Desfacerea Casatoriei Prin Divort - Motive de Divort

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVEACADEMIA DE POLIŢIE “Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE DREPT

Lucrare de LICENtã

Coordonator ştiinţific,Prof. univ. dr. Ştefan COCOŞ

Absolvent,

Vasile – GRĂDINARU

BUCUREŞTI2007

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVEACADEMIA DE POLIŢIE “Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA: DREPTUL FAMILIEI

Desfacerea casatoriei prin divort

Motive de divort

Coordonator ştiinţific,Prof. univ. dr. Ştefan COCOŞ

Absolvent,

BUCUREŞTI2007

DESFACEREA CASATORIEI PRIN DIVORT. MOTIVE DE DIVORT

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul 1. Noţiuni introductive 1.1. Divorţul la popoarele antice 1.2. Divorţul la poporul roman

1.2.1. În Antichitate1.2.2. În Evul Mediu1.2.1. În epoca modernă

1.3. Reglementarea divorţului prin Codul Familiei1.4. Modificările aduse Codului Familiei în materia divorţului1.5. Divorţul după Decembrie 1989

Capitolul 2. Consideraţii generale privind divorţul 2.1. Încetarea şi desfacerea căsătoriei2.2. Divorţul – mijloc de desfacere a căsătoriei2.3. Concepţii despre divorţ2.4. Culpa în ceea priveşte unele efecte ale divorţului2.5. Data desfacerii căsătoriei

Capitolul 3. Motive de divorţ prevăzute de lege şi desprinse din practica judiciară

3.1. Motive de divorţ prevăzute de lege3.2. Motive de divorţ desprinse din practica judiciară

3.2.1. Separaţia de fapt a soţilor3.2.2. Infidelitatea3.2.3. Nepotrivirile fiziologice3.2.4. Injuriile, neînţelegerile, actele de violenţă, beţia şi alte

asemenea manifestări 3.2.5. Relele purtări de ordin moral3.2.6. Boala gravă incurabilă

Capitolul 4. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în principalele sisteme de drept4.1. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în marele sistem de drept romano-

germanic4.1.1. Legislaţii de inspiraţie franceză4.1.2. Legislaţii de inspiraţie germanică

4.2. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în sistemele juridice religioase şi tradiţionale

4.2.1. Dreptul hindus4.2.2. Dreptul islamic

3


4.2.3. Dreptul rabinic şi cel israelian4.2.4. Dreptul african cutumiar

Capitolul 5. Concluzii şi propuneri „de lege ferenda” Bibliografie Cuprins

4


Capitolul 1

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Divorţul la popoarele antice

Încă din cele mai vechi timpuri, instituţia juridică a divorţului a existat, deşi

pe acele timpuri nu purta această denumire.

Datorită faptului că bărbatul avea rolul predominant în cadrul familiei, el

fiind cel care asigura hrana şi mijloacele de trai, iar femeia se ocupa doar de

gospodărie şi de creşterea copiilor, desfacerea căsătoriei avea loc, de regulă, din

iniţiativa bărbatului1.

Modalitatea de desfacere a căsătoriei, a legăturii dintre un bărbat şi o femeie,

precum şi motivele pentru care se putea cere acest lucru, au evoluat continuu în

timp, în funcţie de dezvoltarea societăţii umane şi de transformările pe care aceasta

le-a suferit în ceea ce priveşte concepţia societăţii despre căsătorie şi familie2.

Aceste concepţii au variat în timp, în funcţie de rolul statului în asigurarea

unei societăţi stabile din punct de vedere familial, de creşterea rolului femeii în

cadrul familiei şi al societăţii, precum şi de apariţia conceptelor de „răspundere

morală şi socială" în conformitate cu care, din ce în ce mai des, va trebui să se

încheie orice căsătorie între un bărbat şi o femeie.

Astfel, la babilonieni, căsătoria se făcea sub forma unei vânzări, bărbatul

cumpărând femeia de la părinţii acesteia în schimbul unor produse, femeia

devenind astfel sclava bărbatului. Divorţul, în acea perioadă, nu exista, pentru că se

considera că nu-şi are nici o raţiune. Femeia era la bunul plac al bărbatului, iar

dacă acesta îşi dorea o altă femeie putea să o şi obţină, pentru că poligamia era

permisă.

În concluzie, singura modalitate de desfacere a căsătoriei o reprezenta

1 Ion Cupănescu - Divorţul în dreptul roman şi dreptul român, Bucureşti, 1987, p. 10-282 Victor A. Filotti - Despre divorţ, Bucureşti, 1901, p. 8-35

5


moartea unuia dintre soţi.

La vechii indieni, divorţul era reglementat în acelaşi mod ca şi la romani,

adică sub forma „repudiului". Repudierea femeii de către bărbatul acesteia consta

în alungarea ei din cadrul domiciliului conjugal, femeia pierzându-şi astfel dreptul

de a se mai întoarce şi de a mai lua contact cu membrii familiei sale.

Bărbatul îşi putea repudia femeia numai dacă se afla în una dintre situaţiile

prevăzute în aşa-zisele legi scrise existente la acea vreme. Astfel, găsim în aceste

„legi scrise" aceleaşi clauze de repudiere ca şi la romani:

- tentativa de omor contra bărbatului - pentru că, de regulă, femeile erau

vândute împotriva voinţei lor sau pentru că, pur şi simplu, erau pradă de război, era

normal să existe cazuri când femeia dorea să-şi recapete libertatea şi astfel se

ajungea la aceste tentative de omor asupra bărbatului ei. În aceste situaţii, femeia

repudiată se întorcea la familia ei (părinţi), sau la persoana care a vândut-o iniţial,

bărbatul recuperându-şi plata pe care a făcut-o la cumpărarea femeii;

- sacrilegiul - când femeia săvârşea o serie de fapte, gesturi sau pur şi

simplu rostea vorbe care erau în contradicţie cu religia bărbatului, acesta o putea

repudia;

- adulterul - femeia prinsă cu un alt bărbat era repudiată de soţul ei şi

omorâtă cu pietre de toţi membrii colectivităţii;

- sterilitatea femeii - faptul că femeia nu putea avea copii era considerat un

motiv foarte întemeiat pentru ca aceasta să fie izgonită de acasă de către bărbatul

ei. La acea vreme, o familie numeroasă era de natură să asigure o anumită

siguranţă atât materială (număr mare de braţe de muncă), cât şi din punct de vedere

al perpetuării numelui.

La indieni, căsătoria era precedată de logodnă, simbolul căsătoriei fiind

unirea mâinilor. La început, căsătoria se încheia sau se desfăcea numai după legile

lui Mânu. Se considera că „femeia este tovarăşa bărbatului până la moarte",

căsătoria fiind considerată indisolubilă. De multe ori, femeia era obligată să-1

urmeze în moarte pe soţul ei decedat, fiind îngropată de vie alături de acesta. Mai

târziu, a fost adoptat divorţul pentru cele patru clauze prezentate anterior.6


La vechii greci, căsătoria nu era cunoscută până la venirea lui Ceceope, cel

care a fost primul care a stabilit-o, dându-i astfel şi un caracter monogamic.

Fidelitatea conjugală nu era o obligaţie reciprocă pentru ambii soţi, femeia

neputându-se despărţi de bărbatul infidel, pe când acesta beneficia de acest drept,

de această posibilitate împotriva femeii infidele.

Solone a fost primul care a dat posibilitatea femeii de a repudia bărbatul, dar

numai pentru situaţiile când aceasta avea o cauză legitimă. El a şi prezentat aceste

situaţii, dar ele au fost îndelung criticate şi neacceptate de bărbaţi.

Şi la greci, ca şi la indieni, la început divorţul nu era acceptat, singura

modalitate de desfacere a căsătoriei fiind decesul unuia dintre soţi. Mai târziu, prin

modificarea moravurilor, divorţul s-a impus ca o necesitate. Forma în care avea loc

desfacerea căsătoriei era una foarte sugestivă, şi anume „bărbatul ardea, în faţa

casei sale, osia carului cu care a fost adusă femeia". Astfel, bărbatul dădea de

înţeles că nu se mai consideră legat de femeia sa şi că aceasta este obligată să-i

părăsească casa, fiind totodată liberă să devină femeia altui bărbat.

Femeia repudiată avea dreptul să-şi primească dota înapoi, cu excepţia

cazurilor când era repudiată pentru adulter.

Soţii mai puteau cere divorţul şi în cazul în care se temeau că vor avea o

familie numeroasă. Această clauză era aplicată în Creta şi avea la bază

considerente de ordin economic, bărbatul neputând asigura creşterea unui număr

prea mare de copii.

Concepţia lansată de Solone cu privire la acordarea posibilităţii femeii de a-

şi repudia bărbatul pentru cauze legitime a fost în final acceptată, dar repudierea în

acest caz a fost supusă unor condiţii de procedură. Astfel, când femeile voiau să-şi

repudieze bărbaţii, trebuiau să înmâneze un „act de separaţiune" arhontelui din

acea comunitate, acesta urmând să aprecieze temeinicia „cererii de divorţ" şi să

pronunţe o soluţie. Dacă actul de separaţiune era admis de arhonte, bărbatul era

repudiat şi obligat astfel să-şi părăsească domiciliul conjugal.

La musulmani, legile lui Mahomed autorizau divorţul, la fel ca şi legile lui

Moise la evrei. Bărbatul evreu nu se mai putea recăsători cu femeia pe care a 7


repudiat-o, pe când la arabi acesta nu se mai putea recăsători decât numai după ce

şi-a repudiat femeia de maxim 30 de ori. Drept urmare, divorţurile erau foarte rare.

In schimb, la arabi era admisă poligamia, fiecare bărbat putând avea mai multe

femei, divorţul faţă de una dintre acestea pronunţându-se numai după ce femeia era

repudiată de 30 de ori, după cum am mai spus.

Femeia repudiată, dacă nu era vinovată de adulter, îşi putea lua dota înapoi.

De asemenea, pentru ca o femeie să poată cere divorţ, ea trebuia să justifice unul

din cazurile următoare: rele tratamente, impotenţa bărbatului, lipsa nemotivată şi

îndelungată (3 ani) de la domiciliu, infidelitate, ş.a.

Femeia repudiată trebuia să aştepte 3 luni pentru a se putea recăsători, acest

termen fiind prevăzut pentru a se putea constata o eventuală sarcină a femeii, iar în

cazul existenţei unei astfel de situaţii femeia trebuia să aştepte până la naşterea

copilului pentru a se putea recăsători.

La romani, desfacerea căsătoriei prin divorţ a cunoscut două forme şi

anume:

a) Divortium bona gratia. Această formă de divorţ avea loc prin simplul

consimţământ mutual al soţilor, fără a mai fi nevoie de intervenţia legii, pentru că

Augustus considera că acest nou consimţământ mutual este un nou contract pe care

soţii erau liberi să-1 facă, fără ca autoritatea publică să poată interveni.

Drept urmare, bărbatul şi femeia, de comun acord, atunci când considerau că

nu mai pot trăi împreună, din diferite motive, se despărţeau şi îşi continuau traiul

separat, fiecare soţ revenind la situaţia de dinaintea căsătoriei. Astfel, femeia îşi

putea lua dota înapoi, dacă nu era vinovată de adulter, iar bărbatul rămânea singur

în casa conjugală.

Dezavantajul la acest tip de divorţ îl constituia uşurinţa cu care se făcea,

lucru, care ducea la un număr foarte mare de divorţuri care, implicit, aduceau

atingere intereselor copiilor din căsătoria respectivă şi creau o stare de instabilitate

socială pe care statul nu o mai putea controla.

b) Repudium. Acest al doilea tip de divorţ se pronunţa în urma cererii unui

soţ care trebuia, pentru a-1 justifica, să se bazeze pe o cauză legitimă de divorţ. 8


Aceste cauze nu au fost reglementate în mod limitativ, ci au fost lăsate la suverana

apreciere a judecătorului.

După părerea lui Cicerone, în lucrarea sa „Philipice II 28”, divorţul a fost

consacrat expres pentru prima oară prin „Legea celor 12 table". Această lege

permitea numai bărbaţilor să-şi repudieze femeia, aceasta neavând acest drept.

Lariche Bonjean spune că acest drept s-a acordat femeii în perioada

Imperiului Roman, de către împăratul Augustus, motivele de repudiere fiind lăsate

la latitudinea judecătorului. Tot el spune că principalele fapte pentru care bărbatul

îşi putea repudia femeia sunt următoarele: adulterul, prepararea otrăvurilor şi

falsificarea cheilor de la pivniţă.

Nieuport, în lucrarea sa „Coutumes des romains”, spune că femeia mai

putea fi repudiată şi atunci când prezenta drept ai săi copii ce nu-i aparţineau şi

când ar fi băut vin fără ştirea bărbatului.

Maynz era de părere că acestea erau singurele cauze pentru care un bărbat îşi

putea repudia soţia, iar când o repudia pentru alte motive era pedepsit cu pierderea

averii sale.

In toată perioada în care obiceiurile romanilor au conservat severitatea lor

primitivă, divorţul nu a fost pus în practică, ci a rămas în stare de drept abstract.

Primul divorţ în dreptul roman a fost considerat a fi cel al lui Carvilius

Ruga, în anul 520, care şi-a repudiat femeia pentru motivul sterilităţii acesteia,

pierzându-şi astfel averea.

Montesquieu spunea, în privinţa acestei probleme, că, după legea lui

Romulus, soţul nu-şi putea repudia soţia decât pentru cauzele prevăzute de lege, în

caz contrar el fiind obligat să dea jumătate din averea sa soţiei sale repudiate, iar

cealaltă jumătate să o dea lui Ceres, astfel explicându-se, în opinia sa, de ce în acea

perioadă de timp au fost constatate atât de puţine divorţuri.

Dar, cu timpul, numărul divorţurilor a crescut foarte mult datorită schimbării

moravurilor, astfel încât s-a ajuns la o oarecare imoralitate în care toţi soţii se

repudiau între ei.

9


1.2. Divorţul la poporul român

1.2.1. În Antichitate

Herodot, pentru o epocă mai veche, Horatiu şi Ovidiu, pentru o epocă mai

recentă, ne-au transmis date valoroase cu privire la organizarea familiei la geto-

daci.

În acea perioadă, familia era monogamă, ba chiar se pedepseau bărbaţii şi

femeile care încălcau această importantă normă de convieţuire socială.

La fel ca şi la alte popoare antice, la daci, femeia era cumpărată3 de la

părinţii ei de către bărbat, probabil pe un preţ fictiv, încheindu-se astfel căsătoria.

Femeia era datoare să vină în căsătorie cu o dotă pe care geto-dacii o numeau

zestre4 , dotă care atesta poziţia socială a femeii, poziţie determinată în primul rând

de mijloacele materiale deţinute de aceasta.

Horatiu afirmă că „principala zestre a femeii nu constă în bunuri ci în

virtute"5, fapt care, coroborat cu afirmaţia lui Ovidiu că „femeia vinovată de

adulter era pedepsită cu moartea", denotă importanţa pe care geto-dacii au

acordat-o obligaţiei de fidelitate între soţi.

Mai târziu, în Dacia romană, peregrinii încheiau căsătoriile în conformitate

cu obiceiurile locale6 şi nu cu legea romană, fapt ce demonstrează că prevederile

locale erau în esenţă la fel ca şi normele de drept ale romanilor şi se recunoşteau

astfel cultura şi obiceiurile dacilor.

1.2.2. În Evul Mediu

În secolele IV-IX d.Ch., familia mică devine celula de bază a societăţii.

Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al soţilor, ce se exprima în faţa

3 E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului român, Bucureşti, 1998, p. 16; 274 M. Macrea - Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969, p. 295 Horatiu - Carmma, III, p. 246 Ovidiu - Tristele, V, p. 7

10


bisericii, deci prin binecuvântare religioasă.

Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi, pe bazele aceloraşi

principii de egalitate în privinţa motivelor invocabile.

In concluzie, femeia avea aceleaşi drepturi ca şi bărbatul şi beneficia de

posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorţ, introducând cerere în acest sens la

jude sau la Adunarea oamenilor buni şi bătrâni, aceştia având competenţa de a

soluţiona astfel de cereri7.

Mai târziu, după apariţia şi formarea statelor româneşti, căsătoria creează o

relaţie maritală între soţi, cu drepturi şi obligaţii reciproce, atât între ei cât şi între

părinţi şi copii. Căsătoria păstrează multe elemente tradiţionale daco-romane,

precum şi influenţele bisericii creştine8. O trăsătură caracteristică, de tradiţie geto-

dacă, o reprezintă faptul că încheierea căsătoriei precum şi desfacerea acesteia prin

divorţ se făceau prin consimţământul liber al tinerilor9.

Relaţiile de familie erau reglementate în acea perioadă de unele dispoziţii

din pravilele anterioare. Căsătoria era precedată de logodnă care producea anumite

efecte juridice. Bărbatul avea dreptul de a administra bunurile dotale şi de a

exercita puterea maritală asupra soţiei, inclusiv un drept foarte larg de corecţie.

De aici putem trage concluzia că relele tratamente suferite de femeie nu prea

erau considerate motiv de divorţ, cu excepţia „bătăii peste măsură".

Desfacerea căsătoriei se putea face de către biserică, aplicându-se astfel

principiul simetriei, adică în faţa bisericii se puteau încheia şi desface căsătoriile.

În pravile erau pomenite o serie de fapte ce puteau fi considerate motive de

desfacere a căsătoriei prin divorţ, printre care se numărau:

- adulterul;

- vrăjitoria; Acest motiv a fost introdus de biserică pentru a menţine

controlul asupra oamenilor. Multă vreme, sub această acuzare au fost pedepsiţi toţi

cei care au încercat să aducă un oarecare progres în cadrul societăţii, şi nu numai

7 S.G. Longinescu - Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1908, p. 10-118 E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 1169 N. Iorga - Anciens documents, vol. I, p. 27

11


aceştia.

- rudenia; Pentru prima oară se pomeneşte de acest „impediment" la

încheierea căsătoriei şi anume rudenia între soţi. Astfel, se interziceau căsătoriile

între persoanele ce făceau parte din aceeaşi familie, biserica având un rol hotărâtor

în aplicarea şi respectarea acestor fapte.

- bătaia peste măsură; Soţul vinovat era pedepsit, la rândul său, în pieţele

publice, cu o pedeapsă fizică, executată pe loc, de regulă prin biciuire cu

harapnicul, aplicându-se astfel pedeapsa talionului.

În concluzie, încheierea şi desfacerea căsătoriei se aflau sub incidenţa

dreptului canonic al bisericii catolice (în Transilvania) şi ortodoxe (în Moldova şi

Ţara Românească), acest fapt explicându-se prin rolul tot mai mare al bisericii în

cadrul statului.

Căsătoria putea fi desfăcută şi prin repudiere, iar bunurile dotale rămâneau

în stăpânirea soţului care a respectat obligaţiile căsătoriei10. Aceste reglementări

sunt proprii românilor din toate cele trei state feudale româneşti.

În timpul regimului turco-fanariot, căsătoria era reglementată prin dispoziţii

ale vechiului drept bizantin. Legătura era admisă, iar căsătoriile între creştini şi

necreştini, între robi şi slobozi, erau interzise.

Cu ocazia constituirii zestrei, lucrurile mobile erau preţuite cu efectul că la

divorţ soţul trebuia să răspundă pentru valoarea fixată în momentul preţuirii11.

Adulterul soţiei avea ca efect pierderea zestrei, care trecea în proprietatea

soţului, această tradiţie fiind prezentă atât în Codul Calimach, cât şi în Codul

Caragea.

1.2.3. În epoca modernă

După anul 1859, cu privire la încheierea şi desfacerea căsătoriei, se menţin

multe dintre dispoziţiile prevăzute în legile anterioare, cu toate că legislaţia română

10 E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 13611 L.P. Marcu - Vechi obiceiuri juridice în comuna Şanţ. File de istorie, Bistriţa, 1976, p. 648

12


se inspira după cea franceză care, în această materie, cuprindea o serie de

reglementări diferite12.

Astfel, în dreptul nostru se consacră egalitatea soţilor cu privire la invocarea

motivelor de divorţ, pe când în dreptul francez, nu. În dreptul francez, soţul putea

cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soţiei, pe când soţia nu putea

invoca acest motiv, atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.

Noul Cod civil român, de inspiraţie franceză, prevedea în această materie că

dota adusă în căsătorie de către soţie trebuia menţionată în actul dotal, urmând ca

soţul să administreze aceste bunuri în interesul căsătoriei.

Bunurile aduse de soţi în căsătorie aveau un regim ales de către soţi de

comun acord, putând fi considerate bunuri separate, bunuri comune sau bunuri

dotale.

În situaţia divorţului, bunurile comune aparţineau soţului care făcea dovada

dobândirii lor, iar în cazul bunurilor cu regim dotal ele reveneau soţiei, cu excepţia

cazurilor când se făcea vinovată de adulter (pedeapsa prevăzută de codul penal, în

acest caz, era de 3 luni închisoare).

În următorii ani, modificări importante ale instituţiei divorţului nu au mai

avut loc decât prin prisma atenuării inegalităţii între bărbat şi femeie13, ajungându-

se ca astăzi să existe o deplină egalitate în drepturi şi obligaţii a acestora.

1.3. Reglementarea divorţului prin Codul Familiei

Majoritatea normelor Dreptului familiei se găsesc în Codul Familiei, adică

Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954, intrată în vigoare la 1 februarie 1954. Adoptarea şi

punerea în aplicare a acestui cod a consacrat existenţa dreptului familiei ca ramura

de drept de-sine stătătoare în sistemul de drept român. Normele dreptului familiei

nu se reduc numai la cele din Codul Familiei, cuprinzând şi alte norme juridice ce

se găsesc în diferite acte normative şi care completează Codul Familiei.

Conform prevederilor Codului Familiei român, prin divorţ se înţelege

12 E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 20313 E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 62

13


desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre judecătorească, pentru

motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei.

Căsătoria se încheie pe viaţă, de aceea modul firesc de încetare al acesteia

este moartea unuia dintre soţi. În mod excepţional aceasta se desface prin divorţ,

prin hotărâre judecătorească, dar aceasta trebuie să aibă şi obiect. Astfel, de

exemplu, în cazul căsătoriei nule pentru bigamie acţiunea în desfacerea căsătoriei

prin divorţ este lipsită de obiect14.

1.4. Modificările aduse Codului Familiei în materia divorţului

În domeniul divorţului pornind de la ideea că stabilitatea căsătoriei. şi

combaterea divorţurilor depind într-o anumită măsură de reglementarea legală a

divorţului, au intervenit mai multe modificări succesive în această materie prin:

Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966, Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974, Decretul

nr. 312 din 31 august 1977 şi Decretul nr. 475 din 24 decembrie 1977. Aceste

modificări se referă la două aspecte, respectiv la procedura divorţului şi la data

desfacerii căsătoriei.

Din Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966 rezultă cu multă claritate

caracterul excepţional al desfacerii căsătoriei prin divorţ privind modificarea unor

dispoziţii legale privind divorţul15.

În timp ce art. 37 din Codul Familiei, în redactarea Decretului nr. 779 din

1966, avea un singur text prin care se reglementau toate modurile de desfacere a

căsătoriei, acelaşi articol, în cuprinsul Decretului nr. 174 din 1974, distinge între

încetarea căsătoriei şi desfacerea acesteia, şi anume că, „căsătoria se poate desface

în cazuri excepţionale prin divorţ".

Art. 37 din Codul Familiei, în redactarea dată prin Decretul nr. 779 din

1966, are o formă de redactare negativă, spre deosebire de cea anterioară decretului

amintit, care era în formă afirmativă.

14 Decizia Civilă nr. 427 din 18 mai 1992 - Tribunalul Hunedoara, publ. în RRD nr. 4/1982, p.7115 Traian Ionaşcu - Stabilitatea căsătoriei, Bucureşti, 1967 Codul Familiei - art. 37 şi 38, în redactarea dată prin Decretul nr. 779/1966, nu au fost modificate prin Decretul nr. 174/1974

14


Într-adevăr textul decretului dispune că instanţa judecătorească nu poate

desface căsătoria decât atunci când sunt îndeplinite cerinţele legale prevăzute în

acest sens. Prin această formă negativă de redactare s-a vrut a se sublinia caracterul

excepţional al desfacerii căsătoriei prin divorţ. În redactarea anterioară Decretului

nr. 779 din 1966 se prevedea că se poate desface căsătoria prin hotărâre

judecătorească.

Art. 38 din Codul Familiei, în redactarea dată prin Decretul nr. 779 din 1966

prevede mai clar condiţiile în care se poate desface căsătoria prin divorţ şi într-un

mod care subliniază caracterul excepţional al acestei desfaceri. Instanţa nu poate

dispune desfacerea căsătoriei prin divorţ, decât atunci când, datorită unor motive

temeinice raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil afectate, încât

continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei.

În aprecierea temeiurilor cererii de divorţ se ţine seama de durata căsătoriei

şi de interesele copiilor minori.

Din art. 38 din Codul Familiei rezultă că nu se cunoaşte divorţul prin

consimţământul mutual al soţilor. De aceea, instanţele sunt obligate să lămurească

şi să cunoască motivele reale de divorţ nelimitându-se la motivele indicate în

acţiune, care puteau fi aparente şi nereale. Dar de lege ferenda se impunea acest

mod de desfacere a căsătoriei, deoarece consimţământul soţilor arată că există

motive temeinice de divorţ.

În redactarea sa iniţială, art. 37 din Codul Familiei, avea cuprinsul următor:

„Căsătoria se desface prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ". Ulterior prin

Decretul nr. 779 din 1966, textul a fost modificat şi dispus în două alineate astfel:

„Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea

judecătorească a morţii unuia dintre ei” (alin. l);

„Căsătoria se poate desface în cazuri excepţionale prin divorţ” (alin. 2).

Este deci de observat că, spre deosebire de textul iniţial care folosea numai

denumirea de desfacere a căsătoriei, textul modificat al art. 37 din Codul Familiei

face distincţie între încetarea căsătoriei, denumire de indicare a cazurilor naturale

şi obiective prin care căsătoria ia sfârşit, moartea şi declararea judecătorească a 15


morţii şi desfacerea căsătoriei, denumire rezervată pentru disolubilitatea căsătoriei

prin divorţ.

În acest fel, denumirea de desfacere a căsătoriei a devenit sinonimă cu cea

de divorţ.

În urma modificărilor aduse, Codul Familiei reglementează divorţul în

capitolul al IV-lea şi final din Titlul I consacrat căsătoriei în cuprinsul art. 37-44,

astfel:

- art. 37 enunţă caracterul excepţional al divorţului;

- art. 38 prevede criteriile de apreciere a motivelor de divorţ;

- art. 39 stabileşte data desfacerii căsătoriei;

- art. 40 prevede numele pe care îl vor purta soţii după divorţ;

- art. 41 prevede obligaţia de întreţinere între foştii soţi;

- art. 42-44 stabilesc regulile de urmat pentru încredinţarea copiilor minori

spre creştere şi educare.

Dintre aceste texte, art. 37-38 şi art. 40-41 au fost restructurate prin Decretul

nr. 779 din 1966 pentru modificarea unor dispoziţii legale privitoare la divorţ şi

Decretul nr. 680/1969 pentru modificarea unor dispoziţii din Codul de procedură

civilă şi din Decretul nr. 779 din 1966.

Modificările se referă la două aspecte, respectiv la procedura divorţului şi la

data desfacerii căsătoriei prin divorţ.

Procedura divorţului

De drept comun, când se primeşte cererea de divorţ, se acordă părţilor un

termen în vederea împăcării în camera de consiliu (termenul de înfăţişare), iar dacă

soţii nu se împacă şi din căsătorie au rezultat copii, care sunt minori, se acordă un

termen de gândire care este de la 3 la 6 luni, după care, cu unele condiţii de

procedură, se fixează termenul pentru judecarea cererii de divorţ.

Data desfacerii căsătoriei

Potrivit Codului Familiei, până la apariţia Decretului nr. 779 din 1966,

căsătoria se considera desfăcută, în raporturile dintre părţi, din care hotărârea de

divorţ rămânea definitivă, iar potrivit acestui decret, căsătoria se consideră 16


desfăcută din ziua în care s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ definitivă

pe marginea actului de stare civilă al căsătoriei dar menţiunea se putea face în

termen de două luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, la cererea

numai a soţului care a obţinut divorţul.

În sfârşit, potrivit Decretului nr. 174 din 30 iulie 1974 s-a revenit la soluţia

dată iniţial de Codul Familiei.

1.5. Divorţul după Decembrie 1989

Reglementarea divorţului nu a fost încă modificată, dar, în fapt, se constată

că în majoritatea lor, cererile de divorţ sunt admise, că de cele mai multe ori soţii

nu mai încearcă o împăcare a lor, că motivele de divorţ invocate iniţial, de

vătămare a relaţiilor de familie şi de imposibilitatea continuării căsătoriei pentru

cel care solicită desfacerea sunt întemeiate, că în majoritatea cazurilor divorţul se

pronunţă din vina ambilor soţi ori numai din vina pârâtului, şi că recursurile

împotriva sentinţelor de divorţ admise sunt în sensul desfacerii căsătoriei nu cel al

menţinerii ei, astfel încât s-a făcut propunerea de a se consacra pe plan legislativ

divorţul prin consimţământul mutual al soţilor, cunoscut deja de numeroase ţări în

Europa.

Din punct de vedere demografic şi statistic se cunosc numeroase date cu

privire la motivele de divorţ, mediul de provenienţă al soţilor, sexul reclamanţilor

în procesul de divorţ, categoria profesională a soţilor, durata căsătoriei după care se

solicită divorţul sau apar tensiuni între soţi, numărul copiilor rezultaţi din

căsătoriile desfăcute şi cum se face încredinţarea lor, precum şi alte informaţii

utile.

Credem că ocrotirea familiei în dreptul nostru nu ar fi deplină dacă,

desfacerea căsătoriei prin divorţ s-ar fi putut face fără cerinţa unor motive

temeinice de natură a face imposibilă continuarea ei pentru soţul care a introdus

acţiunea sau chiar pentru ambii soţi.

Dacă prin divorţ, căsătoria s-ar putea desface pentru orice motive, de orice

17


natură fără a fi întemeiate ori, prin consimţământul mutual al părţilor - aşa cum

prevedeau art. 254-276 Codul civil, abrogate prin Legea nr. 18 din 1948 pentru

modificarea Codului de procedură civilă - părţile ar fi incitate, la încheierea

căsătoriei la întâmplare, fără simţ de răspundere faţă de familie şi societate şi în

acest fel, căsătoria ar fi denaturată de la adevărata ei finalitate, ca bază a familiei16.

Literatura juridică şi practica au arătat în deplin consens că divorţul se

pronunţă din vina soţului pârât, când instanţa constată că motivele temeinice, care

fac imposibilă continuarea căsătoriei, au fost provocate de acesta, din vina ambilor

soţi, atunci când culpa concurentă a soţului reclamant este gravă şi ar fi putut duce

ea singură la desfacerea căsătoriei, nefiind însă posibilă admiterea acţiunii din vina

exclusivă a soţului reclamant17 .

Pe acest temei s-a susţinut că, divorţul, aşa cum este reglementat în art. 38

din Codul Familiei, are caracter de sancţiune pentru soţul vinovat de desfacerea

căsătoriei.

Concepţia amintită mai înainte are un fundament real, deoarece soţul vinovat

suportă unele consecinţe ca urmare a desfacerii căsătoriei din vina sa exclusivă,

cum ar fi:

- plata integrală a cheltuielilor de judecată a soţului (art. 3 alin. ultim din

Decretul nr. 779/1966, modificată prin Decretul nr. 680/1979 şi art. 247 din Codul

de procedură civilă);

- atribuirea locuinţei soţului care a obţinut divorţul (art. 22 alin. l din

Legea nr. 5/1973). În mod excepţional, când se încredinţează copii minori soţului

vinovat de desfacerea căsătoriei, i se atribuie acestuia locuinţa, potrivit aceluiaşi

articol;

- plata unei pensii de întreţinere soţului nevinovat de desfacerea căsătoriei

şi după desfacerea acesteia (art. 41 alin. 4 din Codul Familiei)18.

Potrivit art. 613 alin. l lit. „a” Cod de procedură civilă, în cazurile în care

16 T.R. Popescu - Dreptul Familiei – Tratat, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 32617 Decizia de îndrumare nr. 3/1955 - Tribunalul Suprem, în CD, 1956, p. 1118 V. Economu - Consideraţii speciale privind divorţul, în Publicaţia „Căsătoria în dreptul RPR", Bucureşti, 1957, p. 447

18


soţul pârât suferă de alienaţie mintală cronică sau debilitate mintală cronică,

preşedintele instanţei, primind cererea va fixa de îndată termen de judecată în

şedinţă publică (fără a mai fixa termen în camera de consiliu şi fără a mai acorda

termenul de gândire prevăzut de art. 613 alin. 2 Cod de procedură civilă).

În acest caz, într-o opinie pe care o împărtăşim, s-a susţinut că divorţul are

caracter de remediu şi se pronunţă, fără a se stabili culpa unuia dintre soţi „din

cauza existenţei unor motive temeinice obiective”19.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că divorţul nu constituie o sancţiune aplicată

soţului în culpă al cărui comportament a dus la destrămarea iremediabilă a familiei,

ci el intervine pentru a pune capăt unei situaţii ce a devenit insuportabilă cel puţin

pentru unul din soţi, şi deci „ceea ce este determinant cu privire la divorţ este

necesitatea acestuia”.

Datorită schimbărilor produse în societatea românească şi realităţilor

relevate de practica judiciară se impune o schimbare în legislaţia dreptului familiei

în general şi mai ales în materia divorţului la care ne referim în mod special.

Această schimbare a fost adusă de Legea nr. 59/1993 completată prin Legea

nr. 65/1993; modificări aduse materiei divorţului vor fi prezentate în continuare.

19 Scarlat Şerbănescu - Codul Familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 11219


Capitolul 2

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DIVORŢUL

Prin Legea nr. 59 din 26 iulie 1993, s-au adus modificări Codului de

procedură civilă, Codului Familiei, Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990

şi Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

Legea nr. 59/1993 a fost completată prin Legea nr. 65/1993 publicată la 7

octombrie 1993.

Ne referim la modificările aduse dreptului familiei cu privire la desfacerea

căsătoriei.

2.1. Încetarea şi desfacerea căsătoriei

Actuala reglementare menţine distincţia între încetarea căsătoriei, care

intervine în cazul decesului unuia dintre soţi, declarării judecătoreşti a morţii unuia

dintre soţi şi a recăsătoririi soţului celui ce fusese declarat mort, şi desfacerea

căsătoriei, care intervine prin divorţ.

Soluţia rezultă din art. 37 Codul Familiei, în noua redactare dată prin art.

VIII din Legea nr. 59/1993, care cuprinde două alineate, fiind modificat numai

alin. 2, care se referă la divorţ, dar s-a menţinut alin. 1, care se referă la încetarea

căsătoriei.

Prin urmare textul distinge între cele două situaţii juridice. Deosebirile dintre

aceste situaţii sunt evidente20.

2.2. Divorţul – mijloc de desfacere a căsătoriei

Până la Legea nr. 59/1993, reglementarea divorţului era în sensul că

desfacerea căsătoriei are un caracter excepţional.

Într-adevăr, art. 37 alin. 2 dispunea că se poate desface căsătoria „în cazuri 20 I. Filipescu - Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 223

20


excepţionale prin divorţ". Acest caracter excepţional a fost admis de mulţi autori.

Noua reglementare nu mai face precizarea menţionată. Dar, nu numai atât. Art. 38

din Codul Familiei este deosebit ca redactare faţă de cel anterior din care s-ar putea

deduce că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri excepţionale şi anume:

a) Redactarea anterioară era în formă negativă, în sensul că: „instanţa nu

poate desface căsătoria prin divorţ, decât atunci când....”, determinându-se aceste

condiţii, pe când redactarea actuală este în formă afirmativă, textul arătând că:

„instanţa de judecată poate desface căsătoria prin divorţ atunci când....”,

determinând-se apoi condiţiile.

b) Condiţiile în care se poate desface căsătoria prin divorţ sunt stabilite într-

un mod care pare să nu mai aibă în vedere caracterul excepţional al divorţului.

Textul în redactarea anterioară spunea că divorţul nu se poate pronunţa decât

atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de

grav vătămate, iremediabil, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă

pentru cel care cere desfacerea", pe când redactarea actuală este în sensul că

desfacerea căsătoriei se poate dispune atunci când „datorită unor motive temeinice,

raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este

posibilă". Rezultă că deosebirea există în ce priveşte intensitatea vătămării şi nu se

mai cere ca vătămarea raporturilor dintre soţi să fie iremediabilă.

În sfârşit, se poate observa că redactarea anterioară era în sensul

imposibilităţii continuării căsătoriei „pentru cel care cere desfacerea ei", pe când

redactarea actuală nu mai face această precizare, divorţul putându-se pronunţa în

cazul în care „continuarea căsătoriei nu mai este posibilă".

c) Divorţul se poate pronunţa şi numai pe baza acordului ambilor soţi dacă

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de text, ceea ce redactarea anterioară nu

permitea, considerându-se că divorţul prin consimţământul mutual al soţilor nu

este posibil21.

Desigur s-ar putea aprecia că dacă legea admite divorţul prin

consimţământul lor, înseamnă că în realitate există temeiuri suficiente care au

21 Decizia de îndrumare nr. 10/1969 - Tribunalul Suprem, în CD, 1970, p. 4621


determinat pe soţi să divorţeze şi se recunoaşte această temeinicie. S-ar putea chiar

considera că se aplică art. 26 alin. l din Constituţie potrivit căruia autorităţile

publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată, care ar putea însemna

dezvăluirea unor aspecte ale vieţii intime şi familiale a acestora.

d) Art. 38 alin. 2 în redactarea anterioară prevedea că temeinicia motivelor

de divorţ şi imposibilitatea continuării căsătoriei se apreciază ţinându-se seama de

durata căsătoriei şi interesele copiilor minori, ceea ce nu poate să însemne că

prezenţa copiilor într-un proces de divorţ constituie un obstacol în pronunţarea

divorţului, dar, uneori, respingerea divorţului s-a întemeiat pe interesele minorilor,

pe când redactarea actuală este în sensul că se ţine seama de interesele copiilor

minori, nu şi de durata căsătoriei, ci numai pentru soluţionarea cererilor accesorii

divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi

folosinţa locuinţei.

e) Redactarea actuală permite ca oricare dintre soţi să poată cere divorţul

atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei. Sub

imperiul legii în redactarea anterioară s-a decis că alienaţia mintală cronică şi

debilitatea mintală cronică au putut fi invocate ca motive temeinice de divorţ

numai de soţul lezat de consecinţele maladiei ce afectează viaţa conjugală, nu de

către cel bolnav.

De asemenea, s-a considerat că existenţa unei boli grave incurabile de care

suferă unul dintre sori şi necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii

căsătoriei constituie motiv de divorţ pentru soţul reclamant care nu mai poate

coabita cu soţul pârât bolnav, datorită manifestărilor ulterioare ale bolii din ce în ce

mai dure şi care determină imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soţul

reclamant22. Dacă boala nu a fost ascunsă celuilalt soţ, dar este curabilă, nu poate

constitui motiv de divorţ. Soluţia s-ar putea deduce şi pentru situaţia când boala

este incurabilă dar nu a fost ascunsă celuilalt soţ la încheierea căsătoriei.

După noua reglementare, oricare din soţi poate cere divorţul dacă starea

sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei, deci boala se invocă drept

22 Decizia Civilă nr. 201 din 26 feb. 1987 – Tribunalul Constanţa, în RRD nr. 7/1987, p. 69-7022


motiv de divorţ de către soţul bolnav. Desigur şi celălalt soţ poate cere divorţul

dacă nu se mai poate continua căsătoria.

Rezultă că divorţul nu mai are caracter excepţional, fiind singurul mijloc de

desfacere a căsătoriei. În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă. Modul firesc de

încetare a acesteia este decesul unuia din soţi. Dar, căsătoria se poate desface prin

divorţ dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi

căsătoria nu mai poate continua.

În acest fel, reglementarea divorţului are la bază mai mult ideea divorţului

remediu decât acea a divorţului sancţiune, deşi această din urmă idee nu a fost

părăsită în întregime, deoarece divorţul se pronunţă, exceptând cazurile prevăzute

de art. 38 alin.2 din Codul Familiei, din vina unuia sau a ambilor sori.

2.3. Concepţii despre divorţ

Legea noastră cunoaşte atât admisibilitatea, în cazuri justificate, a divorţului,

cât şi principiul căsătoriei şi familiei. S-au formulat două concepţii despre divorţ:

una care are la bază temeiul juridic al desfacerii căsătoriei şi una care are la bază

natura motivelor de divorţ.

A) Concepţii care au la bază temeiul juridic al divorţului

După temeiul juridic care stă la baza divorţului distingem:

a) concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor;

b) concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti;

c) concepţia mixtă a divorţului prin efectul voinţei soţilor sau prin efectul

hotărârii judecătoreşti.

a) Concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor

Această concepţie îşi are originea în repudium - alungarea soţiei de către soţ,

din vechiul drept roman, germanic, ebraic şi islamic etc., expresie elocventă a

puterii maritale nelimitate, la început, a bărbatului. Cu timpul pe măsura diminuării

23


puterii maritale, soţia a dobândit şi ea puterea de a repudia, căsătoria putând fi

astfel desfăcută prin voinţa unilaterală a oricăruia dintre soţi, precum şi prin

consimţământul mutual al soţilor (divortium communi consensu).

În doctrină, concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor şi-a găsit

argumentarea mai ales în teoria contractuală a căsătoriei. S-a spus, aşadar, că aşa

cum încheierea căsătoriei are loc prin voinţa liber exprimată a soţilor, tot astfel,

este logic ca şi desfacerea acesteia să aibă loc prin consimţământul lor; iar

desfacerea căsătoriei constituie o reziliere, după caz, comună sau unilaterală,

deoarece la contractele încheiate pe durată nedeterminată, cum este şi căsătoria,

este admisă şi rezilierea unilaterală.

În ce priveşte constatarea consimţământul mutual al soţilor privind

desfacerea căsătoriei, ea se face, în cele mai multe legislaţii care reglementează

acest fel de divorţ, prin hotărâre judecătorească (cu precizarea că instanţa de

judecată nu cercetează motivele care îi determină pe soţi să divorţeze, aşa cum o

face în cazul divorţului pentru motive determinate, ci numai dacă soţii sunt de

acord să divorţeze şi dacă cerinţele legii pentru această procedură sunt îndeplinite).

Sunt legislaţii potrivit cărora constatarea consimţământului mutual al soţilor

se face pe cale administrativă, prin înregistrarea divorţului la organul de stare

civilă, la simpla cerere a soţilor.

În legislaţia noastră divorţul se poate pronunţa pe baza acordului comun al

soţilor dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii (art. 38 Codul Familiei):

-1- până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea

căsătoriei;

-2- să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.

De asemenea, sunt unele condiţii, în ceea ce priveşte procedura, impuse de

art. 613 din Codul de procedură civilă.

Hotărârea care se pronunţă pe baza acordului soţilor este definitivă şi

irevocabilă în ce priveşte soluţia divorţului (art. 619 alin. 4 din Codul de procedură

civilă).

24


b) Concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti

Conform acestei concepţii, divorţul se poate pronunţa numai prin hotărâre

judecătorească şi numai dacă există motive temeinice de divorţ.

În această concepţie voinţa soţilor are numai rolul de a promova divorţul,

prin acţiune sau prin cerere reconvenţională, însă nu şi rolul de a soluţiona

desfacerea căsătoriei.

În doctrină, concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti

corespunde teoriei instituţionale asupra căsătoriei şi teoriei căsătoria-uniune; ea se

justifică atât prin considerentul că, aşa cum consimţământul viitorilor soţi nu este

îndestulător pentru încheierea căsătoriei, tot astfel el nu poate fi îndestulător nici

pentru desfacerea acesteia, cât şi prin necesitatea de a asigura stabilitatea căsătoriei

şi de a combate atitudinile uşuratice faţă de căsătorie şi familie în general.

c) Concepţia mixtă a divorţului prin efectul voinţei soţilor sau prin

efectul hotărârilor judecătoreşti

Această concepţie eclectică se înfăţişează în două variante; în varianta că

regula este desfacerea căsătoriei prin voinţa soţilor şi că numai prin excepţie, când

soţii nu se înţeleg asupra divorţului, desfacerea căsătoriei are loc prin efectul

hotărârii judecătoreşti; şi în varianta că regula este desfacerea căsătoriei prin

efectul hotărârii judecătoreşti şi că numai prin excepţie în cazurile anume

prevăzute de lege, desfacerea căsătoriei poate avea loc prin acordul soţilor.

B) Concepţii care au la bază natura motivelor de divorţ.

După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorţ distingem, concepţia

divorţului-sancţiune, concepţia divorţului-remediu şi concepţia mixtă a divorţului

sancţiune - remediu sau remediu - sancţiune.

a) Divorţul remediu

Conform acestei concepţii, pronunţarea divorţului nu este condiţionată de

culpa vreunuia dintre soţi. Divorţul este un remediu, o soluţie pentru o situaţie care

25


nu mai poate dăinui.

b) Divorţul sancţiune

Conform acestei concepţii restrictive divorţul este o sancţiune pentru culpă,

pe care la cererea soţului inocent, instanţa o pronunţă împotriva soţului vinovat

faţă de consortul său, de neîndeplinire a unei datorii familiale iar când ambii soţi se

află în culpă divorţul se pronunţă din vina amândoura.

Divorţul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent. Fiind o sancţiune

pentru o faptă culpabilă, divorţul se poate pronunţa, dacă a fost cerut, chiar când

continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, datorită faptei săvârşite.

c) Concepţia mixtă

Aceasta rezultă din combinarea primelor două concepţii. Prin urmare, divorţul se

pronunţă dacă un soţ a săvârşit o faptă culpabilă, datorită căreia continuarea

căsătoriei a devenit cu neputinţă. Această imposibilitate poate fi apreciată mai

sever ori mai puţin sever. Se poate concepe şi sistemul care cunoaşte divorţul

remediu sau divorţul sancţiune.

2.4. Culpa, în ceea ce priveşte unele efecte ale divorţului

Stabilirea culpei unuia dintre soţi sau a ambilor soţi prezintă interes în ceea

ce priveşte unele efecte ale divorţului, astfel:

a) Pensia de întreţinere. Potrivit art. 41 alin. 4 din Codul Familiei, soţul

care este vinovat de desfacerea căsătoriei este îndreptăţit să primească întreţinerea

din partea celuilalt soţ, după desfacerea căsătoriei, numai în decurs de un an de la

data acestei desfaceri. În cazul recăsătoriri soţului vinovat, în decursul acestui an,

dreptul la întreţinere încetează.

Dacă ambii soţi sunt vinovaţi de desfacerea căsătoriei, atunci fiecare dintre

ei este îndreptăţit să ceară pensia de întreţinere de la celălalt, nedeterminat în

26


timp, aceasta în reglementarea dată prin Decretul nr. 779 din 196623.

Dreptul la întreţinere al soţului care nu este vinovat de divorţ, de la celălalt

soţ, nu este limitat în timp.

b) Încredinţarea copiilor minori. Stabilirea culpei nu prezintă importanţă

numai prin ea însăşi pentru încredinţarea copilului minor. Acesta poate fi

încredinţat şi soţului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, dacă interesele lui sunt

în acest sens, căci „un soţ rău (împotriva căruia s-ar fi pronunţat divorţul) nu este

neapărat şi un părinte rău”24.

Dar printre factorii care se vor lua în considerare pentru a decide privitor la

încredinţarea copilului minor va fi şi culpa soţului respectiv.

c) Beneficiul contractului de închiriere privitor la locuinţa comună. În

situaţia în care soţii nu au copii şi nici nu au căzut de acord cu privire la beneficiul

contractului de închiriere privitor la locuinţa comună, acesta este acordat „soţului

care a obţinut divorţul" (art. 12 alin. l Legea nr. 5/1973); Legea nr. 114/1996

ulterior modificată a abrogat Legea nr. 5/1973, cu excepţia unor dispoziţii privind

stabilirea şi plata chiriei, menţinute temporar dar prevede aceiaşi soluţie pentru

acordarea locuinţei.

d) Revocarea liberalităţilor. Donaţiile făcute între soţi în timpul căsătoriei

sunt revocabile, potrivit art. 937 din Codul Civil. Donaţiile pe care şi le-au făcut

soţii mai înainte de încheierea căsătoriei sunt revocabile în condiţiile dreptului

comun (art. 829, 831, 832 din Codul Civil).

În această situaţie, hotărârea de divorţ, ce ar indica vina unuia dintre soţi, ar

putea constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii.

2.5. Data desfacerii căsătoriei

A) Soluţii legislative

În dreptul comparat, data desfacerii căsătoriei diferă după cum divorţul are

23 I. Filipescu - Oblligaţia de întreţinere între foştii soţi, în RRD nr. 2/1970, p. 74.24 E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein - Ocrotirea părintească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 11-12 Alexandru Bacaci - Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, în RRD nr. 2/2000, p.58-61

27


loc pe cale administrativă sau pe cale judecătorească în legislaţiile în care au loc pe

cale administrativă prin simpla înregistrare a declaraţiei de divorţ a soţilor, comună

sau unilaterală, la organul de stare civilă, desfacerea căsătoriei are loc pe data

înregistrării declaraţiei de divorţ.

În legislaţiile în care divorţul are loc pe cale judecătorească, soluţiile sunt fie

data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, fie data efectuării menţiunii despre

hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie.

În ceea ce priveşte valoarea juridică a înscrierii marginale despre hotărârea

de divorţ, pe actul de căsătorie în primul caz ea are rostul de a face opozabilă

desfacerea căsătoriei faţă de terţi, pe când în cel de-al doilea caz ea este

constitutivă de drept, adică de statut de stare civilă, deoarece căsătoria este

desfăcută pe data efectuării înscrierii.

B) Soluţia adoptată

În reglementarea dată prin Codul Familiei până la Decretul nr. 779/1966,

căsătoria se considera desfăcută, în raporturile dintre părţi, din ziua în care

hotărârea de divorţ rămânea definitivă.

În reglementarea dată prin Decretul nr. 779/1966 (până la Decretul nr.

174/1974), căsătoria se considera desfăcută, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în

cele faţă de terţi, din ziua în care s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe

marginea actului de căsătorie. Efectuarea menţiunii avea un caracter constitutiv de

stare civilă, ceea ce înseamnă că de la această operaţiune se modifica starea civilă a

soţilor.

În reglementarea dată prin Decretul nr. 174/1974, s-a revenit la sistemul

anterior Decretului nr. 779/1966, distingându-se în ceea ce priveşte data desfacerii

căsătoriei după cum este vorba de relaţiile dintre soţi şi cele dintre aceştia şi alte

persoane.

În prima situaţie, data desfacerii căsătoriei este aceea în care hotărârea de

divorţ rămâne definitivă.

În cea de-a doua situaţie, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la

data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de 28


căsătorie sau de la data când terţii au cunoscut divorţul pe altă cale, înainte de

facerea menţiunii (art. 39 Codul Familiei în redactarea Decretului nr. 174/1974).

Textul se referă la efectele patrimoniale ale căsătoriei ceea ce înseamnă că

efectele personale ale acesteia încetează, chiar şi faţă de terţi, de la data când

hotărârea de divorţ rămâne definitivă. Potrivit actualei reglementări, efectuarea

menţiunii este o măsură de publicitate, care are ca scop de a face opozabilă faţă de

terţi desfacerea căsătoriei. Serviciul de stare civilă unde s-a întocmit actul de

căsătorie al soţilor este competent pentru a face menţiunea. Efectuarea menţiunii se

poate face la cererea soţului interesat sau din oficiu.

Prin Decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974 a Tribunalului

Suprem s-a modificat art. 7 din Decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie

1969, în sensul că, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, instanţa o va

comunica din oficiu serviciului de stare civilă pentru a se face menţiunea pe

marginea actului de căsătorie25.

25 Revista Română de Drept, nr. 4/l 975, p. 40

29


Capitolul 3

3. MOTIVE DE DIVORŢ PREVĂZUTE DE LEGE ŞI

DESPRINSE DIN PRACTICA JUDICIARĂ

În cele ce urmează, vom înfăţişa acele fapte care, din punct de vedere

obiectiv, se califică drept motive temeinice de divorţ, fie potrivit legii, fie potrivit

practicii judiciare.

Pentru a putea duce la desfacerea căsătoriei, toate aceste motive trebuie să

facă imposibilă continuarea căsătoriei. La aprecierea lor se va ţine seama de durata

căsătoriei şi de interesele copiilor minori.

3.1. Motive de divorţ prevăzute de lege

Art. 613 din Codul de procedură civilă, introdus prin Decretul nr. 680/1969

şi modificat prin Decretul nr. 174/1974, prevede pe de o parte cazurile în care, la

primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei va fixa direct termen de judecată,

iar pe de altă parte cazurile în care preşedintele instanţei va fixa termen în vederea

împăcării, însă dacă soţii nu se împacă la acest termen sau dacă pârâtul nu se

înfăţişează, el va fixa termen de judecată fără a mai acorda termenele de gândire

prevăzute de art. 613 alin. 2 din acelaşi cod.

Din prima categorie de motive fac parte cazurile în care divorţul este cerut

pentru că soţul pârât:

a) suferă de alienaţie mintală cronică sau debilitate mintală cronică;

b) este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă;

c) este plecat din ţară de cel puţin 2 ani, părăsindu-şi soţul.

Din cea de-a doua categorie de motive fac parte cazurile în care divorţul este

cerut pentru că:

a) soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă

de omor împotriva soţului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia,

30


vătămare corporală gravă a soţului reclamant, nedenunţarea acestor fapte ori

favorizarea acelora care le-au săvârşit, sau a fost condamnat pentru săvârşirea unei

infracţiuni privitoare la viaţa sexuală;

b) soţul pârât a fost condamnat, pentru una sau mai multe infracţiuni

săvârşite cu intenţie, altele decât cele de la lit. a), să execute pedeapsa închisorii de

cel puţin 3 ani, dacă cererea de divorţ s-a introdus în timpul executării pedepsei;

aceste dispoziţii nu sunt aplicabile dacă prin hotărâre judecătorească definitivă,

soţul reclamant a fost condamnat ca participant la comiterea vreuneia dintre

infracţiunile săvârşite de pârât sau a fost obligat să răspundă pentru foloasele ce a

tras de pe urma vreuneia dintre aceste infracţiuni.

c) soţii trăiesc despărţiţi de cel puţin 5 ani şi dovada acestui fapt se poate

face prin înscrisuri cu caracter oficial.

3.2. Motive de divorţ desprinse din practica judiciară

Faptele reţinute în practica judiciară ca motive de divorţ, pe timpul aplicării

Codului Familiei, sunt mai ales cele care urmează:

a) separaţia de fapt a soţilor;

b) infidelitatea;

c) nepotrivirile fiziologice;

d) injuriile, neînţelegerile, actele de violenţă, beţia şi alte asemenea

manifestări;

e) relele purtări de ordin moral;

f) boala gravă incurabilă.

3.2.1. Separaţia de fapt a soţilor

În legătura cu acest motiv, s-au luat în considerare atât refuzul nejustificat al

unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ, cât şi părăsirea nejustificată a

domiciliului conjugal.

31


Natura relaţiilor dintre soţi şi îndeplinirea în cele mai bune condiţii a funcţiei

educative a familiei implică o convieţuire efectivă a soţilor într-o locuinţă comună.

Dar în virtutea principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre soţi, femeia,

prin căsătorie, nu mai dobândeşte de drept domiciliul bărbatului, ci soţii pot să

decidă, de comun acord, asupra locuinţei lor, aşa după cum ei hotărăsc de comun

acord tot ce priveşte căsătoria (art. 26 din Codul Familiei).

Domiciliul comun nefiind de esenţa căsătoriei, în mod excepţional, pentru

motive temeinice justificate (cum ar fi exercitarea profesiei sau continuarea

studiilor într-o altă localitate), soţii se pot învoi să aibă, în mod temporar, locuinţe

separate. Însă refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu

celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ 26.

În timpul căsătoriei pot interveni neînţelegeri între soţi, de natură să

determine pe unul dintre ei să părăsească domiciliul conjugal. Alteori,

comportamentul abuziv şi violent al unuia dintre soţi pune în pericol sănătatea sau

chiar viaţa celuilalt soţ, ori a copiilor minori. în aceste cazuri, soţul vinovat de

separarea în fapt fiind cel care a determinat părăsirea domiciliului conjugal de către

celălalt soţ, nu se poate prevala de această separare, oricât de îndelungată ar fi,

pentru a obţine desfacerea căsătoriei.

Pentru ca despărţirea în fapt să ducă la desfacerea căsătoriei trebuie ca

instanţa să-şi formeze convingerea, pe bază de probe, că este definitivă, că

sustragerea de la obligaţia de convieţuire, îndelungată şi nejustificată, îi este

imputabilă soţului pârât şi că în mod vădit continuarea căsătoriei nu mai este cu

putinţă27.

Speţa 1: Reclamantul N.G. a introdus prima acţiune de divorţ pentru rele

purtări ale soţiei, acţiune retrasă în speranţa unei îndreptări din partea pârâtei.

Totuşi, după împăcare, soţia a continuat să vină nopţile târziu acasă şi în stare de

ebrietate, pentru ca la scurt timp să părăsească pe ascuns domiciliul conjugal,

stabilindu-se în altă localitate, unde se află de peste trei ani, fapte coroborate cu 26 Emese Florian - Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 199727 Decizia de îndrumare nr. 10/1969 - Tribunalul Suprem, în CD, 1970, p. 46

32


împrejurarea că soţia pârâtă a născut între timp un copil din relaţii extraconjugale,

ceea ce se constată din hotărârea de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii.

Faptele sunt de natură să învedereze imposibilitatea continuării căsătoriei

din vina soţiei.

Faţă de situaţia gravă, cu caracter iremediabil, care justifică acţiunea de

divorţ, în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 din Codul Familiei,

instanţa a respins acţiunea ca nefondată, pe motiv că reclamantul, fiind mai în

vârstă decât soţia, trebuia şi putea să-i creeze un climat favorabil unei vieţi de

familie, renunţând a-i face scene de gelozie ce au determinat-o să părăsească

domiciliul conjugal28.

Speţa 2: P.V. s-a căsătorit cu P.L., având doi copii. În 1952, căsătoria fiind

încheiată în 1945, P.V. a plecat de acasă pentru o anumită perioadă, pentru a lucra

în altă localitate în interes de serviciu. În lipsa lui, soţia a început să aibă relaţii

intime cu un alt bărbat, situaţie care s-a continuat şi după întoarcerea lui P.V.

începând de la această dată, soţii au început să aibă în fapt domicilii separate.

La 13 martie 1953, P.L. a introdus acţiunea de divorţ împotriva soţului său,

invocând infidelitatea acestuia, nedovedită însă, comportarea sa brutală faţă de

soţie, precum şi o scrisoare a pârâtului adresată copiilor săi în care îşi ponegreşte

soţia şi îşi îndeamnă copiii să se despartă de mama lor.

Instanţa a respins acţiunea ca nefondată pe motiv că reclamanta a fost

infidelă soţului său29.

Speţa 3: La 20 august 1957, S.A. a introdus acţiunea de divorţ împotriva

soţiei sale arătând că aceasta a părăsit domiciliul conjugal de aproximativ 4 ani,

ducându-se la părinţii săi şi, la invitaţiile repetate făcute de soţ, ea refuză fără nici

un motiv să se reîntoarcă.

Instanţa a respins acţiunea ca nefondată în baza unui motiv de divorţ

prevăzut de lege care stipulează: „soţii trăiesc despărţiţi de cel puţin cinci ani şi

28 Decizia Civilă nr. 766/1978 - Tribunalul Suprem - Secţia Civilă, în RRD, nr. 11/197829 Decizia Civilă nr. 1084/1969 - Tribunalul Suprem – Secţia Civilă, în RRD, nr. 12/1969

33


dovada acestui fapt se poate face prin înscrisuri cu caracter oficial”30.

Speţa 4: Fiind bătută şi deseori insultată, soţia I.L. a părăsit domiciliul

conjugal. Soţul Ş.L. a chemat în judecată pe soţia sa, cerând desfacerea căsătoriei

prin divorţ, invocând părăsirea domiciliului conjugal.

Instanţa a respins acţiunea cu motivaţia că reclamantul a determinat

părăsirea domiciliului de către soţie şi nu se poate prevala de această separare,

oricât de îndelungată ar fi, pentru a obţine desfacerea căsătoriei31.

Speţa 5: La 20.08.1989, S.B. a chemat în judecată pe soţia sa, E.B. pentru a

se pronunţa desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţiei care a părăsit

domiciliul conjugal şi are o purtare imorală.

Tribunalul Judeţean Craiova prin Sentinţa Civilă nr. 414/1989 a respins ca

nefondată acţiunea de divorţ cu motivarea că din dispoziţiile martorilor audiaţi

rezultă că soţii au trăit bine la început, dar la un moment dat soţia a plecat de la

domiciliul conjugal ducându-se la părinţii ei.

Sentinţa a rămas definitivă, nefiind recurată.

Prin recursul în supraveghere introdus de preşedintele Tribunalului Suprem

se critică soluţia cerându-se modificarea ei întrucât soluţia dată este netemeinică.

Din depoziţiile celor doi martori audiaţi se constată că de patru ani soţia fără

nici un motiv, a părăsit domiciliul soţului ducându-se la părinţii ei unde locuieşte şi

în prezent şi că, la invitaţiile repetate ale soţului de a se înapoia la el, a refuzat.

Instanţa cu motivarea foarte sumară a respins acţiunea.

Este adevărat că soţul nu a făcut dovada afirmaţiei sale cum că soţia are

comportări imorale, dar faptul că soţii sunt despărţiţi în fapt de mai bine de 4 ani

din vina soţiei care nu a dovedit nici un motiv plauzibil care să o fi îndreptăţit să

plece de la domiciliu este stabilit prin probele administrate. (Decizia Civilă nr. 239

din 26.02.1990 a Tribunalului Craiova)

30 Decizia Civilă nr. 561/1968 – Tribunalul Bucureşti – Secţia Civilă, în RRD, nr. 6/196931 Decizia Civilă nr. 643/1978 - Tribunalul Suprem - Secţia Civilă, în RRD, nr. 10/1978

34


3.2.2. Infidelitatea

Infidelitatea reprezintă un act de încălcare a obligaţiei de fidelitate

incompatibil cu moralitatea vieţii de familie.

Sustragerea soţilor de la viaţa în comun poate avea loc nu numai prin

părăsirea locuinţei comune. Acela dintre ei care refuză să consume căsătoria sau în

general să-şi îndeplinească îndatoririle conjugale faţă de celălalt încalcă, de

asemenea, o obligaţie legală.

Dar un asemenea motiv nu poate exista atunci când neîndeplinirea

îndatoririlor conjugale este determinată de faptul că soţul se află la o vârstă când

relaţiile sexuale nu mai sunt posibile. Dacă însă este vorba de alte cauze,

neîndeplinirea îndatoririlor conjugale ar putea constitui un motiv de divorţ, iar dacă

astfel de cauze au fost ascunse cu viclenie la încheierea căsătoriei, aceasta va putea

constitui şi o cauză de nulitate a ei32.

Societatea trebuie să condamne o căsătorie atât de vătămătoare moralităţii,

de aceea vedem că toate ţările care au admis divorţul recunosc că adulterul este

prima cauză pentru dizolvarea căsătoriei.

Codul Napoleon face distincţie între adulterul bărbatului şi cel al femeii.

Femeia era întotdeauna vinovată de adulter, iar bărbatul era vinovat atunci când

întreţinea în casa sa conjugală o altă femeie.

Această distincţiune a dispărut în legea franceză în 1884. Pentru ca adulterul

să fie o cauză de divorţ, trebuie îndeplinit cu voinţă.

Aşadar o femeie nu ar fi vinovată de adulter dacă ar fi fost victima unei

înşelăciuni, dacă i s-ar administra narcotice sau ar fi fost într-un acces de nebunie33.

Dacă femeia intentează acţiune de divorţ contra bărbatului său pe motivul

infidelităţii sau dacă bărbatul intentează acţiune de divorţ femeii, se poate ca în faţa

tribunalului, adulterul să fie dovedit şi atunci se pronunţă dizolvarea căsătoriei.

Adulterul este o infracţiune în Codul penal şi procurorul intentează de

32 T.R. Popescu - Dreptul Familiei – Tratat, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 196033 Un asemenea caz s-a întâmplat în faţa Curţii de la Alger. Ahmed ben Said fiind neputiincios, soţia sa, Duna, a fost determinată de soacra sa să aibă relaţii sexuale cu bărbatul său numai când el va fi acoperit pe cap cu un văl, crezând că numai astfel va scăpa de infirmitatea sa. Duna a aflat într-o zi, dând la o parte un colţ al vălului, că altcineva luase locul soţului său. Era manopera soacrei sale care vroia să procreeze copii. Duna nu a fost acuzată de adulter.

35


asemenea acţiune de divorţ bazată pe adulter şi e în drept să urmărească penal pe

soţul culpabil34.

Speţa 1: M.E.A. a chemat în judecată pe soţia sa M.E. cerând desfacerea

căsătoriei încheiată la 3 martie 1968.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a despărţit în fapt de soţia sa

de la 11.11.1988, de la această dată el având domiciliul în altă localitate, că această

căsătorie s-a destrămat în aşa măsură încât continuarea ei nu mai este posibilă şi

că, în ceea ce priveşte pensia de întreţinere pe care o plăteşte soţiei calculată la

venitul mediu, să se ţină cont şi de pensia lunară a acesteia.

Instanţa a reţinut că după 1980, între părţi s-au ivit neînţelegeri în familie

pentru că pârâta îl suspecta pe reclamant că întreţine relaţii extraconjugale.

În luna noiembrie 1988, soţii s-au despărţit în fapt, reclamantul rămânând în

mun. Oradea unde îşi are domiciliul şi pârâta mutându-se în mun. Cluj-Napoca.

Reclamantul locuieşte în acelaşi apartament cu o femeie, dar nu s-a dovedit încă că

locuieşte în concubinaj cu aceasta.

Tribunalul Cluj - Secţia Civilă, prin Decizia Civilă nr. 1230 din 05.09.1989,

a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a

respins acţiunea.

În motivarea deciziei s-a reţinut că reclamantul şi-a neglijat familia, a

întreţinut relaţii intime cu alte femei şi trăieşte în prezent în concubinaj cu o femeie

din mun. Oradea.

Prin recursul extraordinar se critică decizia pronunţată în cauză, susţinându-

se în esenţă că raporturile dintre soţi sunt iremediabil vătămate şi deci continuarea

căsătoriei este imposibilă. Recursul extraordinar nu este întemeiat.

Potrivit art. 38 din Codul Familiei, se poate pronunţa desfacerea căsătoriei

numai dacă se constată motive serioase astfel încât raportul dintre soţi să fie grav şi

iremediabil vătămat, astfel rezultând imposibilitatea continuării căsătoriei.

În speţă, din actele dosarului rezultă că părţile s-au căsătorit la 3 martie 1968

34 Mihail Ghiţulescu - Divorţul, Editura Panorama, Bucureşti, 1998, p. 8536


şi din căsătorie au rezultat 2 copii în prezent majori; că la 11 noiembrie 1988 după

20 de ani de căsnicie, reclamantul a părăsit domiciliul conjugal, stabilindu-se în

mun. Oradea, că în această perioadă reclamantul a introdus 3 cereri de divorţ, două

dintre acestea fiind respinse de prima instanţă, a treia fiind admisă de Judecătoria

Cluj, dar în urma recursului declarat de pârâtă, sentinţa a fost modificată în sensul

respingerii acţiunii.

Din declaraţiile martorilor F.S., B.J. şi D.E. audiaţi în prezenta cauză rezultă

că după o căsătorie îndelungată, în care cei doi soţi au avut relaţii armonioase,

având 2 copii, pârâta ocupându-se de gospodărie şi manifestând interes faţă de

reclamant, au intervenit neînţelegeri provocate de acesta, care lipsea nejustificat de

acasă, întreţinea relaţii intime cu alte femei în localităţile unde îşi îndeplinea

atribuţiile de serviciu. Despre infidelitatea soţului, pârâta a luat cunoştinţă în mod

repetat şi chiar colegii copiilor discutau despre comportarea reclamantului.

Faţă de această situaţie apare justificată atitudinea pârâtei de a pretinde

explicaţii reclamantului în legătură cu comportarea acestuia, pentru a afla adevărul

mergând la el la serviciu şi în alte locuri aşa cum au declarat martorii CE., D.C. şi

F.C., astfel că nu se poate reţine nici o culpă în sarcina pârâtei în acest sens.

Nici faptul că pârâta a încheiat un nou contract de închiriere pentru locuinţa

situată în mun. Cluj-Napoca în care nu mai figurează reclamantul, nu poate

constitui o dovadă a relei credinţe a acesteia, în sensul că nu ar dori împăcarea cu

soţul său din moment ce acesta şi-a stabilit domiciliul în mun. Oradea şi în aceste

împrejurări calcularea chiriei lunare urma să se facă în raport cu situaţia nou creată.

De asemenea, este fără relevanţă dacă reclamantul întreţine sau nu relaţii de

concubinaj cu O.M.I. din mun. Oradea pentru că este suficient că s-a dovedit că şi-

a neglijat familia pe care a părăsit-o având relaţii cu alte femei pentru a se reţine

culpa acestuia în crearea situaţiei existente în familia sa.

Împrejurarea că părţile sunt despărţite în fapt nu poate constitui prin ea

însăşi un motiv de divorţ, atât timp cât s-a dovedit că această situaţie a fost impusă

pârâtei de reclamant, iar ea nu are nici o vină.

Decizia atacată este temeinică şi legală, recursul extraordinar fiind respins 37


(Decizia Civilă nr. 822 din 16.05.1989 a Tribunalului Cluj – Secţia Civilă).

3.2.3. Nepotrivirile fiziologice

Nepotrivirile fiziologice afectează sau împiedică desfăşurarea normală a

raporturilor conjugale. Aceste nepotriviri fiziologice se referă la imposibilitatea

participării la actul sexual, comportarea şi reacţiile adverse, nepotriviri fiziologice

şi anomalii.

Speţa 1: Reclamanta R.C. a chemat în judecată pe soţul ei, R.N. solicitând să

se declare prin hotărârea ce se va pronunţa desfacerea căsătoriei lor din vina

exclusivă a soţului. Reclamanta susţine cererea de divorţ prin aceea că pârâtul nu

poate participa la actul sexual propriu-zis.Această afirmaţie era susţinută de un

certificat medico-legal prin care se menţiona: „penisul în stare de erecţie are 6cm".

Cum pârâtul nu a susţinut contrariul, divorţul s-a pronunţat pe motiv de

nepotrivire fiziologică35.

Speţa 2: Reclamanta Z.I. a chemat în judecată pe soţul ei, Z.A. pentru a se

dispune desfacerea căsătoriei lor încheiată pe 13.09.1998 din vina exclusivă a

soţului. Aceasta îşi susţine cererea de divorţ cu diferite certificate medico-legale în

care se menţionează: „..deviaţie a penisului", „...iritări grave ale uterului rezultate

în urma actului sexual care duc la sângerări şi infecţii”.

Pe lângă aceste certificate, reclamanta Z.I. a susţinut că nu poate întreţine

relaţii sexuale cu soţul ei pentru că acesta provoacă dureri insuportabile atât lui cât

şi ei. Cei doi au încercat în nenumărate rânduri dar a fost în zadar.

Prin Decizia Civilă nr. 814 din 15.02.1999, Judecătoria Tulcea a dispus

desfacerea căsătoriei în baza nepotrivirilor fiziologice.

3.2.4. Injuriile, neînţelegerile, actele de violenţă, beţia şi alte asemenea manifestări

35 Lucian Belcea – Avocatul vă sfătuieşte, Bucureşti, 199938


Dacă obiectiv şi subiectiv, injuriile, neînţelegerile, actele de violenţă, beţia şi

alte asemenea manifestări prezintă gravitate, ele pot constitui motive de divorţ.

Legiuitorul nu a definit excesele, injuriile, cruzimile şi ar fi fost chiar

imposibil să enunţe faptele numeroase şi diferite care, fie prin gravitatea lor, fie

prin frecvenţa lor, fac imposibilă viaţa în comun.

Tot atât de greu ar fi fost să le pondereze gravitatea şi să fixeze limite care,

odată depăşite, ruptura legăturii conjugale să fie inevitabilă. În lipsa unor definiţii

legale, doctrina explică în felul următor sensul cuvintelor:

Excesele - sunt acte de violenţă şi vrăjmăşie care întrec orice măsură şi sunt

de natură a pune în pericol viaţa sau sănătatea unuia dintre soţi36. Cuvântul este

introdus din limba franceză - toate relele tratamente ce soţul le poate comite contra

celuilalt soţ de la cele mai grave la cele mai puţin grave37;

Cruzimile – sunt acte de brutalitate, asprime, loviturile şi rănile care nu pun

însă în pericol viaţa sau sănătatea persoanei;

Maltratările, actele de brutalitate ori de răutate, care nu ar fi în stare să pună

în pericol viaţa vreunuia dintre soţi, exceptându-se loviturile involuntare unde nu

există intenţie, deci nici culpă.

Un act singular de lovire nu este de natură să justifice respingerea acţiunii de

divorţ în cazul în care se face dovadă certă că între soţi a existat o atmosferă având

caracter de continuitate, de scandaluri şi certuri, toate provocate de pârât38.

Injurii grave - cuvinte injurioase, termeni de dispreţ, imputaţiile

calomnioase, actele de insultă prin care unul dintre soţi atentează intenţionat la

onoarea, demnitatea sau consideraţiunea celuilalt şi arată pentru el sentimente de

ură, aversiune şi dezgust.

Gravitatea insultelor este o chestiune de fapt şi este lăsată la aprecierea

judecătorului de fond care va aprecia după vârstă şi condiţie socială a soţilor,

pentru că în popor injuriile nu constituie un motiv de divorţ, ele fiind obişnuite.

Simplele vorbe nu sunt de ajuns, trebuie ca ele să tindă a distruge onoarea

36 I. Gr. Perieteanu - Excesele, cruzimile şi injuriile grave în materie de divorţ 37 M. Ghiţulescu - Divorţul în dreptul român şi roman38 Decizia Civilă nr. 766/1978 - Tribunalul Suprem - Secţia Civilă, în RRD, nr. 11/1978

39


soţului ultragiat.

Cuvintele pot constitui cauze de divorţ numai când au fost auzite de un al

treilea, pentru că altfel ar fi greu de dovedit39.

Viciul beţiei, în măsura în care constituie o cauză de scandal, insulte sau

lovituri pentru celălalt soţ, poate fi desigur, un motiv de divorţ.

Dar, chiar dacă nu determină asemenea fapte, beţia poate duce totuşi la

degradarea morală a soţului atins de acest viciu, ceea ce duce ca beţia să fie un

motiv de divorţ şi în acest caz.

3.2.5. Relele purtări de ordin moral

Bunele purtări de ordin moral reprezintă o componentă esenţială a relaţiilor

de familie. Cu un conţinut preponderent moral, obligaţia soţilor de a-şi acorda unul

altuia sprijin moral are caracter juridic, fiind consacrată de art. 2 din Codul

Familiei şi se concretizează în comuniunea şi înţelegerea care trebuie să

caracterizeze viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diverse

forme, de exemplu, poate consta în susţinerea şi încurajarea celuilalt soţ în

depăşirea unei situaţii dificile sau critice, ori în îngrijirea atentă şi devotată a

soţului suferind.

Neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral de către oricare dintre soţi poate

afecta grav relaţiile de familie, iar subminarea afecţiunii şi a încrederii reciproce

care stau la temelia căsătoriei, poate conduce în cele din urmă la desfacerea

căsătoriei prin divorţ40.

Speţa 1: V.Z. a introdus acţiune împotriva soţiei sale, M.Z. cerând

desfacerea căsătoriei, pentru faptul că nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile impuse de

conducerea gospodăriei.

Instanţa a respins acţiunea reclamantului V.Z. cu motivarea că pârâta M.Z.

datorită naşterilor a devenit pentru un timp improprie satisfacerii obligaţiilor

39 Decizia Civilă nr. 766/1978 - Tribunalul Suprem - Secţia Civilă, în RRD, nr. 11/197840 Emese Florian - Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1997

40


gospodăreşti, obligând pe V.Z. la sprijinirea pârâtei la treburile gospodăreşti.

Speţa 2: Reclamantul B.A. prin acţiunea introdusă la 5.06.1999 a chemat în

judecată pe soţia sa B.R. pentru a dispune desfacerea căsătoriei încheiată pe

13.09.1990 din vina exclusivă a soţiei.

Reclamantul şi-a motivat acţiunea arătând că pârâta se comportă violent, nu-

şi îndeplineşte obligaţiile sale nici faţă de reclamant şi nici faţă de cei trei copii

minori, B.C., B.N., B.M., mai mult, reclamantul susţine că pârâta îl ameninţă că îl

omoară mai întâi pe el, apoi pe cei trei copii şi apoi se va sinucide.

Pârâta, de maxim 6 luni s-a apucat să şi consume băuturi alcoolice făcând

scandal şi, folosind obiecte dure, îi loveşte atât pe copii cât şi pe reclamant.

Cu toate că reclamantul a dorit să o ducă la un medic psiholog, încercând să

salveze această căsătorie, pârâta a refuzat spunând că vrea să o interneze la ospiciu

pentru a-şi aduce concubina în apartament.

Din audierile martorilor, adăugând şi certificatele medico-legale ale

minorilor şi ale reclamantului, prin Decizia Civilă nr. 7 din 13.01.2000, Judecătoria

Tulcea – Secţia Civilă a dispus desfacerea căsătoriei pe data de 31.01.2000 din

vina exclusivă a pârâtei şi încredinţarea minorilor reclamantului.

Pârâta este obligată la pensie de întreţinere pentru cei trei copii minori plus

cheltuielile de judecată.

Speţa 3: Reclamanta T.V. prin acţiunea introdusă la 5.06.1987 a chemat în

judecată pe pârâtul T.G. pentru a dispune desfacerea căsătoriei lor încheiată la

7.04.1980 la Consiliul Popular al comunei Băileşti.

Motivarea acţiunii arată că pârâtul la începutul căsătoriei s-a comportat bine,

lucrurile decurgând normal. În ultimii ani, pârâtul a început să consume băuturi

alcoolice în exces, moment în care devine violent. La toate acestea se adaugă

gelozia excesivă, ceea ce duce la provocarea de scandaluri, jigniri, prin modul în

care se comportă cu reclamanta o dispreţuieşte şi o umileşte. Mai mult, nu are nici

un fel de afecţiune faţă de copilul minor T.V.C. care a rezultat din convieţuirea

41


părţilor, având aceeaşi atitudine de dispreţ.

Judecătoria Timişoara – Secţia Civilă, prin Decizia Civilă nr. 702/1987, a

admis acţiunea declarând desfăcută căsătoria părţilor din vina pârâtului, pe motiv

de aplicare de rele tratamente atât reclamantei cât şi minorului şi obligându-1 pe

acesta la plata pensiei de întreţinere.

Speţa 4: Reclamanta P.C. a chemat în judecată pe soţul ei, P.I. solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunţa să se declare desfăcută căsătoria lor din vina

exclusivă a soţului.

Reclamanta susţine cererea de divorţ prin aceea că pârâtul nu a fost interesat

niciodată de problemele ridicate de existenţa unei familii, refuzând să accepte

soluţii pentru stabilirea unui domiciliu comun, neavând un mod de viaţă

corespunzător statutului de soţ şi tată şi nici un loc de muncă stabil, sursele sale de

venit fiind necunoscute reclamantei.

Orice încercare a reclamantei de a dialoga cu pârâtul în ideea unor schimbări

care să le îmbunătăţească viaţa şi relaţiile de familie au avut drept consecinţă

scandaluri, ameninţări cu cuţitul, lovituri în urma cărora au suferit atât reclamanta

cât şi minorul M.C. traume grave ce s-au soldat cu săptămâni de spitalizare.

Mai mult, în urmă cu o lună pârâtul a părăsit domiciliul în condiţii

necunoscute reclamantei.

Judecătoria Braşov – Secţia Civilă, prin Decizia Civilă nr. 820 din

10.06.1990, a admis acţiunea şi a declarat desfăcută căsătoria părţilor din vina

exclusivă a pârâtului.

Speţa 5: Reclamanta D.V. a chemat în judecată pe soţul ei, D.C. solicitând

ca prin hotărârea ce se va da să se declare desfăcută căsătoria din vina exclusivă a

soţului.

Reclamanta susţine cererea de divorţ prin aceea că pârâtul nu a fost niciodată

interesat de problemele ridicate de existenţa unei familii, în sensul că venea târziu

acasă, băut şi cu chef de scandal şi nu participa nici la cheltuielile casei.

42


Reclamanta adaugă la toate aceste motive şi infidelitatea soţului în sensul că

acesta a fost văzut în nenumărate rânduri cu mai multe femei.

Cu toate acestea pârâtul era gelos pe reclamantă ameninţând-o cu moartea

dacă o va vedea vorbind cu un alt bărbat.

Reclamanta adaugă la dosar un certificat medico-legal rezultat în urma

bătăilor primite chiar dacă aceasta era însărcinată în luna a opta.

Judecătoria Tulcea – Secţia Civilă, prin Decizia Civilă nr. 13/1999, a dispus

desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului obligându-1 la cheltuieli de

judecată plus plata pensiei de întreţinere a minorei D.F.

3.2.6. Boala gravă incurabilă

Boala gravă incurabilă poate constitui un motiv de divorţ, dar numai în

împrejurări de fapt deosebite.

Existenţa unei boli incurabile grave de care suferă unul din soţi şi

necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii căsătoriei poate constitui un

motiv temeinic de divorţ, dacă se stabileşte că manifestările ulterioare ale bolii sunt

din ce în ce mai dese şi de aşa natură încât justifică refuzul reclamantei de a mai

coabita cu pârâtul, continuarea căsătoriei devenind vădit imposibilă.

Dimpotrivă, dacă boala este curabilă şi dacă ea n-a fost ascunsă celuilalt soţ,

ea nu poate constitui un motiv de divorţ.

Speţa 1: P.G. este căsătorit cu E.G. din 1935. Începând din 1952, relaţiile

conjugale dintre soţi s-au întrerupt în fapt, deoarece soţia suferă de tabes de origine

sifilitică. Boala este foarte veche, datând probabil dinaintea căsătoriei, însă a fost

diagnosticată abia de câţiva ani, deoarece s-a crezut că este de natură reumatică.

Este posibil ca boala să fie de origine extragenitală, neexistând dovada unei

comportări imorale a soţiei care să fi avut ca urmare contractarea bolii. Această

boală este incurabilă şi în mod excepţional este transmisibilă.

Pentru motivele de mai sus P.G. introduce acţiune de divorţ la 02.11.1954

împotriva lui G.E. care este admisă. Recursul declarat de pârâtă este respins ca 43


nefondat41.

Capitolul 4

4. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ ÎN

PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT

Ca într-un spectacol, în faţa noastră se perindă nu numai peisaje diferite, nu 41 T. Popescu, I.P. Filipescu - Speţe şi soluţii în practica judecătorească

44


numai limbaje şi mentalităţi diferite, dar şi sisteme de drept care dau înfăţişare

particulară ţinuturilor asupra cărora ne oprim.

Se admite, în general, că un mare sistem sau o mare familie de drept

reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale, în raport de anumite trăsături

comune ale acestora.

În epoca contemporană sunt cunoscute mai multe sisteme juridice:

A) - Marele sistem romano-germanic

B) - Sistemele juridice religioase şi tradiţionale

Este de subliniat, cu transformările petrecute în ultimul deceniu, că lista

marilor sisteme este valabilă (exemplu: sistemul socialist a dispărut).

Va trebui să facem loc în panorama de sisteme juridice de drept şi dreptului

cutumiar care guvernează statele africane42.

4.1. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în marele sistem de drept romano-germanic

Marele sistem de drept romano germanic are 2 piloni de referinţă:

a) - legislaţii de inspiraţie franceză

b) - legislaţii de inspiraţie germanică

4.1.1. Legislaţii de inspiraţie franceză

Legislaţiile de inspiraţie franceză sunt cele mai răspândite în lume, Italia,

Portugalia, Bulgaria, etc., sunt ţări care au la bază acest model de legislaţie.

ITALIA

Ca un rezultat al unui compromis în disputa dintre puterea religioasă şi cea

laică, în Italia se practică două tipuri de căsătorii:

- căsătoria catolică concordatară - a cărei validitate se apreciază în raport

de ponderile raportului canonic şi care pentru a căpăta efecte civile trebuie

transcrisă în registrele de stare civilă;

42 Victor Dan Zlătescu - Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 199745


- căsătoria de drept civil - care poate fi celebrată nu numai de ofiţerul stării

civile, ci şi de reprezentanţii cultelor necatolice.

Codul civil nu reglementa divorţul, dând prin aceasta dovada unei alinieri

depline la doctrina catolică pentru care căsătoria este încheiată pe viaţă, singură

moartea dintre soţi putându-i pune capăt.

Ca toate legislaţiile care interzic divorţul, codul civil italian reglementa

separaţia de corp. Italia a rămas astfel, datorită puternicei influenţe a cercurilor

catolice, unul din ultimele state din lume în care căsătoria era indisolubilă.

La 1 decembrie 1970 prin Legea Fortuna Bartini s-a introdus divorţul în

legislaţia italiană.

PORTUGALIA

În noiembrie 1977, s-a adoptat un decret-lege care a revizuit substanţial

codul civil portughez.

Modificări importante decurg din principiul egalităţii sexelor. Astfel, printre

îndatoririle soţilor a fost recunoscută, alături de cele privind fidelitatea, coabitarea

şi întreţinerea, şi îndatorirea de respect şi cooperare.

Puterea maritală a fost suprimată, orientarea vieţii de familie devenind o

sarcină comună pentru ambii soţi.

O nouă reglementare a fost introdusă şi cu privire la divorţ. Legea admite

divorţul prin consimţământul mutual sau pentru motive determinate. Acestea sunt

violarea drepturilor conjugale sau despărţirea în fapt a soţilor, în care legea

deosebeşte 3 motive de divorţ:

a) - despărţenia în fapt mai mare de 6 ani

b) - absenţa fără nici o ştire despre soţ de cel puţin 4 ani

c) - boala care a durat cel puţin 6 ani.

BULGARIA

Dreptul bulgar reprezintă un exemplu de restituire, marcat de reintegrarea sa

în marea familie de drept romano-germanică.

46


În codul bulgar întâlnim o concepţie interesantă despre fundamentul şi

modalităţile desfacerii căsătoriei. Fiecare dintre soţi poate cere divorţul când

căsătoria este ireparabil dezorganizată.

Desfacerea căsătoriei nu implică necesar stabilirea vinovăţiei vreunuia dintre

soţi pentru situaţia creată, pentru că legea permite tribunalului să se pronunţe în

această privinţă numai dacă unul dintre soţi a cerut-o în mod expres. Această

dispoziţie e logică în lumina faptului că se admite chiar divorţul prin

consimţământul mutual.

În cazul unui acord reciproc serios şi categoric al soţilor, tribunalul admite

divorţul fără să cerceteze motivele lor de a înceta căsătoria. O astfel de acţiune nu

poate fi introdusă mai înainte de a se fi împlinit 2 ani de la încheierea căsătoriei.

4.1.2. Legislaţii de inspiraţie germanică

Al doilea pilon al dreptului romano-germanic îl reprezintă dreptul german,

model de legislaţie îmbrăţişat de state ca: Grecia, Japonia, Austria, Ungaria, etc..

GRECIA

Codul grec se înscrie în categoria actelor normative de inspiraţie germană.

Singura materie în care acesta se îndepărtează de la modelul german este cea a

relaţiilor de familie, în care puternica influenţă a bisericii ortodoxe s-a făcut

resimţită din plin.

Din dispoziţiile sale notăm astfel cele privind caracterul exclusiv al

căsătoriei religioase, introdusă printr-o novelă a împăratului Leon cel Înţelept

(895), care făcea ca cetăţenii greci de religie ortodoxă să nu se poată căsători decât

cu o persoană de aceeaşi religie.

În anul 1983, o amplă reformă a dreptului de familie a avut loc în Grecia în

sensul modernizării sale şi inserării în coordonatele evoluţiei Europei postbelice.

Potrivit acestei legi, căsătoria civilă a fost introdusă ca o formă alternativă a

celei religioase.

47


O liberalizare considerabilă întâlnim şi în materia divorţului, noua lege

abrogând motivele speciale de divorţ şi înlăturând noţiunea de culpă în desfacerea

căsătoriei.

Căsătoria, potrivit credinţei creştine se încheie pe viaţă, de aici dogma

indisolubilităţii sale.

„Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă." („Evanghelia după

Matei")

Iată de ce numai moartea poate desface căsătoria. Moartea, în această teorie

dogmatică, nu înseamnă numai dispariţia fizică din viaţă (se acceptă ideea unei

morţi morale sau religioase).

Căsătoria contractată legal se desface numai prin moarte sau prin altă

împrejurare care înlătură ideea de indisolubilitate, distruge baza morală şi

religioasă a ei şi este o moarte în alt sens. Moartea singură, fie naturală sau

religioasă, poate deci să dezlege legătura conjugală, să despartă căsătoria.

Prin divorţ, pe care îl pricinuieşte moartea morală şi religioasă a soţilor sau,

pentru a întrebuinţa expresiunea Evangheliei, „prin despărţenia bărbatului de

femeie" se violează tot atât de puţin porunca aceea „că omul să nu despartă ceea ce

Dumnezeu a unit".

Imaginea pe care ne-o facem asupra concepţiei ortodoxe nu ar fi completă

fără a cunoaşte şi doctrina aşa-numitelor „căsătorii extraordinare".

E vorba de posibilitatea de recăsătorire a soţului divorţat. Vom menţiona

interdicţia celei de a patra căsătorii, regulă acceptată unanim de biserica ortodoxă.

O persoană divorţată nu se poate recăsători decât de cel mult 2 ori succesiv;

la fiecare dintre aceste căsătorii subsecvente se observă anumite nuanţe şi reguli.

„Căsătoria întâi" - legătura conjugală pe care o face un tânăr cu o fecioară.

„Cea de-a doua căsătorie" se consideră ca o indulgenţă faţă de slăbiciunea

omenească şi are un caracter extraordinar.

„Îngăduirea căsătoriei a doua se mărgineşte la oarecare limite, care

probează că biserica nu consimte la neînfruptarea corporală a persoanei văduve.”

„Căsătoria a treia" este privită şi mai restrictiv.48


După Canonul al IV-lea al lui Vasile cel Mare se arată că cei care trec de

limita căsătoriei a doua nu mai sunt vrednici să poarte numele de bărbat şi femeie,

căci căsătoria a treia se aseamănă cu poligamia sau cu desfrânarea reprobabilă.

Căsătoria a treia, arată Canonul al IV-lea, este dezonoarea bisericii.

Ea a fost, totuşi, acceptată cu greutate, pentru a se preveni un rău mai mare,

cum ar fi cel al concubinajului.

JAPONIA

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a marcat o epocă de profunde

schimbări în societatea japoneză. Statutul familiei japoneze a suferit o serie de

transformări însemnate.

Conceptul de „casă" a fost înlocuit cu cel de „cămin" constituit de un cuplu

şi de copiii lor minori - deci a familiei nucleare - ceea ce a însemnat o ocazie

pentru societatea japoneză de a fi reorganizată o cultură occidentală.

Potrivit noii reglementări, formalităţile căsătoriei au fost mult facilitate, ele

rezumându-se fie la prezentarea unei declaraţii de căsătorie, făcută în faţa a doi

martori şi adresată ofiţerului stării civile, care o examinează, chiar în lipsa părţilor.

Un rol important este jucat de celebrarea religioasă, urmată de un banchet

ritual.

În caz de divorţ, legea permite o repartiţie, bunurile unuia dintre soţi putând

fi atribuite celuilalt de către instanţa judecătorească sau chiar prin acordul părţilor

care poate face chiar o lichidare a patrimoniului propriu pentru a stabili pensia de

întreţinere.

Divorţul în sine se realizează la rândul său foarte simplu, printr-o declaraţie

făcută la ofiţerul stării civile prin mijlocirea unui înscris semnat de părţi. Mai este

posibilă şi o conciliere la judecătorul familiei. Numai 1% din cazuri ajung să se

rezolve în faţa tribunalului de familie, într-o şedinţă numită „shinpan".

AUSTRIA

După primul război mondial, Austria şi-a pierdut statutul de mare putere.

49


Frământările sociale postbelice au condus la o oarecare liberalizare în materie de

căsătorie, la o încercare dacă nu de înlocuire, cel puţin de eludare a acelei

dispoziţii, atât de incomode impuse de biserica catolică, a interdicţiei de a divorţa.

Divorţul nu era permis decât adepţilor religiilor creştine şi necatolice pentru

motive grave. Codul evocă câteva situaţii limită, de natură a face divorţul extrem

de rar.

Austria şi-a pierdut independenţa devenind un land al reich-ului hitlerist.

Ocupanţii nu au abrogat Codul civil general al Austriei, mulţumindu-se să

introducă anumite dispoziţii din legislaţia germană, îndeosebi în materia

persoanelor.

Astăzi, reforma se întinde asupra întregii materii şi poate fi considerată

terminată, cu excepţia unei „mari reforme a divorţului”.

Dintre direcţiile cele mai importante ale modificărilor amintim participarea

ambilor soţi, pe bază de egalitate, la întreaga desfăşurare a raporturilor de

căsătorie. Este prevăzut divorţul prin consimţământul mutual, legea cerând ca soţii

să încheie, în acest caz, o convenţie scrisă prin care să stabilească drepturile şi

obligaţiile personale dintre ei şi copiii lor minori, modul de exercitare a dreptului la

vizită a părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, etc.

Tribunalul are posibilitatea de a suspenda procesul pe termen de 6 luni în

vederea concilierii, după care trebuie să pronunţe desfacerea căsătoriei. S-a

introdus, de asemenea, în materie de divorţ, posibilitatea desfacerii căsătoriei

împotriva voinţei soţului pârât, deci în cazul în care vina revine reclamantului.

UNGARIA

Ca şi codul civil francez, şi codul civil austriac s-a aplicat o vreme şi dincolo

de teritoriul Austriei de astăzi.

Dintre aceste state, o poziţie particulară a ocupat Ungaria.

Însemnate transformări produse în Ungaria în anii ce au trecut de la intrarea

în vigoare a codului civil au impus o reformă a codului.

Codul Familiei sau Legea nr. IV din 1952 asupra căsătoriei şi tutelei nu

50


cuprinde dispoziţii deosebite de cele ale codurilor familiei din alte state.

Legea maghiară cunoaşte divorţul prin consimţământul mutual, potrivit

căruia căsătoria se poate desface în temeiul declaraţiei de voinţă concordantă a

soţilor, neinfluenţată din afară şi bazată pe o decizie definitivă luată de aceştia, cu

condiţia ca acordul soţilor să fie aprobat de tribunal, cu condiţia ca soţii să cadă de

acord asupra încredinţării şi întreţinerii copiilor, asupra contactelor cu aceştia, a

întreţinerii soţului aflat în nevoie şi a folosirii locuinţei comune.

În scopul de a evita încheierea unei căsătorii pripite, a fost stabilit un termen

de aşteptare de 30 zile de la data introducerii declaraţiei de căsătorie până la cea a

încheierii acesteia. În acelaşi timp, a fost introdusă obligativitatea pentru ambii soţi

de a trece, înaintea încheierii căsătoriei, prin faţa serviciului consultativ pentru

ocrotirea familiilor şi femeilor.

Ofiţerul stării civile nu poate încheia căsătoria, dacă părţile nu fac dovada că

au consultat în prealabil serviciul amintit.

4.2. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în sistemele juridice religioase şi tradiţionale

4.2.1. Dreptul hindus

Dreptul hindus – sacru şi profan - nu e nici dreptul Indiei, nici al Indiei

feudale, nici al fostei „perle a coroanei engleze", dar nici al Republicii India, ci

este, cum a fost precis definit, „dreptul comunităţii care, în India sau în alte ţări

ale sud-estului asiatic, aderă la hinduism, cu alte cuvinte la religia brahmanică”.

Pentru a înţelege particularităţile dreptului hindus este necesară cunoaşterea

câtorva din instituţiile sale cele mai caracteristice.

Iată, de pildă, căsătoria. Considerând-o ca un act sacru, hinduismul înlătură

nu numai concepţia conform căreia ea este un act juridic, ci trage consecvent toate

concluziile ce se pot desprinde de aici, în sensul că nu recunoaşte nici unul din

impedimentele la căsătorie din legislaţiile moderne.

Astfel, bunăoară, el admite poligamia; în trecut doar castele superioare 51


aveau acest drept dar în timpurile moderne el s-a extins la toate castele, cu condiţia

evidentă de a avea cu ce întreţine mai multe neveste.

Un impediment specific la căsătorie era diferenţa de castă. Căsătoriile nu pot

avea loc, în principiu, decât între membrii aceleiaşi caste, sub sancţiunea nulităţii.

Codul lui Mânu proclamă: „Bărbatul... să ia de soţie o fată din aceeaşi castă

cu el şi de condiţie potrivită”.

Codul lui Mânu admite totuşi căsătoria unei femei cu un bărbat dintr-o castă

inferioară, dar condamnă căsătoria unui brahman cu o femeie dintr-o castă

inferioară, încălcarea acestei interdicţii era pedepsită la început prin excluderea

vinovatului din casta proprie şi degradarea (trecerea într-o castă inferioară) a

celuilalt soţ. Dacă rezultau copii în urma acestei căsătorii, aceştia erau la rândul lor

retrogradaţi social. Cu timpul, aceste reguli au devenit mai flexibile, astfel că după

ocupaţia britanică în extremitatea sudică a Indiei se puteau întâlni şi căsătorii între

femei din caste înalte şi bărbaţi din caste inferioare.

Acest impediment a fost înlăturat prin art. 19 din Constituţia Republicii

India care prevede că „nu vor mai exista discriminări pe terenul castei", dar totuşi

interdicţiile amintite au lăsat serioase urme în mentalitatea poporului.

O notă aparte în dreptul tradiţional al căsătoriei este dată de posibilitatea

practicării poliandriei şi poligamiei.

Există şi azi obiceiul ca o femeie să se căsătorească cu mai mulţi fraţi43.

Cât priveşte poligamia, au fost enunţate câteva ipoteze care să justifice acest

fenomen social.

Cea mai interesantă idee, teorie, explică acest lucru din perspectiva

sexualităţii. În mod normal, un bărbat poate satisface un număr relativ mic de

femei, de la caz la caz. Totuşi, vlăguirea datorată exceselor apare în scurt timp.

În tradiţia Orientului, dar mai ales a Indiei, apare în textele sacre un concept

interesant - BRAHMACHARYA. Acest cuvânt are, pe lângă înţelesul de

abstinenţă sexuală, şi pe acela de continenţă (capacitatea de a întreţine un act

43 În Punyab, fraţii se pot căsători cu 12-13 femei în comun. Dacă unul dintre fraţi pleacă în altă localitate şi se căsătoreşte cu o altă femeie când se întoarce, ea devine soţia tuturor fraţilor

52


sexual fără a pierde sămânţa). Acest fapt permitea abordarea frenetică a vieţii

amoroase, cu un număr mare de femei, fără apariţia stării de vlăguire la bărbat.

In India modernă, „The Special Marriage Act" (1954) consacră

monogamia şi declară nulă orice căsătorie încheiată cu o persoană care are un soţ

în viaţă.

S-a interzis căsătoria cu o persoană de altă religie. Factorul religios

constituie şi azi o piedică majoră în calea căsătoriei. Acest fapt este ilustrat de către

„Indian Devora Act" care prevede în mod expres ca temei pentru introducerea

acţiunii de divorţ convertirea celuilalt soţ la o altă religie. Totuşi, prin existenţa lui

„Special Marriage Act", persoane de aceeaşi religie sau de credinţe diferite se pot

căsători fără să renunţe sau să nege cultul propriu.

Dreptul hindus tradiţional nu cunoaşte divorţul, ci doar o instituţie

asemănătoare separaţiei de corp. De-abia după dobândirea independenţei, divorţul

a fost introdus în legislaţie.

4.2.2. Dreptul islamic

În dreptul islamic, căsătoria este privită drept un contract ce se încheie nu

între viitorii soţi, ci între părinţii acestora, contract al cărui obiect sunt, pe de o

parte, o sumă de bani pe care părinţii o dau mirelui, iar pe de altă parte mireasa pe

care o dau părinţii săi. Prin urmare ea poate fi supusă, ca orice contract, unor

modalităţi.

Poligamia este regula. Bărbatul - cel puţin în vechiul drept - putea avea 4

neveste, impedimentul la căsătorie intervenind numai atunci când acesta dorea o a

cincea. În statele musulmane moderne, poligamia tinde să dispară.

Căsătoria reclamă atribuirea de către bărbat a unei dote femeii. Femeia are

obligaţia de fidelitate şi ascultare. Ea trebuie să locuiască în domiciliul conjugal,

soţul putându-i interzice să iasă din casă şi să-i cenzureze vizitele. Dacă un bărbat

are mai multe soţii, el e dator să le trateze în mod egal şi să le ofere o locuinţă

separată. Iată de ce poligamia este un lux pe care nu şi-1 pot permite decât cei

53


înstăriţi.

Dreptul islamic cunoaşte o formă de căsătorie temporară (căsătorie de

folosinţă). Soţul poate lua în căsătorie obişnuită până la 4 femei şi un număr

nelimitat de femei în căsătorie temporară, cu termen, deci durând de la o oră la

câţiva ani. Este o formă de a eluda interdicţia de a avea relaţii extraconjugale (în

afara celor 4 soţii legitime).

Divorţul este reglementat, iar printre motivele de divorţ se găsesc: apostazia,

adulterul, repudierea, divorţul prin consimţământ mutual şi cel pronunţat injustiţie.

4.2.3. Dreptul rabinic şi cel israelian

Materia căsătoriei şi divorţul sunt reglementate de legea personală a părţilor,

deci de legea tradiţională a resortisanţilor israelieni şi de legea naţională pentru

străini.

Cât priveşte impedimentele la căsătorie, semnalăm ca impedimente

dirimante pe cele privitoare la vârstă şi la bigamie.

Minoritatea durează în dreptul israelian până la 13 ani pentru bărbaţi şi 12

ani pentru femei. În dreptul tradiţional, vârsta majoratului este limita de la care

persoanele se pot căsători, formulându-şi manifestarea de voinţă ele însele, în

calitatea lor de majore. Căsătoria poate fi încheiată însă în acest sistem şi înainte de

vârsta majoratului, dar de către părinţii lor care pot contracta între ei căsătoria

copiilor lor fără consimţământul acestora, nu de cei ce se căsătoresc personal.

O reglementare cu caracter foarte specific poate fi în materie de divorţ.

Elementul esenţial în dreptul ebraic, tradiţional, din care decurg numeroase

consecinţe, este că divorţul nu e de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci

reprezintă un act al părţilor. El constă în faptul că soţul remite soţiei un act de

divorţ, purtând denumirea de „ghet”. Instanţa intervine doar în cazul dezacordului

părţilor, când ea pronunţă desfacerea căsătoriei şi stabileşte numai dacă şi în ce

condiţii o parte poate fi obligată să remită sau să primească un act de divorţ.

Ca urmare, hotărârea judecătorească nu are efecte asupra stării civile a

54


părţilor, care rămân căsătorite până în momentul remiterii actului de divorţ.

Un motiv important, care conduce automat la desfacerea căsătoriei şi care nu

poate fi înlăturat nici prin împăcarea ulterioară a părţilor, nici prin renunţarea la

acţiune a reclamantului este infidelitatea soţiei.

Aceste dispoziţii ale dreptului ebraic tradiţional sunt, astfel cum am arătat,

aplicabile doar în cazul în care ambii soţi sunt de religie mozaică.

Dacă sunt de confesiuni diferite, competente sunt fie instanţa civilă, fie un

tribunal religios, după cum decide preşedintele Curţii Supreme, chemat să pronunţe

un regulator de competenţă44.

Potrivit art. 5 din legea menţionată, consimţământul părţilor reprezintă

principalul motiv de divorţ. In cazul în care părţile nu sunt de acord cu divorţul

instanţa va face apel la principiile care guvernează conflictele de lege45.

4.2.4. Dreptul african cutumiar

Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de procesul de

dobândire a independenţei naţionale pentru un număr de ţări din Africa.

Câteva amănunte, pe care le găsim într-un studiu al unor juriste nigeriene

pot fi utile pentru a avea un exemplu asupra spiritului şi principiilor dreptului

cutumiar.

Regimul relaţiilor de familie este bazat pe principiile vieţii în comun a

întregii familii şi pe întrajutorarea membrilor acesteia.

Familia este condusă de un şef. În mediul rural, acesta este ales din rândul

bărbaţilor, în funcţie de vârstă şi autoritate, iar în mediul urban, unde familia are

tendinţa de a deveni mai restrânsă, soţul îşi asumă întotdeauna funcţia de şef al

familiei. Şeful are obligaţia de a satisface nevoile materiale ale membrilor familiei

şi de a le asigura securitatea. El decide - având o autoritate deosebită - asupra

rezidenţei familiale, asupra sistemului de educaţie al copiilor, asupra căsătoriei

44 Legea din 1969 - „Matters of Dissolution of Marriage Law" - „Legea privind materia desfacerii căsătoriei”45 Decizia Curţii de Apel nr. 384/1961, în Piskoi-Dine

55


copiilor de ambele sexe, putându-şi repudia soţia.

Cât priveşte condiţia femeii, autoarele pe care le-am citat arată că aceasta nu

are o existenţă proprie. Ea este o eternă incapabilă, trecând de sub tutela tatălui sub

cea a soţului. Ea are, în căsătorie, doar obligaţii din care cea mai însemnată este de

a procrea împreună cu soţul. Datorită lipsei de drepturi, soţia nu se poate opune la

poligamie, dacă aceasta este dorinţa soţului46. Cutuma nu stabileşte condiţii de

formă pentru căsătorie. Aceasta reprezintă, în esenţă, o alianţă care se înnoadă între

reprezentanţii celor două familii, fără prezenţa viitorilor soţi.

În condiţiile poligamiei, care reprezintă o stare foarte răspândită, soţul are

obligaţia de a-şi împărţi în mod egal nopţile între soţii, în general pe perioada de

două nopţi consecutive. Nerespectarea poate constitui motiv de divorţ.

Vârsta căsătoriei este situată între 12-15 ani la femei şi 18-20 de ani la

bărbaţi. Desfacerea căsătoriei face ca femeia să-şi piardă statutul său social şi

adesea chiar şi dreptul de a i se încredinţa copiii.

Studiul la care ne-am referit subliniază necesitatea adoptării unui cod al

familiei care să introducă egalitatea sexelor, etc.

Capitolul 5

5. CONCLUZII ŞI PROPUNERI „DE LEGE FERENDA”

Divorţul constituie – aşa cum s-a remarcat în literatura juridică – o excepţie

de la regula potrivit căreia uniunea căsătoriei se încheie pe viaţă, regulă dedusă atât

din redactarea art. 37 din Codul Familiei, care prevede încetarea căsătoriei prin

46 Issa Laura, Lade Fatima - Quelques aspects de la situation juridico-sociale de la familie au Niger: mariage rupture

56


moartea unuia dintre soţi, sau prin declararea judecătorească a morţii acestuia, cât

şi din redactarea dispoziţiilor art. 38 din acelaşi Cod, ce statuează că instanţa

judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci când, datorită

unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil

vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere

desfacerea ei.

În orice societate, căsătoria şi familia, din motive uşor de înţeles, sunt privite

ca probleme de interes general, astfel încât divorţul este reglementat cu multă

atenţie, chiar şi atunci când este admisă desfacerea căsătoriei prin consimţământul

mutual. Rezultă că nu întâmplător procedura divorţului este o procedură specială.

În legislaţia noastră, în prezent dispoziţiile de drept material se găsesc în

Codul Familiei (art. 37-44), iar cele de procedură în Codul de procedură civilă (art.

607-619). În cadrul textelor arătate de Codul de procedură civilă sunt reglementate

şi reguli procedurale specifice, în cadrul divorţului prin consimţământul soţilor.

Dispoziţiile prevăzute în cele două coduri, neacoperind reglementarea

întregului proces, se completează cu normele generale de drept comun.

Se poate aprecia că ocrotirea familiei în dreptul nostru nu ar fi fost deplină

dacă desfacerea căsătoriei prin divorţ s-ar fi putut face fără cerinţa unor motive

temeinice de natură a face imposibilă continuarea ei pentru soţul care a introdus

acţiunea sau chiar pentru ambii soţi.

Dacă prin divorţ căsătoria s-ar putea desface pentru orice motive, de orice

natură, fără a fi întemeiate, ori, prin consimţământul mutual al părţilor – aşa cum

prevedeau art. 254-276 din Codul Civil, abrogate prin Legea nr. 18/1984 pentru

modificarea Codului de procedură civilă – părţile ar fi incitate la încheierea

căsătoriei la întâmplare, fără simţ de răspundere faţă de familie şi societate şi în

acest fel căsătoria ar fi fost denaturată de la adevărata sa finalitate, aceea de bază a

familiei.

Întrucât în prezent se impune perfecţionarea legislaţiei şi în domeniul

divorţului, o propunere «de lege ferenda» priveşte situaţia în care din relaţiile de

concubinaj ale soţului reclamant au rezultat copii care sunt minori la data 57


introducerii acţiunii şi se consideră că în această împrejurare sunt motive temeinice

obiective de desfacere a căsătoriei prin divorţ, instanţa de judecată să pronunţe

divorţul, fără a stabili culpa unuia dintre soţi.

În acest mod se poate ajunge la admiterea unei acţiuni de divorţ şi când

există numai culpa exclusivă a reclamantului. În acelaşi sens propunerea «de lege

ferenda» priveşte introducerea unui text în cuprinsul art. 613 Cod procedură civilă

care să-i permită instanţei să pronunţe divorţul fără a stabili culpa unuia dintre soţi,

în situaţia în care soţul reclamant se afla în relaţii de concubinaj din care au

rezultat copii, consacrându-se, şi în acest caz, concepţia divorţului remediu.

O altă propunere «de lege ferenda» priveşte posibilitatea de a solicita

evacuarea unui soţ din locuinţa comună nu numai în baza cererii de ordonanţă

preşedinţială, prevăzută în mod expres de lege, ci şi pe cale de acţiune directă.

Pentru a putea conferi familiei valoarea de nucleu a societăţii, consider că ar

fi oportună desfiinţarea noţiunii de desfacere a căsătoriei prin acordul părţilor,

concomitent cu reglementarea concubinajului ca fiind ceva alternativ căsniciei.

Este necesară, de asemenea, reglementarea acordului prenupţial încheiat

odată cu căsătoria. Prin acest mijloc s-ar preveni eventualele inechităţi în cazul

unui divorţ şi ar face ca procedura greoaie a partajului să dispară.

O altă materie în care se manifestă anumite cerinţe legislative este cea

referitoare la atribuirea locuinţei comune a soţilor, prin abrogarea textelor legale ce

ofereau instanţelor criterii pentru soluţionarea unor astfel de cereri şi prin

neadaptarea unor alte dispoziţii normative în materie.

În perioada în care Legea nr. 5/1973 se afla în vigoare, instanţele

judecătoreşti soluţionau aceste cereri în funcţie de criteriile de preferinţă stabilite

de legiuitor în art. 22 a legii menţionate. Textul menţionat dădea prioritate soţului

căruia i-au fost încredinţaţi copiii spre creştere şi educare. În cazul în care din

căsătorie nu ar fi rezultat copii, aprecierea se putea face în funcţie de culpa

fiecăruia la desfacerea căsătoriei, posibilitatea pe care soţii o aveau de a-şi procura

o altă locuinţă, starea sănătăţii lor, etc.

Legea locuinţei nr. 114/1996 a abrogat Legea nr. 5/1973, fără a mai prelua 58


din aceasta dispoziţiile art. 22, respectiv fără a mai prevedea vreun criteriu de

atribuire a locuinţei comune a soţilor.

Ulterior, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1997 pentru modificarea

şi completarea Legii locuinţei nr. 114/1996 a introdus art. 271, prin care se

stipulează că: «În caz de divorţ, dacă soţii nu au convenit altfel, contractul de

închiriere privitor la locuinţă se atribuie soţului căruia i s-au dat în îngrijire

copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţul care a obţinut divorţul.».

Problema ar fi fost oarecum rezolvată, dar Legea nr. 196/1997 nu a aprobat

acest text. Legiuitorul a înlăturat acest text fără a edicta altă dispoziţie legală care

să ofere soluţii în problema enunţată.

Întrucât necesitatea unei reglementări clare şi precise care să nu lase loc

arbitrariului este evidentă, consider că se impune, în mod imperios, reintroducerea

în cuprinsul Legii nr.114/1996 a dispoziţiilor art. 271, într-o formulare identică sau

asemănătoare, introduse iniţial în această lege prin Ordonanţă de urgenţă a

Guvernului nr.40/1997, dar abrogată, în mod nejustificat prin Legea nr. 196/1997.

BIBLIOGRAFIE

1. ALBU, Ioan – Dreptul Familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

2. BARASCH, E., NESTOR, I., ZILBERSTEIN, S. – Ocrotirea părintească, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1960;

3. CERNEA, E., MOLCUŢ, E. – Istoria statului şi dreptului român, Editura All Beck,

Bucureşti, 2000;

59


4. COCOŞ, Ştefan – Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

5. COCOŞ, Ştefan – Dreptul Familiei – Culegere de acte normative şi speţe, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2002;

6. COMĂNESCU, Ioan, MIHUŢĂ, Ioan, PETRARU, Radu – Dreptul familiei în R.S.R.,

Editura Politică, Bucureşti, 1975;

7. CUPĂNESCU, Ion – Divorţul în dreptul roman şi dreptul român, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1987;

8. EMESE, Florian – Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Universitatea Babeş-Bolyai,

Cluj-Napoca, 1997;

9. FILIPESCU, Ion P. – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

10. GHIŢULESCU, Mihail – Divorţul, Editura Panorama, Bucureşti, 1998;

11. GHIŢULESCU, Mihail – Divorţul în dreptul român şi roman, Editura Panorama,

Bucureşti, 1997

12. LUPŞAN, Gabriela – Dreptul familiei, Editura „Chemarea”,, Iaşi, 1996;

13. LUPULESCU, Dumitru – Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de Editură şi

Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993;

14. POPESCU, T.R. – Dreptul Familiei - Tratat, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1960;

15. PRICOPI, Adrian – Căsătoria în Dreptul român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

16. ŞERBĂNESCU, Scarlat – Codul Familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1964;

17. TURIANU, Cristina, TURIANU, Corneliu – Practică judiciară adnotată de Dreptul

Familiei, Editura Press „Mihaela”, Bucureşti, 1999;

18. ZLĂTESCU, Victor Dan – Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti,

1997;

19. MIHUŢĂ, M. – Probleme de drept din practica pe 1970 a Tribunalului Suprem,

Secţia Civilă, în R.R.D., nr. 8/1971;

20. *** - Repertoriu de practică judiciară 1969-1975;

21. *** - Revista „Dreptul” nr. 4/1991, nr. 5/1992, nr. 9/1994, nr. 9/1997, nr. 3/1998, nr.

3/1999 şi nr. 7/2000;

22. *** - Culegere de practică judiciară pe 1998;

23. *** - Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, Editura Orizonturi,

Bucureşti, 2000;

24. *** - Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, Editura Orizonturi,

Bucureşti, 2002;60


25. *** - Constituţia României;

26. *** - Codul Familiei;

27. *** - Codul Civil;

28. *** - Codul de Procedură Civilă;

29. *** - Decretul nr. 31/1954 – privind regimul persoanelor fizice şi juridice;

30. *** - Decretul nr. 32/2004 - privind punerea în aplicare a Codului Familiei şi a

Decretului nr. 31/1954;

31. *** - Legea nr. 119/1996 – privind regimul actelor de stare civilă (M.O. nr. 282/1996);

CUPRINS

PLANUL LUCRĂRII......................................................................................................................3

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE......................................................................................................51.1. Divorţul la popoarele antice..................................................................................................51.2. Divorţul la poporul român...................................................................................................10

1.2.1. În Antichitate.................................................................................................................101.2.2. În Evul Mediu................................................................................................................101.2.3. În epoca modernă.........................................................................................................12

61


1.3. Reglementarea divorţului prin Codul Familiei....................................................................131.4. Modificările aduse Codului Familiei în materia divorţului.................................................141.5. Divorţul după Decembrie 1989...........................................................................................17

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DIVORŢUL..........................................................202.1. Încetarea şi desfacerea căsătoriei........................................................................................202.2. Divorţul – mijloc de desfacere a căsătoriei.........................................................................202.3. Concepţii despre divorţ.......................................................................................................232.4. Culpa, în ceea ce priveşte unele efecte ale divorţului.........................................................262.5. Data desfacerii căsătoriei.....................................................................................................27

3. MOTIVE DE DIVORŢ PREVĂZUTE DE LEGE ŞI DESPRINSE DIN PRACTICA JUDICIARĂ..................................................................................................................................30

3.1. Motive de divorţ prevăzute de lege.....................................................................................303.2. Motive de divorţ desprinse din practica judiciară...............................................................31

3.2.1. Separaţia de fapt a soţilor.............................................................................................313.2.2. Infidelitatea...................................................................................................................353.2.3. Nepotrivirile fiziologice................................................................................................383.2.4. Injuriile, neînţelegerile, actele de violenţă, beţia şi alte asemenea manifestări...........393.2.5. Relele purtări de ordin moral.......................................................................................403.2.6. Boala gravă incurabilă.................................................................................................43

4. DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORŢ ÎN PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT.......................................................................................................................................................45

4.1. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în marele sistem de drept romano-germanic..................454.1.1. Legislaţii de inspiraţie franceză....................................................................................454.1.2. Legislaţii de inspiraţie germanică................................................................................47

4.2. Desfacerea căsătoriei prin divorţ în sistemele juridice religioase şi tradiţionale................514.2.1. Dreptul hindus..............................................................................................................514.2.2. Dreptul islamic..............................................................................................................534.2.3. Dreptul rabinic şi cel israelian.....................................................................................544.2.4. Dreptul african cutumiar..............................................................................................55

5. CONCLUZII ŞI PROPUNERI „DE LEGE FERENDA”..........................................................57

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................60

CUPRINS......................................................................................................................................62

62

Desfacerea Casatoriei Prin Divort - Motive de Divort

Documents

Transcript of Desfacerea Casatoriei Prin Divort - Motive de Divort