espre retorica rousseauistă între clasic şi modern

Termenul „discurs” e întâlnit în filosofie, în teoria literară şi prin ambiţioasele texte jurnalistice să fie intelectuale. El, acest termen, apare expres sau subînţeles corelat cu alt termen, „raţiune”, într-aşa fel încât să pricepem noi că discursul e neapărat raţional şi raţiunea are dimensiune discursivă, total sau parţial. Am rezerve în materia conţinutului termenului de „raţiune”, cu atâta mai mult cu cât am identificat 127 definiri şi caracterizări ale acesteia, cel puţin pentru ultimele cinci decenii. Logicienii, psihologii, antropologii, epistemologii s-au înghesuit să ne ofere luminile lor ştiinţifice asupra a ceva ce ne apare foarte clar, până nu ne nevoim să şi spunem în ce constă claritatea. În orice caz, substantivul „discurs” nu pare să fie totuna cu starea lui adjectivată – „raţiune discursivă”.

Pe de altă parte, aceea provocatoare, ni se înfăţişează termenul „retorică”, fie ca substantiv, fie ca adjectiv. Observaţi: raţiunea e discursivă, dar numita discursivitate transpare dintr-o dată ca fiind retorică. Poate mă înşel, însă nu reţin diferenţele între discursivitatea raţiunii şi raţiunea discursivă, aceasta fiind o formulare dubioasă. Cred că savanţii ne vor lămuri, dacă nu au şi făcut-o.

Retorica, bine se ştie, a ieşit din mintea lui Aristotel, în fondul ei, precum şi Logica, şi mare lucru nu s-a mai spus în ulterioarele 25 de veacuri. Această Retorică are ca obiect discursul zis retoric, înţelegând noi că numitul discurs, raţional, mai poate fi şi altfel. Raţional e tot ceea ce provine de la raţiune, nu-i aşa? Raţiunea e aceeaşi la toţi oamenii, ei fiind fiinţe raţionale. Numai că „unu plus unu este egal cu doi” are tot atâta raţiune ca şi „Teroriştii nu sunt oameni, ci sunt terorişti”? Vom spune da sau nu, după cum convenim asupra semnificaţiei sau semnificaţiilor date raţiunii, omni et soli umană sau poate nu tocmai.

Într-o perioadă zisă iluministă, când dragostea pentru raţiunea more geometrico părea absolută, iar atacurile contra Retoricii, calificată drept iraţională, atinseseră cote uimitoare, Rousseau îşi construia eseurile după toate regulile acestei arte, cum altfel procedau şi Voltaire şi Montesquieu şi alţi declaraţi inamici ai ei. În secolul XVII, al înfloririi metodei experimentale, un Galilei, un Bacon utilizau mijloacele topice şi retorice în promovarea ideilor lor raţionaliste. Sigur, am găsi oarece explicări pentru această modă care se prelungeşte până în secolul XX. Ele ne trimit la cauze şi condiţii psihologice, sociologice, istorice şi politice pe care le-au evidenţiat deja cercetători străluciţi (să-i amintesc pe Ch. Perelman, Vasile Florescu).

Un discurs retoric e construit în vederea instaurării în conştiinţa altuia (individ sau colectivitate) a unei opinii astfel încât să fie acceptată ca şi cum i-ar aparţine de la sine. Această scurtă caracterizare ne introduce în lumea a trei termeni: conştiinţă, opinie, accept (acord). Prin urmare, discursul retoric angajează conştiinţa, adică mai mult decât raţiunea, oricare ar fi înţelesul omenesc al acesteia. De aceea se şi spune că e cognafectiv, e psiho-logic. În acest sens, retoricianul utilizează reguli şi scheme specifice care ţin nu doar de logica formală, ci şi de stilistică, de lingvistică, de psihologie, astfel încât opinia destinată altuia să fie acceptată de acela.

13

În sec. XVIII francez, mişcarea filosofică „iluministă” avea două ţinte majore: regalitatea şi biserica. Inamicii acestor „luminaţi”, în substrat, erau forma monarhică de guvernământ şi religia creştină, descalificate ca fiind înafara Raţiunii Umane, singura aptă să restituie omului demnitatea de a-şi fi sieşi soare. Sentimentele religioase luate în răspăr, discursurile teologice respinse furibund, aristocraţia şi clerul ridiculizate, deoarece nu corespundeau modelului unei noi ordini sociale. Conform acestui model, singurul adevăr îl profesează ştiinţa, în frunte cu Mecanica, aceea care acolo unde nu demonstrează experimentează sau îmbină ambele metode. Înafara demonstraţiei nu există nimic, fără experiment nu ajungem nicăieri.

Discursurile rousseauiste – ca de altfel ale oricărui „iluminist” – întrunesc toate virtuţile şi defectele retoricii, autorul vădindu-se un bun cunoscător al artei greceşti; ele au exordiu, descrierea, confirmarea şi respingerea, peroraţia, toate acestea îmbrăcate într-un limbaj seducător, pe măsura destinatarilor. Combatanţii folosesc întregul arsenal oferit de tradiţie, chiar şi adversarii declaraţi ai Retoricii.

În perspectiva lui Aristotel, locurile (topoi) sunt modalităţi care expun argumente spre a susţine un unghi de vedere opinabil care să convingă pe destinatar. Asemenea opinabile rousseauiste:

- superioritatea stării de natură faţă de societate - sociabilitatea omului nu e înnăscută - proprietatea privată e sursa inegalităţii între oameni etc Funcţie de o argumentare sau alta, autorul aplică locurile propriului, ale definiţiei, ale

accidentului, ale genului, astfel încât să sporească forţa mesajului său. „…gândesc că (adică în opinia mea – G.M.) în sânul omenirii există două feluri de inegalitate: una pe cale naturală sau fizică, pentru că (argumentul – G.M.) este stabilită de natură şi constă (ni se dă conţinutul naturalităţii – G.M.) în deosebirea de vârstă, sănătate, putere fizică şi calităţi ale spiritului sau sufletului şi alta care poate fi numită inegalitate morală sau politică, pentru că (argumentul – G.M) depinde de un fel de convenţie şi este stabilită sau cel puţin autorizată prin consimţământul oamenilor” (Discurs asupra inegalităţii, p. 75 în traducerea românească). Un născut oligofren şi altul normal, un născut bolnav psihic şi un sănătos psihic etc. nu sunt egali în chip natural. Dar Declaraţiile Universale ale Drepturilor Omului, posterioare acestor rânduri, îl neagă pe iluminist, căci, după ele, „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”. Asta înseamnă că un ins născut într-o colibă şi altul într-un palat sunt egali în a se bucura de privilegii, de a fi onoraţi şi respectaţi în actele lor. Firesc şi nesurprinzător: Rousseau emite opinia sa, autorii Declaraţiilor emit opinia lor. Numai că iluministul propune, ca orice opinant, pe când Declaraţiile adoptate de un for legislativ devin acte juridice, deci impun. În cazul lui Rousseau, opinia e verosimilă şi, în această măsură admisă mai mult sau mai puţin, în cazul forului legislativ ea e prescripţie, adică indiscutabilă. Deţinutul de Guantanamo şi Preşedintele Braziliei sunt egali în dreptul la demnitate. Problema e să convingem că aşa stau lucrurile.

E prea general spus. Cu Descartes se deosebesc opiniile de credinţe, deosebire tranşantă de la Kant încoace. La rândul lor, după sursă, opiniile sunt ştiinţifice sau comune. Or, asemenea distincţii ne obligă să fim atenţi în privinţa discursului retoric: unul e cel care vehiculează opinii ştiinţifice, altul e cel ce desfăşoară opinii comune. Un discurs este retoric dacă şi numai dacă promotorul lui vizează să convingă un destinatar. Şi îl convinge dacă destinatarul aderă la opinia-teză a promotorului. Se vede că o opinie aparţine totdeauna cuiva, deci nu poate fi considerată decât deodată cu opinantul şi afirmarea ei se numeşte libertate de opinie. Când opinantul urmăreşte să instaureze opinia sa în conştiinţa altuia, el o face prin discursul retoric al cărui rost

14

este comunicarea, punerea în comun a valorilor cognitive şi axiologice pe care el le împărtăşeşte. Nu e locul aici să dezvolt această idee; am făcut-o într-o carte publicată în 1998, „Retorica tradiţională şi retorici moderne”.

Problema pe care vreau să o tratez e aceea a comunicării credinţei religioase prin discursul retoric. Acest discurs poate fi unul teoretic, în spaţiul disciplinelor teologice, dar şi altul, practic, acela al omiliilor dezvoltate de preot de la amvon către creştinii din biserică. Prin ce anume se deosebeşte un enunţ de credinţă religioasă de altul de opinie? Când se afirmă că opinia e raţională, implicit se înţelege că enunţul de credinţă religioasă e iraţional şi atunci trebuie să ne lămurim cu privire la raţionalitate şi, de aici, cu privire la raţiune. Înainte de a discuta despre raţiunea pură şi de aceea practică, despre spiritul absolut şi de acela relativ, bine e să fi priceput raţiunea, spiritul în ce sunt acestea. Propoziţia de opinie e altceva decât propoziţia axiomatică, dar ambele sunt raţionale, trebuind noi să stabilim ce fel de raţionalitate invocăm în fiecare caz în parte sau dacă nu cumva fiind vorba de raţionalităţi diferite ele exprimă aceeaşi raţiune.

Opinie şi convingere sunt doi termeni într-un raport de la gen la specie: orice convingere este opinie, numai unele opinii sunt convingeri; subiectul convins este ataşat pe deplin cogna-fectiv de convingerea sa, ceea ce înseamnă că zdruncinarea sau înlocuirea ei este o activitate de maximă dificultate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţă, dacă e să vorbim serios.

Am scris mai înainte că discursul retoric este orientat să instaureze în celălalt nu orice opinie, ci una convingătoare. Dar celălalt poate să aibă opinii mai slabe decât convingerea, una opusă sau poate să nu aibă niciuna. Discursurile comerciale sau cele politice nu au caracter retoric, ci retoricist, căci nu convingerile au în vedere, ci încredinţări incitative de moment, în profitul promotorului. Pentru acesta, destinatarul este eminamente obiect, niciodată subiect întru comunicare. Nu la fel se petrec lucrurile când e vorba de credinţa religioasă, al cărei conţinut e tot cognafectiv, deşi de altă natură decât aceea ştiinţifică sau filosofică sau politică sau estetică. De obicei se spune despre credinţa religioasă comparabilă cu convingerea că e „adevărată credinţă”. Şi aşa cum numai un convins poate convinge pe cale retorică, la fel numai cel care se află în posesia „credinţei pe de-adevărat” poate insufla credinţa sa altuia. Acest „poate” se referă la posesia mijloacelor folosite de promotor (cu precizarea că apelul la violenţa sub orice formă, la ispitirea sub orice formă nu conduce la formarea de convingeri, propriu vorbind, ci la orice altceva din teamă, din laşitate, din compromis ş.a.).

Acum să luăm în seamă aceste mijloace de instaurare a convingerilor (credinţelor religioase). Mai întâi să amintim că, sub aspect cognitiv, opiniile (credinţele religioase) sunt verosimile, sub aspect afectiv sunt adevărate-pentru-subiect. De aici şi raţionalitatea ambelor, fiecare într-un chip anume.

În structura tradiţională a discursului retoric aflăm acea parte numită confirmatio-refutatio (confirmare-respingere). Ea cuprinde totalitatea argumentelor pro şi contra convingerii-teză promovată astfel încât să fie însuşită, fireşte cognafectiv, de către destinatar.

Cum procedează Rousseau? Se distanţează de Voltaire, avocat şi în literatură şi în politică şi în filosofie, fidel tradiţiei retorice, dând prioritar amploare confirmării-respingerii, adică argumentării, pe care o îmbracă extrem de grijuliu într-o formă elocventă ademenitoare. Elocvenţa discursului său relevă când indignare, când entuziasm, când sarcasm, când ironie, când prudenţă şi calm, dat fiind că „vorbele sunt date omului să-şi ascundă gândurile, dar şi să le dezvăluie pe cele potrivite cu destinatarul pe care urmăreşte să-l captiveze”, cum nota undeva Chagnet.

15

Argumentarea retorică este cea mai dificilă întreprindere pe care şi-o poate asuma cineva. Este infinit mai uşor să demonstrezi teorema lui Pitagora (şi, în general, orice teoremă), decât să convingi, să încredinţezi pe altul, personalitate umană în concreteţea ei. În linii absstracte ea pretinde coerenţă, deci logicitate, ceea ce e necesar, dar teribil de insuficient. În materie de opinii (credinţe) omul individual se oferă în întregimea lui, în materie de demonstraţii el nu contează. Şi atunci, când argumentăm prin discurs retoric trebuie, neapărat, să ţinem seama de noi înşine, dacă profesăm convingeri, precum şi de destinatar, cu mediul său spiritual în care se află.

Voi încheia cu o exemplificare a valorii practice a discursului retoric numit omilie a preotului (pastorului) către adresanţii lui. Entuziast, preotul (pastorul) dezvoltă argumentativ opinia ajutării celui în nevoie. Argumentele sunt coerente, cuvântativ bine simţite, adunarea e emoţionată. Într-adevăr, trebuie să-l ajutăm pe cel în nevoie. Slujba ia sfârşit, credincioşii ies din biserică. În curte câţiva cerşetori stau cu mâna întinsă. Femei, bărbaţi, tineri şi vârstnici trec pe lângă ei, unii încruntaţi, alţii meditativi, alţii distraţi, cerşetorii rămân cu mâna întinsă, ceea ce înseamnă că discursul retoric nu a fost retoric, nu şi-a atins ţinta, nu a schimbat nimic. Raţiunea teleologică religioasă suferă de lipsă de eficienţă în viaţa practică, bolnav fiind trupul comunicării.

La Rousseau, dimpotrivă, ştiinţa argumentării a impus convingător tezele sale care au stat de căpătâi acţiunilor practice din deceniile sfârşitului de secol XVIII şi nu numai.

Gheorghe Mihai, Facultatea de Drept, Universitatea de Vest

16