UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

ÎNTOCMIT DE: LILIANA AL. ILIEANUL I, SEMESTRUL I

1

2010

Cuprins

Cap. I Introducere...................................................................................................pag. 3

Cap. II Începutul descoperirii textelor sumeriene................................................pag. 4

Cap. III Urmările acestor descoperiri.....................................................................pag. 9

Cap. IV Concluzii......................................................................................................pag. 12

Lista ilustraţiilor........................................................................................................pag. 13

Lista numelor proprii................................................................................................pag. 14

Lista explicativă a cuvintelor...................................................................................pag. 15

Bibliografie................................................................................................................pag. 16

2

Cap. I Introducere

Numele de sumerian este un nume dat de vechii locuitori ai Mesopotamiei de Sud (pe teritoriul Iakului de astăzi), în jurul regiunii unde Tigrul (Idigna în limba sumeriană) şi Eufratul (Buranunu în limba sumeriană), curg relativ paralel către Golful Persic, şi succesorii acestora, akkadienii semitici.

Mesopotamia (nume grecesc însemnând “Ţara de la mijlocul celor două fluvii”), în limba sumeriană înseamnă Kengi iar în akkadiană Sumer (Sinear în Geneză X,10).

Sumerienii purtau numele de sag-giga, literal însemnând “poporul cu faţa neagră”. Locul de baştină al sumerienilor nu se cunoaşte cu exactitate dar se ştie că aceştia au apărut în sudul Mesopotamiei în jurul anului 3500 î. Hr. Sumerienii făceau parte dintr-o populaţie indo-europeană care vorbea o limbă aglutinantă* formată dintr-un amestec de limbi cu elemente caucaziene, dravidiene* şi turcice. Mai târziu, civilizaţia sumeriană a fost absorbită de către cea babiloniană, de limbă semită.

*

* Cuvintele notate cu * se regăsesc în lista de nume proprii respectiv lista explicativă a cuvintelor.3

Cap. II Începutul descoperirii textelor sumeriene

4

Despre ruinele din Mesopotamia cel dintâi a scris un rabin originar din Tudela în Spania, Benjamin ben Iohannan, în secolul al XII-lea, dar relatarea călătoriei sale a fost publicată în secolul al XVI-lea.

În secolul al XVII-lea călugărul italian din Roma, Pietro della Vaelle, a adus în Europa o serie de tăbliţe de argilă cu inscripţii cuneiforme, după ce vizitează movilele de nisip din vecinătatea oraşului modern Hilla*.

Antonie de Gonaca, primul ambasador al Spaniei şi al Portugaliei în Persia, a descris într-o carte publicată la Londra, în 1611, inscripţiile şi scrierea de pe monumentele ruinelor oraşului Persepolis*.

Ambasadorul ce i-a urmat, Don Garcia Silvia Figueroa, a relatat într-o carte apărută la Anvers că scrierea nu este nici greacă, nici latină, nici arabă, nici chaldeană*, iar caracterele nu diferă unele de altele decât prin poziţie.

Pietro della Valle sugerase, încă din 1621, că scrierea aflată de el în ruinele din Persepolis trebuie citită de la stânga la dreapta . Acesta a străbătut, în 1625, oraşul Ur, pe care irakienii îl numesc Musqayyar, la 10 km sud de Nazirie.

Mai târziu, în 1693, Samuel Flower, slujbaş al Companiei Indiilor de Est, publică o copie a unei inscripţii de două linii din Persepolis, mai târziu dovedindu-se că grafemele* erau luate din diferite inscripţii, nu dintr-una singură. După câţiva ani această scriere a fost numită de către orientalistul englez Thomas Hyde* “cuneiformă”.

Prima inscripţie completă provenind din Persepolis a fost publicată, în 1711, de către aventurierul şi scriitorul Jean Chardin. Copii corecte şi complete de inscripţii au fost publicate mult mai târziu de către danezul Carsten Niebuhr, el demonstrând că scrierea mergea de la stânga la drepta şi că ficare dintre cele trei inscripţii copiate cuprindea trei tipuri diferite de scriere cuneiformă pe care le numea cu apelativul “clasă” (clasele I, II şi III). Apoi el a arătat că clasa I a inscripţiei reprezenta o scriere alfabetică, pentru că nu conţinea decât 42 de grafeme.

Un an mai târziu tot un danez, Friedrich Munter, publică observaţia importantă din care reiese că scrierea din clasele I şi III era una silabică, cea din clasa a II-a fiind ideografică, iar fiecare clasă exprimă forme diferite de scriere. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea existau aşadar reunite toate elementele care ar fi făcut posibilă descifrarea scrierii numită acum cuneiformă.

Procesul descifrării propriu-zise a necesitat aproape o jumătate de secol, realizăndu-se cu ajutorul descoperirilor făcute de lingviştii francezi A. H-Anquetil Duperron şi A. I. Silvestre de Sacy. Cărţile celui dintâi, publicate în 1768 şi 1771, au oferit cunoştinţe precise asupra limbii persane vechi a lui Darius* şi a regilor achemenizi*, deci temeiuri sigure pentru descifrarea scrierii în care, se presupunea, că erau redactate cele trei clase de scrieri ale inscripţiei de la Persepolis. Cel de-al doilea a publicat, în 1793, o traducere a inscripţiilor redactate în limba pahlavi*, dezvăluind o formulă ce se repeta frecvent în inscripţiile regale (X, mare rege, rege al regilor, rege al…, fiul lui Y, mare rege, rege al regilor…).

5

Relatarea studiului făcut de istoricul francez Alphonse de Beauchamp, referitor la scrierea sumeriană, şi publicarea acestuia, în 1790, îi permite unui agent al său, James Rich, să facă unele săpături şi cercetări arheologice în carul Campaniei Indiilor de Est. Acesta, în urma cercetărilor efectuate la Mossul*, a descoperit multe tăbliţe cu scriere cuneiformă, pietre de hotar* şi cilindri printre care şi cei cu inscripţiile lui Nabuchodonosor* şi Sancherib*. Inscripţiile care au fost ulterior copiate cu mare exactitate de secretarul său Carl Bellino au fost trimise spre a fi descifrate profesorului german de limbă greacă, Georg Friedrich Grotefend, de la liceul din Göttingen. Colecţia de inscripţii a lui James Rich a constituit începutul marii colecţii de antichităţi mesopotamiene din British Museum, iar publicarea celor două memorii ale sale cu inscripţiile şi informaţiile despre ruinele Babilonului*, a reprezentat în fapt actul de naştere al asiriologiei* şi sumerologiei*.

Prima încercare de descifrare a inscripţiilor de la Persepolis a fost făcută de orientalistul german Oluf Gerhard Tychsen*, care, studiind grafemele din prima clasă, a identificat exact patru dintre ele, apoi a recunoscut că unul din semne, ce se repetă des, slujeşte la despărţirea cuvintelor. Astfel a fost cu putinţă să se afle începutul şi sfârşitul unui cuvânt din inscripţie.

Grotefend a fost cel care a reuşit să descifreze inscripţiile de la Persepolis, mai întâi grafemele din prima clasă de caractere existente în cea dintâi inscripţie, prin alegerea acelor semne grafice care se repetau cel mai frecvent şi a postulat că acestea sunt vocale. Apoi a preluat modelele din inscripţiile în limbă pahlavi, publicate de către de Sacy, şi cu ajutorul lor a găsit locurile în care era probabil că se aflau nume de regi şi de fii sau taţi ai lor. După aceea a încercat să aşeze numele de regi achemenizi cunoscute în spaţiile libere, astfel ca fiecărei litere din numele unui rege achemenid să-i corespundă o grafemă cuneiformă. Pentru aceasta el a folosit denumirile în persană avestică* ale numelor regilor achemenizi aflate în volumele lui Anquetil-Dupeyrron, astfel reuşind să identificeîn mod exact zece dintre grafeme (trei nume proprii) şi a dat o traducere conţinând erori dar inteligibilă şi apropiată de sensul adevărat al inscripţiei.

6

După ce Grotefend publică, în 1805, o relatare completă a interpretării sale, în descifrarea cuneiformelor intervine ofiţerul britanic în Persia, H. C. Rawlinson. Acesta a început să copieze unele din inscripţiile trilingve din Persia: cea de la muntele Alvand, de lângă Hamadan*, şi inscripţia de pe o stâncă de la Behistun* aflată la 30 de mile de Kerman-şah*. Prima inscripţie cuprindea două texte scurte în trei limbi, pe care ofiţerul britanic o interpretează corect după ce o copiază fără să ştie nimic despre lucrările lui Grotefend. El foloseşte aceeaşi metodă ca şi Grotefend, dar îşi dă seama că este necesar să aibă o inscripţie mult mai lungă, cuprinzând mai multe nume proprii, spre a putea cunoaşte bine şi descifra scrierea cuneiformă. O astfel de inscripţie era aceea de la Behistun săpată pe o stâncă pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi şi care conţinea câteva sute de rânduri. Însă textul se găsea săpat pe munte la o înălţime de circa 100 de metri şi era foarte greu de ajuns la el. Rawlinson a fost silit să-şi facă o schelă spre a ajunge la această inscripţie şi uneori a fost obligat să stea agăţat de o frânghie spre a copia cât mai exact cu putinţă grafemele inscripţiei. Rawlinson a început să copieze inscripţia de la Behistun în 1835 şi de abia în 1844 a reuşit să copieze tot textul, redactat în persană veche, al inscripţiei care avea 414 rânduri. În 1847 acesta se întoarce la Behistun şi reuşeşte să facă prin estompaj o copie a versiunii babilononiene, de 112 rânduri, a acestei inscripţii. Apoi a putut să o traducă şi să o descifreze cu ajutorul textului paleo-persan deja descifrat. În 1848 el trimite transliterarea, traducerea şi copia inscripţiei de la Behistun, scrisă şi în persană veche, Societăţii Regale Asiatice din Londra.

În acelaşi an lingvistul irlandez Edward Hincks publică un articol în care anticipează aceleaşi interpretări şi traduceri ca şi Rawlinson, el reuşind să citească exact un număr de vocale, silabe şi nume proprii ca şi pronumele “eu” în babiloniană “a-na-ku”, asemănător cu termenul corespondent ebraic. Tot acesta descifrează, în 1887, 9 semne cuneiforme.

Săpăturile efectuate de Paul Emile Botta, consulul Franţei la Mossul, în Mesopotamia au scos la lumină mii de tăbliţe cuneiforme scrise în limba akkadiană, acesta publicând în 1848 un studiu asupra scrierii cuneiforme, studiu extrem de amănunţit. El arată că un număr de cuvinte, identice ca sens şi ca citire, erau scrise în diferite feluri.

Această descoperire a variantelor grafice a facilitat constatarea, de către Edward Hincks, în 1850, a faptului că scrierea babiloniană cuprindea sute de semne, şi a motivelor pentru care existau atâtea variante în acea scriere. Edward Hincks a arătat că scrierea babiloniană nu era doar alfabetică ci, în acelaşi timp, şi silabică şi ideografică, adică semnele grafice puteau semnifica silabe (sau consoane plus vocale) care erau combinate în felurite chipuri. Pe de altă parte scrierea putea fi pur ideografică, adică fiecare semn grafic să reprezinte un cuvânt întreg. Hicks a fost a şi primul care a emis bănuiala existenţei unui popor nesemitic, şi care i-a precedat pe babilonieni, a creat scrierea cuneiformă şi începutul civilizaţiei mesopotamiene.

7

Rawlinson, conform unei note publicate de Hincks, studiind silabarele* excavate în actuala localitate Kuyungik, a ajuns la concluzia că ele erau bilingve, şi că vocalele babiloniene explicau termeni dintr-o limbă cu totul aparte şi necunoscută până atunci, limbă pe care el o numea ”akkadiană” şi pe care o considera “scitică” sau “turanică”*. În 1853 Rawlinson a făcut o comunicare Societăţii Regale Asiatice din Londra, în care afirmă că, printre tăbliţele şi cărămizile găsite în sudul Babiloniei, erau unele scrise într-o limbă “scitică”. Doi ani mai târziu, într-o altă comunicare făcută înaintea aceluiaşi for ştiinţific, el afirma că sciţii din Babilon, care se numeau “akkadieni”, au inventat scrierea cuneiformă. El conchide că limba aceasta are unele afinităţi în ceea ce priveşte sistemul pronominal cu limbile mongolă şi manciuriană, dar vocabularul ei este diferit de al lor. Rawlinson a redactat şi volumele Cuneiform Inscriptions of Western Asia în care publică tot materialul pentru studiul limbii sumeriene, constând în silabarele bilingve şi traducerile interlineare găsite la Ninive în biblioteca regelui Assurbanipal.

În 1857, matematicianul W. F. Fox Talbot traduce o inscripţie a regelui asirian Tiglatpileser (1116-1076 î. Hr.) şi o trimite, sigilată, Societăţii Regale Asiatice din Londra la 15 martie 1857. El cerea ca această societate să-i invite pe Rawlinson şi pe Hincks să alcătuiască fiecare o traducere separată a acestei inscripţii şi să o trimită sigilată aceleeaşi societăţi. Societatea Regală Asiatică a fost de acord dar l-a invitat şi pe asiriologul Jules Oppert, care publicase o serie de lucrări despre descifrarea scrierii cuneiforme, să trimită şi el o traducere sigilată. Toţi au acceptat invitaţia şi după primirea descifrărilor, un comitet format din cinci membri ai societăţii, examinând traducerile, a constatat că cele patru versiuni erau foarte asemănătoare şi prin urmare se reuşise descifrarea scrierii babiloniene şi asiriene precum şi a celei paleo-persane.

În 1859 Jules Oppert ajută la publicarea lucrării Déchiffrement des inscriptions cunéiformes, care reprezintă tratatul fundamental pentru citirea şi înţelegerea scrierii asiro-babiloniene, din care a rezultat o nouă disciplină a orientalisticii denumită asiriologie (pentru că primele săpături şi descoperiri arheologice au fost făcute în nordul Mesopotamiei, pe teritoriul fostei Asirii), şi mai târziu inclusă în studiile akkadiene. Oppert a fost şi cel care a precizat în mod exact numele poporului nesemit care a inventat scrierea cuneiformă. Într-o comunicare făcută înaintea Societăţii Franceze de Numismatică şi Arheologie, el arată că acest popor trebuie să fie numit sumerian, după titlul de rege al Sumerului şi Akkadului ce şi-l luau regii din Mesopotamia, numele de Akkad urmând să fie dat semiţilor babilonieni şi asirieni din această ţară. Jules Oppert afirmă în comunicarea sa şi că limba sumeriană ar avea legături apropiate cu limbile turcă, finlandeză şi ungară.

Apelativul de sumerieni nu a fost dat imediat predecesorilor semiţilor din Mesopotamia ci au fost numiţi în continuare akkadieni, vreme de câteva zeci de ani, deoarece profesorul orientalist francez Joseph Halevy, nega cu înverşunare existenţa sumerienilor şi a unei limbi sumeriene. Începând cu anul 1870 Halevy publică mai multe articole prin care demonstra că sumeriana era un limbaj secret şi sacru al preoţilor din Babilon inventat chiar de semiţi. Observabil este faptul că aserţiunile sale au putut fi acceptate pentru multă vreme de cunoscuţi semitologi*.

8

Primele excavaţii făcute pe teritoriul unui oraş sumerian au fost cele de la Tello, unde se aflau ruinele marelui stat-oraş Lagaş. Ele au fost realizate de arheologi francezi având drept conducător pe Ernest de Sarzec, care a iniţiat între anii 1877 şi 1900 unsprezece campanii de săpături. Acest arheolog a făcut mai multe descoperiri, printre care şi cei doi cilindri mari de 60 cm înălţime fiecare, pe care regele Gudea din Lagaş* a consacrat un imn construcţiei unui templu, dar şi un număr considerabil de tăbliţe. Alţi arheologi francezi care au condus săpăturile de la Lagaş după de Sarzec au fost Gaston Cross şi Henri Genonillac apoi André Parrot cu colaborarea a doi remarcabili epigrafişti Arthur Amiaud şi François Thureau Dangin. Acesta din urmă a stabilit transliterarea în alfabet latin a semnelor cuneiforme. Publicaţii franceze despre excavaţiile de la Lagaş au fost realizate de Leon Heuzey în volumul său intitulat Découvertes en Chaldée par Ernest de Sarzec, Paris, 1884. În acelaşi an danezul Niels L. Westergaard descifrează 18 semne cuneiforme.

La rândul lor arheologii americani au trimis o expediţie în Irak spre a excava ruinele marelui centru religios Nippur*. În anul 1887 expediţia americană pleacă sub conducerea arheologului John P. Peters, apoi a lui J. H. Haynes, în cele din urmă sub conducerea lui N. V. Hilprecht. Aceasta reuşeşte să găsească circa 30.000 de tablete sau fragmente de tablete la Nippur, cea mai mare parte din ele redactate în sumeriană. Publicarea acestor tablete cu traducerea lor a început din anul 1893.

Săpăturile de la Lagaş şi cele de Nippur au pus la dispoziţia cercetătorilor mii de tăbliţe redactate în sumeriană, pe care le puteau traduce cu ajutorul silabarelor şi textelor juxtaliniare* asiro-sumeriene găsite la Kuyungik. Majoritatea textelor găsite la Lagaş şi la Nippur erau texte economice: acte de vânzare-cumpărare, închirieri, contracte, sentinţe judecătoreşti, ele aducând informaţii despre societatea sumeriană. Ele conţineau şi multe nume proprii de oameni şi de zei. La Nippur s-au găsit texte gramaticale sumeriene care erau de mare folos pentru înţelegerea acestei limbi şi câteva mii de tăbliţe de argilă cu texte literare mult mai greu de înţeles. S. N. Kramer cercetânt tăbliţele de la Nippur descoperă părţi din mitologia sumeriană şi mai cu seamă primele versiuni ale epopeii lui Ghilgameş. Tot el descifrează şi publică codul de legi sumerian al regelui Urnammu (circa 2050 î. Hr.). În completarea informaţiilor de pe tăbliţele găsite la Nippur în 1898 vine un fragment dintr-un text legislativ sumerian descoperit de R. Steele, cu ajutorul căruia se reuşeşte publicarea codului de legi al regelui Lipit-Iştar (1875-1865 î. Hr.) din oraşul Isin*, de circa 1200 de rânduri.

În anul 1903 o expediţie germană, sub conducerea lui Robert Koldewey, a făcut săpături în anticul oraş Šuruppak (azi Fara), ţara de baştină a lui Noe sumerian, Ziusudra, unde au găsit cele mai vechi texte sumeriene şi tăbliţe care arată existenţa şcolilor în secolul al XXV-lea î. Hr. În acelaşi an o expediţie americană condusă de E. J. Bank face săpături la Adab (actuala Bismaya), fostă capitală a regelui Lugalannemundu şi găseşte tablete sumeriene datând din mijlocul mileniului al III-lea î. Hr.

Între 1912-1914 o expediţie franceză condusă de Henri de Genovillac a început să facă săpături în anticul oraş Kiş, prima cetate după Potop, dar au fost întrerupte de izbucnirea primului război mondial şi continuate de o expediţie anglo-americană condusă de Stephen Langdon, care a reuşit să descopere printre altele şi foarte multe tăbliţe. O parte din expediţia arheologică trimisă la Kiş a făcut săpături într-o aşezare numită Djemdet-Nasr (denumirea sumeriană nu se cunoaşte), şi a reuşit să găsească câteva sute de tăbliţe şi fragmente acoperite cu semne semi-pictografice ce datau dinainte de anul 2800 î. Hr.

9

Numărul mare de tăbliţe de argilă găsite vreme de un secol prin excavaţii pe teritoriul anticului Sumer au făcut ca actualmente colecţiile muzeelor să devină mine preţioase de informaţii pentru sumerologi. Astfel că Muzeul de Antichităţi din Istanbul cuprinde circa 75.000 de tăbliţe provenite din 12 aşezări, cele din statul-oraş Lagaş cuprinzând aproape jumătate din aceste texte, pe când alte 17.000 de tăbliţe provin de la biblioteca sumeriană din Nippur, dar şi de la biblioteca construită de regele Assurbanipal al Asiriei din secolul al VII-lea.

Cea mai recentă tabliţă cu scriere cuneiformă este datată ca fiind din anul 50 d. Hr.

10

Cap. III Urmările acestor descoperiri

În urma tuturor acestor descoperiri şi cercetări s-a ajuns la concluzia că scrierea a fost creată în Mesopotamia de către sumerieni în perioada Warka IV b, adică pe la jumătatea mileniului al IV-lea î. Hr. Din epoca Warka IV s-au găsit un număr mare de tăbliţe de argilă cu scriere pre-cuneiformă ideografică, forma acestor semne este constantă şi nu variază prea mult, ceea ce este o dovadă deplină că încă din această vreme existau, dacă nu şcoli de scribi*, cel puţin scribi care învăţau la un maestru şi urmau o anumită convenţie în arta scrisului lor. Semnele grafice ale scrierii cuneiforme se asemănau cu o pană de despicat lemnele sau cu un cui. Tăbliţa de argilă era ţinută de scrib în mâna stângă iar cu mâna dreaptă lovea cu lovituri repezi şi scurte suprafaţa tăbliţei, realizând astfel grafemele. Atunci când trebuia să traseze cuneiforme greu de desenat, scribul învârtea tăbliţa de argilă iar semnele apăreau acum ca răsturnate.

Dacă o tăbliţă trebuia să cuprindă mai multe scrieri separate, atunci scribul împărţea tăbliţa în compartimente prin linii perpendiculare, compartimente ce se continuau unul după altul de la dreapta la stânga. Dacă o asemenea diviziune nu era suficientă, atunci tăbliţa era împărţită prin linii transversale în două sau mai multe capitole, care se continuau de sus în jos. Aceasta este ordinea care s-a menţinut pe inscripţiile pe piatră şi pe metal până în jurul anilor 1500 î. Hr. Dar ca urmare a rotirii cuneiformelor, descrisă mai sus, compartimentele s-au continuat de la stânga sus spre dreapta şi coloanele s-au format de la stânga la dreapta. Pe reversul tăbliţelor însă, coloanele se continuă invers, de la dreapta la stânga, deci invers ca pe avers. Forma tăbliţelor de argilă era fie pătrată, fie dreptunghiulară sau în formă de elipsă, având suprafaţa plană sau uşor curbată. Mărimea şi grosimea tăbliţelor de argilă erau variate. În perioada Uruk tăbliţele de argilă în formă de dreptunghi aveau 4-5 cm lungime pe 2-3 cm lăţime, putând fi cuprinse în palmă. Mai târziu tăbliţele au putut fi şi mai mari, iar pentru texte mai lungi se foloseau, în loc de tăbliţe, prisme de argilă, sau cilindri de argilă.

Începând din secolul al VIII-lea î. Hr. s-au făcut inscripţii şi pe piatră, metale sau lemn, ca mai apoi chiar şi pe cărţi. Pe tăbliţele de lemn şi metal se aşeza un strat de ceară, fapt care a dus la distrugerea rapidă a inscripţiilor de pe ele.

Alte documente cuneiforme sunt scrise pe conuri de argilă arse, sau pe piuliţe de piatră, asfel că scribii reuşeau să scrie cuneiforme minuscule cu o înalţime de aproximativ 2 mm, dezvoltându-se astfel o tehnică a micrografiei*. Astfel de texte economice datează din a III-a dinastie din Ur, realizate pe tăbliţe de mărimea unei mărci poştale (26 pe 22 mm), dar care cuprind 30 de rânduri cu 144 de semne grafice fiecare, astfel că pe 1 cm2 se găsesc 54 de semne grafice.

Obiceiul sumerienilor de a-şi arde tăbliţele de lut pe care executau simbolurile folosite în scriere, ne-a dat ocazia de a cunoaşte întreaga evoluţie a sistemului lor de scriere, de la primele experienţe, până la adoptarea definitivă a unei ortografii convenţionale.

11

Iniţial, ca instrument de scris s-a folosit fragmentul unei trestii, ca mai târziu trăsăturile să nu mai fie desenate, ci săpate în argilă cu ajutorul unui stilet* sau cui, astfel apărând scrierea cuneiformă, considerată a fi prima scriere datată din istorie, înainte chiar de semnele Vinca* sau Jianu. Pentru marcarea cărămizilor, care purtau aceeaşi inscripţie, s-a folosit o ştampilă de argilă sau de lemn, săpată ca un negativ adesea, pentru a imprima pe cărămida moale textul înscris.

Prin ideogramă se înţelege o grafemă care reprezintă doar un obiect sau fiinţă fără valoare fonetică, aceste semne fiind şi precursoarele directe ale celor mai vechi texte pe care le putem descifra în prezent. În unele tăbliţe găsite în straturile Warka IV s-au aflat însemnări administrative, făcute se pare de preoţii sumerieni, care trebuiau să-şi informeze confraţii despre modul în care administrau bunurile zeului pe care îl slujeau, alcătuite din nişte semne convenţionale cu ajutorul cărora notau veniturile şi cheltuielile, iar alte tăbliţe cuprind şiruri de cuvinte a căror scriere trebuia învăţată pe dinafară.

Nu au existat progrese rapide în decursul celei de-a doua jumătăţi a mileniului al IV-lea în domeniul scrisului, dar odată cu dezvoltarea comerţului şi diversificarea activităţilor întreprinse devine crucială necesitatea stabilirii unor simboluri universal adoptate, fără de care înţelegerea dintre fabricanţi, controlori, funcţionari şi eventuali clienţi, ar fi fost imposibilă. Necesitatea cunoaşterii sensului tuturor acestor caractere de către utilizatorii lor, în special preoţi, duce la anexarea templelor cu şcoli indispensabile acestora. Utilizarea aceloraşi convenţii şi semne în templele diferitelor cetăţi, începând cu perioada Djemdet-Nasr, duce la o cooperare a preoţilor, în domeniul învăţământului, pe o scară “internaţională” (V. Gordon Childe).

Astfel sunt realizate tăbliţe cu listele semnelor, denumite astăzi pictograme, folosite la fixarea convenţiilor admise care constituiau adevărate dicţionare. În aceste dicţionare antice pe prima coloană era grafema în caractere cuneiforme, pe a doua coloană era numele pe care îl purta acest semn în şcoala scribilor, a treia coloană arăta ortografia lui în silabe şi la sfârşit termenul sau termenii sumerieni pe care grafema din prima coloană îl/ îi reprezenta. Uneori citirea grafemelor este completată de un comentariu care explică, în scrierea uzuală, sensul exact al grafemului. Chiar şi cea mai simplă pictogramă este un semn convenţional (ex: un măgar este reprezentat printr-o schiţă şi nu printr-u desen precis; sau oaia, printr-o cruce aflată într-un cerc), astfel că unele erau uşor identificabile iar altele nu, dar există şi tăbliţe care ne arată că unele obiecte erau reprezentate, iniţial, prin mai multe simboluri, ca mai târziu să se ajungă la un acord asupra reprezentării obiectului stilizat. Schiţarea simplă a unui obiect, animal, produs sau a unei unităţi de măsură facilitând identificarea acestuia. Listele de ideograme s-au completat cu timpul şi unele dintre ele au dat echivalente în limba semitică.

Ulterior se trece de la scrierea simbolistă la cea în care se utilizau cuvinte ce indicau substantive comune. Cuvintele erau formate, în general, dintr-o singură silabă, de pildă, cuvântul “ka” înseamnă gură. Iniţial acesta era reprezentat prin desenul unui cap de om, ca mai târziu, pictograma, să capete valoare fonetică (prin asocierea ideii de gură cu sunetul “ka”) şi să devină fonogramă.

12

În epoca primelor dinastii, sumerienii pun în practică şi combinarea unor fonograme, ceea ce duce la facilitarea silabisirii substantivelor şi compunerea de cuvinte în loc să se inventeze noi semne sau ideograme. Doar anumite ideograme se păstrează cu forma iniţială pentru a ajuta la descifrarea fonetică a cuvintelor. Numărul de semne începe deci să scadă: de la 2000 câte erau la origine, s-a trecut la 800 în anul 3000 î. Hr. şi la 600 în jurul anului 2500 î. Hr. Scrierea devine mult mai simplă, trasată din ce în ce mai rapid, astfel grafema ajungând să nu mai aibă nici o similitudine cu obiectul pe care vrea să-l reprezinte, pierzând orice raport cu realitatea.

Semnele cuneiforme ajung cu timpul să fie preluate de babilonieni, asirieni, elamiţi*, ugariţi*, eblaiţi*, persani, hittiţi* şi hurriţi*. Începând cu prima jumătate a secolului I î. Hr. scrierea cuneiformă începe să fie înlocuită de scrierea aramaică*, iar în epoca elenistică de către cea greacă, în cele din urmă ajungând să fie utilizată decât pentru notaţiile astrologilor şi astronomilor chaldeeni. Pe tot parcursul celor trei milenii, de la 3000 î. Hr. până în 52 d. Hr., scrierea cuneiformă a fost cea mai însemnată şi poate singura scriere utilizată curent în tot Orientul Mijlociu. (Constantin Daniel, Civilizaţia sumeriană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p.187).

13

Cap. IV Concluzii

Zona în care s-a dezvoltat civilizaţia sumeriană este considerată astăzi locul naşterii primului popor istoric al omenirii prin faptul că descoperirile arheologice menţionate dovedesc întâietatea poporului sumerian în inventarea scrisului, făcându-se astfel trecerea de la preistorie la istorie.

Limba sumeriană a murit aproximativ în anul 1800 î. Hr. dar a rămas o limbă clasică a civilizaţiilor din Est chiar până la apariţia creştinismului.

14

Lista ilustraţiilor

15

Lista numelor proprii

Babilon – capitala Imperiului Babilonian.

Behistun – oraş în Iran.

Darius cel Mare – rege al Imperiului Persan (522 î. Hr. – 490 î. Hr.).

Hamadan – oraş în Iran.

Hilla – oraş aflat în centrul Irakului.

Isin – oraş în Mesopotamia.

Kermanshah – oraş în Iran.

Lagaş – oraş-stat în Mesopotamia.

Mosuul – oraş în nordul Irakului.

Nabuchodonosor – rege babilonian (cca. 1152 î. Hr. – 1124 î. Hr.).

Nippur – oraş în Mesopotamia, centru religios al Sumerului. Loc al încoronării regilor sumerieni şi de venerat al zeului Enlil.

Persepolis – capitala ceremonială a Imperiului Persan în timpul dinastiei Achemenide.

Sanherib – rege asirian.

Vinca – cultură europeană între mileniul al V-lea î. Hr. şi mileniul al III-lea î. Hr.

16

Lista explicativă a cuvintelor

Achemenizi – populaţie de pe teritoriul Imperiului Persan .

Aramaică – idiom din familia limbilor semitice.

Asiriologie – disciplină care studiază istoria, cultura şi limba din Asiria.

Dravidian – persoană care locuieşte în unele regiuni din India, Sri Lanka şi Pakistan sau este originară de acolo.

Eblaiţi – popor de origine semitică.

Grafem – semn grafic al unui sunet.

Hittiţi – popor indo-european.

Hurriţi – popor din nordul Mesopotamiei

Juxtaliniar – text scris pe două coloane paralele.

Limbă aglutinantă – limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin ataşarea afixelor la rădăcina cuvântului.

Limbă avestică – limbă veche iraniană, derivată din zendă, în care sunt scrise cărţile Avendei.

Micrografie – scriere foarte măruntă.

Pahlavi – dialect iranian.

Piatră de hotar – piatră, stâlp care desparte o proprietate de alta, o aşezare de alta.

Scrib – funcţionar inferior având atribuţii de contabil şi de copist.

Semitolog – specialist în semitologie.

Silabar – set de simboluri scrise, folosit pentru notarea limbilor vorbite, similar unui alfabet, dar în care fiecare simbol reprezintă o silabă.

Stilet – mic cilindru de metal, cu care se sondează o plagă, o cavitate.

Sumerologie – disciplină care studiază istoria, cultura şi limba Sumerului.

Turanic – care aparţine popoarelor turce.

Ugariţi – popor de origine semitică.

17

Bibliografie

Childe V. Gordon, De la preistorie la istorie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, 264 p.

Daniel Constantin, Civilizaţia sumeriană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, 276 p.

Kramer Samuel Noah, Istoria începe la Sumer, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, 320 p.

Zamarovský Vojtech, La început a fost Sumerul, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, 272 p.

http://en.wikipedia.org/wiki/Behistun_Inscription

http://dexonline.ro/search.php?cuv=silabare http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=TURANIC http://ro.wikipedia.org/wiki/Nippurhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Laga%C5%9Fhttp://en.wikipedia.org/wiki/Isinhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Vin%C4%8Dahttp://en.wikipedia.org/wiki/Persepolishttp://ro.wikipedia.org/wiki/Sumerhttp://www.ziare.com/lifeshow/magazin/07-31-2008/umorul-a-inceput-cu-bancuri-proaste-374061http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://bibliophyle.files.wordpress.com/2009/03/tablet_zimri-lim_louvre_ao20161.jpg&imgrefurl=http://bibliophyle.wordpress.com/tag/yahve/&h=357&w=400&sz=37&tbnid=feGXNdXB0M3u2M:&tbnh=111&tbnw=124&prev=/images%3Fq%3Dsumerieni&hl=ro&usg=__RheejZZfw5FXPCOCMghUZXgyPFM=&ei=wNNfS4fCIqHc_QbozbyGDA&sa=X&oi=image_result&resnum=7&ct=image&ved=0CB0Q9QEwBghttp://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/cuneiform.jpghttp://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/bastamcuneiform.jpghttp://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/cuneiform2.jpghttp://ezoteric.net/wp-content/uploads/2009/02/cuneiform3.jpghttp://bibliophyle.files.wordpress.com/2009/03/gilgamesh.jpghttp://www.roaim.com/images/enuma_elish.jpghttp://quadratus.files.wordpress.com/2009/11/scrieri.jpghttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/91/Sumerian_26th_c_Adab.jpg/180px-Sumerian_26th_c_Adab.jpghttp://4.bp.blogspot.com/_y3MpLs8skSs/SdNQecTZjOI/AAAAAAAAAWQ/m8NsjDfSXyw/s400/Hattush-tab-1.JPGhttp://stiintasitehnica.ro/poze/articole/1122188535gilgamesh.jpghttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/%E6%97%A5-order.gifhttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/%E5%BF%83-order.gifhttp://str.crestinortodox.ro/foto/718/71791_enumaelish.jpghttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/26/GilgameshTablet.jpg/200px-GilgameshTablet.jpg

18

19