Laur. Cartea transformarilorAlina PurcaruLaur. Roman neistoric, cartea cu care Evgheni Vodolazkin a castigat, in 2013, cele mai importante distinctii literare din Rusia, Premiul Bolsaia Kniga si Premiul Lev Tolstoi, propune o interogatie sofisticata pe cateva teme grele, derivate direct din titlu.

Prima ar fi posibilitatea de metamorfozare, de transformare a omului laur, planta miraculoasa, tamaduitoare, la asta trimite , iar a doua, prin indicatiaroman neistoric, natura timpului, care sfideaza perspectiva istoricizanta asupra evenimentelor. In conceptia lui Vodolazkin, timpul nu inseamna liniaritate si succesiune ordonata, ci un continuum circular, in care istoria apare mai mult ca un tip de conventie, utila pentru a face orientarea inteligibila. In Laur, tronsonul istoric cel mai extins este Evul Mediu bantuit de ciuma, in Rusia, dar el e bruiat de insertii temporale care saboteaza ideea de succesiune oarba a evenimentelor. Asa se face ca intr-o padure, candva, in secolul al XV-lea, cineva da peste o sticla de plastic. Asa se face ca un alt personaj, clarvazatorul Ambrogio, are o viziune, in clipa mortii, si descrie cum un alpinist industrial asaza o cruce in varful catedralei Petroplavosk din Sankt Petersburg. Sau cum arheologi din secolul XX isi fac intrarile episodice pe un teren care, in planul povestirii ce curge in Evul Mediu, corespunde locului pe care Arseni, personajul central al cartii, isi avusese chilia. Asa se face ca, la nivel de limbaj, dai peste un amestec de frazare arhaizanta, cizelata dupa limba cronicarilor de acum sapte sute de ani, cu cel mai colocvial stil de adresare din Rusia anilor 2000.La fel de important pentru cadrul pe care il deschide cartea este faptul ca laur trimite si la o forma de iubire care se refuza, episod inclus de Ovidiu, inMetamorfoze. Asaltata de Apollo, pe care il respinge, frumoasa Daphne se roaga sa fie inghitita de pamant si e instantaneu transformata intr-un arbust de laur, planta vesnic verde, care, de atunci incolo, avea sa inconjoare fruntile invingatorilor si ale eroilor. Daca nu i-a putut fi sotie, macar ii va sta alaturi, insotindu-i lui Apollo gloria, spune legenda. In roman, Ustina, iubita care nu-i poate fi sotie lui Arseni, il va insoti, la randul ei, ca o umbra, imprimand sensul major al transformarilor prin care acesta trece pana la finalul romanului. In fine,Laureste, in acelasi timp, si numele unui sfant, ideal spiritual indisolubil legat de ideea de transformare, inclusiv a raporturilor individului cu timpul. Dar deschiderea pe care Vodolazkin o propune depaseste conceptia ortodoxa a iesirii din istorie prin raporarea la eternitatea promisa de divinitate, desi o contine si o propune. O depaseste pentru ca o pune in discutie si cu referire la alte contexte, inclusiv din alte perspective, nu doar din cea a drept-credinciosului care va ajunge sa fie Laur. O diferenta esentiala ar fi insa aceea ca Laur ajunge sa capete o cheie de intelegere, intr-o lume in care inclusiv lucrurile, chiar si cele mai evidente, raman aproape imposibile de inteles. Finalul romanului arata ca aceasta neputinta de a intelege a ramas cu noi.Pentru a demarca treptele transformarilor care vor modela identitatea personajului central al romanului, Evgheni Vodolazkin a organizat povestea in patru sectiuni: Cartea cunoasterii, Cartea renuntarii, Cartea drumului si Cartea linistirii. Fiecare sectiune acopera o etapa de drum, ridica o problema esentiala pentru sinele care se transforma si propune, simbolic, un alt nume pentru protagonist. Acesta incepe prin a fi strigat Ruskinetul, vindecatorul care alina suferintele ciumatilor, pentru ca mai tarziu, dupa ce cunoaste dragostea si moartea (prin Ustina), sa devina Ustin, nebunul intru Hristos. Apoi e Arseni, ratacitorul, care ia drumul Ierusalimului si, in cele din urma, cercul se inchide si ratacitorul capata numele de Laur, pustnicul considerat sfant de marea de drept-credinciosi care ii inconjoara chilia.Laur e o carte atat de bogata, ca tematica si problematica, dar si ca potential polemic, incat ar avea nevoie de cate un eseu pentru fiecare dintre directiile pe care le deschide. Este un roman filozofic si initiatic in aceeasi masura in care e un roman despre credinta, vina si ispasire, o combinatie greu compatibila, dar care intretine o tensiune intelectuala pana la ultimul rand. Este si un roman picaresc, pentru ca ceea ce face Arseni mereu este sa caute, sa se deschida necunoscutului care ii da o forma, iar calatoriile lui incep din dumbrava in care invata sa aleaga plantele tamaduitoare, trec printr-o Rusie desfigurata de ciuma si se continua cu un lung pelerinaj, peste mari si hotare, greu de trecut atunci, a carui destinatie finala este Ierusalim, orasul sfant. Calatoriile si cautarile lui se vor aseza, catre final, sub semnul ortodoxismului, ba chiar al unui miraculos care rasplateste si pedepseste pe criteriile credintei sau ale necredintei. Este cea mai problematica latura a cartii, pentru cineva care nu e ortodox ori pentru un cititor cu convingeri laice. Insa cartea are o detenta suficient de ampla, si la nivel nivel ideatic, si la nivel de stil si de perspectiva naratoriala, pentru a o salva de teza ortodoxista.In plus,Laureste si un roman despre hybris, pentru ca Arseni umbla prin lume pentru a ispasi o vina, dar si un roman despre dragoste si memorie, pentru ca acelasi Arseni rataceste pentru a pastra vie imaginea Ustinei, iubita cu care vorbeste in gand asa cum un calugar ar vorbi cu bunul Dumnezeu. AcelasiLaurpropune insa si o poveste despre trufie si eroism, in aceeasi masura in care vorbeste despre renuntare si altruism: salvatorul Arseni umbla si se canoneste printre straini pentru a salva sufletul pacatoasei Ustina, pe care tot el a impins-o in pacat. Este, in concluzie, un roman al intalnirilor care rascolesc si care pun pe masa, fara ocolis, marile probleme.Laure rupt din marea traditie e literaturii ruse: un roman dens, filigranat stilistic si provocator, din care las la urma o bucatica de text despre despartiri care, in logica vaselor comunicante din aceasta carte, sunt, de fapt, mai mult intalniri:Stii, prietene, orice intalnire e mai mult decat o despartire. Inaintea intalnirii e gol, nu mai e nimic, iar dupa despartire nu mai e gol. Odata ce te-ai intalnit, nu te mai poti desparti cu totul. Omul ramane in memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, si ea traieste si uneori intra in contact cu creatorul ei. Ce altceva face sa-i simtim pe oamenii dragi la distanta?.Evgheni Vodolazkin,Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction