MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD, BAIA MARE

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE

ARTE

MASTERAT. TEOLOGIE CREŞTINĂ ŞI SPIRITUALITATE

EUROPEANĂ

LUCRARE DE SEMINAR

IMPORTANŢA CANOANELOR ELABORATE LA SINODUL IV

ECUMENIC ŞI RECEPTAREA LOR ÎN BISERICĂ DE-A LUNGUL

TIMPULUI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Pr. Lect. Univ. Dr.

Dorinel Dani

MASTERAND

Pop Emanuel

Baia Mare

2015

Importanţa canoanelor elaborate la Sinodul IV Ecumenic şi

receptarea lor în Biserică de-a lungul timpului

Epoca sinoadelor ecumenice (325-787) este o perioadă fundamentală

pentru istoria Bisericii, pentru că marchează consolidarea acestuia atât sub

raport doctrinar prin hotărârile dogmatice care vor deveni stâlpii de susţinere

ai teologiei ortodoxe cât şi sub aspect disciplinar şi otganizatoric prin

canoanele elaborate în timpul sinoadelor ecumenice. Mântuitorul Hristos a

întemeiat o Biserică a cărei existenţă trece dincolo de frustăriile veacurilor şi

pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui. (Matei 16,18). Dar Biserica

are şi un aspect văzut, instituţional, ducând şi existenţa în lume, în

contingent, chiar dacă se raportează la transcendent. De aceea are nevoie de

norme, de legiuiri, prin intermediul cărora să conducă, să îndrume, să

disciplineze credincioşii, „mădularele vii ale Bisericii spre scopul suprem,

mântuirea şi comuniunea în veşnicie cu Sfânta Treime pentru a deveni

părtaşi Dumnezeieştii firi”(II Petru 1,4) şi a ne împărtăşi din dragostea care

nu cade niciodată” (I Corinteni 13,8). În felul acesta Biserica se deosebeşte

de orice altă instituţie omenească care are o existenţă limitată cu un scop

imediat, utlitarist.

Ca să-şi îndeplinească menirea pentru care a fost întemeiată de

Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica îşi exercită neîntrerupt puterea cu care a

fost investită nu numai prin acte sfinţitoare specifice scopului ei spiritual, ci

şi prin acte corespunzătoare aspectului ei exterior, de societăţile cu ordine

juridică. Între aceste acte de autoritate pe care Biserica le-a luat, potrivit

împrejurărilor în care era chemată să-şi desfăşoare activitatea şi pentru

înlăturarea dificultăţilor care i se iveau în cale, izvoarele dreptului Bisericesc

ortodox menţionează ca deosebit de importante actele numite „oros” şi

canon, pentru că aceste acte au ajutat Biserica să-şi asigure unitatea,

deopotrivă prin afirmarea unităţii de învăţătură a fost prezentată şi unitatea

cultului şi unitatea canonică. Unitatea cultului s-a dovedit necesară şi utilă

prin cultivarea şi întărirea sentimentului creştinilor de a se simţi, oriunde s-ar

afla, una cu toţi ceilalţi creştini nu numai prin mărturisirea aceleiaşi

învăţături, ci şi prin exteriorizarea acestei credinţe, adică prin cult. Iar

unitatea canonică s-a dovedit necesară şi utilă pentru păstrarea unităţii

Bisericii, fiindcă Mântuitorul Hristos a rânduit o dată cu instituirea

mijloacelor prin care Biserica să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost

întemeiată şi organele prin care aceste mijloace să fie săvârşite, accentuînd

totodată şi obligaţia pe care o au toţi cei care doresc să fie beneficiarii

acestor mijloace de a se supune şi de a îndeplini toate măsurile pe care

organele investite cu puterea de a-i conduce le vor stabili ca necesare ordinii

şi disciplinei Bisericii. De aceea alături de problemele evanghelice

referitoare la credinţă sunt amintite şi problemele canonice, adică cele

referitoare la ordinea, la organizarea şi la disciplina Bisericii1 .

Dogmele fundamentează credinţa şi sunt imuabile, pe când canoanele

vizează disciplina în Biserică. Nicodim Milos justifică astfel destinaţia lor şi

deosebirea dintre ele. O parte din aceste legi se referă la credinţă, iar alta la

disciplina bisericească. Cele dintâi numite dogme, expun cu multă precizie

adevărul descoperit prin ele şi condamnă toate ereziile îndreptate împotriva

lui.

Aceste erezii au făcut ca Biserica să dea aceste legi, numite foarte

bine în greceşte „horoi”, deoarece Biserica nu creează nici o dogmă nouă, ci

1 Prof. Iorgu D. Ivan, Oros şi Canon în Dreptul bisericesc ortodox în Ortodoxie, nr. 3- 1970, p.365

dă o formă scrisă şi stabilită adevărurilor descoperite, precizandu-le. Legile

dogmatice ca atare sunt cu totul neschimbătoare. Celelalte legi, adică ale

disciplinei, sau legile bisericeşti, în sens mai restrâns rânduiesc viaţa din

afară a credincioşilor din Biserică precum şi tot ce trebuie pentru menţinerea

ordinii bisericeşti şi ajungerea scopului Bisericii. Aceste legi disciplinare nu

sunt deloc neschimbătoare, ci se pot schimba după nevoile Bisericii şi după

schimbările pe care le indică starea socială dintr-o epocă sau alta. Puterea

obligatorie a legilor bisericeşti, atât cu privire la izvoarele şi caracterul lor

lăuntric cât şi cu privire la persoanele şi locurile la care se referă, prezintă

diferite trepte. Legile credinţei şi moralei sunt absolut obligatorii pentru toţi

membri Bisericii oriunde s-ar afla şi oricând ar trăi ei. Dispoziţiile privitoare

la credinţă se bazează pe Sfânta Scriptură, ca atare ele sunt neschimbătoare

şi cine îndrăzneşte să le atace, e exclus imediat din comunitatea Bisericii.

Însă normele privitoare la viaţa din afara Bisericii, se pot schimba şi

s-au schimbat o dată cu viaţa Bisericii. Duhul Sfânt, care a însufleţit pe

Părinţi când au dat legi privitoare la nevoile Bisericii dintr-o epocă oarecare,

n-a încetat şi nu va înceta de a-i inspira şi când se vor aduna într-un alt timp

în numele Lui Hristos spre a schimba legile existente sau a da altele noi,

conform noilor nevoie ale Bisericii2. Vedem cum canoanele au un aspect

dinamic .

Ele nu rămân „literă care ucide” închistate rigid într-un trecut

îndepărtat străin de realităţile socio-culturale în carre trăim. Deşi au fost

formulate în trecut, ele au valabilitatea prin grija Bisericii de a le reformula

şi reintegra conform cu nevoile actuale ale societăţii.

2 Nicodim Miloş, apud. Prof. N. Chiţescu, Deosebirea dintre „oros” şi „canon” şi însemnătatea ei pentru recepţia Sinodului de la Calcedon, în Ortodoxie, nr. 3-1970, p. 359

Importanţa canonică a Sinodului IV Ecumenic, Calcedon

451

Sinodul al IV Ecumenic este un moment de mare însemnătate în

istoria Bisericii. Hotărârile luate la acest sinod au condolidat dogma

Hristologică explicând conceptul de unire ipostatică prin formula firilor

unite „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. Chiar

dacă Sinodul nu a realizat unitatea bisericească, neputând stopa ruptura

Bisericilor zise necalcedoniene, ruptură care există şi astăzi, totuşi pentru

Biserica ortodoxă este un reper important. Sinodul s-a ţinut în oraşul

Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451 pe timpul împăratului

bizantin Marcian (450-457) care a şi prezidat lucrările sinodului atunci când

era prezent. În lipsa acestuia au prezidat Patriarhul Anatolie sau alţi ierarhi,

inclusiv delegaţii de la Roma.

A fost cel mai mare sinod din punct de vedere al participanţilor, între

600-630. Între participanţi amintim : Paschasinus, Lucentius şi preotul

Bonifaciu de la Roma, Anatolie al Constantinopolului, Talasie al Cezarei

Capadociei, Ştefan al Efesului, Diogene al Cizicului, Anastasie al Niceii,

Martiriu din Creta, Antioh al Sinopei, Teodosie al Nazierzului, precum şi

alţii din alte numeroase scaune ca Ancira, Tars, Damasc, Nicopolis, Filipi,

Augusta, Adrianopol, Messina sau Selencia Isauriei. Reprezentanţii

Egiptului sunt absenţi din cauza celor întâmplate la Sinodul Ecumenic de la

Efes din 449, dar sunt prezenţi în schimb titularii a numeroase scaune din

Asia Mică şi din insulele Mediteranei de Est până la Messina3.

3 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sinoadele Ecumenice ca expresie a universalităţii Bisercii în Studii Teologice, nr.1-2-1967, p. 8-9

Sinodul a emis 30 de canoane care reglementează fie chestiuni

canonico-juridice, fie probleme ce ţin de disciplina sau moralitatea clerului

şi credincioşilor. În primul rând, sinodul îşi arată fidelitatea faţă de hotărârile

sinoadelor anterioare. „Am găsit că este cu dreptate să se ţină canoanele

aşezate de către Sfinţii Părinţi la fiecare sinod de până acum”. Astfelp se

confirmă şi se menţin în vigoare toate canoanele celor trei sinoade

ecumenice: Niceea, Constantinopol şi Efes4.

Cu privire la organizarea internă a Bisericii, hotărârile canonice pot fi

structurate în felul următor:

1. Întărirea principiului ierarhic

2. Introducerea demnităţii de Patriarh în Biserică

3. Întărirea principiului sinodalităţii

4. Stabilirea principiilor pentru organizarea unităţilor

administrative ale Bisericii

5. Măsuri pentru buna organizare a eparhiilor

6. Măsuri pentru reglementarea situaţiei clerului inferior şi pentru

disciplinarea lui

7. Măsuri pentru buna organizare a societăţilor bisericeşti

8. Calificarea abuzurilor şi în general a infracţiunilor bisericeşti şi

pedepsirea lor5.

4 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe, Editura IBMBOR, Sibiu, 2005, p. 855 Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa Canonico-Juridică a Sinodului al IV-lea Ecumenic în Ortodoxie, nr. 2-3, 1951, p. 443

Canonul al II-lea se ocupă de o problemă delicată a Bisericii şi anume

simonia. Această practică de cumpărare a demnităţilor bisericeşti a fost

condamnată de Sfinţii Apostoli după cum putem vedea în Faptele

Apostolilor cap. 8 sau canonul 29 din Canoanele Sfinţilor Apostoli.

Canonul al II-lea al Sinodului IV Ecumenic afirmă „Dacă vreun

episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar coborâ între lucrurile de

vânzare, harul care nu se vinde, şi ar hirotoni episcop sau horipiscopi, ori

presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler

pentru câştig ruşinos, pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se

primejduiască în privinţa oropsirii sale, trepte iar al hirotonit să nu aibă nici

un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ, ci să fie străin de

vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă, s-ar vădi ca

mijlocitor în astfel de apucături ruşinoase şi nelegiuite să cadă şi aceasta din

treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr să fie dat anotemei6.

Simonia avea să fie osândită şi de canoanele 22 şi 23 ale Sinodului II,

692 sau canoanele 4,5,19 ale Sinodului VII Ecumenic Niceea 787 de unde

vedem că acest obicei imoral deşi condamnat de atâtea ori de Biserică s-a

perpetuat de-a lungul secolelor producând tulburare şi promovând

oportunismul şi lipsa de scrupule.

Sinodul IV Ecumenic s-a ocupat de calificarea abaterilor, abuzurilor şi

a altor infracţiuni bisericeşti şi pedepsirea lor. Astfel ele sunt condamnate,

conspiraţia atât împotriva autorităţii de stat cât şi împotriva celei bisericeşti

prin canonul 18, răpirea femeilor sub pretext de căsătorie având gravitatea

unei crime şi pedepsită ca atare fie că e săvârşită de clerici fie de laici prin

canonul 27, împărţirea arbitrară a eparhiilor numai din ambiţia unor episcopi

are gravitatea unui delict şi pedepsit prin canonul 12, ocupaţiile

6 Arhid. Prof. Pr. Ioan N. Floca, op., cit., p. 85

incompatibile au misiunea pastorală condamnată prin canonul 37. „A venit la

Sfântul Sinod că oarecari dintre cei cuprinşi în cler se fac arendaşi ai averilor

străine pentru câştig ruşinos şi se îndeletnicesc cu treburi lumeşti, apoi

lenevindu-se în slujirea lui Dumnezeu şi alergând prin casele oamenilor din

iubire de argint iau asupra lor şi mânuirea de averi. De aceea, sfântul şi

marele sinod au orânduit ca de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici

clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi nici să se vâre pe sine în

chivernisirea lucrurilor lumeşti”.

Canonul opreşte clerul de la o seamă de îndeletniciri socotite

incompatibile cu starea clericală sau cu misiunea preoţească în general.

Opreliştea se referă în special la îndeletnicirea cu treburi lumeşti determinate

de dorinţa de câştig ruşinos sau de iubirea de argint8.

Preoţii ca economi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4,1) trebuie să fie

conştienţi de responsabilitatea slujirii încredinţate, ei trebuie să înveţe să

sfinţească şi să conducă turma credincioşilor spre mântuire de aceea trebuie

să se angajeze în misiunea pastorală cu tot sufletul, tot cugetul şi toată

puterea lor spre a fi modele vrednice de urmat. „Aşa să lumineze lumina

voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre bune să preamărească

pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei 5,16). Se înţelege că iubirea de arginţi,

implicarea preotului în tot felul de activităţi lucrative incompatibile cu

demnitatea slujirii pastorale transformă preotul într-un slujbaş, un funcţionar

lumesc compromiţandu-se astfel pe sine însuşi şi fiind pricină de sminteală

pentru credincioşi.

O altă problemă tratată de sinodul IV Ecumenic a fost cea legată de

viaţa monahală. Mişcarea monahală s-a dezvoltat în secolul III-IV prin râvna

7 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, art., cit., p. 4558 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op., cit., p. 86

şi carisma unor corifei precum Antonie cel Mare, Tahonie, Macarie sau

Vasile cel Mare, cel care a dat vestitele reguli monahale.

Cu toate acestea, existau şi multe neajunsuri în ce priveşte disciplina

monahilor sau chestiuni ce ţin de juristicţia mănăstirilor.

Canonul al IV se ocupă de reorganizarea vieţii monastice, arătând că

monahii trebuie să se supună juristicţiei ierarhiei bisericeşti. Alte canoane se

ocupă de probleme de disciplină sau organizare a monahismului. Astfel,

sinodul orânduieşte anotemizarea monahilor hirotoniţi prin simonie (canonul

2), supune pedepselor bisericeşti pe cei ce i-au asupra-le arendări de moşii şi

administrare de baruri străine (canonul 3), interzice înrolarea monahilor şi a

membrilor ierarhiei bisericeşti în oaste, ori aşezarea lor într-o drugătorie

lumească,(canonul 7), afuriseşte pe călugării care sustrag autorităţii

Episcopului locului, (canonul 8), excomunică dar lasă la aprecierea

Episcopului locului, pe călugării şi călugăriţele care s-ar dezbrăca de haina

monahală şi s-ar călugări înapoindu-se în lume, (canonul 16) dispune

pedepsirea exemplară a monahilor şi clericilor care ar face conspiraţii,

făcându-se complici ori pregătind curse împotriva Episcopilor şi clericilor

lor (canonul 18), orodnă mustrarea apoi alungarea din Constantinopol a

monahilor veniţi din provincie pentru susţinerea anumitor reclamaţii

neordonate şi răspândirea de calomnii împotriva Episcopului lor, pentru a

lua parte la tulburări civile şi bisericeşti sau pentru îndeletniciri cu totul

străine de chemarea monahală şi înstrăinarea sau risipirea averilor lor

(canonul 24).

Aceste canoane au o covârşitoare importanţă istorică deoarece fixează

locul monahismului în biserică şi-l epurează de orice influenţe străine.

Totodată ele ne arată că de la cuviosul Tahomie cel Mare la Dioscur, mulţi

monahi s-au lăsat purtaţi de valurile patimilor omeneşti şi numai aceste

canoane au putut aduce atmosfera curată de evlavie în mănăstire9.

În cele ce urmează vom trata mai amănunţit semnificaţia canonului 28

atât de controversat şi care a suscitat de-a lungul timpului dispute acerbe

între Roma şi Constantinopol. Iată ce cuprinde canonul: „Urmând întru totul

orânduirilor Sfinţilor Părinţi şi cunoscând canonul abia citit al celor 150 de

Dumnezeu preaiubit, episcopi care s-au întrunit în împărătescul

Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de

pioasă amintire, aceleiaşi le orânduim şi statornicim şi noi, despre întâietăţile

presfintei Biserici, a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi

scaunul Romei vechi părinţii după dreptate i-au dat întâietatea pentru

motivul că cetatea aceea era cetate împărătească. Si cei 150 de episcopi

preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi de acelaşi ţel, au dăruit întâietăţi egale

Preasfântului scaun al Romei noi socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a

cinstit cu împărăţia şi cu senatul şi care a dobândit întâietăţi deopotrivă cu

ale vechii Rome impărăteşti; întocmai10 ca şi aceea să se facă de mare şi în

lucrurile cele bisericeşti fiind a doua după aceea.”

Acest canon nu a fost acceptat de Biserica apuseană doar pe

considerente de mândrie, pentru că în simţul periclitat primatul în faţa

celorlalte scaune apostolice. Biserica a acceptat întotdeauna poziţia de

întâietate a Romei dar numai onorific pe baza principiului primus inter

pares. Primatul Bisericii Romei era unul de onoare pentru că Roma era

capitala imperiului. Acest primat onorific nu aducea întâietate ierarhică sau

juridică asupra celorlalte scaune patriarhale aşa cum pretindea Biserica

Romei. Nu existau raporturi ierarhice între scaune pe considerente de natură

9 Diac, Prof., N. Nicolaescu, Sinodul al IV-lea Ecumenic şi organizarea vieţii monahale în Ortodoxie, nr. 2-3, 1951, p. 471-472.10 Arhip. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op., cit., p. 101

religioasă fundamentate pe adevăruri de credinţă pentru că dacă ar fi aplicat

acest considerent, atunci în fruntea tuturor ar fi trebuit să fie scaunul de la

Ierusalim, căruia de fapt abia la sinodul IV Ecumenic i s-a recunoscut al

cincilea lor între scaune după Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.

De asemenea, trebuie arătat că înainte de cu scaunul de la

Constantinopol să dobândească locul al doilea după Roma în anul 381, prin

canonul 3 al sinodului II Ecumenic, acest loc îl deţinea scunul de

Alexandria, fiindcă până la mutarea capitalei imperiului de la Roma la

Constantinopol, oraşul cel mai important era Alexandria. Pe considerentul cu

care Roma se bucura de întâietate, după ce în anul 330 Constantinopol a

devenit Capitala imperiului Noua Romă, s-a precizat că se cuvine şi

Constantinopolului privilegiile Vechii Rome. Cu toate acestea, pentru că

Roma se bucura de consideraţia capitalei străvechi a imperiului, i s-a

recunoscut pe mai departe primatul de onoare. Dar pentru a nu umbri poziţia

noii capitale, i s-au recunoscut şi acestuia privilegii egale cu cele ale Romei11

.

Principiul politic care a stat a baza stabilirii ierarhiei scaunelor

apostolice nu-şi mai are valabilitatea azi. Evoluţia istorică a geopoliticii a

schimbat polii de putere. Apusul este desacralizat iar scaunele orientale se

află sub puterea statelor islamice. De aceea Patriarhul Iustinian arată că

Ierusalimul este oraşul Sfânt pentru creştinătate.

„Orice ar imagina şi ar face oricare alt centru creştin, nici unul nu

poate lua cinstea şi meritul Ierusalimului. Papii au căutat să dea Romei

caracter de oros sfânt. Ei au organizat uni-jubileu, au chemat lumea romano-

catolică la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care în realitate nu

se mai ştie unde sunt, au pus în mişcare mase de pelerini cu diferite prilejuri

11 IBIDEM, p. 102

de comemorări şi alte acte bisericeşti. Dar ce înseamnă locurile Sfinte ? Ce

poate reprezenta Catedrala Sf. Pentru faţă de Biserica Sfântului Mormânt ?

Nici un loc şi nici un locaş din lume nu poate întrece sau înlocui pe

cele care sunt semănate, pe drumurile Ţării Sfinte. Pe când celelalte centre

creştine căutau cinste şi putere. Ierusalimul şi întâietatea suferinţei mai mare

decât întâietatea cinstei şi a puterii12.

Am văzut din această lucrare cum canoanele sinodului al IV

Ecumenic deşi elaborate în secolul al V-lea, şi-au păstrat valabilitatea de-a

lungul timpului contribuind la consolidarea disciplinei şi organizarea vieţii

bisericeşti.

12 Iustinian, Patriarhul României, Valabilitatea actuală a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, în Ortodoxie, nr. 2-3, 1951, p. 185.

BIBLIOGRAFIE

I CĂRŢI:

1. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. N. Ioan, Canoanele Bisericii

Ortodoxe, Editura IBMBOR, Sibiu, 2005

II STUDII ŞI ARTICOLE:

1. CHIŢESCU, Prof. N., Deosebirea dintre oros şi canon şi

însemnătatea ei pentru Sinodul de la Calcedon în

Ortodoxia nr. 3, 1970

2. COMAN, Pr. Prof. Dr. G. Ioan, Sinoadele Ecumenice cu

expresia universalităţii Bisericii în Studii Teologice, nr. 1-

2, 1967

3. IVAN, Prof. D. Iorgu, Oros şi canon în Dreptul bisericesc

ortodox, în Ortodoxia, nr. 3, 1970

4. MARINA, Patriarhul României Iustinian, Valabilitatea

actuală a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la

Calcedon, în Ortodoxia, nr. 2-3, 1951

5. NICOLAESCU, Diac, Prof. N. Sinodul al IV-lea

Ecumenic şi organizarea vieţii monahale în Ortodoxia, nr.

2-3, 1951

6. STAN, Pr. Prof. Liviu, Importanţa canonico-juridică a

Sinodului al IV-lea Ecumenic, în Ortodoxia, 2-3, 1951