DESPRE EDUCAȚIE

Ed. Sălişte Mihaela G.P.P. NORD 2 – RM. VÂLCEA

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta

aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, consideră că la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, implicit, și de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenția neintervenției : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.

În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice)și educația morală.

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viață socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”.

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”. Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970). Educația cuprinde ansamblul influențelor, acțiunilor, activităților deșfășurate pentru formarea, dezvoltarea, modelarea personalității umane, pentru integrarea sa optimă în societate. Educația reprezintă activitatea socială complexă constituita din ansamblul acțiunilor constiente, sistematice și organizate, desfasurate cu scopul formarii și dezvoltarii personalității umane în concordanță cu nivelul de dezvoltare al societății. Influențele educative acţionează permanent asupra fiecărei persoane. În funcție de caracterul acestora: sistematizat, organizat, spontan, putem clasifica formele educației în: educație formală, nonformală și informală. Formele educației reprezintă modalitățile în care se realizează acțiunea educațională. Educația formală se realizează în cadrul instituțiilor specializate (grădinițe, școli, universități, centre de perfecționare etc.) cu scopul formării și dezvoltării personalității umane în plan intelectual, moral, estetic, fizic și tehnologic, pe baza unor documente oficiale (planuri de învatamânt, progarame școlare, manuale școlare, cursuri etc.).

Educația formală valorifică activitatea de educație⁄instruire organizata în cadrul sistemului de învațământ sub îndrumarea unor cadre didactice specializate. Educația nonformală reprezintă ansamblul acțiunilor instructiv – educative realizate într-un cadru instituționalizat extrașcolar. Educația nonformală include: activități situate în afara clasei (cercuri pe discipline transdisciplinare; ansambluri artistice, sportive, culturale; întreceri, competiții, concursuri, olimpiade școlare) și activități situate în afara școlii (activități periscolare).

Educația informală cuprinde ansamblul influențelor cu efecte pedagogice exercitate în mod spontan și continuu asupra personalității umane. Aceste influențe care se rasfrâng asupra individului în practica de toate zilele, la nivelul familiei, localității, grupurilor sociale, comunităţii și al mass-mediei, acționează neintenționat și adeseori sunt infuzate inconştient în gândirea și comportamentele indivizilor. Considerăm că educația corespunzatoare din familii reprezintă baza dezvoltării ulterioare a fiecarui individ. Climatul familial adecvat, modelele de comportament ale parinților, regimul vieții în familie în general sunt determinante pentru copilul în formare.

Precizăm faptul că, în ultimă instanţă, educaţia formală este aceea care organizează şi structurează sistemul cognitiv, aptitudinal şi atitudinal al individului de o manieră care să permită ulterior receptivitatea faţă de informaţiile şi valorile vehiculate prin intermediul educaţiei nonformale sau informale. Educaţia formală asigură condiţii favorabile pentru educaţia nonformală şi informală, acestea din urmă oferind la rândul lor, achiziţii necesare unei bune desfăşurări a activităţii din şcoală. Fiecare dintre formele amintite are raţiunea ei de a fi şi câmpul propriu de acţiune în ansamblul procesului de educaţie. Între ele există raporturi de interdependenţă şi complementaritate. Educaţia formală, care ocupă, totuşi, un loc privilegiat, are de câştigat din interacţiunea cu celelalte forme. Şcoala nu poate ignora bogatele informaţii şi experienţe acumulate de elevi în afara spaţiului său. În acelaşi timp, educaţia formală ghidează şi corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei nonformale sau ocazionale. De amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde calitatea coordonării şi integrării influenţelor informale sau nonformale. Desigur, există riscul ca influenţele venite dinspre spaţiul social (informale) să dea o altă direcţie modelării personalităţii copilului, opusă voinţei şcolii; atunci activităţile acestei instituţii ar avea de suferit, ar întâmpina numeroase dificultăţi şi ar înregistra eşecuri. Numai o integrare şi o punere în valoare reciprocă a acestor trei forme de influenţare pentru conducere la atingerea eficienţei în activitatea de educaţie privită în ansamblul său.

Interdependenţa formelor de educaţie asigură creşterea potenţialului pedagogic al activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane în plan individual şi social, la nivel didactic şi extradidactic.

Interpretarile clasice evidenţiază rolul prioritar al educaţiei formale care "ghidează, completează şi corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei ocazionale (n.n. informale) şi nonformale", exercitând "o funcţie integrativă de sinteză a diferitelor experienţe trăite" (Cerghit, Ioan, op.cit. pag.29).

Interpretările moderne evidenţiază posibilitatea preluării unor priorităţi şi pe terenul educaţiei nonformale care oferă un câmp motivaţional mai larg şi mai deschis procesului de formare-dezvoltare a personalităţii, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor influenţelor pedagogice informale, aflate altfel, într-o expansiune cantitativă greu controlabilă.

Interpretările postmoderne – realizabile din perspectiva paradigmei curriculumului – evidenţiază necesitatea integrării educaţiei informale în activitatea de proiectare a conţinutului instruirii în vederea valorificării efective a resurselor informaţionale ale acesteia şi a experienţei de viaţă a elevului / studentului.

Instituţionalizarea interdependenţelor dintre cele trei forme ale educaţiei solicită "o abordare holistică", realizabilă pe două coordonate pedagogice: o coordonată orizontala si o coordonata verticala (vezi Cerghit, Ioan, op.cit., pag.29, 30). Pe de altă parte, reprezentarea

concentrică a celor trei forme evidenţiază rolul educaţiei formale de nucleu central care asigură baza valorificarii optime a resurselor de instruire nonformală şi informală aflate în continuă expansiune cantitativă şi calitativă (vezi Văideanu, George, op.cit., pag.228).

În aceasta perspectivă pot fi proiectate mai multe modalităţi de articulare a celor trei forme de educaţie/instruire, realizabile în mediul şcolar şi extraşcolar: lecţii tematice; lecţiile deschise (bazate pe informaţii provenite din mediul informal, organizate interdisciplinar; bazate pe informaţii provenite din mediul informal, organizate de echipe pluridisciplinare); activităţi de sinteză (capitol, trimestru, an, ciclu şcolar etc.); activităţi interdisciplinare în domeniul ştiinţelor socio-umane, organizate la nivel didactic; activităţi educative / ore de dirigenţie etc., organizate în echipe interdisciplinar şi pluridisciplinare (care valorifică informaţiile de tip nonformal-informal); activităţi de învăţare independentă; activităţi extradidactice şi/sau extrascolare de tip cercuri ştiinţifice, excursii didactice etc.

În principiu, cele trei domenii educaţionale menţionate ar trebui să acţioneze convergent. În realitate, ele funcţionează în concurenţă şi adesea în opoziţie. Şcoala este, din ce în ce mai mult, concurată de educaţia nonformală şi informală, de « educaţia » promovată de mediile de informare (mai ales de televiziune şi internet). Astfel se naste intrebarea: care ar trebui sa fie reacţia şcolii? Ar trebui să fie una de concurenţă, refuz sau închidere în sine? In plus, scoala poate sa concureze cu acestea cand de fapt ea ar trebui sa fie liantul şi centrul campului educational (reprezentat de cele trei subcâmpuri amintite şi anume cel formal, cel nonformal şi cel informal)? De ce în alte state cele trei forme de educaţie/instruire sunt pe picior de egalitate?

BIBLIOGRAFIE:

Cerghit, Ioan, în Curs de pedagogie, coordonatori: Cerghit, Ioan; Vlăsceanu, Lazăr, 1988.

Văideanu, George, op.cit., pag.228;

Jinga, I., Istrate, E., Manual de Pedagogie, Editura All Educaţional, Cluj-Napoca, 2000;

Păun, E., Educaţia şi dezvoltarea socială, Stanciu, S.,(coord), Domenii ale Pedagogiei, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;