.

În ce priveşte pretenţia apelanţilor cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, instanţade apel a constatat că reclamanţii solicită instanţei să se substituie voinţei părţilor în raporturile juridice dintre acestea,ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voinţă al părţilor, care reprezintă legea părţilor,potrivit art. 969 C. civ.

Părţile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale şi, în ipoteza în care voinţareclamantei coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.M.V. şi C.A.M., aducându-i următoarele critici:

1. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic alacesteia.

Astfel, reclamanţii-recurenţi au arătat că prin cererea de chemare în judecată au solicitat şi constatarea caracteruluiabuziv al clauzei de la art. 2 pct. 4 din contractul de facilitare de credit şi de garanţie nr. 103252/24 ianuarie 2008,precum şi a clauzelor aflate în strânsă legătură cu acesta, privind operaţiunile de tragere şi rambursare a credituluiacordat în CHF, care determină o suportare a riscului valutar, exclusiv, de către debitor.

Din probele administrate în cauză rezultă că pârâta-intimată şi-a asigurat o poziţie dominantă şi abuzivă, atât lamomentul încheierii contractului, dar şi pe parcursul încheierii acestora.

S-a mai susţinut că în ce priveşte clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt lipsite de claritate şi necesităcunoştinţe de specialitate pentru a le înţelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aceste clauze au mai fost criticate atât sub aspectul caracterului imprevizibil pentru debitor, la momentul semnăriicontractului, dar şi sub aspectul caracterului inechitabil şi contrar principiului bunei-credinţe ca riscul valutar să fiesuportat doar de către debitor.

Creditoarea şi-a asumat o poziţie favorabilă, deoarece a continuat să încaseze, integral, dobânzile şi comisioanele, iarriscul fluctuaţiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF, a fost suportat doar de către recurenţii-reclamanţi.

S-a mai susţinut că o astfel de variaţie de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul contractului şinici nu a avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Deşi banca nu i-a informat cu privire la riscul fluctuaţiilor de curs valutar, pretinde de la reclamanţi plata unor sumedisproporţional de mari comparativ cu suma acordată în 2008, asigurându-şi un profit nejustificat, fondat pe undezechilibru contractual.

Recurenţii au mai susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că ei sunt persoane mediu avansate şi mediudiligente care nu puteau face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere încazul contractului de împrumut bancar.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, în sensul că acea clauză invocată de către reclamanţi este una abuzivă, deoarece nu a fostnegociată direct cu ei şi a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea lor,

5/7 Detalii jurisprudență

contrar cerinţelor bunei-credinţe.

S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel s-a referit în considerentele deciziei recurate, în mod exclusiv, laprincipiul „pacta sunt servanda”, prevăzut de art. 969 C. civ., în condiţiile în care apărarea reclamanţilor s-a fondat pe oexcepţie de la acest principiu, impreviziunea contractuală.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, atunci când a apreciat că esteinaplicabilă teoria impreviziunii şi când a concluzionat că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, deşi tocmaiaceasta este voinţa instituţiei.

3. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În motivarea suportării riscului valutar de către reclamanţi instanţa de apel a făcut referire la momentul încheieriicontractului comercial internaţional, deşi din actele depuse la dosar rezultă că reclamanţii au încheiat acest contract decredit pentru achiziţionarea unei locuinţe, şi nu pentru a desfăşura acte de comerţ internaţional.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentruurmătoarele considerente:

1. În primul rând, criticile formulate la pct. 1 din motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C.proc. civ., recurenţii-reclamanţi nearătând în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, care eacesta şi în ce sens s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, însă, criticile de la acestpunct, ca de altfel şi cele de la pct. 2 pot fi analizate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile Legiinr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

2. În ce priveşte fondul cauzei, s-au constatat următoarele:

a) Instanţa de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecăţii, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, încauza de faţă avem de a face cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit,contract care, deşi trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracteruluiabuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr.93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.

b) Din această perspectivă, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare acontractului, deoarece părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în cepriveşte puterea de negociere, pârâta fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar reclamanţii fiindsimple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-lsemneze sau nu.

Simpla informare a reclamanţilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negociereacontractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa CJUE şi a Instanţei Supreme, fiind în concordanţă cu ideeacă acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr.193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianţi, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului)de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speţa de faţă nu s-a petrecut.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, jurisprudenţa CJUE privind limitele obligaţiei de informare, aceasta făcândreferire la o clauză ce privea un litigiu între doi comercianţi, or, în speţa de faţă este aplicabilă legislaţia şi jurisprudenţaprivind protecţia consumatorilor.

c) În ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat alpreţului.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţăpoate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau alrenumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România.

Astfel, în cauza C-484/08 se arată că: „dispozițiile art. 4 alin. 2 şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate însensul că nu se opun unei reglementări… care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelorcontractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pede o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze

6/7 Detalii jurisprudență

sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

Mai mult, în cauza C-241/98, CJUE a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule,clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general alprotecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publicăeconomică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauzeprejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Ca atare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea suntredactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-unlimbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligaţie.

d) Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a căreiînţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma „redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil”, daraceastă analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţiaconsumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiardacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nuau fost negociate, aşa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pereclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociataceste clauze cu reclamanţii.

În ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnăposibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales subaspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTPJelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

CJUE a arătat următoarele: „Art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte oclauză contractuală…, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuieînţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vederegramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului… la care se referăclauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze…., astfel încât consumatorulsă poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte”.

Or, instanţa de apel nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de laart. 2.4 în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şisemnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţăa băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

Aceasta înseamnă că instanţa de apel nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt, astfel că se impune admiterea recursului,casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, aceasta urmând să ţinăseama, în stabilirea situaţiei de fapt, de cele arătate mai sus.

Totodată, instanţa de apel va analiza şi celelalte clauze arătate de către reclamanţi ca abuzive, inclusiv clauzareferitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului, dar în lumina legislaţiei şi jurisprudenţei speciale privindprotecţia consumatorilor.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.şi la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei 93/13/CEE, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi atrimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă de apel.

7/7 Detalii jurisprudență