1

DEMOCRAŢIA AMERICANĂ MIT SAU REALITATE

I. JUSTIFICAREA LUCRARII

Încercarea de a defini „democraţia” este deosebit de grea. De-a lungul vremurilor

conceptul s-a dezvoltat neîntrerupt, astăzi preocuparea generală fiind aceea de a perfecţiona

aceasta veche şi raspândită ideea a gandirii politice.

Democratia, pe întelesul tuturor, este o formă de organizare şi de

conducere politică a societăţii, care proclamă suveranitatea poporului şi

presupune decizii ale majorităţii, căreia i se oferă posibilitatea de a se informa cu privire la

tema supusă votului public şi de a alege între mai multe alternative.

Deoarece Statele Unite ale Americii sunt un reper important în ceea ce priveşte gradul

ridicat de democratizare, demersul nostru îşi propune să analizeze factorii care au determinat

şi au condus la consolidarea democraţiei în acest spaţiu.

Întrucât acestea constituie un model urmărit îndeaproape de alte state democrate de pe

continentul european şi nu numai, pornim de la constatarea că SUA sunt o democraţie

înfloritoare. Pentru a ne testa afirmaţia am stabilit şapte nivele de analiză pe care le vom

urmări în încercarea noastra de a evidenţia caracterul democrat al statului ce face obiectul

analizei noastre. Acestea fac referire la regimul şi forma de guvernare specifică a SUA, la

cadrul constituţional, instituţii, partide politice, sistem electoral, societate civilă şi nu în

ultimul rând la societatea economică americană.

Urmărim astfel să evidenţiem principalele caracteristici ale democraţiei americane,

caracteristici structurate şi reliefate pentru fiecare palier în parte şi de asemenea mizăm

identificarea modului în care fiecare dintre aceşti itemi a influenţat identificarea modelului

american ca etalon al democraţiei, ca şi apogeu al acesteia.

Aceasta lucrare este un compendiu realizat pe baza unor interogaţii, ale căror

raspunsuri sunt de natură să aduca lămuriri în privinţa neclarităţilor referitoare la:

Motivele pentru care prezidenţialismul reprezintă cea mai bună alegere;

Justificarea lipsei pragurilor electoarale din sistemul electoral american;

Reprezentarea partidelor de tip bipartidic,

2

Formarea instituţiilor pe baza celor 3 puteri în stat;

Factorii ce stau la baza prosperitatii economiei americane;

Influenta societatii civile asupra sistemului democratic ;

Elementele ce fac din cadru constituţional american un cadru propice pentru

democraţie;

II. REGIMUL ŞI FORMA DE GUVERNARE

Bazele sistemului politic din Statele Unite ale Americii au fost puse în urmă cu mai

bine de două sute de ani, practic odată cu constituirea statului nord-american, fiind forma de

organizare politică cu cea mai mare stabilitate în timp şi totodata, un model pentru alte state.

Din perspectiva tipologiei bazate pe criteriul raporturilor dintre puterile statului,

sistemul politic al SUA aparţine tipului prezidenţial clasic. Particularităţile sale, unele dintre

ele nepereche, fac din sistemul politic american un model de referinţă pentru studiile din

domeniu, dar şi un etalon pentru practica politică a altor state.1

Sistemul politic al Statelor Unite ale Americii este unul prezidenţial, datorita faptului

că puterea executivă este deţinuta de preşedinte, lucru stipulat şi în Constituţie: articolul II

prevede că „puterea executiăa este investită în Preşedintele Statelor Unite ale Americii” („The

executive power shall be invested in the President of the United States of America”2).

III. CADRU CONSTITUTIONAL

„Asadar statul, adica republica, … este lucrul

poporului, dar poporul nu este orice

ceata de oameni adunati la întâmplare, ci o

multime unita într-un sistem juridic întemeiat

printr-un acord comun în vederea utilitatii

comune.”

Cicero

1 Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane, Bucuresti, Editura Carta Universitara, 2003, p. 202 Constitutia Statelor Unite ale Americii, art II, sectiunea 2

3

În “Declaraţia drepturilor omului şi cetaţeanului” din 1789, act fundamental pentru

noua configuraţie constitutională şi democratică spre care vor aspira regimurile politice

moderne, exista precizarea: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici

separaţia puterilor stabilită, nu are o constituţie”. Astfel, constituţiile au fost investite cu rolul

de acte juridice şi politice fondatoare, temei al ordinii de drept si al libertăţilor într-un stat

democratic.

Societăţile moderne, caracterizate printr-o accentuată diviziune a muncii şi prin

varietatea grupurilor economice şi sociale, cu interese opuse, au cautat o soluţie politică

pentru a concilia aceste grupuri şi interese. James Madison, unul dintre “parinţii fondatori” ai

Constituţiei americane, consideră că “reglementarea acestor interese variate şi opuse

reprezintă principala sarcina a legislaţiei moderne”. El aprecizează că interesele variate,

“facţiunile” şi partidele sunt fireşti într-o societate modernă şi trebuie protejate, ca o garanţie a

libertăţii, dar relţtiile dintre acestea trebuie reglementate prin constituţie, pentru a le

contrabalansa unele prin altele şi a impiedica astfel formarea unor “majorităţi opresive”.

Sistemul constituţional de organizare internă a statelor este opus sistemelor

premoderne, în care puterea era concentrată în persoana monarhului. Apărute în urma unui

îndelung proces politic de trecere spre epoca modernă, constituţiile scrise erau menite să pună

exercitarea puterii politice sub incidenţa unor reguli juridice ferme, să organizeze coerent

instituţiile publice şi să asigure supremaţia legii în raporturile sociale şi politice. Apariţia lor şi

a sistemului diferenţiat de instituţii ale puterii marchează astfel trecerea spre statul de drept în

epoca modernă.

În preambulul Constituţiei Statelor Unite ale Americii ratificată în 1788 este specificat:

„Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei uniuni mai strânse, asezarii dreptaţii,

asigurării liniştei interne, înzestrării pentru apărarea obşteasca, promovării prosperităţii

generale şi asigurării binecuvântarilor libertăţii pentru noi înşine şi urmaşilor noştri, decretăm

si promulgam constitutia de fata pentru Statele Unite ale Americii.”

puterea suverană care legiuieşte această constituţie este specificată prin cuvintele “Noi,

Poporul Statelor Unite...decretăm şi promulgăm Constituţia de faţa…pentru Statele Unite ale

Americii.” Astfel, se poate înţelege, făra a fi explicit menţionat, din preambul că statul numit

"Statele Unite ale Americii" este democraţie pentru ca puterea suverană care a organizat

("decretăm şi promulgăm") acest stat este poporul. Scopul conţine obiective care se referă la

binele comun prin expresiile “realizării unei uniuni mai strânse”, “aşezării dreptăţii”,

4

“asigurării liniştii interne”, “înzestrării pentru apărarea obşteasca”, “promovarea prosperităţii

generale” şi “asigurării binecuvântărilor libertăţii”; mai mult, binele comun este perpetuu

pentru că nu este numai "..pentru noi înşine…" ci “…şi pentru urmaşii noştri”. Deci, scopul

fiind binele

comun tuturor cetăţenilor, se poate deduce din preambul că sistemul de guvernământ poate fi

democratic sau republican; şi cu toate că, pentru a evita orice ambiguitate în terminologia

folosită, nu este declarat explicit niciunde în constituţie ca formă de guvernământ a Statelor

Unite este republicană, aceasta se poate deduce din structura şi funcţia sistemului descris în

constituţia propriu-zisă.

Puternica stabilitate în timp a sistemului politic american se datorează unui regim

constituţional de excepţie, caracterizat deopotrivă prin rigoare juridică şi pragmatism, prin

spirit democratic şi eficienţă. Ceea ce ar fi putut constitui un puternic handicap pentru

iniţiatorii Constituţiei americane- lipsa de experienţă a “părinţilor fondatori”- s-a transformat

în principalul atu al acestei construcţii politico-juridice, adevarata opera de pionierat în

domeniu. Eliberaţi de constrângerile teoretice şi practice ale batrânului continent, de cutumele

şi prejudiciile existente aici, ei au putut proiecta un mod de guvernare opus tiraniei şi

monopolului puterii politice. Într-un fel, se poate spune că spiritul aventurier al coloniştilor a

fost acel filtru care a decantat principiile juridice reformatoare de reziduurile cutumiare şi a

dat vigoare unei guvernări devenita model de referinţă chiar pentru statele europene.

Constituţia SUA, prima constituţie scrisă din istoria modernă şi cea mai longevivă în

vigoare, cu caracter democratic, rol a unei opere comune de redactare la care au participat

printre alţii, George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison, Abraham

Lincoln, Benjamin Franklin, a fost votată la Philadelphia, pe 17 septembrie 1787. Din cei 55

de delagaţi prezenţi la congres, reprezentand cele 13 state ale Uniunii, majoritatea- 39 de

delegaţi- s-a pronunţat pentru adoptarea ei, 5 s-au abţinut, iar restul au părăsit reuniunea. În

anul următor, Constituţia a fost ratificată de către 11 state, intrând în vigoare la 1 ianuarie

1789. Ultimele doua state au ratificat-o în 1789, respectiv 1790.

Din perspectiva politică, Constituţia instituie un sistem de tip prezindenţial (varianta

clasică). Acest tip de organizare politică decurge din raporturile dintre puteri, aşa cum sunt ele

reglementate în legea fundamentală. Astfel, pe de o parte, autorităţile statului, Congresul

(putere legislativă), Preşedintele (puterea executivă) şi Curtea Supremă (puterea

judecatorească), sunt practic independente funcţional, fiecare în parte reglementând o

5

fracţiune din puterea politică, fără ingerinţa unei puteri în activitatea alteia. Pe de o parte,

Preşedintele, ale căror atribuţii au sporit an de an, se bucura de o largă autonomie în domenii

majore ale guvernării, situându-se în varful ierarhiei administraţiei de stat. Blocajul reciproc

al puterilor statului şi preeminenţa puterii executive, întruchipate de preşedinte, sunt

caracteristicile fundamentale ale sistemului constituţional american şi, ca atare, ale regimului

politic din SUA.

O menţiune trebuie facută în legatură cu cu cea de-a treia autoritate din stat, sistemul

judiciar american având o putere sporită comparativ cu formulele extinse în Europa şi, prin

consecinţele actelor sale, un rol politic activ. Bunăoara, rezultatul definitiv al alegerilor

parlamentare din 2000 a fost decis printr-o hotarare a unei instanţe judecătoreşti, respectiv

Curtea Supremă. Totodata, actul justitiei se bucură de o mare încredere populară, iar instituţia

tribunalului reprezintă un adevărat tabu pentru americani.3

Din punct de vedere al structurii sale, statul american este o federaţie, acest caracter

fiind exprimat prin două principii constituţionale: principiul participării şi principiul

organizării federative. Potrivit primului principiu, cuprins în secţiunea a treia a primului

articol, fiecare stat al uniunii este reprezentat în Senat prin doi senatori. Al doilea principiu,

consacrat prin amendamentul al X-lea, stipulează că puterile care nu sunt delegate Statelor

Unite de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor

respective sau poporului4.

Ca în orice stat federal, în SUA funcţionează principiul autonomiei juridice şi politice,

administrative şi instituţionale. Fiecare stat al federaţiei beneficiază de o Constituţie proprie,

de norme juridice locale, de dreptul de a-şi infiinţa funcţii publice ca şi de buget local propriu.

Pe de alta parte, instituţiile şi legile federale au intâietate în raport cu cele locale, având

dreptul de a interveni în zona de competenţă a acestora pentru a asigura soluţionarea

problemelor de interes naţional. Conflictele de competenţă ce pot apărea în această situaţie

sunt reglementate prin decizia instanţelor judecătoreşti. Sub aspect politic, autonomia statală

se manifestă sub forma unui tip de guvernâmant local în cadrul căruia puterea executivă

aparţine unui tip de guvernamânt local în cadrul caruia puterea executivă aparţine unui

Guvernator, iar cea legislativă unui Parlament. Cu atribuţiile unui preşedinte de republică,

Guvernatorul este ales prin vot direct, pe o perioada de 2-4 ani. Parlamentarele locale, alese în

3 Ibidem 3, pp. 23-244 C. Ionescu, Sisteme constitutionale comparate, Bucuresti, Editura Sansa,1994, pp. 80-88

6

condiţii similare cu Congresul, sunt un tip bicameral, excepţie făcând statul Nebraska unde

parlamentul este unicameral.

Trebuie precizat ca de la data elaborării Constituţiei şi pâna astăzi, autonomia locală a

statelor ei componente s-a diminuat treptat prin întarirea autorităţii centrale, prin concentrarea

ei la Washington, iar raporturile dintre puteri au evoluat în direcţia creşterii forţei puterii

executive (a Preşedintelui). Totuşi, deşi într-o masura diferită de momentul iniţial, al anului

1787, principiile de bază ale federalismului şi separaţiei puterilor în stat sunt respectate în

SUA.

Modalitatea prin care regimul constituţional s-a adaptat permanent a reprezentat o

tehnică a amendamentelor (celor 7 articole ale Constituţiei li s-au adăugat 27 de amendamente

adoptate între 1791 şi 1992), care, pe de alta parte, furnizeaza şi una din explicaţiile

longevităţii construcţiei constitutionale americane5. O menţiune specială trebuie făcută în

legatură cu primele 10 amendamente adoptate în 1791 şi cunoscute sub numele de Bill of

Rights, cu faimosul first amendament (ce garantează dreptul la libera exprimare), care sunt

echivalente cu capitolul referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor din orice constituţie

democratică. Un alt amendament important îl reprezintă cel din 1951, al XXII-lea, prin care

se limitează numărul de mandate prezidenţiale deţinute de o persoană la două6

IV. INSTITUŢIILE DEMOCRAŢIEI AMERICANE

Instituţiile democratice din Statele Unite ale Americii sunt următoarele: Preşedintele,

Congresul cu cele două camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul şi o altă instituţie ar fi

Curtea Supremă.

Preşedintele SUA este ales prin vot universal pentru un madat de patru ani, acesta este

atestat de un Colegiu electoral, având 538 membrii. Preşedintele american joacă şi rolul de

prim-ministru, cabinetul fiind format direct de către preşedinte, numindu-se Administraţie,

Cabinet sau, pur şi simplu Executiv. Funcţiile clare îndeplinite de preşedintele american sunt:

”şef al statului, şef al puterii executive, comandant şef al armatei, şef al diplomaţiei, instanţa

legiuitoare, prerogativa de informare a poporului american cu privire la starea naţiunii, şef al

5 V. Duculescu, Drept constitutional comparat, vol I, editia a III-a, Bucuresti, Editura Lumina Lex, 2002 pp. 217-2466 Ibídem 3, p.25

7

partidului care l-a investit drept candidat prezidenţial”7. Preşedintele desemnează un numar de

secretari, membri ai cabinetului care îi sunt şi consilieri. Executivul american este însă mai

extins, el incluzându-l, spre exemplu şi pe primarul Capitalei.

Aceasta prerogativă care defineşte rolul central al Preşedintelui în sistemul politic

american, este recunoscută nu numai de Constituţie, ci şi de opinia publică, de practica

politică, şeful statului american fiind denumit Number One.

Preşedintele american este „dublat” de un vicepreşedinte, însa acesta nu are nici un rol

politic în sistemul politic american, atâta vreme cât preşedintele ales îsi exercită mandatul. De

altfel, pentru vicepreşendinte nu se organizează alegeri separate. Explicatia acestei „dublări” a

postului de preşedinte, aparent inutilă, rezidă tot în spiritul pragmatic american. Utilitatea

vicepreşedintelui devine evidentă în condiţiile vacanţei preşedintelui ales. Când acesta nu-şi

mai poate îndeplini atribuţiile constituţionale- a decedat, a fost răpit , s-a îmbolnăvit etc. –

vicepreşedintele devine Number One pâna la încetarea mandatului, asigurându-se în acest fel

continuitatea administraţiei.

Cea mai importantă consecinţă politică a acestui tip de organizare a puterii executive o

reprezintă evitarea crizelor politice. În SUA nu se poate vorbi de potenţialitatea crizei

guvernamentale datorită faptului că şeful executivului este ales prin vot universal de către

cetaţeni, şi nu numit de către reprezentanţa naţională. Totodată, alegerile anticipate

prezindenţiale sunt evitate şi „activarea” vicepreşedintelui în cazul vacanţei postului de

preşedinte. În acest sens, sistemul politic american probează o funcţionalitate maximă.8

Puterea legislativă în SUA este deţinută de Congresul SUA după cum prevede şi

constituţia : „toată puterea legislativă va fi investită în Congresul Statelor Unite, care va

consta în Senat şi Camera Reprezentanţilor”9.

Camera Reprezentanţilor reprezintă interesele naţiunii ca un tot. Este compusă din 435

de membrii (deputaţi) aleşi pentru un mandat de doi ani. Numărul deputaţilor este dependent

de mărimea populaţiei fiecărui stat . Din 10 în 10 ani se stabileşte un nou raport de

reprezentare parlamentară în funcţie de modificările demografice din statele federaţiei. Durata

scurtă a mandatului are ca avantaj mobilizarea deputaţilor pentru a rezolva cât mai repede

sarcinile legislative, iar ca dezavantaj o anume incapacitate de a se ocupa de problemele de

perspectivă a naţiunii.

7 Al. Radu, op.cit., p. 278 Idem 3, pp. 27-289 Constitutia Statelor Unite ale Americii, art I, sectiunea 1

8

Deputaţii sunt aleşi prin acelaşi scrutin majoritar uninominal într-un singur tur al

alegerilor . Pentru a putea deveni deputaţi , candidaţii trebuie să aibă minimum 25 de ani , să

fie cetăţeni americani de cel puţin 7 ani şi să locuiască în statul în care îşi depun candidatura.

În cazul vacanţei unui post de deputat, în statul respectiv se organizează alegeri intercalate.

Camera Reprezentanţilor este condusă de un Speaker of the House, ales de întreaga

camera , dar practic de către majoritatea parlamentară. Interesant este faptul că exista şi un

lider al minorităţii parlamentare (opoziţia). În prima cameră a Congresului american nu există

decât două grupuri parlamentare , respectiv majoritatea şi opoziţia. Actualmente , Partidul

Republican deţine majoritatea mandatelor de deputaţi.

Senatul , expresie a organizării federale a statului , este format din 100 de

reprezentanţi, câte doi din fiecare stat indiferent de mărimea acestuia . Districtul Columbia nu

are reprezentanţi aleşi în Senat. Durata mandatului unui senator este de 6 ani , dar la fiecare 2

ani este reînnoita o treime din numărul acestora.

Senatorii sunt aleşi tot prin intermediul sistemului electoral majoritar, uninominal , cu

un singur tur de scrutin . Ca şi în cazul deputaţilor , candidaţii pentru Senat trebuie să

locuiască în statul în care au candidat , dar trebuie să aibă vârsta minimă de 30 de ani şi să fie

cetaţeni americani de cel puţin 9 ani. În cazul vacanţei unui post de senator, se organizează

alegeri intercalate pentru postul respectiv sau Congresul local numeşte un succesor , în funcţie

de specificul legilor electorale locale.

Formal, Senatul este condus de un vicepreşedinte american , acesta fiind cel de-al 101

senator. De fapt liderul senatorilor , cel care conduce şedintele , este un Preşedinte pro

tempore provenit din rândul celor 100 de senatori aleşi. Notorietatea publică de care se bucură

senatorii americani , aceştia jucând un rol decisiv în viaţa politica a statelor pe care le

reprezintă în parlament.

Activitatea de bază a celor doua camere a parlamentului american se desfaşoara în

cadrul comitetelor şi a subcomitetelor , structuri parlamentare cu un rol deosebit în special în

procesul legislativ. Congresul se reuneşte în sesiune parlamentară cel puţin o data pe an , de

regulă începând cu 3 ianuarie în fiecare an. De asemenea cel două camere se reunesc în

şedinte comune pentru validarea preşedintelui ales şi pentru primirea mesajului anual al

preşedintelui.

În esenţă parlamentul american are ca funcţie principală dezbaterea şi votarea legilor.

Spre deosebire de cazul Preşedintelui Constituţia stabileşte expres prerogativele parlamentului

9

şi domeniile în care parlamentul nu are dreptul să intervină . Specific doctrinei politice

constituţionale americane limitarea puterii parlamentului s-a făcut prin intermediul drepturilor

cetaţeneşti.

În procesul legislativ , oricare din cele doua Camere este îndreptaţită să primească un

proiect de lege. Sub aspect tehnic , procesul legislativ are trei etape , în fiecare din din cele

două camere: etapa dezbaterii în plenul camerei a proiectului pe articole şi etapa votului

asupra întregului proces. De remarcat rolul foarte important al primei etape , comisiile

parlamentare de specialitate având cel mai greu cuvânt de spus.Pentru a deveni lege ,

proiectul de lege trebuie semnat de Preşedinte.

Cu cele doua camere alese de prin proceduri electorale similare şi cu puteri formale

egale Congresul face parte din categoria bicamerismului simetric.

Puterea judecatorească este reprezentată de Curtea Supremă. O menţiune aparte

trebuie facută în legatură cu sistemul judiciar american având o putere sporită comparativ cu

formulele existente în Europa şi prin consecinţele actelor sale , un rol politic activ. Bunăoara ,

rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale din 2000 a fost decis printr-o hotărâre a unei

instante judecătoreşti, respectiv, Curtea Supremă. Totodată, actul justiţiei se bucură de o mare

încredere populară , iar instituţia tribunalului reprezintă un adevarat tabu pentru americani.10

Curtea Supremă prin puterea sa juridică, poate declara orice act dat de Preşedinte sau

Congres ca fiind nul şi lipsa de justificare prin care este încalcată Constituţia. O aşa decizie

poate fi întoarsă numai printr-un amendament constituţional sau dat de Curte , de obicei prin

membrii noi, schimbându-se opinia.

Analiza judiciară poate fi definită ca putere a Curţii atribuind act nul puterii executive

şi legislative şi lipsa de justificare a caracterului neconstituţional. Toate Curţile Americane

incluzând curţile de drept federal şi toate nivelurile a Curţilor din diferite state , exercită

aceasta putere când au ocazia. Însă ultimul cuvând în toate problemele încluzând interpretarea

Constituţiei naţionale îl are Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii.

Cu toate că fiecare democraţie trebuie să determine cine are ultimul cuvânt de spus cu

privire la ce Constituţia permite sau nu , Statele Unite este una din puţinele democraţii în care

această putere este dată Curţii de apel de top a sistemului de curte obişnuit.

10 Ibidem 1, pag. 23-31

10

Această analiză judiciară este proeminentă dar nu figura exclusivă a sistemului

Constituţional American.11

V. PARTIDELE POLITICE

Pe langă trăsătura comună tuturor partidelor americane - cea de partid de patronaj

străin de orice ideologie, şi de faptul că aceste partide s-au transformat mai târziu în

organizaţii pragmatice care se deschideau diverselor coaliţii de interese, sistemul de partide

din SUA mai are şi alte caracteristici care îi nedumeresc pe europeni, unii văzând în acest

sistem o alternativă la pluralitatea de partide de acasă incă de la începuturi, în "Lumea Nouă"

s-a dezvoltat sistemul bipartidist, astfel încât, poziţiile de conducere, funcţiile ocupate de

persoane alese în urma unui scrutin majoritar în circumscripţii uninominale nu dădeau nici o

şansă apariţiei unor facţiuni.

Doi factori combinaţi — funcţia de ocupare a poziţiilor de conducere şi sistemul

electoral majoritar relativ — a condus aşadar la concentrarea sistemului american de partide.

Istoria bicentenară a SUA arată că pe acest continent au existat mai mereu doar două partide

mai mari care s-au înfruntat la alegeri. Unul dintre acestea câştiga de obicei alegerile

parlamentare timp de mai multe legislaturi, în timp ce din celălalt au rezultat, mai rar sau mai

des, preşedinţii. Ambele grupuri se bucurau de susţinerea anumitor regiuni şi tipuri de

alegători, adoptau poziţii politice relativ distince, fără să fie totuşi foarte diferite din punct de

vedere.

În ansamblu, sistemul bipartidist nu s-a confruntat însă niciodată cu probleme majore.

Democraţii şi republicanii au reuşit să "aspire" temele şi programele propuse de partidele

terţe, atunci când aceste partide păreau să ia prea mult avânt. Cele două partide mai puternice

au reuşit să-şi integreze chiar şi baza de personal a acestora. Sistemul bipartidist din SUA este

flexibil, descentralizat şi apt de compromisuri, de aceea a reuşit îndeplinească cu succes

această "funcţie de aspirare"; el a conferit sistemului de guvernare o mare măsură de

stabilitate, permiţând schimbări de direcţie politică în fazele de realignment şi respectând,

11Comparative Politics Today », Gabriel A.Almond, G. Bingham Powell Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton, Pearson Longman, Univ. Bucuresti – Stiinte Politice, pag. 752

11

prin alternanţa la guvernare, prevederile constituţionale ale echilibrului puterii şi controlului

organelor de conducere.12

Organizarea de tip dual a sistemului de partide din Statele Unite reprezintă unul din

pilonii sistemului politic al Uniunii, avându-şi originea chiar în procesul de constituire a

statului. Lupta politica iniţială dintre patrioţi sau federalişti şi loialişti şi apoi după obţinerea

independenţei,cea dintre federalişti şi unionişti a condus la constituirea partidelor politice ce

functionează şi astăzi în Statele Unite.

În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea prin constituirea a două grupări politice,

una în jurul lui Alexander Hamilton , cealaltă avându-l în frunte pe Thomas Jefferson,

respectiv partidul federaliştilor , astăzi Partidul Republican, şi partidul republicanilor

democraţi, strămosul actualului Partid Democrat.

Cele două mari partide cultivă mituri diferite, în spatele cărora se ascund divergenţe

de ordin ideologic şi sociologic .

Democraţii apelează mai ales la mari personalităţi americane intrate în legendă

precum Jefferson, Jackson, Wilson sau al doilea Roosevelt, pentru a se prezenta ca un partid

al democraţiei, al libertăţii şi progresului, ca un veritabil »partid popular«.

Bineînţeles că republicanii contestă această imagine; în ceea ce îi priveşte, Partidul

Democrat este construit dintr-un potpuriu de grupări radicale »de stânga«, a cărui politică

economică şi socială a avut permanent consecinţe dezastruoase pentru sistemul socio-politic

american.

Republicanii, care se auto-intitulează Grand Old Party (GOP), apelează, când vine

vorba de mituri, la Abraham Lincon (...)., s.a.m.d. Ei se auto-definesc un partid al first

principles, a valorilor americane — individualism, spirit de pionierat, anti-centralism şi anti-

birocraţie, familie şi vecinătate etc. —, ceea ce democraţii consideră a fi o caricatură a

realităţii, marcată de egocentrismul GOP, de parvenitismul şi de spiritul elitist al clasei

superioare

Originea, educaţia şi profesia, apartenenţa etnică şi religioasă, localitatea şi regiunea

de reşedinţă erau criterii extrem de relevante pe baza cărora societatea îşi declara opţiunea

pentru unul dintre cele două mari partide. În timp ce în suburbii, în Vermont, în Pennsylvania

sau în Kansas alegătorii erau mai degrabă republicani, în centrele metropolelor, în South

12 http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_4/usa/merkmale.htm

12

Carolina, Alabama sau în Georgia trăiau democraţi "înnăscuţi". Clasa socială superioară vota

prin tradiţie cu republicanii, cu Grand Old Party (GOP), la fel şi oamenii de afaceri, pe când

clasele inferioare se identificau mai degrabă cu democraţii, cu "măgarul" - animalul de pe

stema democraţilor, la fel şi muncitorii din industrie. Calitatea de WASP, adică apartenenţa la

clasa socială albă anglosaxonă protestantă, presupunea automat şi opţiunea pentru Partidul

Republican (a cărui stemă este împodobită cu un elefant), în schimb, evreii, slavii, italienii şi

irlandezii catolici se simţeau atraşi de Partidul Democrat. Persoanele cu o educaţie mai bună

şi mai înaintaţi în vârstă îi alegeau pe republicani, în vreme ce persoanele cu educaţie medie

şi tineretul îi prefera pe democraţi. Particularităţile partidelor americane se regăsesc şi în

structura lor organizatorică. Toate nivelele, de la organizaţiile locale, la cele districtuale

(county) şi până la organizarea statală, activează sub forma unor comitete autonome,

constituite de membri de partid prin delegaţie sau alegeri interne. Ierarhiile sunt elemente

necunoscute. La nivel naţional, partidele americane au dezvoltat trei nuclee de cristalizare:

preşedintele partidului (national chairman), comitetul de conducere a partidului (national

committee) şi Adunarea Generală (national convention). Acestea nu se află însă la vârful unei

ierarhii, aşa cum o cunoaştem în Europa şi Germania, care să dispună "de sus în jos".

Preşedintele partidului, funcţie îndeplinită de regulă de candidatul la preşedinţie al partidului

este numit de comun acord cu comitetul de conducere a partidului. El trebuie să coordoneze

activităţile partidului la nivel federal, să se ocupe de promovarea mass-media, să întreţină

contacte cu organizaţiile la nivelul statelor şi să pregătească alegerile la nivel naţional. El este

susţinut în această activitate de un comitet de conducere care se reuneşte foarte rar, care este

compus din delegaţi din toate cele cinzeci de state şi care reprezintă un complex extrem de

eterogen.13

Sistemul de partide american este de obicei aproximativ un sistem bipartidic pur :

aceasta este , unul în care două partide majore sunt competitive la nivel înalt unul faţa de

celalalt şi luate împreună castigă majoritatea voturilor şi oficiiilor în alegeri.

Mulţi se întreabă care ar fi diferenţele dintre Partidul Republican şi Partidul

Democratic. Un răspuns ar fi ca în timp ce nu există un principiu filosofic sau preferinţe

politice ca toţi Democraţii ţin şi este distinct cu ceea ce ţin Republicanii. Găsim două

diferenţe majore: compoziţia socială a partidelor şi unele probleme în care cele două partide

13 Ibidem 8

13

diferă. Americanii sunt divizaţi între Democraţi, Republicani şi Independenţi. Partidele cele

doua din America sunt divizate dupa cum spune Samuel Eldersvelt ca fiind stratarhice.

Democraţii au un suport mai mare pe langă femei decât pe langă barbaţi, pe lângă

negrii decât pe lângă albi, pe lânga cei care au venituri şi educaţie mică faţa de cei care au

venituri şi educaţie mare. Fiecare partid are un partid presidenţial şi unul congresional. Cele

două partide au coeziune joasă în majoritatea problemelor şi o slabă disciplină.

Cele două partide sunt principale în Statele Unite ale Americii ele sunt cele care se

întrec în alegeri şi unul dintre ei este învingător , tot aici găsim şi alternanţa la putere la nivel

naţional , deoarece la nivel local preferinaţele sunt aceleaşi pentru un partid care e simpatizat

în respectivul stat. Din sitemul electoral vom vedea care este alternanţa dintre cele două

partide.14

VI. SISTEMUL ELECTORAL

Alegerile libere şi periodice, în condiţii de manifestare a pluralismului politic şi a

competiţiei dintre partide şi candidaţi, reprezintă elementul definitoriu al sistemului

democratic modern. Prin acest mecanism societăţile democratice îşi aleg periodic conducătorii

politici şi îi pot schimba prin proceduri non-violente. Acest fapt diferenţiază în mod categoric

regimurile democratice de cele totalitariste, autoritariste sau dictatoriale.

De aceea orice prezentare a sistemelor democrate moderne trebuie să cuprindă în mod

obligatoriu şi analiza acestui mecanism al alegerilor libere şi concurenţiale. Alegerile se

defăşoara într-un cadru bine definit de reguli şi proceduri ce privesc toate etapele şi

operaşiunile pe care trebuie să le parcurgă acest proces, de la condiţiile politice preliminare

pâna la procedurile tehnice de atribuire a mandatelor şi de validare a rezultatelor alegerilor.

Aceste reguli şi proceduri sunt codificate într-un pachet de reglementări legislative şi

procedurale ce poartă denumirea de sistem electoral.

Aşadar sistemele electorale definesc condiţiile în care cetăţenii îşi pot exercita dreptul

de vot şi modalitatea de depunere a candidaturilor, felul în care sunt aleşi candidaţii pt

funcţiile politice şi mecanismul prin care voturile obţinute se transformă în mandate

reprezentative. Orice sistem electoral decurge din cel legislativ15. Sistemele electorale

14 Ibidem 715 Ion, Manea, America Electorala, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.11-24;

14

cuprind un ansamblu de reguli de ordin constituţional şi de nivelul legilor dar şi o componentă

practică şi tehnică, numită de obicei “sistem de scrutin”, definit şi el in mod foarte precis prin

intermediul legilor electorale. Sistemul de scrutin este o parte a sistemului electoral, partea sa

finală şi tehnică, desemnând modalitatea prin care alegătorii îşi aleg reprezentanţii şi modul în

care are loc repartizarea mandatelor ţinâdu-se cont de numarul voturilor exprimate.

Semnificaţia şi importanţa sistemelor electorale şi de scrutin vin din faptul că ele

produc sau favorizeaza fie concentrarea şi reducerea numărului de partide (sistemele

majoritare), fie fragmentarea spectrului politic în partide multiple (sistemele proportionale).

Astefel, sistemele electorale proiecteaza sistemele politice şi modul lor de funcţionare.

Sistemul electoral majoritar

Într-o lucrare de referinţă pentru ştiinţa politică, Modele ale democraţiei, Arend

Lijphart propune două concepte pentru definirea principalelor tipuri de regimuri

democratice: ,,democraţii majoritariste” (exemple consacrate fiind Statele Unite şi Marea

Britanie), respectiv ,,democraţii consensualiste” (Germania şi cele mai multe ţări europene

continentale). Literatura de specialitate sustine că doar democraţiilor majoritariste le este

caracteristic sistemul electoral majoritar în circumscripţii uninominale, în timp ce

democraţiile consensualiste preferă sistemele electorale cu reprezentare proporţională

In Statele Unite functioneaza un sistem electoral majoritar. Acesta este bazat pe pe

logica deciziei eficiente, ce privilegiază ideea potrivit căreia, într-un sistem politic

democratic, guvernarea se fundamentează pe exprimarea vointei majoritătii.

Sistemul electoral majoritar presupune câştigarea mandatului de către candidatul care

obţine cele mai multe voturi în circumscripţia respectivă sau , pe baza principiului The Winner

takes all (învingătorul ia totul) sau First-past-the-post (cine trece primul linia de sosire).

Fireşte, pe reversul medaliei scrie că ,,învinşii pierd totul”, consecinţa fiind că alegătorii care

n-au votat cu cel care a ieşit pe primul loc rămân nereprezentaţi, chiar dacă aceştia constituie,

împreună, peste 50% din totalul alegătorilor.

Sistemul electoral majoritar este foarte competitiv, dar răspunde într-o prea mică

măsură criteriului reprezentativităţii. Se acordă, în schimb, importanţă maximă ,,principiului

majorităţii” ca interpretare primară a sensului democraţiei. Cu alte cuvinte, în viziunea acestui

model electoral, puterea trebuie să aparţină în întregime candidatului (partidului) care obţine

15

majoritatea voturilor la nivelul circumscripţiei, fie ea şi majoritate relativă, aşa cum se

întâmplă de multe ori.

Un dezavantaj al sistemului electoral majoritar este distorsionarea rezultatelor,

reflectată prin suprareprezentarea parlamentară a câştigătorilor (partidelor mari) şi

subreprezentarea învinşilor (partidelor mici). Altfel spus, principiul majorităţii transformă o

simplă depăşire a adversarului într-un triumf total şi o înfrângere la limită într-un dezastru.

Aceasta distorsiune a rezultatelor afectează nu numai partidele aflate pe locul al treilea (sau

mai jos), ci, în anumite situaţii-limită, chiar pe unul din cele două partide mari. Aceste situaţii-

limită se întâlnesc atunci când un partid câştigă mai multe mandate (circumscripţii), dar

adversarul obţine mai multe voturi la nivel naţional. În acest caz, majoritatea parlamentară (şi

dreptul de a forma guvernul) îl va avea, paradoxal, un partid care se află pe locul doi în

preferinţele alegătorilor din perspectiva voturilor exprimate, ceea ce ridică, din nou, semne de

întrebare în privinţa interpretării sensului democraţiei.

Sistemul electoral prezidenţial american este alcătuit din două faze: alegeri primare

şi alegeri generale

1. Alegeri primare: prenominalizarea şi nominalizarea oficială

Primarele au loc de obicei între ianuarie şi iunie şi sunt urmate de convenţiile naţionale

din iulie, august sau septembrie.

Prenominalizarea: Este vorba despre o selecţie internă în partid. Candidaţii

concurează pentru a obţine nominalizarea din partea partidului. Alegerile primare încep în

luna ianuarie.

În cadrul alegerilor primare, votanţii îi aleg pe delegaţii la convenţia partidului. În

majoritatea cazurilor delegaţii şi-au exprimat deja sprijinul pentru un candidat. Candidatul

care obţine majoritatea voturilor exprimate de delegaţi devine reprezentantul partidului în

alegerile prezidenţiale. Selecţia finală are loc la conveţia naţională a partidului respectiv care

se desfăşoară vara.

Convenţia sau nominalizarea oficială: Reprezintă unul dintre cele mai importante

evenimente în politica americană.

Fiecare stat soseşte la convenţie cu propriii delegaţi şi pancarte arătând candidatul la

preşedinţie pe care îl susţin. Delegaţii fiecărui stat îl aleg, doar formal, pe câştigătorul cursei

care devine astfel candidat la preşedinţie. În final câştigă candidatul cu cei mai mulţi delegaţi,

16

iar el obţine apoi sprijinul tuturor colegilor de partid, chiar şi al celor care nu l-au susţinut. El

îşi alege apoi un partener candidat pentru funcţia de vicepreşedinte.

2. Alegeri generale: votul popular şi votul electorilor

Voturile exprimate de alegători la urne sînt numărate separat de fiecare stat în parte,

iar candidatul care întruneşte majoritatea simplă într-un stat primeşte toate mandatele de

electori alocate statului respectiv.

La alegerile prezidenţiale, pe buletinele de vot pot cu reprezentanţii celor două partide

pentru cursa prezidenţiala, apar şi întrebări referitoare la noi măsuri sau legi locale. După

numărarea voturilor procesul se mută la colegiul electoral. Fiecare stat are un număr diferit de

electori.

Membrii colegiului nu sunt obligaţi legal să voteze pentru candidatul desemnat

câştigător sau în funcţie de alegerea făcută de partidul din care fac parte, dar se întâmplă

foarte rar ca votul lor să fie altul. Voturile colegiului elector sunt formal numărate în faţa

Congresului.

Lista de electorii este elaboratã de partide si, în mod traditional, ei voteazã pentru

candidatul la presedintie al partidului de care apartin chiar dacã ei nu sunt obligati de lege sã

facã acest lucru. Se poate întâmpla ca un candidat care obţinuse iniţial votul majoritar al

populaţiei, să piardă această majoritate când este vorba de votul dat de electori. Electorii

trebuie să nu fi deţinut funcţii publice. Numărul acestora corespunde numărului de

reprezentanţi şi de senatori. În Congresul american, există 435 de reprezentanţi, aleşi pe o

perioadă de 2 ani, proporţional cu numărul locuitorilor. Astfel, un membru al Camerei

Reprezentanţilor repreintă 600.000 de americani. Cei 100 de senatori, câte 2 pentru fiecare

stat în parte, au un mandat de 6 ani. La fiecare 2 ani, o treime dintre senatori sunt aleşi.

Pentru a fi ales preşedinte, este nevoie de votul majorităţii absolute din cei 538 de electori,

provenind de la cele 50 de state (cifra include şi cele trei voturi electorale ale capitalei

Washington D.C., care nu are reprezentant cu drept de vot în Congres).

Cum fiecare stat trimite în Senat câte doi senatori, importanţa electorală a fiecărui stat este

dată de numărul de deputaţi pe care acesta îi trimite în Camera Reprezentanţilor.

17

Nivelul federal

Sub aspect formal, în SUA nu există alegeri nationale. Existã doar alegeri la nivel de

stat pentru funcţii publice naţionale. Statele sunt cele care aleg Senatul, Congresul,

Presedintele SUA şi stabilesc circumscripţiile electorale. Drept rezultat al acestei prerogative

constituţionale a statelor de a conduce toate tipurile de alegeri, nu există nici un cod federal de

legi ce ar prescrie modul în care alegerile trebuie organizate si desfăşurate pe întreg teritoriul

tării. Mai mult ca atât, există 50 coduri electorale separate în toate cele 50 de state întalnindu-

se circa 10 tehnici de votare separate.

Rolul federal16 se manifesta în reglementarea alegerilor pentru funcţii de nivel federal

prin:

• Legea campaniei electorale federale (Federal Election Campaign Act) care

reglementeză finanţarea campaniilor candidaţilor la funcţii publice federale şi pe baza căreia a

fost creată Comisia Electorală Federală;

• Cele douã birouri legate de alegeri din cadrul Ministerul Justiţiei (US Department of

Justice):- Secţia de votare a centrului pentru drepturile civile (Voting Section of the Civil

Rights Division) creată pentru a asigura respectarea drepturilor electorale ale anumitor grupuri

minoritare în toate tipurile de alegeri;

- Secţia fraudelor electorale (Election Crimes Branch) creată pentru a asigura

respectarea legilor federale menite să preîntâmpine diferite forme ale fraudei electorale;

• Biroul de recensământ care: - determină la fiecare zece ani numărul locurilor pe care

fiecare stat îl poate avea în Camera Reprezentanţilor a SUA;

-furnizează statelor si guvernărilor locale cele mai detaliate informaţii privind populaţia

pentru a le ajuta să restabilească circumscripţiile pe baza cărora sunt aleşi reprezentantţi în

Congresul SUA, precum şi alte circumscripţii electorale, în concordantă cu cerintele şi

condiţiile legii privind reprezentarea proportională a populaţiei şi densitatea ei.

Pe lângă aceste birouri federale care au de a face în mod direct cu alegerile, mai există

si alte agentii federale ce au legãturi tangentiale cu alegerile ca Serviciul Postal al SUA

(transmiterea materialelor electorale si a buletinelor de vot; confirmarea adreselor alegãtorilor

ce s-au înregistrat) si Ministerul Apărării al SUA (facilitarea procesului de votare pentru

militari si cetãtenii aflati în afara tãrii în ziua alegerilor). Trebuie să menţionăm că orice

16 http://www.e-democracy.md/files/voceacivica/vocea17-col.pdf

18

dispută electorală asupra vreunui drept garantat de Constitutia SUA sau vreunei chestiuni care

ţine de alegerile într-o funcţie publică federală cade automat sub incidenţa jurisdicţiei federale

şi a Curţii Supreme a SUA.

Caracteristicile sistemului electoral American17:

• cetăţenii nu votează direct preşedintele, ci pe cei 538 de electori care au sarcina de a alege

apoi preşedintele şi vicepreşedintele SUA;

• Congresul (echivalentul parlamentului) este format din Senat (100 de locuri) şi Camera

Reprezentanţilor (435 de locuri) şi doar o treime din locurile Senatului fac obiectul

prezentelor alegeri;

• fiecare din cele 50 de state ale SUA are câte 2 locuri în Senat şi un număr de locuri în

Camera Reprezentanţilor determinat de populaţia statului respectiv (dar nu mai puţin de un

loc pentru un stat);

• fiecare stat al SUA alege un număr de electori egal cu suma numărului de senatori şi de

reprezentanţi în Camera Reprezentanţilor, excepţieDistrictul Columbia care, nefiind

reprezentat în Congres, alege trei electori;

• cu foarte puţine excepţii electorii sunt aleşi după regula "învingătorul câştigă totul",

respectiv listei electorilor care adună mai multe voturi într-un stat al SUA îi revin toţi electorii

din acel stat (nu întotdeauna cel caré a câştigat votul popular a devenit preşedinte, aşa cum s-a

întâmplat, de exemplu, în alegerile din anul 2000, când deşi candidatul democrat AI Gore a

avut cu circa jumătate de milion de voturi mai mult, preşedinte a devenit candidatul

republican George W. Bush).

VII. SOCIETATEA CIVILĂ

17 http://www.cdep.ro/bp/docs/F549/SCAN0022.PDF

19

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice care

constituie temelia unei democraţii funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în

luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. "Societatea

civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei

instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile

neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai

societăţii civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituţiile statului de drept

pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care

îi reprezintă"18

Există diferite definiţii ale conceptului de "societate civilă". În limbajul comun, sensul

atribuit este cel de organizaţii nonguvernamentale. Şcoala londoneză de economie, Centrul

pentru Societatea Civilă, utilizează ca definiţie de lucru: "Societatea civilă se referă la un set

de instituţii, organizaţii şi conduite situate între stat, afaceri şi familie. Aceasta include

organizaţii non-profit, organizaţii filantropice, mişcări sociale şi politice, alte forme de

participare socială şi civică".19 Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţii

nonguvernamentale (ong-uri); organizaţii comunitare (community-based organizations);

asociaţii profesionale; organizaţii politice; cluburi civice; sindicate; organizaţii filantropice;

cluburi sociale şi sportive; instituţii culturale; organizaţii religioase; mişcări ecologiste; media.

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetăţenilor noi roluri

şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi de participare la viaţa publică.

Apartenenţa la asociaţii voluntare este mai larg răspandita în unele ţări decât în altele.

În acest sens este relevant studiul efectuat de Sidney Verba si Gabriel Almond privind

apartenenţa la asociaţii voluntare pe cinci naţiuni, printre care SUA, Germania, Marea

Britanie, Italia şi Mexic. Din acest studiu reiese că în SUA mai mult de jumătate dintre

subiecţi sunt membri ai unor asememnea organizaţii adică 57% 20.Tot odată studiază şi la ce

tip de organizaţii aderă indivizii din cele cinci natiuni şi reiese că în toate ţările organizaţiile

reprezentând interese economice- sindicate, organizţtii de afaceri, organizaţii de fermieri şi

organizaţiile profesionale sunt frecvent evocate de subiecţi.Organizaţiile sociale sunt

18 http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html

19 Idem20 GABRIEL, Almond, .SIDNEY, Verba., Cultura civică.Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni,Ed. Edu Style, Bucureşti,1996, p. 264

20

menţionate în măsură de 10% în America iar organizaţiile religioase, civico-politice şi

fraternităţile sunt menţionate de 10% dintre subiecţi.21

O societate democratică reală se construieşte în timp îndelungat. Un prim pas însă

pentru o democraţie funcţională îl reprezintă instituţiile şi mecanismele democratice, iar

societatea civilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator pentru societăţile

democratice. .

Rolul societăţii civile ar trebui să fie acelaşi pretutindeni, însă, practica a dovedit, cu

puterea faptelor, că el depinde de nivelul de dezvoltare democratică al fiecărei societăţi. Oricum,

societatea civilă joacă un rol important în întărirea procesului democratic. Exemplele abundă în

America, unde societatea civilă este din ce în ce mai dinamică. În cadrul societăţii civile se

dezvoltă un spirit unitar şi de solidaritate în jurul obiectivelor comune împărtăşite de numeroase

organizaţii ale sale, care îşi propun apărarea drepturilor omului, libertatea presei şi consolidarea

democraţiei.

Acest subiect al legăturii dintre societatea civilă şi democraţie este abordat în cartea

“Despre democraţie in America”a lui Alexis de Tocqueville care cuprinde 2 volume. În primul

volum al lucrării, Tocqueville analizează instituţiile sistemului politic american, precum şi

rolul obiceiurilor, deprinderilor, al modului de viaţă în existenţa şi menţinerea unui regim

democratic. În cel de-al doilea volum, el se referă la influenţa pe care egalitatea de condiţii şi

guvernarea democratică o exercită asupra societăţiicivile, obiceiurilor, ideilor, moravurilor.

Stabilitatea democraţiei americane derivă nu numai din legile sale bine întocmite, din

funcţionarea principiului separaţiei puterilor, ci şi din existenţa unei culturi politice

democratice, adică a caracteristicilor morale şi intelectuale ale oamenilor în societate.

Experienţa practică, obiceiurile, opiniile, tradiţia americană au o mare importanţă în

menţinerea instituţiilor democratice şi federative.

Desigur, Tocqueville nu a ales întâmplător SUA, el a analizat un sistem federativ care

este structurat şi funcţionează democratic.Considerând dezvoltarea treptată a egalităţii de

condiţii ca un fapt providenţial, universal şi durabil, Tocqueville arată că acesta a găsit în

SUA circumstanţe favorabile de manifestare şi îşi exercită influenţa asupra societăţii civile.

Egalitatea de condiţii “imprimă o anumită orientare spiritului public şi legilor o anumită

formulare, guvernanţilor precepte noi, iar celor guvernaţi deprinderi specifice”.22 Ea

influenţează şi modifică moravurile politice existente, dar generează şi opinii şi sentimente

21 Idem,op.cit. p.6522 ALEXIS, De Tocqueville, Despre democraţie în America,vol 1, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1992, p.42

21

noi. Problema societăţii civile şi a raporturilor sale cu societatea politică este tratată, pe larg,

de Tocqueville. El arată că “americanii de toate vârstele, de toate condiţiile, cu diferite se

unesc necontenit. Nu au numai asociaţii comerciale şi industriale la care participă toţi, dar mai

au şi alte asociaţii de tot soiul: religioase, morale, intelectuale, serioase, uşuratice, foarte

generale, foarte particulare, uriaşe şi foarte mici; americanii se asociază pentru a da serbări, a

înfiinţa seminarii, a construi hanuri, a înălţa biserici, a răspândi cărţi, a trimite misionari la

antipozi; creează în felul acesta spitale, închisori, şcoli. Dacă e vorba, în fine, de a pune în

evidenţă un adevăr sau de a dezvolta un sentiment cu sprijinul unui exemplu măreţ, ei se

asociază.”23

Tocqueville pledează pentru necesitatea menţinerii autonomiei asociaţiilor din viaţa

civilă. Dacă statul s-ar amesteca în treburile acestora, consecinţele ar fi nedorite. Indivizii,

pierzându-şi ideea de asociere, ar apela pentru orice problemă la ajutorul statului. În acelaşi

timp, dacă ar ieşi din sfera politică pentru a se lansa în domeniul preocupărilor asociaţiilor

civile, statul ar exercita, chiar fără să vrea, o tiranie insuportabilă, deoarece “un guvern nu ştie

decât să dicteze reguli precise; impune sentimentele şi ideile care îi sunt favorabile şi este

întotdeauna dificil să discerni care îi sunt sfaturile şi care ordinele”24

Tocqueville a observat existenţa unei legături între asocierea politică şi asocierea

civilă, fiecare tip de asociere contribuind la întărirea celuilalt. El este de părere că asociaţiile

politice sunt adevărate şcoli în care cetăţenii învaţă teoria generală a asocierii, transpunând-o

apoi în viaţa civilă, pentru a-şi realiza diferite scopuri şi interese.

În multe democraţii interesele sunt articulate îndeosebi de grupurile de presiune şi

partidele politice şi partidele de guvernamant îşi pun în comun deasememni interesele pentru

a formula şi implementa programele lor. În SUA, cu toate acestea, partidele politice sunt prea

slabe şi mai puţin coezive decât în alte sisteme democratice. În consecinţă grupurile de

presiune joacă un rol major în ambele, interesele articulate şi agregate în SUA.25

Mulţi specialişti au studiat acest fenomen şi au ajuns la concluzia că astăzi ele sunt

mult mai numeroase şi importante decât în trecut. Acestea iau două forme26.Comitetele de

Acţiune Politică şi contribuţia la campanii şi grupurile de presiune şi lobbyingul.

Strict vorbind Comitetele de Acţiune Politică sunt nişte organizaţii care nu sunt

23 Idem, op.cit., vol 2, p. 5424 Idem, op.cit., vol 1, p. 6525 GABRIEL, A.Almond, G. BINGMAN Powell Jr., KAARE Strom, RUSSELL J. Dalton, Comparative Politics Today,Ed. Pearson Longman, London, p.76026 Idem,op. cit., p. 761

22

formal afiliate în mod particular cu un candidat sau partid şi colecteaza contribuţii în vederea

susţinerii campaniilor. PAC-urile sunt diferite de partidele politice prin două aspecte. În

primul rând ei nu nominalizează candidaţi ci susţin sau se opun candidaţilor nominalizaţi de

partid iar în al doilea rand PAC-urile sunt interesate în special de deciziile luate în sfera

politicilor publice27.Astfel de organizaţii operează în America încă din timpul războiului civil

şi câteva din ele au avut un considerabil success de exemplu Anti-Saloon League..

Sindicatele americane au inventat PAC-urile în anii ’40 dar ele au cunoscut o extensie

considerabilă, devenind ramură financiară a lobbyiului după 1970. Federal Election

Caampaign Act este rezultatul grupurilor de interes publice, acesta a limitat creşterea

contribuţiilor indivizilor şi a comitetelor şi a înscris obligaţia raportării banilor colectaţi şi

cheltuiti de PAC-uri pentru campanile electorale acestea putând fi cunoscute şi de public.

Conform acestei legi , ele nu pot dona mai mult 5000$ unui candidat în cursul unei alegeri.

Apariţia PAC-urilor a fost considerată benefică de unii politicieni datorită înlăturării

financiare a câtorva mari donatori şi a transparenţei procesului de strângere de fonduri. Alţii

însă precum conducătorii partidelor le critică acuzându-le că nu au o bază reală, nu sunt

deplin responsabile în faţa nimănui şi în consecinţă sunt periculoase pentru democraţie.28

A doua formă este cea a grupurilor de presiune şi lobbyingul. Un grup de presiune

este un ansamblu de persoane fizice sau persoane juridice constituit în vederea apărării

intereselor comune pe lângă persoane şi instituţii însărcinate să ia decizii.”Cercetatorii

americani au ajuns la concluzia ca forma cea mai comuna de participare intr-o democratie

reprezentativa o reprezinta dreptul de vot. Insa grupurile de presiune ofera americanilor si o

alta cale de participare prin posibilitatea de a-si comunica intetresele lor guvernului, de a

influenta deciziile politice si de a actiona prin pressing asupra celor care elaboreaza decizia.”29

În engleză, termenul uzitat pentru grupul de presiuneste lobby, iar acţiunile sale se

cheamă lobbying. „Un lobby este un grup de presiune sau un grup de interes având ca sarcină

să influenţeze o putere publică sau privată cu scopul de a reflecta la un punct de vedere” 30. În

SUA, activităţile de lobby sunt instituţionalizate şi permit identificarea diferitelor „facţiuni” în

timpul unei dezbateri.Acţiunile de lobby se realizează prin mijloace de presiune, cum ar fi:

acţiuni mediatice; membri sau simpatizanţi în timpul alegerilor; donaţii în campaniile

27 Idem, op. cit., p. 76228 Apud, MIOARA Nedelcu, Pluralismul reprezentării.Partide politice şi grupuri de presiune,Ed.TipoMoldova, Iaşi, 2002,p. 233 29 Apud , MIOARA,Nedelcu,op.cit., p.13130 Lobby, http://fr.wikipediaorg/wiki/Lobby

23

electorale; aport intelectual. Acest sistem de lobby este un subiect de dezbatere în SUA, unde

se caută să se limiteze aspectul său financiar, pentru a preveni unele acte de corupţie.

Grupul de presiune poate fi analizat ca o expresie a democraţiei. Totuşi, acţiunea sa

pune câteva probleme, căci el vizează adesea să ocolească instituţiile obişnuite cu exerciţiul

democraţiei. Pe de altă parte, în domeniul presiunii nu există egalitate: unii dispun de multe

mijloace de presiune, alţii au mai puţine resurse financiare sau de altă natură. De aceea se

cuvine făcută distincţia netă între grupurile de presiune, care îndeplinesc o funcţie publică, şi

cele care reprezintă grupuri de interese31

În general, grupurile de presiune acţionează pentru atingerea intereselor membrilor lor.

Dar există şi grupuri de presiune care acţionează şi pentru atingerea altor scopuri şi

obiective.Iar cele mai reprezentative in acest sens sunt grupurile de presiune din Congresul

SUA. Acestea influenţează consistent şi semnificativ politica guvernului, atât prin numărul

mare al membrilor lor, cât mai ales prin organizarea unor campanii dinamice, de opinie

publică, bine orchestrate pe lângă colectivităţi.

Mecanismul de influenţă este relativ simplu. Membrii Congresului sunt conştienţi de

faptul că trebuie, înainte de toate, să satisfacă aşteptăril alegătorilor lor. Pentru aceasta, ei

trebuie să voteze în favoarea legii, care reflectă, în general, preocupările alegătorilor sau să fie

pregătiţi, în momentul realegerii, să justifice poziţia impopulară pe care au adoptat-o. Deşi

şefii Camerei şi Senatului le recomandă adesea membrilor să voteze în conformitate cu ceea

ce vrea partidul din care fac parte, totuşi, nu sunt rare cazurile când deputaţii şi senatorii ţin

seama de sondajele de opinie şi de opiniile alegătorilor din circumscripţiile lor. De asemenea,

parlamentarii ţin deseori seama de ceea ce le scriu, le spun la telefon, prin mesajele

electronice sau în convorbirile directe alegătorii lor.32

O asemenea organizare şi activitate a unor grupuri de presiune sunt posibile din două

motive. În primul rand , grupurile de presiune sunt instituţionalizate în SUA prin diferite acte

precum, New York State Lobbying Act, adoptat în Statele Unite ale Americii în 1999 şi

amendat în 2005, care priveşte lobby-ul drept o tehnică profesionistă de comunicare.În al

doilea rând apoi, aceasta ţine de specificul exercitării democraţiei în această ţară.33

Piaţa americană a lobby-ului era oficial estimată la 1,5 mld. USD în 2000, crescând la

2,6 mld până în 2006. Patton Boggs LLP, Cassidy & Assoc si Akin, Gump et al sunt cele mai

31 Lobbying, http://www.lobbing-europe.com/

32 http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/societatea_civila-actor_nonstatal_major.pdf, p.9633 http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/societatea_civila-actor_nonstatal_major.pdf, p.97

24

puternice grupuri de influenţare a deciziilor relevante pentru mediul de afaceri în ultimii zece

ani. Cei mai mari clienti sunt: Camera Americana de Comerţ, talonată de către General

Electric şi American Medical Assn. La nivel sectorial efervescenţa pieţei este întreţinută în

primul rând de grupurile farmaceutice, financiare şi tehnologia informatiilor şi

comunicaţiilor.34

VIII. SOCIETATEA ECONOMICA A STATELOR UNITE ALE AMERICII

Statele Unite ale Americii sunt strâns legate de capitalism. Dezvoltarea tuturor

trasăturilor instituţionale ale capitalismului – urmărirea propriului interes material în libertate,

primatul valorii raţiunii, economisire şi acumulare de capital, schimb şi moneda, motivaţia

profitului, libera concurenţă şi inegalitate economică, sistem de preţuri, progres economic şi o

armonie a intereselor proprii de ordin material ale tuturor indivizilor implicaţi(Reisman (1998) –

este poate cel mai bine ilustrată în istoria economică a Statelor Unite.

O data cu Thomas Jefferson, George Washington şi ceilalţi “părinţi fondatori”, au

intrat în vocabularul lumii proprietatea, libertatea, egalitatea de autoritate în faţa legii.

În SUA creuşetul capitalismului a lucrat la capacitate maximă. Caracterul inviolabil al drepturilor

de proprietate (legitime) – premise a acumularii sociale de avuţie – a condus la o rata ridicată a

economisirii, pe baza căreia de la an la an erau create bunuri de capital suplimentare, al caror

efect firesc este creşterea abilitaţii de-a produce şi consuma mai mult în viitor – reţeta creşterii

continue a bunăstării. Libertatea a descatuşat capacităţile productive ale americanilor, trezând

spiritual de inovaţie vizibil prin introducerea de produse noi şi îmbunătăţirea metodelor de

producţie. Acestea au dus la cel mai rapid şi susţinut ritm al progresului economic din istoria

lumii.

“La cumpăna dintre secolele XIX - XX, doi mari preşedinţi au elaborat doctrinele

economico-politice ce urmau să definească relaţiile SUA cu restul lumii. Preşedintele Taft a

lansat „Diplomaţia Dolarului” potrivit căreia interesele americane sunt economice şi se manifestă

34 http://www.ideiindialog.ro/articol_298/planeta_lobby_ului.html

25

la nivel mondial. Preşedintele Roosvelt a impus „Diplomaţia Big Stick” potrivit căreia SUA îşi

promovează cu forţa sau îşi apără interesele economice oriunde în lume. Începutul secolului XX

marchează afirmarea SUA ca prima mare putere economică a lumii. » 35

Cum am mai menţionat sistemul economic american poate fi definit prin caracterul

său descentralizat , caracter capitalist, bazat pe proprietatea privată şi liberă iniţiativă. Intervenţia

autorităţilor federale în economie se manifestă prin strategii de politică bugetară şi monetara. În

acelaşi timp, bugetul federal are o componentă ce vizează investiţii în cercetare . Legislaţia

economică americană permite implicarea guvernului în controlul practicilor de afaceri, guvernul

american având şi rolul de supervizor al creşterii economice. “Un rol special în economia

americană îl joacă companiile transnaţionale. Coca Cola.Colgate, Microsoft, Ford, IBM, General

Electric, Intel, Exxon, Wal-Mart, Mc Donald”s, reprezintă imaginea SUA în întreaga lume. În

topul primelor zece corporaţii transnaţionale din lume, primele cinci sunt din SUA. Activitatea lor

se concentrează asupra ramurilor cu reale perspective de dezvoltare şi de obţinere a profitului. De

altfel, companiile transnaţionale sunt vârful de lance al ofensivei americane în contextul

globalizării economice. În anii 80, societăţile transnaţionale deţineau o treime din producţia

industrială, peste jumătate din comerţul exterior. Valoarea mărfurilor şi a serviciilor asigurate de

transnaţionalele de provenienţă americană se ridica în această perioadă la 350 miliarde dolari.

Exprimat în procente, firmele americane reprezentau în 1999, 71,8% din valoarea primelor 50 de

societăţi transnaţionale din lume . Prin investiţiile directe în străinătate, marile companii

americane obţin profituri uriaşe dar mai ales capătă posibilitatea de a controla sursele de materii

prime. Companiile americane sunt prezente pe pieţele de înalt nivel în ceea ce priveşte consumul

dar în regiunile producătoare de materii prime. Totodată companiile americane transferă în

exterior modelul american de planificare şi de management a activităţii economice, şi în egală

măsură şi noile tehnologii de mare randament şi productivitate . Globalizarea economiei duce la

dezvoltarea companiilor transnaţionale.americane. Ele sunt astăzi o puternică forţă în economia

mondială şi un adevărat liant al economiei americane care se regăseşte şi dincolo de frontierele

naţionale Secretul succesului american este legate de sumele uriaşe investite în cercetare şi

dezvoltare, atât de către companiile private dar şi de către autorităţile federale. Un alt factor al

succesului îl reprezintă gradul de pregătire şi numărul personalului de cercetare ».36

35 ? www.wikipedia.org

36 Ibidem 1

26

Însă «  unii specialişti cred că dominaţia economiei americane s-a terminat. SUA care

a fost foarte mult timp cea mai mare naţiune creditoare din lume, a devenit cea mai mare naţiune

debitoare din lume. Pe de o parte din cauza că americanii continua să cumpere bunuri străine în

valoare de bilioane de dolari decât ar cumpara străinii din America şi pe de alta parte din cauza

deficitelor enorme din bugetul federal al guvernului. (Din 1981 pana in 1996 guvernul federal a

cheltuit un total de 3.7 trilioane de dolari mai mult decât a incasat).

Multi comentatori nu văd sfârşitul deficitelor anuale enorme şi creşterea continuă a datoriilor

naţionale care trec la generaţiile viitoare ».37

Structura economiei americane

« Cea mai largă şi încă cea mai importantă piaţă din lume, economia Statelor Unite

este susţinuta de consumatori, dar ingrijorată de nivelul ridicat al datoriilor. Conform CIA World

Factbook, PIB-ul SUA in 2007 era de 13.84 trilioane de dolari, fiind de trei ori mai mare decât

PIB-ul Japoniei (4.4 trilioane dolari). Dominaţia SUA a fost erodată totuşi de crearea piaţă unică a

Uniunii Europene care avea PIB-ul în jur de 13 trilioane dolari şi de creşterea rapidă a economiei

Chinei, care, se presupune că în 30 ani ar depaşi economia SUA.

Economia SUA a fost afectată şi de problemele majore în domeniul imobiliar, sistemul

ipotecar. PIB-ul in 2007 a avut o creştere de 2,2%, iar în 2009 se presupune o creştere de 0,9%.

Serviciile ocupă sectorul cheie în economia americană. În 2007 serviciile ocupau 78,5% din PIB,

industria 20,5% şi agricultură mai putin de 1%.

Aproape doua treimi din totalul producţiei este susţinuta de consumul intern. Chiar

daca SUA este vazuta ca o economie de piaţă liberă, mai exista şi anumite regulamente ale

guvernului care protejează anumite sectoare, în special energia şi agricultura. Ar putea fi numită

« economie consumatoare ».

Rolul guvernului în economia SUA este crucial când vine vorba de luarea deciziilor în

politicile monetare şi fiscale. Guvernul federal ia toate initiaţivele necesare pentru a asigura

creşterea şi stabilitatea Statelor Unite. Guvernul SUA foloseste toate mijloacele economice

pentru a regla rata creşterii economice. În cea mai mare parte, Guvernul Federal reglementeză

business-ul privat pentru a preveni monopolurile.

37 Comparative Politics Today », Gabriel A.Almond, G. Bingham Powell Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton, Pearson Longman, Univ. Bucuresti – Stiinte Politice, pag.746-747

27

Guvernul alocă un numar de servicii directe pentru a oferi suport apărării naţionale,

cercetării şi programelor de dezvoltare, şi fonduri pentru construcţii şi infrasctructură în general. 

Comertul SUA. Importul si Exportul:

“În primele zile din istoria naţiunii, guvernul şi afacerile s-au concentrat mai mult pe

dezvoltarea economiei domestice independent de ceea ce plecă în afara. Dar dupa Marea Depresie

din anii “30 şi dupa al Doilea Razboi Mondial, ţara a urmărit în general să reducă barierele

comerciale şi să coordoneze sistemul economic mondial.

SUA a început să vadă comerţul liber ca mijloace nu numai pentru interesele economice proprii,

dar şi ca un element cheie în construirea relaţiilor pacifiste între naţiuni.

Rata anuală a creşterii populaţiei a fost de 1.1% din 1993 până în 2003. Economia

SUA are un avantaj faţa de alte state bogate în ceea ce priveşte rata creşterii forţei de muncă

(1.3% din 1993 până în 2003).

SUA a experimentat un surplus din comerţ în anii de după al Doilea Razboi Mondial.

Dar criza petrolului din 1974-1974 şi 1979-1980 şi recesiunea globală care a urmat dupa a doua

criză a petrolului a cauzat o stagnare a comerţului internaţional.”38

În acelaşi timp SUA a început să simtă schimbări în competivitatea internaţională. La

sfarşitul anilor ’70, multe tări, în special noile ţări industrializate, au crescut competiţia pe piaţa

internaţională a exporturilor. Coreea de Sud, Hong Kong, Mexic şi Brazilia au devenit

producatori eficienţi de otel, textile, încălţăminte, piese de maşini, etc.

Totuşi SUA va continua să fie lider mondial încă mulţi ani, dar va trebui să-şi resolve

problemele de termen lung pentru aşi susţine creşterea economică.

Integrarea economică globală a adus şi unele inconveniente, odată cu multe avantaje. În special

industria manufacturiera tradiţională a suferit un declin şi naţiunea a cunoscut un deficit

ireversibil în comerţul cu alte state.

Sistemul Federal de Rezerve (FED)

38 Ibidem3

28

FED joaca un rol important în economia SUA. “Serveşte ca bancă naţională, centrală

a fost creat printr-un act al Congresului (Federal Reserve Act)”39 .Structura:

-În vârf se află Consiliul guvernatorilor al FED, alcătuit din 7 membri, în frunte cu un preşedinte.

Ei sunt numiţi de şeful statului pe o perioada de 14 ani.

-Consiliul controlează şi coordonează Băncile Federale de Rezervă, douăsprezece la numar, şi

sunt intermediari între consiliul guvernatorilor FED şi băncile comerciale private.

-Băncile Federale nu deservesc direct marele public. Capitalul lor este deţinut de către băncile

comerciale private, membre ale sistemului.

Funcţiile celor 12 Bănci Federale de Rezervă sunt cele ale oricărei Bănci Centrale, dar limitate la

aria districtului respectiv.

În materie de politică monetară, cele 12 Bănci Federale sunt subordonate Consiliului

Guvernatorilor al FED. Acesta controlează emisiunea monetară şi adoptă politica de credit. Un

obiectiv major al FED este să acţioneze ca “imprumutător de ultim recurs”(lender of last resort);

în această calitate, FED împrumută bani unor bănci ca să supraveţuiască în momente de criza

financiară.

La momentul actual SUA se confruntă cu o criza care a dezechilibrat total economia.

“Economia Statelor Unite s-a contractat cu 6,2% în ultimul trimestru al anului 2008,

comparativ cu perioada similară a anului 2007, acesta fiind cel mai grav declin din ultimii 25 de

ani, consumatorii şi companiile tind drastic din cheltuieli.

Departamentul pentru Comerţ preconizaseră în luna ianuarie că Produsul Intern Brut va scadea cu

3,8%. În acelaşi timp, analiştii de pe piaţă estimau că economia SUA se va contracta cu 5,4% în

al patrulea trimestru.

Potrivit autoritatilor americane, cheltuielile de consum au scazut cu 4,3 procente,

acesta fiind la randul său cel mai mare declin din al doilea trimestru din 1980.

Şi exporturile au înregistrat în perioada amintită o reducere de 23,6%, cel mai grav din anul

1971.40

IX. CONCLUZII

39 http://www.federalreserve.gov/pubs/frseries/frseri.htm40 ? http://www.capital.ro/index.php?section=articol&screen=index&id=117134&rss=1

29

Unul din principiile fundamentale ale democraţiei este separaţia puterilor în stat. Faptul

că instituţiile politice americane funcţionează în baza acestui principiu atestă prezenţa

democraţiei în Statele Unite ale Americii.

În ceea ce priveşte sistemul de partide american, existenţa unui sistem bipartidist ce

permite alternanţa la guvernare este un alt indiciu ce ne conduce spre ideea de democraţie în

statul american.

Sistemul electoral este de natură să facă diferenţa între totalitarism, autocraţie,

dictatură şi democraţie. Sistemul electoral american este bazat pe pe logica deciziei eficiente,

ce privilegiază ideea potrivit căreia, într-un sistem politic democratic, guvernarea se

fundamentează pe exprimarea vointei majoritătii. Astfel, este pus în valoare

conceptul ,,principiului majorităţii” ca interpretare primară a sensului democraţiei.

Între democraţie şi societatea civilă americană există o puternică relaţie de

compatibilitate şi interdependenţă. Compatibilitatea este probată prin aceea că democraţia

creează şi dezvoltă climatul legal, organizaţional şi psihosocial adecvat înfiinţării şi activităţii

organizaţiilor societăţii civile care au legătură cu apărarea şi promovarea societăţii civile dând

un nou avânt democraţiei, prin punerea în pratica a formelor de participare activă a

cetăţenilor la dezbaterea şi soluţionarea problemelor cu care se confruntă comunitatea.

Interdependenţa democraţiei şi societăţii civile este relevată de obiectivele şi valorile comune

pe care le împărtăşesc şi promovează, prin metode şi procedee relative diferite, însa toate în

folosul cetăţeanului.

30