Definiţia editurii dată de NODEX 2004 este de "instituţie specializată pentru editare (de cărţi, periodice, compoziţii muzicale etc.)3", însă definiţia cea mai cuprinzătoare este de întreprindere cu personalitate juridică şi care este specializată în valorificarea dreptului de autor, fie că ne raportăm la o carte, fie la altă formă de publicaţie.4 

Înfiinţarea unei edituri este extrem de simplă şi presupune multă pasiune, iniţiativă, spirit întreprinzător, o investiţie modestă şi proiectarea unui plan editorial care să fie alcătuit din una sau mai multe colecţii. Aşadar, o dată adunate toate actele necesare înfiinţării unei firme, se stabilesc obiectivele de activitate, în acest caz de editare, codul 58 conform CAEN (Clasificării Activităţilor din Economia Naţională), apoi se alege numele noii societăţi şi sigla (ex. Editura Passe-Partout), după care trebuie înregistrată la Biblioteca Naţională şi obţinut ISBN-ul (deoarece al doilea grup de cifre din cadrul ISBN-ului identifică editura), iar ulterior pentru fiecare carte editată se va cere tot Bibliotecii Naţionale, o descriere CIP (Catalogarea înaintea Publicării). Numele editurii şi marca editorială trebuie înregistrate la O.S.I.M. (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).�într-o piaţă competitivă este normal să vrei să îţi protejezi numele, indiferent dacă este al unui produs, al unui serviciu sau al unei firme, acest lucru asigurându-l certificatul de calitate şi de originalitate, care este valabil pe o perioadă de 10 ani.5 Prima parte ce ţine de întocmirea şi adunarea actelor necesare este partea simplă şi uşoară, aşadar, prin eliminare, mai rămâne partea riscantă. Acest loc e ocupat de realizarea cărţii, deoarece ea este atât obiect cultural cât şi marfă, dar şi de găsirea unui editor, al cărui rol este de factor cultural şi de om de afaceri cu intuiţie, pragmatic şi foarte bine informat. Investiţia esenţială în orice organizaţie o reprezintă oamenii, de aceea selecţionarea personalului este dificilă, iar formarea lor costisitoare. Oamenii care lucrează în editură trebuie să aibă un nivel de pregătire ridicat, şi pentru că lucrează cu cartea, acest nivel sporeşte mereu. Principalele activităţi dintr-o editură sunt :

1. redactare, corectură2. tehnoredactare3. design4. tipărire5. distribuţie6. marketing

În general o editură se specializează pe câteva domenii editoriale şi îşi fixează un target cât mai bine definit, de exemplu Editura Passe-Partout se va axa pe: literatură română, literatură universală, literatură pentru copii (preşcolari şi şcolari), cultură şi civilizaţie, geografie, istorie, memorii, jurnale, corespondenţă. 

Prin urmare, fondarea unei edituri poate fi simplă şi rapidă, adevăratul test reprezentându-l modul de organizare, gestionarea resurselor umane şi materiale şi orientarea foarte bună pe piaţa comercială de carte. Nu trebuie uitat nici cadrul legislativ care reglementează problema drepturilor de autor şi în interiorul căruia funcţionează totul. Aceste legi sunt: Legea nr. 8 din 1996 - Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe; Hotărârea nr. 60 din 1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi functionare a Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor şi a corpului de arbitri; Legea nr. 186 din 2003 - Legea privind promovarea culturii scrise; Legea nr. 345 din 2002 - Legea privind taxa pe valoare adăugată; Legea nr. 414 din 2002 - Legea impozitului pe profit; Legea nr. 422 din 2001 - Legea protejării monumentelor istorice; Legea nr. 64 din 1991 - Legea brevetelor de invenţie; Legea nr. 84 din 1998 - Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice; Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886, modificata la 28 septembrie 1979. 

O dată începută activitatea editorială, cartea trebuie să treacă prin următoarele etape:

1. Redactarea. Editorul trebuie să urmărească şirul poveştii, structura acesteia, stilul autorului. Normele de editare fac parte din munca editorială care trebuie foarte bine stăpânite, mai ales în această perioadă când limba vorbită greşit preia uşor conducerea. Trebuie adoptate, în principiu, normele ortografice ale Academiei Române. Corectura este un alt proces important din cadrul unei edituri şi se realizează în două etape. Pe marginea hârtiei se fac corecturile şi adăugirile corectorului. În tipăritura clasică corectura 1 se face prima dată de autor, şi apoi de corector, care va avea în vedere corectitudinea gramaticală, ortografică şi stilistică. După corectare, se paginează cartea şi urmează corectura 2 pe care o execută doar corectorul. De această dată se imprimă pe ambele părţi, se numerotează paginile şi sunt interzise adăugirile. După corectura 2, redactorul de carte îşi dă acordul Bun de Tipar, cartea urmând drumul tipografiei pentru multiplicare.6 

2. Tehnoredactarea se referă la corpurile de litere, formatul de carte, machetarea coperţilor şi dispunerea informaţiilor pe copertă şi grafica de carte. După ce manuscrisul, în forma sa finală, a primit girul redactorului de carte (care va efectua corectura gramaticală şi de conţinut), va ajunge în faza tehnoredactării. Acum se stabileşte forma tipografică a manuscrisului, şi aici intervine rolul editorului care trebuie să supravegheze cartea şi elementele obligatorii prezentate pe carte, alegerea celui mai potrivit format pentru titlul publicaţiei, luând în considerare şi colecţia din cadrul căreia va face parte, publicul căruia i se va adresa aceasta, dar şi raportul calitate-preţ. Formatul cărţii este dat şi de tipul de legare utilizat: prin coasere sau broşare. Coperţile atrag privirile potentialului cumpărător şi îl fac să ia cartea în mână, să o răsfoiască, ele "fură" privirea şi aşa cum ştim cu toţii prima impresie contează, aşadar e important ce fel de informaţii sunt dispuse pe coperţi.

3. Designul sau grafica de carte. Tipul sau formatul de carte care urmează să fie produs determină cantitatea de grafică necesară. Pentru cărţile care conţin ilustraţii sau imagini, designul are un rol foarte important în pregătirea paginilor, cum vor începe şi cum se vor încheia capitolele, culorile folosite, tipărirea lor, designul coperţilor şi a materialelor adiacente precum postere, cataloage cu imagini, etc. 

4. Tipărirea. Urmărirea producţiei constă din verificarea din punct de vedere tehnic a materialelor ce vor fi trimise la tipografie, alegerea materialelor şi a tiparului, dar şi alegerea tipografiei. 

5. Distribuţia. Depozitul legal a răspuns la două obiective esenţiale: controlul asupra producţiei tipărite şi constituirea bibliotecilor de patrimoniu, printre care, se află în primul rând Biblioteca Naţională. Ea are sarcina să întocmească pentru fiecare lucrare o notiţă bibliografică completă şi standardizată.7 Această bibliografie oficială formează un instrument de cercetare şi de referinţă pentru achiziţii. Depozitul legal mai are şi valoare juridică şi probatorie pentru protecţia operei, deoarece atestă data oficială a publicării. Distribuţia de carte se va face fie în librăriile proprii dacă există, fie în librăriile din oraş şi din ţară, sau pe internet la o editură virtuală. Tendinţa generală este spre comerţul on-line, caz în care se elimină necesitatea ca titlurile să fie expuse, fizic, într-o librărie. Librăria este chiar pagina de web a editurii şi avantajele sunt evidente: aici nu există orar de functionare, cărţile pot fi văzute la orice oră din zi şi din noapte; nu se plătesc chirii, salarii, regii ca şi în cazul unei librării clasice. 

6. Marketing. Toate activităţile de marketing sunt coordonate şi realizate de editor. De el depinde consolidarea mărcii şi prestigiul editorial, calitatea actului editorial fiind determinantă pentru prestigiul editurii. Marca editorială permite o departajare, o diferenţă specifică faţă de sutele de edituri prezente pe piaţă. Un alt material care ajunge la cunoştinţa publicului este colecţia de sloganuri care susţine marca editurii, colecţie din care, în funcţie de ocazie, va fi selectat şi utilizat un slogan. La lansările de carte, la participările la târgurile de carte, prezenţele în emisiuni radio şi TV, materialele publicitare, chiar dacă sunt dedicate unei cărţi, unui autor, trebuie să poarte, obligatoriu, marca editurii.

În ziua de azi, datorită expansiunii internetului care înfloreşte cu fiecare secundă (de ex. cărţile digitale), cartea în formatul ei tradiţional îşi pierde din interesul şi plăcerea de odinioară, aşa încât în aceste condiţii fondarea unei edituri ar trebui să răspundă unei întrebări de genul: reprezintă înfiinţarea unei edituri o afacere bună şi de perspectivă? Unii ar spune că nu, pentru că ultimii ani demostrează că lupta feroce care se dă pe piaţa editorială şi mai ales cifrele care demonstrează acest lucru, nu sunt încurajatoare în acest sens. Alţii ar spune că dimpotrivă, piaţa de carte va evolua pozitiv, tocmai pentru că cererea de carte va creşte şi în urma schimbării comportamentului de consum al clienţilor. 

Cartea a rămas instrumentul cel mai subtil de perfecţionare a minţii, iar editura concretizează acest instrument, prin munca în detaliu şi atenţia acordată pe rând redactării, tehnoredactării, designului, distribuţiei şi promovării pe piaţă a acestuia. Dacă editura îşi construieşte cu migală o imagine şi are grijă să o păstreze, prin alegerea cu mare atenţie a titlurilor, prin calitatea grafică a lucrărilor, prin preţul practicat atunci are şanse de reuşită în domeniu.

1Regis Debray, Curs de mediologie generală, Iaşi : Institutul European, 2007, p. 206, http://books.google.ro/ 2http://www.aletheiabn.ro/parteneri.html 

3http://dexonline.ro/search.php?cuv=editura 4Sîrghie, Anca, Edituri şi colecţii editoriale, Sibiu : Tehno Media, 2004, p. 9-10. 5http://www.inregistrare-marci.ro/home/index.php 6Sîrghie, Anca, op.cit., p. 116-117. 7Schuwer, Philippe, Tratat practic de editare, Timişoara : Amarcord, 1999, p. 159.

. Primele pagini

a) Pagina de titlu trebuie să cuprindă numele dvs., ca autor sau coordonator, şi titlul complet (inclusiv subtitlul) lucrării, exact aşa cum doriţi să apară în cartea tipărită. Dacă există o prefaţă/ postfaţă/ cuvânt înainte, scris(ă) de o altă persoană, precizaţi numele acesteia. În cazul traducerilor se specifică numele traducătorului/ traducătorilor. După caz, în pagina de titlu trebuie menţionat numele îngrijitorului de ediţie sau al persoanei care a întocmit notele (dacă este cazul). De asemenea, trebuie menţionat dacă este vorba de o ediţie nouă (a câta) sau dacă este o ediţie revăzută.

b) Lucrări finanţate (sponsorizări): în cazul în care editarea (scrierea, traducerea, cercetarea etc.) a fost finanţată, acest fapt trebuie menţionat în primele pagini ale cărţii conform solicitărilor finanţatorului.

c) Contributori. Pentru lucrările colective, se va include o listă a autorilor, din care trebuie să rezulte clar contribuţia fiecăruia. În cazul în care există mai mulţi traducători, trebuie menţionată contribuţia fiecăruia.

d) Motto-uri; dedicaţii; mulţumiri. Toate acestea trebuie să figureze de la început în manuscrisul dvs.

2. Cuprinsul

Trebuie să reflecte întocmai conţinutul lucrării, cu evidenţierea clară a nivelurilor de titlu (părţi, capitole, subcapitole etc.). Pentru lucrările ştiinţifice, se va alcătui un cuprins extins (tablă de materii).

3. Materialele auxiliare

Indicarea în cuprins şi poziţionarea lor, precizarea autorului lor când este cazul trebuie să semnaleze cititorului faptul că nu fac corp comun cu lucrarea, fiind tratate ca atare. Ordinea firească este următoarea: cuvânt înainte/ prefaţă/ studiu introductiv/ notă asupra ediţiei/ TEXTUL PROPRIU-ZIS al cărţii/ note/ glosar/ bibliografie/ index (addenda, anexe).

Prefeţele, notele, anexele bibliografice se vor verifica şi unifica din toate punctele de vedere în conformitate cu normele din prezentul material. Manuscrisul predat editurii trebuie să fie complet, adică să includă toate materialele auxiliare: note, referinţe bibliografice, prefeţe/ postfeţe, studiu introductiv, anexe, addenda, notă asupra ediţiei, glosar, indice (listă de intrări), grafice, tabele, ilustraţii etc.

Glosarul conţine lista termenilor tehnici, noţiuni ori concepte-cheie care apar pe parcursul lucrării, dar cu care cititorul nu este familiarizat.

Bibliografia/ Referinţele bibliografice. Bibliografia unei lucrări este, de cele mai multe ori, oglinda conţinutului. Lipsa unor titluri de referinţă sau de actualitate într-o lucrare circumscrisă unui anumit domeniu „trădează” inconsistenţa informaţiei oferite cititorilor. Mult mai gravă este „nemărturisirea” surselor. Titlurile de întreguri bibliografice (titluri de cărţi, titluri de poeme, piese de teatru, nuvele etc.) se dau în limba originală şi se culeg în italice (cursive). La fel, periodicele (reviste, ziare, almanahuri, buletine, colecţii de legi).  Articolele dintr-un periodic, capitolele dintr-o carte, poeziile, nuvelele dintr-un volum citat se dau între ghilimele („”).  În cadrul aceleiaşi trimiteri bibliografice se vor folosi virgule, nu puncte. În cazul referinţelor la lucrări cu mai mult de doi autori se poate folosi, după primul nume, prescurtarea „et al.”, „ş.a.”(„şi alţii”). În bibliografii se vor consemna obligatoriu toate numele.

„Apud” (apud, la) se foloseşte pentru a indica trimiterea la textul ce serveşte drept sursă de informare.  A nu se confunda citarea prin „apud” cu aceea prin „in” (în)! „In” sau „în” se foloseşte pentru a indica întregul din care face parte capitolul, articolul, studiul etc. citat. Reţineţi că, exceptând cazurile când accesul la un anumit text nu este posibil decât prin „intermediar” (lipsa traducerii româneşti, necunoaşterea limbii originalului), citarea prin „apud” marchează lipsa de rigoare ştiinţifică.

Referinţele din text se dau între paranteze. Trimiterile din text (autorul, anul lucrării, pagina) trebuie să se regăsească complete în referinţele bibliografice, unde se precizează autorul, titlul lucrării, editura, locul şi anul apariţiei. Dacă în bibliografie există mai mulţi autori cu acelaşi nume, în text se adaugă obligatoriu iniţiala prenumelui. Dacă un autor este citat cu mai multe lucrări apărute în acelaşi an, distincţia se face astfel: 1999a, 1999b etc.

Indexul este atât semnul seriozităţii unei lucrări, cât şi al respectului faţă de cititor, care, în absenţa acestui instrument de căutare, dar în faţa unei lucrări care cuprinde multe informaţii, se va simţi dezorientat. Ajutaţi-l să identifice zonele de interes. Nu de puţine ori, cititorii renunţă la lectura unei cărţi pentru că, neavând un index la dispoziţie, nu au timp să parcurgă întreaga lucrare. Indexul poate fi de nume proprii şi/ sau tematic. Atenţie la ordonarea alfabetică a tuturor intrărilor şi subintrărilor. Un index „stufos” nu ajută pe nimeni, dimpotrivă. Prin urmare, se precizează numai intrările semnificative, paginile care transmit o informaţie reală.

4. Notele

Trimiterile se vor face prin cifre plasate ca exponent (superscript), în dreapta cuvântului (pasajului) vizat. În notele de subsol sau în cele finale cifrele se vor relua (fără superscript), ca început de paragraf, urmate de punct. După asterisc nu se pune punct. Obligatoriu este ca sistemul trimiterilor, o dată stabilit, să fie aplicat consecvent în întreaga lucrare.

Referinţe în cadrul notelor:

• toate detaliile bibliografice se vor preciza la prima citare în cadrul aceluiaşi capitol;• prescurtările obişnuite (op. cit.; art. cit.; idem, ibidem) nu se vor folosi decât în cadrul aceluiaşi capitol, altfel reidentificarea sursei riscă să devină dificilă;• dacă se citează din mai multe opere ale aceluiaşi autor, trimiterea la titlu se poate face sub o formă abreviată, urmată de indicarea paginii/ paginilor;• idem se foloseşte, de regulă, pentru a indica faptul că este vorba despre acelaşi autor; ibidem („în acelaşi loc”) se foloseşte când trimiterea se face la aceeaşi lucrare;• termenii din altă limbă se dau în italic.

5. Punctuaţia şi ortografia

Se vor respecta normele oficiale, aşa cum au fost ele precizate în ultimele ediţii ale lucrărilor normative de specialitate (DOOM, DEX, Dicţionarul de neologisme, Gramatica Academiei).

Normele de ortografie şi de punctuaţie nu formează un cod „personal”, fie acesta al autorului, traducătorului, corectorului sau redactorului. Codul scris al limbii presupune folosirea unor mijloace grafice (semnele de punctuaţie) cu ajutorul cărora să fie subliniate, pe de o parte, raporturile sintactico-semantice dintre unităţile componente ale unui enunţ şi, pe de altă parte, pauzele, intonaţia, întreruperea şirului comunicării. Corect aplicate, regulile de punctuaţie dau relief ideilor, ajută lectura şi înţelegerea mesajului unei cărţi, asigurând disciplina discursului şi exprimarea ordonată a gândirii.

6. Metode mnemotehnice

Un regim aparte din punctul de vedere al tehnoredactării şi redactării au cursurile universitare, care transmit un set de informaţii circumscris unui anumit domeniu de cunoaştere. Pentru ca aspectul lucrării să fie cât mai atrăgător, pentru ca potenţialul cititor să se simtă „ajutat” în reţinerea informaţiilor, se vor folosi metode mnemotehnice de tipul: bold, italic, simboluri, scheme recapitulative, chenare, tabele, rezumate. Paginile calup de text, paragrafele sau frazele foarte lungi (care cuprind prea multe idei) sunt incomode la lectură.

7. Drepturi şi permisiuni privind reproducerea unor materiale

Trebuie să aveţi dreptul de a reproduce următoarele tipuri de materiale: citate (care depăşesc 400 de cuvinte); poezii; imagini (ilustraţii, fotografii, desene, caricaturi) – dacă acestea sunt protejate prin copyright. Legea copyright-ului permite autorilor, compozitorilor, fotografilor, pictorilor etc. să controleze modul de reproducere a operei lor. Perioada de protecţie a dreptului de autor prevăzută de legislaţia europeană este: durata vieţii autorului + 70 de ani de la moarte. Pentru detalii, vezi Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în special capitolele II, „Subiectul dreptului de autor”; V, „Durata protecţiei drepturilor de autor”; VI, „Limitele exercitării dreptului de autor” (Monitorul Oficial, partea I, nr. 60). Dacă lucrarea dvs. conţine astfel de materiale, odată cu predarea manuscrisului va trebui să prezentaţi editurii şi dovada că deţineţi drepturile respective.

3.4.2. Transmiterea unui manuscris online şi comunicarea cu editorul

3.4.2.1 Familiarizarea cu aplicaţii informatice frecvent utilizate in ”publishing” În prezent transmiterea prin poştă a manuscriselor se mai practică doar pentru publicaţii de interes local sau regional. Cea mai mare parte a revistelor utilizează platforme informatice (ex. Manuscript Central sau Scholar One) ce conferă o serie de avantaje. Aceeaşi casă de editură poate gestiona cu ajutorul

unei astfel de platforme zeci sau sute (alteori chiar peste o mie) de reviste. Pentru fiecare manuscris este necesar să se păstreze o serie de înregistrări (de la număr de înregistrare, la numele editorului ce gestionează manuscrisul, de la numele si adresele autorilor la numele fisierelor generate în momentul transmiterii electronice a manuscrisului, de la numele referenţilor, la rapoartele în format predefint, cu recomandări pentru editor, de la informaţii legate de eventuale taxe ce trebuie achitate de autori, la date referioare la transferul dreptului de copyright etc). Fără suportul unor soluţii informatice complexe şi foarte uşor de utilizat activitatea publicistică ar fi mult mai puţin extinsă decât este în prezent.

Pentru autorul din zilele noastre este necesară alocarea unui timp de familiarizare cu utilizarea aplicaţiilor informatice ce asigură suportul pentru publicaţii. Fiecare membru al unei echipe de cercetare trebuie să poată încărca un manuscris pe o astfel de platformă şi să poată rezolva eventualele incidente semnalate de sistemele de control ale soluţiei informatice (de exemplu, să poată converti o ilustraţie dintr-un format pe care o revistă nu îl poate accepta, într-un format acceptat pentru publicaţia respectivă).

3.4.2.2 Comunicarea cu editorul: comentarii ale referenţilor, decizia editorială şi transferul dreptului de copyright Promptitudinea cu care se răspunde prin e-mail solicitărilor venite dinspre editor sau echipa acestuia poate accelera procedurile ce precedă luarea unei decizii editoriale. În esenţă, corespondenţa cu editorul se va limita la următoarele:

transmiterea comentariilor referenţilor,

transmiterea decizei editoriale (acceptare, acceptare după o revizuire majoră, acceptare după revizuire minoră, respingere),

transmiterea unor date ce decurg din decizia editorială (solicitarea de a transmite o formă revizuită a manuscrisului în acord cu recomandările referenţilor)

transferul dreptului de copyright către casa de editură,

transmiterea proof-urilor (forma preliminară a unui manuscris acceptat, pusă în pagină în acord cu stilul revistei, pe care autorii trebuie să o examineze cu mare atenţie pentru corectarea eventualelor greşeli sau inadvertenţe apărute în etapa de tehnoredactare).

3.5. Formularea unui răspuns al autorilor la decizia editorului Comentariile de la editor sau referenţi nu trebuie luate personal. Se evaluează manuscrise şi nu

persoane. Este necesar ca lectura acestor comentarii să fie făcută de toţi cei care au contribuit la realizarea studiului şi răspunsul către editor să reflecte o opinie comună a autorilor manuscrisului. Principalul avantaj pe care îl oferă sistemul de peer-review este acela că aceste comentarii, venite de la profesionişti, experţi care se ţin la curent cu problematica domeniului lor de activitate, permit autorilor să aibă o imagine exactă asupra valorii manuscrisului şi, de cele mai multe ori, comentariile permit îmbunătăţirea manuscrisului. În comunicarea cu editorul este necesară folosirea unui limbaj elegant, politicos, uneori chiar curtenitor. Chiar atunci când autorii nu sunt de acord cu comentariile sau sugestiile referenţilor, susţinerea propriului punct de vedere trebuie făcută cu argumente detaliate, formulate clar şi cu politeţe. Editorul se aşteaptă ca fiecare paragraf al comentariilor referenţilor să primească un răspuns. Este de preferat întotdeauna un răspuns foarte complet, chiar lung, care să ofere punctul de vedere al autorilor faţă de fiecare aspect comentat de referenţi. Ori de câte ori sugestiile referenţilor par rezonabile, este de preferat ca autorii sa consemneze că şi-au modificat manuscrisul, în acord cu recomandările primite. Atunci când observaţiile referenţilor sunt aparent contradictorii, autorii trebuie să cântărească foarte atent ce observaţii li se pare justificate şi să îşi îmbunătăţească textul manuscrisului în acord cu aceastea. Dacă unele observaţii ale referenţilor par nesusţinute de datele de literatură, autorii pot face apel la referinţe bibliografice care să ofere argumente pentru opinia prezentată în manuscris. Modificarea manuscrisului în urma comentariilor referenţilor trebuie să se facă întotdeauna cu respectarea instrucţiunilor pentru autori. (Spre exemplu, dacă există o limitare a numărului de caractere permise pentru text sau o limitare a numărului de ilustraţii, modificarea manuscrisului este necesar să se facă de fiecare dată cu respectarea instrucţiunilor). James D. Watson menţionează în lucrarea sa Avoid Boring People and other Lessons from a Life in Science faptul că “Banal thoughts necessarily dominate also clever minds”. Această observaţie poate fi un argument de a răspunde pozitiv, atunci când editorul cere autorilor să scurteze un text.

În final, merită menţionat un citat din aceeaşi lucrare: “ Succes more often comes from being first to take action than from being cleverer than your competitors”. 3.6. Bibliografie 1. *** Time. Your Brain: A User’s Guide, Time Books, 2009 2. Carnet D., Charrpy J.P., Creuzot-Garcher C., La communication

orale scientifique en anglais, Ellipses, 2002 3. Greenhalgh T., How to Read a Paper, BMJ Books London, 2006 4. Gustavii B., How to Write and Illustrate a Scientific Paper, Cambridge University Press, 2008 5. Hall G.M., How to write a paper, Blackwell Publishing, BMJ Books London, 2008 6. Hames I., Peer Review and Manuscript Management in Scientific Journals, Guidelines for Good Practice, Blackwell Publishing, 2007 7. Judson HF. Structural transformations of the sciences and peer-review. JAMA 1994, 272, 92-94 8. Peat J., Elliot E., Baur L., Keena V., Scientific Writing. Easy when you know, BMJ Books London, 2002 9. Provenzale J.M., Stanley R.J. A systematic guide to review a manuscript. Am J Roentgenol (AJR) 2005, 185: 848-854 10. Rennie D. Freedom and responsibility in medical publication. Setting the balance right. JAMA 1998, 280, 300-302 11. Taylor RB., Academic Medicine. A Guide for Clinicans, Springer, 2006 12. Taylor RB., The Clinician’s Guide to Medical Writing, Springer, 2005 13. Wager E, Godlee F, Jefferson T. How to survive peer review. BMJ Books London, 2002 14. Watson JD., Avoid Boring People and other lessons from a life in science, Oxford University Press, 2007

CONFIDENTIALITATEA PROCESULUI DE PEER REVIEW Confidenţialitatea trebuie să fie strictă privind evaluarea manuscriselor primite. Confidenţialitatea pentru toată corespondenţa şi/sau alte forme de comunicare este esenţială pentru integritatea procesului editorial. Ea este asigurată prin respectarea câtorva reguli:

Referenţii nu păstrează copii ale manuscriselor pe care le primesc pentru evaluare, ci le returnează editorului sau le distrug;

Referenţii nu discută informaţiile din manuscris cu alte persoane;

Modalitatea de peer-review (oarbă, dublu-oarbă sau deschisă) este anunţată de către editori pentru informarea autorilor (în ghidul pentru autori);

Referenţii au dreptul ca identitatea lor să fie ascunsă în cazul evaluării oarbe;

Mulţi editori publică însă anual în jurnal sau pe site-ul on-line al acestuia o listă a referenţilor, pentru a le mulţumi public pentru suport.

CELE 14 REGULI DE BAZA ALE PEER-REVIEW

Reprezinta formularea aspectelor discutate anterior privind procedura de peer-review.

Responsabilitatea editorului: o asigură calitatea publicaţiei; o se asigură că ceea ce este publicat este corect, etic şi relevant pt cititori.

Peer review înseamnă evaluare de către referenţi externi.

Transmiterea manuscrisului şi detaliile asociate trebuie păstrate confidenţiale.

Identitatea referenţilor trebuie să rămână confidenţială (excepţie peer review-ul „deschis”).

Referenţii consiliază şi fac recomandări; EDITORUL IA DECIZII.

Referenţii evaluează obiectiv manuscrisele, nu evaluează autorii.

Redactorul şef are independenţă TOTALĂ.

Decizia editorului se referă la: o calitatea manuscrisului; adecvarea pt. publicaţie; o nu este influenţată de: raţiuni comerciale, de originea manuscrisului, sau de politicile altor instituţii.

Peer review înseamnă standarde etice înalte.

Detaliile întregului proces de evaluare nu pot fi folosite în avantajul celor implicaţi şi nici pentru discreditarea acestora.

Conflictele de interes trebuie sa fie declarate înaintea demarării procedurii. Nici un conflict de interes nu trebuie să influenţeze revizia ştiinţifică şi nici decizia publicării.

Suspiciunea sau indiciile de conduită incorectă nu trebuie să fie ignorate.

Atât editorii, cât şi publicaţiile, au datoria de a păstra înregistrări ale materialelor publicate, care să împiedice interpretări incorecte pentru mediul academic.

Etapele editarii si tiparirii unei carti la Editura PRINTECH (peste 4500 de titluri de carti publicate) 

Pentru a afla pretul editarii si tiparirii unei carti va rugam vizitati sectiunea PRETURI a siteului sau contactati-ne la numarul de telefon 0732 718 213. 

Programul de productie: Luni - Vineri, 8 - 17. Adresa: Bucuresti, Sector 2, Str. Tunari nr.11. Website editura: www.printech.ro , website tipografie: www.andortipo.ro. 

Editura realizeaza toate etapele cuprinse intre manuscrisul brut si cartea finita, gata a fi oferita cititorului. 

Tipografia se ocupa exclusiv de tiparirea, legarea si finisarea cartii, in definitiv de aspectul cartii, acesta fiind ales in functie de bugetul autorului. In situatia in care autorul cartii colaboreaza deja cu o editura de unde a obtinut un cod ISBN sau ISSN, tipografia noastra poate tipari cartea in maxim 1-2 zile (tiparire, legare, finisare). 

Editarea si tiparirea la Editura PRINTECH a unei carti incluse in plan editorial, recunoscuta de Biblioteca Natioanala dureaza aproximativ 16 de zile astfel incat includerea in plan editorial dureaza aproximativ 14 zile iar procesul de tiparire al cartii dureaza 1-2 zile in functie de tirajul cartii. 

Descriere etape: 

Prima etapa: Prezentarea manuscrisului la editura. 

Autorul/autorii/agentul editorial contacteaza editura direct la sediu, telefonic sau prin e-mail si propune o carte spre editare. Editura va da un raspuns solicitantului. In general termenul este de maxim 2 zile. 

A 2-a etapa: Analiza manuscrisului si introducerea lui in planul editurii. 

La editura, de regula un redactor cu experienta, citeste si evalueaza manuscrisul. Acesta pregateste documentele necesare inscrierii in plan editorial a cartii. 

A 3-a etapa: Antecalculul. 

Se face o prima estimare tehnico financiara: format finit, numar de pagini, calitate hartie sau carton, tiraj estimat, data aproximativa de aparitie. Apoi volumul este introdus in planul editorial. 

Etapa a 4-a: Contractul cu autorul. 

Autorul este invitat la negocierea si semnarea contractului. Daca autorul este un intermediar( agent editorial) se intocmeste un contract si cu acesta, care-l reprezinta pe autor. Prin contract se stabilesc in conformitate cu dorintele si putintele partilor si a legilor in vigoare (in primul rand legea dreptului de autor) drepturile si obligatiile partilor. Elementele principale sunt durata contractului, tirajul publicat si este stabilit pretul pe care il cere editura pentru publicarea volumului si conditiile de plata. Aceleasi informatii trebuie sa figureze in contractul editurii cu autorul (sau cu mostenitorii lui, daca autorul nu e in viata). 

Etapa a 5-a: Traducerea. 

Daca volumul este intr-o limba straina acesta va fi dat la traducere unui colaborator, bun cunoscator al limbii respective dar si al limbii romane. Acesta va efectua traducerea in conditiile stabilite de editura si va preda materialul cules pe calculator. 

Etapa a 6-a: Redactarea. 

Manuscrisul este printat si preluat apoi de un redactor familiarizat cu domeniul literar de care apartine volumul, care-l citeste cu atentie. Redactorul verifica ortografia, punctuatia, corectitudinea sintaxei si aduce textul la forma ceruta de normele de editare stabilite in editura. Toate aceste modificari sunt discutate cu autorul si acesta, in general, le accepta. Modificarile sunt introduse in computer si se obtine astfel textul brut final. 

Etapa a 7-a: Machetarea. 

Redactorul impreuna cu un specialist in aranjarea in pagina numit machetator, stabileste cum va arata cartea finita: ce dimensiuni va avea, aspectul literelor textului, aspectul titlurilor capitolelor, distributia pe fiecare pagina a textului, etc. Mentionam ca tehnoredactarea in format digital dupa anumite foi scrise de mana trebuie facuta de catre autorul cartii. 

Etapa a 8-a: Bunul de tipar. 

Textul este printat din nou si verificat acum atat de redactor cat si de autor. Apoi textul astfel finalizat este imprimat pe calculator si asteapta predarea in tipografie. 

Etapa a 9-a: Coperta. 

Realizarea copertii se face de graficianul nostru specializat in astfel de operatiuni efectuate pe computer. Coperta va fi finalizata dupa avizarea ei de catre autor. 

Etapa a 10-a: Tiparirea. 

Procesul de tiparire dureaza 1-2 zile in functie de tiraj. Mansucrisul printant pe calculator, impreuna cu coperta inregistrata pe un CD sunt predate in tipografie unde o echipa de specialisti realizeaza conditiile de calitate stabilite de autor. Dupa tiparire, autorul cartii este sunat pentru a ridica setul de carti. 

Etapa a 11-a: Difuzarea. 

In baza contractelor preexistente, departamentul insarcinat cu vanzarea cartilor, distribuie volumele catre retelele de distributie si difuzare daca este cazul.

 1. Rolul editorului în drumul cărţii de la autor la cititor

Descrierea muncii complexe a editorului. Elemente, principii şi procese în editarea de carte

Ai făcut o opţiune deosebită alegând acest curs!

Aşa cum filozofia îngloba la un moment dat toate ştiinţele şi jongla cu toate cunoştinţele accesibile omului, tot aşa munca de azi a editorului, indiferent că el activează într-o editură, un ziar, o revistă, un post de radio sau de televiziune, tinde să înglobeze şi să exploateze toate cunoştinţele disponibile în dorinţa de a intermedia în mod creativ transmiterea mesajului autorului către beneficiar, cititorul.

După ce parcurgi cursul, o să alegi în cunoştinţă de cauză poziţia pentru care optezi, ca intelectual, căci zace un mare adevăr în cuvintele „editorul perfect este un scriitor ratat“. Poţi să-ţi spui, da, sunt un scriitor în formare, am ceva de transmis semenilor mei, acum ştiu mai bine ce se aşteaptă de la mine în contextul culturii contemporane, sau poţi să-ţi spui, da, deţin tehnica necesară, lumea mea este lumea cărţilor, a cuvântului scris, pot să creez autori şi cărţi prin talentul meu. În bună parte, cunoştinţele necesare sunt comune, le vei afla în aceste săptămâni, şi chiar dacă nu vei opta pentru o carieră riscantă de autor sau una discretă de editor vei şti să te apropii altfel de carte, de munca intelectuală.

Şi, pentru o clipă, să fiu sincer!

De ce nu-mi place să fiu editor:

pentru că trebuie să dezamăgesc prea mulţi oameni, să le spulber iluziile de a deveni autori pentru că trebuie să ascult prea mult de considerente economice şi să-mi înfrânez pornirile

legate de gustul personal pentru că regret că nu i-am făcut bogaţi şi faimoşi pe toţi autorii în care am crezut

De ce îmi place să fiu editor:

pentru că îmi plac majoritatea cărţilor pe care le-am editat şi primesc şi eu o parte din succesul lor material sau cultural

pentru că îmi petrec viaţa printre oameni preocupaţi de carte, de cultură pentru că munca mea este bazată pe descoperire şi încântare

Aceste motive pro şi contra nu-ţi sunt suficiente. Şi nu justifică opţiunea ta de a deveni editor sau autor. Literatura de specialitate este extrem de rară, iar sinceritatea, în această lume ce, asemenea masoneriilor medievale, îşi transferă cunoştinţele prin relaţia maestru-ucenic, este rară. O să încerc să fiu cât mai sincer şi să-ţi dau toate elementele necesare pentru a aprecia şi singur dacă această carieră ţi se potriveşte. Oricum, vei fi fericit dacă vei ajunge să fii plătit pentru a face un lucru care îţi place.

Scurt istoric al profesiunii şi al editării de carte

O dată cu apariţia tiparului, a apărut în mod natural necesitatea ca un personaj, altul decât autorul, să ia decizia de a fi publicată o carte. Cel care deţinea mijlocul de producţie, tipograful, şi-a asumat acest rol, iar azi putem spune că, aşa cum o cunoaştem azi, cartea s-a născut ca produs al culturii populare, având din primul moment al existenţei sale dublul caracter de bun cultural, dar şi de marfă.

Perfecţionarea industriei tipografice a permis editarea unui număr tot mai mare de titluri şi, pentru a ridica nivelul de calitate al textului tipărit, dar şi pentru a veni în întâmpinare gustului cititorilor, au apărut corectorul şi editorul.

Creşterea interesului pentru carte şi transformarea ei în principalul suport pentru comunicarea ideilor, dar şi creşterea pieţei de carte, a dus la dezvoltarea unui adevărat lanţ industrial, care cuprinde producătorii de materiale tipografice, hârtie şi carton, în principal, producătorii de utilaje tipografice, tipografii, editorii, distribuitorii de carte şi librarii.

Totul pentru ca divertismentul furnizat de autor, sau învăţăturile transmise de autor, să ajungă cât mai corect şi mai rentabil în mâinile cititorilor.

Rolul principal, un rol de joly joker, îl are editorul, care, la limită, trebuie să poată suplini toate celelalte specializări şi care, pentru buna desfăşurare a activităţii, trebuie să cunoască toate verigile acestui lanţ pentru a-şi putea impune dorinţele sale. Iar el face acest lucru atât în slujba autorului, cât şi în beneficiul cititorului, de aceea autorul trebuie să cunoască şi el cât mai bine sistemul editorial, loc în care poate câştiga şi o pâine pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar este bine ca şi cititorul să ştie ce stă în spatele cărţii pe care o „uită pe banchetă, în tren“.

Etape pe drumul cărţii de la autor la cititor

0. Autorul, ascuns de restul lumii în faţa colii albe de hârtie, scrie pentru el însuşi, citeşte prietenilor ca să se verifice, visează să fie publicat. Ca şi despre celelalte momente, o să vorbim pe larg despre acest moment în următoarele lecţii.

1. Manuscrisul este gata. Bun sau rău, publicabil sau nu, existent într-un singur exemplar sau în mai multe copii, fără a fi fost acceptat de un agent literar sau de un editor, el generează dejadrepturi de autor! Nu poate fi folosit fără acordul autorului, iar el este singurul care decide asupra soartei acestuia.

2. În lumea anglo-saxonă, în care tranzacţiile se fac prin intermediul agenţilor literari, urmează momentul acordării primului calificativ din partea unui cititor profesionist, agentul literar. El decide dacă va investi timp şi bani în promovarea cărţii şi a autorului în faţa unei edituri sau îl va trimite pe autor la plimbare.

2 bis. În lumea europeană, deci şi în România, primul lector avizat este editorul, modalităţile prin care autorul ajunge să-şi ofere manuscrisul urmând să le analizăm mai târziu. Manuscrisului i se adaugă un prim material auxiliar, referatul de lectură. Dacă el este pozitiv, lucrurile merg mai departe.

3. Evaluată din punct de vedere „cultural“, artistic, dar şi din punctul de vedere al oportunităţii comerciale, viitoarea carte este supusă, în cazul editurilor mari, analizei unui comitet din care fac parte şi specialiştii în marketing şi vânzări. În editurile mai mici, sau când editorul care propune cartea are suficientă autoritate profesională, eventual dublată de o poziţie ierarhică superioară, şi decizia economică o ia tot editorul. Cartea va fi publicată, asta îşi doresc acum autorul, editorul, toţi cei care urmează să investească în ea timp şi bani.

4. Pentru ca lucrurile să meargă mai departe, editura încheie un contract de editare cu autorul, contract care va sta la baza relaţiei lor ulterioare. Apare un al doilea material auxiliar care va însoţi cartea. Semnând acest contract, autorul se angajează, printre multe altele, să nu ofere timp de mai mulţi ani aceeaşi carte unei alte edituri, ceea ce face ca editorul, spre deosebire de un producător de sucuri, să fie sigur de unicitatea mărfii pe care o oferă. De asemenea, editorul se obligă să plătească, în termeni ce sunt negociaţi, drepturi băneşti autorului. Contractul de editare are însă multe clauze obligatorii şi chiar mai multe posibile, drept care îi vom dedica o întreagă lecţie.

5. Era manuscrisul gata? Satisfăcea el integral dorinţele editorului? Putea să plece direct la cules şi să apară într-o săptămână pe rafturi? Ei bine, autorul află în acest moment că nu, că materialul depus de el

poate fi tratat uneori doar ca un punct de pornire, iar el mai are de scris sub îndrumarea editorului. Eventual de rescris integral toată cartea! Acesta este momentul de maximă importanţă al muncii editorului – el trebuie să îndrume, nu să se substituie autorului! În cazul în care autorul se află în relaţii mai strânse cu editura, şi nu se află la primul contract de editare, parte din această muncă se desfăşoară în etapa „0“. Oricum, de aici va rezulta forma finală a manuscrisului.

6. Manuscrisul intră în planul editorial, de acum se poate spune cu o bună aproximaţie când o să apară cartea şi încep să participe la pregătirea lui mai multe specialităţi editoriale, simultan sau succesiv. Primul este redactorul de carte. Oricât ar fi lucrat autorul şi editorul, cartea poate să mai aibă erori stilistice, gramaticale, care trebuie îndreptate.

7. Culegerea, etapa care urma firesc, este căzută azi în desuetitudine, din cauza largului acces la calculatoarele personale. Cu ani în urmă, manuscrisele soseau dactilografiate şi erau trimise la cules în tipografie. Azi, ele sosesc pe dischetă, în format digital, şi chiar dacă se lucrează şi pe printuri, nu doar prin citirea şi operarea modificărilor direct în calculator, etapa culegerii practic a dispărut.

7 bis. La solicitarea editorului sau a redactorului, atunci când este cazul, au fost comandate din timp şi sosesc acum ca să se integreze cărţii diverse alte materiale, prefeţe, studii critice, note asupra ediţiei, glosare, indecşi de termeni, ilustraţii de interior şi pentru copertă. Toate aceste materiale vor fi preluate în etapa următoare după ce au fost citite şi avizate de editor sau de redactor.

8. Tehnoredactarea însă a rămas. Ea implică tehnică şi artă şi a migrat din spaţiul tipografic în cel editorial din cauza apariţiei aceluiaşi calculator. Deşi nu mai este foarte corect, printul cu textul aranjat în pagină este numit în continuare şpalt. Tot în serviciul de DTP (desk top publishing) este prelucrată şi ilustraţia pentru copertă şi este pregătită macheta copertei, care va fi avizată de autor.

9. Corectura face ca toate eventualele scăpări de până aici să fie îndreptate şi ca textul final al cărţii să fie identic cu cel înaintat de redactor. (Corectura şi scoaterea corecturii pot fi repetate de mai multe ori, mai ales în cazul lucrărilor de specialitate, a dicţionarelor.)

10. Coperta este pregătită pentru a fi trimisă în tipografie, interiorul cărţii este şi el listat pe calc sau pe film, în oglindă, cartea primeştebunul de tipar din partea editorului sau a redactorului şi compartimentul redacţional şi-a încheiat misiunea.

11. Editura îşi începe colaborarea cu tipografia printr-o comandă, în care sunt precizate datele cărţii, tiraj, număr de pagini, materialele solicitate, comandă lansată, eventual, către mai multe tipografii, pentru a se obţine cel mai bun raport calitate preţ.

12. Cartea, sau materialele care sunt folosite la realizarea ei, se află acum în tipografie. Tipograful urmăreşte şi el toate etapele prin care trece cartea, pregătirea formelor, montaj, tipar, legătorie, ambalare, înscriind aceste operaţiuni şi o serie de detalii tehnice pe punga de comandă, un plic uriaş, în care au stat la un moment dat toate filmele, CD-ROM-urile, comanda sosită de la editură. Informatizarea tinde să elimine punga de comandă, sau să limiteze rolul ei de suport pentru toate informaţiile, dar numele încă este utilizat.

13. Nu din clipa în care cartea este tipărită şi se anunţă livrarea ei, ci încă din etapa formei finale a manuscrisului, editorul, fie singur, fie împreună cu cei care se ocupă de marketing şi PR, a pregătit sau comandat o serie de materiale promoţionale, afişe, texte de prezentare, comunicate pentru presă, alte materiale care vor însoţi cartea numai la lansare sau şi în librării. După apariţie, ultimul moment determinat de autor în viaţa cărţii este lansarea, momentul festiv la care sunt invitaţi reprezentanţii presei, cititorii, pentru ca vorbitori bine aleşi, autorul şi editorul să le prezinte noua apariţie.

14. Iar interesul editorului pentru carte şi autor nu se stinge. Vânzarea cărţii va fi susţinută prin numeroase alte acţiuni pe care le vom descifra la timpul potrivit. Editorul este implicat şi în această etapă. În cazul unui bestseller se va lua, la un moment dat, decizia de a fi produsă ocontinuare de tiraj, sau de a reedita cartea, eventual cu revizuiri şi adăugiri.

Foarte pe scurt, acesta este drumul cărţii de la autor la cititor. Pentru că i-am rezervat un capitol separat, nu am mai discutat varianta în care este publicată o traducere. Unele momente sunt decisive şi depind integral de editor, altele sunt supravegheate de el de la distanţă, sau sunt rezolvate în colaborare cu alte specialităţi implicate în industria editorială. Cel care priveşte ansamblul şi decide, care are drept de viaţă şi de moarte, este editorul.

Eşti pregătit să-ţi asumi această răspundere?

Trăsături de personalitate şi abilităţi specifice muncii de editor

Spre deosebire de multe alte meserii, o primă condiţie este aceea de a avea un bagaj cultural larg, o îndemânare enciclopedic-renascentistă care să permită abordarea celor mai diverse teme cu o minimă stăpânire a acestora. Editorul perfect poate fi acel om care ştie de toate şi mai nimic, ceea ce în alte meserii poate fi catastrofal, dar în acest domeniu este benefic.

Toate aceste informaţii este bine să fie acumulate după lecturi cât mai vaste, făcute cu dragoste faţă de carte, „eventual după citirea a cel puţin 3000 de cărţi“, aşa cum spunea un celebru editor român, Nicolae Teică, mândru că reuşise în perioada stalinismului să facă un redactor bun dintr-un tractorist trimis să „ridice nivelul de conştiinţă proletară al burghezilor ascunşi în edituri“.

Numai un om ponderat, care este mulţumit de propriile sale realizări profesionale şi care îşi urmăreşte propriile proiecte scriitoriceşti, atunci când ele există, cu detaşare şi auto-critică, poate să intervină în opera altui scriitor fără gânduri ascunse, fără intenţii murdare, cu dorinţa sinceră de a sprijini autorul şi cartea.

Abilităţi de negociere şi comunicare sunt absolut necesare pentru editorul ajuns în contact cu autorul, atât pentru lucrul pe manuscris cât şi pentru negocierea contractului de editare.

Specificul organizaţiei (editurii), structura şi caracteristicile echipe

Asemenea oricărei alte societăţi comerciale, şi editura poate fi definită printr-o organigramă care să descrie funcţionalitatea compartimentelor, relaţiile ierarhice şi cele de colaborare. Spre deosebire de alte structuri, rolul individului, personalitatea acestuia, sunt mult mai importante, un editor fiind, prin specificul muncii sale, prin creativitatea şi răspunderile sale, o persoană publică, fie şi numai pentru lumea relativ închisă şi de mici dimensiuni în care îşi desfăşoară activitatea. O editură este definită astfel prin numele şi renumele editorilor săi, ca şi prin grupul de autori pe care îi editează.

Editorul – coordonator de colecţie

În general, o editură se specializează pe câteva genuri literare sau categorii de carte ştiinţifică şi se adresează unui public ţintă cât mai bine definit. Colecţiile, seriile de cărţi editate sub numele unei colecţii, sunt elemente principale ale planului editorial. Coordonatorul de colecţie porneşte prin a defini principiile generale care stau la baza colecţiei, apoi caută şi selectează autorii şi titlurile care corespund cel mai bine intenţiilor sale. Dacă răspunderea pentru publicarea unui titlu este mare, răspunderea pentru o întreagă colecţie este uriaşă, atât din punct de vedere financiar, deciziile fiind luate pe timp îndelungat, ceea ce implică o capacitate de previziune a evoluţiei pieţei de carte şi a gusturilor cititorilor, cât şi din punct de vedere cultural, titlurile propuse fiind receptate de cititori şi în contextul colecţiei în care capătă încredere. Nu de puţine ori, cititorii ajung să cumpere o carte pentru că face parte dintr-o colecţie a editurii, al cărei proiect îl cunosc, chiar dacă nu cunosc autorul şi titlul din alte surse, iar felul în care cartea cu pricina răspunde aşteptărilor poate conduce la consolidarea renumelui colecţiei sau îi poate dezamăgi pe termen lung, cu grave consecinţe financiare.

O colecţie este definită prin:

– plan/proiect: criteriile după care sunt selectate titlurile, mesajul pe care îl transmite colecţia, publicul ţintă căruia i se adresează;

– tăietura colecţiei: macheta generală pentru copertă şi blocul de carte;

– sigla colecţiei: un element grafic care permite rapid identificarea cărţilor şi care sugerează, eventual, proiectul colecţiei;

– numărul de colecţie: cărţile sunt înseriate, ceea ce în timp dă un plus de încredere cititorilor, numărul mare de lucrări apărute fiind o garanţie că proiectul este viabil.

Proiectul colecţiei dă cel mai bine măsura talentului editorului care coordonează colecţia, ridicând munca acestuia la nivelul unui proiect cultural amplu, care poate deveni semnificativ la scară istorică.

Editorul – manager al unei afaceri cu grad mare de risc

Afacere de mică dimensiune, care implică pentru demararea ei resurse financiare modeste, o editură apare, de cele mai multe ori, ca iniţiativă a unui editor care, prin resurse proprii, sau prin asocierea cu un investitor, proiectează un plan editorial alcătuit din una sau mai multe colecţii şi urmăreşte realizarea acestuia.

Pe cât de modestă este investiţia, pe atât de riscantă este ea, cartea fiind, aşa cum am mai spus, obiect cultural şi marfă, rolul editorului fiind atât de factor cultural cât şi de actor pe o piaţă comercială ale cărei tendinţe trebuie să le cunoască, să le „simtă“.

După absolvirea acestui curs, vei avea suficiente cunoştinţe pentru a-ţi înfiinţa propria editură, despre destinul unei astfel de întreprinderi urmând să discutăm într-o altă lecţie.

Înainte de orice altceva, trebuie să înţelegi un lucru, editarea nu este o artă, este o afacere! Nu este o artă şi nu este nici o meserie. Nu este nevoie de absolvirea unei anume facultăţi, nu ţi se ia dreptul la practică pentru greşeli. Deşi derivă din artă, este repetitivă ca orice altă muncă. Şi respectă reguli tribale, asemănătoare celor din lumea afacerilor, deşi este departe de a fi numai o afacere.

Redusă la esenţă, activitatea editorială poate fi descrisă astfel: cineva îşi utilizează propriile resurse financiare, sau resursele unui investitor, pentru a produce în fiecare an un număr oarecare de titluri. Şi încearcă să vândă aceste cărţi sperând ca să-şi acopere costurile, ba chiar, cu puţin noroc, să obţină şi un beneficiu. Iar unele cărţi vor fi publicate deşi nu se vor vinde, deci câştigătorii plătesc şi pentru cei care pierd.

Marea diferenţă între editor şi un alt om de afaceri este prezenţa autorului. Spre deosebire de alte domenii, industria automobilelor, de exemplu, în care nu vei afla niciodată cine a proiectat scaunul sau volanul, numele autorului este aici cunoscut. Editorul nu produce doar un obiect, o marfă, ci un produs care la origini şi la final aparţine în cel mai profund sens autorului.

Spre deosebire de alte domenii, editorul deţine monopolul asupra produselor sale. Mai multe fabrici pot produce maşini, dar numai o editură poate publica, la un moment dat, într-un anumit spaţiu lingvistic, un anumit roman al unui anumit autor.

A publica poate primi multe definiţii, dar cea mai scurtă şi mai acoperitoare este „a face cunoscut“. Editorul face cunoscută cititorilor opera autorului prin publicare.

Cartea este o transmisiune de la o minte la alta care poate depăşi orice graniţe, mai puţin pe acelea ale analfabetismului.