Szfura Alexandra-Bela

Design,Anul III

LINIA ELEMENT DE LIMBAJ PLASTIC

În desenul artistic, alături de punct, formă şi culoare, se foloseşte ca element de limbaj plastic, linia modulată, a cărei grosime este variabilă. Spre deosebire de liniile simple, folosite în desenul tehnic sau geometric cu rol de semn grafic şi singular, linia modulată devine un simbol capabil să redea stările sufleteşti ale celui care desenează şi să adauge un plus de informaţii de natură afectivă. Ea accentuează caracteristicile obiectelor desenate şi poate căpăta diferite expresivităţi şi semnificaţii. Prin forme, poziţii şi grosimi diferite, linia modulată poate să redea stările sufleteşti ale creatorului şi să adauge un plus de informaţii de natură afectivă. Astfel, cel mai des liniile subţiri pot reda zonele luminoase, culorile deschise şi formele fine, uşoare, iar liniile groase sunt folosite pentru redarea umbrei, a culoarelor întunecate şi materialelor grele (catifea, stâlpi, trunchiuri de copaci etc.).

Linia definită ca punct în mişcare, posedă, ca şi punctul plastic, aceleaşi stări potenţiale şi dinamice. Ea este mijloc de materializare a simţurilor, mijloc de comunicare a inteligenţei şi afectivităţii. Când un desen este redat spontan, linia reflectă starea sufletească, sentimentele. Implicarea fiind personală, atunci semnul, linia vor fi unice.

,,În artă, cu cât mai distinctă, mai precisă şi mai viguroasă va fi linia de limită, cu atât mai perfectă va fi opera de artă, şi cu cât va fi mai puţin tranşantă şi precisă, cu atât mai convingătoare va fi dovedită slăbiciunea imaginaţiei, plagiatul şi cârpăceala”, spunea Herbert Read. Linia nu dispare în mod obligatoriu atunci când se trece de la desen la pictură. Linia este unul din mijloacele de a picta. Trebuie însă menţionată capacitatea liniei de a sugera şi altceva mai mult decât un simplu contur şi anume că, ea poate exprima atât mişcare cât şi masă. Mişcarea este exprimată în sensul evident de a picta obiecte în mişcare (o adaptare a liniei la senzaţiile selective ale ochiului) şi are o mare valoare estetică prin obţinerea unei mişcări autonome, a ei proprii – prin dansul pe foaia de hârtie cu o exuberanţă pe deplin independentă de orice intenţie de a reproduce. Această însuşire a liniei e în modul cel mai strălucit ilustrată de arta orientală – în picturile chineze şi japoneze, în desenele şi gravurile lor în lemn, iar atunci când este fericit organizată se obţine ritm.

Cea mai de seamă însuşire a liniei este capacitatea sa de a sugera masa ori corpuri solide. Este însă o însuşire ce nu apare decât la mari maeştrii, exprimată fiind prin diverse îndepărtări subtile de la conturul continuu – linia însăşi devine nervoasă şi sensibilă la limitele obiectelor, alertă şi instinctivă, iar în loc să rămână continuă, se frânge exact în punctul potrivit şi reintră în corpul desenului pentru a sugera planuri convergente. Devine mai presus de toate selectivă şi sugerează mai mult decât arată.

De fapt linia este adesea un procedeu ingenios, foarte sumar şi abstract, de a realiza un subiect – o stenografie picturală. Ea poate deveni abstractă fără să încalce legile convenţionale reprezentării, spun asta gândindu-mă de pildă la diversele procedee prin care este reprezentat de exemplu frunzişul copacilor; iar aceasta nu face decât să arate ce rol predominant deţin convenţiile în experienţa noastră estetică. În concluzie, în operele de artă, linia dă claritate, ritm dinamic şi sugereaza probabil masa ori forma solidă căreia tonul îi oferă expresie spaţială deplină.

EXPRESIVITĂŢI ŞI SEMNIFICAŢII

Linia poate fi definită că un punct în mişcare, care posedă asemenea punctului plastic, tot aceleaşi stări dinamice şi potenţiale.

Totodată ea reprezintă şi un mijloc prin care simţurile se pot materializă, precum şi o modalitate prin care poate fi comunicată afectivitatea şi inteligenţă. Redând într-un desen în mod liber şi spontan diferite linii exprimăm de fapt sentimente şi stări sufleteşti. Implicarea fiind personală, semnul şi linia vor fi unice. Linia plastică ia naştere din încercarea de a împăca tensiunea dintre observarea realului şi efortul de explorare şi recreare imaginativ-artstica.

Paul Klee spunea că liniile sunt în şine active şi pasive”, iar dacă aruncăm o privire în dicţionarul explicativ al limbii române vom găsi următoarea definiţie ,,Linia este o trăsătură simplă şi continuă făcută pe o suprafataa¦cu un instrumenta¦,trăsătură caracteristică ce da formă, � � aspectul, caracterul unui obiect. În matematică este o traiectorie deschisă de un punc material într-o mişcare continuă sau de intersecţie a două suprafeţe (geometrie, sculptură, arhitectură).

Linia poate să separe să lege, să sectioneze.

Liniile subţiri leagă structură ramurii în jurul nervurii principale.

Prin valoare (intensitatea culorii sau a liniei de la intens la transparent), modulare (de la subţire la gros) şi mişcare, linia poate sugera ideea de formă, de spaţiu şi chiar de culoare. Redarea volumului şi masei se poate realiză prin valoraţie alb-negru, prin modulare cromatică sau prin haşura (linii paralele sau intersectate, apropriate între ele, trasate în diferite sensuri). În partea de lumina haşura este rară, liniile mai sensibile, pe când în zonă de umbră, observăm o diversificare a sensurilor haşurii, uneori mergandu-se până la valoarea de negru.

Sugerarea volumului prin linie se poate realiză şi prin linii imaginare, trasate pe formă. Dimensiunea spaţiului, direcţiile liniare şi mişcările de direcţie diferă datorită faptului că obiectele şi formele sunt diferite.

Un ansamblu de linii poate să sugereze mişcarea, să exprime o stare. Liniile pot structură formă prin numeroasele unghiuri construite.

În funcţie de formă, de sens sau de poziţie, liniile pot avea expresivităţi şi semnificaţii diferite:

Linia subţire - gingăşie, feminitate, lumina;

Linia groasă - forţă, vigoare, umbră;

Linia continuă - siguranţă, precizie, fermitate;

Linia întreruptă - indecizie, căutare, nesiguranţa;

Linia dreaptă - rigoare, logică, raţiune;

Linia frântă - asprime, vitalitate;

Linia curbă - emotivitate, sensibilitate, delicateţe;

Linia orizontală - calm, repaos;

Linia verticală - aspiraţie, inălţare;

Linia oblică - echilibru instabil, dezorientare.

Expresivităţile şi semnificaţiile liniilor depind şi de modul în care sunt grupate:

Linii verticale grupate în intervale egale - echilibru, sensibilitate;

Linii orizontale - stabilitate, linişte;

Linii curbe, uşor ondulate - graţie, mişcare lînă;

Linii curbe în spirală, pe direcţii contrare - viteză, frământare;

Linii de aceeaşi grosime - simplitate;

Linii de grosimi diferite - complexitate;

Linii paralele (orizontale, verticale, oblice) - ordine, armonie;

Toate aceste expresivităţi rezultă atunci când liniile respective sunt dominante într-o compoziţie.

Liniile subţiri pot reda zonele luminate, culorile deschise şi materialele fine, uşoare (voal, mătase, insecte, ramuri etc.), iar liniile groase sunt folosite pentru redarea umbrei, culorilor întunecate şi materialelor grele (catifea, stâlpi, trunchiuri de copac etc.)

După formă lor, liniile pot fi subţiri ori groase şi continue sau întrerupte. Că sens, că direcţie, liniile sunt drepte, frânte sau curbe. Atât liniile curbe cât şi cele frânte pot fi închise sau deschise. În funcţie de poziţia lor pe suport, distingem linii orizontale, linii verticale şi linii oblice(înclinate).

Aşa cum am văzut până acum se pot spune foarte multe despre expresivităţile şi semnificaţiile liniei că element de limbaj plastic având în vedere consideraţiunile de ordin optic. Acestea sugerează: stări staţionare; de mişcare accentuată; de mişcare atenuată; de mişcare liberă (negravitationala) etc. În concluzie, există o autoritate a expresivităţii liniei care nu poate fi contestată. Linia în diferitele ei

ipostaze şi de diferite tipuri poarte fi dreaptă, unghiulară, curbată (geometrică cu toate combinaţiile ei etc ). Ea poate fi element de şine stătător sau linie de contur a unor forme. Poate să conducă spre, să separe, să lege, să conchidă, să facă legătură între ele pe direcţii convergenţe, divergente, paralele, întretăiate cu efecte impresive (de greu, uşor etc.). Ea poate fi redata cu diferite tehnici şi procedee de lucru, acestea ducând la noi expresivităţi plastice care poartă amprenta temperamentului fiecărui elev. Un ansamblu de linii poate să exprime o viziune cu un anumit conţinut de idei.

Linia că agent de expresie plastică poate fi distructivă, întreruptă, radiala diversificându-se în funcţie de capacitatea de creaţie a fiecărui elev.

Linia poate creă spaţialitate când este mai groasă în prim plan; monotonie, când orizontalele se succed într-un ritm lent, dezordine, când sunt folosite linii oblice întretăiate; entuziasm şi expuberanta prin spirale; mişcare şi dinamism prin oblice şi curbe forme, moliciune prin curbe line; echilibru şi măreţie prin verticale. Că mijloc de expresie plastică, linia poate fi modulată, întreruptă, fermă sau abia sesizabilă în aşa fel încât să se poată încadra în demersul plastic şi ideatic al operei respective.

Trecerea de la o linie greoaie , inexpresivă, către o linie expresivă este indiciul unei transformări calitative în gândirea elevilor. Această se realizează treptat pe bază diferitelor exerciţii-joc şi pe bază cercetării unor lucrări de artă plastică (Paul Klee, V. Kandinsky s.a.). Linia în diferite ipostaze expresive, poate fi redata în diferite modalităţi; fie discursivă cu rol principal în spaţiu plastic, fie în ansambluri liniare, folosindu-se monocromia, policromia, contrastele alb-negru etc.

ROLUL LINIEI ÎN COMPOZIŢIA PLASTICĂ ŞI DECORATIVĂ

Linia poate fi întâlnită că linie-ornament al formelor materiale create de natură (fluturi, zebre, tigrii etc.) sau a formelor create de om (vase de ceramică, ţesături şi imprimeuri textile, obiecte de uz casnic din lemn etc.) precum şi că linie-obiect (ramurile pomilor, firele electrice, liniile de cale ferată, ulucile de la gard etc).

Linia constituie unul dintre cele mai importante elemente de limbaj plastic, fiind un transformator expresiv al datelor simţurilor noastre; prin ea se pot exprimă cele mai imprevizibile, stări de spirit. Că element de construcţie linia poate sugera formă, volumul şi chiar culoarea. Cel mai des liniile sunt folosite în ansamblu şi nu că element singular. În aceste situaţii, linia se prezintă sub formă unor mulţimi de linii paralele (haşuri) că rezultat al tehnicii de lucru folosite. Linia poate fi un element de construcţie atunci când mărgineşte formă, dar şi element de expresie atunci când prin însăşi puterea ei de evocare creează un spaţiu plastic sugestiv, încărcat de adânci semnificaţii. Între linii se pot stabilii diferite relaţii: mare-mic, aproape-departe, greu-uşor etc. După modul de organizare al liniilor se pot creă impresiile de ordonat-dezordonat, static-dinamic etc. În compoziţiile decorative liniile pot uni, despărţii sau susţine două elemente decorative, iar prin modul în care se grupează pot creă diverse armonii liniare. De asemenea liniile pot fi folosite în diferite procedee specifice compoziţiei decorative: repetiţia, alternantă, simetria, asimetria etc. Repetiţia este cel mai folosit procedeu, cel mai simplu şi constă în repetarea unui element, prin succesiune, la distante egale în poziţii identice, într-o direcţie anumită. Se pot repetă elemente că: punctul, linia, pătratul, cercul, frunză sau floarea stilizată, motive de floră sau faună etc. Repetiţia se poate desfăşura orizontal, vertical, oblic, radial.

Alternantă este o succesiune de două forme, două poziţii care se repetă. Alternantă poate fi de motiv, de culoare sau de poziţie. Prin acest procedeu se pot repetă două sau trei motive decorative. Simetria înseamnă un echilibru perfect între o parte şi cealaltă; simetria este prin definiţie o structură bilaterală. Suprapuse imaginar sau real, ele corespund. Este o repetiţie inversată în funcţie de o dreaptă numită axă de simetrie, o formă perfectă de echilibrare a părţilor. În natură se întâlneşte în organizarea plantelor, a vertebratelor, a insectelor în oglindiri. Este o formă de ordine matematică rigidă, care da expresia de încremenire. În artă universală, lucrarea ,,Soţii Arnolfini”, de Van Eyck, este un exemplu de compoziţie simetrică. Asimetria este structură opusă simetriei. În cadrul asimetriei se pune problemă echivalentei cantităţilor şi calităţilor şi nu a identităţii inversate. Asimetria se obţine prin folosirea unor creşteri şi a unor descreşteri ale cantităţilor şi calităţilor. Cezanne, în compoziţia ,,Lăsată secului”, reuşeşte să elimine total simetria prin recuperarea figurii umane, dar prin schimbarea fiecărui gest, creând senzaţia mişcării şi eliminând monotonia. Linia a fost folosită cu mult succes în gravură sub formă de haşuri, de către Albrecht Dürer, în litografie de către Honore Daumier, iar în pictură de către Vincent van Gogh, Henri Matisse, Fernand Leger, Pablo Picasso, Theodor Pallady s.a.

În desenul decorativ linia subţire sau îngroşată, este trasată cu diferite mijloace grafice. Linia poate fi dreaptă sau curbă. Linia poate uni sau separă elementele decorative. În construcţia chenarelor, linia se foloseşte în paralelism, prin utilizarea procedeelor specifice compoziţiei decorative enumerate mai sus (repetare, simetrie, alternantă). În creaţia populară linia decorativă poate fi folosită că mijloc de ornamentaţie. Ritmul constă din mişcarea, ordonarea gândită a două sau mai multe elemente de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic constă şi în calitatea modalităţilor de ordonare a elementelor lui componente. Ritmurile plastice sunt : ritm plastic activ, ritm plastic pasiv. În obţinerea ritmului se folosesc repetiţia, alternantă, simetria. Elementul care da unitatea ritmului este pulsaţia (adică pasul ritmic). Ritmul rezultă din contextul ordonărilor, fără a ţine seamă de dimensiunea suportului. Căutând o definiţie a ritmului în Dicţionarul de artă, autorii I. Şuşală şi O. Barbulescu am aflat că acest cuvânt vine din limbă greaca (rhytmos = mişcare regulată, cadenţă), şi reprezintă un principiu compoziţional de reluare, la anumite distante, în anumite mărimi sau cantităţi şi pe anumite sensuri ale unui raport gol-plin, cald-rece, mare-mic etc., efectul vizual tactil al acestei reluări putând fi: fie static a ��repartizarea elementelor plastice făcându-se în cadre orizontal-verticale echilibrate, bine determinate, fie basculant a pe diagon� � ale sau cu direcţii apropriate de acestea, fie balansat a cu sensuri curbe. �� Cu ajutorul gândirii ritmice elevul poate să organizeze elementele de limbaj plastic în anumite unităţi (celule) plastice legate între ele prin anumite relaţii (armonice sau de contrast) şi poate să recunoască celulele plastice identice sau diferite într-un context plastic cu un anumit ritm unitar şi expresiv. Cu cât organizarea ritmurilor este mai inedită şi personală, cu atât stârneşte, prin noutatea ei, un viu interes şi cu atât mai mult îşi impune expresivitatea. Astfel ritmul dobândeşte un caracter legic în accentuarea expresiei şi semnificaţiei unei lucrări plastice, confirmând dictonul: pentru expresie la început a fost ritmul. Linia expresivă se poate realiză prin exerciţii-joc, prin studierea unor lucrări de artă plastică iar că subiecte pot fi alese:,,Ramuri uscate, Stâlpii pe şosea, Calea ferată, Trestii pe apa” etc. La clasă am ales tehnici simple, forme spontane prin presarea unor urme de culoare, lucrul cu pensula, efecte ale aţelor colorate şi trase pe suport, montarea de aţe colorate prin intersectare pe un suport prevăzut cu ţinte, colaj cu fire de lâna, construcţii cu beţişoare de chibrit, împletituri cu paie, rafie, nuiele etc.

BIBLIOGRAFIE

“Desenul.Estetica.Suporturi materiale”-ION STENDL

“Educaţia plastică”-manual clasa a-VII-a

“Tehnica desenului”-JEAN RUDELL