Deplasari in timp-neobisnuitele cazuri de premonitie.

Aceste cazuri sunt răspândite în lucrările şi revistele dedicate cercetării fenomenelor paranormale. De exemplu, profesorul Ian Stevenson a colecţionat un mare număr de premoniţii referitoare la scufundarea Titanicului. Mai târziu, Dr. Ralph Barker, primul medic care a ajuns la locul dezastrului de la Aberfan, când o mină de cărbune a îngropat o şcoală engleză şi a sufocat osută de copii, a găsit însemnări ale unor premoniţii autentice ale dezastrului.Alţi oameni pot experimenta episoade unice, de neuitat, în care ei văd evenimente din trecut. Doamna Butterbaugh, secretara decanului Sam Dahl de la Colegiul Wesbeyan din Nebraska, a fost trimisă cu o treabă într-o clădire alăturată. Ea a intrat într-o serie de camere unde a văzut figura nemişcată a unei femei în haine demodate

Când Doamna Butterbaugh s-a uitat pe fereastră, clădirile care ar fi trebuit să fie acolo dispăruseră, iar în locul lor se vedeau câmpii. Femeia misterioasă a fost mai apoi identificată din fotografii vechi ca fiind o fostă profesoară, care murise în acea clădire cu mulţi ani în urmă.Dr. James McHarg a investigat cazul unei femei care, întorcându-se acasă în satul Letham, într-o noapte târziu, a trebuit să meargă pe jos pe marginea drumului de ţară după ce maşina ei rămăsese în pană. Pe câmp ea a văzut torţe licărind ţinute de bărbaţi în haine ciudate, ce examinau o mulţime de cadavre. Multe alte detalii au dovedit că femeia fusese martora bătăliei de la Nechtausmere, dată în 685 d. C în acea zonă.Mulţi oameni au fost martorii unui alt caz similar. La câteva săptămâni de la bătălia de la Edgehill din 1642, sătenii şi ofiţerii trimişi în cercetare de regele Charles I pe fostul câmp de bătălie au văzut zile întregi rederulându-se bătălia, proiectată pe cer, puţin deasupra orizontului, şi au putut recunoaşte acolo chiar pe unii dintre eroii ce muriseră în luptă.În inimile lor, oamenii au simţit întotdeauna că vălul ce acoperă viitorul ajunge să fie uneori foarte transparent, astfel încât evenimentele ce urmează să se producă devin mai mult nişte umbre abia întrezărite. De ce cred cu tenacitate oamenii acest lucru, rămâne un mister în sine.Această credinţă a fost baza existenţei a mii de generaţii de prooroci. Cel mai adesea ei nu erau decât nişte simpli escroci şi în acest caz singurul lor echipament necesar a fost o robă, un turban şi o aversiune imensă faţă de munca fizică. Dar au existat totuşi unii, deşi foarte rar, care au avut într-adevăr puterea de a se juca cu lucrul pe care noi îl numim Timp.Concepţia despre un timp unic, absolut, aflat într-o spirală continuă către viitor şi venind dinspre trecut – a fost subiectul a numeroase asalturi pe parcursul acestui secol. Această viziune nu mai are acum nici pe departe un caracter atât de categoric.Albert Einstein, cel care a sugerat preşedintelui Roosevelt ideea că realizarea unei bombe atomice ar putea fi pusă în practică, a redus timpul la condiţia unei dimensiuni. Fizicienii de atunci presupuneau timid că timpul nu poate fi absolut şi că există mai multe varietăţi ale sale.În acelaşi timp a apărut o altă idee stranie, răsărită ca o vedenie din adâncul infinitului. Cel responsabil pentru această fărâmă de magie este J. W. Dunne, un inginer militar englez. El

sugera, şi îşi susţinea această idee cu o serie de fapte, că fiecareom visează uneori evenimente ce urmează să se desfăşoareulterior. Metoda sa de a-şi organiza dovezile poate că esteoriginală, dar conceptul de bază privind puterea de precogniţie avisurilor este la fel de străvechi ca şi rasa umană. Mai târziu,Dunne şi-a dezvoltat ideea ca într-o veritabilă filozofie.Fiind inginer, el folosea diagrame pentru a explica dimensiuniletimpului. Unii au considerat filosofia sa uşor de înţeles; altoraînsă li s-a părut absolut incomprehensibilă. Am inclus în acestcapitol şi un rezumat al ideilor şi cercetărilor sale.Acest capitol abundă şi în multe alte povestiri, în afara celordespre lumea viselor. Un număr de relatări ne indică în mod clarfaptul că oamenii experimentează timpul altfel decât cu ajutorulceasului. Uneori acest fenomen excepţional se petrece în lumeaviselor, alteori în cea mai obişnuită stare de veghe.În legătură cu profeţii autentici, am fost foarte selectiv în alegeri,luându-l în considerare în primul rând pe Nostradamus. El s-aimpus fiind de departe cel mai autentic şi mai profund. În cazulcelor mai mulţi dintre profeţi, relatările lor despre viitor sunt vagi, fiind lipsite de detalii specifice, sau prevăzând certitudini absolute ca „războaie şi zvonuri de război”

A fost inclusă şi povestea celebră a două femei din Versailles. Aspectul paranormal al incidentului de la Versailles a fost certificat, cu rezultate considerabile, de către J. R. Sturgewhiting. Am inclus în povestire un rezumat al acestei dezbateri a sa.Prin povestirile din acest capitol nu vreau să sugerez faptul că viitorul ar fi fixat în mod irevocabil, independent de eforturile noastre. Determinismul absolut este şi va fi întotdeauna un concept gol, fără conţinut.Ceea ce am vrut totuşi să sugerez prin aceste situaţii reale este faptul că ideea noastră actuală despre timp necesită unele revizuiri, la fel ca cea făcută mai demult în chimie, unde concepţia imuabilă a existenţei celor 92 de elemente a necesitat o completare şi o lărgire.Pierdut în timpÎn mai multe situaţii, J. W. Dunne a simţit faptul că trăia cuanticipaţie anumite evenimente. Acest lucru ne este comuntuturor. Dunne s-a gândit că dezlegarea acestui mister se află învisele aşa-zis premonitorii ce conţin evenimente viitoare. Prinurmare, el şi-a observat şi şi-a înregistrat cu atenţie toate visele,şi astfel a obţinut rezultate uimitoare.Mai târziu, a adunat şi a corelat visele unui mare număr depersoane ajungând la convingerea că fundamentulstrăfulgerărilor de viziune ce apar în vis se află în viitor. El îşiprezenta cazul în lucrarea „An Experiment with Time” („Unexperiment cu timpul”), apărută în 1927. Următorul vis este unexemplu de călătorie a lui Dunne în viitor.În timp ce se afla într-o misiune, ca infanterist – în statul Orange Free, din Africa de Sud, în primăvara anului 1902, Dunne a visat că se afla pe o insulă. Dintr-o dată, el a realizat că insula

era pe cale de a trece printr-o calamitate. Disperat, a căutat să convingă autorităţile franceze să evacueze populaţia, afirmând că dacă n-o vor face, vor fi ucişi 40.000 de oameni. Avertizarea sa n-a fost însă luată în considerare şi, aşa cum prevăzuse, insula a fost distrusă.Câteva zile după acest vis, Dunne primea ziarul în care era descrisă explozia insulei franceze Mt.Pelee din Martinica. Dezastrul avusese loc după visul său.Deşi fuseseră înştiinţate în mod repetat, autorităţile franceze au refuzat să evacueze populaţia. Carezultat al acestui lucru, au murit 40.000 de persoane. Erupţia vulcanului a distrus totul exact în felul în care Dunne văzuse în vis

Restul dovezilor lui Dunne sunt similare acesteia. Unele dintre cele mai semnificative vise ale sale, din punctul de vedere al cunoaşterii anticipate a unor evenimente viitoare, sunt neclare. Visele confuze sunt cele care apar cele mai adesea la amrea majoritate a oamenilor. Totuşi, fiecare dintre noi experimentăm şi „hoinăreli onirice” de u dramatism intens. Astfel sunt şi următoarele două exemple.Dintre toate relatările aduse înapoi din întunecata lume asomnului, puţine sunt atât de tulburătoare prin autentificarea lorulterioară, precum este povestirea lui Frederick Lane.Într-o noapte de joi, pe data de 16 decembrie 1897, WilliamTerriss, un actor englez, urma să apară într-o melodramămediocră, „Secret Service” (Serviciul Secret) la teatrul Adelphi,din Londra. Dublura lui Terriss era un bărbat pe care-l chemaFeederick Lane.În după-amiaza zilei de 16, Lane a apărut la repetiţia generală şia oprit din drum pe oricine întâlnea în calea sa, descriindu-i unvis pe care îl avusese în noaptea precedentă. El visase că Terriss,înconjurat de actori şi maşinişti, era culcat într-o stare desemiconştienţă – pe treptele ce duceau spre cabinele de machiaj.Pieptul său era descoperit şi părea rănit.Mai târziu, doamna Alice Johnson, asociată a Colegiului Newnham din Cambridge, colecţiona declaraţiile luate sub jurământ de la trei persoane cărora Lane le povestise visul său în acea după-amiază de joi. Acele persoane au fost: actriţa Frances Olive Haygate şi actorii H. Carter Bligh şi S. Creagh Henry. Toate declaraţiile erau în acord până la cele mai mici detalii.Dl. Terriss a jucat însă un rol foarte neaşteptat, la teatrul Adelphi în acea noapte la 16 decembrie şi faptul acesta a devenit capul de afiş al paginilor de senzaţie din ziarele londoneze. „London Times” din data de 17 decembrie includea descrierea visului în articolul său despre „Felul în careTerriss fusese ucis de un nebun care îl înjunghiase la intrarea în teatru”.Descriind scena morţii lui Terriss, „Times” afirma că el fusese cărat în incinta teatrului şi aşezat „la baza scării ce ducea spre cabinele actorilor. Aici a rămas în stare de semi-conştienţă, cu pieptul descoperit şi cu colegii de breaslă în jurul său”; după câteva minute el a murit.Cazuri celebre de premoniţii şi deplasări în timpncez, este unul dintre puţinii clarvăzători care au oferit întotdeauna nume şi detalii specifice şi foarte exacte în legătură cu fapte din viitor. Este adevărat, nu toate profeţiile sale au fost uimitoare. În plus faţă de calităţile sale intuitive excepţionale, el a fost un medic eminent inventând singurul remediu eficient în ajutorul combaterii ciumei negre

În prima sa lucrare de profeţii intitulată „Centurile Profetice” publicate în 1555, ce cuprindea o serie de previziuni exprimate sub formă de catrene, el profetiza faptul că regele Henry al V-lea alFranţei „va fi orbit de o lance, în timpul unui duel, aceasta străbătând vizorul căştii sale de aur.De asemenea, în prima ediţie a „Centurilor”, Nostradamus spune: „Crinul alb al Delfinului va ajunge la Nancy şi va purta noroc, va fi de ajutor în Flandra unui principe elector al imperiului. Marele Montmorency va fi întemniţat într-o închisoare nouă şi departe de locul obişnuit, va fi încredinţat lui Clerrepeyne”.Desigur, acest joc de cuvinte nu avea nici un sens în 1555. Darpeste trei sferturi de veac, trupele lui Ludovic al XIII-lea, caredeţinea titlul de Delfin, au intrat în Nancy şi mai târziu auinvadat Flandra pentru a-l ajuta pe principele elector din Trier.„Marele” Montmorency a fost întemniţat într-o închisoarecomplet nouă din Toulouse şi a fost apoi decapitat, departe delocul obişnuit de execuţie, de către un soldat pe numeClerepeyne.Referitor la Revoluţia franceză, eveniment ce avea să se petreacăpeste 200 de ani, Nostradamus prevedea faptul că Tuileries urmasă fie asaltat de 500 de soldaţi, că regele va fi încoronat cu ococardă, că bărbaţii numiţi Narbonne şi Sauce vor fi implicaţi înaceastă acţiune.Când Tuileries a fost invadat – pe 20 iunie 1792, cocarda roşie aiacobinilor a fost pusă pe capul lui Louis al XVI –lea. Contele Narbonne a fost ministru de războiîn timpul lui Ludovic. Sauce a fost numele unui mic negustor care l-a recunoscut pe rege în timp ce acesta încerca să fugă din Franţa.O altă prefeţie a lui Nostradamus conţine – cum nu se poate mai precis – o referire la Napoleon:„Nu a aparţinut niciodată casei regale a Franţei,Niciodată nu a existat un fulger care să producă atâta teamă,Italia va tremura; la fel şi Spania şi Anglia;Va fi însoţit mai mult de femei străine.”Astronomul Gulliver călătorind în ţara fără de timpRămâne un mister şi felul în care şi-a însuşit Jonathan Swift cunoştinţele sale de astronomie pe care le-a inclus în cartea sa intitulată „Călătoriile lui Gulliver”.În ediţia originală a cărţii, publicată în 1726, Swift povestea vizita lui Gulliver în insula mistică Laputa, în care existau astronomi faimoşi pentru dibăcia lor. Ei au descoperit, privind din acest loc, faptul că Marte are doi sateliţi – două Luni – una dintre ele mişcându-se de două ori mai repede decât cealaltă.În 1726, astronomii adevăraţi afirmau că Marte nu are sateliţi. Însă 150 de ani mai târziu, în 1877, Observatorul Naval din Washington D.C. descoperea faptul că Marte are într-adevăr doi sateliţi, unul dintre aceştia fiind de două ori mai rapid decât celălalt.Misteriosul K19Prezentăm în continuare faptele care arată conexiunea dintre scriitorul american Thomas Wolfe şimisteriosul „K19”. Rămâne să precizeze fiecare dacă premoniţia sa este doar o simplă coincidenţă. La foarte scurt timp după publicarea lucrării sale, „Look Homeward Angel”, Wolfe atrimis editorului său o altă carte având ca erou principal un şofer al unei maşini cu numărul „K19”. De fapt, „K19” urma să fie chiar titlul cărţii. Manuscrisul nu a fost publicat, dar Wolfe a inclus mai târziu o parte din el în cartea „Of Time and the River (Timpul şi râul)”.

Totuşi, el n-a putut scăpa de fascinaţia lui „K19”. În ultima sa lucrare, „You can’t go home again” („Nu te poţi întoarce acasă”), apare din nou „K19”.Wolfe murea pe data de 15 septembrie 1938. Prietenul şi editorul său, Esward C. Aswell, care a povestit incidentul în lucrarea „The Hills Beyond” (Dincolo de munţi), apărută în 1941 a fost prezent atunci când corpul neînsufleţit al autorului a fost aşezat în tren pentru a fi dus în locul săunatal din Ashewille, în nordul Californiei. Familia sa îl însoţea şi ea în tren. În timp ce trenul se îndepărta, Aswell a văzut numărul „K19” înscris pe vagonul în care călătorea familia scriitorului.Naufragiaţi veniţi din viitorÎn vara anului 1939, doamna Axel Wenner Grens, soţia unuiindustriaş suedez, fiind în faţa soţului ei, urca treptele casei lor.Abia trecuse de miezul nopţii şi casa era învăluită în întuneric.Pe neaşteptate, figura unui om ud până la piele i-a apărut acesteifemei la capătul treptelor. El ţinea în braţe corpul unui copil. Pefruntea copilului se vedea o rană adâncă, sângerând. DoamnaVenner Grens ţipă şi imediat figura a dispărut.Dl. Wenner Grens ascultă cu neîncredere istorisirea soţiei sale.El a pus întreaga poveste pe seama încordării ei nervoase şi i-a sugerat soţiei sale o croazieră cu iahtul lor, „Crucea Sudului”. Tulburată, doamna Axel a dat curs acestei propuneri a soţului său.Ca răspuns la semnalele disperate de pericol, receptate în noaptea de 3 septembrie 1939, iahtul „Crucea Sudului” s-a îndreptat spre locul în care tocmai se scufundase ambarcaţiunea Athenia. Doamna Wenner Grens a asistat la salvarea supravieţuitorilor

Prima persoană care a urcat pe puntea iahtului fost un om ud până la piele. El ţinea în braţe corpul unui copil muribund a cărui frunte era străbătută de o rană adâncă ce sângera. Acestea sunt faptele pe care Wenner Grens le-a relatat mai târziu unui ziarist – în Victoria din Columbia britanică.Celebra aventură din grădinile VersaillesÎn ziua de 10 august 1901, în faţa a două femei a apărut ozonă din grădina Versailles, aşa cum existase aceasta în1789. Păşind în acea arie tăcută de grădină, femeile, aupătruns, de fapt, înapoi în timp. Cel puţin aceasta estemărturia lor.Femeile se numeau Charlotte E. A. Moberely şi EleanorJourdain. Ambele ocupau posturi importante înînvăţământ. Ele veniseră la Versailles ca excursioniste. Întimp ce mergeau de-a lungul aleilor şerpuitoare, scenariula devenit ireal, ca de teatru. Ele s-au simţit ca şi cum ar fiintrat într-un straniu „cerc de influenţă”, unde au găsit olume de umbre şi teamă.Grădina din jurul lor nu mai avea aspectul celei din 1901,ci era grădina de pe vremea Mariei Antoaneta. Aceasta afost grădina în care s-a petrecut deznodământul uneia dintre cele mai mari drame ale tuturor timpurilor când o bucată de oţel a ghilotinei a întâlnit gâtul alb al reginei.Un timp, cele două femei au rătăcit în această scenă – care era corect plasată în spaţiu, dar „greşit” plasată în timp. Prin grădină se mişcau figuri ce aparţineau trecutului. Ele au văzut

înaintea lor clădiri care existaseră într-adevăr în acele vremuri trecute şi au observat oameni care aparţinuseră acelor timpuri de mult apuse.Apoi au mers mai departe şi, subit, au reintrat în lumea normală, unde timpul era în acord cu calendarul. Indubitabil, ambele femei au văzut aceeaşi scenă, mărturiile pe care le-au făcut au fost precise până la detaliu. Din fiecare amănunt reieşea foarte clar faptul că avuseseră o călătorieneobişnuită în trecut.După acest incident, timp de 10 ani, femeile au căutat cu perseverenţă prin documentele de epocă, străduindu-se să identifice fiecare detaliu al acelei viziuni. Confirmările lor au fost păstrate cu grijă la biblioteca Bodleian din Oxford. Au verificat totul, poziţia copacilor şi a boscheţilor, îmbrăcămintea de epocă de la curte, sute de detalii minuţioase. După 10 ani, ele au considerat că verificaseră complet viziunea avută.„Povestea cu stafii” de la Versailles, publicată în 1911 sub titlul „O aventură”, a făcut mari furori,cu toate că n-a existat nici un atac oficial din partea scepticilor timp de mulţi ani, probabil şi din cauza poziţiei sociale înalte a celor două martore.

În anul 1938, un englez, J.R. Sturge-Whiting, şi-a publicat lucrarea „The Mistery of Versailles” („Misterul Versailles-ului”), în care a declarat că această carte oferă „o soluţie completă” a enigmei. Dar, la acea dată, ambele doamne, Moberley şi Jourdain, erau decedate.Sturge-Whiting făcuse o sumă de investigaţii şi credea în mod aberant că ar putea dovedi astfel faptul că misterul a fost pur şi simplu consecinţa unor observaţii eronate, a unei anumite stări sufleteşti, a unor farse jucate de memorie şi a uneiaspiraţii incurabile pentru romantism.În ultima ediţie a lucrării „O aventură”, d-na Edith Olierspunea, relativ la soluţia lui Sturge-Whiting pentrumisterul de la Versailles: „impresia pe care ne-otransmite este că povestirea, în sine însăşi, cu mulţimeasa de evidenţe substanţiale, este încă şi astăzi la fel de vieşi de însufleţită, aşa cum a fost întotdeauna; criticile, pede altă parte, sunt singurele moarte, lipsite de dateconcrete.”Întâlnire cu aventuraCelebra scriitoare Irenne Kuhn relatează următoareapovestire în lucrarea sa „Întâlnire cu aventura”, apărutăîn anul 1938:Se plimba fericită, fluierând, pe bulevardul Michigan, dinChicago, când, pe neaşteptate, scena din faţa ei adispărut. Pentru o secundă, ea s-a văzut în faţa unui dealacoperit cu iarbă, deasupra căruia strălucea un soareblând de primăvară. Pe de la erau trei copaci cu o formădeosebită. A mai văzut şi un mic grilaj de fier iar înfundal se conturau pe cer norii de fum de la o fabrică. Olimuzină neagră urca dealul, şi a putut distinge chipulneobişnuit de alb al unei femei. Ea observă de asemenea un loc unde fusese săpată în iarbă o groapă. În aceasta se afla aşezată o cutie mică.

Apoi, subit, ea văzut din nou doar bulevardul Michigan acoperit de zăpadă pe care o adusese viscolul din noaptea trecută.Anul următor în luna mai, Irene Kuhn conducea o limuzină neagră, mergând spre un cimitir pe care nu îl mai văzuse niciodată, unde se afla cenuşa soţului său, care murise subit în China, cu o lună în urmă.Deasupra sa strălucea soarele blând de primăvară, în faţă se afla un grilaj de fier ruginit, dealul înverzit, trei copaci cu forme neobişnuite. În zare se vedea o fabrică. Cutia cu rămăşiţele soţului a fost pusă într-o groapă – exact aşa cum văzuse ea în viziunea fulgerătoare pe care o avusese pe bulevardul înzăpezit Michigan din Chicago.Naufragiul din somn

În cursul primăverii anului 1915, eminentul conferenţiar britanic I.B.S. Holburne revenea după un turneu de conferinţe pline de succes ţinute în diferite colţuri ale Statelor Unite. Îşi rezervase loc pe vasul Louisiana, un mare pachebot, vestit prin siguranţa şi rapiditatea sa.Sculându-se foarte devreme, în dimineaţa de 7 mai 1915, Marion, soţia profesorului, care îl aştepta în Anglia, s-a aşezat într-un fotoliu din biblioteca lor, a adormit şi a început să viseze… Se găsea în mod straniu la bordul unui mare transatlantic aflat în pericol. Vasul se clătina ameninţător, iar echipajul se agita să pună bărcile pe apă. Oamenii treceau în toate direcţiile, dar fără panică, fără agitaţie. D-na Holburne, care stătea pe puntea superioară a vasului care naufragia, a cerut veşti despre soţul ei unui tânăr ofiţer care i-a ieşit în faţă. Ofiţerul i-a răspuns prompt că profesorul tocmai părăsise vaporul şi se afla la bordul unei bărci de salvare. Cu aceste cuvinte ea se regăsi brusc în confortul bibliotecii sale, cu ochii larg deschişi şi cu inima bătând puternic.La micul dejun, în acea dimineaţă, ea le vorbi despre visul ei membrilor familiei. Cu toţii râseră de ea. „Este numai un coşmar fără importanţă”, îi spuserăei.Au trebuit să-şi schimbe părerea câteva zile mai târziu,când a fost transmisă vestea că Transatlanticul Louisianaa fost scufundat de un submarin german în largulcoastelor Irlandei şi că se raporta moartea unui marenumăr de persoane. Aflară mai târziu că profesorulHolburne ajutase multă lume să-şi pună vestele desalvare şi să urce în bărci, înainte de a primi ordin săpărăsească la rândul său vasul.Profesorul a supravieţuit, iar când Marion l-a descris petânărul ofiţer pe care-l întrebase în vis despre soartasoţului său, acesta l-a recunoscut fără dificultate pe celcare i-a ordonat să urce în barca de salvare… exact cumofiţerul îi spusese doamnei Holburne în timpul visului eiciudat.Viitorul poate fi văzut într-o sferă de cristal?Pe 16 ianuarie 1969, noaptea, Joseph DeLouise a intrat într-un bar din Chicago şi a cerut un ziar. Dorea să citească amănunte despre accidentul în care două trenuri se ciocniseră undeva la sud de Chicago. Bărbaţii de la bar au ciulit deodată urechile. Ce ciocnire? Nu auziseră despre vreun astfel de accident. În ziare nu scria nimic. Unde?

– Undeva la sud de aici, a răspuns DeLouise. Din cauzaceţii, s-au ciocnit două trenuri. Cel mai mare dezastruferoviar pe care l-am avut de la al doilea război mondialîncoace. Mulţi oameni au fost răniţi şi ucişi. Barmanul adat drumul la radio. Era ora 23, şi nici o veste despreaccidentul feroviar. Două ore mai târziu, în ziua de 17ianuarie la ora 1 dimineaţa, două trenuri de Illinois s-auciocnit frontal, la 45 de mile sud de Chicago, în plinăceaţă. Patruzeci şi şapte de oameni au fost răniţi şi treiomorâţi. A fost cel mai mare dezastru feroviar din aceazonă în ultimii 25 de ani (deci de la al doilea războimondial).DeLouise vorbise deja la o emisiune radiofonică, în ziuade 14 decembrie 1968, şi făcuse chiar profeţia că înurmătoarele cinci sau şase săptămâni va avea loc unaccident feroviar.Dar ce fel de om este Joseph DeLouise?Lucrează ca frizer, nu a reuşit să termine şcoala elementară şi, ca mulţi alţi mediumi, face profeţiifolosindu-se de o sferă de cristal. Devenit deja celebru, vorbind atât la radio cât şi la televiziune, el a prevestit multe dezastre.De exemplu, pe data de 25 noiembrie 1967 a prevestit prăbuşirea unui pod. Trei săptămâni mai târziu, în ziua de 16 decembrie a aceluiaşi an, s-a prăbuşit podul Silver Bridge, care trecea peste râul Ohio la Point Pleasant, în Virginia de Vest. Au murit treizeci şi şase de oameni, şi alţi zece au fost daţi dispăruţi.Pe 8 ianuarie 1968, DeLouise a povestit pentru anul în curs că în ţară nu se vor produce frământări majore, însă va avea loc o „insurecţie”. Într-adevăr, pe 7 aprilie 1968, guvernatorul din Illinois a declarat că izbucnirea de violenţă din Chicago este o adevărată insurecţie şi de aceea, pentru a nu se pierde situaţia de sub control, au fost aduşi 5000 de soldaţi din trupele federale.

Pe 15 decembrie 1968, DeLouise a prevestit că familiaKennedy va fi implicată într-o tragedie legată de apă.Mai târziu, în legătură cu acelaşi subiect, el a „văzut” ofemeie înecându-se. Pe 18 iulie 1969, Mary Jo Kopechnes-a înecat la Chappaquiddick, datorită unui accident demaşină în care fusese implicat Edward Kennedy.Pe 21 mai 1969, DeLouise a prevestit prăbuşirea unuiavion în apropiere de Indianopolis. A spus că vor muri 79de persoane, şi că numărul 330 va avea legătură cuaccidentul. La 3:30 după-amiaza, în ziua de 9 septembrie1969, un DC-9 aparţinând companiei Allegheny Airlines s-a ciocnit cu un avion particular, în apropiere de Indianopolis. Membrii echipajului (în număr de 4) şi 78 de pasageri au murit, împreună cu pilotul care conducea avionul particular.

DerutăDin timpurile cele mai vechi, oamenii au folosit diferite mijloace de protecţie împotriva demonilor. Locuitorii Babilonului ţineau duhurile negre la distanţă cu ajutorul unor aşa-numite „curse pentru demoni”: nişte vase speciale, pe care erau înscrise texte magice, vase ce erau apoi îngropate sub casele lor. Iată deci că poveştile cu duhuri închise în sticle au origine babiloniană. Un exemplu tipic pentru anul 300 d.C. este proclamarea unei „Legi a divorţului” împotriva Necuratului şi a duhurilor sale întunecate, precum şi ordinul de a părăsi imediat şi definitiv comunitatea. Chiar şi astăzi unele biserici malteze au două ceasuri: unul potrivit la ora exactă, iaraltul nu, pentru a-l deruta pe Diavol în legătură cu orele la care au loc slujbele în biserică. Ce simplu ar fi!Anunţul din visÎn vârstă de 63 de ani, fermierul Paolo Grillo şi-a trăittoată viaţa în micul său sătuc situat aproape deTreviglano, în provincia Bergamo, Italia.În dimineaţa de 27 noiembrie 1952, Paolo nu s-a mai dussă lucreze la câmp, ceea ce era contrar obiceiurilor sale.În loc să facă aceasta, el merse din vecin în vecin să lepovestească straniul vis pe care îl avusese în acea noapte.„Noaptea trecută”, le spune el vecinilor, „l-am visat peun foarte bun prieten care a fost cu mine în tranşee, întimpul primului război mondial. Eram aproape de el cânda fost ucis de un glonţ şi a murit în braţele mele. În visul meu din noaptea trecută, a venit la mineîn cameră, aproape de patul meu, mi-a atins mâna până ce l-am privit, apoi mi-a spus: «Pregăteşte-te Grillo, astăzi pleci cu mine.»”Prietenii lui Grillo încearcă să-l convingă că se nelinişteşte degeaba. Toată lumea visează lucruri ciudate din când în când, îi spuseră ei. Câte unii îi povestiră chiar unele vise care nu se realizaseră niciodată. Dar Grillo se depărtă scuturându-şi capul. Afară era frumos şi cald. Câmpulavea nevoie să te ocupi de el, dar Grillo îşi spuse că putea să-i aducă ghinion dacă ar lucra în acea zi; a decis să-şi petreacă după-amiaza mai curând în linişte pe vechiul său scaun rezemat de faţada căsuţei sale. Acolo îl găsiră la apusul soarelui mort din cauza unei crize cardiace

Pe data de 23 august 1980, mediumul Alex Tanous a dat un interviu care urma să fie difuzat ulterior. În timpul acestui interviu, el a făcut o profeţie ce avea să se adeverească înainte de sfârşitul anului.Interviul i-a fost luat de Lee Spiegel, realizatorulprogramului „Fenomene inexplicabile” de la postul deradio NBC, şi a avut loc la Societatea Americană deCercetări Psihice cu sediul în New York, vizavi deApartamentul Dakota. Spiegel dorea să utilizezeînregistrarea pentru un viitor program, şi l-a întrebat peTanous dacă nu putea face o profeţie care să seîndeplinească în următoarele câteva luni, şi în acelaşitimp să-i intereseze pe numeroşii fani de muzică rock

ce-i ascultau emisiunea. Tanous a răspuns: „Profeţia este următoarea: O stea a muzicii rock foartecunoscută va avea parte de o moarte prematură, iar evenimentul se poate petrece în orice momentîncepând de acum. Spun „moarte timpurie” pentru că această moarte va fi nenaturală şi va afecta conştiinţa multor oameni, din cauza faimei extraordinare de care se bucură cântăreţul.” Interviul a fost difuzat la emisiunea din 5 septembrie 1980. Pe 8 decembrie John Lennon a fost împuşcat mortal în faţa uşii Apartamentului Dakota, unde locuia. Întrucât Tanous nu specificase numele stelei rock ce avea să moară, Spiegel alcătuise o listă cu şase posibilităţi; în fruntea listei se afla John Lennon.Îngerul păzitorÎn statul Virginia (SUA), aproape de localitatea Staunton, se găseşte un mormânt straniu, situat laaproximativ 11 km de acest oraş, în apropierea vechii ferme a unui locuitor numit Sam Frame.Sam Frame şi vecinii săi aveau obiceiul să-şi ducă grânele la moara exploatată de un oarecare domn Palmer. În 1870, ca de obicei, îşi depozitară grâul la moară aşteptând ca ploile de toamnă să umfle râul pentru ca Palmer să le poată măcina grâul. În seara zilei când Frame şi-a adus grâulpentru a-l depozita la moară, a avut un vis foarte viu. Dimineaţa următoare a povestit familiei că a văzut în vis „o doamnă îmbrăcată în lumină” care l-a anunţat să-şi ia înapoi cât mai curând grâul, deoarece o inundaţie urmează în curând să distrugă moara.Frame, ascultându-şi intuiţia, a alergat să-şi ia grâul înapoi. Când le-a spus prietenilor lui să-şi urmeze exemplul, aceştia şi-au bătut joc de el. Dar în acea noapte, un adevărat potop a făcut să crească râul într-atât încât acesta a luat la vale moara cu totul, distrugând depozitul, exact aşa cum prezisese „doamna de lumină” din vis.Pe piatra funerară a lui Frame se poate citi: „Samuel Frame, îngropat la această fermă, a fost avertizat în vis, de un înger, la 22 septembrie 1870, să-şi ridice grâul de la moara Palmer, numită acum Spring Hill, ceea ce el a şi făcut a doua zi.”