Colapsul URSSLect.Dr.Cristina Petrescu

Curs:Politică şi societate în Europa secoluluiXX

Colapsul Uniunii Sovietice

I.Introducere

Anul 1991 aduce cu sine destrămarea URSS,ce provoacă sfârşitul Războiului Rece,conflict ce a

marcat a doua jumătate a secolului XX,şi aduce implicit mari transformări pe arena

internaţională.Acest eveniment suscită încă multe opinii divergente din partea istoricilor şi

cercetătorilor,nefiind încă pe deplin clarificate cauzele care au dus la acest deznodământ .Ceea ce

ştim cu siguranţă este că momentul prăbuşirii statului sovietic va determina modificarea

definitivă a echilibrului geopolitic mondial şi dispariţia bipolarităţii.Sociologul şi politologul

american Francis Fukuyama,în lucrarea “Sfârşitul istoriei şi ultimul om” ,îşi prezintă teoria

conform căreia sfârşitul acestui conflict aduce cu sine instaurarea unei singure puteri

mondiale,ceea ce reprezintă sfârşitul istoriei.În mod cert,victoria blocului occidental asupra celui

comunist reprezintă inaugurarea unei noi epoci care confirmă supremaţia culturii politice

democratice.Practic este adeverită afirmaţia lui Winston Churchill:” Democraţia este un sistem

politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”1.

Chiar dacă occidentalii văd în destrămarea URSS un triumf al democraţiei,preşedintele reales al

Rusiei,Vladimir Putin,are o viziune diferită,interpretând în sens negativ acest colaps.El

afirmă:”Dispariţia URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut.”2Această

declaraţie este relevantă în contextual actual al Rusiei,arătând ca există încă multe lacune în

implementarea regimului democratic,sistemul fiind încă bântuit de stafiile vechii

dictaturi.Tranziţia în Federaţia Rusă este încă în desfăşurare,ei confruntându-se şi cu o criză de

identitate,după cum observa şi politicianul american Henry Kissinger:”Rusia post-comunistă se

află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric.Ca şi Europa,ea va trebui sa-şi consacre

cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea.”3

Ceea ce-i fascinează pe oamenii politici,pe istorici şi nu numai în legătură cu sfârşitul Uniunii

Sovietice este impredictibilitatea evenimentului şi surpriza majoră creată până şi în rândul celor

din interiorul sistemului,sau în rândul extrem de bine informaţilor agenţi secreţi americani.În

consecinţă,pentru o înţelegere cât mai clară şi concisă a ceea ce a însemnat lichidarea sistemului

sovietic,trebuie să începem prin a-i delimita foarte bine cauzele.

1 Serge BERNSTEIN,Pierre MILZA,Istoria Europei,volumul 5,traducere de Monica Timu,editura Institutul European,1998 2 http://www.b1.ro/stiri/externe/putin-disparitia-urss-a-fost-cea-mai-mare-catastrofa-geopolitica-a-secolului-trecut-15321.html consultat la 05.05.2012.3 Henry KISSINGER,Diplomaţia,editura All,2007

II.Stalinismul desăvârşit şi începutul Războiului Rece(1945-1953).

Odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial,Europa vede cu groază catastrofele provocate

de acest cataclism,ce afectează atât domeniul economic,cât şi pe cel social şi politic.Una din

statele profund afectate este statul sovietic,unde s-au înregistrat mari pierderi umane(peste 20 de

milioane) şi materiale(80000 de localităţi,6 milioane de case distruse).În acest context se

concretizează conflictul care va fi cunoscut în istorie sub numele de Războiul Rece.Războiul

Rece este termenul folosit pentru a descrie disputa dintre cele două mari alianţe,conduse de

puterile mondiale,S.U.A şi respectiv U.R.S.S.Se foloseşte adjectivul “rece” pentru a evidenţia

faptul că relaţiile dintre cele două construcţii politico-militare au fost reci,dar nu au degenerat

niciodată într-o confruntare militară directă.La 5 martie 1946,Winston Churchill exclama:”De la

Stettin de lângă Baltica şi până la Trieste de la Adriatica,o cortină de fier a căzut pe continent.4”

Factorul major în declanşarea Războiului Rece a fost constituit de refuzul lui Stalin de a accepta

reunificarea Germaniei şi de a renunţa la câştigurile obţinute de URSS în timpul

războiului.Această atitudine a lui Stalin sapă o prăpastie între cele două Europe.Expansionismul

sovietic provoacă temeri în rândul statelor occidentale că s-ar putea declanşa un nou conflict

militar devastator,acestea neavând resurse necesare pentru a-l susţine în eventualitatea lui.Drept

urmare îşi întorc privirea spre Statele Unite,care pentru a-şi mări puterea şi influenţa,le oferă un

ajutor economic prin Planul Marshall şi o protecţie militară prin semnarea Pactului Atlanticului

de Nord.Stalin răspunde prin satelizarea politică şi economică a statelor din Europa de Est prin

care Armata Roşie a trecut în al doilea război mondial,menţinându-şi controlul asupra lor,în

ciuda presiunii Occidentului.

Conflictul militar indirect între SUA şi URSS,în războiul din Coreea,desfăşurat între iunie 1950

şi iulie 1953,are ca efect o încordare a relaţiilor dintre cele doua blocuri.Odată cu moartea

conducătorului de la Kremlin,Stalin,la data de 5 martie 1953,atmosfera tăioasă dintre cele două

superputeri se va ameliora,Europa intrând într-o perioadă de destindere.

Sfârşitul dictaturii de tip stalinist constituie începutul unui drum sinuos,caracterizat de perioade

de încordare şi destindere în politica sovietică,la al cărui capăt este localizată destrămarea URSS

din 1991.

4 Jean CARPENTIER,Francois LEBRUN,Istoria Europei,traducere de Sandor Skultety şi Mariana Băluţă Skultety,editura Humanitas Bucureşti,2006 pp.370

III.Perioda Hruşciov-începuturile destinderii(1956-1964).

După moartea lui Stalin,în perioada 1953-1956 marele stat sovietic este condus de un Prezidium

format din 10 înalţi demnitari comunişti,dintre care se evidenţiază în mod excepţional şi preia

puterea în 1956,Nikita Hruşciov.Lider autoritar,când are certitudinea că întreaga putere este

concentrată în mâinile lui,începe importantul şi într-o anumită măsură beneficul proces de

destalinizare,care va avea efecte şi pe plan european.Noul lider a modificat cele mai dure aspecte

ale regimului represiv stalinist,a dizolvat Cominformul şi a inaugurat noua doctrină a convieţuirii

paşnice.În timpul Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,din

februarie 1956,Hruşciov distribuie câte un dosar cu informaţii şi documente asupra acţiunilor lui

Stalin fiecărui delegat.În noaptea de 24 spre 25 februarie,secretarul general al PCUS,Hruşciov

prezintă un raport secret ,citit într-un cadru restrâns,format doar din membrii marcanţi şi

reprezentativi ai partidului sovietic.Acest raport va fi publicat pentru prima dată în URSS abia în

1988,dar va fi rapid cunoscut de occidentali,care-l vor distribui şi de o parte şi de alta a cortinei

de fier.Scopul congresului a fost acela de a evidenţia ruptura totală de trecutul stalinist al noului

conducător,trecut caracterizat de folosirea abuzivă a cultului personalităţii şi a abuzului de

putere.În raport se specifică:”Stalin a fost la originea conceptului de ”duşman al

poporului”.Acest termen a făcut automat inutilă stabilirea dovezilor erorilor ideologice ale

persoanei sau persoanelor aflate într-o controversă;termenul a făcut posibilă utilizarea celei mai

sălbatice represiuni ce viola toate normele legalităţii revoluţionare…”5.

Concluzia raportului evidenţiează că ruptura se produce exclusiv faţă de stalinism,continuându-

se linia marxist-leninistă:”...este necesară aplicarea în totalitate a principiilor leniniste despre

democraţia socialistă”.6

Acest proces de destindere inaugurat de N.S.Hruşciov va avea efecte imediate în Polonia şi

Ungaria(1956).Dar scăderea tensiunii a fost de scurtă durată.Atmosfera internaţională începe să

se încordeze odată cu “blocada Berlinului”.În 1961 autorităţile est-germane construiesc un gard

de sârmă ghimpată şi un zid de delimitare a Berlinului de Vest,care va semnifica asumarea

5 Jean CARPENTIER,Francois LEBRUN,Istoria Europei,traducere de Sandor Skultety şi Mariana Băluţă Skultety,editura Humanitas Bucureşti,2006 pp.3756 Serge BERNSTEIN,Pierre MILZA,Istoria Europei,volumul 5,traducere de Monica Timu,editura Institutul European,1998 pp.305

eşescului de a împiedica migrările,dar va evita transformarea capitalei R.D.G într-o potenţială

sursă de conflict.Cea mai gravă criză postbelică va fi reprezentată de cea a rachetelor sovietice

din Cuba,după preluarea puterii pe insulă de către Fidel Castro şi eşecul unei invazii

americane.Totuşi,tensiunile se vor rezolva după întâlniri bilaterale între Hruşciov şi

Kennedy;aceste evenimente fac ca liderii celor două superputeri să instaleze o linie telefonică

directă,pentru o comunicare cât mai rapidă şi eficientă în rezolvarea eventualelor conflicte.

Datorită modului de conducere şi încercare de centralizare a numeroaselor domenii ale

conducerii de partid,secretarul genera va intra în conflict cu birocraţia de partid care are o

stabilitate şi influenţă mare în PCUS.În consecinţă,datorită slăbirii poziţiei sale, în octombrie

1964 nu a mai avut susţinerea majorităţii,fiind forţat de Comitetul Central să demisioneze.Putem

considera că înlăturarea lui Hruşciov de la conducerea sistemului sovietic semnifică sfârşitul

primei perioade de destindere a URSS din istoria Războiului Rece.

IV.Doctrina Brejnev(1964-1985)

Funcţia lui Nikita Hruşciov e preluată de Leonid Brejnev,iar prim-ministru devine

Kosîghin.Perioada Brejnev nu mai e caracterizată de o conducere autoritară,ci se ia în calcul şi se

aplică principiul oligarhic al conducerii colective.Acest interval marcat de indecizie,relevă un

conservatorism evidenţiat pe toate planurile,urmarea firească fiind o anumită alienare a

societăţii,care scapă de sub controlul regimului.Evenimentele care se petrec în URSS au un

impact major asupra celorlalte state din blocul comunist,prima dintre ele care se îndepărtează de

Moscova fiind Cehoslovacia.

Primăvara de la Praga zguduie din temelii tot sistemul,având mari efecte asupra politicilor

promovate de actuala conducere de la Moscova.Pentru a-şi menţine puterea,pusă sub semnul

întrebării,liderii se mobilizează şi pun în practică ceea ce cunoaştem sub numele de doctrina

Brejnev.Această doctrină reprezintă o totală ruptură de vechea doctrină a convieţuirii

paşnice,punându-se bazele unei noi strategii:”Popoarele ţărilor socialiste,se afirma aici,partidele

comuniste au totala libertate de a hotărî căile de dezvoltare ale ţărilor lor.Cu toate acestea,nici o

hotărâre luată nu trebuie să dăuneze nici socialismului din ţara lor,nici intereselor fundamentale

ale altor ţări socialiste.(…).Aceasta înseamnă că orice partid comunist este răspunzător în faţa

poporului său,dar şi în faţa tuturor ţărilor socialiste”.7

Îmbătrinirea nomenclaturii este o consecinţă firească a acestui sistem,ce are la bază principii

gerontocratice.Sociologul Voslensky afirmă:”Nomenclatura exercită şi puterea economică doar

pe cale de consecinţă.Ansamblul puterii în statul socialist este concentrat între mâinile sale.Ea

singură ia toate deciziile politice.”8

Criza economică care a lovit arena internaţională datorită primului şoc petrolier,provocat de

războiul israeliano-arab,va influenţa şi Uniunea Sovietică.Ea va avea de câştigat de pe urma

crizei energetice ceea ce conduce la o relativă dezoltare,dar duce la neglijarea de către Brejnev a

posibilităţii implementării unor reforme,inclusiv în industria uşoară.

Agricultura este sectorul care continuă să dezvolte problemele cele mai grave,acest aspect fiind

relevat şi de cele 15 milioane de persoane care părăsesc în anii 70’ zonele rurale,dorind şi

sperând să găsească oportunităţi mai bune în zonele urbane.Chiar dacă se investeşte masiv în

agricultură,acest sistem îşi dovedeşte limitele,producţia agricolă având deficite enorme şi ce este

mai revoltător pentru URSS fiind faptul că importă masiv după 1972 de la inamicul numărul

1,Statele Unite.

Un alt sector în care se investeşte masiv,cel militar,devine greu de finanţat,de întreţinut,datorită

ineficienţei şi lipsei profitului de pe urma cercetărilor militare.Invadarea Afganistanului în 1979

va spori şi mai mult cheltuielile militare ,afectând mecanismul şi aşa dereglat de funcţionare al

statului sovietic.

Datorită imposibilităţii de asigura un nivel de trai decent maselor,statul este nevoit să facă

concesii şi să tolereze diferite forme de manifestare autonomă,dând frâu liber exploziei pieţei

negre a bunurilor de consum şi corupţiei la autonomizarea manifestărilor culturale.

După moartea lui Brejnev în 1982,conducerea PCUS va fi preluată succesiv de Iuri Andropov şi

de Constantin Cernenko.După moartea acestuia din urmă,puterea este preluată de către Mihail

Gorbaciov.

În concluzie,perioda Brejnev este extrem de importantă în înţelegerea destrămării URSS,arătând

în profunzime care sunt bolile sistemului,boli ce reprezintă cauze ale colapsului din 1991.

7 Serge BERNSTEIN,Pierre MILZA,Istoria Europei,volumul 5,traducere de Monica Timu,editura Institutul European,1998 pp. 3638 Michael VOSLENSKY,La Nomenklatura.Les privilegies au URSS,Paris,Belfond,1979,pp.100

V.Era Gorbaciov şi imposibilitatea reformării sistemului.

Preluarea funcţiei de secretar general al PCUS de către Mihail Gorbaciov în aprilie 1985

demonstra că acest mecanism inapt are nevoie de o schimbare majoră în ceea ce priveşte atât

politicile publice,cât şi politica externă(raporturile cu blocul statelor occidentale).Gorbaciov

reprezintă un caz aparte în rândurile conducătorilor sovietici,marcând un lucru esenţial,acela al

apropierii de populaţie,prin refuzul de a-şi asunde defectele.Fostul său purtător de cuvânt,Andrei

S.Graciov,spunea despre el:”Fie că vrem fie că nu,Mihail Gorbaciov a schimbat destinul planetei

noastre.(…)Prin acţiunea sa,el a trasat perspectivele unei concepţii radical,diferite asupra

politicii,în zorii secolului al XXI-lea.”9

Reformismul lui Gorbaciov devine evident în momentul în care el propune două proiecte de

reformă.Acestea vor fi elementele centrale ale politicii sovietice din perioda 1985-1991 şi,deşi

scopul lor era să conducă la o schimbare în bine a societăţii sovietice,la o adoptare a

comunismului cu faţă umană care fusese propus de Alexandr Dubcek în Cehoslovacia în

1968,ele nu vor face decât să faciliteze prăbuşirea iremediabilă a unui sistem care demonstra că e

imposibil de reformat.

În viziunea lui Gorbaciov,prioritatea zero a conducerii de la Moscova era transformarea

economiei,ceea ce face ca primul proiect de reformă,numit perestroika să fie dedicat acestui

sector.Realitatea arăta în mod clar că destalinizarea nu fusese aplicată şi la nivelul economiei.Era

necesară descentralizarea,debirocratizarea,autogestiunea şi stimularea creşterii productivităţii

pentru a se ajunge la un nivel de competitivitate care să poată ţine piept concurentului

capitalist.Deşi intenţiile erau cât se poate de benefice,rezistenţa birocraţiei şi imposibilitatea de a

gestiona catastrofa nucleară de la Cernobîl vor tăia din start elanul reformator,iar vechiul sistem

economic nu va cunoaşte modificări substanţiale.

O reformă economică ce se va dovedi a fi una cu efect nociv asupra economiei sovietice se va

dovedi a fi reforma alcoolului,întruchipată de creşterea preţurilor şi limitarea vânzărilor de

băuturi alcoolice,cât şi de distrugerea unor podgorii faimoase.Această reformă va avea efecte

benefice asupra scăderii nivelului alcoolismului,dar va afecta grav bugetul,provocând pierderi de

100 de miliarde de ruble prin migrarea producţiei şi vânzarea de alcool pe piaţa neagră.

9 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,editura Nemira Bucureşti 1995,pp.11.

Una din cele mai radicale reforme economice este legea cooperativelor din mai 1988.Aceasta

permitea dreptul privat de posesiune a afacerilor în sectoarele serviciilor,manufacturier şi a

comerţului extern.Iniţial legea prevedea impozite substanţiale şi restricţii privitoare la

personal.Acestea vor fi însă eliminate,pentru a încuraja într-o şi mai mare măsură implicarea

oamenilor în sectorul privat.

Al doilea proiect de reformă,denumit glasnost(deschidere) vizează spectrul politic.Liderul de la

Moscova consideră ca fiind deficitară relaţia regimului cu societatea şi speră să câştige

cooperarea acesteia prin reforme politice.De remarcat este însă că nu se prevede punerea sub

semnul întrebării a regimului însuşi,ci doar se permite criticarea greşelilor sale.De

exemplu,Gorbaciov va folosi un limbaj mai dur decât cel folosit de Nikita Hruşciov în

condamnarea stalinismului,vorbind de “enormele crime de neuitat ale lui Stalin”10Acest proces

inovativ va scăpa însă de sub control şi va căpăta o dinamică proprie,contribuind şi el la

construirea deznodământului din 1991.

O reformă deosebit de importantă a regimului Gorbaciov implementată în constituţie este crearea

unui sistem electoral bazat pe candidature multiple şi nu pe impunerea candidatului unic de către

PCUS.Această modificare este dublată şi de o masivă reîntinerire a cadrelor,practic de o

încercare de transformare a elitelor politice şi administrative.

Aceste schimbări vor avea efecte,dar nu în sensul scontat de către secretarul general al

PCUS.Legislativele formate în urma alegerilor semi-libere din 1989 vor avea o autoritate reală şi

vor acţiona în sensul unei şi mai pronunţate liberalizări.În martie 1990 se adoptă un nou set de

reforme constituţionale,introducându-se postul de preşedinte al Uniunii Sovietice,cu scopul de a

transforma regimul într-unul prezidenţial.Un alt efect al reformelor va fi renaşterea sentimentelor

naţionale,republicile sovietice începând să manifeste tendinţe centrifuge,îndepărtându-se

treptat,dar ireversibil de centrul de putere de la Moscova.

Mihail Gorbaciov va realiza acest lucru şi va propune în februarie 1990 un nou tratat ce stabileşte

o confederaţie pentru a evita secesiunile.Se ia decizia convocării unui referendum pentru a

confirma apartenenţa la Uniune a republicilor,dar tensiunile iau amploare după ce instaurarea

funcţiei prezidenţiale transferă şi mai mult din autoritatea republicilor la Moscova.Întâlnirea din

aprilie 1991 de la Novo-Ogariovo dintre Gorbaciov,Elţîn şi ceilalţi opt preşedinţi ai republicilor

se concretizează printr-un acord,care însă nu va mai avea nicio relevanţă istorică.

10 Bogdan ANTONIU,Alin MATEI,Politică şi societate în secolul XX,Ministerul Educaţiei şi Cercetării,2007,pag.203.

Guvernarea lui Gorbaciov se va manifesta printr-o pronunţată tendinţă de deschidere şi în ceea ce

priveşte politica externă a URSS.Liderul sovietic va avea mai multe întâlniri bilaterale atât cu

Ronald Reagan,cât şi cu George H.W.Bush,iar doctrina Brejnev va fi înlocuită de aşa numita

doctrină Sinatra.Doctrina Sinatra îşi are originea denumirii în melodia celebrului cântăreţ

american Frank Sinatra,”My way” şi este responsabilă pentru prăbuşirea comunismului în statele

est-europene şi implicit,pentru dispariţia blocului comunist.După intervenţiile armatelor sovietice

în Ungaria în anul 1956 şi în Cehoslovacia în 1968,în sfârşit URSS decidea să dea dreptul

fiecăruia dintre de acum foştii săi sateliţi să îşi decidă singură soarta.Această atitudine non-

intervenţionistă va face posibilă transformarea anului bicentenarului Revoluţiei Franceze în anul

0 al democratizării,sau după caz al redemocratizării statelor est-europene.Cu siguranţă o

intervenţie militară a URSS de înnăbuşire a schimbărilor democratice ar fi cauzat pe plan intern

un triumf al aripii conservatoire a PCUS asupra celei liberale şi ar fi putut amâna destrămarea

URSS din 1991.

Politica externă a lui Mihail Gorbaciov nu este lipsită nici de erori grave care vor avea un rol

important în îngreunarea înfăptuirii reformelor interne.Un caz relevant în acest sens este

continuarea războiului din Afganistan până în anul 1989 ceea ce agravează şi mai mult

problemele financiare cu care se confruntă statul sovietic şi erodează şi mai mult încrederea

cetăţenilor în regim,având în vedere faptul că unele surse indică un număr de 50000 de victime

în rândul trupelor sovietice de-a lungul celor 10 ani de conflict.

O privire de ansamblu asupra încercării de reformare a statului sovietic de către Mihail

Gorbaciov ne conduce la două concluzii ce se întrepătrund.

Prima concluzie este următoarea:studiind istoria postbelică a URSS până în anul 1985 ne dăm

seama că mecanismul de funcţionare al statului sovietic este profund dereglat,prezentând

anomalii la nivelul fiecărei componente.În aceste condiţii orice încercare de reformare are şanse

foarte mici de reuşită,în primul rând datorită opoziţiei pe care va trebui să o înfrunte din partea

persoanelor în funcţii-cheie şi în al doilea rând datorită faptului că orice încercare de schimbare a

unei piese din ansamblul mecanismului poate foarte uşor să provoace dărâmarea întregii

construcţii.Relevant în acest sens este faptul că permiterea criticării greşelilor regimului va

submina nu doar părţile lui negative,ci şi regimul însuşi.

A doua concluzie se bazează pe faptul că este extrem de dificilă implementarea unui set complex

de reforme de către un lider şovăitor şi uşor influenţabil.Deşi este incontestabilă voinţa lui

Gorbaciov de a schimba în bine faţa URSS,el va pendula continuu între grupările conservatoare

şi liberală.Această inconsecvenţă nu va face decât să sporească tensiunile,să blocheze reformele

şi până la urmă să determine pierderea sprijinului de către secretarul general al PCUS din partea

ambelor aripi.Ruptura dintre Gorbaciov şi liberali este oglindită de două evenimente deosebit de

importante:

-Demisia lui Eduard Şevarnadze,viitorul preşedinte al Georgiei,din funcţia de ministru de

externe,la data de 20 decembrie 1990,atât din cauza perceperii unei apropieri a liderului de aripa

conservatoare,cât mai ales din cauza creşterii prerogativelor preşedintelui,lucru care-l face

Şevarnadze să prevestească revenirea la dictatură.

-Cererea venită din partea lui Boris Elţîn ca Mihail Gorbaciov sa-şi depună demisia,pe fondul

agravării tendinţelor secesioniste din Republicile Baltice.

După cum am menţionat anterior,întâlnirea de la Novo-Ogariovo nu va reprezenta momentul

salvării URSS prin transformarea ei într-o confederaţie,dar va fi receptată de către aripa

conservatoare ca un semnal al pierderii de către Gorbaciov a controlului asupra statului.Chiar

dacă liderul sovietic avusese o atitudine prietenoasă faţă de conservatori,impunându-l chiar pe

Ghenadi Ianaev,liderul grupării,în postul de vicepreşedinte al URSS la data de 27 decembrie

1990,concluzia la care se ajunge este acea că Mihail Gorbaciov trebuie înlăturat de la

putere.Andrei S.Graciov afirmă:”Această alegere irevocabilă a dus la perimarea definitivă a

strategiei conservatorilor.Pierzându-l pe preşedinte,singurul care putea să le acopere

acţiunea,orice întoarcere legală devenea pentru ei imposibilă.Le rămânea doar calea

ilegalităţii.”11

În acest context se va desfăşura încercarea de lovitură de stat din august 1991,care este

orchestrată de către grupul comuniştilor conservatori,printre conducătorii grupului numărându-se

Ghenadi Ianaev,care va fi şi numit preşedinte-interimar,Vladimir Kriucikov,şeful temutei

KGB,Boris Pugo,ministrul de interne,Dmitri Iazov,ministrul apărării şi Valentin Pavlov,primul-

ministru.Pe data de 19 august ei vor anunţa că Mihail Gorbaciov,care se afla în concediu în

Crimeea,părăseşte funcţia de preşedinte din cauza unor probleme de sănătate.Interesant este

faptul că acelaşi pretext al problemelor de sănătate fusese evocat şi în cazul îndepărtării unui alt

lider sovietic,Nikita Hruşciov în octombrie 1964.Un alt element frapant al acestei încercări de

lovitură de stat este faptul că mai sus amintiţii lideri ai puciştilor au fost numiţi în funcţie,fără

11 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995,pag.12

nicio excepţie,chiar de către Gorbaciov.Andrei S.Graciov afirmă:”Preşedintele a fost la un pas de

a deveni ostaticul oamenilor pe care el însuşi îi aşezase în posturile-cheie ale guvernului…”.12

Scopul puciului era acela ca prin îndepărtarea lui Gorbaciov de la putere să se pună punct

reformismului care era văzut drept un element nociv la adresa URSS şi să fie neutralizată

încercarea de acordare unor puteri sporite republicilor.

În prima parte,puciul pare să reuşească,Gorbaciov fiind plasat sub arest la domiciliu,dar au loc

mari manifestaţii populare împotriva liderilor conservatori,iar armata ezită în a reprima aceste

proteste.Unul din actorii principali ai acestor evenimente este Boris Elţîn,preşedintele RSFS

Ruse,care se va deplasa la sediul Parlamentului rus pentru a organiza apărarea împotriva loviturii

de stat.Emblematic este discursul lui Elţîn de pe turela unui tanc în care condamnă în mod ferm

puciul.

În aceste condiţii lovitura de stat eşuează,iar la 22 august 1991,Mihail Gorbaciov revine la

Moscova,sub protecţia trupelor fidele lui Boris Elţîn.După cum preşedintele URSS însuşi

afirmă,senzaţia era că s-ar fi întors într-o cu totul altă ţară.Puciul eşuase,dar dăduse lovitura

fatală URSS.Activităţile PCUS au fost suspendate pe teritoriul URSS.Acest moment a

reprezentat sfârşitul partidului care îşi trăgea seva încă din epoca bolşevismului.

Paradoxal,revenirea lui Gorbaciov nu reprezintă o punere în practică a deciziilor luate la Novo-

Ogariovo,liderii republicilor făcând rând pe rând pasul spre declararea independenţei.Andrei

S.Graciov explică acest fapt astfel:”În orice caz,înfrângerea conservatorilor va avea drept

consecinţă neaşteptată închiderea drumului deschis prin Novo-Ogariovo.Preşedinţii republicilor

prinseseră gustul suveranităţii şi se eliberaseră de sub tutela centrului.Duşmanul care-i speriase

atât de mult înainte de puci nu mai exista”.13

Relevantă pentru naivitatea lui Gorbaciov este atitudinea sa de după puci,el încercând să

continue din punct de vedere politic pe aceeaşi linie pe care o impusese începând cu 1985.În

septembrie el afirmă:”Chiar crezi că perestroika s-a terminat?Eu nu cred”.14Însă,perestroika,ca şi

Uniunea Sovietică de altfel,se aflau în pragul sfârşitului.

Între septembrie şi decembrie majoritatea republicilor îşi proclamă independenţa,şi în sfârşit

devine clar şi pentru Gorbaciov că URSS nu mai poate fi menţinută sub forma pe care şi-ar fi

12 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995,pag.1213 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995,pag.12

14 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995,pag.14

dorit-o el şi începe să se profileze din ce în ce mai evident varianta retragerii.Pe 21 decembrie se

semnează actul înfiinţării Comunităţii Statelor Independente,format din Federaţia

Rusă,Bielorusia,Ucraina,Uzbekistan,Turkmenistan,Tadjikistan,Kazahstan,Kirghistan,Armenia şi

Azerbaidjan.Acest act reprezintă în acelaşi timp,actul de deces al URSS.Câteva zile mai târziu,pe

25 decembrie 1991,Mihail Gorbaciov demisionează din funcţia de preşedinte al statului

sovietic,care pe 1 ianuarie 1992 îşi încetează oficial existenţa.Despre această demisie Andrei

S.Graciov afirmă:”Demisia lui Gorbaciov înseamnă în acelaşi timp o înfrângere şi o

tragedie:înfrângerea unui om de stat,obligat să părăsească puterea fără a-şi fi terminat misiunea

pe care credea că o are şi tragedia unui reformator,obligat să renunţe la proiectul său,înainte ca

acesta să fi început a da roade.”15

VI.Federaţia Rusă după momentul prăbuşirii URSS.

Primii 8 ani de existenţă ai Federaţiei Ruse după prăbuşirea URSS,se află sub semnul

personalităţii carismatice a preşedintelui Boris Elţîn,cu toate că acesta îşi va pierde din autoritate

odată cu trecerea timpului pe fondul unor probleme personale.

Federaţia Rusă va încerca în acelaşi timp atât să-şi menţină influenţa în regiune,cât şi să menţină

relaţii cât mai strânse cu statele occidentale în general şi cu Statele Unite ale Americii în special.

Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci

din dorinţa de a reuşi să depăşească cu ajutorul vestului criza economică şi politică, căreia

trebuiau să-i facă faţă toate republicile ex-sovietice după dispariţia fostei URSS, fenomen de la

care nu face excepţie nici Federaţia Rusă.În mod cert,în perioada 1991-1999 au existat şi forţe

liberale care s-au luptat pentru instaurarea unei democraţii autentice,însă lor li s-au opus forţe

conservatoare,în frunte cu Partidul Comunist.De dragul acestor grupărilor liberale,occidentalii

vor face numeroase concesii Rusiei,inclusiv încheierea convenţiei de bază de colaborare între

NATO şi Rusia.

Boris Elţîn va demisiona din funcţia de preşedinte la 31 decembrie 1999,iar puterea va fi preluată

de fostul agent KGB Vladimir Putin,care va deţine două mandate de preşedinte între 2000 şi

2004 şi va fi reales după o pauză de patru ani impusă de constituţie în 2012.Perioada de deţinere

a puterii de către Vladimir Putin,în care se încadrează şi anii 2008-2012,în care a fost premier,iar

15 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995,pag.11

apropiatul său,Dmitri Medvedev a deţinut funcţia de preşedinte,poate fi considerată o perioadă ce

pare să fie caracterizată mai mult de autoritarism decât de democraţie,iar politica externă a

Rusiei capătă o mai mare doză de agresivitate,lucru relevat şi de intervenţia militară din Georgia

în anul 2008,arătând că Rusia urmăreşte în mod clar să-şi păstreze influenţa în zonele care,nu de

mult,reprezentau parte a URSS.

VII.Concluzii.

Prăbuşirea URSS reprezintă,cu siguranţă,una din cele mai importante evenimente istorice din

secolul XXI,şi are multiple consecinţe,care la rândul lor vor continua să aibă efecte pe plan

geopolitic pe tot parcursul secolului XXI.

Această prăbuşire în sine reprezintă un proces complex,greu de înţeles şi greu de explicat.El are

un şir de cauze,pe care le putem repera studiind istoria URSS.De exemplu,se consideră că o

cauză importantă a colapsului se înregistrează încă în anul 1917,când,pentru a nu fi acuzat că

încalcă dreptul la autodeterminare al popoarelor şi subminează internaţionalismul,Vladimir Ilici

Lenin nu va da fostului Imperiu Ţarist forma unui stat unitar,ci va creiona o pseudo-federaţie,în

care puterea e deţinută în mod limpede de Moscova.Însă totuşi,existenţa acestor republici

sovietice în această formă va face ca în timpul reformelor lui Gorbaciov,naţiunile componente

URSS să aibă o pârghie eficientă prin care să acţioneze în scopul obţinerii independenţei.

În debutul cărţii pe care o dedică ultimelor luni ale URSS,Andrei S.Graciov îşi pune următoarea

întrebare:”Era inevitabil acest sfârşit?”.16Istorici precum Martin Malja şi Adam Michnik răspund

afirmativ.Malja explică faptul că prăbuşirea unui regim total nu poate fi decât totală,iar Michnik

dezavuează teoria comunismului cu faţa umană,folosind următorul argument:comunismul nu

poate fi la putere decât fiind totalitar.Mihail Gorbaciov nu a înţeles acest lucru.

ANEXĂ.Reacţia autorităţilor române la puciul de la Moscova.

Evenimentele petrecute la Moscova în august 1991 au provocat emoţii puternice şi la

Bucureşti,unde exista o democraţie fragilă care nu avea o vechime de nici măcar doi ani,iar

preluarea puterii în URSS de către puciştii lui Ghenadi Ianaev era considerată o ameninţare 16 Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995,pag.13

directă la adresa noului regim,având în vedere că era probabil ca URSS să revină la doctrina

Brejnev sub conducerea conservatorilor.

Preşedintele şi premierul de la aceea vreme,Ion Iliescu,respectiv Petre Roman,se contrazic în

declaraţii în ceea ce priveşte modul în care instituţiile conduse de dânşii au reacţionat la

evenimentele din Moscova.Petre Roman,aflat în acel moment în concediu în Spania,declară că a

condamnat puciul imediat după ce a fost informat şi că după ce s-a întors în ţară,guvernul a dat o

nouă declaraţie în acest sens,prin care a provocat furia lui Ion Iliescu,a cărui opinie era favorabilă

rămânerii în expectativă.Petre Roman:”Atunci a fost clar,19-20 august,atunci a fost clar că noi

avem poziţii diferite.A avut o reacţie împotriva declaraţiei guvernului,spunând că este

aventuroasă,iresponsabilă.Acela a fost momentul în care am înţeles cu adevărat că Iliescu nu este

în stare să conceapă pentru România mai mult decât o respoire a sistemului comunist”.17

În schimb Ion Iliescu neagă acuzaţiile,spunând că el a afirmat în mod clar că România îşi va

continua procesul de democratizare,indiferent de situaţia politică de la Moscova şi că a refuzat

să-l sune pe Ianaev ,aşa cum fusese sfătuit de Petre Roman.Ion Iliescu:”Nu înţeleg şi nu pot

accepta,moral vorbind,încercările domnului Petre Roman,la două decenii de la evenimentele în

discuţie,de delimitare de mine şi alte personalităţi ale României din acele zile,un demers în care

încearcă să se pună pe sine în poziţia de unic ‘radical pro-occidental”,în contrast cu

“conservatorii” de la conducerea ţării.Este o manifestare de egocentrism şi narcisism care nu-i

fac şi nu i-au facut bine.”18

17 http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/puciul-moscovit-inceputul-conflictului-iliescu-roman,consultat la 06.05.201218 http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/ion-iliescu-reactioneaza-nu-le-datorez-nimic-presedintelui-gorbacio ,consultat la 05.05.2012

Bibliografie

Nicholas WERTH,Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin,traducere de Florin

Constantiniu,Corint,2000

Nicholas WERTH,Istoria Uniunii Sovietice de la Hruşciov la Stalin,traducere de Florin

Constantiniu,Corint,2000

Bogdan ANTONIU,Alin MATEI,Politică şi societate în secolul XX,Ministerul educaţiei şi

cercetării,2007

Michael LYNCH,Stalin şi Hruşciov.URSS 1924-1964,All,Bucureşti,1994

Serge BERNSTEIN,Pierre MILZA,Istoria Europei,volumul 5,traducere de Monica

Timu,Institutul European 1998

Francois LEBRUN,Jean CARPENTIER,Istoria Europei,traducere de Sandor Skultety şi Mariana

Băluţă Skultety,Humanitas,Bucureşti,2006

Andrei S.GRACIOV,Naufragiul lui Gorbaciov,traducere de Mariana Ivănescu,Nemira,1995

Ion ILIESCU,Fragmente de viaţă şi istorie trăită,Litera,2010

FSPR1A

Grupa a noua:

1.Ciobotaru Mihnea

2.Costea Marian

3.Diaconescu Lavinia

4.Dragomirescu Carmen

5.Dragotă Cristina

6.Gabor Eugen

7.Geantă Ionela

8.Ghinea Alexandra

9.Ghiţă Andra

10.Marcu Ciprian

11.Marcu Lucian

12.Morari Alin