UNIVERSITATEA DIN PETROSANI FACULTATEA DE STIINTE

VASILE CIOCODEICA

D E M O G R A F I E

Petroşani, 2006

C U P R I N S

Pag. I. Obiectul şi istoricul ştiinţei

1.1. Stadiul actual al demografiei ca ştiinţă 1.2. Locul demografiei în contextul altor ştiinţe sociale şi

ştiinţe ale naturii

1.3. Raportul dintre demografie şi sociologie II. Evoluţia situaţiei demografice a lumii

2.1. Antichitate şi evul mediu 2.2. Perioada modernă şi contemporană 2.3. Situaţia demografică în ţările în curs de dezvoltare 2.4. Teorii demoalimentare

III. Cadrul de referinţă al demografiei 3.1. Fenomen biologic şi fenomen social 3.2. Populaţia umană şi societatea 3.3. Reproducţia populaţiei 3.4. Variabile economice şi variabile demografice

IV. Structura populaţiei 4.1. Structura populaţiei

4.2. Numărul populaţiei 4.3. Densitatea populaţiei 4.4. Sexul şi vârsta 4.5. Starea civilă a populaţiei 4.6. Populaţia activă 4.7. Tranziţia demografică

V. Mobilitatea populaţiei 5.1. Fenomenul mobilităţii populaţiei 5.2. Mobilitatea populaţiei

5.3. Teorii despre migraţie 5.4. Migraţia populaţiei 5.5. Migraţia internaţională 5.6. Mobilitatea socială

VI. Mişcarea naturală a populaţiei 6.1. Natalitatea 6.2. Fertilitatea 6.3. Nupţialitatea. Tabela de nupţialitate 6.4. Divorţialitatea 6.5. Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate

VII. Mortalitatea 7.1. Fenomen natural 7.2. Tabela de mortalitate

7.3. Sporul natural al populaţiei VIII. Prognoza demografică

8.1. Obiectul prognozei 8.2. Metode de prognoză 8.3. Prognoza demografică 8.4. Clasificarea metodelor de prognoză demografică

IX. Metodele demografiei 9.1. Caracterizare generală 9.2. Anchetele şi monografiile demografice 9.3. Numărătoarea populaţiei 9.4. Piramida populaţiei 9.5. Principii metodologice

X. Demografia şi dezvoltarea economico-socială 10.1. Corelaţii şi legităţi 10.2. Populaţia şi resursele naturale 10.3. Populaţia şi dezvoltarea economică 10.4. Costul unui bătrân şi preţul unui copil

XI. Relaţia populaţie – economie 11.1. Creşterea demografică în relaţia populaţie – economie 11.2. Factorii economici şi factorii demografici

XII. Politica demografică 12.1. Complexitatea problematicii 12.2. Studii de referinţă despre psihologia poporului român 12.3. Perioada postdecembristă - perioadă de declin

demografic

Intrebări de autoevaluare Bibliografie

1

CURS NR.I

OBIECTUL SI ISTORICUL STIINTEI

Cuvântul ,,demografie” vine din limba greacă şi este format din cuvântul

,,demos” care înseamnă popor şi ,,graphe” care înseamnă descriere. Demografia, deci,

este ştiinţa care are ca obiect populaţiile umane pe care le studiază sub aspectul

numărului şi al repartizării geografice, structurii după diferite caracteristici demografice

şi socio-economice, evoluţiei lor, precum şi al factorilor ce determină schimbările

numărului şi structurii pentru a pune în lumină regularităţile după care se produc

fenomenele demografice. In acest scop demografia foloseşte cu precădere metode

cantitative-statistice, matematice, modele. Sub raport istoric demografia a apărut odată

cu statistica, desprinzându-se treptat de sub ,,tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă

autonomă. Datorită aspectului dual-biologic şi social- al fenomenelor sale demografia a

cunoscut un proces de ,,biologizare” şi, actual, mai recent, de ,,socializare”. In

consecinţă, se pot distinge două abordări ale demografiei:

-în sens îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia

studiază cu metode statistice-matematice populaţiile umane, concentrându-şi atenţia

asupra fertilităţii, mortalităţii, nupţialităţii şi migraţiei;

-iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei,

studiază în plus mobilitatea socială, structura social-economică a populaţiei şi factorii

social-economici care influenţează fenomenele demografice precum şi raportul reciproc

dintre populaţie şi economie.

Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată în lucrarea

,,Elemente de statistică umană sau demografie comparată” (Paris, 1855) de către

demograful şi statisticianul francez Achille Guillard, în concepţia căruia demografia

descrie masele cu ajutorul numerelor şi după sfera pe care ele o ocupă. Termenul de

demografie a fost propus de către demograful francez Emile Levasseur în 1878, la cel

2

de-al doilea congres internaţional de igienă şi demografie, pentru a înlocui denumirile

de ,,statistică”, ,,fizică socială”, ,,teoria populaţiei”.

Potrivit aprecierii demografului francez Daniel Villey, ,,statistica şi

demografia sunt nedespărţite, ele s-au născut în aceeaşi zi: ziua primului recensământ”.

După recensăminte a apărut cea de-a doua sursă informaţională, statistica stării civile,

care a jucat un rol important în apariţia demografiei. Sub formă de registre parohiale,

această evidenţă, introdusă în secolul al XVI-lea, consemna naşterile, decesele şi

căsătoriile. In Anglia aceste înregistrări au cunoscut o mare dezvoltare, în special

datorită epidemiilor de ciumă. Din 1629 au fost incluse câteva elemente noi, cu

precizarea bolii şi cauza decesului. Prelucrând materialul din asemenea liste, John

Graunt a elaborat celebra sa lucrare, ,,Observaţiile naturale (biologice) şi politice

(sociale) pe certificatele de mortalitate mai ales cu referire la guvernare, religie, tradiţii

etc.”. Această lucrare marchează constituirea demografiei ca ştiinţă datorită analizei

ştiinţifice de mare ingeniozitate pe care o întreprinde autorul şi care-i permite să

stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice cum este

mortalitatea, să folosească metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza

unui material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual al fenomenelor

demografice, biologic şi social. Acolo unde informaţia era insuficientă sau lipsea cu

totul, Graunt a făcut apel la eşantioane care i-au servit drept bază pentru diferite

estimări. El a elaborat primele ,,tabele de viaţă” (,,tabele de mortalitate”) şi a făcut unele

din cele mai timpurii evaluări ale mărimii şi tendinţelor populaţiei Londrei.

Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin dezvoltarea demografiei şi

statisticii, printr-o tendinţă de autonomizare a ambelor discipline, prin dezvoltarea

teoriei probabilităţilor de care beneficiază şi statistica şi demografia. Este perioada

dezvoltării tabelelor de mortalitate, a diferitelor teorii despre populaţie, a formulării

,,legilor de mortalitate”, a abordării problemelor raportului dintre populaţie şi economie.

In secolul al XVIII-lea apar şi teorii despre populaţie care culminează cu cea a lui

Thomas Malthus. In lucrarea sa principală, ,,Eseu asupra principiilor populaţiei”,

încearcă să stabilească o ,,lege a populaţiei”. Malthus a formulat cel dintâi corelaţia

3

demo-economică sub forma faimosului raport dintre creşterea în progresie geometrică a

populaţiei şi creşterea în progresie aritmetică a mijloacelor de subzistenţă, elaborând

totodată, în cadrul doctrinei sale, un ansamblu de măsuri de politică demografică

desemnate astăzi generic cu numele de ,,malthusiene” sau ,,antipopulaţioniste”. Meritul

lui Malthus constă în faptul că a pus faţă în faţă variabila demografică cu cea

economică, problemă care a rămas un bun câştigat deopotrivă pentru economia politică

cât şi pentru demografie, constituind în prezent o preocupare de cea mai mare actualitate

sub forma raportului dintre ,,creşterea economică” şi ,,creşterea populaţiei”.

In secolul al XIX-lea se conturează diferite şcoli naţionale de demografie;

apar noi discipline înrudite cum ar fi sociologia şi biologia, se dezvoltă genetica.

Amintim pentru această perioadă pe germanul Gustav Zeuner, pentru tabelele de

mortalitate şi pentru reprezentările grafice ale variabilelor demografice, Richard Backh,

pentru contribuţia adusă la perfecţionarea tabelelor de mortalitate, dar mai ales pentru

faptul că este primul care, în 1884, a formulat indicele net al reproducţiei, indice

dezvoltat peste câteva decenii de demograful Robert Kuczynski (,,indicele Backh-

Kuczynski”). El a elaborat studii privind fertilitatea populaţiei feminine, divorţialitatea.

Economistul, demograful şi statisticianul Wilhelm Lexis a introdus celebra ,,reţea

demografică” care-i poartă numele, instrument de descriere şi analiză demografică, a

perfecţionat metodele de întocmire a tabelelor de mortalitate. In Anglia, în secolul al

XIX-lea sunt de semnalat câteva contribuţii în demografie şi, mai ales, constituirea

şcolii de statistică matematică care a jucat un rol deosebit în progresul aplicaţiilor

practice ale probabilităţilor şi statisticii matematice. Tradiţia demografiei în Franţa este

continuată în secolul al XIX-lea de nume prestigioase, ca cele a lui Laplace, a cărui

lucrare ,,Teoria analitică a probabilităţilor” cuprinde şi studii demografice, sau a lui

Play, sociolog având însă şi studii demografice. In Italia trebuie reţinute numele lui

Luigi Bodio, statistician şi demograf, mai ales pentru lucrarea sa ,, Mişcarea populaţiei

în Italia şi în alte state ale Europei”-1876, şi Rodolfo Benini şi L. Perozzo, autori ai unor

stereograme demografice, un fel de reprezentări grafice, asemănătoare cu graficul lui

Lexis. Un progres remarcabil a înregistrat demografia în S.U.A. Se poate afirma că, în

4

prezent, cele mai reprezentative şcoli demografice pe plan internaţional sunt cea

franceză şi cea americană. Caracteristic este faptul că în demografia americană s-au

conturat două tendinţe: una de orientare biologistă iar cealaltă, sociologică şi

economică, predominantă datorită marilor progrese pe care le-au făcut sociologia şi, mai

ales, cercetările sociologice concrete.

Progresele sunt notabile în toate ramurile demografiei şi în toate etapele

cercetării, începând cu sistemul informaţional, continuând cu analiza demografică şi

terminând cu teoriile despre populaţie. Au fost perfecţionate metodele de culegere a

datelor despre populaţie: recensămintele au cunoscut un proces energic de modernizare;

anchetele demografice s-au îmbogăţit cu noi variante elaborate de tehnica şi teoria

sondajului; s-au extins preocupările de introducere a registrelor permanente ale

populaţiei sub formă de ,,bănci de date”, pe bază electronică. Interpretarea sistemică şi

cibernetică a populaţiei devine tot mai mult un principiu fundamental în abordarea

problemelor demografice.

1.1.Stadiul actual al demografiei ca ştiinţă

Caracterul multidisciplinar al obiectului demografiei, care condiţionează

necesitatea abordării interdisciplinare a acesteia, explică dificultăţile în definirea exactă

a demografiei ca ştiinţă. Schema cea mai generală a descrierii şi analizei populaţiei şi a

fenomenelor demografice poate fi prezentată astfel: populaţia (ca ,,stoc iniţial”)

distribuită pe sexe şi vârste; fenomenele demografice (naşteri, decese, căsătorii,

divorţuri, migraţii) ca ,,fluxuri” în cadrul unei perioade care modifică ,,stocul iniţial”;

factorii social-economici care influenţează fenomenele demografice şi, prin intermediul

acestora, populaţia şi structura sa.

Intre fenomenele demografice luate ca atare (naşteri, decese, structuri) se

formează relaţii care sunt relaţii între variabile demografice. Pe de altă parte, între

fenomenele demografice şi cele social-economice se constituie de asemenea interrelaţii,

5

care sunt considerate ca interrelaţii dintre variabilele demografice şi cele social -

economice, inclusiv psihologice, culturale. Specificitatea obiectului demografiei o

constituie numai variabilele demografice şi raporturile dintre ele.

Analiza fenomenelor demografice în raport cu cele social-economice şi

încercarea de a găsi explicaţii cauzale transferă problema în zona altor ştiinţe ca

biologia, sociologia, economia politică. De aceea se justifică distincţia dintre

demografie, în sens restrâns şi demografia în sens mai larg, evidenţiată şi terminologic

prin expresii diferite. Prima este denumită uneori demografie formală sau demografie

pură în timp ce a doua poartă denumirea de studiul populaţiei sau demografie socială.

Demografia formală este foarte dezvoltată cuprinzând metodele statistice şi

matematice de măsurare şi de analiză a componentelor schimbărilor populaţiei, în

special a naşterilor şi a deceselor, a structurii populaţiei (după vârstă, sex, stare civilă).

Demografia socială include studiul variabilelor demografice în contextul

lor social, ca şi în contextul lor biologic, ceea ce înseamnă, în ultimă analiză, că

demografia descrie şi analizează: mărimea şi distribuţia populaţiei, structura ei biologică

(sex şi vârstă), caracteristicile socio-economice ale populaţiei (distribuţia geografică,

starea civilă, religia, limba, educaţia, ocupaţia, venitul).

După demograful suedez Hannes Hyrenius, demografia poate fi împărţită

astfel:

1.Statistica demografică - care se ocupă de metodele de obţinere a datelor

privind populaţia şi fenomenele demografice, de tehnicile de culegere (recensămintele,

cercetări prin sondaj) precum şi de metodele de prelucrare şi prezentare a datelor.

2.Demografia formală - defineşte şi construieşte indicii demografici,

studiază relaţiile funcţionale dintre factori şi schimbările demografice, metodele de

analiză a dinamicii populaţiei şi, în special, măsurarea interrelaţiilor.

3.Teorii despre populaţie.

4.Analiza demografică - care studiază factorii determinanţi ai populaţiei

asupra tendinţelor fenomenelor economice.

6

5.Descrierea demografică - care se ocupă cu descrierea mărimii unei

populaţii particulare.

6.Demografia aplicată - foloseşte datele şi metodele de analiză la o

populaţie concretă; are în vedere îndeosebi relaţiile demo-economice şi tehnicile de

proiectare demografică.

7.Politica demografică.

Există şi alte modalităţi de împărţire a demografiilor pe domenii.

1.2.Locul demografiei în contextul altor ştiinţe sociale şi ştiinţe ale naturii

Începuturile demografiei coincid cu cele ale statisticii demografice.

Îmbogăţirea metodelor de analiză demografică cu unele metode care nu pot fi socotite

metode statistice, mai ales în secolul al XX-lea, a permis să se aducă argumente viabile

care să impună afirmarea demografiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Totuşi mai sunt unele

păreri care pun semnul egalităţii între ,,demografie” şi ,,statistica demografică” socotind

ca insuficient ansamblul de metode şi probleme specifice demografiei, de natură să

justifice autonomizarea acesteia ca ştiinţă cu obiect şi metode proprii.

Rolul populaţiei în sfera activităţilor sociale explică strânsele legături

dintre demografie şi ansamblul ştiinţelor economice ca: economie politică, cibernetică

economică, management sau statistică economică.

Demografia, ca ştiinţă socială, beneficiază de realizările cognitive şi oferă

la rândul ei material documentar şi metode de analiză psihologiei sociale, antropologiei,

istoriei, geografiei economice.

Caracterul social-biologic al personalităţii umane explică legăturile strânse

dintre demografie, biologie şi medicină.

Fenomene ca natalitatea şi mortalitatea populaţiei, deşi sunt fenomene

sociale, au la bază evenimente biologice, naşterea şi decesul, obligând cercetătorul în

demografie să ţină seama de descoperirile ştiinţei medicale.

7

Importanţa demografiei pentru organizarea şi conducerea societăţii,

legăturile stabilite în procesul cunoaşterii cu alte ştiinţe sociale şi ştiinţe ale naturii

explică interesul deosebit de care se bucură aceasta printre specialiştii din cele mai

diferite domenii.

1.3.Raportul dintre demografie şi sociologie

După David Glass, în S.U.A. şi Olanda demografia este considerată ca o

ramură a sociologiei, în timp ce în Italia, Argentina şi Brazilia este mult mai accentuată

legătura demografiei cu ştiinţele biologice, iar în Franţa şi în Anglia sunt relevate

legăturile cu cele mai variate discipline: economia politică, statistica, antropologia,

sociologia, biologia umană.

Este vădită încercarea de subordonare a demografiei de către sociologie,

tendinţă accentuată în S.U.A.. Această tendinţă s-a conturat ca urmare a progreselor

sociologiei concrete, a cercetărilor sociologice şi a folosirii instrumentelor cantitative. In

prezent, însă, chiar şi în şcoala sociologică americană, sunt simptoame tot mai frecvente

de autonomizare a demografiei. Ceea ce este foarte important sunt relaţiile de

colaborare, împrumuturile reciproce. Contextul social, cuprinzând variabilele sociale,

economice, culturale, demografice, oferă cele mai largi posibilităţi de interpretare şi

analiză a diferitelor fenomene sociale. Cum fenomenele demografice sunt în primul

rând sociale, demografia recurge deseori la sprijinul sociologiei pentru analiza propriilor

probleme. De altfel, o serie întreagă de probleme le sunt comune: migraţia, urbanizarea,

mobilitatea populaţiei (spaţială, profesională), stratificarea socială; altele, cum sunt

nivelul şi evoluţia fertilităţii populaţiei, care reclamă studiul aprofundat al familiei, al

relaţiilor sociale, nu pot fi înţelese fără analiza determinărilor sociale. Demografia

împrumută de la sociologie o serie de teorii menite să ajute la explicarea cauzală a

fenomenelor demografiei; de asemenea ia de la sociologie materiale faptice sociologice

8

apelând şi la tehnicile acesteia. Pe de altă parte, sociologia, la rândul ei, nu se poate

dispensa de cunoaşterea populaţiei, a fenomenelor demografice, a evoluţiei acestora.

In general se afirmă că demografia are un obiect concret pe care îl descrie

şi îl analizează multilateral cu ajutorul unor tehnici cantitative rafinate dar că, în schimb,

s-ar resimţi de pe urma lipsei unei teorii generale, în timp ce sociologia excelează prin

elaborarea de teorii. De aceea colaborarea dintre aceste două ştiinţe este indispensabilă.

9

CURS NR.II

EVOLUTIA SITUATIEI DEMOGRAFICE A LUMII

2.1.Antichitate şi evul mediu

Numărul populaţiei nu este doar o simplă cifră ci expresia unor numeroase

şi complexe condiţii de existenţă ale unei colectivităţi umane; de aceea se afirmă că

,,demografia exprimă o civilizaţie”.

In preistoria omenirii condiţiile grele de existenţă, modul dificil de obţinere

a mijloacelor de subzistenţă, nomadismul inerent împrejurărilor de viaţă ale economiei

primitive constituiau importante obstacole în creşterea populaţiei. La această situaţie

contribuie şi alte fapte: simpla recoltare de către femei a produselor naturale nu oferă o

cantitate suficientă de alimente corespunzătoare copiilor mici şi, de aceea, perioada de

alăptare se prelungeşte, iar ca o consecinţă, sporeşte intervalul între două gravidităţi şi

se micşorează deci numărul naşterilor; condiţiile grele ale vieţii nomade, care impunea

deplasări zilnice de 10-25 km, nu permiteau transportul mai multor copii mici iar munca

grea a femeii, precum şi anumite condiţii de promiscuitate, influenţau defavorabil

naşterile.

Unele date pentru populaţiile Africii negre indică o speranţă de viaţă de 20-

37 de ani (de remarcat că scheletele feminine sunt totdeauna mai tinere).

Unele cercetări de antropologie presupun că pe teritoriile Australiei şi Americii de

Nord, în mileniile VIII şi VII î.e.n., în regiunile unde hrana era legată de vânătoare şi

culesul de fructe şi rădăcini, existau între 8-16 locuitori la 100 km2 pe când în regiunile

unde alimentaţia se baza pe hrana activă şi pe vegetale densitatea pe aceeaşi suprafaţă

putea ajunge până la 90 de locuitori. Nu întâmplător în mileniile IV şi III î.e.n. iau

naştere centre mari de populaţie în bazinul inferior al Nilului, în bazinul Mesopotamiei,

apoi în bazinul Indusului şi mai târziu pe plaiurile aluvionale ale fluviului Galben. Ele

sunt legate de importante amenajări ale solului şi de lucrări colective de irigaţie.

10

Datele asupra populaţiei diferitelor regiuni ale lumii pe la începutul erei

noastre sunt evaluate de Josefus Flavius pentru Egipt la 8,9 milioane, de Usher pentru

China la 71 milioane, de Beloch pentru Imperiul Roman la 54 milioane, ceea ce

împreună cu populaţiile altor teritorii ar constitui un total de 200-300 milioane locuitori.

Începând cu secolul al doilea populaţia tuturor teritoriilor Europei prezintă

mari oscilaţii numerice din cauza ciumei, foametei, războaielor frecvente şi îndelungate.

La sfârşitul perioadei sclavagiste populaţia Europei este foarte redusă şi, în

general, incapabilă din această cauză de a se opune forţei popoarelor migratoare. Dacă

la început au loc mari distrugeri de bunuri şi vieţi umane precum şi un adevărat exod al

celor cotropiţi din calea cotropitorilor, cu timpul începe să se dezvolte un proces

complex de legături între invadatori şi invadaţi, avantajos demografic pentru primii.

De abia spre sfârşitul primului mileniu (secolele VIII-X) începe o oarecare

îmbunătăţire economică, îndeosebi pe baza extinderii unor culturi agricole (centrul

Europei, bazinele Dunării) care duce la o anumită înviorare demografică. Unele evaluări

arată o creştere a populaţiei Angliei de la 800.000 suflete în secolul al VII-lea la

1.000.000 suflete în secolul al X-lea.

Imperiul Roman de Răsărit, compus din Peninsula Balcanică, Asia Mică,

Siria, Israel şi Egipt, deşi supus unor invazii, s-a putut menţine şi a avut o dezvoltare

demografică. Se crede că în secolul al VI-lea, sub Justinian, imperiul ar fi avut 30 de

milioane de suflete.

In tot cursul primului mileniu populaţia Chinei a crescut neîncetat în ciuda

numeroaselor calamităţi, trecând de la aproximativ 60 de milioane de locuitori în

secolul al II-lea la circa 120 milioane de locuitori pe la anul 1.000, graţie expansiunii

culturii orezului. O învăţătură chineză din această epocă spune: ,,Dacă un om are mai

mulţi fii şi o fiică, nu creşte decât trei şi nu păstrează nici o fiică”. Este de presupus că

infanticidul şi abandonul copiilor erau practici larg răspândite, probabil tocmai pentru a

îngrădi creşterea prea mare a populaţiei.

Începând cu secolul al XII-lea, odată cu dezvoltarea comerţului şi

meseriilor, cu apariţia oraşelor care se aglomerează în acest timp, Europa marchează o

11

oarecare creştere demografică. Dar aglomerarea a fost favorabilă răspândirii ciumei în

secolele următoare. Epidemiile, însoţite de alte calamităţi, provoacă distrugeri imense.

Intre 1350 şi 1377 populaţia Angliei scade de la 3,7 milioane la 2 milioane, oraşele

italiene pierd 30-60% din locuitori, în Alsacia 30 de localităţi rămân deşerte.

2.2.Perioada modernă şi contemporană

Secolele XV şi XVI, marcate în Europa printr-un avânt economic şi

cultural, s-au reflectat pozitiv şi în mişcarea demografică. Intre 1379 şi 1579 Anglia

trece de la 2 milioane la 4,4 milioane de locuitori. Germania creşte demografic de la 12

milioane în 1500 la 20 milioane de locuitori în 1600. La sfârşitul secolului al XVI-lea

oraşele Moscova şi Amsterdam au câte100.000 de locuitori, iar Parisul atinge 200.000.

De altfel, secolul al XVI-lea, tocmai pentru că a fost o perioadă de creştere demografică,

înregistrează fenomenul emigraţiei peste ocean.

Cu secolul al XVII-lea putem vorbi de unele date mai veridice despre

populaţie care vor servi primelor lucrări demografice ale lui Graunt, Petty, King, Halley.

La sfârşitul acestui secol se răspândesc date care informează că Europa ar avea 100

milioane de locuitori (din care Anglia 5,5 milioane, Franţa 14 milioane), Asia 340

milioane, Africa 95 milioane, America 65 milioane.

In perioada când Colber aplica în Franţa măsurile cunoscute de stimulare a

natalităţii oferind un premiu de 1.000 de lire pentru familiile cu 12 copii (1666),

oamenii se însurau în jurul vârstei de 25 de ani şi numărul naşterilor era în general

proporţional cu numărul anilor de căsătorie. Deşi mortalitatea nou născuţilor era

ridicată, o familie avea în medie 6-10 copii.

Începând cu secolele XVII şi mai ales XVIII se instalează un regim

demografic în care sporul de populaţie, favorizat de scăderea mortalităţii, se dezvoltă

într-un ritm impresionant. Unele date demografice interesante încep să apară în Franţa

la sfârşitul secolului al XVII-lea când constituţia include articole privitoare la aprobarea

12

divorţului. Indicele de divorţuri atinge curând cifre ridicate în oraşele mari - 6 divorţuri

la 100 de căsătorii - fiind de 10% la Marsilia, 13,5% la Rouen şi 24 % la Paris.

In secolul al XIX-lea şi până la primul război mondial populaţia Europei a

sporit de la 190 milioane la 400 milioane de locuitori. Dar tot în această perioadă o

masă imensă de oameni (40 milioane) a plecat spre America. In condiţiile menţinerii

unui spor ridicat de populaţie pe alte continente, partea Europei din populaţia lumii se

reduce de la 30% la 25%, proces care va continua până în zilele noastre deoarece odată

cu mortalitatea scade şi natalitatea. Aceasta a fost şi condiţia care a născut ideea

populaţiei staţionare la Quetelet. In această epocă începe să apară mai clar legătura între

creşterea populaţiei şi dezvoltarea social-economică, legătură care se reflectă în modul

discutării şi rezolvării problemelor politice ale vremii.

Ritmul creşterii populaţiei începe însă să se reducă de pe la mijlocul

secolului al XIX-lea deoarece natalitatea intră într-un declin care se prelungeşte mult

timp.

In situaţiile demografice ale ţărilor mai dezvoltate economic, pornite pe

calea industrializării, apar fenomene noi: mărirea proporţiei de populaţie urbană în

dauna celei rurale, primele simptoame ale îmbătrânirii în Europa.

In ansamblul tendinţelor de reducere a natalităţii, care a caracterizat ţările

dezvoltate între cele două războaie mondiale, un loc special îl ocupă situaţiile

Germaniei şi, într-o anumită măsură, a Italiei, unde s-a manifestat o politică de stimulare

a naşterilor legată de obiectivele fascismului şi nazismului. In Germania s-au aplicat şi

acţiuni eugenice, genocide şi a existat sistemul ,,soţiei de o zi”.

Un fenomen particular de reducere masivă a natalităţii îl prezintă Japonia

unde, în perioada 1950-1960, natalitatea se reduce cu aproape 40%. Reduceri

asemănătoare ale naşterilor le prezintă şi alte ţări dar într-un interval mai mare.

13

2.3.Situaţia demografică în ţările în curs de dezvoltare

Cu totul alta este situaţia ţărilor insuficient dezvoltate economic de pe

teritoriile Africii, Asiei şi Americii Latine ale căror populaţii reprezintă 2/3 din totalul

locuitorilor Pământului. Drept rezultat al unei natalităţi ridicate şi a scăderii mortalităţii,

datorită progresului medical rapid realizat cu ajutorul ţărilor dezvoltate economic,

sporul natural în aceste ţări a crescut considerabil.

Cercetătorii în demografie sunt de acord că perspectivele populaţiei sunt

legate îndeosebi de tendinţele natalităţii, mai ales a celei din ţările insuficient dezvoltate

sau în curs de dezvoltare, deoarece indicii mortalităţii, în marea majoritate a ţărilor, se

apropie tot mai mult, corespunzător dezvoltării asistenţei medicale şi aplicării unor

măsuri generale social-sanitare. (In general, variabilitatea modului de asociere a

mortalităţii şi fertilităţii cu condiţiile şi schimbările social-economice împiedică trasarea

unor tendinţe sigure în proiectarea populaţiei).

Populaţia ţărilor în curs de dezvoltare este mai mică cu 412 milioane de

oameni decât ar fi putut să fie dacă nu ar fi existat programele de planificare familială.

In anul 2100 populaţia ţărilor în curs de dezvoltare este de aşteptat să fie de 10 miliarde

de oameni, cu 1/3 mai mică decât ar fi putut să fie dacă nu s-ar aplica programele de

planificare familială.

Conform estimărilor O.N.U., rata totală a fertilităţii (RTF) în ţările în curs

de dezvoltare a scăzut de la 6,1 naşteri pe o femeie în 1960-1965 la 4,2 în 1980-1985.

Oricum, anumite regiuni au realizat pe departe rate mai scăzute ale fertilităţii decât

altele. In Asia de Est, de exemplu, RTF pentru anii 1980-1985 a fost de 2,4 naşteri pe o

femeie, mai scăzută faţă de 6,1 în 1960-1965. In contrast, RTF africană a scăzut cu 0,3

naşteri pe o femeie de la 6,6 în 1960-1965 la 6,3 în 1980-1985. Folosirea

contraceptivelor în ţările în curs de dezvoltare a crescut cam în acelaşi mod cu declinul

RTF. Cu toate că predominanţa contraceptivelor peste tot de-a lungul naţiunilor în curs

de dezvoltare a crescut de la 9% la 45% între 1960-1965 şi 1983, predominanţa în Asia

de Est a crescut de la 13% la 74% între cele două perioade. Utilizarea contraceptivelor

14

aproape s-a triplat în Africa în timpul acelei perioade (de la 5% la 14%) dar, conform

tabelului următor:

Tabelul nr.1

Proiectul standard al populaţiei

Specificaţie 2050 2100

Proiecţie standard 8,8 10,0

Fără programe 11,9 14,6

Diferenţe 3,1 4,6

Proiecţie standard 8,8 10,0

Fără naşteri nedorite 7,3 7,8

Diferenţe 1,5 2,2

proiectul standard al populaţiei al Băncii Mondiale pentru anul 2050 este de 8,8

miliarde, dar dacă declinul fertilităţii mondiale ar fi început cu 9, 8 ani mai târziu în

absenţa programelor de planificare familială, totalul populaţiei în 2050 ar fi putut să fie

de 11,9 miliarde locuitori.

Similar în proiect se prognozează pentru anul 2100 o populaţie de 10

miliarde, populaţia estimată în absenţa planificării familiale la 14,6 miliarde.

O serie de cercetători au arătat că un număr substanţial de femei în ţările în

curs de dezvoltare care nu mai vor copii sau care doresc perioade de timp între naşteri

nu folosesc contraceptivele. Deoarece naşterile rezultate din această neutilizare pot fi

clasificate ca nedorite sau neplanificate, impactul fertilităţii nedorite asupra mărimii

populaţiei pare important. Cercetările au estimat că 21% din naşteri în ţările în curs de

dezvoltare sunt nedorite.

Diferenţa dintre proiecţiile standard ale populaţiei, după Banca Mondială,

şi proiecţiile populaţiei în absenţa naşterilor nedorite indică că fără naşterile nedorite

15

populaţia lumii în ţările în curs de dezvoltare în 2050 ar fi cu 1,5 miliarde mai mică

decât este proiectată şi cu 2,2 miliarde mai mică în 2100.

Cercetările au concluzionat că programele de planificare familială au avut

un efect signifiant asupra creşterii populaţiei în ţările în curs de dezvoltare, în special în

cele din America de Sud şi Asia şi pot continua să fie la fel în viitor.

Cu toate că eliminarea tuturor naşterilor nedorite ar fi imposibilă, se crede

că programe îmbunătăţite şi tehnologii contraceptive pot produce declinuri importante

ale fertilităţii în viitor, şi aceasta poate să aibă efecte foarte substanţiale asupra mărimii

populaţiei în ţările în curs de dezvoltare pe termen lung.

Evoluţia populaţiei mondiale pe continente, în intervalul 1960-1990, după

estimaţiile diviziei de populaţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se prezintă astfel:

Tabelul nr.2

Evoluţia populaţiei mondiale

Continentul sau

ţara

Efectivul populaţiei Ritmul mediu

anual

1960 1990 de creştere

Europa* 425 498 100,55

Africa 270 642 103,60

America 412 724 101,90

Asia 1650 3113 102,13

Oceania 16 26 101,64

U.R.S.S. 214 289 101,00

*Fără U.R.S.S.; partea europeană a Turciei este cuprinsă în Asia.

Pentru România, datele referitoare la evoluţia populaţiei ţării noastre în

ultimii 30 de ani indică un ritm mediu anual de creştere de 100,75%, deci cu puţin peste

16

ritmul de creştere a populaţiei Europei. După 1990 România atinge performanţa

înregistrării unor ritmuri de creştere negativă, situaţie întâlnită în foarte puţine ţări.

2.4.Teorii demoalimentare

Mai vechi sau mai noi, analizăm teoriile demoalimentare în noile condiţii

ale dezvoltării.

A. Celebră rămâne şi astăzi teza lui R. Malthus după care populaţia umană

tinde să crească în progresie geometrică, în timp ce resursele de hrană cresc lent, în

progresie aritmetică. Teza a fost elaborată sub forma unui model matematic simplu şi

foarte sugestiv după care:

a)Populaţia creşte în progresie geometrică: 1, 2, 4, 8, 16, 32…

b)Resursele de hrană cresc în progresie aritmetică: 1, 2, 3, 4, 5, 6…

R. Malthus (1766-1834) a experimentat această teorie a populaţiei şi într-un model

descriptiv, chiar literar, dar amar şi tulburător în conţinut. Iată ce scria Malthus : ,,Un

om care se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească, sau

dacă societatea nu poate să-i folosească munca lui, nu are cel mai mic drept de a

reclama o porţiune de hrană; el este supranumerar pe acest pământ. La marele banchet

al naţiunii nu există tacâm pentru el; natura îl comandă şi-i ordonă să plece şi întârzie

să-şi pună ea însăşi acest ordin în execuţie”.

Teza lui Malthus şi cele care i-au urmat - cunoscute şi cu epitetul de

,,sperietoare malthusionistă” - merită a fi reevaluate deoarece:

a)consideră că resursele alimentare erau mai limitate decât cele care existau

ca potenţial în realitate, deci prima greşeală;

b)considera populaţia ca o variabilă independentă, izolată de celelalte

fenomene sociale şi care se încadra într-un model de creştere exponenţial, a doua eroare;

c)considera că reglarea populaţiei trebuie să se facă prin foamete, epidemii,

războaie, a treia eroare.

17

Foamea nu trebuie considerată ca o fatalitate ci ca un mijloc de autoreglare

în sens cibernetic pentru menţinerea echilibrului dintre populaţie şi disponibilităţile de

hrană. Opinia raţională este că în etapa actuală, la nivelul fiecărei ţări, aşa cum trebuia

reglată producţia aşa trebuia reglată şi populaţia prin măsuri specifice complexe, prin

politici economice, sociale, demografice, sanitare, acţiuni morale, educaţionale, etc.

In acest sens ,,sperietoarea malthusiană” ar putea fi îmblânzită încadrând-o

în mersul normal al dezvoltării, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară, prin

reducerea pe cale paşnică a fenomenelor de foame, epidemii şi războaie.

B.O altă teorie modernă susţine că înfometarea este cauza suprapopulaţiei.

Josue de Castro, în ,,Geografia foamei”, susţine că malnutriţia este una din cauzele unei

înalte fecundităţi umane. ,,Masa săracului - scrie el - este subţire şi patul mizeriei este

fecund”. Ideea fundamentală pe care o susţine savantul brazilian este aceea că nu

suprapopulaţia provoacă înfometarea în diferite părţi ale lumii, ci că înfometarea este

cauza suprapopulaţiei. Acest fapt îl explică prin aceea că, sub imperiul foamei, se

modifică forţa instinctelor în sensul că foamea specifică provoacă o lipsă cronică de

poftă de mâncare care duce cu timpul la pierderea interesului pentru hrană şi, prin

compensaţie, instinctul secund devine astfel dominant.

Examinarea unor date statistice din intervalul 1980-2000 arată într-adevăr

că se manifestă anumite corelaţii dintre cele două variabile demoeconomice, în sensul

că, cu cât indicele de dezvoltare a ţărilor este mai coborât cu atât indicele de fecunditate

este mai ridicat.

Teza lui Josue de Castro, deşi interesantă, nu poate fi absolutizată, în

sensul că se poate trage concluzia că rata ridicată a fertilităţii feminine este vinovată, în

ultima instanţă, de înfometarea populaţiei. Amintim în acest sens evoluţiile recente din

fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est unde scăderea considerabilă a

nivelului de trai şi chiar apariţia fenomenului de înfometare din unele zone nu au dus la

creşterea fecundităţii ci, dimpotrivă, la un declin demografic considerabil, până la

pragurile de depopulare. Aceasta s-ar explica, desigur, prin modelul cultural deosebit al

18

acestor ţări şi prin politici de liberalizare demografică şi nu prin fenomenul de

malnutriţie.

Studiile mai vechi şi mai noi arată într-adevăr că există o anumită corelaţie

între alimentaţie şi fertilitate, respectiv, viteza de reînnoire a populaţiei, alimentaţia

putând să devină un fel de regulator al evoluţiei populaţiei, dar în sensuri diferite. Teza

lui Castro, potrivit căreia foamea este singura răspunzătoare de suprapopulaţie, poate fi

considerată cel puţin exagerată deoarece în această direcţie acţionează şi alţi factori,

mult mai complecşi şi mai greu de cuantificat în modele, şi în primul rând, factorii

culturali.

C. O altă teorie formulată de neomalthusionişti consideră că, creşterea

demografică în unele ţări cu o populaţie numeroasă ar duce la foamete de mari proporţii,

foamete considerată nu numai iminentă dar şi dezirabilă.

W. Vogt, în lucrarea sa ,,Drumul spre supravieţuire” (New York, 1948),

afirma că sunt puţine speranţe ca lumea să evite grozăviile unei foamete de mari

proporţii în China. Dar, pentru omenire, aceasta nu numai că ar fi de dorit dar chiar şi

indispensabilă.

Analizele efectuate de F.A.O. contrazic previziunile anterioare. Astfel,

populaţia Chinei cu 1,2 miliarde de locuitori, deşi cu un ritm încă ridicat de creştere,

tinde către stabilizare, iar producţia de alimente a crescut simţitor depăşind cu mult

ritmul de creştere a populaţiei, evitându-se astfel nu numai fenomenul de foamete dar

s-a realizat şi o îmbunătăţire generală şi simţitoare a alimentaţiei populaţiei.

Problema relaţiei dintre alimentaţie şi economie este deosebit de complexă

şi trebuie să fie analizată diferenţiat şi cu prudenţa necesară. Aceasta cu atât mai mult cu

cât nimic nu poate fi mai înşelător decât transpunerea unor calcule statistice din diferite

ţări, fără precauţia necesară, în condiţiile altor ţări sau altor perioade istorice. Astfel,

astăzi, pe plan mondial se confruntă trei tendinţe, şi anume:

a)în ţările în curs de dezvoltare, care au nivel de alimentaţie scăzut, există o

natalitate ridicată dar şi o mortalitate corespunzătoare ridicată, ceea ce face ca ritmul de

creştere a populaţiei să fie de 2-3 ori mai ridicat decât în ţările industrializate;

19

b)în ţările dezvoltate, care au un nivel de alimentaţie ridicat, s-a instalat o

tendinţă de continuă reducere a fertilităţii cu ritmuri diferite în anumite zone şi perioade,

mai accentuate în ultimele decenii, şi cu o mortalitate moderată;

c)în fostele ţări socialiste europene, în condiţiile liberalizării avorturilor şi a

scăderii nivelului de trai, se manifestă o tendinţă de scădere rapidă a natalităţii,

ajungându-se chiar la fenomenul de depopulare (România); aceasta înseamnă că, în

anumite condiţii ale dezvoltării, prezenţa modelului cultural, chiar în condiţii de

subalimentaţie a populaţiei, nu duce la sporirea natalităţii, ci dimpotrivă, la reducerea,

uneori alarmantă, a acesteia.

20

CURS NR.III

CADRUL DE REFERINTA AL DEMOGRAFIEI

Stabilirea cadrului de referinţă şi a obiectului demografiei impune

precizarea domeniului de fenomene de care se ocupă această ştiinţă şi a caracterului

specific al acestor fenomene.

Nu intuiţia, ci consecinţele practice ale relaţiilor dintre mărimea

colectivităţii şi mijloacele de subzistenţă, dintre numărul bărbaţilor apţi de luptă şi

perspectivele cuceririi sau ale apărării, dintre numărul familiilor şi posibilităţile

constituirii unui fond central de impozite, dintre numărul copiilor şi viitorul economiei,

au determinat în toate vremurile şi la toate populaţiile măsurile de politică demografică.

Când ne referim la noţiunea de populaţie sunt necesare două prime

delimitări care servesc definirii esenţei fenomenelor demografice. O delimitare constă în

a deosebi în unitatea fenomenului demografic latura sa biologică de latura sa socială. A

doua delimitare constă în tratarea unei colectivităţi umane atât ca populaţie cât şi ca

societate. Alte două delimitări, care decurg din primele, privesc pe de o parte statica şi

dinamica componentelor populaţiei, pe de altă parte reproducţia populaţiei. Ultima

delimitare priveşte legăturile populaţiei cu condiţiile mediului ei de existenţă şi în

această situaţie tratăm relaţiile dintre factorii demografici, pe de o parte, şi factorii

economici şi culturali, pe de altă parte.

3.1.Fenomen biologic şi fenomen social

Omul este în acelaşi timp o unitate biologică şi o fiinţă socială.

Ca fiinţă biologică, omul este subordonat legilor generale ale naturii care

guvernează dezvoltarea tuturor fiinţelor vii, deoarece este una dintre verigi, şi anume

cea mai înaltă în lungul lanţ biologic al organismelor vii.

21

Pe măsura dezvoltării studiilor de ecologie, genetică şi antropologie reiese

în mod tot mai evident faptul că în afară de ceea ce are comun cu animalul, omului îi

sunt proprii procese şi legităţi biologice specifice. Fenomenele biologice poartă

amprenta influenţei determinante a factorului social, omul având o calitate esenţială care

îl deosebeşte de toate celelalte animale: munceşte şi creează unelte de muncă, existenţa

sa fiind determinată de totalitatea relaţiilor sociale istoriceşte determinate.

Tratarea ştiinţifică dintre fenomenul biologic şi fenomenul social în

demografie ridică problema legăturilor dintre naştere şi deces, pe de o parte, şi natalitate

şi mortalitate, pe de altă parte.

Natalitatea, ca fenomen social, are o individualitate proprie. Când ne

referim la natalitate trebuie să înţelegem că nu este vorba numai de suma naşterilor într-

o colectivitate umană. Nivelul şi evoluţia natalităţii nu sunt determinate de caracterele

biologice ale naşterii ci de condiţiile economice şi culturale ale societăţii.

La fel, fenomenele de deces (moarte) şi mortalitate, deşi apropiate ca

terminologie, prezintă deosebiri fundamentale. Moartea este încetarea activităţii

organismului sau, într-un sens mai larg, încetarea ireversibilă a metabolismului

substanţei vii însoţită de dezintegrarea proteinelor. Indiferent de cauză, decesul rămâne

un fenomen biologic care se produce într-un anumit cadru. Mortalitatea, ca fenomen

social, are o individualitate proprie. Când ne referim la mortalitate trebuie să înţelegem

că nu este vorba numai de suma deceselor într-o colectivitate umană (cifric), ci şi de un

proces legic care se reflectă în durata medie de viaţă a unei anumite populaţii în

condiţiile ei specifice de loc şi de timp, ca şi în cazul natalităţii. Nivelul şi evoluţia

mortalităţii nu sunt determinate de caracterele biologice ale morţii ci de condiţiile

economice şi culturale ale societăţii.

22

3.2.Populaţia umană şi societatea

In demografie noţiunea de ,,populaţie” sau ,,populaţie umană” este folosită

frecvent.

In sens statistic, termenul de ,,populaţie” poate fi folosit pentru orice

colectivitate.

In biologie, prin ,,populaţie” se înţelege colectivitatea indivizilor de un

anumit tip, dintr-un anumit loc. Colectivitatea de indivizi pe care o constituie populaţia

umană, tocmai datorită calităţilor specifice ale omului, nu este o colecţie de fiinţe

adunate întâmplător, pe un anumit teritoriu, ci o comunitate de oameni organizaţi pentru

a subzista şi care acţionează în acest scop asupra naturii. Un alt sens dat populaţiei se

referă la un grup de persoane constituit în raport cu o caracteristică oarecare, care nu

este neapărat teritorială (de exemplu: populaţia şcolară, populaţia în vârstă de muncă,

etc.).

Există relaţii complexe şi reciproce între populaţie şi societate.

Societatea umană nu poate fi înţeleasă complet fără a se ţine seama de

substratul biologic al indivizilor ce intră în componenţa ei. Dacă luăm societatea ca grup

uman, prima ei ipostază e cea demografică. Societatea e întâi de toate o populaţie, cu

toate atributele acesteia, inclusiv cu tendinţa firească de a se reproduce biologic. Însăşi

criteriile de ,,sex’’ (după o uzanţă mai nouă, ,,gen’’) şi ,,vârstă’’, care generează

importante configuraţii ale structurii unei societăţi sunt în fapt criterii naturale,

biologice. Se explică astfel de ce sociologii folosesc frecvent în locul termenului de

societate expresia ,,viaţa socială’’. Traian Herseni definea sociologia drept ,,ştiinţa

formelor colective de viaţă omenească’’, enunţându-şi explicit predilecţia pentru

substituirea, de câte ori se potriveşte, a termenului ,,societate’’ cu expresia ,,viaţa

socială’’. Anthony Giddens, în ,,Constituirea societăţii’’ (1986), relevă două categorii

de sensuri ale conceptului de societate. O primă categorie subsumează cristalizări

specifice de relaţii între indivizii umani şi între instituţii (societatea capitalistă,

societatea rurală). A doua categorie vizează caracterul de unitate (entitate) pe care îl

23

dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea germană, societatea

românească, societatea europeană).

Diferite societăţi au moduri diferite de a reacţiona şi de a aplica intervenţii

demografice asupra populaţiei. Modalitatea, caracterul şi timpul în care au loc aceste

intervenţii depind de tipul orânduirii sociale, de cultura şi psihologia societăţii

respective. Aceste intervenţii au loc atât pe plan statal cât şi pe plan familial şi

individual. Avortul acceptat şi suprasolicitat în unele colectivităţi citadine este aproape

abolit în anumite colectivităţi religioase, care, în schimb, acceptă mai uşor abstinenţa

periodică. Fapt este că în relaţiile complexe şi reciproce între populaţie şi societate o

influenţă considerabilă este exercitată în mod amplu şi variat de concepţiile de ordin

cultural, fie acestea un reflex al ,,tradiţiei”, fie ele o ierarhizare şi alegere a ,,valorilor”

(un copil sau un automobil ?).

Statica şi dinamica componentelor populaţiei

Statica reprezentată de structura populaţiei constituie un moment al

mişcării permanente a acesteia. Considerând structura drept un ,,moment” pe care în

mod obişnuit îl surprinde recensământul, avem în vedere un fapt real. A doua zi după

înregistrarea simultană a datelor unei populaţii, noi fenomene demografice, naşteri şi

decese, căsătorii şi divorţuri, deplasări de populaţie, schimbări în vârsta oamenilor, vin

să modifice vechea structură.

S-ar putea ca, influenţaţi de ideea caracterului absolut şi permanent al

dinamicii populaţiei, să considerăm că ipostaza statică a acesteia nu are o importanţă

deosebită. In fapt însă apare clar că structura unei colectivităţi umane produsă de o

seamă de factori ai existenţei sociale şi de mişcările naturale şi sociale, specifice într-o

anumită epocă pentru o formaţie social-economică, influenţează, la rândul ei,

reproducţia populaţiei în viaţa societăţii. Astfel, de exemplu, trecerea de la un tip de

populaţie tânără la un tip de populaţie bătrână, se face lent. In toată perioada de trecere,

acumulările cantitative exprimă mişcarea permanentă căreia îi este supusă populaţia: pe

24

baza reducerii naşterilor ponderea bătrânilor în ansamblul populaţiei creşte. Dar

cristalizarea tendinţei de îmbătrânire şi deci, trecerea la alt tip de populaţie, se face

numai de la un anumit moment dat.

3.3.Reproducţia populaţiei

Reproducţia populaţiei constă în permanenta înnoire a colectivităţii umane

prin înlocuirea generaţiilor care mor cu generaţiile care se nasc. Schimbul generaţiilor

are loc în mod complex, neexistând limite precise şi identice în timp. In principiu,

fiecare generaţie a anului respectiv este o generaţie iniţială din care se nasc succesiv mai

multe generaţii, fiecare, la rândul ei, fiind o generaţie iniţială.

Dacă urmărim modul în care se asociază naşterile şi decesele unei

colectivităţi umane pe cicluri îndelungate, remarcăm simultaneitatea, fără ca aceasta să

fie şi coincidenţa imediată în timp, a anumitor tendinţe de creştere sau scădere a lor.

Astfel, pe un anumit substrat social-economic, care determină o mortalitate crescută,

reacţia de adaptare a populaţiei va compensa pierderile printr-o natalitate sporită.

Rezultatul va fi un spor moderat deoarece mortalitatea va reduce excesul de naşteri încă

în primul an de existenţă a nou-născuţilor (mortalitatea infantilă reprezentând, după

condiţiile ţării respective, între 7 şi 20% din totalul mortalităţii). Când pe baza

progreselor sociale şi medicale mortalitatea se reduce, familiile încep să-şi autoregleze

tot mai mult naşterile şi, nu întâmplător, mijloacele pentru a realiza aceasta se

răspândesc tot mai mult.

In dorinţa de a pune în evidenţă anumite legităţi ale fenomenelor

demografice, unii demografi, sociologi, au încercat ca, urmărind tendinţele mişcării

populaţiei şi îndeosebi dinamica natalităţii şi mortalităţii, să identifice principalele tipuri

de reproducţie sau tipuri de populaţie ori stadii de evoluţie demografică.

Landsy distinge trei ,,regimuri demografice”:

25

1.Regimul primitiv: mijloacele de subzistenţă limitează creşterea

populaţiei; populaţia atinge nivelul maxim când mortalitatea se menţine la un nivel

apropiat de cel al fertilităţii.

2.Regimul intermediar: interesul pe care indivizii şi societatea îl manifestă

pentru menţinerea nivelului lor de trai exercită, prin intermediul nupţialităţii, o influenţă

asupra creşterii populaţiei.

3.Regimul epocii contemporane: începută prin ,,revoluţia demografică”,

care a marcat începutul unei creşteri impresionante a populaţiei, deşi însoţită la un

moment dat de scăderea fertilităţii şi de procreaţie limitată.

Landsy greşeşte când afirmă că în etapa a treia condiţiile economice nu mai

determină evoluţia demografică.

In 1947, Blacker descrie cinci stadii de dezvoltare demografică:

1.Stadiul staţionar cu natalitate şi mortalitate ridicate.

2.Stadiul de expansiune iniţială, cu natalitate şi mortalitate ridicate, cea

de-a doua fiind totuşi în scădere.

3.Stadiul de expansiune finală, în timpul căruia natalitatea se diminuează

paralel cu mortalitatea, care însă scade mai repede.

4.Stadiul staţionar, cu mortalitate şi natalitate reduse, una echilibrând pe

cealaltă.

5.Stadiul de declin, cu mortalitate redusă şi natalitate şi mai mică, ceea ce

produce un excedent de decese în raport cu naşterile.

Pornind de la consideraţia că dezvoltarea populaţiei este reglată de trei

sisteme autonome şi independente de acţiuni (demografică, tehnologică şi familială),

Ryder, conştient că simplifică întrucâtva fenomenele, descrie trei tipuri principale de

populaţie:

Tipul I : natalitate şi mortalitate ridicate, care au la bază economia agricolă

ca formă predominantă, fertilitate reglată prin avort, infanticid şi abstinenţă, fiind vorba

de societăţi de ţărani.

26

Tipul II : natalitate şi mortalitate mai reduse, care au la bază o activitate

agricolă importantă, familism conjugal, fertilitate reglată prin controlul nupţialităţii

(amânarea vârstei de căsătorie), fiind vorba de populaţiile Europei în epoca

preindustrială.

Tipul III : natalitate şi mortalitate reduse, care au la bază industrializarea, o

concepţie individualistă pronunţată, fertilitatea reglată prin mijloace anticoncepţionale,

fiind vorba de perioada contemporană.

Aceste concepţii nu surprind simptoamele reale ale marilor populaţii din

Asia, Africa.

3.4.Variabile economice şi variabile demografice

Relaţiile dintre variabilele economice şi cele demografice constituie una

din problemele fundamentale ale demografiei.

Factorul economic este determinant în ultimă instanţă în dezvoltarea

tuturor fenomenelor sociale, inclusiv a celor demografice.

Întreaga istorie a reproducţiei la om subliniază existenţa permanentă a unei

poziţii mai mult sau mai puţin active a familiei faţă de dimensiunea ei. Infanticidul şi

abstinenţa, amânarea căsătoriei şi părăsirea copilului, utilizarea mijloacelor

anticoncepţionale şi avortul, sunt tot atâtea manifestări ale voinţei şi posibilităţilor

individului şi familiei (şi a societăţii) de a apela sau nu la restricţia naşterilor. Cauzele

care pot determina un anumit comportament demografic trebuie căutate în condiţiile de

viaţă ale societăţii respective, în capacitatea colectivităţii umane de a-şi obţine prin

muncă mijloacele de trai, în raportul dintre numărul locuitorilor şi volumul mijloacelor

de subzistenţă, în relaţia dintre masa consumatorilor şi cea a producătorilor, în proporţia

utilizării forţei de muncă existente. Aceasta arată că elementul care intervine esenţial

între economie şi demografie este populaţia activă.

27

Creşterea populaţiei printr-o natalitate ridicată are loc şi anterior

capitalismului deoarece gospodăria casnică şi gospodăria ţărănească au nevoie de

numeroase braţe de muncă. Industrializarea debutează prin creşterea forţelor de

producţie, fapt ce măreşte considerabil cererea de muncă. In acelaşi timp, la clasele

înstărite, natalitatea este redusă în dorinţa de a preveni fărâmiţarea averii, situaţie

frecvent întâlnită şi la păturile ţărăneşti, posesoare de loturi agricole mici.

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în ţările capitaliste dezvoltate

economic, se produce o scădere masivă a natalităţii, care a fost considerată de unii

autori ca o consecinţă a creşterii bunăstării generale. Explicaţia constă în introducerea

maşinismului (şi ca o consecinţă, apariţia procesului de înlocuire treptată a muncii

necalificate cu munca calificată) care a redus considerabil numărul necesar de muncitori

pentru producerea unui anumit volum de bunuri. Salariul unui muncitor calificat a putut

permite înlocuirea totalului mai ridicat de salarii mici plătite fiecăruia din membrii

familiei acestuia. Astfel, capitalistul şi-a asigurat un profit mai ridicat, iar din punct de

vedere demografic, familia cu un singur susţinător, ameninţată de criză, şi mai ales de

şomaj, a trecut hotărât la restrângerea dimensiunii ei. Prudenţi faţă de pericolul de a nu

avea posibilitatea de a ocupa un loc de muncă şi de a-l deţine permanent, tinerii fac

eforturi de calificare şi amână căsătoria până când se simt capabili să întreţină o familie.

Amânarea aduce primul copil relativ mai târziu în viaţa soţilor şi reduce probabilitatea

acceptării unui număr prea mare de naşteri. Este concepută formula veche a sistemului

de doi copii pentru o familie.

Observăm că fenomenele creşterii populaţiei sunt reglate de cererea de

muncă, variabila economică fundamentală (pe lângă variabilele economice primare:

producţia totală, resursele naturale, volumul investiţiilor, comerţul, sau variabilele

economice secundare: venitul pe cap de locuitor, consumul).

28

CURS NR.IV

STRUCTURA POPULAŢIEI

Categoriile sau noţiunile de bază ale demografiei reprezintă abstracţiuni

indispensabile studiului populaţiei. Deosebim trei grupe de categorii în demografie:

1.categoriile structurii populaţiei;

2.categoriile mobilităţii populaţiei;

3.categoriile mişcării naturale a populaţiei.

4.1.Structura populaţiei

O populaţie exprimată printr-un număr trezeşte o reacţie care se manifestă

printr-o apreciere a mărimii şi se vorbeşte astfel despre o populaţie ,,mare”, ,,mijlocie”,

sau ,,mică”.

Raportarea populaţiei la teritoriul ocupat de ea a fost concretizată prin

apariţia şi utilizarea noţiunii de densitate.

S-a constatat că nu numai suprafaţa ci şi modul în care se lucrează

pământul, şi în general producţia industrială, influenţează numărul şi densitatea acesteia.

Astfel, în condiţiile unei agriculturi înapoiate (Africa, India) densitatea populaţiei

oscilează între 20-30 de locuitori/km2. Dacă însă teritoriul beneficiază de condiţii

favorabile (sol fertil, regim bogat de precipitaţii), chiar cu mijloace primitive,

agricultura poate hrăni sute de locuitori pe km2 lucrat complet.

Trecerea agriculturii de la stadiul de manufactură la stadiul maşinist

eliberează o cantitate importantă de forţă de muncă, fenomen care indică suprapopulaţia

agrară. Un exemplu recent este foarte concludent în această privinţă : în R.F.G., în

perioada 1949-1961 au fost lichidate 40.300 de gospodării agricole cu o suprafaţă de

până la 10 ha.

29

In atingerea unui anumit număr de locuitori sau unei anumite densităţi a

populaţiei pe un teritoriu, condiţiile social-economice au o influenţă deosebită. Nu se

poate afirma însă că unei anumite dezvoltări economice sau orânduiri sociale ori mod de

producţie i-ar putea corespunde o populaţie de o anumită mărime sau densitate

specifică. Ţări cu situaţii social-economice asemănătoare au densităţi diferite : Austria-

85, Italia-166, Anglia-218, Belgia-302, Olanda-351, în timp ce ţări cu condiţii social-

economice diferite au densităţi asemănătoare : Finlanda-13 şi Iran-13.

Încercarea de a raporta numărul locuitorilor la resursele materiale pentru

obţinerea densităţii economice s-a împiedicat în cele din urmă de complexitatea

relaţiilor legate de producţie, productivitate şi investiţii.

Ritmul creşterii populaţiei este un indicator important al tendinţelor unei

colectivităţi umane. Pe lângă calculul indicatorului de creştere anuală a populaţiei la

1.000 de locuitori unii economişti şi sociologi, preluând un procedeu utilizat încă de

autori premalthusieni, se referă la intervalul de timp (10 şi 15 ani iar la Malthus, 25 de

ani) în care se dublează populaţia. In acest sens evoluţia populaţiei totale a Pământului

arată o primă dublare între anii 1650 şi 1825, adică în 175 de ani, a doua dublare între

anii 1800 şi 1910, adică în circa 100 de ani, a treia dublare între anii 1900 şi 1965, adică

în 65 de ani.

Participarea diferitelor continente la aceste dublări a fost variată,

intervalele de timp cele mai mici fiind caracteristice pentru America, în special cea de

Nord, unde principalul fenomen responsabil de această situaţie a fost imigraţia.

Tentativa lui Malthus de a porni de la datele sporirii populaţiei Americii de

Nord în perioada imigraţiei intense pentru a arăta dublarea numărului de locuitori la

fiecare 25 de ani, s-a dovedit falsă pentru condiţiile de timp şi de loc în care autorul a

încercat să găsească argumentele pentru ideea progresiei geometrice de creştere a

populaţiei.

30

4.2.Numărul populaţiei

Prin număr al populaţiei se înţelege totalitatea persoanelor în viaţă la un

moment dat, care locuiesc pe un anumit teritoriu, delimitat după diverse criterii (de

obicei, administrative). Fără alte precizări, numărul populaţiei se referă la categoria de

populaţie stabilă.

In mod obişnuit numărul populaţiei se stabileşte prin recensământ şi se

referă la efectivul existent în momentul critic al acestuia. Pentru ţările în care sistemul

informaţional demografic este bine organizat, se determină în mod curent numărul

populaţiei la începutul fiecărui an (1 ianuarie) şi la mijlocul anului (efectivul la 1 iulie).

Din punctul de vedere al modalităţii de obţinere a informaţiilor şi de calcul

al numărului populaţiei, distingem noţiunile de număr înregistrat şi număr calculat.

Numărul înregistrat al populaţiei indică totalitatea persoanelor cu ocazia

recensământului.

Numărul calculat, aşa cum sugerează denumirea, se obţine prin calcule şi

poate fi număr estimat al populaţiei, implicând informaţiile recensământului şi cele ale

evidenţei curente a mişcării naturale şi migratorii sau metode speciale de interpolare şi

număr proiectat (prognozat), oglindind evoluţia probabilă a efectivului populaţiei în

viitor.

Recensământul stabileşte numărul populaţiei în viaţă. Deoarece rareori

momentul recensământului este fixat în ziua de 1 ianuarie, şi cum necesităţile analizei

demografice solicită cunoaşterea numărului populaţiei la începutul şi mijlocul anului, se

apelează la metode de estimare a acestuia folosind datele recensământului şi cele oferite

de evidenţa curentă a mişcării naturale şi migratorii.

Astfel, efectivul populaţiei pentru data de 1 ianuarie, care precede

recensământul, se stabileşte folosind relaţia:

P1⏐= Pr - ( N - M)1⏐→ r - ( I - E )1⏐ → r , în care:

31

P1⏐ = efectivul populaţiei la 1 ianuarie;

Pr = efectivul populaţiei înregistrat la recensământ;

N = numărul născuţilor vii;

M = numărul persoanelor decedate;

I = numărul persoanelor imigrante (sosite);

E = numărul persoanelor emigrante (plecate);

( N - M)1 ⏐→ r = sporul (excedentul natural) în perioada care separă începutul anului de

momentul recensământului;

( I - E )1⏐→ r = sporul (excedentul migratoriu) în perioada care separă începutul anului de

momentul recensământului.

Pentru stabilirea efectivului populaţiei la data de 1 iulie sau 1 ianuarie, care

succede recensământului, se utilizează aceeaşi relaţie de calcul, cu deosebirea că atât

sporul natural cât şi sporul migratoriu se adaugă efectivului populaţiei înregistrate la

recensământ.

Raţionamentul expus anterior este valabil în toate situaţiile în care se cere

stabilirea efectivului populaţiei în momentul ti+1 cunoscând efectivul acesteia în

momentul ti şi sporul natural şi migratoriu în intervalul de timp care separă momentul ti

de momentul ti+1 :

Pti+1 = Pti + ( N - M )ti→ ti+1 + ( I - E )ti→ ti+1

Pe baza acestei relaţii se estimează, în practică, efectivul populaţiei la 1

ianuarie anul curent, cunoscând efectivul la 1 ianuarie anul precedent şi sporul natural şi

migratoriu înregistrate în anul anterior.

32

4.3.Densitatea populaţiei

Legătura dintre efectivul populaţiei la un moment dat şi suprafaţa

teritoriului pe care îl locuieşte este pusă în evidenţă de indicatorul densităţii.

Deoarece densitatea populaţiei este una din condiţiile vieţii materiale,

analiza ei sub cele mai variate aspecte prezintă nu numai interes demografic ci şi social-

economic, fiind legată de strategia dezvoltării, atât la nivel macroeconomic cât şi în

profil teritorial.

Caracterizarea densităţii populaţiei beneficiază de un sistem de indicatori

generali şi specifici, printre care amintim:

-densitatea generală, care prezintă o imagine de ansamblu a densităţii

populaţiei, indicând numărul de locuitori pe km2 din suprafaţa teritoriului şi se

determină pe baza relaţiei:

P dg = ⎯ , în care: S dg = densitatea generală;

P = efectivul populaţiei;

S = suprafaţa teritoriului, exprimată în km2.

Asemănător indicatorului densităţii generale, prin sfera de cuprindere, este

aşa-numitul coeficient de arealitate.

-coeficientul de arealitate este indicatorul invers al densităţii generale,

precizând suprafaţa din teritoriu, exprimată în km2 , ce revine unui locuitor:

S a = ⎯ , în care: P a = coeficient de arealitate.

Utilizând datele calculate cu privire la efectivul populaţiei României la data

de 01.07.1991, nivelul indicatorilor generali ai densităţii populaţiei ţării noastre, se

prezintă astfel:

33

23185084 dg = ⎯⎯⎯⎯⎯ = 97,3 locuitori/km2

238391 km2

238391 km2 a = ⎯⎯⎯⎯⎯ = 0,01 km2/locuitor sau 1 ha/locuitor 23185084

Cu o densitate generală de 97,3 locuitori/km2, România se plasează în

apropierea nivelului mediu al densităţii populaţiei continentului european.

In afara indicatorilor generali prezentaţi anterior, aprofundarea unor

aspecte ale densităţii beneficiază de aportul unor indicatori specifici.

Astfel, pentru a pune în evidenţă legătura dintre efectivul populaţiei şi

resursele potenţiale privind mijloacele de subzistenţă, se determină densitatea generală

la 100 ha teren agricol sau teren arabil (densitatea fiziologică);

P dagr

g = ⎯⎯ x 100 Sagr

P dar

g = ⎯⎯ x 100 , în care: Sar Sagr = suprafaţa agricolă exprimată în hectare

Sar = suprafaţa arabilă exprimată în hectare .

Aspectele cele mai importante care fac obiectul analizei densităţii

populaţiei sunt legate de studierea acesteia pe medii (urban-rural), pe judeţe, pe forme

de relief, etc., urmărindu-se în special corelaţia dintre nivelul dezvoltării economice şi

densitatea populaţiei.

34

4.4.Sexul şi vârsta

De regulă se nasc mai mulţi copii de sex masculin decât de sex feminin.

Ulterior, la grupa de vârstă între 5-9 ani, proporţiile de băieţi şi fete se egalează din

cauza mortalităţii mai ridicate la primii. Continuând să existe o mortalitate masculină

superioară celei feminine, îndeosebi între 40-50 de ani, numărul femeilor creşte

proporţional cu vârsta. In aceste condiţii, proporţia pe sexe a unei populaţii, fără a

prezenta deosebiri mari pe ansamblu, are 48-49% persoane de sexul masculin şi 51-52%

persoane de sexul feminin. Raţiunea cunoaşterii distribuţiei pe sexe constă în prevederea

posibilităţilor de formare a familiilor din grupele de vârstă apte de căsătorie.

Sexul şi vârsta reprezintă două elemente fundamentale ale structurii

populaţiei. Structura pe sexe şi vârste a unei populaţii este rezultatul evoluţiei naşterilor

şi deceselor (dacă excludem, pentru simplificare, fenomenul migraţiei) pe câteva

generaţii. Numărul persoanelor de un anumit sex şi o anumită vârstă este numărul celor

de acelaşi sex care s-au născut în acelaşi an (minus cei decedaţi între timp). Din punct

de vedere demografic, semnificaţiile fundamentale ale vârstei privesc capacitatea de

procreaţie şi capacitatea de muncă. Astfel, de exemplu, perioada fertilă a unei femei este

cuprinsă între 15 şi 49 de ani, iar perioada capacităţii ei de muncă între 16 şi 55 de ani ;

perioada fertilă şi capabilă de muncă a unui bărbat se întinde între 15 şi 60 de ani.

In prezent asistăm la un fenomen de apropiere a proporţiilor pe grupe de

vârstă între diferitele ţări, în condiţiile micşorării numerice relative a celor de vârstă

tânără cu creşterea numerică relativă a celor peste 50 de ani şi peste 60 de ani.

Nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea

efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.

Structura pe sexe se stabileşte determinând greutatea specifică a populaţiei

de sex feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei.

F gF = ⎯ x 100 P

35

M gM = ⎯ x 100, în care: P gF şi gM = ponderea populaţiei de sex feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei

(în procente);

F = numărul persoanelor de sex feminin;

M = numărul persoanelor de sex masculin;

= efectivul total al populaţiei.

Structura populaţiei pe sexe poate fi caracterizată şi prin intermediul unui

indicator indirect, cunoscut sub denumirea de raport de feminitate sau raport de

masculinitate:

F rF = ⎯ x 100 M M rM = ⎯ x 100 F Raportul de feminitate (masculinitate) indică numărul persoanelor de sex

feminin (masculin) corespunzător unui efectiv de 100 persoane de sex masculin

(feminin).

Nivelul indicatorilor, pentru caracterizarea structurii populaţiei pe sexe în

ţara noastră, conform datelor calculate pentru 1 iulie 1991, se prezintă astfel:

11749798 gF = ⎯⎯⎯⎯ x 100 = 50,71% 23185084 11435286 gM = ⎯⎯⎯⎯ x 100 = 49,3% 23185084

36

11749798 103F rF = ⎯⎯⎯⎯⎯ x 100 = ⎯⎯ 1142586 100M 11435286 97M rM = ⎯⎯⎯⎯⎯ x 100 = ⎯⎯ 11749798 100F

După evenimentele din decembrie 1989 avem de-a face cu un proces de

reîntoarcere a forţei de muncă din urban în rural, sub impactul disponibilizării unui

număr însemnat de salariaţi, deşi şomajul a afectat mai ales populaţia feminină.

Masculinitatea populaţiei rurale va creşte deoarece femeile, chiar dacă ajung în situaţia

de şomaj, nu se întorc în mediul rural, acestea migrând anterior spre mediul urban,

îndeosebi în urma căsătoriei.

Recensământul populaţiei din ianuarie 1992 a scos în evidenţă o tendinţă

accentuată de îmbătrânire a populaţiei, constând în creşterea absolută şi relativă a

populaţiei în vârstă de peste 60 de ani, în condiţiile unei scăderi constante a natalităţii.

Dat fiind decalajul tranziţiei demografice în România, faţă de tranziţia demografică din

Europa, procesul de îmbătrânire a populaţiei româneşti a început mai târziu şi s-a

desfăşurat cu o intensitate mai scăzută. In pofida măsurilor de constrângere luate de

fostele autorităţi comuniste pentru creşterea natalităţii, procesul de îmbătrânire

demografică a continuat în mod constant, astfel că în ultimele două decenii, faţă de o

creştere a populaţiei totale cu 1% anual, creşterea numărului populaţiei vârstnice a

înregistrat un ritm anual de cca. 2,1%. Populaţia vârstnică (60 de ani şi peste) a

României cuprinde peste 3,8 milioane de persoane, ceea ce înseamnă o proporţie de

aproximativ 16,7% din populaţia totală. Pe grupe de vârstă şi sexe, populaţia vârstnică

cuprinde următoarele proporţii:

37

Tabelul nr.3

Populaţia vârstnică

Grupa de vârstă Proporţia în totalul Proporţia în totalul grupei de vârstă

populaţiei M F

60-64 ani 5,6% 47,4% 52,6%

65-69 ani 4,6% 45,0% 55,0%

70-74 ani 2,4% 39,9% 60,1%

75 de ani şi peste 4,1% 38,6% 61,4%

Proporţia globală a întregii populaţii vârstnice (60 de ani şi peste) în 1992

reprezintă a creştere impresionantă faţă de anii anteriori:

Tabelul nr.4

Proporţia populaţiei vârstnice

1930 1948 1956 1966 1977 1985 1992

7,4% 9,3% 9,9% 12,3% 13,9% 14,2% 16,7%

Numărul de vârstnici este mai ridicat în rândul femeilor (56,6%) decât în

cel al bărbaţilor (43,4%) cu diferenţe sensibile de la o grupă de vârstă la alta.

In ceea ce priveşte distribuţia populaţiei vârstnice în funcţie de aria de

rezidenţă, frecvenţa ei este mai mare în mediul rural (59,6%) decât în mediul urban

(40,4%), tendinţă determinată de politica de industrializare forţată a vechiului regim.

Numărul sporit al populaţiei vârstnice contribuie la existenţa unor raporturi

disproporţionale între diferite grupuri de vârstă ale populaţiei. Astfel, raportul de

dependenţă la 1000, reprezentat de raportarea populaţiei vârstnice (60 de ani şi peste) la

totalul populaţiei care are vârsta între 15-59 de ani, este de 274 persoane. Aceasta

înseamnă că pentru fiecare bătrân revin aproximativ 4 persoane din intervalul de vârstă

15-59 de ani.

38

Tendinţele de perspectivă pentru următorii ani arată că în România

procesul de îmbătrânire demografică va continua, urmând ca până la sfârşitul acestui

mileniu populaţia de 60 de ani şi peste să crească cu minim 14%, iar până în anul 2035

să crească cu încă 37% din efectivul ei actual.

Tabelul nr.5

Tendinţe proiectate pentru anii următori

Anul Ponderea populaţiei vârstnice în

totalul populaţiei (%)

Raport de dependenţă (la o mie)

1993 16,7 274

2000 17,6 300

2020 18,4 310

2035 19,6 333

Datele recensământului populaţiei din 1992 reflectă criza economică şi

socială prin care trece România: scăderea puternică a numărului de copii născuţi ce

revin la 1000 de femei într-o proporţie care, în anul 1992, nu a asigurat nici măcar

reproducţia simplă a populaţiei, creşterea dramatică a mortalităţii generale (11,6 morţi la

1000 de locuitori) şi a mortalităţii infantile (23,2 copii născuţi morţi la 1000 de născuţi

vii).

4.5.Starea civilă a populaţiei

Distribuţia unei populaţii după starea civilă constituie obiectul preocupării

mai multor discipline: sociologia, psihologia socială, dreptul, etc. Demografia urmăreşte

cu atenţie rezultatele investigaţiilor acestor discipline în privinţa celibatului, căsătoriei şi

divorţului, pentru ca, pe baza corelaţiilor cu datele statistice demografice referitoare la

familie, să pună în evidenţă contribuţia fenomenelor respective la mişcarea naturală a

populaţiei.

39

Relaţiile dintre sexe au o bază biologică: instinctul sexual. Căsătoria însă

reprezintă o uniune cu un cadru mai larg decât relaţiile sexuale. Referindu-ne la un

dicton din Evul Mediu, după care ,,a bea, a mânca şi a se culca împreună înseamnă

căsătorie”, sociologul englez Westermarck consideră că această uniune poate fi

apreciată ca atare când durează mai mult timp decât actul de procreaţie şi se prelungeşte

şi după naşterea progeniturii.

Familia este o instituţie economică care pe plan istoric a debutat ca o

unitate elementară de producţie. Căsătoria este baza familiei în sensul că uniunea dintre

un bărbat şi o femeie, care are drept scop întemeierea unei familii, poate fi considerată

căsătorie. Când realizarea unei uniuni maritale are alte scopuri decât acela de a întemeia

o familie, atunci putem considera că este vorba de o căsătorie fictivă.

Numărul căsătoriilor raportat la numărul populaţiei într-un anumit interval

de timp dă indicele nupţialităţii, care arată intensitatea fenomenului căsătoriei.

După demografii Mortala şi Zingali cel mai real indice al nupţialităţii ar fi

raportarea numărului căsătoriilor la mediul în care ele se produc după formula:

Numărul celor căsătoriţi prima dată x 1000 Numărul persoanelor (la începutul anului) în vârstă de 15-44 de ani necăsătoriţi

Căsătoria ia sfârşit fie prin decesul unuia dintre soţi, fie prin divorţ. In

primul caz durata medie de convieţuire va depinde atât de vârsta medie la căsătorie, cât

şi de mortalitatea generală, mai exact de durata medie de viaţă.

Stabilitatea familiei este măsurată prin indicele divorţurilor care se

calculează prin raportarea divorţurilor la 100 de căsătorii. Existenţa unui număr crescut

de divorţuri înseamnă reducerea anilor de convieţuire a cuplurilor şi, în consecinţă,

favorizarea unui număr mai redus de naşteri. Numărul mediu al copiilor rezultaţi din

cupluri divorţate este evident inferior celui al copiilor rezultaţi din căsătorii care se

40

termină prin decesul unuia dintre soţi. Acest fenomen este şi mai accentuat când durata

medie de convieţuire la cei divorţaţi scade, aşa cum acest lucru are loc în prezent.

4.6.Populaţia activă

In colectivităţile umane are loc un proces permanent de diferenţiere a

producătorilor din masa totală a consumatorilor sau, mai exact spus, toţi se nasc

consumatori pentru a deveni apoi un timp producători.

Din punctul de vedere al capacităţii de muncă, populaţia prezintă trei

grupuri distincte:

a)copiii şi adolescenţii până la 14-16 ani, care nu au intrat încă în muncă;

b)adulţii care sunt în muncă (între 14-16 ani şi 62-65 ani);

c)bătrânii care au ieşit din muncă la vârsta pensionării sau retragerii.

Grupa mijlocie cuprinde persoanele capabile de muncă şi are o relativă

stabilitate ca proporţie din totalul populaţiei, oscilând în jur de 50%.

Pornind de la datele demografice privind vârsta, se obişnuieşte a se calcula

relaţia dintre persoanele adulte capabile de muncă şi persoanele întreţinute de acestea :

Numărul copiilor, adolescenţilor şi persoanelor din afara limitelor vârstei de muncă Numărul persoanelor în vârstă de muncă

Nu muncesc toate persoanele capabile de muncă la vârsta de muncă. Există

grupuri de oameni la vârsta de muncă ocupaţi cu învăţătura şi persoane ocupate în

armată. Din persoanele capabile de muncă la vârsta de muncă mai trebuie reduse şi alte

categorii: şomerii şi persoanele lipsite de libertate datorită încălcării legilor societăţii.

Dacă, după reducerea acestor categorii de oameni, se adaugă persoanelor

capabile de muncă, cei care muncesc după limita legală de pensionare, obţinem

resursele de muncă ale ţării respective.

41

4.7.Tranziţia demografică

Pentru înţelegerea problematicii trebuie să precizăm: Populaţia umană

(populaţia naţională) este un sistem demografic relativ autonom, guvernat de legi

proprii. Ca sistem, populaţia se defineşte prin variabile de stare reprezentând stocurile

populaţiei – efective şu structuri demografice modificate în permanenţă de fluxuri –

formând mişcarea naturală a populaţiei. Distingem astfel o stare iniţială şi una finală a

populaţiei: la începutul şi sfârşitul anului; la începutul şi sfârşitul tranziţiei. Tranziţia

demografică are în vedere populaţia de tip închis, prin urmare, fără intervenţia migraţiei.

Definiţia generală a tranziţiei demografice: Tranziţia demografică sau

revoluţia demografică este un proces evolutiv, observat într-un număr mare de populaţii,

început în secolul al XVIII-lea, caracterizat printr-o scădere importantă a mortalităţii şi

natalităţii. Tranziţia demografică face ca populaţiile să treacă de la regimul demografic

vechi, caracterizat prin nivele înalte ale natalităţii şi mortalităţii, la regimul demografic

modern, cu natalitate şi mortalitate având niveluri scăzute.

O altă definiţie a fost dată de Chesnais în 1979: tranziţia demografică este

trecerea, în decursul unui interval de timp, de la un regim tradiţional de echilibru

demografic, cu niveluri ridicate ale fertilităţii şi mortalităţii, la un regim modern, de

echilibru, cu niveluri joase ale fertilităţii şi mortalităţii.

Sistemul demografic se caracterizează printr-o relativă stabilitate conferită

atât de faptul că în populaţia din fiecare moment coexistă 100 de clase de vârstă,

corespunzând unui număr de 100 de generaţii, cât şi de persistenţa comportamentelor

demografice, expresie a unor modele culturale.

Prin urmare, populaţia este înzestrată cu o inerţie – inerţia demografică. De

aici decurg două consecinţe teoretice şi metodologice. Unitatea de timp, cu care se

măsoară modificările demografice, este durata unei generaţii sau, mai exact, distanţa

dintre două generaţii succesive (valoarea internaţională este de 30 de ani, în România

este de 25-29 de ani).

42

Factorii exogeni, printre care şi măsurile de politică demografică, pot

determina schimbări, aşa numitele efecte conjuncturale.

43

CURS NR.V

MOBILITATEA POPULATIEI

Mult timp mobilitatea populaţiei în demografie a fost redusă numai la

aspectul ei spaţial sau geografic cunoscut sub numele de migraţie, fie ea internă sau

internaţională. Noţiunea de mobilitate socială, adică de trecere dintr-o stare socială în

alta, a început să fie studiată mai atent pe la mijlocul deceniului al 3-lea al secolului XX.

5.1.Fenomenul mobilităţii populaţiei

Mobilitatea populaţiei este un fenomen care interesează mai multe ştiinţe

socio-umane, fiecare dintre ele abordând-o din perspectivă specifică. Este de menţionat,

în primul rând, demografia a cărei atenţie se centrează pe ,, mişcarea populaţiei” ceea

ce face ca aici accentul să se regăsească pe modalităţile tehnice de înregistrare şi

evaluare, pe calcularea indicatorilor globali şi specifici ai fenomenului.

Geografia populaţiei, având ca obiect tocmai distribuţia teritorială a

fiinţelor umane, în corelaţie cu factorii naturali, se preocupă şi ea de migraţii,

accentuând ceea ce-i este specific: latura spaţialităţii (ariile geografice de plecare şi

sosire, distanţele, etc.).

Economistul priveşte migrantul ca forţa de muncă, individ consumator,

investitor, contribuabil, integrându-l în calculele sale în una sau alta dintre ipostaze :

imigrant sau emigrant.

De o atenţie deosebită se bucură migraţia în cadrul antropologiei

culturale, axată cu predilecţie pe probleme de genul relaţiilor dintre imigranţi şi

autohtoni, transferuri culturale, interiorizarea de către imigranţi a unui anumit sistem de

norme şi valori, relaţiile din sânul grupurilor de migranţi, etc.

44

Ştiinţele dreptului găsesc în migraţie un fenomen vis-a-vis de care, în

timp, s-au ţesut o serie de reglementări juridice ce cunosc, mai ales în ultimele decenii,

un intens proces de modificare, de multe ori deconcertant şi chiar venind în contradicţie

cu normele morale acceptate şi promovate prin sistemele de valori caracteristice

societăţilor occidentale.

Sociologia, spre deosebire de celelalte discipline, încadrează fenomenul în

ansamblul determinaţiilor sale sociale şi încearcă să evalueze consecinţele sale globale.

In al doilea rând, această notă de ,,globalitate” nu exclude, ci presupune centrarea

atenţiei sociologului asupra persoanei umane, ca agent conştient, al cărui comportament

individual împleteşte, în modul cel mai complicat posibil, intenţii, evaluări, percepţii -

ce se află la baza fenomenului la scară macrosocială.

5.2.Mobilitatea populaţiei

Mobilitatea sau mişcarea spaţială ori geografică este cunoscută şi sub

numele de ,, mişcare mecanică” sau de ,,migraţie”. Mobilitatea spaţială a populaţiilor

umane este determinată în primul rând de factori economici şi în al doilea rând de

factori sociali, culturali, politici. Referindu-ne la compararea mişcării mecanice cu

mişcarea naturală a populaţiei, vedem că dacă toţi oamenii se nasc şi mor, numai o parte

migrează. Dar migraţia unora influenţează natalitatea, atât a celor care se deplasează, cât

şi a celor de la care se pleacă sau la care se vine.

In general migraţiile cuprind deplasări ale unor grupuri mari de persoane.

Aceasta nu înseamnă că nu pot exista deplasări singulare ale unor familii sau a unei

familii, ca şi deplasări ale unor persoane sau a unei persoane. Cu vremea deplasările pe

colective reduse pot atinge cifre care depăşesc migraţii masive simultane într-un anumit

interval de timp.

Mobilitatea spaţială nu are un caracter întâmplător şi impulsiv. Motive

puternice pot determina anumite grupuri de oameni să ia iniţiativa de a-şi schimba

45

definitiv domiciliul, condiţia de muncă sau chiar profesia, viaţa. De aici provine şi

caracterul migraţiei care poate fi voluntară sau forţată. Este greu de făcut o delimitare

precisă între migraţiile determinate în cele două modalităţi. De regulă, deplasările

voluntare sunt determinate de condiţii economice (nesatisfăcătoare în locul de unde se

pleacă ori atrăgătoare unde se merge), pe când deplasările forţate au mai ales un motiv

social-politic (prigoană politică, religioasă, rasială). In general, mobilitatea spaţială,

indiferent de motiv şi caracter, cuprinde în proporţii variabile elemente de iniţiativă

personală combinate cu elemente de consens ale colectivităţii sau autorităţii teritoriului

de unde se pleacă. In studiul migraţiei este necesar a se avea în vedere ,,factorii de non-

migraţie”, adică acele elemente de inerţie, tradiţie, teamă, ignorare a posibilităţilor de

trai în alt loc, care împiedică migrarea anumitor grupe cu condiţii de migraţie.

Fenomenul de mobilitate spaţială realizează într-un anumit sens o selecţie

biologică, socială, economică, culturală. Adulţii migrează în timp ce copiii şi bătrânii se

deplasează mai puţin sau de loc. Bărbaţii migrează în proporţie mai mare decât femeile.

In unele cazuri, deplasări ale familiilor duc şi la migraţii echilibrate de copii, femei şi

bătrâni. Persoanele care migrează se recrutează din rândul celor mai capabile de muncă.

Dacă în trecut migraţiile priveau o imensitate de oameni fără nici o pregătire sau cel

mult cu unele cunoştinţe de agricultură, în timpurile moderne politica statelor primitoare

a pus accent pe calitatea profesională a imigranţilor.

S-a constatat că atât colectivitatea umană din care pleacă grupe de

emigranţi, cât şi populaţia în care vin imigranţi, suferă influenţe demografice importante

în ceea ce priveşte numărul, compoziţia şi mişcarea naturală. Aceste influenţe se

exercită în cazul migraţiei interne cât şi a celei internaţionale, între ambele forme de

mobilitate spaţială existând legături strânse. De exemplu, situaţia economică care

determină în condiţiile capitalismului deplasarea de la sat la oraş influenţează şi tendinţa

emigrării în alte ţări a populaţiei în căutarea unor situaţii materiale mai bune.

46

5.3.Teorii despre migraţie

Una din primele încercări – oricum cea mai des invocată ca atare –

descriere teoretică a migraţiei se leagă de numele lui E.G.Ravenstein, care pe baza

datelor recensămintelor britanice din 1871 şi 1881 a calculat volumul migraţiei în Marea

Britanie, căutând să descopere legităţile acesteia. După părerea lui Ravenstein, migraţia

este legată de caracteristicile ariilor de origine şi destinaţie şi de distanţa dintre ele,

existând posibilitatea stabilirii unor regularităţi.

Aceste constatări pot fi rezumate astfel :

a) Majoritatea migraţilor parcurg o distanţă scurtă.

b) Migraţia se realizează pas cu pas.

c) Migraţii pe distanţe lungi se deplasează de preferinţă spre marile centre

comerciale sau industriale.

d) Fiecare curent de migraţiune se compensează cu un contra-flux.

e) Cei născuţi la oraşe sunt mai puţin mobili decât cei de la sate.

f) Femeile sunt mai mobile decât bărbaţii în locurile de baştină, dar bărbaţii

îndrăznesc să părăsească mai des aceste locuri.

g) Cei mai mobili sunt adulţii : familiile în întregime emigrează mai rar din ţara lor

baştină.

h) Marile oraşe cresc mai mult pe seama sporului migrator decât a celui natural.

i) Migraţia creşte în volum odată cu dezvoltarea industriei, a comerţului şi a

transportului.

j) Direcţia majoră a migraţiei este din agricultură spre centrele industriale şi

comerciale.

k) Cauzele majore ale migraţiei sunt economice.

În ceea ce priveşte migraţia rural-urbană, acest flux devine dominant, după

părerea lui Ravenstein, în momentul în care sunt îndeplinite următoarele trei condiţii: (i)

sporul natural este mai ridicat la sat decât la oraş ; (ii) standardul de viaţă este inferior în

rural şi (iii) nu există constrângeri administrative care să împiedice migraţia.

47

Tot lui Ravenstein îi datorăm elaborarea câtorva tipuri de clasificare a

migraţilor : „locali”, „pe distanţe scurte”, „pe distanţe lungi”, „stadiali” (în mai multe

stadii) şi „temporari”.Dar ideea cea mai direct moştenită de la acest autor este aceea că

numărul migraţilor creşte odată cu populaţia locului de origine şi scade odată cu

distanţa. Aici se originează aşa-numitele „modele gravitaţionale”, respectiv formulele

propuse pentru evaluarea numărului de migranţi şi care sunt de forma :

12

2112 nd

PPM =

unde M12 reprezintă numărul de migranţi între zonele 1 şi 2, P1 şi P2 populaţiile celor

două zone, d12 distanţa dintre ele şi n un exponent, ce primeşte, de obicei, valoarea 2.

Evident că valoarea predictivă a acestui gen de formule este extrem de

limitată. La fel de limitată este şi valoarea explicativă a teoriei lui Ravenstein. Cu toate

acestea, meritele sale în sistematizarea problematicii migraţiei şi în evidenţele

influenţelor unor factori sociali asupra intensităţii fenomenului sunt de netăgăduit.

Samuel Stouffer îşi propune elaborarea unei teorii care să dea seamă de

raportul dintre migraţiune şi distanţă, plecând tocmai de la prima „lege” a lui

Ravenstein, conform căreia cei mai mulţi migranţi parcurg o distanţă scurtă, în

condiţiile în care migraţia pe distanţe lungi nu este nici ea neglijabilă. Mai concret,

Stouffer îşi pune întrebarea de ce oamenii parcurg în migraţiune distanţe diferite şi cum

poate fi legat numărul migranţilor de distanţă. Meritul lui Stouffer este acela că el

depăşeşte caracterul mecanicist al noţiunii de distanţă, dându-i acesteia o interpretare

sociologică.

În acest sens, el introduce conceptul de „oportunităţi care intervin”

(Intervenning Opportunities) şi apreciază că numărul persoanelor care parcurg o

distanţă dată este direct proporţional cu numărul oportunităţilor pe acea distanţă şi

invers proporţional cu numărul oportunităţilor care intervin. Problema importantă pentru

48

testarea teoriei este operaţionalizarea noţiunii de „oportunităţi”, prin care se desemnează

numărul de locuri de muncă vacante, numărul de locuri în şcoli şi universităţi etc. În

fine, Stouffer mai introduce şi noţiunea de „migranţi competitivi”, semnificând

totalitatea migranţilor candidaţi la oportunităţile dintr-o anumită zonă. Astfel, ajunge să

propună şi el o formulă de calcul al numărului de migranţi (N) între două zone:

'0

)( bcXxX

kxXN =

unde X0 desemnează oportunităţile din zona de sosire, X oportunităţile ce intervin între

zona de plecare şi cea de sosire şi Xc migranţii competitivi; K reprezintă o constantă şi b

o putere determinabilă empiric. Deci, pentru un interval de timp dat, numărul de

migranţi dintr-o zonă de plecare este funcţie directă de numărul oportunităţilor din zona

de sosire şi funcţie inversă de amploarea oportunităţilor care intervin între cele două

zone şi de numărul altor migranţi care aspiră la oportunităţile din zona de sosire.

O contribuţie semnificativă la descrierea şi explicarea fenomenului o aduce

James Tarver prin postularea ideii interacţiunii factorilor demografici, economici şi

sociali în determinarea migraţiei. Teoria sa poate fi schematizată astfel :

a) Există inegalităţi între diferitele regiuni ale unei ţări pe planul caracteristicilor

demografice, economice şi sociale.

b) Aceste însuşiri evoluează în timp cu viteze diferite.

c) Eliminarea unui dezechilibru între numărul populaţiei şi posibilităţile de

utilizare a forţei de muncă presupune fie o redistribuire a forţei de muncă, fie a altor

factori de producţie, fie a tuturor factorilor. Dar cum ceilalţi factori sunt puţin mobili,

redistribuirea forţei de muncă este calea cea mai eficientă.

d) Regiunile în care posibilităţile de ocupare a forţei de muncă cresc repede au, de

obicei, un spor natural mic. Ele îşi reproduc, într-o măsură insuficientă, forţa de muncă

şi deci trebuie să recurgă la imigranţi pentru umplerea golurilor.

49

e) Schimbările diferenţiale în baza economică a unei localităţi sunt cele mai

puternice stimulente pentru mobilitatea în raport cu această localitate.

Cele trei variabile de bază (economică, demografică, socială) au fost

operaţionalizate prin 24 de indici, dintre care 11 de natură economică şi restul de 14 de

natură socio-demografică. Cu ajutorul acestui model, Tarver a examinat datele din

S.U.A., ajungând la concluzia că dimensiunea economică este cea mai importantă în

explicarea migraţiei. Totuşi, modelul său a fost departe de a explica în întregime

migraţia internă din Statele Unite.

Una dintre cele mai răspândite paradigme explicative a fenomenului

migraţional este cea a modelului „push-pull”, adică al „respingerii-atracţiei”, model

dezvoltat, printre alţii, de Everett Lee. Evident că şi această paradigmă este de inspiraţie

mecanică, în sensul că imaginează un sistem de „forţe” care atrag şi resping oamenii

spre şi dinspre o anumită zonă. Astfel, dacă ne interesează migraţia dinspre o arie A

spre una B, va trebui să facem un calcul de rezultantă a forţelor care reţin pe oameni în

A, a celor care-i resping din A, a celor care-i atrag spre B şi a celor care-i resping din B.

Fireşte că în modelele ceva mai dezvoltate, ca cel al lui Lee, se vor lua în considerare şi

obstacolele ce intervin pe traseul dintre cele două arii, precum şi caracteristicile

indivizilor ce le populează .

O idee destul de fecundă a introdus, în câmpul atât de bogat al acestor

paradigme descriptive şi explicative ale migraţiei, geograful american Wilbur Zelinsky,

care vorbeşte despre „tranziţie migratorie”(Mobility Transition), în sensul în care se

vorbeşte de o tranziţie demografică ca model de evoluţie pe termen lung a ratelor de

mortalitate şi de fertilitate. În cazul migraţiei, Zelinsky evidenţiază cinci faze de

schimbare a diferitelor caracteristici ale migraţiei, începând cu societăţile tradiţionale şi

terminând cu cele ale viitorului.

În sfârşit, o clasă importantă de paradigme explicative este cea a modelelor

de tip economic, care pun accentul pe analiza cost-beneficiu aplicată, în principal,

veniturilor în cele două zone. Totuşi, modelele acestea nu se reduc la elementele de

natură economică şi, cu atât mai puţin, la cele legate de venituri. Dat fiind faptul că aici

50

actele de migraţiune sunt privite ca rezultat al deciziilor actorilor sociali, actori care iau

în calcul costurile, beneficiile şi riscurile (pe plan economic, dar nu numai), putem

încadra acest gen de explicaţii în clasa mai largă a modelelor alegerii raţionale

(raţional choice), care încearcă să extindă paradigmele explicative folosite în câmpul

econometriei la fenomene sociale mai generale. După părerea noastră, migraţia e un

fenomen care se pretează foarte bine la o astfel de paradigmă explicativă, din moment

ce, în majoritatea cazurilor, decizia de a migra sau nu este luată pe baza unui calcul clar

al actorului social.

În concluzie, aşa – numitele teorii asupra migraţiei se constituie, în general,

ca modele explicative ale fenomenului, accentuând diferite tipuri de paradime. Ni se

pare clar că nu există o teorie a migraţiei şi că, din fiecare din modelele prezentate, se

pot reţine elemente explicative relevante. Dacă ar fi să încercăm o sinteză explicativă a

migraţiei libere (nonforţate) am spune că acest model trebuie să dea seamă de direcţia

fluxurilor de migraţie, de intensitatea şi de componenţa lor. Asta înseamnă

evidenţierea acelor factori care influenţează decizia actorilor sociali de a pleca şi de a

pleca spre o anumită zonă socio-geografică şi nu spre alta, precum şi explicarea reacţiei

diferenţiate a populaţiei la factorii macrosociali respectivi, funcţie de condiţiile

particulare ale fiecărui subiect decident, despre care se poate aprecia că reacţionează în

mod raţional.

5.4.Migraţia internă

Analiza motivelor şi a condiţiilor în care are loc o migraţie internă arată

deosebiri fundamentale ale fenomenului în funcţie de orânduirea socială. Fuga iobagului

de munca extenuantă ori asaltarea oraşului de către ţăranii expropriaţi nu pot fi

comparate cu sistemul planificat de calificare a cadrelor provenite din mediul rural în

epoca contemporană.

51

Sintetizând o seamă de studii personale şi ale altor autori, sociologul

american D.J. Bogue a elaborat un inventar al situaţiilor, factorilor, condiţiilor şi

curentelor migraţiei interne.

Situaţiile care stimulează migraţia privesc: continuarea studiilor superioare,

căsătoria, despărţirea (divorţul), loc de muncă mai bun, munca de construcţii, o

activitate care poate fi dezvoltată într-un loc unde ea nu există dar este necesară,

transfer, schimbări în organizarea muncii, pensionare, serviciul militar, decesul unei

rude, starea sănătăţii, relaţii de serviciu nesatisfăcătoare, calamităţi locale, nevoi

personale (moşteniri), inadaptabilitate în colectivitatea locală.

Factorii care influenţează alegerea locului de destinaţie pot fi : prietenii,

costul deplasării, oferta unui loc de muncă dorit, atracţie pentru locul respectiv, relaţii

privind starea civilă, posibilitatea utilizării mai bine a cunoştinţelor profesionale,

reputaţia locului.

O seamă de condiţii social-economice generale influenţează migraţia

internă: investiţii în locuri noi, crize, schimbări tehnice şi organizatorice în întreprinderi,

îmbunătăţirea condiţiilor de trai, condiţii mai bune de asigurări sociale şi protecţia

muncii şi sănătăţii.

Dezvoltarea complexă economico-socială a dat naştere unor forme diverse

de mobilitate teritorială a populaţiei cum ar fi:

a)Mişcarea pendulatorie, de ,,du-te, vino” (navetismul), însemnând

deplasarea , de regulă la perioade scurte, a populaţiei în fluxuri continue de la locul de

reşedinţă la locul de muncă sau de instruire în localităţile limitrofe;

b)Mobilitatea sezonieră, care are loc prin deplasări pentru muncă, sau

instruire profesională în alte localităţi şi pe o perioadă de timp îndelungată (1-5 ani);

c)Mobilitatea rezidenţială, definită şi ca cea mai semnificativă în fond şi

care afectează statutul de habitat, fiind vorba de schimbarea domiciliului dintr-o

localitate în alta.

Adaptarea imigranţilor la noul teritoriu ridică probleme complicate în

rezolvarea cărora rolul important revine condiţiilor social-economice şi culturale care li

52

se asigură celor veniţi, dar şi modului în care ştiu şi pot ei să se integreze în noua

colectivitate de muncă şi de viaţă.

Ca urmare, în colectivitatea de unde pleacă o masă de oameni tineri se

modifică natalitatea în sensul reducerii ei, se micşorează nupţialitatea, iar cu puţină

deplasare în timp sporeşte mortalitatea (decesele celor vârstnici ocupă o proporţie mare

în masa generală redusă a populaţiei ) şi în consecinţă sporul natural se reduce. In timp,

fenomenul demografic poate fi agravat de dificultăţile economice influenţate de lipsa

forţei de muncă tinere.

In colectivitatea unde se vine, fenomenele ar fi opuse şi ele chiar au în

general această tendinţă. Dar expresia concretă a creşterii natalităţii, scăderii

mortalităţii, măririi sporului natural apare mai târziu, din cauza dificultăţilor inerente de

adaptare a noilor veniţi, ca şi a adaptării celor existenţi la noii veniţi. In general,

perioadele de migraţii intense sunt şi epoci de natalitate mai redusă.

5.5.Migraţia internaţională

In trecut multe regiuni ale Pământului au fost populate prin migraţii.

S.U.A. au fost create în primul rând prin emigrarea unor mase de englezi, irlandezi,

germani, olandezi, francezi. Intensitatea acestui fenomen este condiţionată de situaţia

economică a ţării în care se imigrează.

Perioada ulterioară celui de-al doilea război mondial, după simptoamele

anilor antebelici, ar fi trebuit să stimuleze migraţia. Acest fenomen a avut loc însă

numai în primii ani. Intre 1945-1952 au emigrat 6.312.000 oameni. In deceniul al

şaselea al secolului XX dezvoltarea economică şi creşterea populaţiei active au stopat

curentul masiv de emigraţie din Europa. Pe rând, după Franţa, şi alte ţări au devenit ţări

de imigraţie (Belgia, Elveţia, Suedia, R.F.G.). Oameni din alte continente (Africa)

emigrează spre Europa.

53

Asistăm apoi la curente particulare de migraţie: cadre calificate din Europa

merg spre Africa şi muncitori necalificaţi din Africa vin în Europa (ca mână de lucru

ieftină).

Un domeniu particular de studiu al migraţiilor internaţionale îl constituie

adaptarea şi asimilarea imigranţilor. Migraţia modifică evoluţia demografică a

persoanelor şi familiilor care se deplasează şi influenţează mişcarea naturală a

populaţiei în ţara de imigrare. In general, fenomenul cel mai sensibil, natalitatea, se

resimte rapid, adaptarea solicitând un efort care se realizează şi în detrimentul naşterilor.

Structura populaţiei atât a celei de unde se pleacă cât şi a celei de unde se vine reflectă

modificările produse de migraţie, prima îmbătrâneşte iar a doua întinereşte, cu toate

consecinţele privind reproducţia care derivă din această situaţie.

5.6.Mobilitatea socială

Prin ,,mobilitate socială” se înţelege în esenţă trecerea dintr-o stare socială

în alta, fie aceasta economică, politică, profesională, etc. Sorokin, în lucrarea

,,Mobilitatea socială”, apărută în 1927, sesizează că circulaţia socială priveşte: armata,

biserica, şcoala, politica, economia, profesia, familia, căsătoria.

Efectele mobilităţii sociale sunt numeroase. Ele se concretizează în

schimbarea structurii populaţiei influenţând şi mişcarea naturală a populaţiei.

Din totalitatea tipurilor de mobilitate socială cea profesională şi cea socială

au o importanţă deosebită deoarece pot antrena mişcări în alte domenii (inclusiv forme

de mobilitate spaţială).

Un aspect general al mobilităţii profesionale priveşte intrarea şi ieşirea din

populaţia activă. Intrarea în populaţia activă a tinerilor ajunşi la vârsta aptă de muncă şi

pregătiţi pentru profesia respectivă (inclusiv a persoanelor tinere şi adulte imigrate)

modifică radical situaţia individului şi uneori poziţia familiei din care face parte.

54

Mişcarea populaţiei capabilă de muncă între partea activă şi cea inactivă

este determinată de regimul social, de gradul utilizării forţei de muncă, de cantitatea de

forţă de muncă cerută la un moment dat pentru asigurarea bunurilor şi serviciilor

necesare societăţii.

Consecinţa demografică a mobilităţii profesionale este foarte importantă.

Intre altele, ea este capabilă să determine aspecte diferenţiate în ceea ce priveşte

natalitatea şi mortalitatea. Este cunoscut că reproducţia unei populaţii ai cărei membri

sunt ocupaţi în sectorul ,,primar” diferă semnificativ într-o anumită etapă istorică de

aceea ai cărei oameni îşi desfăşoară activitatea în sectoarele ,,secundar” şi ,,terţiar”. Mai

mult încă, proporţiile în care este în general distribuită populaţia activă pe sectoare

influenţează întregul cadru de evoluţie al reproducţiei. De exemplu, într-o economie

predominant agrară indicii natalităţii şi ai mortalităţii sunt ridicaţi, în timp ce într-o

economie predominant industrială aceiaşi indici trec către un nivel mai redus.

Un alt aspect deosebit de important al mobilităţii sociale îl constituie ceea

ce s-a numit ,,mişcarea claselor sociale”. Este suficient, de exemplu, să observăm

modificările intervenite în mişcarea naturală a ţărănimii odată cu industrializarea.

Micşorarea proporţiei populaţiei rurale şi a celei agricole (care, în general, are un nivel

mai ridicat de naşteri) a contribuit la reducerea natalităţii generale (pe lângă faptul că

şi-a redus ea însăşi fertilitatea).

55

CURS NR.VI

MISCAREA NATURALA A POPULATIEI

Populaţia este un sistem specific, caracterizat prin modificări

cantitativ/structurale continue, datorate mişcării naturale şi mişcării migratorii.

Intrările în sistemul populaţiei se datorează atât naşterilor, care au ca rezultat ,,născuţii

vii”, cât şi imigrării unor persoane din colectivităţi exterioare celei studiate.

Ieşirile din sistem se fac prin decesul unor persoane aparţinând

colectivităţii studiate şi prin emigrarea unor persoane către alte colectivităţi.

Privite din alt punct de vedere, naşterile şi decesele formează ,,mişcarea

naturală” a populaţiei, în timp ce imigrările alcătuiesc ,,mişcarea migratorie”.

In cazul în care modificările înregistrate în efectivul populaţiei, într-o

perioadă de timp determinată, sunt datorate numai mişcării naturale, se vorbeşte de aşa-

numita ,,populaţie de tip închis”.

Corespunzător, putem defini ,,populaţia de tip deschis” ca fiind acea

populaţie ale cărei intrări sunt date de naşteri şi imigrări, iar ieşirile de decese şi

emigrări.

Datorită influenţei pe care o exercită, prin intermediul fertilităţii conjugale,

asupra masei născuţilor vii, ,,nupţialitatea” şi ,,divorţialitatea” populaţiei sunt

considerate fenomene ale mişcării naturale. Faptul este justificat în mare măsură prin

aceea că natalitatea are drept cadru de evoluţie căsătoriile. Marea majoritate a naşterilor

au avut loc şi au loc în familii. Căsătoria reprezintă un tip particular de relaţii sociale,

psihice şi biologice a căror natură determină nu numai descendenţi în general, ci şi

cantitatea, iar dintr-un anumit punct de vedere şi calitatea urmaşilor.

56

6.1.Natalitatea

Natalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul născuţilor

vii şi totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod obişnuit, de un an.

Intensitatea fenomenului se stabileşte prin formula:

Nvii ng = x 100, în care: P ng = rata generală a natalităţii;

Nvii = numărul născuţilor vii;

P = efectivul populaţiei.

Natalitatea este fenomenul de bază al creşterii populaţiei, sporul populaţiei

fiind rezultatul excedentului numeric de nou-născuţi asupra deceselor.

Populaţia dintr-o regiune considerată poate creşte şi pe seama imigraţiei,

dar modalitatea fundamentală a sporirii ei este mişcarea naturală.

Spre deosebire de mortalitate, unde avem de-a face cu o singură unitate,

decesul, la natalitate ne putem referi atât la nou-născuţi cât şi la naşteri.

O serie de studii au pus în evidenţă legătura existentă între nivelul

veniturilor şi dimensiunea familiei, legătură ce poate fi descrisă sub forma unei parabole

de gradul II.

Nr.persoane

din familie

Venituri pe membru de familie

Se apreciază că un nivel redus al veniturilor, urmare a unei productivităţi a

muncii scăzute sau a unor inechităţi flagrante în repartizarea resurselor materiale ale

societăţii, favorizează existenţa unor familii cu un număr mare de membri, ceea ce

57

echivalează de fapt cu o natalitate ridicată. Pe măsura creşterii veniturilor este evidentă

tendinţa de scădere a dimensiunii familiei, orientată spre o reducere simplă. Depăşirea

unui anumit nivel al veniturilor, astfel încât acestea să nu mai condiţioneze în măsură

hotărâtoare standardul de viaţă, determină un comportament demografic orientat către o

reproducere lărgită a populaţiei.

Deşi în bună măsură este determinat social-economic, procesul demografic

al natalităţii nu poate fi rupt de substratul biologic.

6.2.Fertilitatea

In scopul studierii fenomenelor de natalitate s-a fixat ca limită inferioară a

perioadei fertile (la femei) vârsta de 15 ani. Procesul pubertăţii şi adolescenţei la băieţi

începe mai târziu şi se prelungeşte până la 23 de ani. Din punct de vedere demografic,

limita de fertilitate a femeilor este fixată la 49 de ani. Pentru bărbaţi sunt date ca limite

pentru încetarea capacităţii de procreaţie diverse vârste între 60 şi 70 de ani.

Fertilitatea pe vârste sau grupe de vârstă se analizează cu ajutorul ratelor

specifice de fertilitate:

Nx fx = ⎯⎯ X 1000, în care: Fx fx = rate de fertilitate specifică populaţiei feminine de vârstă ,,x”;

Nx = numărul născuţilor vii de către femeile de vârstă ,,x”;

Fx = efectivul populaţiei feminine de vârstă ,,x”.

Dezvoltarea morfo-fiziologică a organismului feminin are un rol mare în

procreaţie, fertilitatea maximă situându-se între 20 şi 25 de ani, după care se produce o

scădere lentă, dar sigură.

Noţiunea de ,,fertilitate” referitoare la natalitatea femeilor de vârstă fertilă

(15-49 ani) comportă oarecare discuţii. Fertilitatea este numită în limba engleză

58

,,fertility”, iar în limba franceză, ,,fecondite” (fecunditate). Probabil că denumirea

franceză ar fi mai reală ea arătând procreaţia propriu-zisă.

Termenul de ,,fertilitate”, opus ,,sterilităţii”, are mai curând sensul

aptitudinii sau capacităţii de procreaţie. Există femei şi bărbaţi cu o sterilitate

congenitală. In anumite condiţii patologice (boli venerice, etc.), după unele intervenţii

chirurgicale impuse de anumite boli ginecologice, sau după un număr frecvent de

avorturi, se poate instala sterilitatea numită secundară. Deci în studiul natalităţii trebuie

avută în vedere proporţia de persoane sterile.

Numeroşi autori s-au preocupat de stabilirea capacităţii maxime de

procreaţie sau fertilităţii naturale ori fertilităţii nedirijate. Majoritatea autorilor consideră

că, indiferent de gradul dezvoltării colectivităţii umane, totdeauna a existat o anumită

tendinţă precisă de limitare a dimensiunii familiei, fie prin acţiune de grup, fie prin

acţiune individuală.

6.3.Nupţialitatea

Fenomenul de nupţialitate defineşte masa căsătoriilor sau a persoanelor ce

se căsătoresc în limitele unei perioade de timp determinate, de obicei anul calendaristic.

Expresia cea mai generală a intensităţii nupţialităţii se obţine cu ajutorul

ratei generale de nupţialitate:

C c = ⎯ x 1000, în care: P c = rata generală de nupţialitate;

C = numărul persoanelor ce se căsătoresc în perioada de timp specificată;

P = efectivul populaţiei în acelaşi interval.

Pentru analiza nupţialităţii vârsta joacă un rol esenţial. Legislaţia

majorităţii ţărilor stabileşte vârsta minimă la care orice persoană poate încheia o

căsătorie fără alte implicaţii procedurale, în afară de asentimentul cuplului. Corelate cu

59

observaţiile statistice privind limita superioară de vârstă după care numărul căsătoriilor

devine nesemnificativ, aceste prevederi legale permit delimitarea aşa-numitului

,,contingent nupţiabil”. In situaţia specifică ţării noastre, contingentul nupţiabil cuprinde

populaţia feminină în limitele de vârstă 16-39 ani şi populaţia de sex masculin, în

limitele de vârstă 18-44 ani.

Uniunea maritală influenţează complex şi în mai multe etape fertilitatea.

Autorii americani Davis şi Block, încă în 1956, împart factorii sau condiţiile prin care

căsătoriile influenţează fertilitatea în două grupe:

-,,variabile ale legăturii” (uniuni maritale) care cuprind vârsta la căsătorie,

frecvenţa căsătoriei, divorţurile, recăsătorirea divorţaţilor şi recăsătorirea văduvelor;

-,,variabile ale concepţiei” în care intră abstinenţa sexuală, avortul,

infanticidul, practica anticoncepţională, sterilizarea.

Totalitatea acestor variabile prezintă deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie

de cultura şi condiţiile de existenţă ale societăţii.

Ne oprim, în acest sens, la două dintre aspectele ce fac obiectul nupţialităţii

populaţiei pentru anul 1992 în România: căsătoriile în funcţie de vârsta soţilor şi

sezonalitatea fenomenului pe medii (urban-rural).

Datele din tabelul următor sugerează o corelaţie semnificativă între vârstele

soţilor la căsătorie*:

60

Tabelul nr.6

Grupa de

vârstă

Total Grupa de vârstă

a soţiei -ani-

a soţului -ani-

sub 20 ani

20-24 25-29 30-34 35-39 40-44 45 ani şi

peste Total 174593 54109 83774 15923 6948 4620 3176 6043

sub 20 5871 4314 1454 79 13 7 3 1 20-24 98805 39523 54700 4087 383 80 23 9 25-29 35915 8590 20265 5787 998 225 36 14 30-34 13960 1389 5439 3725 2262 814 225 52 35-39 7409 228 1407 1611 1984 1496 526 157 40-44 4093 39 326 459 900 1123 896 350 45 ani şi

peste

8540

26

129

175

408

875

1467

5460

*Anuarul statistic al României, 1993, pag.126

Proporţia cazurilor în care diferenţele de vârstă între cei doi soţi depăşesc

nivelul ± 5 sunt relativ reduse. Se semnalează însă şi unele anomalii când diferenţele de

vârstă între cei doi soţi sunt apreciabile, sexul feminin fiind mai tentat să facă

compromisuri în acest sens. Este sugestiv pentru afirmaţia anterioară faptul că, în timp

ce numărul bărbaţilor din categoria de vârstă sub 20 de ani care contractează o căsătorie

cu femei ce depăşesc vârsta de 30 de ani a fost de numai 24, numărul femeilor sub 20 de

ani căsătorite cu bărbaţi peste 30 de ani a însumat 1682 persoane.

Fără a generaliza, se consideră că o diferenţă mai mare de 10 ani între

vârstele celor doi soţi nu oferă şanse de supravieţuire pe o perioadă mai îndelungată a

cuplului.

Existenţa sau inexistenţa unei anumite sezonalităţi a fenomenului de

nupţialitate o vom surprinde determinând în mod distinct indicii de sezonalitate pentru

mediul urban şi rural, folosind datele referitoare la repartiţia căsătoriilor pe lunile anului

în perioada 1990-1992.

61

Repartiţia căsătoriilor în perioada 1990-1992

Tabelul nr. 7 Luna Nr.căsăt. în mediul urban Nr. căsăt. în mediul rural

1990

1991

1992

Nr.mediude căsă- torii %

Indici de sezonali-

tate

1990

1991

1992

Nr.mediude căsă-

torii

Indici desezona-

lit.% Ianuarie 5229 5276 4602 5036 59,4 4093 5439 4866 4799 70,3 Februa-

rie 8107 6964 7264 7445 87,9 6060 5247 6606 5971 87,5

Martie 5698 5229 5423 5450 64,3 3141 3286 3741 3389 49,7 Aprilie 8610 10910 3971 7830 92,4 6946 8676 3340 6321 92,7

Mai 7973 8682 8591 8415 99,3 6944 7672 9727 8114 118,9 Iunie 10740 8392 8253 9128 107,7 6692 5839 5891 6141 90,0 Iulie 11180 9094 9789 10021 118,3 7171 6114 6324 6536 95,8

August 12079 11825 10501 11468 135,3 7681 7735 7674 7697 112,8 Septem-

brie 11528 9567 8551 9882 116,6 8972 7739 7681 8131 119,2

Octom-brie

11959 11009 12072 11680 137,8 11559 11275 13498 12111 177,5

Noiem-brie

10351 9956 8678 9662 114,0 8778 9059 8866 8901 130,5

Decem-brie

6928 5089 4968 5662 66,8 4233 3314 3716 3754 55,0

Total 110382 101993 92663 8473 - 82270 81395 81930 6822

62

Datele din tabel indică prezenţa sezonalităţii în cadrul nupţialităţii populaţiei.

Pentru ambele medii, atât urban cât şi rural, căsătoriile se încheie cu predilecţie în

perioada august-noiembrie. De asemenea, în cazul ambelor medii, cele mai multe

căsătorii se celebrează în luna octombrie, cu vârf de sezonalitate mai moderat pentru

mediul urban (137,8%) şi relativ accentuat pentru mediul rural (177,5%). Apar şi două

diferenţe, de mică amploare : indice de sezonalitate supraunitar pentru mediul rural în

luna mai şi subunitar în lunile iunie şi iulie, situaţia inversându-se în cazul mediului

urban. Amploarea sezonalităţii, aşa cum de fapt ne putem aştepta, este mai mare în

mediul rural.

Sezonalitatea nupţialităţii îşi găseşte explicaţia în tradiţiile poporului nostru

rezultate din experienţe religioase (vârf de sezonalitate în luna sărbătorilor de Paşte, în

mediul rural) sau legate de sezonalitatea activităţilor în agricultură (recoltarea culturilor

de toamnă).

Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în sezonalitatea natalităţii,

fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai-iulie.

Tabela de nupţialitate

In vederea descrierii nupţialităţii într-o generaţie nu se iau în calcul primele

căsătorii într-un grup de 10.000 de femei de 15 ani (vârsta minimă legală de căsătorie),

ci retrospectiv, într-un grup de 10.000 de femei care ating o vârstă suficient de ridicată

pentru ca după această vârstă căsătoriile celibatarelor să poată fi neglijate; această vârstă

ar putea a fi de 50 de ani, de exemplu.

Intervievând astfel în Franţa, în anul 1955, un număr de 10.000 de femei în

vârstă de 50 de ani, asupra faptului dacă au fost sau nu căsătorite şi, în primul caz,

asupra vârstei la prima căsătorie, s-au obţinut următoarele rezultate:

-1.012 femei nu erau încă căsătorite la vârsta de 50 de ani;

-8.988 femei încheiaseră cel puţin o căsătorie, din care:

- 57 între 15 şi 16 ani;

63

-176 între 16 şi 17 ani;

-396 între 17 şi 18 ani;

--------------------------

- 9 între 49 şi 50 de ani.

Tabela de nupţialitate rezultă dintr-o îmbinare a acestor date. Notând cu x

seria valorilor vârstelor la aniversări succesive, căsătoriile le vom nota cu simbolul

m(x,x+1) şi vom obţine:

m(15,16) = 57

m(16,17) = 176

m(17,18) = 396

-----------------

m(49,50) = 9

Această serie a căsătoriilor permite calcularea, din aproape în aproape, a

efectivului de persoane care sunt încă celibatare la 16 ani, 17 ani, 18 ani,……,50 de ani,

rezultând următoarele:

-la 16 ani : 10.000- 57= 9.943 celibatare;

-la 17 ani : 9.943-176= 9.767 celibatare;

-la 18 ani : 9.767-396= 9.371 celibatare, etc.

Notăm cu Cx numărul celibatarelor la o aniversare x; vom avea astfel o

funcţie echivalentă cu ce a supravieţuitorilor Sx din tabela de mortalitate, adică:

C15 = 10.000

C16 = 9.943

C17 = 9.767

C18 = 9.371

--------------

C50 = 1.012

In sfârşit, se defineşte probabilitatea de căsătorie nx prin relaţia:

64

m(x,x+1) nx = ⎯⎯⎯⎯ Cx

care aminteşte pe cea care defineşte probabilitatea de deces. In felul acesta vom avea:

m(15,16) 57 n15 = ⎯⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 5,7 la1.000 C15 10000

m(16,17) 176 n16 = ⎯⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 17,7 la 1.000 C16 9943

m(17,18) 396 n17 = ⎯⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 40,5 la 1.000 C17 9767 Se remarcă faptul că probabilitatea de căsătorie măsoară statistic riscul la

care este supusă o femeie celibatară la o aniversare oarecare de a se căsători.

In societatea umană relaţiile dintre sexe au un caracter esenţial social. In

comparaţie cu natura, cultura operează în materie sexuală eliminând pur şi simplu ca

inacceptabile din punct de vedere moral unele relaţii, interzicându-le ca fiind imorale,

încadrând pe altele în instituţii sociale mult mai complexe, reducându-le importanţa ca

şi libertatea de manifestare şi de schimbare. Sexualitatea nu este suprimată pentru că

este însăşi condiţia de perpetuare a speciei, deci a omului, deci a societăţii, dar este

îngrădită, reglementată, dirijată după nevoi sociale, materiale şi spirituale.

Comportamentul sexual animal este înlocuit la om cu un comportament sexual cultural,

variabil în funcţie de orânduiri sociale şi zonele culturale particulare. In timp ce la

popoarele semicivilizate, de regulă, fiecare bărbat încearcă să se căsătorească când

atinge vârsta pubertăţii şi practic, fiecare femeie se mărită, celibatarii fiind priviţi ca

anormali sau demni de dispreţ, la popoarele civilizate căsătoria are loc în general mai

târziu. Evident, în timpurile moderne, libertatea individului de a-şi alege partenerul este

foarte mare în comparaţie cu situaţia când părinţii contractau căsătoriile copiilor chiar în

65

primii ani după naşterea acestora. Această libertate de alegere a partenerului nu are însă

un caracter întâmplător. In primul rând, ca timp, ea coincide cu perioada trecerii la

exercitarea unei profesii şi este legată social de asigurarea căminului viitoarei familii. In

al doilea rând, relaţiile dintre viitorii soţi se stabilesc într-un anumit cadru social.

Există situaţii speciale în trecut (exterminări, calamităţi şi parţial în

perioadele războaielor moderne) în care numărul căsătoriilor poate scădea sensibil. S-a

observat că, după războaie, nupţialitatea sporeşte, fapt care contribuie la creşterea

natalităţii. Grupurile religioase de celibatari (preoţi, călugări, călugăriţe) influenţează cu

totul neînsemnat natalitatea unei populaţii. La multe populaţii căsătoria apare ca o

obligaţie: în vechiul Mexic bărbaţii erau căsătoriţi obligatoriu la 30 de ani dacă erau

celibatari.

6.4.Divorţialitatea

Fenomenul de divorţialitate caracterizează masa divorţurilor într-o perioadă

de timp delimitată. In general, analiza divorţialităţii încadrează numărul divorţurilor în

limitele unui an calendaristic.

Intensitatea fenomenului (d) se stabileşte ca mărime relativă, comparând

numărul persoanelor care au divorţat în anul calendaristic respectiv (D):

D d = ⎯ x 1000 P Utilizarea întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii nu

se justifică suficient deoarece nu întreaga populaţie poate participa, potenţial, la

constituirea masei divorţurilor. Ca urmare, se recomandă ca numărul divorţurilor să se

coreleze cu efectivul populaţiei căsătorite, exprimând mai corect intensitatea

fenomenului:

66

D d = ⎯ x 1.000 Pc Divorţurile pot influenţa fertilitatea reducând numărul anilor de convieţuire

a cuplurilor. Pe de altă parte, ţinând seama de faptul că în multe cazuri existenţa copiilor

constituie un impediment în decizia soţilor de a se despărţi, este de presupus că acele

căsătorii care se desfac, într-o oarecare măsură şi-au epuizat posibilităţile de avea copii.

Uneori lipsa copiilor şi sterilitatea duc la divorţ. Unii cercetători au găsit că

există o proporţionalitate inversă între situaţia social-economică şi frecvenţa divorţului

subliniind că păturile sociale mai puţin avute divorţează mai greu. Alţi autori au întâlnit

o frecvenţă mai mare a divorţurilor la aceste pături sociale.

6.5.Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate

Problema avorturilor are şi ea mari implicaţii asupra natalităţii. După cum

se ştie avorturile pot să fie spontane sau provocate. Avortul spontan (,,fausse couche”-în

limba franceză) înseamnă întrerupere naturală a sarcinii. Întreruperile naturale, sau aşa-

numite spontane, formează mortalitatea intrauterină care depinde de starea sanitară a

populaţiei şi îndeosebi de factorii genetici, încă insuficient cunoscuţi, dar care se

dovedesc a avea o influenţă ce creşte proporţional cu vârsta femeilor. Rolul avorturilor

provocate în reducerea natalităţii este greu de studiat deoarece nu se cunoaşte totdeauna

numărul real al acestor intervenţii. Pe de altă parte este dificil de obţinut informaţii

suplimentare cu care să poată fi corelate datele avorturilor.

Puţinii autori care s-au ocupat de complicata problemă a contribuţiei

avorturilor la scăderea natalităţii au considerat că, în general, aproximativ 10% din

naşteri sunt evitate prin avorturi (Lindquint-Suedia). S-a aproximat de asemenea că din

100 de avorturi 20 aparţin femeilor nemăritate. Datele în acest domeniu sunt inferioare

realităţii.

67

Pe măsură ce se extinde gama mijloacelor anticoncepţionale şi acestea

devin accesibile, avorturile au tendinţa de a scădea. Cu atât mai mult acest lucru este

valabil când intervin în plus şi modificări ale comportamentului demografic în sensul

acceptării unei creşteri a dimensiunii familiei.

Sterilizarea are o influenţă mică asupra fertilităţii, necuprinzând

colectivităţi mari de oameni. Se practică mai mult la bărbaţi (legarea canalelor aferente)

decât la femei, legarea trompelor uterine presupunând o intervenţie interabdominală.

Există puţine informaţii asupra practicii sterilizării. Sunt unele reglementări legale care

au în vedere consimţământul special al persoanelor care doresc aceasta. O astfel de lege

există în Suedia din 1935. După cel de-al doilea război mondial o lege asemănătoare,

dar cu efecte mult mai mari, a fost promulgată în Japonia unde, între 1949-1959, s-au

efectuat 340.600 sterilizări. In ultimii ani în China şi India se practică sterilizarea

încurajată de stat.

Infanticidul, echivalent al avortului după unii autori, a avut o practică mai

mare în trecut. In Sparta, copiii cu infirmităţi erau ucişi; la fel, la japonezii şi chinezii

din trecut, mai ales când era vorba de o fată.

O latură importantă în influenţarea variaţiilor fertilităţii este legată de

acţiunea conştientă a cuplului, de gradul de cunoştinţe al acestuia şi de psihologia şi

comportamentul lui în problema procreaţiei.

In explicarea comportamentului demografic este necesar de avut în vedere

şi sugestiile ,,teoriei rolurilor”, o achiziţie acceptată mai de mult în analiza sociologică,

conform căreia rolul unui membru al colectivităţii se defineşte prin ceea ce aşteaptă alţii

de la el, iar statutul, prin ceea ce este îndreptăţit să ceară el de la ceilalţi. Prin prisma

acestui punct de vedere, femeia care lucrează în afara căminului, şi deci aparţine în

general unei grupe profesionale, poate fi influenţată de o seamă de stimuli şi aspiraţii,

situaţie ce se reflectă şi asupra comportamentului demografic.

Intervenind în evenimentele care pot duce la naştere, familia realizează

voluntar sau involuntar un ,,control asupra naşterilor” reflectând şi utilizând selectiv

ideile şi mijloacele pe care i le pune la dispoziţie societatea. De aceea deosebim

68

acţiunile de creştere a numărului naşterilor de cele de descreştere a numărului acestora.

Astfel se ajunge la o anumită dimensiune a familiei, la un anumit număr de copii doriţi

sau acceptaţi.

Din cele expuse anterior se poate deduce că mijloacele şi activitatea menite

să stimuleze naşterile pe plan familial ar consta în: căsătorie timpurie, frecvenţă crescută

a contactelor sexuale, contacte sexuale sincronizate cu ovulaţia, evitarea mijloacelor

anticoncepţionale, tratarea sterilităţii, ocrotirea sănătăţii mamei, îngrijire prenatală,

însămânţare artificială.

Totalitatea acţiunilor enumerate mai sus fie stimulative, fie inhibitive, au o

legătură strânsă cu mediul social în care se produc, cu economia, cultura şi politica ţării

respective.

69

CURS NR.VII

MORTALITATEA

7.1.Fenomen natural

Mortalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul morţilor

raportat la totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod obişnuit de un an. Fiind

a doua componentă principală, după natalitate, a evoluţiei populaţiei, mortalitatea

influenţează hotărâtor volumul sporului natural şi, în general, mişcarea naturală a

populaţiei. Populaţia se poate reduce şi pe seama emigraţiei, dar modalitatea ei

fundamentală de mişcare în acest sens rămâne fenomenul natural al mortalităţii

Factorii de mortalitate au posibilitatea de a interveni imediat după naştere

şi pot limita durata de viaţă la diferite vârste. Astfel, după momentul intervenţiei

decesului deosebim:

-mortinatalitatea - numărul născuţilor morţi raportat la numărul născuţilor

vii;

-mortalitatea precoce - numărul deceselor până la o săptămână raportat la

numărul născuţilor vii;

-mortalitatea perinatală - născuţii morţi şi decedaţi până la o săptămână raportaţi la

născuţii vii;

-mortalitatea neonatală - numărul deceselor până la o lună raportat la

numărul născuţilor vii;

-mortalitatea infantilă - numărul deceselor până la un an raportat la

numărul născuţilor vii;

-mortalitatea generală - care cuprinde proporţional toate decesele unei

populaţii.

In timp ce înregistrarea naşterilor găseşte o completare în recensământ,

singura cale de cunoaştere şi studiu al deceselor rămâne înregistrarea lor. De aceea

70

condiţiile în care este organizată evidenţa deceselor capătă o mare importanţă îndeosebi

în cazul mortalităţii precoce şi a celei infantile.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere în studiul mortalităţii este relaţia

acesteia cu longevitatea. In timp ce factorii ereditari ai longevităţii îşi exercită influenţa

prin şi odată cu naşterea, factorii de mediu ai longevităţii acţionează asupra condiţiilor

concrete de viaţă reflectându-se prin momentul şi cadrul intervenţiei decesului asupra

duratei medii de viaţă. Pe măsură ce oamenii se eliberează de tirania şi capriciile

factorilor de mediu fizic, graţie dezvoltării sociale, ei combat mai bine mortalitatea. Dar

tot pe aceeaşi măsură noi factori, de data aceasta sociali, au venit să acţioneze asupra

duratei de viaţă, fenomen care a fost reflectat în indicii, desigur tot mai reduşi, ai

mortalităţii şi chiar în cauzele de deces.

Creşterea uriaşă a populaţiei din ultimele trei secole se datorează în primul

rând scăderii mortalităţii prin controlul crescând al omului şi al societăţii asupra

cauzelor de boală şi moarte ; această scădere a fost determinată (după A. F. Dorn) de:

-descoperirea de noi continente care au dat noi surse de alimente, de

metale, etc.;

-dezvoltarea comerţului, care a permis transportul alimentelor şi bunurilor

importante la distanţe mari;

-schimbarea tehnicii în agricultură şi dezvoltarea industriei moderne;

-creşterea controlului asupra bolilor prin îmbunătăţirea locuinţei,

alimentaţiei în general şi a celei cu apă, măsuri sanitare, medicină preventivă, vaccinări,

asistenţă medicală, antibiotice, insecticide.

După Sauvy, factorii sociali ai longevităţii, asemănători dar nu identici cu

cei enumeraţi anterior, ar fi următorii:

-creşterea puterii economice a individului;

-creşterea educaţiei;

-voinţa în ierarhizarea dorinţelor individului;

-calitatea (şi cantitatea) aparatului medico-social.

71

Reducerea deceselor ar fi, aşadar, mai curând un rezultat al medicinei decât

al ameliorării condiţiilor economice. Autorul arată că aşa-numitele boli ,,exogene”

creează diferenţe ale mortalităţii între bogaţi şi săraci, frecvenţa fiind mai mare la

ultimii, dar reducerea lor apropie nivelul indicilor celor două clase; inegalitatea socială

în faţa morţii ar fi valabilă numai pentru o parte a bolilor care produc decese.

Oricum, de remarcat este faptul că numai ameliorarea medicală, lipsită de

îmbunătăţirea economică şi socială, nu poate menţine timp îndelungat un echilibru

demografic, inclusiv o situaţie satisfăcătoare a mortalităţii. Pe de altă parte, nu se poate

contesta că, după ce se atinge un anumit nivel economic care asigură un minimum

fiziologic din punct de vedere alimentar, combaterea bolilor cu un aparat şi un

echipament medical mai dezvoltat poate fi asigurată un timp relativ îndelungat.

Intervenind în mod specific la diferite vârste, mortalitatea modifică durata

de viaţă a diferitelor contingente de oameni.

Dacă cunoaştem mortalitatea pe sexe şi vârste, putem, cu ajutorul datelor

recensământului, să calculăm probabilitatea de supravieţuire pentru fiecare om în vârstă

şi durata medie de viaţă a unei populaţii. Vom observa deci, că de fapt, durata medie de

viaţă este o speranţă de viaţă la naştere. Astfel putem afirma, de exemplu, că ţinând

seama de mortalitatea care reduce la fiecare vârstă contingentul persoanelor născute în

anul x - persoanele născute în anul x vor trăi în medie 70 de ani.

Studiile care au corelat durata medie de viaţă cu venitul mediu pe cap de

locuitor au arătat că venitul ridicat nu asigură automat o speranţă de viaţă crescândă.

Aceasta în primul rând pentru că de la un anumit nivel economic aceşti indicatori tind să

se asemene, concentrându-se în jurul speranţei de 70 de ani. In al doilea rând,

fenomenele demografice nu reflectă imediat şi fidel transformările de ordin economic.

Începând cu secolul al XIX-lea mortalitatea a suferit o reducere importantă,

de la o medie de circa 30 la mie la o medie de aproximativ 10 la mie în ţările europene

în zilele noastre. Mortalitatea a scăzut, în general, şi în ţările insuficient dezvoltate.

Important este faptul că ritmul de reducere a mortalităţii a fost mai accelerat în ţările

insuficient dezvoltate decât în cele dezvoltate. Astfel, în timp ce ţărilor capitaliste

72

dezvoltate economic le-a trebuit 30 de ani (de la 1930 la 1960) pentru a-şi reduce

mortalitatea de la 14,4 la mie la 10,3 la mie, unele ţări insuficient dezvoltate au obţinut

reduceri asemănătoare sau mai mari într-un deceniu, din 1950 în 1960.

Prin urmare, cu cât se intră mai târziu pe făgaşul scăderii mortalităţii

deţinându-se aceasta cu mijloacele tot mai perfecţionate ale vremurilor noi, cu atât

ritmul reducerii deceselor este mai accelerat.

Reducerea mortalităţii reflectă în bună măsură modificări importante în

ceea ce priveşte succesul combaterii grupelor de boli transmisibile şi de boli acute ale

aparatului respirator. In aceste condiţii pe primul plan trec bolile cu caracter

degenerativ: tumorile maligne şi benigne, bolile aparatului cardio-vascular, anemiile,

boli ale sistemului nervos legate de arteroscleroză.

Trecând către indici reduşi, mortalitatea generală începe să fie tot mai greu

de combătut deoarece prevenirea şi tratarea bolilor degenerative depind nu numai de

îmbunătăţirea condiţiilor generale social-economice, ci din ce în ce mai mult de

progresele ştiinţei medicale.

In scăderea mortalităţii generale prin reducerea bolilor transmisibile şi ale

aparatului respirator este influenţată îndeosebi mortalitatea infantilă.

7.2.Tabela de mortalitate

Imaginea cea mai generală a intensităţii mortalităţii este redată prin

intermediul ratei generale a mortalităţii, determinate pe baza relaţiei:

M mg = ⎯ x 1.000, în care: P mg = rata generală a mortalităţii;

M = efectivul persoanelor care au decedat în perioada analizată;

P = efectivul populaţiei în perioada analizată.

73

Descrierea cea mai firească a mortalităţii se poate face constituind un grup

de persoane pe care-l urmărim de la naştere până la dispariţia completă. Având

mijloacele de înregistrare a deceselor pe măsură ce ele se produceau, la un grup de

100.000 de femei născute în Franţa în anul 1820, informaţiile statistice culese au luat

forma următoare:

-decese între 0 şi 1 an : 15.270

-decese între 1 şi 2 ani : 5.253

-decese între 2 şi 3 ani : 2.941

---------------------------------

-decese între 99 şi 100 ani : 14

-decese la vârsta de 100 ani şi peste : 20

_______________________________

Total : 100.000

Tabela de mortalitate rezultă, în esenţă, dintr-o îmbinare convenabilă a

acestor date.

Să notăm cu x seria valorilor care reprezintă aniversările; x ia valorile

0,1,2,3,….,100 (limitând descrierea noastră la 100 ani), iar decesele le notăm cu

d(x,x+1): d, iniţiala de deces, x, prima din cele două aniversări pe care le considerăm şi

x+1, aniversarea următoare; aşadar:

d(0,1) = 15.270

d(1,2) = 5.253

d(2,3) = 2.941

------------------

d(99,100) = 14

Seria deceselor permite calcularea din aproape în aproape a numărului de

persoane care sunt încă în viaţă la 1 an, 2 ani, 3 ani,…….,100 ani. Rezultă:

-la 1 an : 100.000 - 15.270 = 84.730 supravieţuitori

-la 2 ani : 84.730 - 5.253 = 79.477 supravieţuitori

-la 3 ani : 79.477 - 2.941 = 76.536 supravieţuitori

74

……………………………………………………

Să notăm cu Sx numărul supravieţuitorilor la o aniversare x; vom avea deci:

S0 = 100.000

S1 = 84.730

S2 = 79.477

S3 = 79.536

Să introducem acum o noţiune mai complexă : probabilitatea de deces . Se

notează qx şi este definită prin formula:

d(x,x+1) qx = ⎯⎯⎯⎯ , aşadar: Sx

d(0,1) 15270 qo = ⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 152,7 la 1.000 S0 100000 d(1,2) 5253 q1 = ⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 62,0 la 1.000 S1 84730 d(2,3) 2941 q2 = ⎯⎯⎯ = ⎯⎯⎯ = 37,0 la 1.000 S2 79477

Se remarcă faptul că probabilitatea de deces măsoară statistic riscul la care

este supusă o persoană, la o aniversare, de a deceda înaintea aniversării următoare.

7.3.Sporul natural al populaţiei

Sporul natural al populaţiei este valoarea obţinută prin diferenţa dintre

natalitatea mai mare şi mortalitatea mai mică a unei colectivităţi umane pe un anumit

interval de timp.

75

Natalitatea înlocuieşte oamenii care pleacă prin cei care vin dar produce şi

un ,,excedent” sau ,,spor” de populaţie.

Odată cu scăderea deceselor şi prelungirea duratei medii de viaţă, s-a ivit

un fenomen aparent paradoxal. S-a observat că o creştere a populaţiei nu se realizează

numai pe baza natalităţii (factorul fundamental) ci şi prin reducerea mortalităţii. Pentru

aceasta însă a trebuit pusă în evidenţă importanţa noţiunii de generaţie şi analizată

situaţia coexistenţei diferitelor generaţii. Când mortalitatea scade reproducţia efectivelor

iniţiale apare un excedent la generaţiile fiice şi este posibil ca generaţiile fiice să fie mai

puţin numeroase la naştere decât generaţiile mame şi să aibă totuşi efectivul mai mare

începând de la 20 de ani. Acest declin la contingentele născute (în prezent) şi

expansiunea la contingentele adulte (născute în trecut) explică de ce o populaţie poate

creşte în ciuda unei descreşteri continue a efectivelor iniţiale ale generaţiilor. De aici

necesitatea (după demograful francez Depaid şi apoi după Henry) de a ţine seama la

calculul indicelui de reproducţie nu numai de generaţiile iniţiale nou-născute, ci şi de

mortalitate, precum şi de evoluţia tuturor generaţiilor, idee care conduce la practica

luării în consideraţie ,,a numărului de ani trăiţi de generaţiile succesive ale unei

populaţii” (Henry), în care caz este necesară cunoaşterea tabelelor de mortalitate a

generaţiilor. Practic, acest fenomen s-ar putea exemplifica astfel: mult timp s-a obişnuit

să se considere că reproducţia cere ca fiecare cuplu să aibă doi copii care să înlocuiască

pe cei doi membri adulţi ai familiei. Întrucât există celibat, divorţ, sterilitate, mortalitate

infantilă, este de dorit ca numărul mediu de copii pentru o familie să fie de 3-4. In caz

contrar se instalează fenomenul depopulării. Iată însă că aprofundarea ideii ,,anilor trăiţi

de generaţiile succesive ale unei populaţii” în condiţiile scăderii mortalităţii schimbă

întrucâtva datele problemei. Dacă la fiecare vârstă (deci corespunzător unei anumite

generaţii) numărul persoanelor care rămân în viaţă prin reducerea mortalităţii creşte,

atunci pe o perioadă lungă de timp este asigurată o creştere a populaţiei şi încă prin toate

vârstele ei. Aceasta nu exclude desigur fenomenul îmbătrânirii populaţiei.

76

Reluând problema îmbătrânirii populaţiei, care se produce datorită scăderii

fertilităţii, Boiarski arată că întinerirea populaţiei poate avea loc în condiţiile creşterii

duratei medii de viaţă, dar cu condiţia creşterii natalităţii.

Faptul că sporul populaţiei poate fi determinat, pe lângă creşterea

naşterilor, de prelungirea longevităţii are importante consecinţe asupra economiei

naţionale, datorită reducerii relative a grupelor de persoane apte de muncă în condiţiile

măririi numărului persoanelor întreţinute pe plan statal şi familial.

Dacă indicii mortalităţii scad, sporirea populaţiei prezintă caracteristici

specifice în funcţie de nivelul dezvoltării ţării respective. In ţările dezvoltate reducerea

mortalităţii, intervenită după micşorarea importantă a mortalităţii infantile, sporeşte

numărul persoanelor apte sau încă apte de muncă. In ţările insuficient dezvoltate

efectele unite ale menţinerii unui nivel ridicat de natalitate şi reducerii mortalităţii

infantile şi la grupele de copii până la 14 ani conduc la sporirea numărului persoanelor

inapte de muncă. Astfel, în general, în timp ce copiii până la 14 ani cuprind circa 25%

din populaţia unei ţări dezvoltate, aceleaşi grupe de copii ating aproximativ până la 40%

din populaţia unei ţări insuficient dezvoltate. Chiar dacă în ţările dezvoltate există o

pondere importantă de bătrâni, aceasta nu creează o masă de persoane dependente

asemănătoare celei din ţările insuficient dezvoltate.

Din cele expuse până acum am văzut din diferite perspective că modul în

care se asociază şi se influenţează natalitatea şi mortalitatea, pentru a contribui la

realizarea sporului natural, prezintă o seamă de particularităţi. Astfel, în trecut, când o

ţară pornea pe drumul dezvoltării, elementul principal al transformării demografice era

reducerea mortalităţii. Ulterior urma scăderea natalităţii şi în felul acesta se ajungea la

un anumit echilibru demografic caracterizat prin indici, reduşi în general, ai mişcării

naturale. Distanţa în timp între declinul mortalităţii şi cel al natalităţii nu era prea mare,

astfel că sporul populaţiei nu putea să se mărească excesiv timp îndelungat. Când

natalitatea s-a redus considerabil, populaţia a crescut în bună măsură pe seama reducerii

deceselor la toate grupele de vârstă şi, îndeosebi, la cele adulte şi bătrâne.

77

Efectul actual al cursei dintre natalitate şi mortalitate în ţările insuficient

dezvoltate asigură în continuare un ritm sporit de creştere a numărului locuitorilor atât

pentru aceste ţări, cât şi în general, pentru întreaga populaţie a Pământului.

Evoluând pe aceleaşi baze social-economice şi depinzând de psihologia

oamenilor cu grijă pentru ocrotirea vieţii şi sănătăţii lor personale, dar şi pentru

asigurarea unei anumite descendenţe, natalitatea şi mortalitatea au izvoare şi

componente de influenţare deosebite. Se ştie rolul important al progreselor medicale în

scăderea mortalităţii, rol relativ redus în cazul natalităţii. Se cunoaşte, pe de altă parte,

influenţa tradiţiilor asupra natalităţii. Consecinţa acestor stări o putem observa în

asocierea particulară, care poate fi întâlnită în unele ţări, dintre mortalitatea relativ

redusă şi natalitatea ridicată. De aici dificultatea aprecierii tendinţelor acestor două

variabile demografice fundamentale.

In ansamblul condiţiilor social-economice şi politice ale lumii

contemporane, creşterea în perspectivă a populaţiei devine o problemă de prim ordin.

De aici eforturile pentru aprecierea tendinţelor viitoare ale populaţiei, analiza

mijloacelor asigurării unui control mai eficient al popoarelor asupra dezvoltării lor

numerice.

78

CURS NR.VIII

PROGNOZA DEMOGRAFICA

8.1.Obiectul prognozei

Secole de-a rândul ideea că viitorul ar putea fi diferit de trecut nu şi-a găsit

adepţi în rândul oamenilor de ştiinţă, viitorul fiind considerat ca o simplă repetare a

trecutului şi de aceea atitudinea oamenilor în faţa lui era total pasivă.

Concepţia dialectică despre viitor este probabilistică şi permite formularea

unor prognoze condiţionate de structura sistemului social, de structura interacţiunii sale

cu ambianţa, de structura ambianţei. Este mai indicat să vorbim despre viitori alternativi

şi nu despre un viitor singular. La singular termenul indică o posibilitate unică,

presupunere infirmată de întreaga experienţă a umanităţii.

Calitatea unei prognoze nu poate fi apreciată cu ajutorul unui singur

indicator ci trebuie să se aibă în vedere un sistem de indicatori ai calităţii prognozelor.

In general o prognoză reflectă, cu o anumită probabilitate, etape de

schimbare, de diversificare, de extindere, de dezvoltare, etc. a unui anumit fenomen

real. Aceste etape pot fi continue sau discontinue şi se bazează pe cunoaşterea

condiţiilor de dezvoltare din trecut şi prezent. Deşi aceste etape au loc în timp, nu se

poate considera că sunt determinate de factorul timp ci de un complex de fapte şi

evenimente care se produc concomitent în decursul timpului.

Orice prognoză trebuie să ţină seama şi de dezvoltarea fenomenelor

înrudite cu cel care face obiectul prognozei şi să prezinte şi modul cum acestea vor

evolua în viitor fără a le considera statice. Prognoza oricărui fenomen nu poate fi ruptă

de prognoza ambianţei deoarece nici un fenomen real nu există într-un vid natural,

social sau politic.

79

Elaborarea oricărei prognoze probabilistice este însoţită de asumarea

riscului unei anumite erori care variază direct proporţional cu cantitatea şi calitatea

informaţiilor pentru trecut şi prezent cu privire la fenomenul prognozat.

Din prognozele social-economice efectuate până în prezent se pot evidenţia

câteva concluzii cu privire la factorii care acţionează asupra mărimii erorilor de

prognoză:

a)Cu cât ,,trecutul” unui fenomen este mai limitat cu atât evoluţia lui în

perspectivă este mai instabilă şi cu atât mai ridicate sunt erorile de prognoză şi invers;

b)Cu cât este mai mare volumul fenomenului prognozat cu atât erorile de

prognoză sunt mai mici şi invers;

c)Cu cât durata perioadei de perspectivă este mai mică cu atât erorile de

prognoză sunt mai mici şi invers.

Siguranţa prognozelor depinde de o serie de condiţii care s-ar putea

sistematiza în:

1.Ipotezele admise să nu conţină contradicţii;

2.Să ţină seama de acţiunea ambianţei;

3.Să ţină seama de structura ambianţei;

4.Cantitatea şi calitatea informaţiilor necesare prognozei să fie

corespunzătoare.

8.2.Metode de prognoză

Pe lângă metodele preluate din alte ştiinţe, prognoza utilizează pe scară din

ce în ce mai mare şi unele metode proprii, cum ar fi:

1.Metoda Delphi

In urmă cu trei decenii un grup de oameni de ştiinţă din S.U.A. au elaborat

o metodă de prognoză care se bazează pe folosirea sistematică a părerilor experţilor

80

privind sesizarea, evaluarea, prevederea şi controlul progresului tehnic şi ştiinţific în

viitorii 20-50 de ani asupra societăţii şi mediului înconjurător, metodă denumită Delphi.

Metoda Delphi constă într-o anchetă a specialiştilor care sunt consultaţi

individual, sistematic şi în etape succesive, care să-şi spună părerea asupra unei

probleme din domeniul lor de specialitate. Întrebările se trimit specialiştilor prin

intermediul chestionarelor iar aria investigaţiilor se îngustează prin trecerea de la o

etapă la alta.

Trăsăturile caracteristice generale ale metodei Delphi sunt următoarele :

anonimat, circulaţia şi reacţia dirijată a informaţiilor, identificarea statistică a majorităţii

părerilor experţilor şi suplinirea lipsei de informaţii.

Asigurarea caracterului anonim al experţilor chestionaţi elimină

inconvenientele anchetelor după procedeele tradiţionale (mese rotunde, discuţii, votări),

care duceau, de cele mai multe ori, la unificarea părerilor şi care, de regulă, se bazează

pe sugestia exercitată de o anumită autoritate ştiinţifică sau de altă natură, pe jena de a

renunţa la o opinie deja formulată, pe influenţa argumentelor aduse de către alţi experţi,

pe tendinţa de raliere la opinia majorităţii. In general, este mai uşor de a obţine părerile

majorităţii experţilor dintr-un anumit domeniu prin răspunsurile date la un chestionar

bine redactat decât de a-i reuni la o formă de discuţie colectivă ; de asemenea este mai

uşor pentru un specialist de a răspunde la anumite întrebări bine formulate decât de a lua

parte la o discuţie colectivă sau decât de a redacta un material tematic.

Rezultă din cele arătate că, chestionarul este cel mai rapid şi eficient mijloc

de obţinere a părerilor majorităţii experţilor în condiţii de anonimat.

Circulaţia şi reacţia dirijată a informaţiilor se asigură prin intermediul

unei serii de chestionare succesive, completate întotdeauna cu informaţiile din

chestionarele precedente.

Identificarea statistică a majorităţii părerilor experţilor se face cu

ajutorul valorii centrale (mediane), iar dispersia părerilor se apreciază cu ajutorul

cuartilelor Q1 şi Q2, adică primele şi ultimele 25% dintre părerile ordonate pe o anumită

scară se elimină.

81

Scopul principal al metodei Delphi constă în stabilirea momentului în care

se va produce un anumit eveniment şi în stabilirea condiţiilor care vor determina

evoluţia lui viitoare. Prin acumularea, clasificarea sistematică şi precizarea părerilor

experţilor metoda Delphi poate forma un cadru potrivit pentru aplicarea altor metode de

prognoză cu un grad mai mare de precizie.

2.Metoda scenariilor constă în continuarea unui lanţ logic de evenimente ipotetice,

corelate cu scopul de a arăta felul în care viitorul se poate dezvolta din prezent sau de la

oricare altă situaţie dată, în mod cronologic, pas cu pas.

Schematizarea teoretică a metodei scenariilor este relativ simplă, în

cercetările concrete însă întocmirea scenariilor ridică multe dificultăţi. Aplicarea în

practică a metodei scenariilor se face în două etape:

-descrierea structurii unui proces în prezent sau la un anumit moment dat şi

stabilirea legăturilor interne ale lui în acel moment;

-evoluţia în timp a efectelor pe care le va produce aplicarea anumitor

decizii privind procesul studiat.

In general, cu ajutorul acestei metode se pot rezolva în practică două tipuri

de probleme de prognoză:

-care sunt deciziile ce trebuie luate în prezent în momentul t şi în viitor

pentru ca peste o anumită perioadă de timp t+Δt, un anumit fenomen să atingă o

anumită valoare dinainte stabilită;

-cum poate fi prevenită, deviată sau facilitată o anumită tendinţă de

dezvoltare a unui anumit fenomen sub influenţa factorilor care îl influenţează pe fiecare

treaptă a dezvoltării sale.

Datorită faptului că descrierile stărilor şi a evoluţiei fenomenelor se pot

limita la aspecte calitative, câmpul de aplicare a acestei metode în viaţa socială este

vast: în politică, în domeniul militar, în economie, în demografie, în sociologie.

3.Analiza interacţiunilor încrucişate se bazează pe corelaţiile între

fenomenele şi tendinţele cu influenţă reciprocă. Problema de bază este aprecierea

82

probabilităţii medii a apariţiei fiecărui eveniment în cadrul unei colectivităţi de poziţii

între care există relaţii de interacţiune reciprocă pronunţată.

Corelaţiile dintre evenimente se referă la sporirea sau reducerea posibilităţii

apariţiei evenimentului următor, care este determinată de apariţia evenimentului

precedent.

In general se poate afirma că nu există o metodă de prognoză valabilă

pentru toate domeniile şi fenomenele sociale. Folosirea concomitentă a mai multor

metode şi tehnici de prognoză dă o mai mare siguranţă în formularea viitorilor

alternativi, iar dacă rezultatele obţinute cu ajutorul unor metode şi tehnici diferite sunt

apropiate, atunci şi plauzibilitatea prognozei este mai mare.

O problemă metodologică importantă pe care este chemată să o rezolve

ştiinţa prognozei este şi aceea a stabilirii anului final din viitor până la care se urmăreşte

evoluţia unui fenomen, adică orizontul prognozei.

Orizontul prognozelor trebuie să ţină seama de intervalul de timp care se

scurge de la apariţia unei noi descoperiri ştiinţifice, tehnice sau economice până la

aplicarea sa în practică. Acest interval a înregistrat o tendinţă accelerată de scădere de-a

lungul timpului, astfel:

-112 ani pentru fotografie 1727-1839

- 56 ani pentru telefon 1820-1876

- 35 ani pentru radio 1867-1902

- 15 ani pentru radar 1925-1940

- 12 ani pentru televiziune 1922-1934

- 6 ani pentru bomba atomică 1939-1945

- 5 ani pentru tranzistor 1948-1953

- 3 ani pentru circuitul integrat 1958-1961.

83

8.3.Prognoza demografică

Domeniul de aplicare a prognozelor demografice este vast : în politică, în

economie, în urbanizare, în asistenţa socială şi în cercetările demografice.

Numărul populaţiei determină, într-o anumită măsură, mărimea forţelor de

producţie care pot pune în mişcare resursele naturale şi economice ale societăţii şi, în

acelaşi timp, determină volumul necesităţilor de consum pe care trebuie să le satisfacă

într-o anumită perioadă determinată de timp.

Estimarea evoluţiei viitoare a numărului şi structurii după vârstă şi sexe a

populaţiei, a numărului familiilor, îl interesează pe un economist îndeosebi ca o bază

pentru elaborarea unui bilanţ de perspectivă a volumului forţei de muncă disponibilă sau

a timpului de muncă disponibil ca şi pentru planificarea producţiei materiale şi a

consumului material sau de servicii a populaţiei, care depind în mare măsură de

structura populaţiei pe vârste.

Prognoza populaţiei şi a familiilor este importantă pentru planificarea pe

termen lung a dezvoltării activităţilor neindustriale precum şi pentru planificarea

repartiţiei populaţiei pe zone, a construcţiilor de locuinţe, a politicii alimentare.

Prognozele demografice care interesează politica sunt cele care prelungesc

analiza unei situaţii prin studiul consecinţelor sale, cum ar fi: perspectivele natalităţii

într-o ţară şi consecinţele acesteia asupra îmbătrânirii sau întineririi unei populaţii;

îmbătrânirea populaţiei în perspectivă şi consecinţele acesteia asupra asistenţei sociale;

consecinţele menţinerii în viitor a unei fertilităţi ridicate asupra ritmului de dezvoltare

economică şi socială în ţările în curs de dezvoltare; consecinţele imediate şi de

perspectivă ale unei fertilităţi ridicate asupra nivelului de trai etc.

Nevoile de locuinţe viitoare depind de numărul familiilor din perioada de

perspectivă. Orice plan al construcţiei de locuinţe trebuie să pornească de la prognoza

nevoilor viitoare de locuinţe. O locuinţă este destinată să dureze aproximativ 100 de ani,

de aceea amplasarea, mărimea şi calitatea ei trebuie să fie determinată de necesităţile pe

84

care acestea le vor satisface în cursul întregii lor existenţe şi nu numai pe baza

necesităţilor primului ocupant.

Necesităţile de şcoli şi de profesori depind aproape în exclusivitate de

numărul copiilor în vârstă aptă de şcolaritate, iar acesta, la rândul său, depinde de

numărul, structura şi fertilitatea populaţiei prezente şi viitoare, ca şi de sistemul de

educaţie.

In mod similar se pun problemele şi în cazul asistenţei sociale şi a

spitalelor. Asigurările sociale au nevoie, de asemenea, de calcule privind numărul

populaţiei viitoare pentru orizonturi cuprinse între 1 an şi 30 de ani, uneori chiar mai

mari.

Prognoza populaţiei are şi o importanţă pur demografică ; ea trebuie să

arate în mod clar consecinţele viitoare ale politicii demografice din trecut şi din prezent.

In analiza şi cercetarea demografică pe diferite perioade este necesar să se

compare situaţia reală (existentă) cu cea ,,aşteptată”, adică cu situaţia care ar fi fost dacă

o anumită tendinţă observată în trecut s-ar fi menţinut neschimbată. Situaţia aşteptărilor

este aceea care se obţine pe baza unui calcul de prognoză.

8.4.Clasificarea metodelor de prognoză demografică

De la prima încercare de estimare ştiinţifică a numărului populaţiei viitoare

(G. Riccioli, 1661) şi până la revoluţia ştiinţifică contemporană, metodele de calcul a

populaţiei viitoare (metodele de prognoză demografică) s-au perfecţionat şi diversificat

în mod continuu.

Populaţia unei ţări sau a unei zone la un anumit moment poate fi privită sub

două aspecte principale: al numărului populaţiei şi al structurii sale după caracteristici

demografice, economice, culturale. A efectua prognoza unei populaţii înseamnă, deci,

a-i determina, pentru diferite orizonturi de prognoză, numărul şi structura sa. Această

premiză a stat la baza împărţirii metodelor de prognoză demografică în două grupe:

85

-metode globale;

-metode analitice.

Una din cele mai simple metode de proiectare globală a populaţiei este

cea a sporului mediu anual. Metoda sporului mediu anual de creştere a populaţiei

poate fi folosită în condiţiile în care, ca urmare a analizei evoluţiei populaţiei în

perioada precedentă şi a studierii evoluţiei probabile a mişcării naturale a populaţiei în

perspectivă, se ajunge la concluzia că populaţia va creşte în progresie aritmetică, sporul

natural al acesteia fiind constant pentru întreaga perioadă. Pe baza informaţiilor privind

evoluţia populaţiei într-o perioadă precedentă de 5-10 ani se stabileşte sporul mediu

anual al populaţiei:

P1 - P0 S = ⎯⎯⎯ , unde:

n - 1 P1 = numărul populaţiei la data de 1 ianuarie sau la 1 iulie în anul efectuării prognozei;

P0 = numărul populaţiei la data de 1 ianuarie sau la 1 iulie dintr-un an anterior efectuării

calculului;

n-1= numărul de ani întregi ce separă P1 şi P0.

Efectivul populaţiei pentru fiecare an al perioadei de prognoză se

determină adăugând la efectivul populaţiei din momentul calculului de atâtea ori sporul

mediu anual câţi ani separă momentul de perspectivă de momentul de calcul.

Metodele globale de prognoză demografică beneficiază de cea mai vastă

experienţă şi se bazează pe estimarea populaţiei viitoare cu ajutorul unui procedeu de

extrapolare. Ele pornesc, de regulă, de la analiza unei serii de date cu privire la evoluţia

populaţiei, pentru o perioadă suficient de lungă din trecut, pe baza căreia se determină

tendinţa centrală-liniară sau curbilinie - de dezvoltare a populaţiei şi apoi această

tendinţă este prelungită în viitor pentru diferite orizonturi de prognoză. Prognoza

obţinută se referă la numărul total al populaţiei fără a face vreo diferenţiere structurală

după sex, vârstă, stare civilă.

Metoda extrapolării poate fi folosită nu numai pentru determinarea

dezvoltării viitoare a numărului populaţiei sau a numărului familiilor ci şi în prognoza

86

diferitelor componente ale populaţiei cum ar fi : prognoza mortalităţii specifice,

prognoza mărimii medii a familiei, ponderea populaţiei active faţă de populaţia totală.

Aplicarea practică a unei funcţii analitice de extrapolare se poate face în

mai multe feluri:

-pe baza metodei celor mai mici pătrate;

-pe baza metodei punctelor selecţionate;

-ca o extrapolare condiţionată de anumite ipoteze enunţate despre

intensitatea creşterii fenomenului dat, etc.

Primele două cazuri se referă la o extrapolare pură a dezvoltării trecute

deoarece se presupune că în viitor vor rămâne neschimbate condiţiile din trecut.

Cea de-a treia metodă dă posibilitatea de a lua în consideraţie anumite

schimbări ce se presupun că vor interveni în viitor în dezvoltarea unei populaţii. Acest

fapt constituie însă şi deficienţa principală a metodei întrucât este mai subiectivă decât

primele două metode.

O deficienţă comună a tuturor acestor metode o constituie faptul că în

prognoza numărului total al populaţiei se pleacă de la imaginea unei dezvoltări medii

(tendinţa centrală) şi nu se iau în considerare anumite aspecte speciale ale dezvoltării

grupelor individuale din cadrul populaţiei.

Metodele analitice de prognoză demografică constau în prognoza

separată a subpopulaţiei de sex masculin şi a celei de sex feminin pe fiecare vârstă, sau

pe grupe de vârste, prin salt de un an sau de mai mulţi ani. Metodele analitice de

prognoză demografică sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de

,, metoda componentelor”. Această metodă este superioară metodei globale de prognoză

demografică deoarece ea implică o analiză separată a schimbărilor ce vor afecta fiecare

component al populaţiei. Dacă se emit ipoteze plauzibile cu privire la fiecare

component, riscul de a greşi, pe ansamblu, se diminuează. Cu ajutorul metodei

componentelor se obţin informaţii referitoare la schimbările în structura populaţiei

viitoare şi momentul în care se vor produce aceste schimbări.

87

Metodele analitice de prognoză demografică nu sunt aplicabile atunci când

nu există informaţii statistice suficiente, când numărul populaţiei este foarte redus, sau

când factorii economici şi sociali, sau alt factor de mediu, au o importanţă deosebită

asupra numărului viitor al populaţiei, pe care şi-o exercită mai ales prin intensitatea

migraţiei. Dacă unul sau mai mulţi dintre factorii amintiţi prejudiciază rezultatele atunci

este de preferat metodei componentelor o metodă de calcul global.

Manualele O.N.U. şi alte materiale de specialitate recomandă şi o altă

clasificare a metodelor de prognoză demografică cu caracter convenţional şi anume, în

trei tipuri principale:

-metode matematice;

-metode economice;

-metoda componentelor.

Metodele matematice sunt, în general, metode bazate pe extrapolare.

Termenul ,,matematice” este utilizat în mod inadecvat deoarece el este prea general şi

nu reflectă esenţa demografică a acestor prognoze.

Metodele economice constau în aceea că, cu ajutorul lor se încearcă să se

estimeze mărimea populaţiei pentru care resursele de hrană, materie primă şi energie ar

fi suficiente în diferite perioade de timp determinate. Factorii social-economici îşi

exercită influenţa asupra numărului şi structurii populaţiei, indirect, prin intermediul

mortalităţii, fertilităţii şi migraţiei.

Metodele economice sunt cunoscute şi sub denumirea de metode de

regresie a dinamicii populaţiei. Din punct de vedere formal acest tip de metode de

prognoză demografică se bazează pe construirea unor ecuaţii de regresie multiplă în

care populaţia apare drept variabilă rezultativă, iar ca variabile factoriale se consideră

diferiţi factori economici şi sociali care se presupun că ar avea influenţă asupra creşterii

populaţiei.

In comparaţie cu metodele matematice, metodele economice se deosebesc

de acestea prin numărul factorilor (variabilelor independente) luaţi în consideraţie. In

primul caz numărul populaţiei este considerat ca o funcţie de timp, în cel de-al doilea

88

caz se iau în consideraţie şi alţi factori economici, demografici şi sociali deci, în afara

influenţei factorului timp, şi influenţa mediului economic, social şi demografic în care

are loc dezvoltarea populaţiei cercetate.

Metoda componentelor este o metodă analitică de prognoză demografică

utilizată pe scară largă de către toate ţările care dispun de informaţii statistice adecvate.

Demograful polonez E. Rosset distinge trei categorii metodologice de

prognoze demografice:

-prognoze realiste;

-prognoze de avertizare;

-prognoze analitice.

Prognozele demografice realiste au ca scop principal redarea cât mai

fidelă a dezvoltării viitoare a unei populaţii. Aprecierea dezvoltării viitoare a populaţiei

este o problemă dificilă chiar în cazul unei populaţii stabile. De aceea prognozele

realiste nu se determină ca valori unice pentru diferite momente ale perioadei viitoare ci

sub forma unui interval în care se va încadra dezvoltarea viitoare a populaţiei cu o

anumită probabilitate în funcţie de informaţiile statistice pe care se bazează prognoza.

Prognozele demografice de avertizare urmăresc determinarea

consecinţelor nefavorabile care ar putea avea efecte de durată asupra numărului şi

structurii unei anumite populaţii. Prognozele de avertizare nu-şi propun să arate ceea ce

va fi dar ele urmăresc să determine ceea ce ar putea să fie dacă condiţiile demografice

prezente sau dacă politica demografică actuală a unui stat ar acţiona o perioadă de timp

mai îndelungată. Aceste prognoze au ca scop principal prezentarea unei imagini cât mai

exacte a dezvoltării viitoare a unei populaţii care să servească organelor de decizie ca o

bază ştiinţifică de fundamentare a politicii economico-sociale în general, şi a celei

demografice în special.

Prognozele demografice analitice sunt cele cunoscute sub denumirea de

prognoze prin metoda componentelor.

In general se poate considera că prognozele de avertizare pot să constituie

una din variantele ansamblului de prognoze analitice.

89

Grupa prognozelor demografice realiste ar trebui să se bazeze pe

rezultatele unor prognoze analitice anterioare.

90

CURS NR.IX

METODELE DEMOGRAFIEI

9.1.Caracterizare generală

Principiile şi tehnicile de studiu ale demografiei decurg din poziţia acestei

ştiinţe în ansamblul general al ştiinţelor precum şi din contingenţele ei cu alte discipline

care au ca obiect laturi ale fenomenelor populaţiei. Ca şi celelalte ştiinţe sociale,

demografia utilizează în cursul analizei descrierea, comparaţia şi explicaţia.

A descrie înseamnă în demografie a constata faptele aşa cum se prezintă

ele în mod obiectiv, cu ajutorul unor tehnici poate superioare celor folosite de alte

ştiinţe sociale: recensământul şi evidenţa curentă a mişcării populaţiei.

Aspecte particulare, deosebit de preţioase în studiul direct al fenomenelor

demografice, sunt descrise prin monografii. Demografia istorică a avut o contribuţie

însemnată la înţelegerea unor relaţii dintre fenomenele demografice, ca şi a legăturilor

dintre acestea şi condiţiile social-economice în etape diferite de dezvoltare a omenirii.

Un element fundamental al observaţiei este, fără îndoială, comparaţia.

Prin confruntarea unor fenomene comparabile se stabilesc tipuri şi grupe. Aşa a fost

posibilă formularea tipurilor de producţie a populaţiei, ierarhizarea gradelor de

frecvenţă ale natalităţii şi mortalităţii, întocmirea piramidelor pe sexe şi vârste ale

populaţiei. Graţie comparaţiei s-a observat cum analogia condiţiilor de viaţă poate

produce analogia unor fenomene demografice.

Ca şi în alte ştiinţe, explicaţia în demografie se bazează pe o seamă de

procedee şi postulate menite a indica atât cauzele cât şi condiţiile desfăşurării

fenomenelor demografice.

Principalul mijloc de investigaţie în toate etapele de studiu este statistica

demografică definită ca: ,, o ramură a statisticii sociale care studiază latura cantitativă a

fenomenelor şi proceselor de masă ce se produc în sânul populaţiei omeneşti, în vederea

91

asigurării materialului statistic privind numărul populaţiei, repartizarea ei geografică,

structura şi mişcarea ei, prelucrarea şi analiza multilaterală a acestui material”.

In colectarea datelor demografice se folosesc obişnuit două modalităţi: cea

instantanee (recensământul) şi cea continuă (evidenţa curentă a populaţiei).

Remarcăm că, în timp ce recensămintele se aplică stării populaţiei, adică

structurii ansamblurilor umane (structură determinată de evenimentele demografice din

trecutul populaţiei), evidenţa curentă a stării civile înregistrează mişcarea populaţiei,

adică ansamblurile evenimentelor demografice raportate la structura populaţiei în sânul

cărora acestea s-au produs.

In mod obişnuit, totalitatea fenomenelor demografice supuse observaţiei pe

baza metodelor amintite sunt prelucrate şi concretizate în indicatori care se publică

periodic în diferite anuare şi buletine informative naţionale şi internaţionale. Aceste

informaţii cuprind, în general, date privind : numărul populaţiei pe sexe, vârste şi medii;

densitatea generală şi regională, natalitatea, mortalitatea şi sporul natural ; căsătoriile şi

divorţurile.

Pe lângă activitatea oficială de statistică demografică, diferită de la o ţară la

alta în funcţie de echipamentul şi cadrele de specialitate, de tradiţii şi de experienţă,

într-un număr tot mai mare de ţări s-au dezvoltat studii aprofundate ale fenomenului

demografic care au dat naştere unei colecţii de metode de studiu a populaţiei.

Dintre metodele menţionate vom lua în discuţie pe cele mai importante şi

vom analiza semnificaţia şi valoarea lor.

9.2.Anchetele şi monografiile demografice

Cerinţele procesului cunoaşterii în demografie sunt rezolvate prin utilizarea

anchetelor şi monografiilor demografice.

O mare extindere au căpătat anchetele de opinie demografică cunoscute

şi sub denumirea de anchete demografice.

92

Orice anchetă trebuie precedată de întocmirea unui plan de organizare care

va cuprinde:

a)definirea fenomenului demografic al cărui studiu se urmăreşte prin

anchetă şi a factorilor de natură social-economică care îl condiţionează;

b)întocmirea programului observării, a chestionarelor cuprinzând

întrebările ce vor fi adresate persoanelor chestionate;

c)stabilirea felului relaţiei ce se va utiliza şi determinarea eşantionului ce

va fi supus observării;

d)instruirea personalului;

e)observarea propriu-zisă, prelucrarea datelor obţinute prin cercetare şi

analiza acestora.

a)Direcţiile care au făcut obiectul unor anchete se referă la studiul

diferenţiat al fertilităţii populaţiei, studiul mortalităţii infantile, studiul mortalităţii

generale, studiul reglementării conştiente a dimensiunilor familiei, studiul nupţialităţii şi

divorţialităţii populaţiei, studiul migraţiei interne.

După determinarea scopului anchetei se vor stabili şi factorii de natură

social-economică care influenţează evoluţia fenomenului demografic studiat.

b)Programul anchetei corespunde, de fapt, chestionarului de anchetă.

Cuprinsul programului diferă de la un fenomen demografic la altul deoarece, pe lângă

factorii care influenţează evoluţia tuturor fenomenelor demografice, intervin şi factorii

specifici fiecărui fenomen.

Dacă vrem, de exemplu, să studiem prin anchetă fertilitatea feminină şi

migraţia internă va trebui să identificăm caracteristici generale comune cum ar fi :

vârsta, ocupaţia, nivelul de pregătire şcolară, veniturile, etc. Programul anchetei pentru

studiul fertilităţii va trebui să cuprindă însă şi întrebări despre durata căsătoriei, numărul

copiilor născuţi vii, intervalul dintre naşteri, etc. In schimb, programul anchetei pentru

studiul migraţiei interne va trebui să permită obţinerea informaţiilor despre locul

naşterii, sex, data venirii în localitate, etc. pentru fiecare dintre persoanele anchetate.

93

c)Cadrul de eşantionare folosit trebuie să cuprindă întreaga populaţie la

care se referă ancheta. Alegerea persoanelor ce vor fi supuse anchetei se va face prin

una din schemele de extracţie cunoscute:

-eşantionare simplă aleatoare;

-eşantionare stratificată.

Prima metodă de eşantionare, cunoscută şi sub denumirea de selecţie

întâmplătoare, poate utiliza ca metodă de extracţie a unităţilor din colectivitatea

generală extracţia repetată, nerepetată sau mecanică.

Cea de-a doua metodă de eşantionare, cunoscută şi sub denumirea de

selecţie tipică, împarte mai întâi colectivitatea generală în straturi (grupe tipice) urmând

ca, ulterior, din fiecare strat să se selecteze întâmplător sau mecanic unităţile ce vor

forma eşantionul.

Datorită avantajelor pe care le prezintă, eşantionarea stratificată se aplică

cu precădere în studierea fenomenelor demografice.

Volumul colectivităţii de selecţie depinde de felul selecţiei adoptate, de

abaterea medie pătratică (abaterea standard) a caracteristicii în colectivitatea generală şi

de probabilitatea cu care vrem să garantăm rezultatele.

După stabilirea volumului eşantionului se trece la selectarea familiilor care

vor fi supuse anchetei utilizându-se metoda loteriei. Această metodă constă în aceea că

fiecare familie este reprezentată printr-un număr înscris pe un disc. Discurile numerotate

vor fi introduse în urnă din care se vor extrage întâmplător şi nerepetat un număr de

discuri, corespunzător volumului eşantionului.

Deoarece populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale, de

tipul judeţului, este foarte numeroasă şi poate fi despărţită în grupe tipice, se recomandă

aplicarea procedeului eşantionării stratificate.

Eşantionarea stratificată poate fi monostadială, bistadială sau multistadială.

Cu cât volumul colectivităţii generale este mai mare, cu atât este mai utilă folosirea

eşantionării în mai multe straturi.

94

Să considerăm că se urmăreşte studierea fertilităţii populaţiei în mediul

rural. Ca unitate de observare se va folosi familia. Se identifică factorii de natură social-

economică care influenţează nivelul fertilităţii după care se stabileşte că, pentru a obţine

un eşantion reprezentativ la nivelul ţării, este nevoie ca volumul colectivităţii de selecţie

să fie de ,,n” familii. Considerând că fertilitatea familiilor diferă net de la un judeţ la

altul, se poate hotărî stratificarea pe judeţe. Ca prim pas, fiecărui judeţ i se va repartiza

un număr corespunzător de interviuri, după metoda fracţiilor uniforme de eşantionare.

Dacă judeţul Hunedoara deţine 4% din numărul familiilor din mediul rural, în

comparaţie cu întreaga ţară, iar volumul calculat al eşantionului este de 4.000 de familii,

rezultă că, din acest judeţ, vor fi anchetate 160 de familii.

Din lista familiilor fiecărui judeţ se selectează numărul de familii stabilit.

Astfel se constituie un eşantion stratificat monostadial.

In cazul eşantionului stratificat bistadial stratificarea pe judeţe se va face ca

mai sus urmând ca din lista comunelor fiecărui judeţ să se extragă un eşantion de

comune şi apoi un eşantion de familii.

Considerând că opinia anchetaţilor asupra nivelului fertilităţii depinde,

printre altele, de venitul mediu pe un membru al familiei, se pot grupa mai întâi

familiile dintr-o comună în familii cu venituri mici, mijlocii şi mari, pe un membru de

familie.

Din fiecare grupă se va selecta numărul corespunzător de familii care vor fi

supuse observării.

Utilitatea selecţiei stratificate multistadiale, pe lângă avantajele

considerabile de ordin material, asigură şi o creştere a gradului de reprezentativitate, în

cazul în care grupele formate sunt grupe omogene.

d)Personalul însărcinat cu efectuarea anchetei trebuie să cunoască

întrebările conţinute în chestionare, să fie un bun psiholog, să ştie să se facă înţeles de

persoanele chestionate.

e)In faza de observare se înregistrează pe formularele de anchetă

răspunsurile la întrebările adresate la persoanele care fac parte din eşantion.

95

In privinţa recoltării informaţiilor s-au conturat două metode principale:

-metoda chestionarelor poştale (prin corespondenţă);

-metoda interviului.

In cazul primei metode persoanelor care au fost selectate pentru a face

parte din eşantion li se expediază, prin poştă, chestionarul. Chestionarele prin

corespondenţă au avantajul că economisesc mijloace financiare şi reduc numărul

persoanelor angrenate în efectuarea anchetei. Metoda are însă şi deficienţe rezultate din

faptul că există posibilitatea ca persoanele anchetate să nu poată distinge exact sensul

întrebărilor sau să nu expedieze organului de anchetă formularele primite. De aceea

metoda chestionarelor poştale este mai puţin utilizată.

In cazul metodei interviului anchetatorul se deplasează la domiciliul

persoanei anchetate, adresează personal întrebările cuprinse în chestionar şi tot el

înregistrează răspunsurile, mărindu-se astfel gradul de încredere în concluziile anchetei.

Informaţiile prelucrate şi analizate vor face obiectul unei dări de seamă pe

baza căreia se întreprind măsuri adecvate pentru influenţarea pozitivă a evoluţiei

fenomenului demografic cercetat.

Monografiile demografice se caracterizează prin aceea că studiile

întreprinse prin intermediul lor au un caracter exhaustiv (se studiază fenomenul

demografic sub toate aspectele).

Din punct de vedere al sferei de cuprindere se deosebesc două tipuri de

monografii:

-cele care studiază un singur fenomen demografic în cadrul întregii

populaţii sau al unei părţi al acesteia în corelaţie cu toţi factorii social-economici care îl

determină;

-cele care studiază toate fenomenele demografice interdependente în cadrul

unei unităţi teritoriale sau zone geografice.

Exemple de monografii al căror scop este studierea unui fenomen

demografic: monografierea mortalităţii infantile, monografia fertilităţii femeilor dintr-o

localitate, etc. Caracteristic acestor monografii este faptul că o parte însemnată a

96

studiului se va referi la oglindirea factorilor de natură social-economică, factori care

determină fenomenul respectiv.

Monografiile care studiază toate fenomenele demografice au un caracter

mai amplu. Din această cauză efectuarea lor se va limita la un anumit teritoriu, de

preferat la localităţi în care nivelul fenomenelor demografice se diferenţiază cel mai

mult, în plus sau în minus faţă de media pe ţară.

Caracterul mai complex al monografiei în comparaţie cu anchetele

demografice determină şi necesitatea utilizării unor surse de date mai variate. Pentru

obţinerea materialului brut ce va fi prelucrat ulterior se pot folosi concomitent

observarea totală a fenomenelor, observarea relativă în scopul lărgirii programului de

observare, extragere de date din diverse documente cu caracter istoric, etc.

Orice monografie trebuie să aibă ca scop final elaborarea unor propuneri

pentru determinarea unei evoluţii favorabile a fenomenului demografic.

9.3.Numărătoarea populaţiei

Recensămintele periodice şi evidenţa curentă a stării civile fac posibilă

cunoaşterea numărului populaţiei. In orice societate, orientarea politicilor economico-

sociale şi stabilirea priorităţilor de acţiune au la bază cunoaşterea realităţii oglindită prin

datele statistice.

Scopul recensământului este acela de a obţine date statistice privind

numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei, structura sa demografică, economică şi

socio-culturală precum şi situaţia fondului locativ, condiţiile de locuit şi clădirile.

Aceste informaţii constituie o valoroasă resursă naţională care va fi utilizată atât pentru

cunoaşterea mai bună a schimbărilor ce au intervenit în societatea românească în ultimul

deceniu, cât şi, mai ales, pentru fundamentarea politicilor economico-sociale viitoare de

dezvoltare pe termen mediu şi a programelor de guvernare.

97

Recensământul este cea mai veche operaţiune statistică din lume şi,

implicit, din România. Documentele istorice atestă că împăratul Traian, imediat după

cucerirea Daciei, a ordonat efectuarea unei înregistrări a populaţiei din noua provincie.

Sunt, de asemenea, atestate înregistrări ale populaţiei pe teritoriul României în secolele

XVI-XVIII, care urmăreau, în principal, scopuri fiscale.

Primul recensământ modern, bazat pe înregistrarea nominală, directă şi

universală, pe baza unei formular unic şi într-o perioadă relativ scurtă de timp a fost

efectuat în anul 1838. De atunci şi până în zilele noastre s-au mai efectuat pe teritoriul

de astăzi al României încă 11 recensăminte moderne, cel din anul 2002 ocupând locul al

12-lea.

Estimarea numărului de locuitori dintre două recensăminte se poate face

prin diferite metode. Obişnuită este cea a interpolării pe baza calculului raţiei anuale de

creştere a populaţiei în intervalul dintre două recensăminte.

Recensământul populaţiei constă în observarea statistică, de obicei exhaustivă, având

drept obiectiv înregistrarea populaţiei la un moment dat împreună cu o serie de

caracteristici demografice şi socio-economice : domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă,

cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă, categoria socială, ocupaţia, etc.,

organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a

populaţiei.

Practica recensămintelor recomandă ca înregistrarea populaţiei să se

efectueze în clădirile în care locuieşte permanent sau temporar.

Pentru a asigura caracterul unitar şi complet al înregistrării este nevoie să

se definească cu precizie diversele categorii de populaţie în funcţie de situaţia concretă

la momentul critic. Momentul critic precede perioada de înregistrare. Deşi nu este

obligatoriu, perioada de înregistrare este delimitată de ziua al cărei început este marcat

de momentul critic şi durează până la terminarea înregistrărilor pe întreg teritoriul ţării.

Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate în

momentul critic al recensământului, se definesc două categorii principale:

-populaţia stabilă a localităţii;

98

-populaţia prezentă în localitate.

La rândul lor, fiecare din aceste categorii principale se subdivizează în

categorii secundare în funcţie de domiciliul stabil.

Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea persoanelor

care îşi au domiciliul stabil în acea localitate.

La momentul critic al recensământului populaţia stabilă a localităţii se

poate afla în următoarele situaţii:

-este prezentă la domiciliul stabil alcătuind populaţia stabilă prezentă;

-absentează de la domiciliul stabil fiind prezentă în clădiri de locuit din alte

localităţi, constituind categoria de populaţie absentă temporar;

-absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri de

locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de noapte, în mijloace de

transport, etc.) alcătuind categoria de populaţie absentă întâmplător. Această ultimă

categorie se asimilează direct categoriei de populaţie stabilă prezentă.

Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea

persoanelor care în momentul critic al recensământului se aflau în clădiri de locuit din

localitatea respectivă.

In funcţie de domiciliul stabil populaţia prezentă dintr-o localitate se

subdivizează în următoarele categorii:

-populaţia stabilă prezentă formată din totalitatea persoanelor care

întrunesc concomitent două calităţi: au domiciliul stabil în acea localitate iar în

momentul critic se aflau prezente la acest domiciliu;

-populaţie temporar prezentă alcătuită din totalitatea persoanelor care în

momentul critic se aflau în clădiri de locuit situate în localitatea respectivă dar care

aveau domiciliul stabil în alte localităţi.

Se poate constata că cele două categorii principale de populaţie au ca

element comun populaţia stabilă prezentă. Cunoscând şi celelalte categorii secundare de

populaţie se poate stabili indirect efectivul fiecărei categorii principale de populaţie

utilizând una din relaţiile:

99

Pst = Pp - Pt + At

Pp = Pst + Pt - At , în care:

Pst = efectivul populaţiei stabile

Pp = efectivul populaţiei prezente

Pt = efectivul populaţiei prezente temporar

At = efectivul populaţiei absente temporar

Pentru o anumită localitate este imperios necesar să se cunoască atât

populaţia stabilă cât şi populaţia prezentă, fiecare categorie având un rol distinct în

organizarea activităţilor economico-sociale. Astfel, efectivul populaţiei stabile se are în

vedere în cazul elaborării programelor de sistematizare, a construcţiilor de locuinţe, etc.

Populaţia prezentă intervine în fundamentarea activităţilor de

aprovizionare, a transportului în comun, etc.

Cunoaşterea concomitentă, pentru fiecare localitate atât a populaţiei stabile

cât şi a populaţiei prezente poate servi şi ca mijloc de verificare a gradului de cuprindere

a populaţiei prin recensământ. La nivelul întregii ţări efectivul populaţiei prezente

stabile trebuie să fie aproximativ egal cu efectivul populaţiei deoarece o persoană

absentă temporar într-o localitate se regăseşte într-o altă localitate (cu excepţia

persoanelor aflate în străinătate în momentul critic).

Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele trăsături:

1.Sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele

fiscale, înregistrările administrative;

2.Sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret);

3.Se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se exercită

suveranitatea statului respectiv;

4.Au un caracter de universalitate în sensul că ele cuprind întreaga

populaţie;

5.Inregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie

obiectul recensământului;

100

6.Operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru

întreaga populaţie (simultaneitatea);

7.Informaţiile se obţin direct de la populaţie;

8.Metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter

unitar pentru întreg teritoriul recensământului;

9.Unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de recensământ

este familia sau gospodăria.

Recensămintele se efectuează fie autonom, fie combinate cu cele ale

locuinţelor, profesiunilor.

In cazul în care nu s-au făcut recensăminte, se fac cercetări parţiale pe

eşantioane reprezentative aplicându-se procedeele de calcul ale reprezentativităţii, al

estimării exactităţii cercetării, al gradului de variabilitate a fenomenelor demografice.

9.4.Piramida populaţiei

Structura populaţiei pe sexe şi grupe de vârstă (sau vârste) îşi găseşte o

expresie grafică în piramida vârstelor ori piramida populaţiei. Construirea graficului se

face astfel: pe axa absciselor, care este baza piramidei, se notează numărul persoanelor

din grupa de vârstă sau vârsta respectivă ; pe ordonată se marchează grupele de vârstă

sau vârstele de la 0 la 100 de ani (înălţimea piramidei). Unind extremităţile piramidei se

obţin figuri deosebite, asemănătoare cu un triunghi, un clopot, o amforă şi altele (însă

niciodată identice cu o piramidă).

Piramida cuprinde cunoscutele trei grupe de vârstă (0-14, 15-59 şi 60 şi

peste 60 de ani) care, datorită variaţiei în ceea ce priveşte ponderea lor în ansamblul

colectivităţilor umane, pot pune în evidenţă trei tipuri de populaţie:

a)cu o proporţie mare de tineri şi o proporţie mică de bătrâni;

b)cu o proporţie mică de tineri şi o proporţie mare de bătrâni;

101

c)cu proporţii de tineri şi bătrâni relativ asemănătoare cu predominanţa

ultimilor.

Vârsta

90 59 14 0

a b c d

Când o populaţie are o natalitate şi o mortalitate mare, care afectează mai

ales vârstele copilăriei, laturile piramidei se curbează cu concavitatea în interior

(piramida d).

După cum observăm, dreptunghiurile care reprezintă numărul persoanelor

de o anumită vârstă sau o anumită grupă de vârste nu sunt egale la lungime (de unde şi

formele diferite ale piramidelor). Cauzele care pot modifica lungimea acestor

dreptunghiuri sunt următoarele:

1.Efectivul populaţiei născute într-un anumit an;

2.Acţiunea mortalităţii asupra populaţiei la diferiţi ani după naştere;

3.Volumul persoanelor migrate (imigrate sau emigrate).

Urmărirea relaţiilor dintre piramida vârstelor şi mişcarea naturală a

populaţiei arată că îmbătrânirea unei populaţii are loc în două feluri. Există o

îmbătrânire prin baza piramidei ca urmare a reducerii natalităţii şi creşterii ponderii

sexogenarilor. Dar poate avea loc o îmbătrânire de vârf a piramidei când eforturile de

102

combatere a deceselor sunt eficiente datorită dezvoltării asistenţei medicale şi a unor

acţiuni de igienă şi sociale.

9.5.Principii metodologice

Punctele de vedere noi în ceea ce priveşte modul de calcul al datelor care

ilustrează natalitatea şi mortalitatea au izvorât dintr-o analiză a esenţei acestor fenomene

şi nu numai ca o necesitate de preciziune matematică.

Astfel, timp îndelungat, numărul naşterilor şi al deceselor a fost raportat la

totalul populaţiei. Aceşti indici, aşa-numiţi bruţi, sunt utilizaţi şi în prezent în statisticile

naţionale şi internaţionale, ei permiţând comparaţii utile. Analiza efectuată pe baza lor

este însă sumară şi uneori insuficient de corectă. Mai exact spus, indicii bruţi servesc

numai anumitor cerinţe şi numai până la un anumit nivel al analizei demografice.

Diferite studii demografice au arătat necesitatea adâncirii analizei.

Raportarea nou-născuţilor la întreaga populaţie are de la început o premisă greşită ; în

totalul populaţiei intră nu numai femeile apte de procreaţie, ci şi fetele sub 15 ani şi

femeile peste 49 de ani, precum şi bărbaţii de toate vârstele şi copiii de sex masculin.

Deci raportarea în cazul indicilor bruţi nu se face între mărimi care au legături directe.

De aceea s-a ajuns la un indice mai subtil - cel al fertilităţii - care

raportează nou-născuţii la femeile de vârstă fertilă, între 15 şi 49 de ani. Acest indice

specializat permite în acelaşi timp calcularea indicilor de fertilitate pe grupe de vârstă.

Astfel s-a putut observa că fenomenul scăderii fertilităţii nu se petrece în aceeaşi măsură

la toate vârstele. Este posibil, de exemplu, ca în unele cazuri reducerea să privească

îndeosebi grupe între 20-30 de ani (vârsta fertilităţii maxime).

Un fenomen asemănător are loc şi în ceea ce priveşte mortalitatea. Calculul

indicilor mortalităţii pe vârste şi grupe de vârste permite o analiză judicioasă a

contribuţiei fiecăreia dintre ele la nivelul general al mortalităţii. Acesta este un fapt

103

important. Este de ajuns să menţionăm că mortalitatea infantilă (până la 1 an) poate

constitui 10-20% din masa deceselor.

Si în cazul nupţialităţii putem utiliza mai mulţi indici. O raportare a

căsătoriilor la totalul populaţiei are acelaşi caracter foarte general şi inexact, remarcat şi

cu prilejul natalităţii. Dacă însă raportarea se face separat pe fiecare sex, după starea

civilă şi mai ales după grupurile de persoane apte de căsătorie, atunci nupţialitatea poate

fi analizată mai temeinic.

In acelaşi sens indicele divorţurilor obţinut din raportarea desfacerilor de

căsătorii la totalul populaţiei este inferior celui rezultat din raportarea divorţurilor la

numărul căsătoriilor.

Un moment important în analiza demografică constă în trecerea de la indici

la coeficienţi. Coeficientul este tot un tip de indice, însă mult superior deoarece decurge

dintr-o viziune probabilistică a evenimentelor demografice. De exemplu, coeficientul

măsoară riscul pentru persoanele care ating 20 de ani de a deceda între 20 şi 21 de ani

sau între 20 şi 25 de ani. Calculul coeficienţilor însă presupune un mod nou de a urmări

fenomenele sau evenimentele demografice. In timp ce observaţia surprinde, în cazul

indicilor, un moment din evoluţia lor (de exemplu, decesele care au survenit la toată

populaţia, deci la toate vârstele într-un anumit an), coeficienţii presupun urmărirea unei

generaţii până la dispariţie pentru a vedea cum acţionează asupra ei un anumit fenomen

demografic la diferite vârste.

Astfel, când analiza se aplică unei categorii de evenimente trăite de un

ansamblu de generaţii sau cohorte pe timp de un an (sau un grup de ani), este vorba de

analiza transversală sau analiza de moment. Dacă analiza demografică se aplică

evenimentelor trăite de aceleaşi generaţii sau cohorte se consideră că avem de-a face cu

o analiză longitudinală sau analiză pe cohortă.

104

CURS NR.X

DEMOGRAFIA SI DEZVOLTAREA ECONOMICO-SOCIALA

10.1.Corelaţii şi legităţi

In dorinţa de a stabili corelaţii şi a găsi legităţi, demografia apelează şi la

alte discipline. Pe lângă datele obişnuite privind natalitatea, mortalitatea, sporul natural,

reproducţia, migraţia, analiza demografică trebuie să cuprindă şi informaţii asupra

resurselor naturale, producţiei, muncii, investiţiilor, veniturilor, grupelor sociale,

profesiilor, alimentaţiei, nivelului de instruire, sănătăţii, locuinţei, culturii, asigurărilor

sociale, politicii sociale, economiei, demografiei, ş.a.m.d. Aceste informaţii sunt

necesare în măsura în care constituie factori de influenţă a fenomenelor demografice.

Aşa cum şi alte ştiinţe utilizează datele demografice pentru descrierea şi analizarea

fenomenelor specifice care fac obiectul lor de studiu, demografia are domenii pe care le

abordează şi domenii la care face apel pentru a explica structura şi mişcarea populaţiei.

Nu pot fi înţelese situaţiile şi modificările demografice fără a cunoaşte corelaţiile lor cu

factorii mediului fizic şi social.

După Sauvy, schema de studiu a evoluţiei şi condiţiilor situaţiei

demografice ar fi următoarea:

-Nivelul de trai şi de dezvoltare, costul creşterii (generaţiilor noi),

investiţiile demografice, resursele naturale, diviziunea muncii, cheltuielile generale ale

naţiunii, factorii naturali de dezvoltare, îmbătrânirea;

-Munca, şomajul şi utilizarea forţei de muncă, maşinismul, progresul

tehnic;

-Îmbătrânirea fizică, pensiile;

-Populaţia activă, populaţia pe profesii, pregătirea tehnică şi culturală,

populaţia şcolară şi universitară, mobilitatea socială;

105

-Regimul agrar, resursele alimentare, depopularea rurală, conservarea

solurilor;

-Familia, condiţiile de viaţă, fiscalitatea familială, alocaţiile familiale,

munca femeii, căsătoria, divorţul;

-Locuinţa, urbanizarea, amenajarea teritoriului, regionalizarea,

descentralizarea, migraţiile interne;

-Migraţiile internaţionale, naturalizarea, culturalizarea, coexistenţa a două

populaţii;

-Sănătatea, igiena, longevitatea, plăgile sociale, alcoolismul, personalul

medical, asigurările de boală, fecunditatea fiziologică, mijloacele anticoncepţionale,

avortul;

-Genetica populaţiei, ereditatea şi mediul, consanguinitatea, sterilizarea.

Nu toţi aceşti factori au o importanţă egală iar intensitatea acţiunii fiecăruia

se modifică în timp. In mod practic asocierea datelor pentru toţi aceşti factori reprezintă

un efort imens iar stabilirea simultană a corelaţiilor multiple pe care le implică nu s-a

putut realiza încă matematic.

In mod obişnuit se fac corelaţii, mai mult sau mai puţin reuşite, dintre

populaţie (sau un component al ei) pe de o parte, şi un alt factor din cei cuprinşi în

schemă (de exemplu, nivel de trai, gradul de utilizare a forţei de muncă, alimentaţia,

ş.a.m.d.).

10.2.Populaţia şi resursele naturale

Exploatarea resurselor naturale impune investiţii, forţă de muncă, tehnică,

organizarea producţiei, care vor fi analizate mai departe.

In prezent sunt arate cca. 1 miliard de hectare, adică de 8 ori mai puţin

decât este posibil. Solul însă constituie numai o condiţie fundamentală în obţinerea

anumitor culturi. Este important modul în care se lucrează pământul dar şi cerinţele pe

106

care trebuie să le satisfacă roadele pământului. Accesul la produsele agricole şi felul

consumului acestor produse fac să existe mari oscilaţii în calculul mediei de consum pe

cap de locuitor.

Bine lucrat, un hectar de pământ poate hrăni aproximativ 10 oameni.

Suprafaţa arabilă poate fi mărită până la 10 miliarde de hectare ceea ce indică

posibilitatea hrănirii, la nivelul tehnicii actuale, a unui număr de 70 de miliarde de

oameni. Este puţin probabil ca populaţia Pământului să atingă cifra de locuitori pe care

ar permite-o mijloacele şi resursele de trai ale planetei noastre.

Energia solară are o influenţă considerabilă în obţinerea mijloacelor de

alimentaţie. Anual, pe suprafaţa Pământului ajung 55.71020 calorii de energie solară

adică în medie 1,08 x 1012 km2. Calculele au arătat că pentru crearea normei anuale de

alimente pentru om vegetalele trebuie să fixeze 5,9 milioane calorii de energie solară.

Prin folosirea acestei energii se pot obţine pe fiecare km2 alimente pentru 10.000 de

oameni iar de pe suprafaţa actuală pentru 143 miliarde de oameni (fără a însuma energia

solară de pe mări şi oceane).

Un alt grup de resurse importante în dezvoltarea social-economică a ţărilor

şi creşterea populaţiei este alcătuit de substanţele minerale necombustibile. Odată cu

dezvoltarea industriei tot mai multe din aceste substanţe, cantitativ şi calitativ, capătă o

largă întrebuinţare. Un loc important îl ocupă în special fierul, aluminiul, arama,

plumbul, zincul şi sulful. Relaţia dintre resursele minerale şi populaţie trece prin

producţie, industrie şi nivel de trai. De aici izvorăşte necesitatea de a lua în consideraţie,

odată cu dezvoltarea economică generală a unei populaţii şi elementele care pot

contribui ca această dezvoltare să atingă un anumit nivel într-un anumit timp.

Progresele industriei maselor plastice, a fibrelor şi firelor sintetice au

consecinţe favorabile în rezolvarea unor probleme social-economice.

Cărbunele, petrolul şi sarea pot servi la asigurarea unor mari cantităţi de

bunuri necesare omenirii.

Prin urmare, inventarierea sumară a celor mai de seamă resurse naturale de

care dispun oamenii în condiţiile actuale ale progresului tehnic indică posibilitatea

107

ameliorării condiţiilor de viaţă chiar dacă numărul va continua să crească depăşind cele

mai exagerate previziuni.

In perioada actuală economia mondială se află într-o profundă criză de

sistem, o criză politică, economică, socială, ecologică, morală, care a cuprins toate

ţările: cele industrializate, ţările în curs de dezvoltare, fostele ţări socialiste.

Nu există un sistem economico-social ideal, însă actualul model de

dezvoltare, model sălbatic, devastator, trebuie înlocuit cu un model nou, de economie

durabilă.

In ceea ce priveşte securitatea alimentară a populaţiei la nivelul planetei şi

a fiecărei ţări se pot enunţa următoarele probleme în strânsă conexiune unele cu altele:

-Necesitatea modelării cererii potenţiale de consum a populaţiei, în special

în ţările în curs de dezvoltare, prin reglarea creşterii demografice, pornind de la

principiul că planeta nu este o crescătorie şi cu atât mai mult o îngrăşătorie de oameni;

-Lichidarea structurilor agrare anacronice, modernizarea relaţiilor agrare,

protecţia economică (subvenţii, preţuri), protecţie socială (raport de venituri),

managementul agricol;

-Accesul populaţiei la achiziţionarea de bunuri agroalimentare pe baza

creşterii veniturilor şi a cererii solvabile. Supravegherea de către societate a controlului

asupra indicilor de preţuri la bunurile de consum şi servicii pentru populaţie, menţinerea

sub control a inflaţiei şi creşterea puterii de cumpărare a populaţiei se înscriu ca tendinţe

generale în aproape toate ţările lumii;

-Problema asigurării securităţii alimentare nu este numai o chestiune de

producţie ci şi una de distribuţie. Aceasta înseamnă reglarea pe baze echitabile a

comerţului internaţional de produse agroalimentare între ţările industrializate şi cele în

curs de dezvoltare;

-Valorificarea superioară a materiilor prime agroalimentare prin:

a)convertirea eficientă a caloriilor vegetale în calorii animale prin

mecanismul biologic al animalelor;

108

b)prelucrarea semiindustrială şi industrială a materiilor prime vegetale şi

animale;

c)economisirea resurselor alimentare şi menţinerea însuşirilor naturale ale

acestora;

-Trebuie schimbată optica existentă în prezent asupra ajutorului alimentar

mondial care, din ajutor ,,umanitar” trebuie convertit în ajutor economic efectiv pentru

acele ţări care au nevoie de elaborare de programe concrete de dezvoltare.

In ultimă analiză, problema alimentaţiei nu se poate soluţiona pe deplin

decât printr-o soluţie bazată pe ştiinţă, adică prin armonizarea politicilor economice,

sociale, demografice şi ecologice, cu cele ale rezultatelor cercetărilor economico-

ştiinţifice.

10.3.Populaţia şi dezvoltarea economică

Acţiunea complexă, reciprocă şi simultană a factorilor economici şi

demografici este un fapt.

Intre creşterea populaţiei şi dezvoltarea economică există o relaţie directă

care îşi reduce într-o oarecare măsură importanţa în condiţiile progresului tehnic din

ţările dezvoltate, factorul demografic nemaiavând un caracter indispensabil sub aspect

cantitativ.

Un fenomen particular îl constituie o relaţie economică pusă în evidenţă

încă din secolul trecut. Tallqvist scria în 1878 că în Franţa natalitatea este invers

proporţională cu cifra medie de depuneri la casa de economii (pe cap de locuitor). Deci,

scăderea natalităţii ar fi, în general, rezultatul spiritului de prevedere.

Numeroase sunt studiile care demonstrează practic că mijlocul principal de absorbţie a

unei populaţii în creştere constă în progresul tehnic, fenomen care se însoţeşte de o

mobilitate spaţială şi socială ce deplasează populaţia activă din agricultură în industrie şi

în sectorul terţiar (servicii publice). După Sauvy, progresul tehnic ori investiţiile pot fi

109

,,procesive”, când determină creşterea utilizării forţei de muncă şi ,,recesive”, în

cazul reducerii acesteia. Exemplele clasice sunt cele care se referă la agricultura

extensivă şi respectiv, agricultura intensivă. Modul în care se obţine dezvoltarea unei

economii, ritmul introducerii progresului tehnic, felul şi cantitatea de forţă de muncă

care se ,,eliberează” pentru şomaj ori pentru alte ramuri de producţie, deplasarea şi

eventuala plasare a suprapopulaţiei rezultate, influenţează considerabil demografia unei

populaţii. Acestea impun o atenţie deosebită în orientarea investiţiilor şi utilizarea lor

într-un anumit interval de timp.

Unii autori au căutat să găsească un raport între creşterea populaţiei şi

dezvoltarea economică pe baza evaluării costului creşterii unui copil până la vârsta când

acesta începe să producă şi să ramburseze societăţii sumele cheltuite. Astfel, Singer

presupune, pe baza unor calcule, că până la vârsta de 15 ani copiii reprezintă un pasiv de

o unitate pentru fiecare an de vârstă pentru ca după 15 ani fiecare an de muncă să

ramburseze cheltuielile întreţinerii sale în perioada copilăriei. Deci, la 30 de ani (după

15 ani de muncă) orice om şi-a achitat datoria şi devine o persoană care se întreţine şi

poate întreţine încă o persoană în plus. Desigur, datele şi ipotezele au deocamdată un

aspect teoretic.

10.4.Costul unui bătrân şi preţul unui copil

Indiferent de condiţiile sociale şi politice fiecare om, în cursul vieţii sale,

trece, din punct de vedere al relaţiilor economice cu societatea, prin trei etape

principale:

110

Copilăria Perioada productivă

Naştere Deces

Bătrâneţea

a)în prima perioadă -copilăria- omul consumă fără a produce;

b)în a doua perioadă -productivă-omul poate produce la început tot atât de mult cât

consumă iar apoi mai mult decât consumă;

c)în a treia perioadă -bătrâneţea- omul consumă fără a produce.

Este o schemă de analiză a structurii populaţiei dar care în unele situaţii se

modifică în ce priveşte evoluţia sus menţionată. Astfel, copiii pot începe munca

productivă timpuriu, o parte a persoanelor adulte sunt inapte de muncă sau dacă sunt

apte pot fi neocupate, un mare număr de femei nu sunt încadrate în munca productivă

prestând totuşi un alt tip de muncă, în gospodăria proprie (muncă ce poate fi evaluată),

numeroşi bătrâni îşi continuă activitatea profesională, permanent o mare parte a tinerilor

îşi satisfac serviciul militar ori îşi continuă studiile mai mulţi ani după vârsta legală de

intrare în muncă.

Modul în care este repartizată populaţia pe aceste perioade ale existenţei

umane are o mare importanţă din punct de vedere social-economic şi demografic

deoarece consumul întregii colectivităţi umane se face pe baza producţiei realizată

numai de o parte a ei.

Observaţia demonstrată la începutul secolului XX de suedezul Sundborg

după care, în condiţii normale, în toate ţările ,,vârsta între 15 şi 50 de ani cuprinde

aproximativ jumătate din populaţia totală”, se verifică şi astăzi. Aceasta însemnă că

mişcarea naturală modifică extremităţile populaţiei menţinând proporţia mare a copiilor

în detrimentul procentului redus al bătrânilor în ţările în curs de dezvoltare ori sporind

111

proporţia bătrânilor în condiţiile naşterii unui număr relativ mic de copii, ca în ţările

dezvoltate. Apare ca şi cum populaţia basculează în jurul unui ax central care ar fi o

anumită vârstă mijlocie, copiii şi tinerii fiind ,,înlocuiţi” de bătrâni în cadrul unui proces

de îmbătrânire a populaţiei.

Mult timp s-a crezut că îmbătrânirea populaţiei se datorează scăderii

mortalităţii şi prelungirii vieţii, confundându-se îmbătrânirea ansamblului cu creşterea

longevităţii membrilor acestuia. S-a demonstrat însă că îmbătrânirea populaţiei, până în

prezent, a rezultat în principal din scăderea fertilităţii, procesul social al îmbătrânirii

unei colectivităţi fiind o problemă de raport numeric între generaţii.

Unele cercetări efectuate sub egida O.N.U. au arătat anumite corelaţii între

indicele de reproducţie brută (numărul născuţilor vii la 1 sau 1.000 de femei în vârstă de

15-49 ani, fără a include în calcul mortalitatea feminină) şi speranţa de viaţă la naştere

pe de o parte şi structura pe grupe de vârstă a populaţiei, pe de altă parte. Aceste

corelaţii subliniază importanţa reducerii fertilităţii în sporirea proporţiei de îmbătrânire a

populaţiei. Reducerea reproducţiei se manifestă mai net în acest proces decât scăderea

mortalităţii care se reflectă în creşterea speranţei de viaţă.

Schimbările care intervin în structura pe vârste a populaţiei sub influenţa

diferitelor regimuri demografice - şi aici avem în vedere în primul rând scăderea

fertilităţii iar în al doilea rând creşterea speranţei de viaţă ca urmare a reducerii

mortalităţii - ridică probleme sociale şi economice complexe, legate de raportul dintre

copii, adulţi şi bătrâni.

Ideea că scăderea fertilităţii - cazul ţărilor dezvoltate cu o creştere lentă a populaţiei -

modificând structura pe vârste aduce prejudicii economice merită să fie discutată. In

primul rând nu numai bătrânii ci şi copiii sunt inactivi astfel că, în timp, creşterea

proporţiei bătrânilor este compensată de scăderea imediată a proporţiei copiilor. Dovadă

că proporţional povara nu creşte pe seama adulţilor este sporirea grupelor de 15-59 ani

în condiţiile reducerii fertilităţii.

Nu se poate ignora faptul că dacă imediat îmbătrânirea nu are un efect

defavorabil asupra economiei, contrar chiar, crescând proporţia populaţiei active,

112

aceasta are de suportat poveri mai reduse, într-un interval mai lung economia se va

resimţi de pe urma bătrânilor, consecinţele acestei situaţii putând deveni serioase în

condiţiile unei epoci de sporire rapidă a progresului tehnic.

Disputa asupra perspectivelor economice ale unei populaţii care creşte lent

datorită nivelului moderat al fertilităţii are însă şi unele implicaţii de ,,cost” ale

întreţinerii diferitelor grupe de vârstă. Unii autori, recunoscând cele expuse mai sus,

afirmă că astăzi copilul costă mai mult decât ieri, iar, în plus, tinerii încep să înapoieze

ce au primit din partea societăţii mai târziu ca în trecut. Pe de altă parte, alţi autori

consideră că sarcina economică pentru un bătrân este mai mare decât cea pentru un

tânăr.

In privinţa avantajelor creşterii populaţiei adulte apte de muncă problema

nu poate fi rezolvată strict aritmetic, cantitativ. Calitatea acestei populaţii productive

capătă o importanţă tot mai mare. In acest sens trebuie avut în vedere faptul că, în

perspectivă, reducerea fertilităţii îmbătrâneşte şi structura pe vârste a populaţiei adulte

determinând o seamă de consecinţe legate de scăderea randamentului la unele vârste

înaintate. Pe de altă parte apar inerente dificultăţi de adaptare ale muncitorilor vârstnici

la tehnica nouă în permanent progres.

De asemenea, elemente legate de şcolarizare, sistem de pensionare, etc. pot

influenţa atât cantitatea cât şi calitatea populaţiei active.

113

CURS NR.XI

RELATIA POPULATIE - ECONOMIE

11.1.Creşterea demografică în relaţia populaţie-economie

După Hagen există trei cazuri de creştere demografică care ilustrează

relaţia populaţie-economie.

Primul caz are la bază scăderea mortalităţii ca urmare a introducerii

mijloacelor medicinii preventive şi igienei publice. Acestei scăderi a numărului

deceselor îi corespunde cu întârziere o scădere a natalităţii fapt ce determină în

intervalul dintre cele două modificări o creştere a sporului natural.

Luăm două exemple semnificative, dintre care unul în trecut şi altul în

prezent. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea mortalitatea în Suedia începe să scadă

trecând de la peste 21,0‰ în 1861-1870 la 14,0‰ în 1901-1910 şi la aproximativ

10,0‰ în 1931-1940, nivel care, cu mici modificări, se păstrează şi în prezent. In

această perioadă natalitatea în Suedia evoluează întrucâtva diferit menţinându-se în jurul

lui 30,0‰ până la începutul secolului XX, pentru ca apoi să se reducă în două decenii

la un indice oscilând între 15,0 şi 20,0‰, nivel care-l prezintă şi astăzi. Deci intervalul

dintre momentul modificării mortalităţii şi momentul modificării natalităţii este de

aproximativ jumătate de secol, în care sporul creşte de la 10,0‰ la 15,0‰.

Al doilea exemplu, mai recent, priveşte o ţară în curs de dezvoltare, cum

este Mexicul. Cu foarte mici oscilaţii natalitatea este cantonată de decenii la un nivel

între 40,0 şi 45,0‰, în timp ce mortalitatea, care atingea 22,9‰ în 1938, a trecut la

16,2‰ în 1950 şi apoi la un indice de 10,0‰ după 1960. In condiţiile unui spor care a

trecut de la 20,0‰ la aproape 35,0‰ nu se întrevede momentul începerii declinului

natalităţii. Acest exemplu, care cu mici deosebiri este valabil pentru un număr foarte

mare de ţări în curs de dezvoltare, demonstrează că nu orice creştere a populaţiei se

114

explică (cel puţin în principal) prin sporirea venitului individual deasupra nivelului de

subzistenţă.

Al doilea caz de creştere demografică are la bază ameliorarea venitului

individual prin punerea în valoare a noi teritorii şi progresul tehnic. Dacă punerea în

valoare a noilor teritorii lărgeşte economia şi asigură nevoile unui număr mai mare de

oameni, fără a afecta sensibil venitul individual, cum a fost cazul unor ţări occidentale la

începutul perioadei de dezvoltare capitalistă, progresul tehnic sporeşte în principal

venitul individual influenţând favorabil sănătatea şi reducând mortalitatea populaţiei,

situaţie care poate fi întâlnită în S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. In ambele

cazuri sporul natural creşte, numai că în primul prin plusul de naşteri iar în al doilea prin

minusul de decese.

Al treilea caz prezintă situaţia particulară a ţărilor capitaliste care, deşi

între cele două războaie mondiale au atins nivelul cel mai scăzut de naşteri, după al

doilea război mondial, ulterior perioadei de ,,recuperare a naşterilor”, caracteristică

epocilor postbelice, natalitatea a început să crească (,,baby-boom”). Această situaţie

demonstrează încă o dată că, în contrazicere cu ideile malthusiene, creşterea populaţiei

suscitată de creşterea produsului naţional şi ameliorarea venitului individual nu a

influenţat negativ situaţia materială. Socotind indicele produsului naţional brut în preţuri

constante egal cu 100 în 1950, evoluţia lui între 1938 şi 1961 a fost pentru S.U.A. de la

55 la 155 iar pentru Canada de la 51 la 168, în timp ce indicele reproducţiei nete a

populaţiei (număr născuţi vii de sex feminin la 1000 de femei de 15-49 de ani, ţinând

cont şi de mortalitatea feminină) a sporit între 1935 şi 1960 de la 975 la 1716 pentru

S.U.A. şi de la 1173 la 1810 pentru Canada.

115

11.2.Factorii economici şi factorii demografici

Relaţiile dintre factorii economici şi factorii demografici au un caracter

istoric şi concret. In orice situaţie ele au însă un caracter de interdependenţă fapt care

explică interesul multor discipline pentru studiul populaţiei.

După Jaffe, în procesul natalităţii s-ar manifesta trei tipuri de relaţii:

-tipul A = factori care acţionează împreună pentru a produce un efect

interdependent, conjugat;

-tipul B = factori care acţionează independent dar în relaţie cu un alt factor

astfel că prezenţa acestuia potenţează acţiunea primilor;

-tipul C = factori nelegaţi funcţional care acţionează independent, deşi

simultan.

Cu privire la inventarul variabilelor demografice şi al ipotezelor referitoare

la relaţiile acestora cu alte variabile social-economice există o serie de lucrări ale unor

autori cunoscuţi ca: Sauvy, Hauser, Kiser, Potter, Spengler.

Pornind de la ideea influenţei specifice şi diferite ca interval de acţiune

(imediată şi neimediată) a variabilelor economice şi demografice, Spengler a încercat o

clasificare a acestora considerând drept secundare variabilele cu acţiune imediată,

determinate de variabilele primare, care nu au o acţiune imediată.

Variabilele demografice secundare:

R = indice de creştere a populaţiei totale

r = sporul natural

n = migraţia internaţională netă

T = totalul populaţiei

Ca = compoziţia pe vârste a populaţiei

Cq = compoziţia calitativă a populaţiei după caractere genetice şi culturale

Cs = compoziţia pe sexe a populaţiei

Td = distribuţia internă a populaţiei totale

116

Cqs = Compoziţia calitativă a populaţiei pe profesii şi regiuni

Variabilele demografice primare:

M = mortalitatea

F = fertilitatea Valori trecute şi prezente

e = emigraţie ale variabilelor

i = imigraţie

Fd

=

fertilitatea diferenţială

Md = mortalitatea diferenţială

m = migraţie internă

md = migraţie diferenţială

Variabile economice secundare:

Y = produs net sau venit naţional

y = produs net sau venit pe persoană

Dy = distribuţia venitului la persoanele care compun populaţia

E = indicele ocupării forţei de muncă

C = consumul

Cc = compoziţia calitativă a consumului

Oc = compoziţia profesională a populaţiei

Variabile economice primare:

K = capital total

k = capital total pe persoană

l = pământuri sau alte resurse pe persoană

t = comerţ internaţional

D = distribuţia funcţională a venitului pe salarii şi profituri

117

S = volumul anual al economiei

I = volumul anual al investiţiilor

Ic = compoziţia calitativă a investiţiilor

Relaţii de dependenţă ale variabilelor economice:

Variabile economice independente Variabile economice dependente

Y K,l,t,S,I,Ic,Oc,Dy

y k,l,t,S,I,Ic,Oc,Dy

Dy D,t,k,l,I,S,Oc

E I,S,C,Oc

C,Cc D,Oc,Dy

Oc y,k,l,t,I,Dy

Relaţii între variabilele economice şi cele demografice:

1.Variabilele economice afectate de variabilele demografice

Y şi y R,T,Td,Ca,Cq,Cs şi posibil Cqs

K şi k R,T,Ca,Cq,Cs

l T,R,Td

D R,T,Cq,Td

Dy R,T,Cq,Td,Ca,Cs

t R,T,Cq

S R,T,Cq,Ca,Cs,Td

I R,Cq,Ca,Cs,Td

E R,T,Ca,Cq,Cs,Td

C şi Cc R,T,Ca,Td

Ic R,Ca,Td

Oc Cq,Cs,Td

118

2.Variabilele demografice afectate de variabilele economice:

M,F,e,i(r,R) Y,y,Dy,E,C,Oc,Cc

Fd,Md Oc,Dy,E

m,md,Td Oc,E,Dy

Cq,Cqs Oc,Dy,E

După Spengler, schimbările economice duc la schimbări demografice prin

producerea de modificări în grupa variabilelor demografice primare care, la rândul lor,

influenţează schimbarea variabilelor demografice secundare (schimbări care par a fi mai

semnificative pentru economişti).

Un alt grup de cercetători (Kiser, Tabak) numesc variabilele independente

sau exogene datele care acţionează asupra variabilelor dependente, fără a fi la rândul lor

influenţate de acestea. Acestea sunt variabilele explicative.

Variabilele dependente sau endogene sunt determinate de funcţionarea

sistemului în interiorul căruia sunt plasate ele şi se caracterizează prin numeroase

interacţiuni. Ele sunt variabilele explicate.

Variabilele nu sunt prin natura lor dependente sau independente : totul

depinde de problema studiată.

Variabilele utilizate de autorii sus amintiţi cuprind sfere de activitate mai

largi (grupuri de variabile) fără a merge la detaliile noţiunilor utilizate de Spengler şi

anume:

A.Variabile independente

A-1.Mediul social-cultural general = tradiţii, sisteme de valori, religie, concepţii despre

familie, sisteme de rudenie, situaţii sociale şi economice, etc.

A-2.Integrarea cuplului în acest mediu social-cultural = venit, educaţie, mobilitate

socială, geografică şi profesională, statutul şi rolul persoanelor, etc.

A-3.Grupul conjugal = înţelegere între soţi pe toate planurile, originea socială a soţilor,

stil de viaţă al familiei, aspiraţii sociale, etc.

A-4.Personalitatea = inteligenţă, afectivitate, teamă de naştere, independenţa femeii faţă

de bărbat, faţă de copii, în general, etc.

119

A-5.Conceptul familiei ideale = formarea, structura, mărimea, etc.

B.Variabile dependente

B-1.Variabilele demografice = vârstele mamei şi tatălui, situaţia civilă actuală şi trecută,

vârsta la căsătorie, durata căsătoriei, numărul copiilor născuţi, intervalul între naşteri,

etc.

B-2.Predispoziţie psihologică la prevenirea naşterilor = relaţii sexuale anterioare

căsătoriei, mijloace de prevenire a naşterilor.

B-3.Cunoaşterea mijloacelor de prevenire a naşterilor = legătura dintre soţi, legăturile

soţilor cu mediul, mijloace de informaţie, etc.

B-4.Experienţa cu mijloacele anticoncepţionale = regularitatea utilizării lor, etapele de

acceptare a mijloacelor, etc.

B-5.Eficacitatea acestor mijloace.

B-6.Fertilitatea persoanelor sau a familiilor.

In cadrul unui sistem de variabile economice cu rol hotărâtor asupra

mişcării populaţiei trebuie inclus atât grupul variabilelor demografice cât şi factorii

psihologici în care se reflectă cultura unei colectivităţi umane.

In complexul relaţiilor dintre factorii economici şi demografici, ecuaţia

resurse naturale-populaţie joacă un rol important. Istoria dezvoltării economice a arătat

cu prisosinţă aspectele multilaterale ale noţiunii de resurse naturale care trebuie luate în

consideraţie nu numai cantitativ ci şi calitativ. Apoi, influenţele resurselor naturale se

exercită atât direct cât mai ales indirect în contextul condiţiilor social-economice. O

seamă de factori importanţi, legaţi de dezvoltarea mijloacelor de muncă, nivelul tehnic-

ştiinţific, instituţiile social-politice, comerţul, intervin în utilizarea resurselor naturale şi

a relaţiilor acestora cu populaţia şi forţa de muncă. Intr-un studiu cu caracter

demografic, E. Ackermann formulează o ecuaţie a factorilor amintiţi:

RQ ( TA St ) + Es + Tr ± F ⎟ W P = S în care:

120

P = populaţia

S = standardul de viaţă

R = totalul resurselor

Q = calitatea resurselor

T = tehnologia

A = administrarea factorului tehnologic

St = stabilirea resurselor

W = intensitatea uzurii resurselor

F = instituţia societăţii

Es = mărimea elementelor economiei

Tr = resurse adăugate prin comerţ

Există în această formulă două grupuri de factori care pot imprima un ritm

deosebit de dezvoltare societăţii şi populaţiei. Dacă primul este reprezentat de

standardul de viaţă, cel de-al doilea apare constituit de larga noţiune a culturii

(tehnologie, instituţiile societăţii).

121

CURS NR.XII

POLITICA DEMOGRAFICA

12.1.Complexitatea problematicii

Toate conducerile statale au făcut totdeauna şi politică demografică. O

anumită politică demografică a apărut abia în perioada când s-a aplicat cu o oarecare

perseverenţă un ansamblu de măsuri de ,,redresare” ori ,,limitare” a natalităţii, căci în

general aceasta a fost problema centrală a preocupărilor privind mişcarea populaţiei.

Experienţa a demonstrat că în demografie nu se mai pot face eforturi

temporare; numai preocupările sistematice aduc o contribuţie reală la dezvoltarea

economiei, culturii şi populaţiei. Atât teoretic cât şi practic cercetările şi acţiunile în

problema natalităţii sunt lipsite de semnificaţii şi eficienţă dacă se efectuează pe o

perioadă de 1-2 ani. Fenomenul demografic trebuie gândit pe un interval de 15 şi chiar

de 20 de ani. De aici decurge şi faptul că o conduită valabilă în politica demografică

constă în modul complex de abordare a problemelor. Aceasta înseamnă luarea în

considerare a tuturor factorilor capabili să influenţeze mai mult sau mai puţin numărul

naşterilor, stabilirea importanţei fiecăruia şi organizarea acţiunilor pe baza unei anumite

ierarhizări a ponderii tuturor factorilor.

In cunoaşterea căilor de acţiune şi alegerea mijloacelor se pot utiliza datele

recensămintelor şi ale evidenţei curente a populaţiei.

Studii făcute de Spengler, Sauvy, Kiser, Potter, Davis, asupra relaţiilor de

condiţionare între variabilele economice (şi desigur şi cele culturale) şi variabilele

demografice au dat unele indicaţii asupra căilor de acces spre schema unui plan de

acţiune multilateral în politica demografică:

1.Mediul geografic are o influenţă directă tot mai redusă. Indirect, prin

organizare socială şi nivelul tehnic al producţiei, mediul geografic şi în special resursele

122

naturale pot influenţa nivelul de viaţă şi prin aceasta mişcarea naturală şi mecanică a

populaţiei. In acest sens problema utilizării resurselor naturale în sprijinul dirijării

fenomenelor demografice este strâns legată de o anumită concepţie şi de acţiunea

respectivă în politica economică a statului.

2.Dezvoltarea economică include o multitudine de factori din care

principalii sunt: producţia şi modul de dezvoltare a factorilor de producţie, investiţiile,

diviziunea muncii şi forţa de muncă, comerţul, consumul, venitul naţional, venitul pe

cap de locuitor, utilizarea forţei de muncă, compoziţia profesională a populaţiei.

Numeroase studii s-au ocupat de relaţiile dintre venit şi utilizarea forţei de

muncă pe de o parte, şi fertilitatea, pe de altă parte. S-a constatat că proporţionalitatea

inversă, specifică unei perioade de dezvoltare a societăţii până la atingerea unui anumit

nivel de bunăstare, se transformă într-o relaţie directă din momentul sporirii substanţiale

a venitului pe cap de locuitor. Se cunoaşte faptul că în prezent investiţiile pot avea

eficienţă şi în regiunile şi centrele mai puţin populate. Odată începută construcţia unor

obiective noi populaţia muncitoare nu întârzie să apară. Problema care rămâne este

fixarea ei pe locul unde a venit să muncească. Pentru aceasta este nevoie de un efort

important în ceea ce priveşte ,,echipamentul terţiar” : instalaţiile de apă şi canalizare,

telecomunicaţii, magazine, şcoli, asistenţă medicală, instituţii culturale, etc. Volumul

acestui ,, echipament terţiar” trebuie să fie corespunzător numărului populaţiei. Trebuie

avut în vedere faptul că, în general, populaţia urbană se dublează la 25 de ani.

3.Analiza factorilor care sunt luaţi în considerare în studiul dezvoltării

economice nu poate ignora domeniul agriculturii.

Astfel, corespunzător gradului de introducere a progresului tehnic în

agricultură şi dependent de orânduirea socială respectivă şi de regimul de proprietate,

pot lua naştere o seamă de fenomene social-economice şi demografice cum sunt:

suprapopulaţia agricolă, migraţia spontană în masă ori dirijată a populaţiei de la sat la

oraş, îmbătrânirea populaţiei prin migrarea tinerilor, reducerea natalităţii şi fertilităţii, o

anumită ascensiune a mortalităţii.

123

In România postdecembristă statul, pe de o parte, s-a retras din economie, a

renunţat la principalele sale instrumente de reglare utilizate în orice economie de piaţă

(plan orientativ, programe, strategii de dezvoltare), iar pe de altă parte, prin

reprezentanţii săi şi mecanismele existente în condiţii de generalizare a corupţiei şi

jafului deschis din substanţa avuţiei naţionale, a dobândit noi funcţii şi noi atribuţii:

a)subevaluarea patrimoniului public din agricultura şi industria alimentară

în scopul vânzării acestuia agenţilor privaţi;

b)la adăpostul unei privatizări confuze, agricultura, ca şi toate celelalte

ramuri, a fost blocată economic prin generarea unor grave acte de corupţie, abuz de

putere, trafic de influenţă, concurenţă neloială, prin care s-a creat cale liberă îmbogăţirii

fără temei a unor persoane, în dauna avutului public;

c)constituirea unor societăţi mixte cu parteneri străini prin subevaluarea

patrimoniului părţii române şi supraevaluarea celui extern şi acceptarea unor clauze

dezavantajoase pentru ţară (importul de tehnologii învechite, instalaţii şi echipamente

uzate şi la preţuri mult superioare pieţei);

d)amploarea şi intensificarea actelor de distrugere a unei părţi din avuţia

publică, din patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie şi asociaţii

intercooperatiste din agricultură în cursul procesului de desfiinţare a acestora;

e)scurgerea de bunuri şi valori peste graniţă din sectorul public, prin

intermediul unor firme private;

f)lipsa unui sistem protecţionist al comerţului exterior a produs pagube

grave economiei;

g)politicile comerţului exterior cu produse agroalimentare au avut

implicaţii nefaste asupra tuturor verigilor lanţului economic: producţie, distribuţie, piaţă

internă, locuri de muncă, venituri, consum, care fac parte nu numai din sfera agriculturii

ci şi a economiei naţionale în ansamblu.

4.Utilizarea şi distribuţia forţei de muncă ocupă în ansamblul

transformărilor social-economice un loc important. S-a observat că absorbţia rapidă a

unei mase mari de oameni în procesul de producţie, odată cu trecerea la un ritm

124

accelerat de dezvoltare a economiei şi îndeosebi a industriei, are drept urmare în prezent

o reducere a fertilităţii oarecum proporţională cu nivelul rapid de creştere a nivelului

industriei.

In ţările dezvoltate diferitele niveluri ale unei categorii de muncitori

prezintă o fertilitate diferenţiată, cu atât mai ridicată cu cât venitul este mai ridicat.

Adaptarea la alte tipuri de profesii legate şi de schimbarea mediului

(migraţii interne sat-oraş, migraţii internaţionale) inhibă fertilitatea (în cazul deplasărilor

familiilor).

O depresiune a natalităţii indică perspectiva unei reduceri, într-o anumită

perioadă de timp, a forţei de muncă. Trebuie stabilit pentru fiecare situaţie în parte

volumul deficitului de braţe de muncă în funcţie de progresul tehnic şi productivitatea

muncii.

5.Condiţiile economice reprezintă factorul determinant principal în

influenţarea fenomenelor demografice, însă nu singurul. Ansamblul condiţiilor de

ordin social-cultural alimentează într-o măsură însemnată conţinutul psihologiei

comportamentului demografic.

In domeniul culturii îşi găseşte locul o activitate de propagandă având ca

obiectiv reglarea natalităţii într-o anumită direcţie. Oricare ar fi însă sensul educaţiei

maselor, politica demografică trebuie să aibă la bază îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă

şi mai ales perspectivele asigurării permanente a unor condiţii favorabile de trai şi în

viitor.

6.Obiectul principal asupra căruia acţionează măsurile tuturor domeniilor

de activitate socială în problemele demografice rămâne familia. In influenţarea

comportamentului demografic al familiei pot fi deosebite mai multe etape, în fiecare

dintre ele acţionând măsuri specifice.

Există, în primul rând, ansamblul de condiţii legate de tradiţie şi al celor

imprimate de cultura şi legislaţia nouă care concură la influenţarea încheierii căsătoriilor

(influenţa părinţilor, situaţia profesională la căsătorie, baza materială a familiei).

Concepţia statală asupra căsătoriei, divorţului şi celibatului poate interveni modificând o

125

serie de factori ai acestor fenomene. Astfel, de exemplu, severitatea legislaţiei în

acceptarea divorţului sau impozitul pe celibat sunt mijloace de stabilizare şi dezvoltare,

în anumite limite, a familiei şi prin aceasta a descendenţei.

In al doilea rând poate fi aplicată de către stat o gamă variată de mijloace

de limitare ori stimulare a procreaţiei în rândul familiilor constituite. Astfel de măsuri

pot avea în vedere practica anticoncepţională şi avortul, alocaţiile familiale şi ocrotirea

mamei şi a copilului, protecţia femeii şi propaganda pro natalistă, avantaje speciale

(impozite, prime, concedii) familiilor cu copii. Toate aceste acţiuni pot fi utilizate dacă

este cunoscută concepţia familiei asupra descendenţei sale sau asupra familiei ,,ideale”.

7.In sfârşit, în politica demografică joacă un rol important, în ceea ce

priveşte natalitatea şi mortalitatea, măsurile cu caracter biologic şi medical legate de

ocrotirea sănătăţii. Noi elemente ale unor preocupări de ordin biologic şi genetic măresc

şansele de a interveni tot mai activ în previziunea şi acţiunea eugenică.

12.2.Studii de referinţă despre psihologia poporului român

• 1907 – Introducerea în psihologia poporului român de Dimitrie Drăghicescu

• 1910 – Psihologia poporului român de Constantin Rădulescu-Motru

• 1934-1935 – cercetările publicate de doctor G.Banu în Revista de Igienă Socială

• 1936 – Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi de Constantin Rădulescu

Motru.

• 1939 – Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran.

• 1939-1944 studiile publicate de dr Iuliu Haţieganu în revistele vremii : Viaţa

Universitară (Sibiu) şi Timpul (Bucureşti).

În studiile lor interbelice asupra trăsăturilor poporului român, aceşti intelectuali

au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi un recent program de studii al Băncii Mondiale,

126

realizat sub conducerea lui Ismail Serageldin, vicepreşedintele acesteia : în structura

bogăţiei unei naţiuni, resursele umane deţin în medie 60%, capitalurile produse cca.

20% şi activele naturale cca. 20%. În 1907, sociologul Dimitrie Drăghicescu tipărea, la

Librăria Lem Alcalay din Bucureşti, fenomenala lucrare Din psihologia poporului

român, reeditată în 1996, în care înfăţişează condiţiile generale ale psihologiei

popoarelor, precum şi elementele psihologiei poporului român. O documentată şi

argumentată incursiune istorică prezintă condiţiile primei noastre formări etnice, apoi

sufletul românesc şi condiţiile sale de viaţă până la înfiinţarea Principatelor. O analiză

atentă a spiritului românesc este făcută după întemeierea Principatelor şi în timpul

dominaţiei otomane. Fin observator al realităţii, Dimitrie Drăghicescu studiază influenţa

factorilor fizici (climă, poziţie geografică), a culturii şi a religiei, precum şi a reformelor

instituţiilor româneşti asupra psihologiei poporului.

Însuşirile sufleteşti primordiale ale poporului român

• suntem neisprăviţi geograficeşte şi istoriceşte, suntem nevârstnici din punct de

vedere social.

• o a doua trăsătură mai pronunţată şi caracteristică istoriei noastre, care se

răsfrânge simţitor în natura sufletului nostru etnic, este pasivitatea, rezistenţa

defensivă, resemnată, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă.

• Modestia cuminţită, înţelepciunea resemnată, care caută să înlăture pericolele

prevenindu-le . [ ]... Într-un cuvânt, prudenţa dincolo de margine, calculul

urmărilor, răbdarea, îngăduinţa şi modestia timidă, sunt însuşiri pe care

împrejurările istorice le-au impus.

• timiditatea, paralizia voinţei, frica, lipsa de curaj au stăpânit şi mai stăpânesc încă

sufletul românilor.

• nota cea mai dominantă din sufletul nostru etnic [ ]... este neprevederea, nepăsarea,

care fac că aproape toate lucrurile la noi sunt provizorii şi efemere.

• incoerenţa şi slăbiciunea voinţei, lipsa de disciplină şi de metodă în acţiuni, lipsa

continuităţii în sforţări.

127

• un fel de pornire de libertate.

• inteligenţa bogată şi superioară, mentalitatea spiritului viu prea bine dotat şi

împodobit, fineţea, vioiciunea spiritului, uşurinţa înţelegerii lucrurilor .

• înfăţişarea plăcută, care nu este totdeauna lipsită de un anume gen de frumuseţe.

• rasa este occidentală , căci aminteşte în privinţa limbii şi fizionomiei pe italieni şi

spanioli; obiceiurile ei sunt orientate [ ]... voinţa şi munca românilor vor lua un

avânt măreţ şi ar putea ajunge odată ceea ce sunt azi voinţa şi munca englezilor.

[ ]... Acest suflet nou, inspiraţia şi avântul original, ce Carpaţii vor oferi lumii, vor

fi desigur mentalitatea românească, cu calităţile ei politice turnate şi desăvârşite

în operele originale şi caracteristice, de o valoare universală.

Principalele însuşiri ale românilor în viziunea lui Nicolae Iorga sunt :

adaptabilitatea bunătatea

vitejia inteligenţa

îndemânarea lenevia

lirismul marea putere de rezistenţă

ospitalitatea răbdarea

religiozitatea respectul faţă de străini

sinceritatea respectul pentru tradiţie

toleranţa vitalitatea şi frumuseţea fizică

farmecul românesc

ROMÂNISMUL DUPĂ C. RĂDULESCU-MOTRU

În 1936, Constantin Rădulescu-Motru publică, la Fundaţia pentru literatură şi

artă Regele Carol II, remarcabilul său studiu Românismul – catehismul unei

spiritualităţi, reeditat în 1992. După C.Rădulescu-Motru, românismul «nu este

totalitatea numerică a românilor … el este porunca zilei de mâine, după logica vieţii

istorice a poporului românesc ». Rădulescu-Motru defineşte românismul ca esenţă a

128

spiritualităţii noastre, într-un studiu comparativ cu tot ceea ce a creat mai valoros

spiritualitatea europeană şi universală.

Defectele atribuite poporului român, susţine filosoful, vin din lipsa de educaţie

a însuşirilor lui naturale. «Brav, fără să fie războinic, răbdător la muncă, fără să fie un

profesionist al muncii, inteligent, fără reuşită în viaţa practică, gata la sacrificii în

politică, dar fără să contribuie prin aceasta la consolidarea statutului său politic, acestea

sunt în puţine cuvinte consecinţele care decurg din lipsa de educaţie a însuşirilor

românului». În aceste condiţii, concluzia se degajă de la sine : «Românismul este şcoala

energiei româneşti. Prin aceasta înţelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea

încredere în viitorul neamului. Am avut începuturi de organizare politică şi culturală

care pe orice popor l-ar cinsti şi avem încă destulă vitalitate pentru a înfrunta cu succes

o perioadă de renaştere».

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI

În 1939, Emil Cioran postula în Schimbarea la faţă a României : «Deficienţele

actuale ale poporului român nu sunt produsul Istoriei sale, ci Istoria aceasta este

produsul unor deficienţe psihologice structurale. Particularitatea condiţiilor istorice şi

gravitatea lor au adâncit numai dispoziţiile iniţiale şi au scos la lumină istoria noastră.

Timpurile „vitrege” prin care am trecut au fost astfel, fiindcă n-am fost destul de tari şi

de capabili să le înfrângem. Dacă în noi ar fi fost o pornire de a individualiza şi de a ne

afirma categoric în lume, am fi învins vitregia vremurilor demult, aşa cum au făcut toate

popoarele mari ca destin, iar nu ca număr. Un popor contează prin număr, dar mult mai

mult prin forţa lui agresivă. Singurul altar în faţa căruia s-a închinat omenirea este

forţa şi noi ne-am închinat în faţa acestui altar, dar numai pentru a ne umili şi a preamări

forţa altora . [ Românii au fost întotdeauna prea călduţi. Urând extremele şi soluţiile

tari, ei n-au prezentat în faţa cursului lucrurilor reacţiunea caracterizată a unei

individualităţi, ci au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei. Echilibrul

nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficienţe.

[ ]...

]...

[ ]... Suntem un popor prea

129

bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Salvarea României sunt virtualităţile şi posibilităţile

ei ascunse…»

12.3.Perioada postdecembristă, perioada de declin demografic

Declinul demografic îşi are originea în impactul durităţii schimbărilor

economice şi sociale în perioada imediat următoare anului 1989 asupra fenomenelor şi

proceselor demografice. Ne referim la scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii, chiar

dacă în cazul celei dintâi componente evoluţia (nu şi intensitatea acesteia) era

previzibilă în condiţiile abrogării politicii pro nataliste forţate a vechiului regim.

In deceniile precedente evoluţia sinuoasă a fertilităţii româneşti a reţinut

atenţia specialiştilor străini iar calificativul de ,,laborator demografic” atribuit ţării

noastre corespunde de fapt unei situaţii unice în care guvernanţii credeau că pot dirija

evoluţia unui fenomen atât de complex prin măsuri legislative restrictive asupra

avortului abstractizând determinarea socio-economică şi culturală a fenomenului.

Nivelul fertilităţii s-a menţinut în aceste condiţii peste media europeană dar

consecinţele pe termen lung, demografice şi economice, ale variaţiilor fertilităţii după

1966 au fost doar parţial evaluate.

Deoarece indicatorul conjunctural al fertilităţii a fost în anul 1992 de numai

1,5 copii la o femeie, departe atât de nivelul din 1989 (2,2) cât şi faţă de cel reclamat de

simpla înlocuire a generaţiilor, România trece din grupa ţărilor cu valorile cele mai

ridicate în aceea a ţărilor cu natalitatea cea mai scăzută (Bulgaria, Germania, Grecia,

Italia şi Spania).

Dintre toate evoluţiile demografice cea care atrage în mod deosebit atenţia

este scăderea numărului populaţiei ţării. Conform datelor statistice, în perioada 1990-

1997, populaţia României a scăzut cu aproximativ 270 de mii de locuitori, contribuţia

majoră având-o migraţia externă.

130

Tabelul nr.8

Anul Populaţia la Schimbări în cursul anului

începutul Scădere totală din care:

anului anuală scădere (creşte-

re) naturală

scădere prin

emigrare

1990 22854768 -26174 +67660 -93834

1991 22828594 -17202 +23515 -40717

1992 22811392 -32859 -3462 -29397

1993 22778533 -30506 -13329 -17177

1994 22748027 -35633 -19365 -16268

1995 22712394 -56249 -35032 -21217

1996 22585145 -71000 -55132 -15868

1990-1996 - -269623 -35145 -234478

Se observă că în anii 1990 şi 1991 scăderea populaţiei a fost determinată

numai de nivelul migraţiei externe, soldul negativ al acesteia-aproape 135 mii de

persoane-fiind mai mare decât sporul natural (diferenţa dintre născuţi şi decedaţi)

pozitiv din cei doi ani, 91 mii de persoane. Începând cu anul 1992, pe lângă scăderea

determinată de emigrare, se înregistreză şi o scădere naturală, numărul deceselor

depăşind pe cel al născuţilor.

Fertilitatea populaţiei feminine tinere a scăzut în 1992 faţă de 1977 la toate

grupele de vârstă, mai puternic în mediul urban. In perioada 1977-1992 numărul mediu

de copii născuţi vii, ce revin la 1000 de femei în vârstă de 15-29 ani, a scăzut de la 2034

copii la 1802 copii. Cel mai mare număr de copii născuţi vii ce revin la 1000 de femei

se înregistrează la femeile ce au doar şcoala primară-2588, în timp ce femeilor care au

absolvit învăţământul superior le reveneau 1125 copii născuţi vii la 1000 de femei

licenţiate. Apartenenţa religioasă influenţează nivelul fertilităţii : femeile ce aparţin

131

religiei penticostale au fertilitatea cea mai ridicată-2808, în timp ce femeile aparţinând

cultului mozaic au fertilitatea cea mai scăzută-735 copii. Femeile de religie ortodoxă au

înregistrat un număr de 1788 copii născuţi vii la 1000 de femei.

Există diferenţe semnificative ale fertilităţii în funcţie de naţionalitate.

Femeile tinere de naţionalitate română, care reprezintă 89,4% din totalul femeilor de 15-

29 ani, au născut 1802 copii vii la 1000 de femei în timp ce femeile de etnie romă au

născut 2700 copii vii la 1000 de femei. Ridicată este fertilitatea şi la etnia ucrainiană

(2402) şi turcă (2190).

Structura pe naţionalităţi a populaţiei tinere reproduce structura etnică a

ansamblului populaţiei ţării ; tinerii de naţionalitate română reprezintă 89,8% din totalul

populaţiei tinere, cei de naţionalitate maghiară 6,7%, romii 2%, germanii 0,4%. La

populaţia tânără proporţia românilor şi romilor este mai mare decât cea din ansamblul

populaţiei iar proporţia maghiarilor şi germanilor mai mică datorită, probabil, părăsirii

definitive a ţării de către tinerii acestor etnii. Se naşte întrebarea dacă structura etnică a

populaţiei ţării noastre va fi influenţată, şi în ce măsură, de relaţiile, reprezentările

sociale, atitudinile şi stereotipurile etnice ale tinerilor.

Scăderea de până acum a numărului populaţiei ţării, cu aproape 300 de mii

în şapte ani, nu credem că poate reprezenta un motiv major de îngrijorare dacă ne

referim numai la dimensiunea declinului şi dacă ţinem cont de contextul socio-

economic în care se află ţara. Există însă schimbări structurale rezultate din acest declin

şi ele sunt considerabil mai importante prin prisma implicaţiilor. Pe de altă parte,

evoluţiile de până acum trebuie privite în dezvoltările lor viitoare, care nu pot fi

schimbate pe termen scurt şi nici mediu. Evoluţia natalităţii şi mortalităţii, îndeosebi în

anii 1992-1998, lasă să se întrevadă atingerea rapidă, probabil chiar din 1999, a unei

scăderi anuale de peste 100 mii persoane, ceea ce impune o altă perspectivă asupra

implicaţiilor declinului demografic la care asistăm după 1989.

Creşterea alarmantă a morbidităţii, deteriorarea stării de sănătate în rândul

populaţiei de toate vârstele şi alţi factori, vor influenţa în mod cert evoluţia viitoare a

132

mortalităţii, şi reducerea ei ar putea să fie mult mai dificilă atunci când criza economică

va fi depăşită.

Si în cazul natalităţii rămân multe necunoscute în raportul dintre un context

socio-economic diferit în bine de cel actual şi decizia cuplurilor în materie de număr de

copii în familie.

Schimbările pe care le-a cunoscut societatea românească după decembrie

1989 nu au influenţat până acum evoluţia divorţialităţii, cel puţin la nivelul indicatorilor

uzuali fenomenul manifestând stabilitate la un nivel ce poate fi apreciat drept moderat,

30-35 mii divorţuri anual, ceea ce reprezintă 20 de divorţuri la 100 de căsătorii,

respectiv 1,5 divorţuri la 1000 de locuitori.

La 18 martie 2002, potrivit rezultatelor preliminare ale recensământului,

populaţia stabilă a României a fost de 21.698.181 locuitori.

Scăderea numărului populaţiei României în ultimul deceniu (cu peste

1.100.000 locuitori faţă de 1992) se datorează atât sporului natural negativ (diferenţa

dintre născuţii vii şi decedaţi) cât şi soldului negativ al migraţiei externe (diferenţa

dintre persoanele plecate cu documente oficiale de renunţare la domiciliu sau cu

reşedinţa pe termen lung în străinătate şi persoanele venite în România).

In ceea ce priveşte structura pe sexe a populaţiei în 2002, se constată

aceeaşi predominare a populaţiei de sex feminin ca şi la recensămintele anterioare.

Astfel, ponderea populaţiei feminine a fost în 2002 de 51,2% în totalul populaţiei, în

uşoară creştere comparativ cu 1992 când a fost de 50,8%.

Pe medii, se constată creşterea ponderii populaţiei rurale cu aproape două

procente faţă de cea existentă în 1992.

Datele recensământului din 2002 au mai scos în evidenţă faptul că, în afară

de judeţele Ilfov şi Iaşi, toate celelalte au cunoscut o scădere semnificativă a populaţiei,

un loc fruntaş ocupând şi judeţul Hunedoara cu 11% în minus. In schimb, judeţul

Hunedoara rămâne cu cel mai ridicat nivel de urbanizare, şi anume, cu 76%.

Rezultatele obţinute la recensămintele anterioare au arătat că, din anul 1948

şi până la recensământul din 1992, populaţia României a fost într-o creştere permanentă,

133

urmată de tendinţa constantă de scădere, observată la recensământul din 2002. Populaţia

României a început să se împuţineze încă din 1990 şi nu din 1992.

Momentul de vârf al numărului populaţiei României s-a înregistrat la 1

iulie 1990, cu un efectiv de 23.206.720 locuitori.

Pe lângă faptul că numărul populaţiei României este într-o continuă

scădere, ponderea vârstnicilor (peste 60 de ani) este tot mai mare, în 2002 ajungând la

aproape 18% din totalul populaţiei şi asta la o durată medie a vieţii de 65 de ani pentru

bărbaţi şi 73 de ani pentru femei.

Ca o concluzie a situaţiei actuale a României, spunem că asistăm la un

proces continuu de degradare a capitalului uman, sub un quatriplu aspect:

1.Degradare biologică, reflectată prin subnutriţie, înrăutăţirea condiţiilor de

asistenţă sanitară şi socială, morbiditate şi mortalitate ridicată, accentuarea procesului de

îmbătrânire demografică, diminuarea speranţei de viaţă activă.

2.Degradare morală, reflectată prin creşterea criminalităţii şi a corupţiei,

prin apariţia şi evoluţia şomajului, insuficienţa măsurilor de securitate individuală, de

motivare a muncii şi de protecţie socială.

3.Degradare profesională, reflectată prin scăderea ratei de activitate şi

îndeosebi a celei de ocupare, lipsa de preocupare pentru formarea şi perfecţionarea

profesională, însoţită de exodul de inteligenţă.

4.Degradare educaţională, exprimată prin abandonul şcolar, prin

inadecvarea formelor de învăţământ şi de reconversie profesională la cerinţele reale ale

pieţei muncii.

In acest peisaj demografic se impune nevoia studierii şi cunoaşterii

caracteristicilor şi implicaţiilor evoluţiilor demografice actuale şi a celor care se

întrevăd pentru viitorul apropiat astfel ca redresarea situaţiei, atunci când aceasta va fi

posibilă, să se producă în condiţiile unei bune cunoaşteri a situaţiei demografice şi a

raporturilor dintre socio-economic şi demografie.

134

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

CURS NR.I

1.Obiectul şi istoricul ştiinţei

2.Stadiul actual al demografiei ca ştiinţă

3.Locul demografiei în contextul altor ştiinţe. Raportul dintre demografie şi sociologie

CURS NR.II

1.Antichitate şi evul mediu

2.Perioada modernă şi contemporană

3.Situaţia demografică în ţările în curs de dezvoltare

4.Teorii demoalimentare

CURS NR.III

1.Fenomen biologic şi fenomen social

2.Populaţia umană şi societatea

3.Statica şi dinamica componentelor populaţiei. Reproducţia populaţiei

4.Variabile economice şi variabile demografice

CURS NR.IV

1.Structura populaţiei

2.Numărul populaţiei

3.Densitatea populaţiei

4.Sexul şi vârsta

5.Starea civilă a populaţiei

6.Populaţia activă

7.Tranziţia demografică

135

CURS NR.V

1.Fenomenul mobilităţii şi mobilitatea populaţiei

2.Migraţia internă

3.Migraţia internaţională

4.Moblitatea socială

CURS NR.VI

1.Mişcarea naturală a populaţiei. Natalitatea

2.Fertilitatea

3.Nupţialitatea

4.Tabela de nupţialitate

5.Divorţialitatea

6.Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate

CURS NR.VII

1.Mortalitatea. Fenomen natural

2.Tabela de mortalitate

3.Sporul natural al populaţiei

CURS NR.VIII

1.Obiectul prognozei

2.Metode de prognoză

3.Prognoza demografică

4.Clasificarea metodelor de prognoză demografică

CURS NR.IX

1.Metodele demografiei. Caracterizare generală

2.Anchetele şi monografiile demografice

3.Numărătoarea populaţiei

136

4.Piramida populaţiei

5.Principii metodologice

CURS NR.X

1.Populaţia şi resursele naturale

2.Populaţia şi dezvoltarea economică

3.Costul unui bătrân şi preţul unui copil

CURS NR.XI

1.Creşterea demografică în relaţia populaţie-economie

2.Factorii economici şi factorii demografici

3.Variabile independente şi dependente

CURS NR.XII

1.Complexitatea problematicii

2.Perioada postdecembristă, perioadă de declin demografic

3.consideraţii în urma recensământului din 2002

137

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Mircea Bulgaru Dreptul de a mânca, Editura economică, Bucureşti,

1996

2. M.Emilian Dobrescu Românografia, Editura Compania, Bucureşti, 2000

3. Vasile Ciocodeică Psihosociologia conducerii, Editura Focus,

Petroşani, 2001

4. Vasile Gheţău Perspective demografice, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1975

5. Cornelia Mureşan Evoluţia demografică a României-Tendinţe vechi,

schimbări recente, perspective (1870-2030), Editura

Presa Universitară Clujeană, Cluj ,1999

6. Al. Pescaru Elemente de demografie, Editura ştiinţifică,

Bucureşti, 1968

7. Roland Pressat Analiza demografică, Editura ştiinţifică, Bucureşti,

1974

8. Traian Rotariu, Petru Iluţ Sociologie, Ediţia a II-a, Editura Mesagerul, Cluj-

Napoca, 1996

9. V.Sora, I.Hristache,

C.Mihăiescu

Demografie şi statistică socială, Editura economică,

Bucureşti, 1996

10. A. Sauvy Theorie generale de la population, Paris,1961

11. Vl.Trebici Populaţia Terrei, Demografie mondială, Editura

ştiinţifică, Bucureşti, 1991

12. XXX Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7

ian.1992.Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti,

1994

13. XXX Anuarele statistice ale României, Comisia Naţională

de Statistică, 1993, 1997

138

14. XXX Revista Română de Statistică, nr.1 şi 2/2002