DESPRE PRIMUL AJUTOR

Primul ajutor acordat chiar de nespecialişti reprezintă o metodă eficientă de salvare a vieţii în situaţii neprevăzute (accidente, traumatisme, stop cardio-respirator, comă).

Etapele primului ajutor:- încercăm să stabilim comunicarea cu persoana rănită/cu victima (prin întrebari de genul: ce s-a întâmplat cu dvs. ?, mă auziţi ? cum vă numiţi ?, ce vă doare ?). Sunt şi situaţii în care victima nu poate vorbi din cauza traumelor provocate de accident, dar dacă reacţionează şi răspunde prin gesturi la întrebările noastre, la atingeri sau la altfel de stimuli externi, înseamnă că este conştientă.- dacă nu răspunde şi nu reacţionează în nici un fel la stimulii verbali sau la atingeri, înseamnă că nu este conştientă şi atunci trebuie verificate imediat cele două funcţii vitale: respiraţia (daca victima respiră spontan) şi circulaţia (dacă inima funcţionează – controlul pulsului: la nivelul gatului - artera carotidă, sau la nivelul încheieturii mâinii – artera radială).Cea mai importantă metodă pentru a ajuta la salvarea vieţii unui om este resuscitarea cardio-respiratorie. Aceasta este o tehnică de mare eficacitate, aplicabilă şi de persoanele care nu au studii medicale. De preferat - pentru realizarea corecta a tehnicii de resuscitare - ar fi ca în şcoli, facultăţi, instituţii să existe periodic scurte stagii de instruire pentru acordarea primului ajutor.Este bine să se cunoască faptul că în caz de oprire a inimii, cel care acordă primul ajutor dispune doar de 3–4 minute pentru a efectua cu succes resuscitarea. După 4 minute se consideră ca hipoxia cerebrală (lipsa de oxigen la nivelul creierului) duce la leziuni cerebrale care vor transforma bolnavul, eventual salvat, într-o fiinţă pur vegetativă.

ABC-ul resuscitării:Respectaţi etapele de acţiune în evaluarea funcţiilor vitale:- A. – Eliberarea căilor aeriene: menţinând deschise şi libere căile aeriene se permite circulaţia aerului între organism şi mediul înconjurător.- B. – Respiraţia: procesul prin care pătrunde aerul în plămâni şi se eliberează dioxidul de carbon în aerul atmosferic.- C. - Circulaţia: circulaţia sângelui prin organism.

A – Eliberarea căilor aerieneEliberaţi căile respiratorii prin ridicarea bărbiei şi hiperextensia capului apăsând pe frunte. Puneţi una dintre mâini pe fruntea pacientului (astfel încât degetul mare şi cel arătător să rămână libere pentru a putea pensa nasul victimei când i se face respiraţie gură la gură.) În acelaşi timp, cu două degete de la mâna cealaltă ridicaţi bărbia victimei. În cazul victimei inconştiente este posibil ca limba să-i cadă în spate spre faringele posterior blocând astfel căile aeriene superioare.Făcând o hiperextensie a capului şi ridicând bărbia, limba se ridica şi eliberează căile aeriene. Eliberaţi gâtul de eventualele haine strânse. Îndepărtaţi orice cauză de obstrucţie evidentă din gură. Aceasta poate fi: dantura ruptă, proteze dentare rupte, salivă, sânge etc. Nu pierdeţi timpul căutând obstrucţii ascunse.

B – RespiraţiaPăstrând căile respiratorii libere ascultaţi, simţiti şi observaţţi dacă victima respiră adecvat. Vă aplecaţi asupra victimei cu faţa către torace şi ascultaţi la nivelul cavităţii bucale a victimei zgomotele respiratorii, simţiti dacă există schimb de aer apropiind obrazul de nasul şi gura victimei, observaţi mişcările pieptuluiPentru a decide prezenţa sau absenţa respiraţiei ASCULTAŢI, SIMŢIŢI ŞI VEDEŢI timp de minimum 5-10 secunde.

C - CirculaţiaCirculaţia este realizată de inimă. Evaluarea acesteia se face prin verificarea pulsului. Pulsul se poate simţi cel mai bine pe artera carotidă care este situată în şanţul format de unul din muşchii

gâtului şi mărul lui Adam. Degetele arătător şi mijlociu localizează mărul lui Adam şi vor aluneca lateral pe gât până se simte bătaia în vârful acestora. Pulsul poate fi palpat pe ambele părţi ale gâtului, dar niciodată în acelaşi timp. Această etapă poate fi executată simultan cu verificarea respiraţiei, de asemenea timp de 5-10 secunde. În urma evaluării unui pacient inconştient ne putem confrunta cu una din situaţiile descrise în continuare:

Victima nu respiră şi nu are puls: Primul gest în această situaţie este anunţarea situaţiei la 112 solicitând ajutorul echipei medicale calificate şi cu dotare corespunzătoare după care începem resuscitarea cardio-pulmonară. Dacă victima nu respiră, nu are puls şi eşti sigur că va sosi ajutor profesionist calificat, începe ventilaţia artificială şi compresiunile toracice. Ele se execută succesiv. - În cazul în care sunteţi singurul salvator raportul ventilaţie masaj cardiac trebuie să fie de 2:15, acest lucru repetându-se timp de un minut - În cazul în care sunteţi doi salvatori acest raport trebuie să fie de 1:5. Se execută 10 cicluri după care se face reevaluarea pacientului.Fiecare ciclu se începe cu ventilaţia artificială şi se termină cu compresiuni.

Tehnica ventilaţiei artificialeÎngenuncheaţi lângă pacient. Cu capul victimei în hiperextensie se menţine gura uşor întredeschisă cu o mână, în timp ce cu cealaltă se susţine fruntea şi se pensează nasul. Inspiraţi profund aer, aşează-ţi etanş gura pe gura victimei, şi insuflaţi aer timp de 2-3 secunde. În acelaşi timp se verifică dacă toracele se ridică atunci când noi insuflăm .Fiecare respiraţie trebuie să fie suficient de puternică astfel încât toracele să se ridice. Ţineţi capul în hiperextensie cu bărbia ridicată îndepărtând gura de la gura victimei şi lăsaţi ca toracele pacientului să revină. Volumul de aer pe care îl insuflăm este mai important decât ritmul în care îl administrăm.

Tehnica masajului cardiac externCu victima aşezată pe spate pe un plan dur se localizează punctul de compresie situat în partea inferioară a sternului. Degetul inelar merge de-a lungul rebordului costal până la apendicele xifoid (locul de întâlnire a coastelor). La acest nivel lângă acest deget se aşează alte două degete, respectiv degetul mijlociu şi cel arătător, după care aşezăm podul palmei celeilalte mâini, tangent la cele două degete plasate pe piept, aceasta este locul în care trebuie făcute compresiunile toracice. Îngenuncheaţi lângă victimă, faceţi două ventilaţii, după care gasiţi punctul de reper cu degetul inelar, pornind din partea inferioară a rebordului costal, către apendicele xifoid (locul de întâlnire a coastelor). Ajungând cu degetul inelar la apendicele xifoid, aşezaţi degetul mijlociu şi arătator lângă el, apoi aşezaţi podul palmei celeilalte mâini, acesta fiind locul în care trebuie făcute compresiunile.Aşezaţi cealaltă mână (cea cu care am reperat apendicele xifoid), peste mâna situată pe stern fără ca degetele să se sprijine pe torace.Cu coatele întinse, cu braţele perpendicular pe stern, linia umerilor să fie paralelă cu linia longitudinala a pacientului se fac compresiunile astfel încât să înfundăm sternul cu o adâncime de aproximativ 4-5 cm (numărând cu voce tare, şi 1 şi 2 şi 3 şi 4 şi 5’’). Frecvenţa compresiunilor externe trebuie să fie de 80-100/min.

Victima nu respiră dar are puls: În acest caz prima etapă de acţiune constă din efectuarea unui număr de 10 ventilaţii artificiale după care vom anunţa 112 solicitând ajutor medical calificat. Ne reîntoarcem, reevaluăm starea pacientului şi vom acţiona în funcţie de ceea ce vom constata. În cazul în care situaţia va fi nemodificată vom continua ventilaţia pacientului verificând periodic pulsul pacientului.

Victima respiră şi are puls: Dacă victima respiră şi are puls, dar este inconştientă o vom aşeza în poziţia laterală de siguranţă. Îngenunchind lângă victimă, vom elibera căile aeriene prin hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei.

Aşezăm braţul cel mai apropiat al victimei în unghi drept faţă de corp, iar antebraţul se îndoaie în sus. Vom trece celalalt brat al victimei peste torace aşezând dosul palmei pe obrazul victimei. Se ridică genunchiul (cel opus faţă de salvator) victimei, trăgându-l în sus şi menţinând piciorul pe pământ. Cu o mână vom prinde umărul opus faţă de salvator şi cu cealaltă mână genunchiul pacientului. Îl vom întoarce lateral spre salvator; ne asigurăm că se sprijină pe genunchi şi pe cot, rearanjam capul în hiperextensie şi deschidem gura.Anunţăm la 112 solicitând ajutor medical calificat. Ne reîntoarcem apoi la victimă, reevaluam situaţia şi supraveghem pacientul până la sosirea echipajului medical.

MASAJUL CARDIAC ŞI RESPIRAŢIA GURĂ LA GURĂ, SIMULTANNu efectuaţi masajul cardiac decât pe o victimă care este inconştientă deci nu are nici respiraţie nici puls.Masajul cardiac se poate executa doar adulţilor şi copiilor mai mari de 8 aniDacă două persoane sunt disponibile, unul trebuie să sune la 112, în timp ce celălalt începe cât mai repede posibil masajul cardiac.Apoi, ele vor colabora:1. Dacă constataţi un stop cardiac sau o tulburare cardiacă (bătăi de inimă neperceptibile, absenţa pulsului carotidian), masajul cardiac extern trebuie început.2. Victima este întinsă pe spate pe o suprafaţă dură, în aceaşi poziţie ca pentru respiraţia gură la gură.3. Comprimaţi toracele (pieptul) victimei apăsîndu-l cu ambele mâini şi plasându-vă în laterala victimei.4. Plasaţi podul palmei la 1- 2 cm de baza toracelui.5. Aplicaţi palma cealaltă peste prima, trageţi în sus degetele pentru a se obţine o puternică presiune numai pe podul palmei, şi împingeţi în jos, până la întinderea completă a braţelor. Comprimarea trebuie să fie ritmică şi rapidă, cu palma tot timpul în contact cu toracele (pieptul) victimei. Faceţi 80-100 compresii/minut (o serie de 15 compresiuni durează 9 -11 secunde).6. Faceţi două insuflaţii la fiecare 15 compresiuni.7. După un minut (80 compresii cel puţin) vă opriţi şi verificaţi pulsul timp de 5-10 secunde.8. Continuaţi masajul cardiac şi respiraţia gură la gură până la sosirea ajutorului medical.

CRIZA CARDIAC Ă , ATAC DE CORD, ATAC CEREBRAL

Criza cardiac ă : Semnele sunt: durere toracică persistentă cu iradiere spre umeri şi braţul stâng, respiraţie întretăiată, buze şi unghii violacee.

Atacul cerebral : Semnele sunt: pierderea conştienţei, paralizia muşchilor faciali, stare de slăbiciune pe o parte sau alta a corpului, dificultăţi în respiraţie, dilataţia pupilelor, probleme de vorbire.1. dacă victima nu respiră şi nu are puls, se face imediat respiraţie gură la gură şi masaj cardiac extern.2. Dacă simţiţi pulsul victimei, dar acesta nu respiră, se face imediat respiraţie gură la gură.3. Anunţaţi 112.4. Dacă victima are tratament medicamentos pentru prevenirea crizelor cardiace şi este conştientă, ajutaţi-o pentru luarea medicamentului, conform dozei prescrise.5. Se menţine victima la căldură, de preferinţă în poziţia şezând, până la sosirea medicului.

EVALUAREA PRIMARĂ A PACIENTULUI

ATENŢIE - Nu agravaţi starea victimei !

În cazul pacienţilor traumatizaţi foarte important este să ştim exact ce trebuie şi ce nu trebuie să facem. Orice greşeală comisă poate agrava starea bolnavului punându-i viaţa în pericol.Obiectivul principal urmărit în cazul pacienţilor traumatizaţi constă în asigurarea tratamentului precoce şi corect pentru că acest lucru poate îmbunătăţii semnificativ ulterior reabilitarea bolnavului. Deci principiul fundamental care trebuie să conducă comportamentul nostru în timpul unei urgenţe este: SĂ NU AGRAVĂM STAREA VICTIMEI !Secvenţele urmărite în cazul acestor situaţii sunt similare cu cele întâlnite la pacienţii fără traumatisme.

Evaluarea zonei si siguranţa salvatului rămân în atentia noastră. - Îndepărtarea accidentatului de pericolul iminent sau de cauza accidentului evitând riscurile şi / sau agravarea situaţiei.

1. eliberarea căilor aeriene - în acest caz nu se face hiperextensia capului ci subluxaţia mandibulei;2. verificarea respiraţiei prin: simţ - văd - aud;3. verificarea pulsului.Dacă este necesar se încep imediat manevrele de resuscitare excepţie fiind situaţia în care se constată existenţa unei hemoragii masive, situaţie când se realizează hemostaza, apoi se vor începe manevrele de resuscitare.În toate cazurile de traumă se are în vedere posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală.Suspiciunea existenţei leziunii de coloană cervicală apare:- la orice pacient politraumatizat (pacienţii care au mai mult de două leziuni din care cel puţin unul pune viaţa în pericol);- la orice pacient care a suferit un traumatism la nivelul capului;- la orice pacient care prezintă traumatism la nivelul toracelui în apropierea capului;- la orice pacient conştient, care acuză dureri la nivelul gâtului;- la orice pacient care prezinta rani sau deformări la nivelul gâtului;

Infirmarea suspiciunii de leziune la nivelul coloanei cervicale se poate face numai pe baza examenului radiografic.Atenţie sporită trebuie acordată imobilizarii coloanei vertebrale cervicale. Pentru acest lucru folosim gulere cervicale.Gulerele cervicale pot fi de mai multe tipuri: rigide, moi, dintr-o bucată, din două bucăţi.Pentru fixarea gulerului cervical întotdeauna este nevoie minimum de două persoane. Un salvator se aşează la capul pacientului, va fixa capul şi cu o mişcare fermă va aseza capul în ax, cel de-al doilea salvator v-a fixa gulerul cervical. Important este să se îndepărteze toate hainele din jurul gâtului pacientului. Se începe cu introducerea gulerului dinspre partea posterioara a gâtului fără a-l mai mişca.

Evaluarea secundară a pacientului traumatizatOdată verificate şi asigurate funcţiile vitale se efectuează o evaluare secundară, care constă dintr-o evaluare mai detailată, din cap pâna în vârful picioarelor, căutându-se alte posibile leziuni.Pentru a realiza o examinare amănunţită se dezbracă complet pacientul având totusi grijă să-l protejăm de hipotermie.Evaluarea secundară urmează verificarea următoarelor puncte:

Examen neurologic de bază- nivel de conştienţă cel mai simplu realizat conform Scalei Glasgow

1. Deschiderea ochilor- spontan.............................................. 4 puncte- la cerere..............................................3 puncte- la durere..............................................2 puncte

- nu deschide.........................................1 punct

2. Cel mai bun răspuns motor- la ordin.................................................6 puncte- localizează stimulii dureroşi.................5 puncte- retrage la durere................................. 4 puncte- flexie la durere.....................................3 puncte- extensie la durere................................2 puncte- nici un răspuns....................................1 punct

3. Cel mai bun răspuns verbal- orientat................................................ 5 puncte- confuz ..................................................4 puncte- cuvinte fără sens .................................3 puncte- zgomote...............................................2 puncte- nici un răspuns....................................1 punct

Dimensiunea pupilelor şi reacţia la lumină (trebuie sa fie egale şi să-şi modifice dimensiunea simultan, diminuându-se la lumină şi mărindu-se la întuneric).Evaluarea sensibilităţii şi capacităţii de mişcare a membrelor superioare şi inferioare.

Evaluarea şi tratamentul leziunilor capului, gâtului- răni, contuzii, hemoragii;- se examinează urechea, nasul, gura;- leziuni oculare;- leziuni osoase.

Evaluarea şi tratamentul leziunilor la nivelul toracelui- evaluarea durerii şi / sau a dificultăţii respiraţiei;- răni, contuzii, hemoragii;- leziuni osoase.

Evaluarea şi tratamentul leziunilor la nivelul abdomenului şi bazinului- a se evalua dacă există durere abdominală;- răni, hemoragii;- leziuni osoase: fracturile la acest nivel sunt deosebit de grave, ele pot afecta organele genitale interne, vase mari, rectul.

Evaluarea şi tratamentul leziunilor la nivelul extremităţilor- răni, contuzii sau hemoragii;- a se evalua existenţa durerii;- se palpează pulsul periferic.

FRACTURI1. Dacă este posibil, nu deplasaţi victima.2. Nu mişcaţi membrul facturat şi nu încercaţi să reduceţi factura.3. În caz de hemoragie aplicaţi o compresă curată (tifon ori vată) sau la nevoie, propria dvs. mână apăsând plaga pentru a opri sângerarea. Menţineţi o presiune constantă asupra plăgii cel puţin 5 minute. Dacă este posibil, ridicaţi membrul rănit (gamba sau braţul) deasupra nivelului inimii. Când sângerarea s-a oprit, fixaţi pansamentul cu ajutorul unui bandaj (Nu desfaceti bandajul pentru a verifica starea plăgii ! Asiguraţivă că bandajul nu este prea strâns, acest lucru putând opri circulaţia sanguină!). Verificaţi dacă pacientul este şocat.

Nu aplicaţi niciodată garou, în afara situaţiei în care hemoragia nu pote fi controlată altfel, iar victima este în pericol de moarte. Garourile măresc riscul de amputaţie ulterioară!

În caz de şoc întindeţi victima pe spate dar nu o deplasaţi dacă a suferit răni la spate sau gât. Dacă victima este inconştientă şi prezintă răni grave la maxilar sau la faţă, sau vomită, se întoarce pe lateral şi vă asiguraţi că respiră bine. Vă asiguraţi că victima nu suferă de frig, acoperiţi-o cu pături sau haine. Ridicaţi picioarele victimei pe un sul sau o grămadă de haine. Sunaţi la 112. Nu se vor da alimente sau lichide victimei.

Dacă sunteţi nevoiţi să deplasaţi victima fără asistenţă medicală, faceţi-o numai după fixarea membrului fracturat cu o atelă făcută dintr-o bucată de lemn sau dintr-un ziar rulat.

LEŞINULÎn general victimele care au suferit un leşin îşi revin foarte repede. Dacă acest lucru nu se întâmplă, victima poate fi în pericol mare şi trebuie să sunaţi la 112, apoi:

1. Întindeţi victima pe spate şi asiguraţi-vă că respiră uşor.2. Liniştiţi victima, aplicându-i o compresă rece pe faţă.3. Dacă victima vomita, se pune în poziţie laterală şi menţineţi căile respiratorii libere4. Anunţaţi incidentul unui medic.

OPRIREA SÂNGERĂRII - HEMOSTAZAOprirea sângerării poartă denumirea de hemostază.

Hemostaza provizorie se poate realiza prin:- compresiune digitală;- pansament compresiv;- garou.

Compresiunea digitală. Compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie să se aplice deasupra rănii în cazul unei hemoragii arteriale şi sub plagă în cazul unei hemoragii venoase, ţinând cont de sensul circulaţiei. Când hemoragia nu poate fi stăpânită prin compresiune exercitată la distanţă, se poate folosi compresiune directa în care caz compresiunea vasului ce sângerează se face cu degetul introdus direct în plagă. Această metodă nu poate fi decât de scurtă durată, trebuind sa recurgem la alta care s-o suplinească şi să o completeze.Câteva exemple de posibilităţi de compresiune digitală:

Pansamentul compresiv este una din cele mai eficiente metode folosite pentru a realiza o hemostază provizorie. În lipsa unui pansament steril se poate folosi pentru a pune pe plagă o batistă, o cârpă curată, peste care se strânge pansamentul circular (faşa).Aplicarea garoului este ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi improvizat folosind o curea, cravată, fular, sfoară, etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme şi în situaţia în care hemoragia nu se putea controla prin alte metode. Importantă este oprirea hemoragiei fără a comprima excesiv ţesuturile. Garoul, odată cu oprirea sângerării, produce oprirea circulaţiei sângelui în porţiunea de membru situată dedesubtul lui. Din această cauză menţinerea să mai mult de 2 ore poate duce la complicaţii deosebit de grave. Totdeauna la montarea unui garou trebuie ataşat un bilet, care însoţeste bolnavul, şi pe care se notează obligatoriu următoarelele date: nume, prenume, ora exacta a aplicării garoului. Din 30 în 30 minute se slăbeşte puţin garoul pentru a permite irigarea segmentului de membru subiacent.Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de personal competent.

APLICAREA PANSAMENTELORSe aplică diferenţiat după regiunea anatomică

La cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feşelor, tipică pentru acest segment fiind capelina care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra sprâncenelor, pavilioanelor urechii după care se trece succesiv înainte şi înapoi (spre rădăcina nasului şi spre ceafă), de mai multe ori, până când acoperă tot capul. Capetele feşelor se fixează apoi cu câteva ture circulare.Pentru nas, bărbie, ochi şi urechi se realizează aşa numitul pansament ‘ în praştie ’, cu ajutorul unei fâşii de tifon de 30-50 cm, despicată la capete, cu o parte centrală nedespicată, care se aplică la nivelul plăgii, legând capetele tăiate încrucişat.La nivelul toracelui şi abdomenului se face în funcţie de tipul plăgii şi localizare. În cazul plăgilor penetrante (adânci) aflate la nivelul toracelui, folosim comprese de dimensiuni mai mari decât plaga şi-l vom fixa cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latură se lasă liberă, nefixată, permiţând pansamentului să funcţioneze ca o supapă. În timpul inspirului, când toracele se destinde, pansamentul se va lipi de torace nepermiţând intrarea aerului. În timpul expirului, când toracele revine, pansamentul se departează de peretele toracelui, permiţând ieşirea aerului şi la acest nivel.Dacă avem o plagă abdominală vom folosi un pansament pe care îl vom fixa pe toate cele patru laturi. Dacă plaga este complicată cu evisceraţia (ieşirea organelor abdominale în exterior) vom folosi un pansament umed.La membre pansamentele se realizează cu ajutorul feşelor circulare, în spirală.Dacă plaga este produsă de un corp contondent, care se află încă în plagă, se lasă acolo, va fi imobilizat în poziţia găsită şi se transportă de urgenţă la spital.

PLĂGI ŞI HEMORAGII EXTERNE1. Aplicaţi o compresă curată (tifon ori vată) sau la nevoie, propria dvs. mână apăsând plaga pentru a opri sângerarea. Sunaţi la 112.2. Menţineţi o presiune constantă asupra plăgii ce puţin 5 minute.3. Dacă este posibil, ridicaţi membrul rănit (gamba sau braţul) deasupra nivelului inimii.4. Când sângerarea s-a oprit, fixaţi pansamentul cu ajutorul unui bandaj (Nu desfaceţi bandajul pentru a verifica starea plăgii! Asiguraţivă că bandajul nu este prea strâns, acest lucru putând opri circulaţia sanguină!).

Nu aplicaţi niciodată garou, în afara situaţiei în care hemoragia nu pote fi controlată altfel iar victima este în pericol de moarte. Garourile măresc riscul de amputaţie ulterioară!

RĂNI LA NIVELUL CAPULUI, GÂTULUI, SPATELUI ŞI BAZINULUI1.Nu mişcaţi (deplasaţi) victima decât în cazul unui pericol imitent, deoarece puteţi să-i agravaţi situaţia.2. Sunaţi la 112.3. Fixaţi capul şi gâtul victimei în poziţia în care este, prin aplicarea palmelor pe părţile laterale ale capului.4. Asiguraţi o menţinere a căldurii corpului prin pături sau haine.

GHID MEDICALAspecte preventive şi curative privind antrenamentul de Aikido

Problemele medicale pe care le pune practica Aikido-ului se pot clasifica in:1. Probleme generale de medicină sportivă care apar în cursul practicării oricărei activităţi sportive,2. Probleme specifice artelor marţiale3. Probleme particulare Aikido-ului, ca artă marţială distinctă

În cadrul practicării Aikido-ului ca şi în toate activităţile portive în general, locul întâi ca frecvenţă şi gravitate este ocupat de accidentele aparatului locomotor (osteoarticular şi muscular), respectiv de accidentele traumatice. Prevenirea acestor accidente depinde de: pregătirea fizică tehnică şi psihologică corespunzătoare necesităţilor antrenamentului condiţiile optime de desfăşurare alr antrenamentelor echipamentul adecvat disciplina strictă şi conştientăCauzele accidentelor traumatice din Aikido se împart  în două categorii:

1. Cauze favorizante, întâlnite în toate sporturile: rezistenţă generală scăzută datorită oboselii, lipsei de antrenament sau supraantrenamentului incălzire insuficientă a corpului neutilizarea echipamentului de protectie  (de exemplu tatami) depăşirea greutăţii corporale normale (aceasta conduce la solicitarea excesivă a coloanei vertebrale şi a celorlalte articulaţii) alimentaţia insuficientă sau de slabă calitate doping viaţă nesportivă (alcool, tutun, nesomn, excese)

2. Cauze determinante Aceste cauze sunt reprezentate de diverşi agenţi traumatici ce acţionează asupra diferitelor segmente ale corpului, în mod direct, indirect sau combinat.Accidentele intâlnite în artele marţiale pun  probleme mai speciale decit în activităţile sportive obişnuite.  Artele martiale printre care se numără şi Aikido sunt în esenţă metode de luptă. Ele presupun contactul nemijlocit, direct, între parteneri, care folosesc tehnici de luptă, ce iniţial urmăreau lichidarea sau scoaterea din luptă a celuilalt. Chiar dacă în zilele noastre, aceste tehnici de luptă au fost transformate într-un instrument de educare a trupului şi spiritului practicantului, ele comportă în continuare o seamă de riscuri ce trebuie luate în considerare de la început, dar care pot fi evitate printr-o practică corectă a antrenamentelor.Aikido, prin specificul său prezintă anumite particularităţi în legătură cu posibilele accidente. Spre deosebire de exemplu de Karate-do, în Aikido, frecvenţa loviturilor directe (Atemi) este cu mult mai mică, fapt ce conduce la o frecvenţă corespunzător mai mică a contuziilor prin mecanism direct. Excepţie fac tehnicile de baston, sabie, cuţit sau evantai care, neatent executate pot produce accidente foarte serioase.Spre deosebire de exemplu de Judo, în Aikido, tehnicile directe ce se adresează membrelor inferioare ale partenerului (cum ar fi secerările) sunt în număr mai mic, deci riscul accidentării acestora fiind redus, dar totuşi existent.Ţinta majorităţii tehnicilor de Aikido o reprezintă membrele superioare, cu toate segmentele lor articulare, de la umăr la degete, precum şi capul cu articulaţiile gâtului. În consecinţă, majoritatea accidentelor afecteaza aceste segmente, fapt  ce impune încălzirea lor cu maximă atenţie înaintea antrenamentelor.Avind în vedere că aproape toate tehnicile de Aikido se finalizează cu, sau trec printr-o proiecţie (aruncare) la sol, coloana vertebrală este şi ea intens şi continuu solicitată. În acest sens, pe lângă încălzirea ei minuţioasă, este necesară şi însuşirea perfectă a tehnicilor de căderi (Ukemi) care îi oferă acesteia o protecţie eficientă.Tehnicile de Aikido care se adresează articulaţiilor reprezintă mişcări de flexie, extensie, torsiune, întindere sau comprimare forţată a acestora, şi care provoacă o senzaţii dureroase de intensitate variabilă. Ceea ce le deosebeşte însă de tehnici asemănătoare din alte arte marţiale (Ju-Jutsu ) esta aplicarea cu  stricteţe a principiilor fundamentale din Aikido: armonie, non-violenţă, minimă vătămare, etc. În acest spirit, tehnicile de Aikido imprimă articulaţiei mişcări în direcţiile şi unghiurile ei fireşti de acţiune, durerea fiind provocată doar de exagerarea amplitudinii date acestor mişcări. Prin urmare, o tehnică de Aikido corect executată poate

provoca o durere foarte vie în articulaţie, care dispare imediat la înteruperea tehnicii, articulaţia rămânând absolut intactă.Având în vedere că riscul de accidente există chiar şi în condiţiile respectării principiilor Aikido-ului, practicanţii acestuia trebuie să aibă noţiuni elementare de recunoaştere a unei situaţii de accident şi de acordare de prim ajutor, precum şi anumite cunoştiinţe generale de fiziologie sportivă. Printre acestea din urmă se numără şi cele legate de incălzire, partea iniţială a antrenamentului. Aceasta este de o mare importanţă de ea depinzând în mare măsură prevenirea sau apariţia accidentelor musculare (întinderi) sau articulare (entorse, luxatii). Încălzirea se adresează nu numai segmentelor mai sus menţionate (membre superioare şi coloana) ci cu minuţiozitate, întregului ansamblu de muşchi şi articulaţii ale corpului. Ea trebuie efectuată lent şi progresiv, evitându-se mişcările bruşte. În sezonul rece, în condiţii de temperatură scăzută şi umiditate crescută, timpul şi atenţia acordate încălzirii trebuie să fie considerabil mai mari decit în sezonul cald.Din punct de vedere fiziologic, rezultatul încălzirii îl reprezintă creşterea debitului cardiac şi a celui respirator şi vasodilataţia periferică din muşchi şi articulaţii. Toate acestea duc la creşterea cantităţii de oxigen şi substanţe nutritive care ajung la nivelul fibrei musculare şi la componentele articulaţiilor, pentru a putea face faţă efortului ce va urma. Lipsa sau insuficienta încălzire supun corpul la o criză de oxigen şi material energetic, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici: intinderi musculare, entorse sau luxaţii articulare, etc.În traumatismele aparatului locomotor, primul ajutor medical vizează atingerea următoarelor obiective:1. combaterea imediată a durerii‚ se pot folosi analgezice administrate pe cale generală (algocalmin) sau locală (spray cu kelen, infiltraţii cu xilină, novocaină, procaină).2. combaterea tumefierii (umflării) prin aşezarea membrului afectat mai sus decât restul corpului, pentru a favoriza drenarea gravitaţională a sângelui şi limfei), prin agenţi fizici (apa rece, punga cu gheaţă, spray cu kelen, apă de Burow) sau medicamentoşi (Lasonil-unguent), aplicaţi local.3. atunci când este necesar (în mod obligatoriu la fracturi), chiar în Dojo, se va realiza o imobilizare provizorie‚ a articulaţiei sau segmentului accidentat, curăţarea mecanică şi chimică a plăgilor, pansamentul steril şi hemostaza provizorie (oprirea hemoragiei).4. în  anumite situaţii (rare, din fericire) cum ar fi: şocuri traumatice, traumatisme cranio-faciale sau cervicale (ale gâtului), prima măsură constă în menţinerea funcţiilor vitale‚ (respiraţia şi bătăile inimii).5. dacă accidentatul necesită tratament în mediu spitalicesc, transportul‚ acestuia se face după reguli stricte, în funcţie de natura accidentului.6. trebuie renunţat la anumite manevre de prim ajutor aplicate "băbeşte", în virtutea rutinei, şi care pot agrava leziunea deja existentă. Exemple de asemenea manevre pe care NU‚ trebuie să le facem sunt: a. ridicarea traumatizatului la verticală, sau numai a capului, cu orice preţ, în cazul că acesta se află culcat, într-o stare mai gravă sau aparent mai puţin gravă manevră ce poate agrava şi complica o fractură simplă de coloana vertebrală sau hemoragie cerebrală. Ridicarea la verticală se va face numai dacă avem certitudinea, bineînţeles în urma unui control succint, efectuat cu maximă blândeţe, că nu există leziuni ale coloanei sau ale craniului. b. masajul‚ aplicat pe segmentul lezat, care poate agrava atât tumefierea (umflarea) ćât şi gravitatea luxaţiei sau fracturii. c. orice manevră care încearcă să reducă fractura (să "reaşeze oasele") O astfel de manevră poate conduce la complicaţii  (hemoragii, plăgi, deschiderea fracturii). d. transportul către spital într-un mod nepotrivit, târârea pacientului, aruncarea pe bancheta maşinii, etc., care pot conduce la consecinţe grave pentru accidentat.

Nu uitaţi - Decât să tratezi necorespunzător la locul accidentului şi sa transporţi neglijent accidentatul, mai bine astepţi să vină Salvarea !

Leziunile traumatice care pot afecta osteoarticular se împart în : entorse, luxaţii şi fracturi.

Entorsa‚ este cel mai frecvent incident traumatic al aparatului locomotor. Este o leziune a capsulei articulare şi a ligamentelor articulare, care apare în urma suprasolicitării unei articulaţii, dar în care aşezarea în articulaţie a epifizelor (capetelor) osoase rămâne neschimbată după încetarea acţiunii agentului traumatic (capetele osoase se potrivesc în continuare). Simptomul acestei leziuni este, în primul rând, durerea. Durerea este intensă in momentul producerii  leziunii, apoi  se calmează pentru un timp, pentru ca odată cu umflarea articulaţiei să se amplifice din nou. Din punct de vedere al aspectului exterior, entorsa evoluează astfel: Iniţial, pielea din jur este palidă şi rece, apoi devine roşie şi caldă, ca în final să apară tumefierea (umflarea) articulaţiei.Pot apare şi echimoze (vânătai) în zona articulatiei. Tratamentul entorselor începe pe loc, cu măsurile de combatere a durerii şi  tumefierii şi, respectiv, cu cele de mobilizare a articulaţiilor, descrise anterior. Imobilizarea poate fi reprezentată de simplul repaus al articulaţiei, dar poate merge, proporţional cu gravitatea leziunii, până la  imobilizare în aparat gipsat. La entorsele uşoare se recomandă repaus articular, faşă elastică sau ciorap elastic (nu prea strins). Ciorapul se scoate noaptea şi se pune dimineaţa, comprese cu apă rece, evitarea căldurii locale şi a masajului. Aceste entorse se vindecă fără urmări în 3 săptămâni. Solicitarea ulterioara a articulaţiei în antrenamente se va face progresiv. În entorsele mai grave mai mare se recomandă  examenul medical ortopedic (clinic şi radiologic). În Aikido, entorsele afectează preponderent membrul superior (mai ales degetele si articulaţia pumnului (poigne).

Luxaţia‚ este o deplasare persistentă a epifizelor (capetelor) osoase dintr-o articulaţie, în raport una faţă de cealaltă,  în  urma căreia  aceste capete "nu se potrivesc", iar aparatul capsulo-ligamentar suferă leziuni de gravitate variabilă.Majoritatea luxaţiilor sunt provocate de traumatisme ale articulaţiei (directe sau indirecte) sau de contractări musculare.Simptomele luxaţiei sint :1. durerea mai difuză decât în fracturi2. mărirea volumului articulaţiei prin edem sau hematoame (aceasta poate masca deformarea articulaţiei)3. pozitii luxante caracteristice4. echimoze (vânătăi) locale5. blocaj  articular   la început  uşor, ulterior elastic şi în final rigid (se instalează contractura musculară)6. examenul radiologic dă diagnosticul de certitudine (de aceea este absolut obligatoriu).Luxaţia este o afecţiune serioasă ce poate da, prin deplasarile  capetelor osoase, complicatii imediate  sau  târzii.

Dintre complicaţiile imediate cităm :a. leziuni vasculare  manifestate prin furnicături, amorţeala degetelor, răcirea şi paloarea extremităţilor, slăbirea pulsului periferic.b. leziuni nervoase, (foarte grave)  manifestate prin modificări motorii şi de sensibilitate.c. irectubilitatea, de la început, a unei luxaţii recente   complicaţie gravă ce necesită tratament chirurgical de urgenţă.d. luxaţie deschisă‚ ieşirea  capetelor  articulaţiei în afara pielii.

Complicaţia cea mai frecventă o constituie recidiva (reapariţia) luxaţiei, cauzate în primul rând de neglijarea sau de tratarea incorectă a primei luxaţii. Luxaţiile recidivante se rezolvă, în marea lor majoritate, doar chirurgical.

Tratamentul de urgenţă vizează. în primul rind atenuarea durerii, prin administrarea orală de analgezice (algocalmin pastile sau fiole) sau prin infiltraţii (injecţii) locale cu xilină  (aceasta din urmă se poate face numai în dispensar sau spital).În luxaţiile uşoare se practică reducerea (reaşezarea) luxaţiei urmată de mobilizarea în bandaj, feşă sau aparat gipsat. Metodele de reducere şi poziţiile de imobilizare variază de la caz la caz şi sunt, de obicei de competenţă strict medicală. Totuşi la locul accidentului se poate încerca reducerea luxaţiei şi faza imediat următoare producerii ei când muşchii din jurul articulaţiei sunt încă relaxaţi (moi).Manevrele trebuie să fie blânde şi să cuprindă,  în primul rind. tracţiunea în ax (în lungime) a membrului afectat, asociată cu moderate mişcări laterale. Dacă nu se reuşeşte reducerea luxaţiei, nu este indicat să insistăm. Imobilizarea  de urgenţă a luxaţiei (obligatoriu după reducere) se face în  feşe, bandaje, atele, scânduri, centuri, prosoape etc. Imobilizarea făcută ulterior de medic vizeaza vindecarea aparatului capsulo-ligamentar.În Aikido, ca şi în Judo, lupte, box, etc., cele mai frecvente luxaţii sint cele ale membrului superior: umăr, cot sau degetului mare sau degetului mic. Ele se produc fie prin acţiunea directă asupra membrului (chei executate violent,), fie prin căderi făcute defectuos: pe cotul flexat pentru luxaţiile umărului, şi pe mâna cu cotul în extensie pentru luxaţiile cotului, fie prin agăţarea degetelor de hainele partenerului. Învăţarea corectă a căderilor poate preveni această situaţie. Dacă ele totuşi apar, şi chiar dacă reuşim să reducem o luxaţie, în Dojo, controlul medical de specialitate (ortopedic) trebuie făcut obligatoriu‚ şi în cel mai scurt timp.

Fracturile - sunt leziuni grave ale oaselor, dar din  fericire ele sunt rar întâlnite în Aikido. Simptomele obligatorii sint durerea şi imposibilitatea utilizării segmentului afectat. Tratamentul de urgenţă, instituit pe loc, constă în:1. combaterea durerii cu analgezice (algocalmin) pe cale orală2. încercarea de reducere (reaşezare) a fracturii, cu mişcări blânde, de tracţiune în axul osului fracturat (fără ambiţia de a aşeza osul la loc cu orice preţ).3. imobilizarea improvizată a fracturii, cu atele, scânduri, bastoane, feşe, bandaje, centuri, etc. Mobilizarea se referă la focarul de fractură, plus articulaţiile de deasupra şi  dedesubutul fracturii, fixate în poziţii de relaxare. Trebuie precizat că dignosticarea şi tratamentul adecvat al fracturilor se poate face numai în spital, în cel mai scurt timp cu putinţă.În  concluzie,  imobilizarea provizorie la locul accidentului a entorselor, luxaţiilor şi fracturilor, se bazează pe aceleaşi principii, cu toate că aceste leziuni sunt diferite ca gravitate şi evoluţie. Acest lucru se impune pentru faptul că la locul accidentului, este greu să deosebeşti dacă este vorba despre o entorsă, o luxaţie sau o fractură. Prin urmare, pentru mai multă siguranţă, trebuie reacţionat ca şi cum ar fi vorba de cea mai gravă leziune posibilă, şi controlat apoi în spital, clinic şi radiologic.O menţiune specială trebuie acordată fracturilor şi luxaţiilor coloanei vertebrale. În aceste situatii, este frecvent prezent şi şocul traumatic ansamblu de tulburări generale şi foarte grave ale  organismului. Primul ajutor constă în tratamentul şocului (mergând până la resuscitare cardio respiratorie), imobilizare pe o targa tare (sau uşă) şi transportarea rapidă şi cu grijă către un spital.Ridicarea de pe sol şi punerea pe targă presupune conlucrarea a cel puţin două persoane (preferabil trei), care să facă în aşa fel încât întregul corp, de la cap până la picioare, să rămână tot timpul drept. Pe targă, sub zona de fractură a coloanei, se va pune un obiect moale, de dimensiuni moderate. Accidentatul se fixează pe targă cu circulare de faşă.În fracturile de coloana cervicala (gât), înaintea mobilizării pe targă se va face încet, hiperextensia şi tracţiunea capului, cu o mâna fixată pe bărbie şi cu cealaltă pe ceafă, urmînd

apoi imobilizarea capului cu o "praştie" legată, cu un capăt de targă (mai sus de cap), şi cu celălalt capăt de bărbie şi respectiv de ceafă.Toate aceste măsuri urmăresc prevenirea deplasării fragmentelor fracturii, ce ar putea agrava în continuare leziunea cu consecinţe foarte grave (până la paralizii).

Leziunile musculare‚  care apar în practica Aikido sunt limitate la întinderi şi mai rar la ruperi musculare.Aceste leziuni sunt favorizate de antrenamentul insuficient, de încălzirea incompletă, de oboseală sau de antrenament incorect dozat.Ele se manifesta prin dureri locale şi uneori prin echimoze (vânătăi) locale. Întinderile se vindecă spontan după câteva zile de repaus muscular.

Echimozele  (vânătăile)‚ apărute în urma căderilor pe o suprafaţă tare, lovituri pumn, de baston sau sabie de lemn, se tratează prin aplicaţii repetate şi persistente de comprese reci, pungi cu gheaţă, spray special, etc.  Sunt contraindicate masajele sau aplicarea de comprese calde ce ar putea să agraveaze hematomul).

Hemoragia   nazală (epistoxisul) ‚ poate surveni în urma unor traumatisme accidentale din timpul antrenamentelor. Ce trebuie făcut :1. accidentatul este aşezat pe scaun în poziţie verticală (nu culcat !), şi este eliberat de orice compresiune (centură, guler)2. nara sângerândă se comprimă cu degetul câteva minute3. se aplică comprese reci pe frunte şi nas pentru a dominua debitul hemoragiei4. după încetarea hemoragiei se recomandă întreruperea antrenamentului şi repaus fizic timp de 2 4 ore5. dacă hemoragia este rebelă la încercările de tratament, pacientul este dus de urgenţă la spital, într-un serviciu O.R.L.

Pierderea cunoştinţeiÎn cursul antrenamentului de Aikido pot apare situaţii deosebite, a căror gravitate variază de la caz la caz, şi care se manifestă prin pierderea cunoştiinţei. Aceste situaţii trebuie să beneficieze de manevre de reanimare‚ simple, aplicabile la locul incidentului (Dojo), de către orice persoană din jur.Primele mărturii despre folosirea unor tehnici manuale simple cu scopul reanimării unui bolnav în stare gravă, le găsim în tratamentul medicului chinez  KO HONG  (anii 28-34  e.n), intitulat "Prescripţii de urgenţă". O parte din metodele chinezeşti au fost preluate de către japonezi, care le-au adus, îmbunătăţiri substanţiale, primul tratat de medicină de urgenţă japonez apărând în 1790.Ansamblul acestor metode şi tehnici poarta denumirea de KUATSU‚ (KUA–viaţă, TSU-tehnică), adică "Tehnici de revenire la viaţă".Manevrele KUATSU au fost multă vreme păstrate în secret şi practicate de un număr restrâns de medici. Ulterior au început să fie instruiţi în KUATSU şi maeştri de arte marţiale tradiţionale (Judo, Kendo, Aikido, Karate), pentru a putea reanima pe practicanţii care sufereau accidente. În mod tradiţional noţiunile de Kuatsu se predau unor practicanţi riguros selecţionaţi din punct de vedere mental şi tehnic (cel puţin centura neagră). Raţiunea acestei selecţii consta în faptul că un luptător lipsit de discernământ şi experienţă, bazându-se pe cunoaşterea tehnicilor Kuatsu ar putea pune în pericol integritatea fizică a partenerilor săi. Probele necesare pentru absolvirea cursului de Kuatsu erau dificile, una dintre ele fiind o strangulare de probă, soldată cu pierderea cunoştinţei, şi reanimarea apoi de candidat prin metodele Kuatsu.Cele mai multe manevre Kuatsu sunt uşor de executat: masajul, presiunea unor puncte sau zone, efectuate cu ajutorul degetelor, palmei, pumnului, cotului, genunchiului sau călcâiului. Aplicate rapid şi cu precizie celor care-şi pierd cunoştinţa, au o acţiune reflexă, de tipul celei din

acupunctură sau presopunctură, asupra funcţiilor vitale aflate în impas în  acel moment. Iată câteva exemple în acest sens:

1. În cazul loviturilor la cap: masajul blând al tâmplelor şi cefei percuţia (bătaia uşoară), cu palma a regiunii  lombare (şale) iar cu virful degetelor, pe vertebra a treia lombară

2. În cazul loviturilor la gât : percuţii uşoare cu virful degetelor pe vertebra cervicala (cea mai proeminentă vertebră de la ceafă)

3. În cazul loviturilor la testicule: lovituri cu pumnul pe marginea interioară a tălpilor, cu accidentatul culcat pe spate

4. În sincope (stop cardiorespirator): se deschide rapid gura bolnavului prin apăsarea cu două degete pe obraz, între maxilare- se apasă puternic, cu unghiile pe gingie, în şanţul dintre gingie şi buza superioară.

În caz de leşin Acesta se deosebeşte de sincopă prin aceea că inima continuă să bată şi respiraţia se menţine dar faţa este palidă, extremităţile reci, pulsul slab, micşorarea pupilelor şi pierderea cunoştinţei. Manevrele obişnuite în acest caz sunt următoarele: accidentatul se aşează la orizontală, într-un loc bine aerisit, cu picioarele puse mai sus decât capul (pentru a menţine irigaţia cu sânge a creierului) i se desfac hainele, kimonoul, centura etc. se bate uşor pe faţă cu palma sau cu o batistă înmuiată în apă rece i se pune sub nas, să respire oţet, amoniac, sau eter. Manevrele Kuatsu în caz de leşin sunt: strângerea energică sau muşcarea unghiei degetului mic de la mână presarea energică a punctului situat sub nas pe buza superioară

În situaţii grave, de traumatisme violente se poate instala stopul cardiorespiratror‚ adică victima îşi pierde cunoştinţa, nu respiră, şi inima nu mai bate.  Chiar dacă aceste situaţii sunt rare, este necesar să reamintimun un minim de cunoştiinţe de resuscitare (reanimare) cardio-respiratorie, care, aplicate corect şi la timp, pot salva viaţa unui om.

ATENŢIE !Manevrele de resuscitare cardiorespiratorie incep IMEDIAT‚ ce am constatat stopul cardiorespirator. Orice întârziere în acordarea primului ajutor duce, prin lipsa oxigenului in creier, la moarte definitivă. Moartea definitivă apare, în lipsa unor măsuri adecvate, în doar 3 minute !Victima cu stop cardiorespirator este culcată pe spate pe o suprafaţă tare. Se degajează corpul victimei de orice mijloc de constricţie: guler, curea, kimono, centură, etc. Primele manevre aplicate se fac după formula mnemotehnică HELP ME, adică:

H Hiperextensia capului pe spateE Eliberarea căilor aeriene superioareL Luxarea (propulsia) mandibulei inainteP Prinderea (pensare) nasului cu două degete, cu astuparea nărilorME    Masaj cardiac Extern şi respiraţie artificială gură la gură

Masajul cardiac extern‚ se face, schematic, astfel:

 se aplică pe jumătatea inferioară a sternului, podul palmei stângi, iar deasupra cel al palmei drepte cu ajutorul greutăţii corpului, salvatorul presează ritmic sternul accidentatului care stă cu braţeţele întinse compresiile sternului se fac brusc şi scurt (la o secundă) şi cu amplitudine

Respiraţia artificială‚ "gură la gură" se face insuflând aerul în plămânii victimei, având grijă ca aerul să nu scape prin nasul victimei. Între gura accidentatului şi cea a salvatorului, se poate pune o batistă sau o bucată de tifon.Dacă este un singur salvator, se recomandă ritmul 1/3, adică salvatorul face o insuflaţie pulmonară, apoi 3 compresiuni sternale, şi tot aşa.Dacă sint 3 salvatori, primii doi fac ca mai sus, iar cel de-al 3-lea ţine piciorele victimei ridicate la 34 grade mai sus de planul orizontal, pentru a-i iriga mai bine creierul.Încetarea resuscitării cardiorespiratorii se face numai după reinstalarea respiraţiei spontane şi a bătăilor inimii (pulsului). Apariţia respiraţiei spontane şi bătăilor inimii poate să dureze până la 1 oră, după care, dacă nu a avut succes, resuscitarea se întrerupe. Se cunosc cazuri de salvare după două ore de resuscitare continuă). Chiar dacă victima şi-a reluat respiraţia şi activitatea cardiacă, este interzisă ridicarea sa la verticală. Este necesar transportul său imediat către o unitate spitalicească, tot timpul la orizontală, şi sub strictă supraveghere medicală, deoarece stopul cardiorespirator poate reapare oricind. Trebuie subliniat faptul că oricine şi oriunde‚ trebuie să intervină şi să facă‚ fără nici o  întârziere, reanimarea în cazul stopului cardirespirator. Orice ezitare sau secundă pierdută poate costa o vaţă.

În încheierea acestui ghid medical al practicantului de Aikido se impun următoarele concluzii:

În primul rând, în orice accident care survine în Dojo sau în afara lui, cel mai important este să ştim CE ANUME SĂ NU FACEM, deoarece doar bunăvoinţa fără competenţă poate provoca bolnavului  mai  mult rău decât bine. Dacă nu ştim exact ce să facem, mai bine ne abţinem şi apelăm la Salvare şi la medic.Singura excepţie de la această regulă o constituie reanimarea în cazul stopului cardiorespirator, caz în care totul trebuie făcut totul AICI ŞI ACUM.În al doilea rând, chiar dacă măsurile luate de noi într-un accident, pot avea succes, examenul medical de specialitate rămâne în continuare obligatoriu. Afecţiunile tratate incomplet sau incorect se vor răzbuna mai târziu, conducând la limitări fizice nu numai în sport, dar şi în viaţa de zi cu zi.În final, dar nu în ultimul rind, trebuie să ştim că AIKIDO, ca şi alte arte marţiale reprezintă, în ciuda riscurilor sale, o cale de educare a corpului şi spiritului, de căutare continuă a perfecţiunii şi desăvârşiri personale, acestea fiind motive suficiente pentru al practica.

TRUSA DE PRIM AJUTORTrebuie sa contina:1. Faşa de tifon de 8 cm lăţime;2. Comprese sterile împachetate în pachete sigilate, neadezive, de 10/10 cm;3. Bandaje;4. Leucoplast în fluture si simplu, pentru plăgi;5. Leucoplast, role de 2,5 cm;6. Foarfeci;7. Un pachet de tampoane de vată sterile;8. Bandaj elastic de 7-8 cm lăţtime (Pt. luxaţii sau entorse de gleznă sau pumn);9. Un pachet de vată absorbantă nesterilă (pentru a impacheta atelele);11. Calmant forte;

12. Pensă fără dinţi;13. Ace de siguranţă;14. O sticluţă de apă oxigenată (soluţie 3%);15. Calciu gluconolactat;16. O sticluţă de tinctură de iod;17. Xilina sau alt anestezic;18. Loţiune dezinfectantă;19. O bucată de săpun plat;20. Lanternă;

ASPECTE GENERALE DESPRE PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTE

Primul ajutor medical reprezintă un complex de măsuri simple şi urgente, orientate spre salvarea vieţii şi preîntâmpinarea unor complicaţii periculoase pentru viaţa şi sănătatea celui accidentat. Aceasta se realizează cu ajutorul mijloacelor medicale şi improvizate de care dispunem. Acordarea primului ajutor este o acţiune de caritate, de aceea datoria fiecărui cetăţean este să nu rămână indiferent când e vorba de salvarea sau ameliorarea sănătăţii victimei.            La acordarea primului ajutor ne vom conduce de următoarele principii: corectitudine şi oportunitate, chibzuinţă şi fermitate. Primul ajutor acordat sportivilor accidentaţi constă din trei principii:1. măsurile întreprinse la faţa locului;2. evacuarea victimei şi luarea măsurilor necesare pentru păstrarea funcţiilor vitale ale organismului în timpul transportării;3. ajutorul specializat acordat în instituţiile medicale.

În cadrul acordării primului ajutor trebuie ţinut cont de faptul că unele persoane la vederea sângelui sau a leziunilor, îşi pierd cumpătul. Ele pot leşina şi nu pot acorda primul ajutor. Este indicat ca în sală să avem o trusă farmaceutică universală cu toate cele necesare pentru acordarea primului ajutor.Primul ajutor, în cazul leziunilor corporale se va acţiona în următoarea ordine:

1.  înlăturarea şi excluderea deplină a acţiunii agenţilor traumatici, transferarea victimei într-un loc potrivit;2. determinarea prezenţei şi caracterului leziunilor corporale;3. protejarea accidentatului de frig, arşiţă, ploaie şi alţi factori nefavorabili;4. concomitent cu acordarea primului ajutor se va chema urgent ambulanţa ori se va organiza transportarea accidentatului într-o instituţie medicală.

În cadrul acordării primului ajutor vom avea grijă să nu provocăm victimei durere suplimentară. Bunăoară, în cazurile fracturilor, hemoragiei abundente, pierderii cunoştinţei în primul rând se va scoate corect îmbrăcămintea de pe rănit. A-l atinge sau a-l apuca de părţile lezate înseamnă a-i amplifica durerea sau a-i produce complicaţii serioase. Ridicarea şi deplasarea victimei trebuie să se facă atent, conform regulilor de acordare a primului ajutor medical. De exemplu, dacă este lezat un membru, haina se scoate mai întâi de pe membrul sănătos, iar dacă dezbrăcarea este imposibilă, haina trebuie ruptă sau tăiată mai sus de locul traumat. Dacă se respectă aceste cerinţe, eficienţa complexului de măsuri de prim-ajutor sporeşte, în caz contrar starea accidentatului se agravează.            Unele accidente provoacă leziuni grave care pun în pericol viaţa sportivului. Întreruperea respiraţiei şi oprirea funcţiei cardiace sunt principalele cauze ce provoacă moartea. De aceea se iau urgent măsurile de reanimare a victimei. Acestea constau din două proceduri de bază: aplicarea măsurilor de restabilire a funcţiei aparatului respirator (respiratia artificiala) şi a celei cardiace (masaj cardiac indirect). Ambele se efectuează numai dacă nu este lezată cutia toracică (coastele, organele interne).

- în epistaxis (hemoragia din nas), bolnavul se aşează pe un scaun, cu capul ridicat uşor pe spate şi se face o compresie cu degetul pe aripa nazală respectivă; concomitent, se introduce un tampon de vată îmbibat într-o soluţie de apă oxigenată, antipirină, soluţie slabă de oţet etc; se pot aplica comprese reci pe ceafă, frunte, faţă, nas;

- Oprirea hemoragiilor se cheamă hemostază şi se poate face prin diferite mijloace: mecanice, fizice, chimice şi biologice; - la plăgile cu hemoragii mici (venoase sau capilare) este suficient un pansament compresiv; sângerarea din plăgile extremităţilor se poate opri prin simpla ridicare a braţului sau piciorului rănit, prin flexarea sa maximă din articulaţie, câ nd vasele se comprimă şi hemoragia se opreşte; - hemoragia arterială se opreşte prin comprimarea vasului de planul osos apropiat; în cazul plăgilor vaste cu lezarea vaselor mari ale extremităţilor, metoda cea mai eficace de hemostazâ este aplicarea garourilor speciale (din cauciuc sau pânză) sau improvizate din şireturi, batiste, sfori, curele etc. Înainte de aplicarea garoului se va ridica extremitatea afectată pentru a se evita staza venoasă iar sub garou se va aşeza — obligatoriu - un strat moale (vată, prosop, fular, batiste, etc.) pentru a proteja de compresiune tegumentele, strânse de garou. Garoul trebuie să comprime artera cu intensitatea necesară opririi hemoragiei — nu mai mult şi poate fi ţinut 1 - 2 ore (în nici-un caz peste 2 ore), de aceea în momentul punerii garoului se va nota exact ora. Dacă situaţia impune, după trecerea a 1-2 ore, garoul se slăbeşte pentru scurt timp, pentru a asigura circulaţia sângelui în extremitate, după care se pune din nou, dar după 45 de minute se slăbeşte pentru a doua oară, slăbirile ulterioare efectuându-se din 30 în 30 de minute.

Primul ajutor în leziuni ale articulaţiilorÎn cazul entorselor se aplică manevra RGCR:

- (R) Repaus: mişcarea întreţine sângerarea, motiv pentru care persoana accidentată trebuie sa stea nemişcată;- (G) Gheaţă: se aplică o pungă cu gheaţă în jurul ariei lezate. Temperatura scăzută determină constricţia vaselor sangvine şi astfel se reduce sângerarea în interiorul articulaţiei, iar durerea scade;- (C) Compresia: se bandajează ferm (dar nu prea strâns] locul lezat folosind un bandaj elastic. Acesta reduce sângerarea în articulaţie;- (R) Ridicarea: piciorul, articulaţia lezată, se aşează într-o poziţie ridicată, astfel încât sângele curge invers gravitaţional şi circulaţia scade.

În luxaţii, primul ajutor constă în reducerea şi imobilizarea regiunii lezate, Reducerea luxaţiei se face de către profesor sau de către o persoană instruită în acest sens. Pentru luxaţii minore se poate aplica manevre RGCR.Măsurile de prim ajutor în leziunile de menisc. În cazul blocajului articular, se va încerca reducerea blocajului prin manevre blânde, de relaxare musculară şi articulară. Uneori sunt folosite mişcări active, uşoare, executate încet, în diferite sensuri chiar de pacient însuşi; alteori tracţiuni ale gambei şi uşoare mişcări pasive de flexie - extensie cu rotaţie; accidentatul sezând cu coapsa orizontal pe o masă, se încearcă tracţiunea gambei în jos. După reducere, se recomandă repaus şi imobilizarea articulaţiei genunchiului (daca s-a reuşit, nu se forţează) comprese reci locale, RGCR.

Primul ajutor in caz de leziuni ale oaselor sau ale tesuturilor moiMăsuri de acordare a primului ajutor:- persoana care acordă primul ajutor să se informeze asupra cauzei care a determinat accidentul;- victima se scoate de sub influenţa cauzei;- se întreprinde un examen foarte rapid al stării generale a victimei;

- dacă nu respiră sau nu i se percep bătăile inimii, i se va face respiraţie artificială de preferat gură la gură - şi masaj toracic pentru reluarea respiraţiei şi a circulaţiei;- se vor lua imediat măsuri de oprire a hemoragiei, dacă este cazul; - manevrele să nu înrăutăţească starea victimei;- să apelăm imediat la ajutorul unui medic;- să asigurăm transportul accidentatului la spital în cele mai bune condiţii, apelând dacă este nevoie la o ambulanţă, imobilizare provizorie în caz de fractură;- să păstrăm cauzele care au provocat accidentul, pentru a permite organelor de anchetă să exercite cercetările legale;- să însoţim la spital accidentatul, pentru a da lămuririle necesare asupra cauzelor accidentului, modului de comportare a victimei precum şi a primului ajutor acordat.

Primul ajutor în cazul leziunilor ţesuturilor moi:- dacă leziunea este însoţită de hemoragie, prima grijă este să oprim hemoragia;- a doua grijă este curăţirea şi pansarea plăgii, materialele necesare fiind soluţiile antiseptice: apa oxigenată, soluţia de rivanol, tinctura de iod sau alcoolul, praful de sulfamidă, comprese sterile, vată, feşi, leucoplast etc;- luarea măsurilor de asepsie;- antiseptizarea rănii şi a zonei din jur;- se execută pansamentul: peste rana curăţită şi pregătită presarăm un bacteriostatic peste care aplicăm compresele, apoi vata şi se fixează pansamentul;- în contuzii, echimoze etc. se aplică manevra RGCR (repaus, gheaţă, compresie, ridicarea segmentului afectat).

Primul ajutor în cazul leziunilor osoaseIn acest caz nu sunt multe de făcut. Regiunea afectată se pune în repaus funcţional. Pe porţiunea dureroasă se aplică comprese umede, pensulaţi cu tinctură de iod şi masaj relaxator al muşchilor, evitând la început porţiunea dureroasă. Apoi aplicaţiile termo — terapice ca: băile de apă şi aer cald. Acestea combinate cu masajul, pot duce la rezultate reale.

Fracturile de craniu - accidentatul va fi culcat pe spate cu capul uşor ridicat, pe care se aplică o pungă de gheaţă pentru combaterea congestiei şi inflamaţiei.

În fracturile feţei, primul ajutor constă în oprirea hemoragiei, îngrijirea riguroasă a plăgii în fracturile deschise, reducerea fragmentelor deplasate şi fixarea lor printr-un plasture adeziv, asepsia riguroasă a nasului, gurii şi gâtului.

În fracturile coloanei vertebrale, accidentatul este imediat culcat pe spate pe un plan dur şi rezistent [uşă, scândură, targa) perfect plane, căptuşite cu pături, haine, echipament etc. Imobilitatea absolută este obligatorie, evitându-se mişcările trunchiului.

În fracturile toracelui, cel afectat este culcat pe spate sau pe partea cu fractură păstrându-se un repaus cât mai complet. Se face un bandaj toracic compresiv cu bandaj elastic sau cu o faşă lată care diminuează mobilitatea toracică şi durerea.

Fracturile bazinului produc mari neajunsuri. Accidentatul se culcă pe spate şi rămâne nemişcat. Se aplică comprese reci, pungă cu gheaţă pe regiunea prevezicală.

In fracturile membrului superior - în fracturile antebraţului şi mâinii membrul se sprijină în eşarfă, cu cotul îndoit. Degetele şi mâna se fixează pe o atelă de carton sau scândurică, antebraţul se fixează pe o scândură sau atelă din sârmă. Atelele pentru antebraţ trebuie să ajungă până la mijlocul braţului; braţul şi antebraţul se fixează de corp prin eşarfă.

În fracturile membrului inferior, primul ajutor urmăreşte o bună protecţie a fragmentelor, până la spital. în fracturile coapsei, membrul inferior se imobilizează în atele ce merg pe partea inferioară, până în regiunea superioară a coapsei. în fracturile gambei sau gleznei fără deplasarea segmentelor, este suficient un pansament compresiv şi repaus. Leziunile tendoanelor, ale muschilor si rupturileLeziunile muşchilor. Cele mai frecvente leziuni sunt rupturile musculare, iar când leziunea este mai uşoară, este cunoscută sub numele de întindere musculară. Rupturile de fibre musculare se produc în urma unor mişcări violente, bruşte, nefiziologice, nedozate sau necontrolate. Alte cauze sunt lipsa de încălzire, mişcări necoordonate, care se produc de obicei la persoane neantrenate sau insufficient antrenate, obosite, starea de frig şi umezeală.

Contracturile musculare sunt stări de tonus exagerat persistent, sau contracţii involuntare prelungite ale unuia sau mai multor muşchi. La sportivi găsim contracturi în regiunile traumatizate sau foarte obosite.Crampele musculare sunt contracturi bruşte, dureroase şi se produc mai ales în efortul intens. Se pot produce şi în repaus în regiunile mai puţin irigate sau dedesubtul unui regiuni comprimate timp mai îndelungat.

Leziunile tendoanelor. Se cunosc două categorii de leziuni: ruptura [smulgerea] tendonului şi reacţia inflamatorie, traumatică a tecii tendonului, care provoacă tenosinovita. Cauzele acestor leziuni sunt eforturile intense, frânate, necoordonate. Tenosinovita are drept cauze mişcările de durată uniforme sau neobişnuite care provoacă iritarea tendoanelor. Cele mai frecvent afectate sunt tecile tendoanelor antebraţului, degetului, mâinii, labei piciorului şi tendonului lui Achile.

Simptome: dureri în timpul acţionării muşchiului (grupul de muşchi) respectiv, tumefieri pe traiectul tecii tendonului respectiv, uşoare crepitaţii, sensibilitate şi căldură locală. în ambele cazuri, impotenţa funcţională este notorie, dată de durere, de leziunea în sine şi de contractura musculară.

Şocul anafilacticDe obicei, şocul anafilactic este urmarea unei agresiuni exercitată de injectarea sau administrarea unui medicament, inocularea veninului unor insecte (albine, viespi, bondari, ţânţari, ingerării unui anumit aliment sau medicament.Fenomenele clinice se instalează imediat după contactul alergenic (de ordinul minutelor, uneori aproape instantaneu pentru medicamente, venin de insecte) şi constau In fenomene generale ca ameţeli, stare de rău, greţuri, vărsături, diaree, incontinenţă sfincteriană, colici abdominale, erupţii cutanate, sufocare cu respiraţie şuierătoare, stare asfixică, tahicardie, palpitaţii, scăderea tensiunii arteriale până la absenţa ei, puls imperceptibil etc., fenomene care apar fie grupate, fie în totalitatea lor.Recunoaşterea şocului anafilactic impune un tratament de urgenţă. Numai astfel poate fi salvată viaţa bolnavului.Ideal este transportul într-o unitate spitalicească şi luarea unor măsuri de urgenţă de către personal calificat.In sală se pot lua următoarele măsuri: fixarea limbii după aşezarea accidentatului în poziţie culcat cu capul în jos, limitarea difuziunii alergenului prin provocarea vărsăturii, dacă a pătruns pe cale orală sau aplicarea unui garou care să limiteze difuzarea unui medicament injectat sau înţepăturii de insectă, respiraţie asistată, aspirarea secreţiilor, masaj cardiac extern cu frecvenţă de 1—4 pe minut (20 de

respiraţii şi 80 de bătăi cardiace); dacă este posibil, administrarea de oxigen şi transportul urgent la spital.

Cauzele accidentelor sportive1. Deficienţe în întreţinerea sălilor şi condiţiile nefavorabile în care se desfăşoară antrenamentele:- suprafaţa de antrenament, podeaua si saltelele sunt necorespunzătoare, dure, alunecoase, cu asperităţi, suprafeţe neregulate;- obiectele (ţevi, stâlpi, rafturi, muchiile pereţilor) care pot constitui un pericol, şi care trebuie îngrădite;- lipsa de control, instructorul fiind obligat ca la fiecare antrenament să inspecteze starea sălii, echipamentul şi armele sportivilor, şi să înlăture neajunsurile;- lipsa de disciplină la antrenamente, sau absenţa instructorului.

2. Deficienţe în organizarea şi metodica de desfăşurare a lecţiilor de instruire, antrenament şi concursului

- nerespectarea principiilor şi legilor antrenamentului sportiv; utilizarea la limita superioară a posibilităţilor, - Includerea în antrenamente a exercitiilor necorespunzătoare gradului de pregătire a sportivului, - lipsa unei dozări treptate a efortului participarea la concursuri fără o prealabilă şi suficientă pregătire în sportul respectiv, - suprasolicitarea la mai multe concursuri într-un interval scurt de timp,Pentru înlăturarea lor sunt necesare următoarele:

a. continuitatea antrenamentelor;b. respectarea cerinţelor metodice: succesiune în însuşirea deprinderilor motrice, demonstrarea corectă a exerciţiului, individualizarea antrenamentului, gradarea şi dozarea corectă a efortului, controlul riguros al execuţiilor tehnice, ştiind că însuşirea greşita a procedeelor tehnice poate provoca traumatisme;c. suprafaţa locului de antrenament, sala, să corespundă numărului de sportive - 8 m2 pentru un copil şi 12 m2 pentru un adult;d. asigurarea protecţiei sportivilor prin ajutor si asigurare în execuţiile dificile.

- epuizarea, oboseala excesivă, produce perturbări în coordonarea deprinderilor motrice, ceea ce duce la execuţii tehnice greşite, ratări, căderi, lovituri, etc. - pentru a evita aceste lucruri, instructorii) trebuie să se pregătească minuţios pentru fiecare lecţie, iar materialul predat să fie expus într-o formă cât mai accesibilă;

- nerespectarea structurii lecţiei, încălzirea insuficientă sau lipsa ei, va duce cu siguranţă la traumatisme; conţinutul şi intensitatea încălzirii trebuie să fie raţionale, adecvate efortului care urmează, încălzirea generală să asigure fondul pregătirii organismului, iar încălzirea specifică să fie orientată către Aikido;

- însuşirea incorectă a procedeelor tehnice (lipsa de tehnică), duce la traumatisme.

Prevenirea traumatismelorMijloacele de protecţie ale sportivului au la bază reguli şi principii de prevenire a traumatismelor. Regulile de bază în profilaxia traumatismelor, sunt:

1. Asigurarea unei bune organizări, alcătuiri şi desfăşurări a lecţiilor de antrenament, a unei metodici adecvate procesului instructiv-educativ şi respectarea regulamentului de concurs.

Se impune formarea deprinderilor motrice cât mai raţional, iar tehnica să fie însuşită corect chiar în perioada iniţială a activităţii sportive. Pe parcursul instruirii, în special la începutul ei, să se elimine factorii perturbatori (căldura sau frigul excesive, umezeala, zgomotul, praful, iluminatul insuficient sau prea puternic, să se ţină seama de altitudine şi decalajul de fus orar, echipament sportiv şi materiale necorespunzătoare) care pot duce la apariţia unor stări de inadaptibilitate.

2. Cunoaşterea perfectă şi îndeplinirea condiţiilor şi regulilor de prevenire a traumatismelor în sport de către instructori, precum şi de către sportivi.

3. Analiza fiecărui traumatism produs, pentru a se lua măsuri împotriva repetării lui şi pentru a se sancţiona cei vinovaţi.

În general, accidentele se produc rar "din întâmplare", cel mai des din cauze precise, când au la baza lor greşelile oamenilor, înlăturarea acestora este perfect posibilă şi pretinde o activitate educativă perseverentă, susţinută, convingătoare. Prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor este o măsură mult mai utilă decât cele mai prompte şi mai eficace mijloace de prim ajutor şi cele mai perfecţionate tratamente medicale.Evitând suferinţele, economisim timp şi mijloace, întreţinem un nivel constant şi ridicat de sănătate, o bună dispoziţie psihică, o bună stare de antrenament, obţinem progrese şi performanţe sportive.Putem spune că prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor în practica Aikido-ului depinde:- organizatorul, conducătorul sau supraveghetorul activităţii;- sportivul însuşi sau partenerul;- activitatea sportivă în sine;- condiţiile de mediu.

INSTRUCŢIUNI PENTRU ACORDAREA DE PRIM AJUTORNumim urgenţă starea de alterare gravă a sănătăţii organismului apărută în urma acţiunii unui factor brutal sau orice afecţiune care ameninţă viaţa persoanei respective.Primul ajutor reprezintă un complex de măsuri de urgenţă, care se aplică în cazuri de accidente înaintea intervenţiei cadrelor medicale.

I. Organizarea activităţii de acordare a primului ajutor.Organizarea activităţii de acordare a primului ajutor este deosebit de importantă. Printr-o acţiune ordonată, competentă şi fără gesturi inutile se câştigă timp preţios, element deosebit deseori esenţial pentru salvarea vieţii victimelor.In momentul în care se intervine pentru salvarea victimelor unui accident trebuie respectate următoarele principii:- victima nu se deplasează de la locul accidentului decât în cazul în care situaţia din teritoriul respectiv continuă să fie periculoasă pentru victimă sau/şi pentru cel care acordă primul ajutor!- primul ajutor se acordă la locul accidentului!- în primul rând se evaluează gravitatea stării victimei şi după această evaluare se alerteză imediat a ambulanţa!

Ţinând cont de aceste principii este bine ca acţiunea dumneavoastră să se desfăşoare în următoarea succesiune:1. Izolaţi zona, îndepărtaţi curioşii (evitaţi creşterea numărului de victime)!2. Degajaţi accidentatul!3. Acordaţi primul ajutor!4. Chemaţi ambulanţa!5. Supravegheaţi victima şi continuaţi , dacă este nevoie, să-i acordaţi primul ajutor până la sosirea ambulanţei!

1. Izolarea zonei . Prima preocuarea pe care trebuie să o aveţi este să îndepartaţi curioşii. Pentru aceasta cel mai bine ar fi ca salvatorul să aibă un colaborator.

2. Degajarea accidentatului . Se vor îndepărta obiectele tari şi ascuţite care pot rănii accidentatul, se vor deschide ferestrele, se vor desface nasturii de la gât, cravata, centura. Accidentatul va fi menajat la maximum. Se vor evita gesturile brutale şi deplasarea lui excesivă. Scoaterea accidentatului se va face cu cea mai mare blândeţe, procedându-se la degajarea prin eliberarea metodică, la nevoie cu sacrificarea materialelor ce îl acoperă.Dacă trebuie să deplasaţi o victimă a unui accident nu uitaţi că aceasta poate avea o fractură de coloană vertebrală!Din acest motiv, deplasarea victimei trebuie făcută în aşa fel încât coloana vertebrală să fie menţinută dreaptă. În caz contrar, manevrele necontrolate efectuate de dumoavoastră pot să agraveze starea pacientului prin lezarea măduvei spinării.. Aceste manevre se pot solda cu paralizii ireversibile sau chiar cu moartea victimei. Degajarea accidentatului se face urmând următoarele precauţii:- se urmăreşte menţinerea permanentă a coloanei vertebrale în linie dreaptă (cap-gât-trunchi), pentru a evita lezarea măduvei spinării în cazul unei fracturi de coloană;- în cazul unei fracturi închise membrul fracturat se menţine în poziţia găsită, fără a încerca punerea în poziţie normală;- în cazul fracturilor închise se evită manevrele inadecvate pentru a nu le transforma în fracturi deschise.

Atenţie! Niciodată nu trebuie încercată în cadrul primului ajutor reducerea fracturii (reaşezarea oaselor în poziţie naturală), deoarece un nespecialist poate produce leziuni suplimentare.Este interzisă exercitarea de tracţiuni asupra părţilor vizibile (membre, cap) şi a hainelor penru degajarea accidentatului.După degajare victima va fi întinsă cu blândeţe pe o pătură sau pe nişte haine.

3. Acordarea primului ajutor . După ce aţi degajat victima trebuie să aveţi imediat în vedere controlarea funcţiilor vitale ale acesteia. Concret, trebuie să decideţi rapid dacă victima este conştientă, dacă respiră şi dacă circulaţia sângelui este menţinută.Pentru aceasta procedaţi în felul următor:

a) Verificaţi starea de conştienţă!În acest scop încercaţi să vedeţi dacă victima poate răspunde la întrebările dumneavoastră (ce s-a întâmplat? , cum vă simţiţi?, ce vă doare?). În timp ce îi adresaţi aceste întrebări puneţi mâinile dumneavoastră pe umerii victimei şi mişcaţi-o uşor.Dacă nu vă răspunde la întrebări atunci încercaţi să vedeţi dacă victima reacţionează la durere.Pentru aceasta încercaţi să-i provocaţi mici dureri strângând-o de vârfurile degetelor sau, pur şi simplu, ciupind-o de ureche.Dacă victima reacţionează la întrebările dumneavoastră sau la provocarea de dureri atunci ea este conştientă.Dacă victima este conştientă faceţi un inventar al leziunilor pe care aceasta le are (fracturi, răni, etc) şi, după această evaluare, alertaţi ambulanţa prezentând constatările dumneavoastră privitoare la starea accidentatului.Evaluaţi apoi periodic starea acestuia până la sosirea ambulanţei.Dacă victima nu a reacţionat la întrebări sau la durere atunci înseamnă că nu este conştientă.Dacă victima nu este conştientă trebuie să acţionaţi rapid în următoarea succesiune:

b) Solicitaţi ajutor!Dacă veţi constata că victima nu este conştientă atunci solicitaţi imediat ajutorul altor martori ai accidentului; nu uitaţi că este mai uşor ca primul ajutor să fie acordat de două sau mai multe persoane decât de către una singură!

c) Eliberaţi căile respiratorii ale victimei!În cazul în care accidentatul are mandibula şi maxilarul încleştate se încearcă deschiderea cavităţii bucale prin introducerea cu mişcări blânde a deschizătorului de gură cu partea ascuţită înainte; piesa bucodentară se va introduce în cavitatea bucala astfel încât jumătate să rămână în afara cavităţii bucale.În continuare se încearcă prin mişcări rapide, dar nu brutale, eliberarea căilor respiratorii.În acest scop scoateţi toate corpurile străine aflate în gura accidentatului (resturi de îmbrăcăminte, pământ, protezele dentare mobile, etc).Dacă şi numai dacă sunteţi siguri că victima nu a suferit un traumatism al coloanei vertebrale ( a gâtului) care să fi produs fractura coloanei vertebrale la nivelul gâtului atunci faceţi extensia capului.Pentreu aceasta, puneţi o mână pe fruntea victimei în timp ce cu 2-3 degete ale celeilalte mâini aşezate sub bărbie ridicaţi capul „pe spate” ca în imaginea alăturată.

d) Controlaţi existenţa respiraţiei victimei!Ţinând capul victimei în extensie (ridicat „pe spate”), apropiaţi-vă uurechea degura acesteia în timp ce privirea dumneavoastră este îndreptată spre pieptul accidentatului. În felul acesta aveţi posibilitatea să îi auziţi respiraţia, să o simţiţi cu pielea obrazului dumneavoastră şi în acelaşi timp să vedeţi eventual mişcările respiratorii ale pieptului accidentatului.

e) Controlaţi existenţa cirulaţiei sângelui!Această manevră se execută prin căutarea pulsului al artera carotidă.Artera carotidă se poate palpa pe partea laterală a gâtului la 2-3 cm distanţăde cartilajul tiroid (mărul lui Adam).Căutaţi pulsul la artera carotidă atât pe partea dreaptă cât şi pe partea stângă a gâtului.În urma acestei evaluări a funcţiilor vitale ale accidentatului, vă puteţi afla în uma din urmaătoarele trei situaţii:

- Victima are respiraţie şi are puls;În această situaţie aşezaţi victima în poziţie de siguranţă (vezi figura).Aceasta constă în aşezarea accidentatului astfel:-decubit lateral;-cu capul într-o parte;-cu capul sprijinit pe faţa dorsală a mâinii de deasura;-cu membrul inferior de dedesubt în extensie şi cel de deasupra în flexie;Această poziţie va asigura libertatea permanentă a căilor respiratorii ale victimei. În acest mod, spre exemplu, chiar dacă accidentatul va avea vărsături, această poziţie va exclude posibilitatea că vărsătura să fie aspirată în căile respiratorii.

Nu uitaţi! La o persoană în stare de inconştienţă, lăsată să zacă culcată pe spate, există riscul ca baza limbii să „cadă” în faringe, fapt care va avea drept consecinţă asfixierea victimei!

Pentru menţinerea căilor respiratorii libere se pot folosi:- pipa faringiană (GUEDEL) care poate produce iritaţie faringiană, ceea ce declanşează un reflex de vomă.- piesa bucodentară – deschizătorul de gură, care nu declanşează reflexul faringian.După ce aţi aşezat victima în poziţie de siguranţă, chemaţi ambulanţa!

- Victima nu respiră dar are puls (stop cardiac)Dacă accidentatul nu respiră (dar are puls) începeţi imediat ventilaţia artificială (respiraţie gură la gură). Pentru aceasta procedaţi în felul următor:

- aşezaţi capul victimei în extensie, aşa cum s-a menţionat anterior;- pensaţi nasul victimei între degetul arătător şi degetul mare al mâinii dumneavoastră care a fost amplasată anterior pe frunte accidentatului;- aplicaţi batista salvatorului pe faţa accidentatului conform figurii de mai jos;- ridicaţi bărbia victimei cu 2-3 degete;- prin intermediul batistei salvatorului fixaţi-vă etanş gura de gura victimei şi insuflaţi aer în căile respiratorii;- după fiecare insuflare desprindeţi-vă gura de gura victimei şi permiteţi acesteia să respire;- reluaţi o nouă insuflare după ce toracele a revenit la poziţia iniţială.

Faceţi 10 ventilaţii artificiale după care anunţaţi ambulaţa! Continuaţi ulterior ventilaţia artificală pană la sosirea ambulanţei!

- Victima nu respiră şi nu are puls (stop cardiac şi respirator!)Această situaţie este de gravitate deosebită.Trebuie să reţineţi faptul că, în cazul apariţiei stopului cardiorespirator, şansa de a reanima victima numai prin forţele dumneavoastră este foare redusă. De aceea, primul lucru pe care trebuie să îl faceţi când constatţi absenţa respiraţiei şi a pulsului este să solicitaţi imediat ajutor şi să chemaţi ambulanţa. Sarcina dumneavoastră este ca, în continuare, să încercaţi să menţineţi funcţiile vitale ale victimei (respiraţia şi circulaţia sângelui) până la sosirea echipajului ambulanţei care, prin dotarea tehnică de care dispune şi prin pregătirea specială pentru astfel de situaţii, poate acţiona eficient.Menţinerea funcţiilor vitale se va face prin respiraţie artificială şi prin masaj cardiac extern după cum urmează:

- executaţi două ventilaţii la gură după tehnica expusă mai sus;- căutaţi punctul de presiune (deci punctul în care se va executa masajul cardiac extern) aşa cu este indicat în figura de mai jos; pentru aceasta fixaţi-vă un deget pe marginea cutiei toracice şi mişcaţi degetul de-a lungul acestei margini până simţiţi capătul inferior al osului pieptului (apendicele xifoid);- deasupra acestui reper aşezaţi încă două degete; punctul de presiune se va afla, în acest moment, deasupra reperului format de aceste două degete;- aşezaţi podul unei palme în punctul de presiune;-comprimaţi toracele victimei prin mişcări ferme executate cu greutatea corpului dumneavoastră aplicată din umeri, în lungul braţelor (vezi figura următoare).

Atenţie! Comprimarea toracelui victimei trebuie făcută astfel încât sternul (osul pieptului) să se înfunde cu 4-6 cm.- continuaţi aplicarea măsurilor de resuscitare în succesiune 2 la 15 , adică 2 ventilaţii urmate de 15 compresii toracice, ş.a.m.d.;- în cazul în care resuscitarea este executată de două personae, atunci una dintre acestea se va ocupa de ventilaţie, timp în care cea de-a doua va face masajul cardiac. În această situaţie succesiunea va fi de 1 la 5 (o ventilaţie, 5 compresii toracice, ş.a.m.d;)

Nu întrerupeţi măsurile de reanimare decât în momentul în care pacientul este preluat de către personalul ambulanţei!

4. Cum anunţăm ambulanţa!

Apelul telefonic se face la numărul unic de urgenţă: „112”.

În momentul în care solicităm intervenţia ambulanţei trebuie să furnizăm următoarele informaţii absolut necesare:a) Unde s-a petrecut accidentul (adresa exactă şi puncte de reper);b) Ce s-a întâmplat;c) Câţi răniţi sunt,d) De unde se dă alarma (numele persoanei care solicită intervenţia ambulanţei, adresa şi numărul de telefon).

II. Oprirea hemoragiilor . Scurgerea sângelui în afara vaselor sanguine se numeşte hemoragie. Putem deosebi mai multe feluri de hemoragii:

a) Hemoragii externe – în care sângele se scurge în afara organismului datorită secţionării unor vase de sânge.În funcţie de vasele care au fost secţionate, putem deosebi:- hemoragii arteriale, în care sângele, de culoare roşu-aprins, ţâşneşte într-un jet sacadat, în acelaşi ritm cu pulsaţiile inimii;- hemoragii venoase, în care sângele , având culoarea roşu-închis, curge lin, continuu;- hemoragii capilare, în care sângele se observă pe toată suprafaţa rănii, având o intensitate redusă.

b) Hemoragii interne – în care sângele ce curge rămâne în interiorul organismului (ex: în cavitatea abdominală, etc).

În funcţie de cantitatea de sânge pierdută putem distinge:

a) Hemoragii mari, mortale, când se pierde mai mult de jumătate din cantitatea totală de sânge.b) Hemoragii mijlocii, când se pierde 1/3 din cantitatea totală de sânge.c) Hemoragii mici, când se pierde o cantitate de 500-600 ml. de sânge.Hemoragiile externe şi cele exteriorizate sunt uşor de recunoscut.Hemoragiile interne sunt însoţite de o serie de semne prin care se pot bănui şi diagnostica. Aceste semne sunt ameţelea, creşterea numărului de bătăi ale inimii pe minut, creşterea numărului de respiraţii pe minut. Pulsul bolnavului este slab, iar tensiunea sa arterială scade mult sub cifra normală. Bolnavul este neliniştit, palid, vorbeşte repede, are transpiraţii reci şi prezintă o sete intensă.

Oprirea unei hemoragii se numeşte hemostază.Hemostaza se poate realiza în două feluri, natural şi artificial. Hemostaza naturală se datorează capacităţii sângelui de a se coagula în momentul în care a venit în contact cu mediul exterior.Acest fel de hemostrază se produce în cazul unor hemoragii mici, capilare, în care intensitatea curgerii sângelui este mică. În cazul unor hemoragii mai mari este nevoie de o intervenţie specială pentru oprirea sângerării.Oprirea rapidă şi competentă a unei hemoragii este una din acţiunile decisive care trebuie executată de către cel care acordă primul ajutor.Cel mai simplu mod de a face o hemostază provizorie este aplicarea unui pansament compresiv. Câteva comprese aplicate pe plagă, o bucată de vată şi un bandaj ceva mai strâns sunt suficiente pentru a opri o sângerare medie.Dacă hemoragia nu se opreşte, vom face imediat comprimarea vasului prin care curge sângele.În hemoragia arterială, comprimarea se face într-un punct situat cât mai aproape de rană, între aceasta şi inimă, deoarece trebuie oprită ieşirea sângelui care vine de la inimă prin vasul deschis.

Aceste puncte sunt prezentate în figura următoare:

Pentru realizarea hemostazei la nivelul membrului superior, compresiunea manuală se va realiza la nivelul:

- fosei supraclaviculare(pct.a), la mijlocul marginii posterioare a claviculei, prin comprimarea arterei subclaviculare pe planul dur al primei coaste;- şanţul brahial intern (pct.b), prin comprimarea arterei humerale, pe planul dur reprezentat de diafiza humerusului;- plicii cotului (pct.c), în şanţul bicipital intern , prin comprimarea arterei humerale, înainte de bifurcarea sa în artera ulnară şi artera radială;- zonelor laterale şi mediale ale feţei anterioare a articulaţiei pumnului (pct.d), unde artera radială şi artera ulnară pot fi comprimate eficient pe oasele subiacente (radius şi ulna).Hemostaza prin compresiunea manuală la membrul inferior poate si realizată la nivelul:- feţei artero-interne a coapsei (pct.e), imediat sub arcada inghinală, prin comprimarea arterei femurale pe planurile subiacente;- feţei posterioare a articulaţiei genunchiului (pct.f), prin comprimarea arterei poplitee;- feţei dorsale a labei piciorului (pct.g) prin compresiunea realizată pe artera pedioasă.

Comprimarea vaselor se face mai bine în locurile în care sunt mai aproape de un plan osos şi se poate face direct, cu degetul sau cu toată palma, însă numai pentru o hemostază de scurtă durată.În cazul în care nu se poate menţine comprimat vasul un timp îndelungat, se recurge la aplicarea garoului. Garoul este un tub sau o bandă elastică. Acesta realizează o compresie concentrică a părţilor moi, care la rândul lor exercită o compresie circulară cu închiderea vaselor de sânge.Pentru a favoriza compresiunea pe pachetul vascular se aplică sub garou o faşă de tifon (figura alărurată) sau un obiect dur, cu axul mare orientat paralel cu axul vascular al membrului.Din acest moment toată circulaţia sângelui dincolo de garou încetează, toate ţesuturile situate în regiunea respectivă nemaiprimind oxigen şi nemaifiind hrănite. Pentru aceste motive menţinerea unui garou nu poate depăşi o oră, timp în care accidentatul trebuie să ajungă la o unitate medicală.Ori de câte ori se aplică un garou, trebuie să se noteze ora şi data la care a fost pus pentru evitarea unor accidente grave din cauza lipsei de sânge din zona de sub garou.Dintre hemoragiile exteriorizate, cea mai uşor de oprit este hemoragia nazală (epistaxisul). Bolnavul trebuie aşezat pe un scaun, cu capul înclinat pe spate, sprijinit de spătar şi departe de surse de căldură. I se va scoate cravata şi i se vor desface legăturile din jurul abomenului.Dacă epistaxisul este mic, se opreşte spontan sau prin simpla apăsare a aripii nazale respective. Această apăsare se poate face şi după ce, în prealabil, s-a introdus în nară un tampon de vată imbibat cu soluţie de apă oxigentaă sau de antipirină.Nu trebuie să ne grăbim cu scoaterea tamponului. În acest mod putem opri sângerarea în circa 5-10 minute.Bolnavii care prezintă hemoragii exteriorizate, altele decât cele nazale, trebuie imediat culcaţi şi lăsaţi liniştiţi. Se va chema de urgenţă medicul.Bolnavoo la care se bănuie o hemoragie internă trebuie bine inveliţi, încălziţi cu sticle cu apă caldă la mâini şi la piciore şi li se va da să bea ceaiuri dulci.. Intervenţia medicului este strict necesară.

III. Pansarea rănilor . De felul în care am făcut primul pansament depinde modul de vindecare al rănii.

Pentru tratarea corectă a unei răni se procedează în modul următor:

Dezinfectarea mâinilor.

Dezinfectarea mâinilor salvatorului se face prin spălarea cu apă şi săpun de 2-3 ori şi apoi ştergerea cu şerveţele cu soluţie dezinfectată.Uscarea mâinilor se face prin scuturarea acestora; în continuare se recomandă folosirea mănuşilor în timpul tratamentului local pentru a evita contaminarea salvatorului cu boli transmisibile prin sânge (cum sunt hepatita virală B şi SIDA).

Oprirea hemoragieiSe face cu ajutorul mijloacelor cunoscute (garou, comprese sterile) în funcţie de intensitatea şi locul hemoragiei.

Controlul rănii.Rănitul va fi dezbrăcat sau se vor tăia hainele în zona rănii cu foarfeca cu vârfuri boante pentru a se putea aprecia locul unde se află rana, întinderea şi aspectul ei; dacă este necesar se va înlătura părul, prin tăiere, dinspre rană spre exterior; părul va fi apucat în smocuri mici, care vor fi tăiate individual, pentru a nu cădea fire de păr în rană; umezirea părului ajută mult la efectuarea acestei operaţii.

Curăţarea rănii.Aceasta se face în mai multe etape:- se curăţă pielea din jurul rănii cu batiste cu soluţie dezinfectantă sau cu un tampon îmbibat cu soluţie de alcool iodat;- se curăţă rana cu un tampon de tifon (niciodată vată – poate lăsa scame în rană ) înmuiat într-un dezinfectant slab – apă oxigenată sau rivanol.

Spălarea rănii se face întotdeauna dinspre interior către exterior.- îndepărtarea corpurilor străine se face cu ajutorul lichidelor – prin spălarea rănii cu apă oxigenată din abundenţă.Apa oxigenată se obţine prin dizolvarea a 8-10 comprimate de perogen în 100 ml apă. Soluţia astfel obţinută se foloseşte imediat.

Dezinfectarea rănii.Aceasta se face cu un tampon de tifon îmbibat într-un dezinfectant slab – rivanol, apă oxigenată, prin tamponare uşoară sau prin turnarea soluţiei direct pe rană.Se face dezinfectarea tegumentului din jurul rănii (aprox.15 cm) prin badijonarea cu un tampon de tifon îmbibat cu alcool iodat.

Atenţie! Niciodată nu se aplică alcool iodat pe rană, acesta provocând necroză (arderea ) ţesuturilor.Nu se pun pe rană grăsimi sau unguente!

După curăţarea şi dezinfectarea rănii şi a tegumentului din jur se poate începe pansarea.

Executarea pansamentului.- se aplică peste rană câteva comprese sterile, în aşa fel încât suprafaţa rănii să fie complet acoperită. (4-5 straturi);- peste compresele sterile se pune un strat nu prea gros de vată;- se bandajează rana; un bandaj corect trebuie să respecte următoarele reguli;a. să fie făcut cu mişcări uşoare, fără a provoca dureri;b. să acopere în întregime şi uniform rana şi o zonă de circa 15 cm în jurul ei;c. să nu aibă excesiv de multe straturi de faşă;d. să nu fie prea strâns pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui în sectorul respectiv.

Menţinerea pansamentului se va face de obicei cu ajutorul feşelor. Faşa se derulează întotdeauna începând de la extremitatea membrului către baza sa. Primul strat se aplică la câţiva centimetri sub rană, pe o zonă sănătoasă de piele, următoarele aplicându-se astfel încât fiecare strat să acopere jumătate din stratul de faşă precedent.Dacă rana se află la nivelul mâinii, straturile de faşă trebuie să se sprijine şi pe antebraţ. La fel rănile de la nivelul piciorului sunt acoperite cu straturi de faşă care se continuă pe gambă.Pentru acoperirea rănilor capului, se incepe cu câteva straturi de faşă ce se aplică în cerc în jurul frunţii, după care faşa se pliază şi prin câteva mişcări de dute-vino ce pornesc de la frunte şi ajung la ceafă şi invers, se acopera creştetul cu un soi de glugă. Gluga este fixată cu încă două-trei ture circulare trecute la nivelul frunţii.În cazul în care rana este mică se poate recurge la câteva fâşii de leucoplast care se menţină pansamentul. Dacă plaga este mai mare, trebuie ca accidentatul să fie transportat pe targă până la locul acordării unui tratament de specialitate.

IV. Imobilizarea fracturilor . De cele mai multe ori, primul ajutor decide succesul asistenţei de urgenţă şi recuperarea accidentatului.Fracturile sunt ruperi totale sau parţiale ale unui os, determinate de cauze accidentale.De cele mai multe ori se rup oasele lungi ale membrelor, fracturile apărând mult mai uşor atunci când osul este bolnav, sau la bătrâni, la care oasele sunt rarefiate.Fracturile pot fi de mai multe feluri. În funcţie de poziţia capetelor de os fracturat putem distinge : fracturi fără deplasare, în care fragmentele osului rupt rămân pe loc, şi fracturi cu deplasare , când capetele de fractură se îndepărtează unul de celălalt.În funcţie de comunicarea focarului de fractură cu exteriorul putem distinge:1- fracturi închise, în care pielea din regiunea fracturii rămâne intactă;2- fracturi deschise, la care ruptura osului este însoţită şi de o rană a pielii şi a muşchilor din regiunea respectivă. În cazul fracturilor deschise, pericolul de infecţie este foarte mare dacă nu se iau imediat măsuri de protecţie.Uneori, fracturile deschise pot fi însoţite de o hemoragie externă, de astuparea unor vene din jur (tromboză venoasă) sau de embolii grăsoase sau gazoase.În funcţie de numărul de fragmente osoase rezultate din fractură se pot distinge:1- fracturi simple, care au numai două fragmente osoase;2- fracturi cominutive, în care osul este sfărâmat în mai multe fragmente.O fractură cu aspect particular se poate întâlni mai des la copiii mici, la care oasele sunt mai flexibile - este vorba de aşa numita fractură „în lemn verde”.Primul ajutor în cazul accidentaţilor cu fracturi se desfăşoară după următoarea schemă:- degajarea din focarul de producere al fracturilor;- aşezarea accidentatului în poziţie cât mai comodă şi interzicerea oricărui tip de mişcări;- calmarea durerilor;- examinarea locală şi generală;- toaleta mecanică, hemostaza şi pansarea rănilor asociate;- imobilizarea provizorie;- asigurarea transportului la spital;Calmarea durerilor se obţine prin administrarea de analgezice minore (algocalmin, etc).

Semnele după care putem recunoaşte o fractură se pot împărţi în două categorii: semne de probabilitate şi semne de certitudine.Semnele de probabilitate ale unei fracturi sunt:- durerea locală care apare brusc, în momentul accidentului, este situată exact la locul fracturii, se intensifică prin apăsarea focarului de fractură şi se diminuează după imobilizarea corectă;- deformarea locală, care ţine de deplasarea fragmentelor din focarul de fractură şi poate apărea în lungul osului (încălecare) sau laterală (unghiulară);

- impotenţa funcţională (imposibilitatea folosirii membrului fracturat), care este totală în fracturile cu deplasare şi relativă în fracturile fără deplasare sau, în fracturile la un singur os ale segmentelor de membru compuse din două oase (antebraţ, gambă);- echimoza (vânătaia) locală care apare ulterior, a doua sau a treia zi de la accident.

Semnele de certitudine ale unei fracturi sunt:- mobilitatea anormală la nivelul focarului de fractură, în funcţie de axele osului respectiv;- frecarea oaselor (zgomot caracteristic, de pârâitură, care apare la mişcarea sau lovirea capetelor fracturate);- lipsa de transmitere a mişcării la distanţă (mişcarea imprimată la unul din capetele osului nu se transmite la celalat capăt).- întreruperea traiectului osos, care se poate pune în evidenţă doar la oasele care se găsesc imediat sub piele.

Atenţie! Nu se insistă prea mult la cercetarea semnelor de siguranţă ale unei fracturi deoarece mobilizarea capetelor osoase poate provoca rănirea unor artere sau a unor nervi din vecinătate!

În fracturile deschise, în afara semnelor descrise mai sus, apare şi rana.Diagnosticul unei fracturi se pune cu certitudine numai cu ajutorul examenului radiologic.De aceea, cea mai corectă atitudine în faţa unei fracturi sau a unei suspiciuni de fractură este transportarea accidentatului la unitatea sanitară specializată, imediat după acordarea primului ajutor.Imobilizarea unei fracturi se face de cele mai multe ori provizoriu, cu mijloacele pe care le găsim la îndemână. Atelele din trusa de prim ajutor sunt din material plastic şi au o lungime de 250 mm; acesată lungime poate fi crescută prin îmbinarea a 2 sau 3 atele cu ajutorul dispozitivului ataşat.Pentru membrul superior, pentru claviculă se utilizează doi colaci de pânză răsuciţi şi legaţi la spate; pentru braţ se utilizează 1-2 atele aplicate pe acesta şi apoi fixarea cu bandaj nedeformabil (triunghiular) a braţului de torace;Pentru antebraţ se utilizează 1-2 atele aplicate pe acesta şi suspendarea lui, cu ajutorul bandajului legat de gât.În cazul fracturării membrului inferior, imobilizarea cuprinde , de obicei, întreg membrul respectiv. Pentru aceasta atelele se aţează faţă în faţă, pe părţile laterale ale piciorului.Pentru fixarea oricărui fel de atelă, trebuie să avem grijă ca acesta sa nu apese pe răni sau să producă dureri accidentatului.

Atenţie! Ca regulă generală, orice atelă bine aşezată trebuie să depăşească şi deasupra si dedesubt ambele articulaţii ale osului fracturat, imobilizându-le.

Luxaţiile sunt poziţii vicioase ale oaselor care alcătuiesc o articulaţie şi se produc de obicei în acelaşi mod ca şi fracturile. De cele mai multe ori, luxaţia traumatică este însoţită de ruptura capsulei şi a ligamentelor articulare.Semnele caracteristice ale unei luxaţii sunt:- durerea locală;- deformarea regiunii respective, comparativ cu regiunea simetrică;- limitarea mişcărilor;- poziţia normală a membrului luxat;- scurtarea sau lungirea membrului lezat.Primul ajutor trebuie să se rezume doar la imobilizarea provizotie şi, dacă este cazul, la pansarea eventualelor plăgi.

Atenţie! Nu vom încerca sub nici un motiv să „punem la loc” oasele luxate. Această manevră trebuie făcută numai de un cadru medical de specialitate.

Entorsele. Sub denuminrea de entorsă de înţelege ansamablul unor leziuni produse într-o articulaţie ca urmare a unei mişcări forţate de torsiune. Uneori, se poate produce şi ruptura ligamentelor.Cauzele acestor accidente sunt aceleaşi ca la fracturi sau luxaţii.Cele mai frecvente sunt entorsele la nivelul extremităţilor (degete, pumni, glezne).Semnele unei entorse sunt:- durerea intensă ce apare imediat după traumatism;- umflătura regiunii respective;- imposibilitatea folosirii membrului lezat;

Primul ajutor în cazul entorselor cuprinde doar imobilizarea provizorie şi transportul accidentatului la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată.

V. Asigurarea unui transport rapid si netraumatizantÎn cazul în care este necesar a se acorda primul ajutor, în acelaşi timp, unui număr mare de accidentaţi, trebuie făcut un triaj al cazurilor în funcţie de gravitatea fiecăruia:

Cazurile de primă urgenţă.Cazurile de primă urgenţă sunt cele în care accidentaţii prezintă stop cardio-respirator, hemoragii mari, care nu pot fi oprite prin garou, hemoragii ale organelor interne, plăgi mari la nvelul plamânilor, stare de şoc.

Cazurile din urgenţa a doua.Cazurile din urgenţa a doua sunt reprezentate de accidentaţii cu hemoragii arteriale care nu pot fi oprite prin garou, plăgi mai abdominale, amputaţii de membre şi mari distrugeri osoase şi musculare, accidentaţii care şi-au pierdut starea de conştienţă.

Cazurile din urgenţa a treiaCazurile din urgenţa a treia sunt reprezentate de accidentaţii cu traumatisme cranio-cerebrale, vertebro-medulare şi de bazin, însoţite de fracturi şi de leziuni ale organelor interne, fracturi deschise, plăgi profunde, hemoragii diverse.

Urgenţele obişnuite.Ceilalţi accidentaţi intră în categoria urgenţelor obişnuite.În funcţie de categoria de urgenţă se acordă primul ajutor şi se asigură transportul accidentaţilor. Poziţia în care vom transporta victima, variază în funcţie de genul leziunii şi starea generală a accidentatului:- bolnavul politraumatizat , conştient, va fi lungit pe spate.- bolnavul politraumatizat, în stare de inconştienţă , mai ales dacă are şi un traumatism cranian, va fi lungit pe orizontală, însă cu capul pe o parte;- bolnavul care a pierdut mult sânge prin hemoragie va fi culcat pe spate cu corpul înclinat astfel încât capul să se afle mai jos decât restul corpului;- bolnavul cu răni ale abdomenului va fi culcat pe spate cu coapsele flectate;- în fracturile coloanei vertebrale bolnavul se aşează pe spate pe un plan dur;- în cazul fracturii coloanei cervicale (oasele gâtului) bolnavul se aşează pe spate;- în traumatismele toracice cu fracturi ale coastelor, dacă bolnavul nu prezintă tulburări respiratorii (sufocare, cianoză, agitaţie) va fi aşezat pe spate cu toracele ridicat cât mai sus.

În cursul transportului accidentaţilor comatoşi se foloseşte pipa GUEDEL care este o piesă de materiale plastic în formă de seceră, prin a cărei aplicare se previne obscrucţia căilor respiratorii superiore prin căderea bazei limbii peste orificiul glotic. Introducerea pipei necesită punerea capului în extensie.Vârful pipei alunecă pe peretele superior al cavităţii bucale, concavitatea pipei fiind orientată în sus; în momentul în care vârful pipei a ajuns la nivelul peretelui gâtului, pipa se roteşte cu concavitatea în jos pe faţa superioară a limbii.

Instrucţiunile de prin ajutor au fost intocmite,în conformitate cu „Normele Europene de Resuscitare”, de un colectiv de medici ai Spitalului de Urgenţă din Bucureşti, compus din :

Mircea Beuran - medic primar chirurgMircea Oprişan - medic primarGabriel Tatu - medic primar card.Mihaela Vartic - medic specialist ATIRomuls Popescu - medic primar ortoped