Deductiv si inductiv in explicatia economica: un model logic al conceptualizarii pentru stiintele...

Adrian ŢĂRAN MOROŞAN

Deductiv şi inductiv în

explicaţia economică: un

model logic al

conceptualizării pentru

ştiinţele economice şi de

gestiune

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

2013

ADRIAN ŢĂRAN MOROŞAN

2

DEDUCTIV ŞI INDUCTIV ÎN EXPLICAŢIA ECONOMICĂ

3

Cuprins

Rezumat................................................................................. 5

Cuvinte cheie........................................................................ 5

Mulţumiri............................................................................... 5

Introducere........................................................................... 7

Capitolul 1. Criteriile generale de ştiinţificitate............... 9

1.1. Un principiu metodologic fundamental pentru

cercetarea ştiinţifică – aparenţa......................................... 9

1.2. Abordarea obiectivă în ştiinţă..................................... 11

1.3. Explicaţie, înţelegere şi cauzalitate în ştiinţă.............. 14

1.4. Sursa veridicităţii - externalizarea.............................. 19

1.5. Sistemul de valori şi evaluarea experienţelor

prezente.............................................................................. 21

1.6. Despre rolul paradigmei în cercetare.......................... 29

1.7. Câteva neajunsuri ale paradigmei. Programele de

cercetare............................................................................. 35

1.8. Relaxarea programelor de cercetare. Tradiţiile de

cercetare............................................................................. 38

1.9. Sisteme de valori versus paradigme, programe de

cercetare şi tradiţii de cercetare......................................... 40

1.10. Definirea conceptului de ştiinţificitate..................... 52

Capitolul 2. Enunţurile ştiinţifice şi atributele suficiente

ale acestora. Logica enunţurilor ştiinţifice........................ 55

2.1. Atribute suficiente ale enunţurilor empirice

identificate în literatura de specialitate.............................. 56

2.2. Criterii de delimitare a enunţurilor empirice............. 58

2.2.1. Criterii de translaţie................................................ 59

2.2.2. Criterii verificaţioniste............................................ 61


4

2.2.3. Criterii verificaţioniste sau falsificaţioniste............ 62

2.2.4. Criterii falsificaţioniste............................................ 63

2.2.5. Despre imposibilitatea criteriilor de delimitare

prezentate de a delimita enunţurile empirice în condiţiile

date.................................................................................... 65

2.3. Noi atribute suficiente ale enunţurilor empirice.

Enunţurile empirice ştiinţifice........................................... 66

2.4. Falsificaţionism versus verificaţionism în lumina

noilor atribute suficiente ale enunţurilor empirice

ştiinţifice............................................................................ 72

2.5. Sistemul de valori şi falsificarea teoriilor ştiinţifice... 77

2.6. Deductiv, inductiv sau abductiv în ştiinţă.................. 81

Capitolul 3. Structura logică a economiei. Deductiv,

inductiv sau abductiv în ştiinţa economică.................... 85

3.1. Atributele suficiente ale conceptului de economic.

Actul economic, acțiunea economică, activitatea

economică.......................................................................... 87

3.2. Structura cauzalității economice: eutaxiologic vs

teleologic........................................................................... 94

3.3. Integrarea subiectului în obiectul de studiu al

economiei.......................................................................... 95

3.4. Caracterul ştiinţific al economiei (criteriile de

ştiinţificitate în economie) ................................................ 98

3.5. Conceptul de enunţ ştiinţific economic...................... 98

3.6. Explicaţia cauzală în economie.................................. 100

3.7. Geneza conceptelor economice şi teoria

economică.......................................................................... 105

3.8. Deductiv, inductiv sau abductiv în ştiinţa

economică.......................................................................... 108

Bibliografie....................................................................... 113


5

Rezumat

Studiul nostru reprezintă un demers care analizează,

dintr-o perspectivă logică, printre altele, întinderea sferei de cuprindere a economiei, așa cum a fost ea delimitată în trecut în literatura economică.

Discutăm, de asemenea, modul în care ştiinţa economică îndeplinește criteriile generale de ştiinţificitate. Redefinirea economiei a fost rezultatul firesc atunci când am constatat că sfera sa generează unele dintre problemele ridicate de către criticii caracterului său științific.

Pentru că am ajuns la concluzia că nu doar sfera economiei reprezintă o problemă în calea îndeplinirii criteriilor de științificitate, am încercat să identificăm şi restul cauzelor care îşi lasă amprenta asupra caracterului științific al economiei.

La sfârșitul studiului nostru am constatat că, din cauza specificității sale, economia se pretează mai bine din punct de vedere logic aplicării modelelor inductive de conceptualizare.

Cuvinte cheie: definiţia economiei, metodologie economică, criterii generale de ştiinţificitate, atribute suficiente ale economiei, epistemologie economică

Mulțumiri

Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul "Studii Postdoctorale în Economie: Program de formare


6

continuă a cercetătorilor de elită - SPODE" cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contract nr. POSDRU/89/1.5/S/61755.


7

Introducere

Scop:

Scopul acestui studiu este elaborarea unui model logic de conceptualizare pentru ştiinţa economică1, în contextul în care caracterul ştiinţific al acesteia este tot mai des pus sub semnul întrebării. Obiective:

Obiectivele lucrării sunt:

• identificarea unui principiu metodologic fundamental pentru cercetarea ştiinţífică şi a atributelor2 suficiente ale ştiinţificităţii;

• găsirea unui criteriu de demarcaţie pentru separarea enunţurilor ştiinţifice de alte categorii de enunţuri;

• identificarea unor atribute suficiente ale economicului adecvate criteriilor generale de științificitate ce vor fi stabilite de noi;

• evaluarea efectului pe care specificul economiei îl poate avea asupra posibilităţilor de utilizare a diverselor tipuri de raţionament prezentate în literatura de specialitate.

1 În această lucrare termenul de ştiinţă (ştiinţe) economică (economice) a fost utilizat în sens larg desemnând totalitatea domeniilor de studiu din sfera ştiinţelor economice şi de gestiune. 2 În această lucrare sintagma „atribute suficiente” ale unui obiect

desemnează numărul minim de caracteristici necesare pentru a-l diferenţia pe acesta de orice alt obiect.


8

Metodologie:

Concluziile sunt obţinute îndeosebi pe cale logică, pe baza formulării ipotezelor şi apoi, prin încercarea de testare logică şi epistemologică a lor.

Structura pe capitole:

În primul capitol al acestei lucrări prezentăm concepţia noastră despre ştiinţă în general şi încheiem cu definirea conceptului de ştiinţificitate.

În al doilea capitol identificăm criteriul de demarcaţie care trebuie să fie utilizat pentru separarea enunţurilor ştiinţifice de alte categorii de enunţuri, răspunzând afirmativ la întrebarea dacă un astfel de criteriu există.

În al treilea capitol creionăm atributele suficiente ale economicului adecvate criteriilor generale de științificitate prezentate în prima parte a lucrării. În a doua jumătate a capitolului evaluăm efectul pe care specificul economiei îl poate avea asupra posibilităţilor de utilizare a diverselor tipurilor de raţionament logic prezentate în literatura de specialitate.

Pe parcursul întregii lucrări evidenţiem concluziile şi consideraţiile personale desprinse pe măsura elaborării acesteia, descriind astfel modelul logic de conceptualizare pe care îl propunem pentru ştiinţa economică.


9

Capitolul 1. Criterii generale de ştiinţificitate

1.1. Un principiu metodologic fundamental pentru cercetarea

ştiinţifică – aparenţa

Analizând problematica definirii ştiinţei, indisolubil legată de conceptul de realitate, ajungem implicit în zona metafizicii, unde, având în vedere multitudinea de abordări bine fundamentate, dar de multe ori contradictorii, trebuie să ne poziționăm. Un astfel de demers este necesar, spunem noi parafrazându-l pe Popper (1981), pentru a face lumină în „mlaştina” teoriilor filozofice care formează fundaţia edificiului cercetării ştiinţifice. Considerăm că abordarea kantiana reprezintă, în mare măsură, calea de urmat. Studiul noastru va fi, deci, fundamentat utilizând ca punct de pornire câteva dintre ideile filozofice ale lui Kant (2009) despre cunoașterea rațională descrise magistral în ”Critica rațiunii pure”, care constituie fundamentul filozofic al principiului metodologic ai cărui adepți suntem – principiul aparenţei. Vom încerca în continuare, în câteva cuvinte, să sintetizăm acele idei.

Kant nu neagă existența unei realități obiective ci dimpotrivă, o susține, dar afirmă în același timp că aceasta se află în afara posibilităților noastre de cunoaștere raţională. Cunoaștem din punct de vedere raţional prin intermediul simțurilor noastre, deci realitatea obiectivă este filtrată și


10

subiectivată. Ceea ce ajungem să ştim despre realitate se referă la acele forme perceptibile de manifestare ale realităţii, deci la aparenţă, şi nu la realitatea propriu-zisă, la esenţa acesteia, care ne rămâne necunoscută. Orice observaţie primară realizată ca urmare a studiului lumii care ne înconjoară implică percepţia noastră asupra acestei lumi. Din acest motiv vom încerca să arătăm în continuare în această lucrare că orice enunţ economic (şi nu numai) considerat ştiinţific trebuie să îşi asigure susţinerea, printre altele, prin confruntarea sa cu observaţiile primare care îl fundamentează. Ideea menţionată generează, însă, apariţia problemei prezentate în cele ce urmează. Deoarece observaţiile primare stau la baza enunţurilor despre lumea înconjurătoare, ele ar trebui să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să fie propoziţii despre lumea în care trăim şi să fie incontestabile. O consecinţă a existenţei aparenţei este, însă, imposibilitatea logică a îndeplinirii concomitente a ambelor condiţii. Fie observaţia primară se referă la ceea ce credem noi despre lume şi nu la lumea propriu-zisă, dar atunci nu mai îndeplineşte prima condiţie, fiind, de fapt, o afirmaţie despre observator şi nu despre obiectul observat, fie prezintă o parte a lumii exterioare şi implică percepţia noastră despre aparenţa acestei lumi, fiind, în această situaţie, contestabilă. Altfel spus, principiul aparenţei afirmă că orice observaţie primară despre lume este contestabilă pentru că surprinde aparenţa acesteia, în timp ce orice percepţie personală este incontestabilă, dar nu intră în categoria afirmaţiilor despre lumea înconjurătoare.

Principiul aparenţei devine, susţinem noi, în contextul descris, o premisă metodologică a tuturor cercetărilor care


11

utilizează ca fundament filozofic abordarea kantiană. În continuare vom prezenta soluţiile care au fost avute în vedere în literatura de specialitate pentru depăşirea impasului metodologic semnalat înainte.

1.2. Abordarea obiectivă în ştiinţă

Din sumedenia de definiții ale cunoașterii știintifice din

literatura de specialitate am ales să ne oprim, pentru început - cu scopul de a elabora propria noastră definiţie - asupra celei utilizate de Paty (1978) conform căreia știința presupune o abordare cauzală și obiectivă a realității. Simplitatea aparentă și, în același timp, caracterul restrictiv al definiției menționate impun, credem noi, o serie de comentarii. Autorul amintit propune, deci, două criterii pe care o disciplină trebuie să le îndeplinească cumulativ pentru încadrarea ei în sfera științelor: primul - abordarea cauzală a realității și al doilea - abordarea obiectivă a acesteia.

O altă definiţie care ne va ajuta în conturarea propriului punct de vedere privind ştiinţificitatea afirmă că o condiție logică a acesteia este asigurarea veridicității, care se realizează în mod concret prin furnizarea de explicații și de modele predictive (Dinga, 2009).

Deci, în opinia celor doi autori menţionaţi, știința trebuie să explice și să prevadă, iar abordarea care dă posibilitatea de a furniza explicații și implicit de a înțelege este abordarea cauzală, după cum rezultă din ambele definiții aduse în discuție.


12

În privința reflectării obiective a realității considerăm că există diferențe majore între cele două abordări. În timp ce Paty consideră obiectivitatea ca și condiție necesară a științificității, Dinga nuanțează prin utilizarea veridicității, termen cu pronunțate „penumbre” metafizice. O reflectare obiectivă a realității realizată în condițiile de fidelitate de 100% presupune oglindirea perfectă a acesteia, ori acest lucru nu este nici posibil și nici de dorit, susține Pohoață (2011). O reproducere perfectă a realității chiar dacă ar fi posibilă, nu ar îmbunătăți în niciun fel cunoștințele noastre. Am obține doar o dublură perfectă, fără niciun fel de utilitate – adăugăm noi. O analiză critică a unor termeni economici construită pe fundamente filozofice poate părea, la o primă vedere, cel puțin bizară. Totuși, considerăm că în situația dată (și nu numai) e singura abordare posibilă. Discutând despre realitate ajungem implicit, aşa cum am menţionat în primul subcapitol al acestei lucrări, în zona metafizicii unde, având în vedere multitudinea de abordări bine fundamentate, dar de multe ori contradictorii, trebuie să ne poziționăm. Nu facem parte, cum am precizat deja, dintre acei susținători fără rezerve ai ideii conform căreia realitatea obiectivă nu există, lumea fiind exclusiv o creație a minții noastre și deci, nu acesta este motivul care ne determină să susținem că reflectarea unei realități obiective nu este posibilă în știință. Nu facem însă parte nici dintre adepții acelor abordări care consideră că lumea, existentă de sine stătător, poate fi reflectată obiectiv. Abordarea kantiană transpusă de noi în principiul metodologic al aparenţei reprezintă, în acest context, calea de urmat.


13

Cu toate că întreaga noastră cunoaștere asupra lumii exterioare este subiectivă, aceasta fiind o consecinţă a principiului aparenţei, ea poartă în sine unele semne de obiectivitate întrucât se realizează într-un cadru predefinit spațial și temporal, aprioric. Prin cunoștințe apriorice Kant înțelege acele cunoștințe dobândite independent de absolut orice experiență. În acest sens, el afirmă categoric că, opunându-se apriorismului, „tot ce este practic, întrucât conține mobile, se raportează la sentimente care aparțin izvoarelor empirice ale cunoașterii” (Kant, 2009). Marele filozof „are grijă să atenţioneze la timp: nu există o cunoaştere apriori în

sine. Ne permitem să vorbim de o cunoaştere apriori fără a face trimitere la imediatismul unei experienţe numai pentru că există un exerciţiu faptic deja consumat din care derivă, în fond, cunoaşterea apriori” (după Pohoață, 2011). Pervertim deci, sensul dat de Kant apriorismului dacă folosim acest termen altfel decât pentru a face referire la cadrul determinat în care are loc cunoașterea aposteriori, delimitat de timp și spațiu ca și cunoștințe dinaintea oricărei experiențe. Obiectivitatea amintită de Paty ca și condiție necesară a știintificității, este, în contextul ideilor expuse de Kant și enunțate înainte pe care, așa cum am mai spus, ni le însușim sub forma principiului metodologic al aparenţei, doar o formă fără fond. Dacă putem cunoaște realitatea exterioară nouă doar prin intermediul simțurilor, reprezentările noastre despre ea nu pot fi decât un rezultat al acestor percepții subiective. Condiția logică de științificitate menționată de Dinga (2009), veridicitatea, care în sens general presupune concordanța cu adevărul, implică, de asemenea, o discuție


14

amănunțită, reprezentând în fapt, o formă mai slabă a adevărului. Adevărul, ca și concept de sorginte filozofică, poate îmbrăca o paletă extrem de largă de nuanțe, de la adevăr absolut, general valabil oriunde și oricând și până la varianta acestuia de afirmație care încă nu a fost infirmată. Desigur, privind din perspectiva asumată a aparenţei nu putem fi de acord cu varianta adevărului pur, absolut ca și condiție a științificității, dar văzând veridicitatea ca pe o concordanță cu adevărul (de moment, aparent), aceasta reprezintă o condiție logică a caracterului ştiinţific al unei discipline. Cunoştinţele ştiinţifice trebuie să fie veridice.

1.3. Explicaţie, înţelegere şi cauzalitate în ştiinţă

În paginile anterioare am afirmat că o reflectare

obiectivă nu este de dorit în ştiinţă, întrucât în situaţia în care realitatea ar fi descrisă cu o fidelitate de 100%, ceea ce am obţine ar fi o reproducere perfectă, o dublură a acesteia, fară niciun fel de utilitate. Am menţionat de asemenea şi faptul că, în lumina aplicării principiului aparenţei, o astfel de abordare nu este posibilă.

În acest context, în care o descriere a ceea ce se întâmplă în realitate nu este posibilă, generând o încălcare a principiului metodologic asumat, nici o descriere completă a reprezentărilor noastre despre ceea ce se întâmplă nu considerăm că este utilă. În opinia pozitiviştilor logici însă un astfel de scop al ştiinţei părea să fie suficient, într-o primă etapă a existenţei acestora. În conformitate cu abordările lor


15

ştiinţa trebuie să descrie, aceasta fiind „un sistem de reguli pentru predicţia pattern-urilor experienţei” (Godfrey-Smith, 2012). Dar o prezentare perfectă şi completă a propriilor reprezentări subiective despre realitate nu reprezintă, de fapt, altceva decât o dublură perfectă a realităţii percepute de noi, adică descrierea tuturor manifestărilor perceptibile ale acestei realităţi. A spune ceea ce percepem că se întâmplă reprezintă un deziderat a cărui punere în practică nu face altceva decât să expună propriile noastre reprezentări despre realitate, în afara noastră. Ştiinţa include, în opinia pozitiviştilor logici care susţin abordarea descrisă înainte, acele reprezentări susţinute de pattern-urile experienţei, în timp ce neîncadrarea în aceste pattern-uri generează excluderea. Se observă deci, că din perspectiva pozitiviştilor logici, ştiinţa a reprezentat, într-o primă fază, o descriere organizată a reprezentărilor oamenilor despre realitate care nu implica, în mod necesar, o anumită explicaţie cauzală. Cu toate acestea, încadrarea unor reprezentări în anumite pattern-uri generate de experienţă face apel la istorie, iar alegerea unui model (pattern) dintr-o infinitate de posibilităţi implică, ca resort raţional, o anumită explicaţie a alegerii, ca răspuns la întrebarea „de ce acesta?”.

Sesizând neajunsurile eliminării necesităţii existenţei explicaţiei în ştiinţă, Hempel şi Oppenheim (1948) dezvoltă o teorie pozitivistă a explicaţiei prin legi de acoperire, care afirmă în esenţă faptul că a explica un lucru este echivalent cu a arăta cum să îl obţii, în cadrul unui argument logic. Conform acestei teorii o explicaţie presupune existenţa explanans-ului, adică a concluziei sau a ceea ce trebuie explicat şi a explanandum-ului, adică a ceea ce explică, respectiv premisele,


16

care trebuie să conţină cel puţin formularea unei legi a naturii (adică o susţinere factuală) care să aducă o contribuţie reală la argument (adică să nu fie doar anexată prin intermediul unor operaţii logice, din motive care ţin de formă). Explicaţiile prin legi de acoperire presupun demostraţia faptului că apariţia explanans-ului era de aşteptat, având în vedere existenţa unor premise deja cunoscute sub forma unor legi ale naturii. Diferenţa dintre explicaţie şi predicţie este în cazul acestui tip de abordare, minoră. Explicaţia se referă la ceea ce era de aşteptat şi s-a produs deja, în timp ce predicţia se referă la ceea ce este de aşteptat şi nu s-a produs încă.

Godfrey-Smith (2012) evidenţiază o problemă „cu efect demolator” asupra explicaţiei prin legi de acoperire şi anume, problema asimetriei, prezentând renumitul exemplu al catargului şi al umbrei acestuia, evocat pentru prima dată de Sylvain Bromberger în anul 1966. Lungimea umbrei unui catarg poate fi calculată cunoscând înalţimea acestuia, poziţia soarelui, legile opticii şi câteva elemente de trigonometrie, la fel cum şi lungimea catargului poate fi determinată cunoscând lungimea umbrei şi celelalte elemente deja menţionate. Cu toate acestea însă, o explicaţie a dimensiunii umbrei folosind ca premisă lungimea catargului are sens, în timp ce o explicaţie a lungimii catargului folosind ca premisă lungimea umbrei nu reprezintă o explicaţie în adevăratul sens al cuvântului. Ambele abordări determină înţelegere, dar doar prima dintre ele generează apariţia unor explicaţii plauzibile, iar aceasta se întâmplă întrucât, aşa cum rezultă din exemplul de mai sus, explicaţia presupune existenţa unei anumite direcţionalităţi care nu poate fi inversată, având acelaşi sens cu săgeata timpului.


17

Explicaţia prin legi de acoperire eşuează întrucât acestea nu urmează în permanenţă aceeaşi direcţie, sensul legilor fiind modificat în funcţie de argumentul logic în cadrul căruia sunt folosite.

Considerăm, din motivele expuse mai sus, că nu orice descriere a reprezentărilor noastre subiective despre realitate generează în mod necesar o cunoaştere a adevărurilor de moment. Din acest motiv, o descriere de tipul amintit nu poate fi încadrată întotdeauna în categoria cunoaşterii ştiinţifice, chiar dacă în cadrul acesteia sunt folosite premise reprezentate de legi ale naturii. Pentru ca o descriere a reprezentărilor realităţii să poată fi considerată ştiinţifică dintr-o perspectivă logică, direcţionalitatea acesteia nu trebuie să aibă un sens opus faţă de săgeata timpului. Altfel spus, o descriere ştiinţifică a reprezentărilor realităţii presupune în opinia noastră explicaţie, iar explicaţia implică cauzalitate.

Există însă şi abordări alternative ale explicaţiei pe care nu le contestăm în totalitate, dar le considerăm forme mai slabe, discutabile, de susţinere a caracterului ştiinţific decât explicaţia cauzală. Pornind de la ideea identificării de pattern-uri, Friedman (1974) şi Kitchner (1981) conturează teoria unificaţionistă a explicaţiei ca alternativă neoficială a teoriei oficiale a explicaţiei prin legi de acoperire, folosită de pozitiviştii logici. Conform acestei teorii explicaţia în ştiinţă constă în „asocierea unei serii variate de fapte prin subsumarea acestora unui set de pattern-uri şi principii fundamentale. Ştiinţa depune eforturi constante pentru a reduce numărul lucrurilor pe care trebuie să le acceptăm ca fiind fundamentale” (Godfrey-Smith, 2012). Astfel, creatorii acestei teorii consideră


18

că un principiu sau un pattern fundamental care unifică mai multe manifestări particulare poate să fie acceptat ca o explicaţie a acestor teorii, nu pentru că oferă o explicaţie cauzală a acestora, ci întrucât reduce numărul de pattern-uri şi principii fundamentale necesare pentru înţelegerea reprezentărilor realităţii.

Adaptând teoria pozitivistă a explicaţiei, considerăm că a explica un lucru este echivalent cu a arăta cum să îl obţii, în cadrul unui argument logic care foloseşte ca şi premise legi ale naturii apărute înainte de concluzie. În opinia noastră, ştiinţa se diferenţiază de nonştiintă tocmai prin asigurarea unor explicaţii cauzale ale reprezentărilor despre realitate, aceasta fiind modalitate corectă de abordare a cunoaşterii dintr-o perspectivă logică. Nu credem însă că unificarea nu reprezintă un instrument util pentru asigurarea explicaţiei ştiinţifice, dar considerăm că finalitatea acesteia trebuie să fie obţinerea de explicaţii cauzale, iar delimitarea principiilor şi pattern-urilor fundamentale reprezintă uneori etape intermediare necesare atingerii acestui obiectiv.

Nu susţinem însă că o cunoaștere a adevărului de moment generează obligatoriu explicație și predicție, ci suntem partizanii ideii că știința, prin reflectarea cauzală a adevărurilor aparente determină în mod necesar explicație și doar contingent predicție. În situaţia în care condiţiile din perioada pentru care este furnizată explicaţia nu se modifică, atât explicaţia cât şi predicţia sunt posibile. Însă cu cât premisele utilizate în explicaţie se modifică mai tare, cu atât predicţia are mai puţin sens, chiar şi în condiţiile unor explicaţii veridice. Vom reveni asupra acestei idei într-unul


19

dintre capitolele următoare, când vom analiza caracterul ştiinţific al economiei din perspectiva criteriilor de ştiinţificitate.

1.4. Sursa veridicităţii - externalizarea

Având în vedere abordarea asumată până acum, conform căreia ştiinţa se diferenţiază de nonştiintă tocmai prin asigurarea unor explicaţii cauzale ale reprezentărilor despre realitate, aceasta fiind singura modalitate de abordare a cunoaşterii dintr-o perspectivă logică, ne propunem în continuare găsirea unui răspuns la întrebarea „unde se atinge veridicitatea?”. Cele două răspunsuri posibile sunt: la nivel individual sau la nivel de grup.

Întrucât existenţa principiului metodologic al aparenţei nu ne dă posibilitatea să stabilim în mod obiectiv care dintre afirmaţiile noastre despre lume sunt adevărate, acestea reprezentând, de fapt, enunţuri despre reprezentările acesteia la nivel individual, am definit veridicitatea ca pe o concordanţă cu adevărul de moment, aparent. O astfel de definiţie însă, în loc să genereze răspunsuri, naşte o nouă şi importantă întrebare şi anume, ce este adevărul de moment?

Revenind la principiul aparenţei şi la consecinţele acestuia amintim că, în conformitate cu conţinutul său, singurele afirmaţii obiective din punct de vedere logic sunt cele pe care le facem despre percepţiile noastre subiective, dar acestea nu se referă la lumea înconjurătoare ci la acele percepţii. Putem afirma, fără a greşi, că astfel de afirmaţii


20

reprezintă adevăruri pure. Dar caracterul ştiinţific al unei discipline implică, aşa cum am mai spus, producerea în cadrul acelei discipline a unor enunţuri veridice despre lumea înconjurătoare şi nu a unor enunţuri adevărate despre percepţiile propriei persoane. Ori aceste enunţuri reflectă o modalitate de a comunica reprezentările noastre individuale despre realitate, celorlalţi, deci implică grupul de indivizi. Prin răspunsul obţinut ni se confirmă dacă descrierea lumii exterioare realizată prin enunţul subiectiv elaborat de noi este similară reprezentării grupului, sau diferă de aceasta.

Explicaţia cauzală nu este necesară pentru a obţine din partea celorlalţi confirmări ale unor enunţuri, dar este obligatorie pentru a le conferi acestora calitatea de adevăruri de moment sau, atfel spus, de cunoştinţe ştiinţifice. Prin propria noastră adaptare a teoriei pozitiviste a explicaţiei susţineam că a explica un lucru este echivalent cu a arăta cum să îl obţii, în cadrul unui argument logic care foloseşte ca şi premise legi ale naturii apărute înainte de concluzie. Credinţele comune pot fi în anumite situaţii considerate suficiente pentru a confirma afirmaţiile făcute de anumite persoane, dar nu vor putea fi folosite într-un argument logic din punct de vedere ştiinţific, dacă nu implică ca şi premise, legi ale naturii. Observăm în acest context că în timp ce credinţele comune generează doar confirmare intersubiectivă a unor enunţuri, explicaţia cauzală este cea care împarte aceste enunţuri în ştiintifice şi nonştiinţifice.

În consecinţă, în opinia noastră singura modalitate de a atinge veridicitatea este confirmarea intersubiectivă a reprezentărilor despre lume şi a explicaţiilor cauzale care le


21

fundamentează. Adevărurile de moment trebuie comunicate de o manieră inteligibilă celorlalţi, iar singura modalitate de a face acest lucru este, aşa cum am afirmat şi până acum, abordarea prin intermediul explicaţiei cauzale.

Explicaţia cauzală reprezintă sursa veridicităţii doar atunci când este confirmată de ceilalţi. Simplul enunţ al unei explicaţii considerată cauzală de emitentul acesteia nu este în mod necesar, veridic. Pentru a deveni veridic, enunţul trebuie să fie confirmat, adică acceptat de ceilalţi drept fiind adevărat, iar pentru a fi acceptat trebuie ca atât premisele cât şi raţionamentul care implică aceste premise să fie acceptate.

Însă, o problemă spinoasă generată de adoptatea principiului aparenţei este că dacă acesta guvernează întreaga cunoaştere, efectele sale se manifestă şi la nivelul reprezentărilor noastre despre cele mai fundamentale legi ale naturii, considerate premise în cadrul unei explicaţii cauzale. Astfel, o explicaţie cauzală veridică implică în primul rând acceptarea premiselor folosite în cadrul acesteia, care nu reprezintă adevăruri pure, ci tot adevăruri de moment. Iar acest fapt determină necesitatea aducerii în discuţie a unui alt concept de o importanţă crucială pentru studiul nostru şi anume sistemul de valori.

1.5. Sistemul de valori şi evaluarea experienţelor prezente

Revenind la filosofia kantiană, care reprezintă

fundamentul abordării noastre, reamintim faptul că aceasta neagă posibilitatea oricărei modalităţi de cunoaştere apriorică.


22

Doar timpul şi spaţiul, în calitate de cadre de desfăşurare ale experienţelor noastre (şi nu în calitate de dimensiuni) reprezintă mărimi aprioric date omului. Cunoaşterea apriorică nu este posibilă conform concepţiei marelui filozof, iar adoptarea principiului aparenţei duce la aceeaşi concluzie. Reprezentările noastre despre lume apar ca un rezultat al propriilor percepţii acumulate despre lume ca urmare a experienţelor personale. Iar când spunem experienţe personale ne referim atât la propriile contacte directe cu lumea exterioară cât şi la contactele mijlocite de alţii. Experienţa cititului este, din acest punct de vedere, o experienţă ca oricare alta, implicând percepţii senzoriale (transmise prin intermediul văzului) şi reprezentări ale acestora. Singura deosebire dintre o astfel de experienţă şi una care implică un contact direct cu lumea exterioară este că prima dintre ele implică necesitatea existenţei unor cunoştinţe rezultate în urma unor experienţe anterioare. Este evident însă că aceste cunoştinţe nu sunt apriorice decât dacă ne raportăm la situaţia noastră curentă, ele nefiind dobândite „în afara oricărei experienţe”, ci fiind rezultatul experienţelor altora.

În continuare vom încerca să vedem care este legătura dintre aceste cunoştinţe sau reprezentări, dobândite ca urmare a experienţei şi conceptul de sistem de valori.

Dotaţi doar cu cadrul temporal şi spaţial necesar reflectării reprezentărilor rezultate ca urmare a propriilor percepţii, indivizii încep să acumuleze aceste reprezentări imediat după naştere. Această acumulare se realizează inconştient într-o primă fază. Experienţele sunt grupate în funcţie de capacitatea aparentă a acestora de a satisface nevoile


23

în mare masură fiziologice ale copilului, acesta încercând să le repete pe cele care îi oferă satisfacţie şi să le evite pe celelalte. Nu vom vedea niciodată un copil foarte mic care să fie bucuros, sau chiar indiferent, atunci când este înţepat a doua oară pentru a i se face analize sau un vaccin, dar vom întâlni întotdeauna copii care nu manifestă niciun fel de reacţie atunci când sunt puşi pentru prima dată într-o astfel de situaţie. Cunoştinţele individului, care sunt formate în primii ani de viaţa într-o foarte mare măsură din reprezentări generate de reacţii ale propriului său organism la contactul cu lumea înconjurătoare, îl fac să aleagă ceea ce, aparent, este cel mai avantajos pentru el. Experienţa actuală este judecată în funcţie de premisele existente, prin premise înţelegând, în această situaţie, reprezentările generate de experienţele trecute. Revenind la exemplul copilului care iniţial este indiferent la vederea acului cu care va fi înţepat şi care în următoarele situaţii asemănătoare, respinge ferm procedurile care îi amintesc de acea primă experienţă, observăm că, totuşi, într-un anumit moment al vieţii sale copilul va ajunge să accepte să fie tratat, chiar dacă tratamentul în sine îi va genera aceleaşi mici neplăceri ca la început. Deşi este posibil ca un astfel de exemplu să fie folosit de contestatarii ideii de cunoaştere prin experienţă, el nu face decât să confirme încă o dată această idee. Pe măsura trecerii timpului individul constată, fie ca urmare a propriilor experienţe (observându-se pe sine însuşi), fie ca urmare a experienţelor celorlalţi (observându-i, comunicând cu, sau citind despre ei), că utilizarea unui tratament aparent dăunător propriei persoane determină obţinerea unor avantaje pentru propriul organism. În momentul


24

în care o astfel de „revelaţie” are loc, o premisă acceptată în trecut, este înlocuită de o cu totul altă premisă, care va fi utilizată pentru a judeca experienţele viitoare.

Revenind la conceptul de sistem de valori menţionat înainte, vom încerca în continuare să îl definim şi să arătăm din ce motiv considerăm că are o importanţă crucială pentru demersul nostru. Sistemul de valori al unui individ reprezintă, în opinia noastră, ansamblul cunoştinţelor sale, ierarhizate în funcţie de importanţa pe care el le-o acordă la un moment dat. Importanţa fiecărei cunoştinţe componente a sistemului de valori este dată de avantajele sau dezavantajele (aparente) pe care acel individ consideră că folosirea acelei cunoştinţe le va determina. Astfel, instinctul de conservare al unui nou născut aflat în primele zile ale vieţii sale îl vor determina să includă în propriul sistem de valori confortul fizic imediat. Experienţele sale ulterioare vor utiliza ca şi premisă o astfel de valoare. Orice manifestare a lumii exterioare care va atenta la confortul fizic imediat al nou născutului va fi respinsă, iar orice manifestare care va avea ca efect menţinerea confortului fizic al acestuia va fi încurajată. Astfel, copilul va încerca să reia experienţele pe care le-a perceput ca fiind benefice şi să le evite pe cele care au determinat apariţia unor efecte negative pentru confortul său fizic imediat. Toate cunoştinţele dobândite ca urmare a experienţelor avute vor lărgi sistemul său de valori. Unele dintre ele vor avea conotaţii negative, altele pozitive, în funcţie de modul în care vor contribui la menţinerea confortului fizic imediat sau vor determina alterarea acestuia.

Observăm, din raţionamentul prezentat, că părţi din sistemul de valori adoptat la un moment dat sunt utilizate în


25

calitate de premise pentru evaluarea experienţelor prezente ale individului. Însă uneori, experienţele prezente pot duce la răsturnarea ierarhiei sistemului de valori, sau chiar la reconsiderarea conotaţiei asociate la un moment dat unei valori. Astfel, pe măsura înaintării sale în viată copilul din exemplul nostru întâlneşte situaţii în care prima valoare adoptată de el şi anume confortul său fizic este alterată ca urmare a diverselor contacte cu lumea. Tratamentul, iniţial respins atunci când este perceput de copil ca o agresiune asupra confortului său fizic, devine acceptat atunci când acesta constată că în urma unei experienţe aparent neplăcute avantajele obţinute sunt superioare concesiilor făcute. Astfel, tratamentul se va transforma dintr-o valoare cu conotaţii negative într-una cu conotaţii pozitive, iar ierarhia valorilor din sistem se va modifica. Valoarea despre care am discutat până acum, confortul fizic imediat, va fi subordonată alteia, cunoscute tocmai ca urmare a experienţelor avute şi anume confortul fizic de durată. Mecanismul explicativ utilizat de copilul din exemplul nostru este cel al unificării, descris în subcapitolul anterior. Toate experienţele care generează pattern-uri asemănătoare celui deja cunoscut şi inclus în sistemul de valori sub denumirea de „confort fizic imediat” sunt acceptate, în timp ce acele experienţe care vin în contradicţie cu acesta sunt respinse. Atunci când constată că unele experienţe care determină apariţia unor pattern-uri de manifestare diferite de cele asimilate iniţial valorii de „confort fizic imediat” duc la obţinerea acestuia pe termen lung, copilul le adoptă la fel cum le respinge pe cele iniţial acceptate, atunci când observă că aparenţa l-a înşelat.


26

Există însă aici, două mecanisme diferite de acceptare a unor cunoştinţe prin raportarea la un sistem de valori. Dacă punem în discuţie experienţele personale, pentru ierarhizarea reprezentărilor acestora în cadrul sistemului de valori va fi aplicată unificarea, nefiind necesară niciun fel de explicaţie cauzală pentru justificarea propriilor percepţii, în timp ce pentru a include cunoştinţele dobândite de alţii în cadrul propriului sistem de valori este nevoie fie de o credinţă comună, situaţie în care poate funcţiona unificarea, fie de o logică comună, iar aici apare explicaţia cauzală. Ambele mecanisme determină asimilarea unor noi cunoştinţe şi ierarhizarea acestora în cadrul sistemului de valori existent. Însă, aşa cum am mai menţionat şi până acum, nu orice noi cunoştinţe pot fi incluse în categoria celor ştiinţifice, explicaţia cauzală fiind cea care trasează linia de demarcaţie între ştiinţă şi nonştiinţă. Dacă o credinţă a unui individ necesită doar acceptarea intersubiectivă a celorlalţi pentru a fi inclusă în sistemul de valori al acestora, o cunoştinţă încadrată în categoria celor ştiinţifice trebuie să fie acceptată intersubiectiv împreună cu explicaţia sa cauzală.

Însă, în lumina celor spuse înainte, concluzia de mai sus legată de delimitarea cunoştinţelor ştiinţifice de cele de altă natură nu este, la o primă vedere, una încurajatoare. Dacă aşa cum spunea Feyerabend (1975) într-o abordare anarhistă (şi în acelaşi timp optimistă) „orice merge” în cercetarea ştiinţifică, schimbând registrul cu unul pesimist am putea ajunge exact la concluzia opusă şi anume aceea că nimic nu merge în acest domeniu. Un argument puternic în acest sens ar putea fi chiar cel legat de modificarea sistemului de valori al individului, pe


27

măsura acumulării de noi cunoştinţe. Dacă nici legile naturii observate şi utilizate de individ în cadrul explicaţiei ştiinţifice, care reprezintă premise ale argumentaţiei folosite şi formează o parte a sistemul de valori al acestuia nu sunt statornice, cu ce este mai bun acest tip de explicaţie decât oricare altul?... Sau, altfel spus, dacă credinţa comună implică acceptarea interpersonală a unor valori nefundamentate de nicio lege observabilă a naturii, iar ştiinţa implică acele cunoştinţe acceptate interpersonal ca urmare a oferirii unui argument logic având ca şi premisă o lege a naturii apărută înainte de concluzie, iar acea lege a naturii este supusă aparenţei, mai are sens să încercăm să diferenţiem credinţa de ştiinţă?... Noi credem că în cadrul unui sistem de valori, răspunsul la ultima întrebare este da, iar în afara acestuia, răspunsul este nu.

Pentru că aparenţa afectează întreaga noastră relaţie cu lumea înconjurătoare, percepţiile noastre despre manifestările acesteia reprezintă, pentru fiecare dintre noi, unica legătură cu realitatea. Şi chiar dacă, la nivel individual, propriile experienţe joacă un rol extrem de important în crearea sistemului de valori şi în modificarea extrem de dinamică a ierarhiilor componentelor acestuia, la nivel de grup acest proces este unul de durată şi este caracterizat de un nivel ridicat de reticenţă la schimbare. Sistemele de valori ale grupurilor de indivizi sunt rezultatul influenţelor individuale ale celor care trăiesc în prezent şi ale celor care au trăit în trecut în cadrul acestora, motiv pentru care ierarhia unei mari părţi a valorilor componente ale acestor sisteme a fost stabilită într-o perioadă îndelungată de timp, fiind, în parte, rezultatul sintetizării reprezentărilor generate de percepţiile individuale ale unui


28

mare număr de oameni. Dacă unui copil îi este necesară o perioadă relativ scurtă de timp pentru a realiza că durerea provocată de un vaccin are o conotaţie pozitivă, iar o astfel de „revelaţie” determină modificări importante şi rapide în ierarhia propriului sistem de valori, nu acelaşi lucru se întâmplă cu sistemele de valori împărtăşite de grupuri de indivizi. Dacă ochii sau minte unei persoane pot fi „înşelaţi” de aparenţă sau de lipsa de experienţă, grupul sintetizează experienţele individuale ale tuturor celor care au făcut sau fac încă parte din el. Individul influenţează (în general) mult mai puţin decât este influenţat de sistemul de valori al grupului din care face parte.

Aceste sisteme de valori necesită perioade îndelungate de timp pentru a modifica poziţia din propria ierarhie a valorilor a unei anumite valori individuale, sau pentru a include sau elimina o valoare. Un astfel de comportament reticent la schimbare al grupului este determinat de încrederea aderenţilor în sistemul de valori adoptat, care determină o rezistenţă crescută la dovezile oferite în sprijinul infirmării unor premise pe care sistemul este construit.

Nu învăţăm tot ceea ce ştim despre lume din propriile noastre experienţe. Majoritatea cunoştinţelor noastre despre lume provin din experienţele altora despre care citim, auzim, vedem, iar acest lucru se întâmplă pentru că aceste experienţe au fost acceptate3 de grupul în care trăim şi ne sunt transmise la un moment dat şi nouă în calitate de membrii ai acestuia. Nu testăm multe dintre aceste cunoştinţe niciodată, pentru că grupul din care facem parte le-a acceptat şi pentru că într-o 3 Prin acceptate nu înţelegem, desigur, şi aprobate (în sensul de încuviinţate).


29

viaţă de om ar fi imposibilă testarea tuturor cunoştinţelor ştiinţifice dobândite de omenire până acum. Faptul că una dintre ipotezele acceptate ale unui anumit sistem de valori este la un moment dat infirmată nu îi va determina pe aderenţii acestuia să renunţe la întregul sistem de valori, sau să modifice fundamental ierarhia valorilor, ci îi va face pe indivizi să încerce să înlocuiască ipoteza greşită cu alta veridică, astfel încât construcţia de ansamblu să aibă de suferit cât mai puţin. Iar acest lucru se va întâmpla cu atât mai mult cu cât aderenţii despre care vorbim sunt creatorii unei părţi a acelui sistem de valori în forma în care se află acesta la un moment dat. Între conceptul de sistem de valori folosit de noi până acum şi cel de paradigmă (în sens larg) utilizat de Kuhn (2008) în magistrala sa operă există o legătură de la întreg la parte.

1.6. Despre rolul paradigmei în cercetare

Vom descrie în continuare principalele idei ale lui

Kuhn, precum şi pe cele ale susţinătorilor şi criticilor acestuia, pentru a argumenta propria noastră poziţie în legătură cu acceptarea intersubiectivă a cunoştinţelor ştiinţifice.

În viziunea autorului amintit obţinerea de cunoştinţe ştiinţifice se realizează în două faze total separate: una de „ştiinţă normală”, raţională şi o a doua, în mare măsură iraţională, reprezentată de apariţia „revoluţiilor ştiinţifice”. Aceste faze se succedă în permanenţă în decursul istoriei şi duc în egală măsură la obţinerea de cunoştinţe ştiinţifice.


30

Ştiinţa normală, spune Kuhn, este raţională şi generează progres pentru că se desfăşoară în interiorul unei paradigme, în vreme ce revoluţiile ştiintifice pot fi iraţionale şi nu generează neapărat progres, tocmai pentru că duc la modificarea sau la înlocuirea de paradigmă. Deşi în Structura Revoluţiilor Ştiinţifice termenul de paradigmă este des utilizat de creatorul acesteia, definiţia conceptului nu este prezentată extrem de clar. Kuhn oscilează între conceptul de paradigmă în sens larg şi cel de paradigmă în sens restrâns. Ultimul dintre cele două concepte este folosit cu sensul de realizare concretă sau exemplaritate, cu rol de catalizator pentru cercetările ştiinţifice ulterioare, iar paradigma în sens larg este, conform autorului amintit, un ansamblu de afirmaţii ştiinţifice despre lume, de metode de culegere şi de analiză a datelor şi de principii logice care stau la baza acestor afirmaţii. Pentru ca o paradigmă în sens larg să se dezvolte, o paradigmă în sens restrâns trebuie să apară iniţial. În continuare vom încerca să prezentăm, pe scurt, viziunea lui Kuhn referitoare la mecanismul formării şi modificării sau înlocuirii paradigmelor.

Nu orice domeniu ştiinţific are nevoie de la apariţia sa de o paradigmă pentru a putea să funcţioneze. Activitatea de obţinere de cunoştinţe ştiinţifice se poate desfăşura iniţial într-un cadru preparadigmatic, spune Kuhn, un astfel de cadru fiind caracterizat prin afirmaţii diverse şi de multe ori contradictorii despre obiectul cercetat, despre metodele folosite, sau despre rezultatele obţinute. La un moment dat însă, apare o realizare concretă în domeniu care oferă o înţelegere a lumii cunoscute mult mai profundă (în aparenţă – n.n.) decât explicaţiile concurente folosite până atunci, adică o paradigmă în sens


31

restrâns. De la apariţia acesteia, ştiinţa se organizează în jurul ei, abordările contradictorii vehiculate înainte sunt eliminate, iar paradigma în sens restrâns este utilizată ca model în vederea explicării (în sensul obţinerii) de noi cunoştinţe ştiinţifice.

Toate aceste activităţi care se desfăşoară după apariţia paradigmei în sens restrâns determină naşterea paradigmei în sens larg, guvernată de principii logice, metode de culegere şi analiză a datelor şi rezultate ale studiilor empirice, toate aflate în concordanţă cu realizarea concretă iniţială care a generat o astfel de organizare. Se observă că lipsa paradigmei determină o dezorganizare a sistemului, activitatea de obţinere de cunoştinţe desfăşurându-se oarecum haotic, iar apariţia acesteia generează autoorganizare, sau apariţia „ştiinţei normale”.

În cadrul ştiinţei normale, paradigma are rolul de a organiza activitatea de cercetare ştiinţifică a adepţilor acesteia. Întrucât nu există controverse asupra unor aspecte fundamentale care sunt clarificate de paradigmă, aceasta fiind general acceptată, oamenii de ştiinţă nu îşi irosesc timpul pentru a discuta astfel de probleme şi au, astfel, posibilitatea să se îndrepte spre zone de cercetare cu adevărat importante.

Kuhn afirmă că acest mod de organizare al ştiinţei normale nu numai că există, dar este şi de dorit. Încercarea de a infirma în permanenţă premisele pe care este construită propria paradigmă nu ar putea determina, dacă ar fi posibilă, decât o irosire inutilă de resurse. Oricum, în prezent, niciun cercetător nu ar fi capabil să încerce să falsifice toate premisele implicate de paradigma aferentă domeniului său de cercetare. Cercetătorul „normal” trebuie să îşi desfăşoare activitatea asemănător modului în care o persoană se comportă în


32

încercarea de a rezolva un joc de puzzle. Cadrul general, reprezentat de paradigmă, există deja, iar contestarea acestuia nu are niciun sens din motivele arătate înainte. Singura activitate utilă pe care cercetătorul o poate realiza este să utilizeze premisele cunoscute şi general acceptate pentru a studia anumite zone mai puţin cunoscute. O activitate trivială, „minusculă” dacă folosim chiar cuvintele lui Kuhn, care nu are ca scop contestarea paradigmei, dar care poate să aibă şi chiar a avut de multe ori în istorie ca rezultat realizarea unor descoperiri care au conţinut „sâmburele” distrugerii paradigmei care le-a creat şi înlocuirea acesteia cu alta.

Nu orice observaţie în contradicţie cu paradigma va genera contestarea acesteia. În cele mai multe situaţii, omul de ştiinţă este fidelizat de paradigma în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, în care crede cu tărie. O contestare a unei părţi a acesteia, prin intermediul unei observaţii realizate în cadrul unei cercetări întreprinse, va determina apariţia unor dubii profunde ale cercetătorului în privinţa propriilor asumpţii făcute, a instrumentarului utilizat, etc. În multe situaţii de acest fel, omul de ştiinţă va rămâne fidel paradigmei, considerând neconcordanţele apărute probleme nerezolvate încă în cadrul paradigmei. Kuhn spune că renunţarea la o paradigmă ca urmare a infirmării acesteia prin intermediul unei observaţii nu se realizează în realitate şi nici nu este de dorit, pentru că ar crea haos. Ştiinţa normală necesită timp pentru organizarea teoriilor sale, iar ceea ce iniţial ar putea să fie interpretat ca o infirmare a unei teorii să fie doar o infirmare a uneia dintre asumpţiile făcute în teoria respectivă.


33

Pentru înlocuirea unei paradigme este nevoie, în opinia lui Kuhn, de mult mai mult decât poate reprezenta o observaţie, fie aceasta şi contradictorie. Toate paradigmele se confruntă în mod constant cu anomalii, dar înlocuirea lor presupune atingerea unei mase critice a acestora, adică apariţia unei crize. Prin criză autorul amintit înţelege situaţia în care numărul anomaliilor devine atât de mare încât majoritatea adepţilor paradigmei încep să pună în discuţie principiile fundamentale ale acesteia. Dar chiar într-o astfel de situaţie în care paradigma se află în criză, respingerea ei nu se realizează în mod implicit. Pentru a avea loc un astfel de eveniment este nevoie în egală măsură cu apariţia unei crize de apariţia unei noi paradigme care să rezolve problemele ridicate de vechea paradigmă şi nerezolvate de aceasta.

Kuhn afirmă că o astfel de trecere de la o paradigmă la alta nu se realizează „în mod paşnic”, ci necesită înfăptuirea unei revoluţii ştiinţifice materializată în negarea principiilor fundamentale ale vechii paradigme. Dacă ştiinţa normală are un caracter ordonat, determinat tocmai de desfăşurarea acesteia în interiorul paradigmei care stabileşte principiile fundamentale acceptate şi aplicate în cadrul tuturor cercetărilor, revoluţiile ştiinţifice au un caracter dezordonat din motive evidente. După Godfrey-Smith (2012) unul dintre motivele lui Kuhn „care stă la baza caracterului dezordonat al revoluţiilor este acela că unele dintre principiile prin care sunt evaluate dovezile ştiinţifice sunt ele însele supuse destabilizării unei crize şi se pot schimba în urma unei revoluţii”.

Dacă ştiinţa normală este în opinia lui Kuhn, raţională şi generatoare de progres, nu acelaşi lucru poate fi spus despre


34

revoluţiile ştiinţifice. Întrucât acestea presupun distrugerea vechilor cadre reprezentate de paradigmă şi apariţia haosului, singura concluzie care poate fi trasă este aceea că prin punerea în discuţie a vechilor principii fundamentale, din acest haos va apărea până la urmă o nouă direcţie, sub forma unei noi paradigme. Nu se poate spune însă, conform concepţiei lui Kuhn că noua paradigmă este, în valoare absolută, generatoare de progres faţă de cea pe care o înlocuieşte. O astfel de concluzie apare pentru că cele două paradigme sunt diferite, neîmpărtăşind principii comune care să permită comparaţia lor. Kuhn afirmă la un moment dat că oamenii care trăiesc în paradigme diferite trăiesc de fapt în lumi diferite.

O particularitate demnă de observat a concepţiei autorului Structurii Revoluţiilor Ştiinţifice este aceea că el consideră că într-un domeniu al ştiinţei există la un moment dat o singură paradigmă dominantă, motiv pentru care realizează o „fărâmiţare” a ştiinţei în zone mult mai înguste decât cele acceptate de alţi cercetători. O astfel de abordare este necesară concepţiei sale. În situaţia acceptării existenţei concomitente a unor paradigme concurente în cadrul ştiinţei, necesitatea apariţiei unor crize care să ducă la revoluţii ştiinţifice al căror rezultat să fie schimbările de paradigmă ar putea fi serios pusă sub semnul întrebării. Iar acest lucru s-a întâmplat, contestatarii lui Kuhn considerând aspectul menţionat unul dintre neajunsurile majore ale teoriei sale.


35

1.7. Câteva neajunsuri ale paradigmei. Programele de

cercetare

Imre Lakatos a fost unul dintre cei mai de seamă

contestatari ai concepţiei despre ştiinţă descrisă de Kuhn în Structura Revoluţiilor Ştiinţifice, dar totodată şi un susţinător al unora dintre ideile autorului Structurii. Atitudinea lui Lakatos faţă de opera lui Kuhn este, cel puţin declarativ, una de respingere. El consideră că ideea conform căreia în perioada revoluţiilor ştiintifice activitatea de cercetare este guvernată de haos este una distructivă întrucât lasă în voia hazardului, a iraţionalului, alegerea direcţiei ulterioare pe care o va urma un anumit domeniu al ştiinţei. Nu suntem însă de acord cu această interpretare a ideilor lui Kuhn. Deşi iraţionalul se manifestă, conform concepţiei autorului Structurii, în cadrul revoluţiilor ştiinţifice, vechea paradigmă este înlocuită, în final, cu una nouă capabilă (cel puţin aparent) să rezolve mai bine problemele semnalate de vechea paradigmă. Deci, credem noi, chiar dacă Kuhn susţine că alegerea noii paradigme se petrece iraţional, nemaiexistând reperele impuse de vechea paradigmă, prin capacitatea superioară a acesteia de a rezolva problemele existente la un moment dat, aceasta duce la progres (evident aparent, altă formă de progres nefiind posibilă în contextul aplicării principiului metodologic al aparenţei).

Lakatos (1970) foloseşte conceptul de program de cercetare preluând în mare măsură semnificaţia paradigmei (în sens larg), prezentată de noi înainte, în cadrul descrierii ideilor lui Kuhn, dar nuanţând-o. El delimitează în cadrul unui program de cercetare două zone: un nucleu dur, reprezentat


36

principiile fundamentale la care adepţii programului aderă şi o centură de siguranţă, reprezentată de reguli şi asumpţii, mai puţin importante, care fac legătura între nucleul dur şi diversele cazuri concrete analizate în cadrul acestuia. Centura de siguranţă poate şi trebuie în opinia lui Lakatos să fie supusă în permanenţă testelor infirmării, chiar în interiorul paradigmei în care operează, în timp ce nucleul dur este protejat de atacuri tocmai de adaptabilitatea centurii de siguranţă. Nucleul dur nu se schimbă niciodată. Din punct de vedere concret este dificilă însă, credem noi, realizarea unei delimitări raţionale între componentele celor două zone ale unui program de cercetare.

Lakatos susţine, de asemenea, ideile lui Kuhn conform cărora oamenii de ştiinţă manifestă o fidelitate ridicată faţă de propriile programe de cercetare şi, din acest motiv, nu resping programul de cercetare din care fac parte din primul moment în care acesta începe să manifeste diverse anomalii. La fel ca şi Kuhn, Lakatos afirmă că, atunci când apar diverse disfuncţionalităţi, oamenii de ştiinţă sunt înclinaţi spre a pune în discuţie mai degrabă propriile teorii decât paradigma (sau programul de cercetare) în cadrul căreia acestea au fost elaborate. Dacă până acum am evidenţiat asemănările dintre concepţiile celor doi autori amintiţi, în continuare ne vom concentra asupra deosebirilor dintre acestea, care ne determinau să afirmăm înainte că Lakatos este unul dintre marii contestatari ai lui Kuhn.

Aşa cum am menţionat deja, unul dintre neajunsurile majore ale Structurii Revoluţiilor Ştiinţifice semnalate de criticii acesteia a fost acela că apariţia revoluţiilor ştiinţifice era condiţionată de existenţa unei singure paradigme în cadrul unui


37

domeniu de cercetare, la un moment dat. Iar Lakatos este unul dintre acei critici. Opera acestuia respinge categoric această idee acreditată de Kuhn. După Lakatos, într-un domeniu al ştiinţei există în permanenţă mai multe programe de cercetare concurente, aflate într-o competiţie permanentă. Acele programe de cercetare care reuşesc să îşi extindă domeniul de cercetare, oferind explicaţii din ce în ce mai ample despre ceea ce se întâmplă în cadrul acestuia, devin mai performante, în timp ce alte programe de cercetare, care nu reuşesc să extindă sfera de aplicare a principiilor lor fundamentale asupra unor cazuri noi, degenerează. Altfel spus, programele progresează atunci când evită infirmarea teoriilor deja existente în cadrul lor şi creează noi teorii care explică noi situaţii şi degenerează atunci când numărul anomaliilor care apar în cadrul lor creşte sau rămâne constant.

Deşi raţionamentul prezentat de Lakatos ne poate determina să credem că acesta recomandă migraţia cercetătorilor dinspre programele de cercetare care degenerează spre cele aflate în faza de progres, o astfel de recomandare nu apare nicăieri în opera sa. Autorul amintit constată, realizând o analiză istorică a programelor de cercetare care s-au succedat în diverse domenii ale ştiinţei că unele dintre acestea, după ce au trecut printr-o fază de degenerare, şi-au revenit. Concluzia sa este următoarea: programele de cercetare aflate într-o fază de degenerare trebuie să fie protejate pentru o anumită perioadă de timp în speranţa că o revenire ar putea să se producă la un moment dat. Lakatos omite să precizeze însă, care este perioada de timp de aşteptare pe care o recomandă sau dacă există vreo modalitate raţională care ne spune cum am putea să


38

realizăm că un program trebuie abandonat cândva. Feyerabend (1975) sesizează această vulnerabilitate a teoriei lui Lakatos şi o speculează. Lakatos contestă ideile lui Kuhn tocmai pentru că, în viziunea sa, acesta susţinea că revoluţiile ştiinţifice nu au un caracter raţional, punând astfel întreaga evoluţie a ştiinţei sub semnul hazardului. Feyerabend consideră că Lakatos, neprezentând o modalitate concretă de alegere între mai multe programe de cercetare concurente nu face decât să mimeze raţionalitatea, neavând, în fapt, o soluţie raţională la problema pe care o ridică. Întreaga sa teorie devine astfel, din perspectiva anarhistului Feyerabend, o formă fără fond.

1.8. Relaxarea programelor de cercetare. Tradiţiile de

cercetare

Larry Laudan (1978) încearcă (şi reuşeşte, în opinia

noastră) să rezolve problemele pentru care concepţia lui Lakatos este contestată. Înlocuind termenul de program de cercetare utilizat de Lakatos cu cel de tradiţie de cercetare, Laudan nu realizează mari modificări de conţinut, dar prin schimbările efectuate reuşeşte să rezolve anumite probleme sensibile ale programelor de cercetare. Nucleul dur al acestora nu putea suferi modificări în concepţia lui Lakatos, fiind format din ansamblul de principii fundamentale care diferenţiază un program de cercetare de altele. Laudan, sesizând dificultatea concretă a trasării unei linii de demarcaţie între nucleul dur şi centura de siguranţă, relaxează diferenţierea dintre cele două zone, acceptând faptul că, în cadrul unei tradiţii de cercetare,


39

este normal transferul unor teorii dinspre centura de siguranţă către nucleul dur, sau invers. Astfel, în concepţia lui Laudan, modificarea nuleului dur nu implică neapărat renunţarea la o tradiţie de cercetare în favoarea alteia, aşa cum, de asemenea, renunţarea la o tradiţie de cercetare nu implică respingerea tuturor teoriilor sale ci permite transferul unei părţi a acestora în alte tradiţii de cercetare compatibile.

Problema cea mai sensibilă a concepţiei lui Lakatos, remarcată şi contestată de Feyerabend este, aşa cum afirmam înainte, incapacitatea acesteia de a oferi o modalitate concretă de alegere raţională între mai multe teorii concurente. Laudan găseşte în opera sa un răspuns convingător la această problemă. În timp ce concepţiile lui Kuhn şi Lakatos presupun faptul că, pentru ca un cercetător să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unui program de cercetare, acesta acceptă iniţial respectivul program de cercetare (sau respectiva paradigmă), acceptarea fiind asimilată în acest caz unei credinţe, Laudan diferenţiază acceptarea unei tradiţii de cercetare de practicarea acesteia. El afirmă că, dintr-o perspectivă logică, un cercetător ar trebui să accepte, în sensul de a crede în aceasta, acea tradiţie de cercetare care în decursul timpului a dovedit că are cea mai mare capacitate de rezolvare a problemelor. Din perspectiva practicării unei tradiţii de cercetare însă, situaţia este diferită. Laudan susţine că este raţional ca un anumit cercetător să practice o anumită tradiţie de cercetare şi fără acceptarea acesteia, adică fără a crede în ea, dacă acea tradiţie de cercetare are cea mai rapidă rată de progres la momentul respectiv. Cercetătorul trebuie deci să utilizeze cadrul de cercetare cel mai eficient la momentul respectiv, dar să creadă în cadrul de


40

cercetare care a rezolvat cele mai multe probleme de la apariţia lui şi până la acel moment. Astfel, Laudan oferă un răspuns la problema programelor de cercetare.

1.9. Sisteme de valori versus paradigme, programe de

cercetare şi tradiţii de cercetare

Revenind la conceptul de sistem de valori definit de noi

mai devreme vom încerca să evidenţiem legătura existentă între acesta şi noţiunile definite de Kuhn, Lakatos şi Laudan în operele lor.

Sistemul de valori al unui individ reprezintă, conform definiţiei noastre, ansamblul cunoştinţelor sale, ierarhizate în funcţie de importanţa pe care el le-o acordă la un moment dat. Acesta este, aşa cum am mai afirmat, rezultatul experienţelor personale ale fiecărui individ. Sistemul de valori are o sferă mai mare de cuprindere decât paradigma lui Kuhn întrucât nu include numai cunoştinţele ştiinţifice, ci ansamblul cunoştinţelor unui individ. Acestea îl determină pe individul respectiv să adere la un moment dat la acel grup care împărtăşeşte cel mai apropiat sistem de valori, din multitudinea de grupuri cu care el intră în contact. Acest „sistem de valori apropiat” este judecat din perspectiva componenţei şi a ierarhiei valorilor care îl compun. Alegerea raţională a individului îl determină pe acesta să opteze ţinând cont concomitent de existenţa aceloraşi valori din propriul sistem în cadrul unor grupuri concurente şi de poziţia acestora în cadrul ierarhiilor aferente sistemelor de valori ale acelor grupuri. Nu


41

vor fi alese deci, acele grupuri care împărtăşesc cele mai multe valori comune (deoarece faptul că o valoare aparţine sistemelor de valori a doi indivizi diferiţi nu arată decât că acei indivizi posedă acea cunoştinţă), fiind preferate cele care împărtăşesc aceleaşi valori pe primele poziţii ale ierarhiei, chiar dacă numărul total de valori comune este mai mic decât în alte situaţii.

Odată fiind ales grupul în care va activa conform algoritmului descris mai sus, individul utilizează propriul sistem de valori pentru desfăşurarea tuturor activităţilor care îi compun viaţa. El va judeca toate activităţile sale prin prisma ierarhiei care îi caracterizează propriul sistem de valori (şi care corespunde, în mare măsură, ierarhiei celorlalţi) şi va încerca să supună acceptării interpersonale în cadrul grupului concluziile sale făcând referire la aceste valori, respectând ierarhia lor şi utilizându-le în cadrul argumentaţiei pe cele mai importante legate de subiectul discutat.

Individul va supune judecăţii grupului atât credinţele sale personale cât şi cunoştinţele cu caracter ştiinţific pe care le-a dobândit în decursul timpului, linia de demarcaţie dintre ele fiind, după cum se observă, destul de estompată, pentru că toate fac parte din acelaşi sistem de valori. Deşi ar fi poate, de dorit, o anumită persoană nu îşi diferenţiază şi nu îşi ordonează separat credinţele şi cunoştinţele ştiinţifice astfel încât să se raporteze la un anumit sistem de valori atunci când desfăşoară activităţi cu caracter ştiinţific şi la altul când desfăşoară alte tipuri de activităţi. Propriul sistem de valori, care reprezintă un amalgam de credinţe şi cunoştinţe ştiinţifice, este folosit ca


42

etalon de evaluare a propriilor enunţuri ale individului, înainte ca acestea să fie supuse acceptării interpersonale a grupului.

Dacă judecata de valoare emisă de o anumită persoană ca urmare a raportării la propriul sistem de valori respectă semnificaţiile noţiunilor şi ierarhia acestui sistem de valori, iar semnificaţiile şi ierarhia sistemului de valori al grupului corespund în mare măsură cu cele existente la nivel individual, aceasta va fi acceptată interpersonal în cadrul grupului. Constatăm însă, din nou, că acceptarea interpersonală a unei judecăţi nu atestă caracterul ştiinţific al acelei judecăţi nici măcar în cadrul unui grup care împărtăşeşte acelaşi sistem de valori.

Individul nu îşi raportează enunţurile, aşa cum afirmam mai sus, la două sisteme de valori, ci la unul singur format din credinţe şi cunoştinţe ştiinţifice deja deţinute, iar grupul din care face parte nu se diferenţiază de individ din acest punct de vedere.

În majoritatea exemplelor din istorie explicaţia cauzală a unor informaţii considerate ştiinţifice nu era, de fapt, o explicaţie cauzală completă, o parte a argumentelor acesteia fiind înlocuite de credinţe. Unele „cercetări” efectuate în evul mediu legate de locul pământului în cadrul universului reprezintă doar unul dintre multiplele exemple care pot fi aduse în discuţie aici. În cadrul unui grup cu un sistem de valori în cadrul căruia geocentrismul ocupa unul dintre primele locuri din ierarhie, cvasitotalitatea indivizilor din acest grup nu au reuşit să facă abstracţie de el chiar în cadrul activităţilor înscrise de aceştia în sfera celor ştiinţifice.


43

Exemplele pe care istoria ni le oferă ne arată de multe ori că anumite enunţuri considerate ştiinţifice de grupul care le-a acceptat au fost de fapt, privind retrospectiv prin prisma altor sisteme de valori, justificate prin intermediul unor credinţe comune lipsite de o explicaţie cauzală în sensul definit de noi în această lucrare. În continuare vom încerca să explicăm motivul pentru care se întâmplă acest lucru.

În multe situaţii, chiar dacă modul de a defini explicaţia cauzală folosit de noi este agreat formal în interiorul grupului, aceasta nu este utilizată în activitatea ştiinţifică. Întrucât grupul se raportează la un sistem de valori general acceptat considerăm că, în exemple de genul celui amintit, explicaţia „ştiinţifică” se bazează parţial pe cauzalitate şi parţial pe unificare, dar unificarea nu foloseşte (în acest caz) cunoştinţe ştiinfifice, ci credinţe. Partea pe care aparenţa „o ascunde” cunoaşterii la un moment dat este „explicată” prin apel la credinţele comune cărora le corespunde. Astfel de exemple sunt des întâlnite şi nu se află în contradicţie cu concepţia definită de noi despre cunoaşterea ştiinţifică. Utilizarea intenţionată sau nu a unor premise reprezentate de credinţe în explicaţia cauzală este normală în situaţia în care se urmăreşte creşterea cunoaşterii. Ipotezele despre zona necunoscută a realităţii îmbină premisele reprezentând legi ale naturii cu propriile credinţe despre lume, iar atâta timp cât o altă lege a naturii nu le infirmă, acestea sunt veridice, sau aparent adevărate în cadrul grupului care le-a elaborat. În momentul în care însă o lege a naturii, aşa cum este ea percepută la momentul respectiv de grup, infirmă ipoteza, veridicitatea acesteia trebuie pusă în discuţie. Asta nu înseamnă însă că


44

ipoteza în totalitate este falsă, dar cu siguranţă o parte din asumpţiile utilizate pentru elaborarea ei sunt false în contextul reprezentat de sistemul de valori adoptat la acel moment şi trebuie înlocuite. O astfel de constatare presupune în primul rând o punere în discuţie a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice din cadrul teoriei respective pentru a verifica dacă acestea rămân neinfirmate în lumina noii observaţii. Dacă se constată că acest lucru se întâmplă, fidelitatea cercetătorilor faţă de credinţele din propriul sistem de valori este pusă la încercare. Alegerea pe care ei trebuie să o facă între credinţe şi legi ale naturii nu poate avea decât un singur rezultat din punct de vedere logic, iar acesta va fi întotdeauna punerea în discuţie a locului credinţei în ierarhia propriilor valori, în condiţiile în care legile naturii le sunt confirmate de percepţii. În situaţia dată, ipoteza va fi ajustată prin înlocuirea credinţei infirmate cu acea lege a naturii care a infirmat-o. Ulterior, ea va fi din nou supusă infirmării. Un astfel de proces necesită, de cele mai multe ori o perioadă îndelungată de timp. Chiar dacă individul poate să renunţe relativ repede la una dintre credinţele componente ale propriului sistem de valori, nu acelaşi lucru se întâmplă în cadrul grupului din care acesta face parte, care este caracterizat de o mult mai mare reticenţă la schimbare. În final însă, în cazul grupului rezultatul va fi acelaşi ca şi în situaţia individului.

O altă situaţie, diferită de cea prezentată până acum, este aceea în care pentru a fundamenta un enunţ considerat ştiinţific în cazul unui sistem de valori sunt folosite legi ale naturii nerecunoscute în cadrul altor sisteme de valori. O astfel de situaţie reprezintă o exemplificare a afirmaţiei lui Kuhn


45

conform căreia oamenii care trăiesc în paradigme diferite, trăiesc de fapt în lumi diferite. Anumiţi indivizi, printre care ne numărăm şi noi aşa cum am mai spus, consideră că singurul contact pe care îl avem cu o lume necunoscută nouă are loc prin intermediul organelor de simţ de care dispunem, deci reprezentările noastre despre legile naturii sunt rezultatul utilizării acestor organe de simţ. Alte persoane însă, pot considera că reprezentările cele mai profunde ale legilor naturii sunt generate de creierul lor atunci când acesta se află într-o stare de transă profundă, întrucât acest tip de stare generează, în opinia lor, cea mai profundă comuniune cu natura (se ştie că un număr destul de însemnat de asiatici împărtăşesc această credinţă). Principiul aparenţei adoptat de noi în cadrul propriului nostru sistem de valori şi considerat principiu metodologic fundamental ne determină să respingem o astfel de ipoteză, dar acest principiu metodologic lipseşte în alte sisteme de valori concurente. Din acest motiv, aceleaşi enunţuri care sunt fundamentate de legi ale naturii în cadrul unui sistem de valori şi considerate din acest motiv ştiinţifice, pot fi excuse din categoria celor ştiinţifice în cadrul altor sisteme de valori.

Concluzia desprinsă de noi ca urmare a raţionamentului efectuat în ultimele pagini este aceea că în cadrul unui grup care împărtăşeşte acelaşi sistem de valori, modificarea ierarhiei valorilor şi chiar a conţinutului sistemului de valori este determinată în primul rând de cunoştinţele ştiinţifice comune care fundamentează respectivele valori şi, doar în subsidiar, de credinţele comune ale grupului. Credinţele fundamentale, nedepinzând de propriile reprezentări ale realităţii de la nivel individual, tind să îşi păstreze poziţiile ocupate la un moment


46

dat în cadrul unui sistem de valori mai mult decât cunoştinţele ştiinţifice.

Vom încerca, în continuare, să vedem ce se întâmplă în situaţia în care „lumile diferite” ale lui Kuhn intră în contact. Sunt oare posibile trecerea de la un sistem de valori la altul a unui individ sau înţelegerea altor sisteme de valori folosind un mecanism logic de gândire, sau comunicarea între aceste „lumi” este imposibilă, iraţionalitatea guvernând „trecerea”, aşa cum părea să creadă Kuhn?

Trebuie să menţionăm, încă de la început, că nu suntem de acord cu transpunerea ideii autorului Structurii Revoluţiilor Ştiinţifice asupra conceptului de sistem de valori definit deja de noi. Conform acestei idei, pentru abandonarea unui sistem de valori este necesară într-o primă fază o criză, manifestată prin creşterea numărului de anomalii ale acestuia, la un moment dat. Nu susţinem, de asemenea, nici ideea că într-un domeniu al cercetării ştiinţifice funcţionează la un moment dat un singur sistem de valori, implicit presupusă de Kuhn în opera sa. Înţelegem însă că întreaga construcţie logică dezvoltată de autorul amintit presupunea acreditarea acestei idei deoarece, în situaţia existenţei permanente a mai multor paradigme concurente nu e necesară, obligatoriu, apariţia unei crize pentru a determina migraţia indivizilor dinspre un sistem de valori spre un altul. Nici caracterul iraţional al trecerii de la un sistem de valori la altul, determinat de conţinutul diferit al valorilor componente ale celor două sisteme, care face imposibilă orice comparaţie între ele şi care însoţeşte concepţia lui Kuhn, nu corespunde ideii noastre despre evoluţia ştiinţei.


47

Credem însă că toate problemele amintite mai sus ale Structurii Revoluţiilor Ştiinţifice sunt rezolvate de extraordinara diferenţiere făcută de Laudan între acceptarea unei tradiţii de cercetare şi practicarea acesteia. Vom aplica aceste două concepte asupra noţiunii noastre de sistem de valori în vederea prezentării propriei noastre viziuni despre evoluţia ştiinţei.

Sistemul de valori al unui individ reprezintă, aşa cum am mai afirmat deja, ansamblul cunoştinţelor sale, ierarhizate în funcţie de importanţa pe care el le-o acordă la un moment dat. El include credinţele şi cunoştinţele ştiinţifice ale individului. Sistemul de valori al unui grup de indivizi are un conţinut asemănător sistemului de valori al indivizilor care fac parte din acel grup. El cuprinde pe primele poziţii ale ierarhiei aceleaşi valori cu cele din sistemele de valori ale indivizilor care fac parte din grup, cu diferenţe minore între poziţiile pe care acestea le ocupă în cadrul ierarhiei, chiar dacă numărul total de valori comune este mai mic decât în alte situaţii. Astfel, individul îl va alege întotdeauna din mai multe sisteme de valori pe acela care va conţine cel mai mare număr de valori similare celor din sistemul propriu pe primele poziţii, ordonate conform aceleiaşi ierarhii care corespunde sistemului propriu, sau unei ierarhii cât mai puţin modificate.

Individul, deşi crede în propriul sistem de valori, nu va fi în mod obligatoriu un captiv al acestuia pe parcursul întregii sale vieţi. Prin experienţele sale personale sau prin cunoştinţele pe care le obţine de la alţii el îşi utilizează în permanenţă valorile componente ale sistemului său. Individul raportează în permanenţă noile cunoştinţe pe care le dobândeşte la un


48

moment dat la cadrul creat de sistemul său de valori de la acel moment. Reacţia acestuia va fi una de asociere a unei conotaţii pozitive acelor cunoştinţe care concordă cu valorile cu conotaţie pozitivă deja aflate în propriul sistem de valori la acel moment şi a unei conotaţii negative celorlalte. Noile cunoştinţe (din categoria celor ştiinţifice sau din cea a credinţelor) sunt ierarhizate, deci, pe axa valorilor pozitive (asumate) sau pe cea a valorilor negative (contestate), ţinând cont de raportul concret care există între acestea şi vechile cunoştinţe aflate deja acolo. În funcţie de modul în care noua valoare poate să fie utilizată de individ în conformitate cu cadrul deja existent şi cu capacitatea ei de a întări consistenţa cadrului, aceasta este poziţionată în ierarhia valorilor. Ce se întâmplă însă cu acele informaţii care, combinate cu cadrul preexistent slăbesc consistenţa acestuia, nefiind în acord nici cu valorile acceptate, nici cu cele contestate? De cele mai multe ori acestea sunt respinse, fiind considerate nonvalori4 şi nefiind incluse, din acest motiv, în sistemul de valori al individului şi în cel al grupului din care face parte acesta.

Aplicând raţionamentul de mai sus însă, o concluzie pe care am putea să o desprindem este aceea că individul rămâne în permanenţă captiv în cadrul aceluiaşi sistem de valori, care este completat şi prin aceasta nuanţat în timp. Dar, având în vedere că sistemul de valori include totalitatea cunoştinţelor individului (sau grupului), dar şi ierarhia acestora la un moment dat, o astfel de concluzie ar fi falsă. Aceleaşi valori ierarhizate diferit pot conduce la apariţia unor sisteme de valori

4 În sensul de informaţii lipsite de conţinut ordonat logic.


49

diametral opuse. O altă concluzie, de asemenea falsă, ar fi o generalizare conform căreia informaţiile care slăbesc consistenţa sistemului sunt întotdeauna respinse. Datorită rezistenţei la schimbare a sistemelor de valori de cele mai multe ori acestea resping informaţiile care determină apariţia de inconsistenţe, dar acest lucru nu se întămplă întotdeauna.

Revenind la exemplul copilului care iniţial respinge injecţiile pe care trebuie să le primească, pentru ca ulterior să le accepte, vom încerca să înţelegem ce se întâmplă în această situaţie şi care este resortul care determină o astfel de schimbare.

La începutul vieţii sale, confortul personal al copilului reprezintă, ţinând cont de ordinea experimentării, prima valoare din sistemul său de valori. Aceasta este dobândită însă, ca urmare a experienţelor personale care generează o altă valoare cu conotaţie negativă, respectiv „durerea”. Atunci când copilul va simţi durerea, va include în sistemul său de valori în acelaşi timp (dar noi le prezentăm în ordinea experimentării lor) atât „confortul personal” cât şi „durerea”. Urmând firul trecerii timpului sistemul de valori al acestuia se lărgeşte în permanenţă şi include la un moment dat „boala” ca valoare cu o conotaţie negativă mai puternică decât cea de durere, dar asociată acesteia. Ulterior experienţei primei injecţii, injecţiile în general sunt asociate de copil „durerii” şi împrumută conotaţia negativă a acesteia. La un moment dat însă copilul este informat că experienţele celorlalţi arată că injecţiile generează „confort personal”. Experienţele personale trecute îi spun, însă, că înjecţiile provoacă durere, ceea ce determină apariţia unei inconsistenţe între conotaţia negativă a „durerii”


50

provocată de injecţii şi conotaţia pozitivă a „confortului personal” creat, aparent, de acestea. În acest context, aplicând regula generală caracteristică sistemelor de valori conform căreia, de cele mai multe ori acestea resping informaţiile care determină apariţia de inconsistenţe, copilul ar trebui să respingă valoarea de „durere” provocată de injecţii cu conotaţia pozitivă asociată acesteia şi să menţină în continuare în sistemul său propriu de valori doar „durerea” cu conotaţie negativă, dar nu o face. Şi nu o face dintr-un motiv simplu. Experienţele sale personale actuale par a-i confirma în timp, concluziile experienţelor celorlalţi. Copilul constată că de fiecare dată după o anumită perioadă de timp de la momentul în care îi sunt administrate injecţiile îşi redobândeşte „confortul personal”, valoare aflată pe prima poziţie în cadrul celor cu conotaţie pozitivă din sistemul său de valori. El include din acest motiv în ierarhia valorilor cu conotaţie pozitivă „durerea” provocată de injecţii sub confortul personal, dar în concordanţă cu acesta.

Constatăm din exemplul de mai sus că resortul care determină includerea în propriul sistem de valori a unor informaţii care aparent determină inconsistenţe şi reconsiderarea celorlalte valori din cadrul sistemului este practicarea unor sisteme de valori diferite. Practicarea acestora nu presupune acceptarea lor iniţială, dar poate genera, aşa cum am văzut, chiar modificarea sferei propriului sistem de valori al individului, atunci când legătura pe care noile valori o au cu legile deja acceptate ale naturii se dovedeşte mai puternică. Acesta, la rândul său, va încerca să modifice sistemul de valori al grupului din care face parte, astfel încât acesta să se apropie


51

cât mai mult de noua structură a sistemului său de valori. O nereuşită în acest sens nu va determina în mod necesar individul să îşi părăsească grupul şi să se ralieze unui alt sistem de valori de grup întrucât este posibil ca, chiar după modificarea sistemului individual de valori, cel al grupul din care acesta face parte să îi fie în continuare cel mai apropiat (în sensul deja descris de noi).

Deoarece practicarea unui număr mare de sisteme de valori diferite este imposibilă pentru un individ din cauza timpului limitat de care dispune acesta, considerăm că recomandarea lui Laudan privind practicarea sistemului cu cea mai mare rată de progres la momentul respectiv şi acceptarea sistemului care a rezolvat cele mai multe probleme până la acel moment este corectă din punct de vedere logic. Astfel, prin practicarea unor sisteme de valori diferite de cel acceptat, individul nu mai este captiv al unui singur sistem de valori. El poate ca, la un moment dat, atunci când consideră că valorile sistemului practicat au un grad mai mare de consistenţă decât cele ale sistemului acceptat, să şi accepte noul sistem de valori, în celelalte situaţii limitându-se doar la „importarea” unor valori care nu afectează consistenţa propriului sistem. Chiar dacă două sisteme de valori nu pot fi comparate prin intermediul legilor naturii pe care acestea le consideră drept fundamente ale afirmaţiilor ştiinţifice, ele pot fi comparate prin prisma gradului de consistenţă al valorilor componente.


52

1.10. Definirea conceptului de ştiinţificitate

Aşa cum am mai afirmat în acest capitol, privind prin prisma principiului asumat al aparenţei nu putem fi de acord cu varianta adevărului pur, absolut ca și condiție a științificității. Văzând însă veridicitatea ca pe o concordanță cu adevărul de moment, aparent, credem că aceasta reprezintă o condiție logică a științificității.

Considerăm deci că ştiinţa trebuie să asigure veridicitatea afirmaţiilor enunţate, iar acest deziderat se realizează, aşa cum rezultă din analiza efectuată până acum, prin furnizarea de explicaţii cauzale. Acestea sunt oferite având ca fundament premise care reprezintă legi ale naturii componente ale sistemului de valori ale emitentului.

Explicaţia cauzală reprezintă, în opinia noastră, sursa veridicităţii doar atunci când este confirmată de ceilalţi. Simplul enunţ al unei explicaţii considerată cauzală de emitentul acesteia nu este, aşa cum am mai spus, obligatoriu veridic. Pentru a deveni veridic, enunţul trebuie să fie confirmat, adică acceptat de ceilalţi ca fiind adevărat împreună cu premisele sale şi cu raţionamentul care implică aceste premise. Dacă nu este însoţită de confirmarea interpersonală a premiselor şi a raţionamentului care le implică, o simplă acceptare a unui enunţ nu îl include pe acesta în categoria celor ştiinţifice, putând avea ca resort unificarea bazată pe una sau mai multe credinţe comune din sistemul de valori şi nu explicaţia cauzală. Conform propriei noastre adaptări a teoriei pozitiviste a explicaţiei, a explica un lucru este echivalent cu a arăta cum să îl obţii în cadrul unui argument logic care


53

foloseşte ca şi premise legi ale naturii apărute înainte de concluzie.

În privinţa unificării, credem că aceasta reprezintă un instrument util pentru obţinerea de explicaţii în general, dar în opinia noastră finalitatea ei pentru ştiinţă trebuie să fie obţinerea de explicaţii cauzale. Simpla subsumare a unor idei unor principii sau pattern-uri comune, neînsoţită de existenţa unor explicaţii cauzale, nu considerăm că poate determina includerea acestor idei în categoria celor ştiinţifice.

Având în vedere argumentele aduse până aici credem că ştiinţificitatea, sau caracterul ştiinţific al unei discipline implică asigurarea veridicităţii enunţurilor asumate de respectiva disciplină, iar aceasta nu poate fi atinsă decât prin asigurarea de explicaţii cauzale confirmate interpersonal. Confirmarea interpersonală nu poate fi realizată din punct de vedere logic, după cum am remarcat înainte, decât în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun.

Sintetizând, considerăm că ştiinţificitatea unei discipline presupune existenţa unui singur atribut şi anume asigurarea veridicităţii. Aceasta implică furnizarea de explicaţii cauzale confirmate interpersonal în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun.

Acceptarea observaţiilor primare utilizate ca şi premise în cadrul explicaţiei cauzale este asigurată prin confirmarea interpersonală a acestora în cadrul grupului şi presupune utilizarea mecanismului unificării, neavând în concepţia noastră, din acest motiv, un caracter ştiinţific. Observaţiile primare sunt întotdeauna propoziţii sintetice, adică afirmaţii care nu pot fi considerate adevărate sau false la un moment dat,


54

utilizând un mecanism cauzal. În cazul propoziţiilor sintetice este nevoie de informaţii primite prin simţuri pentru a le decide valoarea de adevăr. Ele pot fi doar aparent adevărate sau false.

În cadrul oricărui sistem de valori dat, explicaţia cauzală este posibilă doar utilizând ca şi premise acele propoziţii sintetice care reprezintă observaţii primare confirmate interpersonal. Dacă în lipsa unui sistem de valori acceptat la un moment dat, toate afirmaţiile posibile despre lume sunt sintetice (pe măsura confirmării lor), în cazul delimitării unui sistem de valori de grup, după stabilirea acelor afirmaţii care reprezintă observaţii primare acceptate interpersonal de acel grup (care sunt propoziţii sintetice), raţionamentele construite şi acceptate de grup folosind ca şi premise doar acele propoziţii sintetice sunt propoziţii analitice. Acestea (propoziţiile analitice) reprezintă enunţuri adevărate dacă premisele lor sunt considerate adevărate în cadrul unui sistem de valori.

Caracterul ştiinţific al unei discipline presupune deci, în mod necesar, furnizarea de explicaţii cauzale şi doar contingent realizarea de predicţii. Predicţiile sunt posibile în ştiinţă doar în situaţiile în care premisele utilizate în explicaţia cauzală rămân nemodificate ca urmare a păstrării aparenţei, sau se modifică în mică măsură.


55

Capitolul 2. Enunţurile ştiinţifice şi atributele suficiente ale

acestora. Logica enunţurilor ştiinţifice

Având în vedere că în primul capitol al acestei lucrări

am prezentat concepţia noastră despre ştiinţă în general, încheind cu definirea conceptului de ştiinţificitate, în acest al doilea capitol vom încerca să stabilim care este criteriul de demarcaţie care trebuie să fie utilizat pentru separarea enunţurilor ştiinţifice de alte categorii de enunţuri.

Problematica delimitării şi stabilirii rolului diverselor categorii de propoziţii în cadrul cercetării ştiinţifice nu este nouă şi nici nu reprezintă un subiect de nişă, discutat doar în cadrul anumitor discipline sau în anumite perioade de timp. Am spune, mai degrabă, că subiectul propus reprezintă în prezent şi a reprezentat şi în trecut un punct de atracţie pentru cercetătorii din toate domeniile cunoaşterii, indiferent de modul mai strict sau mai permisiv de delimitare al acestor domenii. Logicienii, filozofii, sociologii, lingviştii şi nu în ultimul rând economiştii, au dedicat spaţii largi în cadrul cercetărilor lor pentru stabilirea rolului diferitelor categorii de afirmaţii în cadrul cercetării ştiinţifice. Vom prezenta în continuare o analiză critică a principalelor poziţii exprimate în literatura de specialitate precum şi propria noastră concepţie legată de conţinutul şi rolul pe care diversele categorii de enunţuri le au în cercetarea ştiinţifică în general.


56

2.1. Atribute suficiente ale enunţurilor empirice identificate

în literatura de specialitate

În vederea delimitării sferei de cuprindere a categoriei de „enunţ empiric” vom încerca, în cele ce urmează, să stabilim criteriile de adecvare pe care un enunţ trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerat empiric, sau, altfel spus, atributele suficiente ale enunţurilor empirice.

Vom porni în demersul nostru de la concluziile capitolului anterior al acestei lucrări unde precizam că, în opinia noastră, ştiinţificitatea unei discipline presupune existenţa unui singur atribut suficient şi anume asigurarea veridicităţii, adică furnizarea de explicaţii cauzale confirmate interpersonal în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun.

În continuare vom încerca, într-o primă fază, să inventariem prin studiul literaturii de specialitate atributele suficiente ale unui enunţ empiric. Ulterior vom analiza măsura în care aceste atribute determină (sau nu determină) încadrarea enunţurilor empirice în propria noastră definiţie a ştiinţificităţii. Dacă vom constata că atributele suficiente identificate nu satisfac definiţia amintită înainte vom încerca completarea acestora în vederea compatibilizării lor cu propria noastră imagine despre ştiinţă.

Amintim aici că în conformitate cu propria noastră interpretare a teoriei pozitiviste a explicaţiei prezentată în primul capitol al acestei lucrări, a explica un lucru dintr-o perspectivă cauzală este echivalent cu a arăta cum să îl obţii în cadrul unui argument logic care foloseşte ca şi premise legi ale naturii apărute înainte de concluzie. Altfel spus, o explicaţie


57

cauzală presupune formularea de enunţuri empirice. Aceasta nu înseamnă, desigur, că orice enunţ empiric implică o explicaţie cauzală.

În literatura de specialitate există o multitudine de puncte de vedere despre atributele suficiente ale enunţurilor empirice. În analiza noastră am utilizat ca şi punct de pornire abordarea lui Watkins (1960), conform căruia criteriile de adecvare (atributele suficiente) pentru delimitarea unui enunţ empiric sunt: 1. posibilitatea de generalizare universală a tuturor

elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile; 2. lipsa existenţei tautologiilor în cadrul enunţului; 3. lipsa unor afirmaţii de natură metafizică din cadrul

enunţului a căror acceptare nu poate fi afectată de observaţii.

Primul criteriu de adecvare menţionat de Watkins nu este unul de necontestat, ba dimpotrivă. Din acest motiv vom face o serie de precizări în legătură cu utilizarea sa. Prin „posibilitatea de generalizare universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile” se înţelege supunerea tuturor acestor elemente testării. Exemplificând observăm că o regulă de tipul „preţul influenţează cererea individuală a oamenilor” ar genera, în lipsa existenţei criteriului menţionat, situaţii în care observaţia „acesta este un om” cu consecinţa „prin urmare preţul îi influenţează cererea individuală” în conjuncţie cu observaţia „nu îi influenţează cererea individuală” ar duce la concluzia „deci nu este om”, regula neavând posibilitatea de a fi falsificată. În contextul în care primul criteriu menţionat este operaţional, neavând


58

posibilitatea de generalizare universală a elementelor la care se referă, enunţul amintit nu intră în categoria celor empirice. Enunţul „preţul influenţează cererea individuală a fiecărui om” este unul empiric dacă este judecat prin prisma primului criteriu enunţat, întrucât împreună cu observaţia „acesta este un om”, generează consecinţa logică „deci preţul îi influenţează cererea individuală”, care în conjuncţie cu observaţia „nu îi influenţează cererea individuală”, duce la concluzia „deci preţul nu influenţează cererea individuală a fiecărui om”.

Al doilea criteriu amintit de Watkins, respectiv lipsa tautologiilor din cadrul enunţului empiric, ia în calcul faptul că acestea reprezintă enunţuri obţinute prin înlocuirea unor termeni cunoscuţi ai unui enunţ cu termeni sinonimi şi de aceea nu tautologia, care reprezintă un adevăr logic este testabilă empiric, ci enunţul iniţial care a stat la baza construcţiei acesteia.

Al treilea criteriu de adecvare menţionat de autorul amintit, respectiv lipsa, din cadrul enunţului, unor afirmaţii de natură metafizică a căror acceptare nu poate fi afectată de observaţii, este invocat întrucât nicio astfel de afirmaţie nu este testabilă, făcând parte din categoria credinţelor.

2.2. Criterii de delimitare a enunţurilor empirice

Watkins (1960) realizează o trecere în revistă a

criteriilor care au fost utilizate în decursul timpului pentru a delimita categoria enunţurilor empirice (factual inteligibile) de


59

alte categorii de enunţuri. El aminteşte următoarele categorii de criterii: - de translaţie; - verificaţioniste; - verificaţioniste sau falsificaţioniste; - falsificaţioniste.

În continuare vom realiza o scurtă analiză a capacităţii criteriilor amintite de a fi folosite în calitate de linii de demarcaţie. Prima categorie de criterii asupra căreia ne vom opri, privind dintr-o perspectivă a cronologiei apariţiei lor, este cea a criteriilor de translaţie.

2.2.1. Criterii de translaţie

După Wittgenstein (1922) orice propoziţie originală

rezultă prin prelucrarea logică a propoziţiilor elementare, adevarate sau false conform observaţiilor efectuate, deci propoziţiile care nu sunt testabile sunt lipsite de sens. Lumea, spune el, este complet descrisă de precizările tuturor propoziţiilor elementare şi de menţiunea legată de adevărul sau de falsitatea acestor propoziţii. Pentru delimitarea enunţurilor empirice o soluţie este, deci, construirea unui limbaj empiric care să fie utilizat ca un „pat al lui Procust” pentru aserţiunile supuse testării. Cele care nu vor putea fi exprimate prin utilizarea limbajului creat nu vor trece testul la care au fost supuse.

Susţinătorii criteriilor de translaţie sunt partizanii construirii unui astfel de limbaj empiric al cărui fundament este reprezentat de observaţii primare conectate între ele prin


60

diverse operaţii logice. În opinia noastră, însă, un astfel de criteriu de translaţie nu ar corespunde celui de-al treilea atribut caracteristic enunţurilor empirice identificat de Watkins (1960). Aşa cum a demonstrat şi Popper prin construirea unui contraexemplu, un astfel de criteriu ar permite formularea de afirmaţii de natură teologică a căror acceptare nu poate fi afectată de observaţii, în cadrul enunţului. Atâta timp cât un astfel de limbaj include în cadrul operaţiilor sale logice un cuantificator existenţial universal, negaţia, şi elemente primare observabile, enunţul „există un x care nu s-a nascut, nu va muri, nu este divizibil, nu este limitat şi nu este material; şi nu există niciun y de care x să nu ştie sau să nu-l poată influenţa sau un y care să poată să-l influenţeze pe x” este, potrivit criteriilor de translaţie, empiric (Watkins, 1960).

De asemenea considerăm că având în vedere aspectele prezentate în sprijinul fundamentării filozofice a principiului aparenţei, o propoziţie elementară legată de lumea înconjurătoare nu poate fi adevărată sau falsă ci doar aparent adevărată (veridică) sau aparent falsă conform acestui principiu. În acest context generalizare universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile nu este posibilă.

În consecinţă, un criteriu de translaţie nu poate fi utilizat ca mijloc de demarcaţie pentru delimitarea enunţurilor empirice pentru că permite includerea de afirmaţii de natură metafizică în cadrul acestora şi nu duce la generalizarea universală a tututor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile, ceea ce vine în contradicţie cu criteriile de adecvare definite de Watkins.


61

2.2.2. Criterii verificaţioniste

O altă soluţie la problema pusă de Wittgenstein,

propusă în încercarea de a elimina neajunsurile criteriilor de translaţie, este aceea de a utiliza criterii de verificare a enunţurilor care, în situaţia în care sunt confirmate prin observaţii primare, validează enunţurile verificate, confirmând caracterul empiric al acestora. Partizanii acestor criterii denumite verificaţioniste consideră că probabilitatea ca un enunţ empiric să fie adevărat este cu atât mai mare cu cât numărul de cazuri particulare singulare verificate care confirmă enunţul în cauză este mai mare. Aplicarea abordării verificaţioniste vine însă în contradicţie cu primul criteriu de adecvare stabilit de Watkins pentru enunţurile empirice, întrucât nu permite generalizarea universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile. Probabilitatea ca o lege universală să fie adevărată nu poate de cele mai multe ori să fie „împinsă” peste zero prin aplicarea de criterii verificaţioniste, deoarece majoritatea legilor universale sunt enunţuri care fac referire la un număr de situaţii infinit mai mare decât numărul de cazuri verificate. Practica de a determina probabilitatea ca un enunţ empiric să fie adevărat raportând numărul de cazuri verificate care confirmă enunţul la numărul total de cazuri verificate poate genera uneori apariţia unor situaţii în care enunţul care a fost falsificat empiric are o probabilitate foarte mare de a fi adevărat. Această probabilitate diferită de zero apare însă întrucât la numitor numărul de cazuri posibile (infinit) este înlocuit cu numărul de cazuri observate


62

(finit). Totuşi, o astfel de situaţie nu poate să existe decât atunci când criteriile verificaţioniste sunt folosite pentru confirmarea enunţurilor empirice care vizează un număr finit de termeni, observaţi în totalitate.

Cu toate acestea, considerăm că nici în astfel de cazuri abordările verificaţioniste nu pot fi folosite pentru validarea unui enunţ empiric pentru că primul criteriu de adecvare enunţat de Watkins nu este în continuare îndeplinit. Potrivit principiului aparenţei enunţat de noi, o propoziţie elementară legată de lumea înconjurătoare nu poate fi adevărată sau falsă ci doar aparent adevărată sau aparent falsă. În acest context generalizare universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile nu este posibilă şi pentru că aparenţa permite oricând apariţia unor manifestări noi ale realităţii care să transforme propoziţiile elementare verificate şi considerate la un anumit moment dat adevărate şi universal valabile, în propoziţii contestabile. Proprietăţile testabile rezultate ca urmare a observaţiilor primare efectuate nu sunt din punct de vedere logic incontestabile, luând în considerare aparenţa.

2.2.3. Criterii verificaţioniste sau falsificaţioniste

Utilizarea acestei grupe de criterii a apărut ca o reacţie a

pozitiviştilor logici la criticile aduse verificaţionismului de Popper. Utilizarea acestui criteriu disjunctiv nu reuşeşte însă delimitarea enunţurilor empirice întrucât încalcă al doilea criteriu de adecvare propus de Watkins, permiţând existenţa tautologiilor în cadrul enunţului. Astfel, o afirmaţie de tipul


63

„preţurile sunt mari sau non-mari”, prin „non-mari” înţelegând „care nu sunt mari”, ar fi inclusă de jumătatea verificaţionistă a criteriului utilizat în categoria enunţurilor empirice. Şi în situaţia utilizării acestui tip de criterii de demarcaţie proprietăţile testabile rezultate ca urmare a observaţiilor primare efectuate nu sunt din punct de vedere logic incontestabile. Luând în considerare aparenţa şi folosind aceeaşi argumentaţie ca şi în cazul criteriilor verificaţioniste, rezultă imposibilitatea generalizării universale a acestora, adică şi respingerea primului criteriu de adecvare utilizat.

2.2.4. Criterii falsificaţioniste

Popper încearcă rezolvarea uneia dintre problemele

semnalate în primele pagini ale acestui capitol, respectiv aceea că observaţia primară despre lume este contestabilă pentru că surprinde aparenţa acesteia, introducând un nou criteriu în discuţie. El spune că le putem include în sfera observaţiilor primare pe cele pe care le putem testa atât cât considerăm necesar. Altfel spus, autorul menţionat realizează o relaxare a caracteristicilor definitorii ale observaţiilor primare despre lume, considerând că acestea trebuie să fie afirmaţii despre lumea exterioară nouă care pot fi testate atât cât considerăm necesar. Prin introducerea criteriului testabilităţii, Popper acceptă în categoria observaţiilor primare despre lume şi enunţuri contestabile, cu condiţia ca acestea să poată să fie testate (adică supuse posibilităţii de falsificare, infirmare). Enunţurile cu conţinut metafizic sunt însă eliminate în


64

continuare din această categorie, ele nefiind nici testabile, nici incontestabile.

Prin introducerea acestei noi condiţii cu permisivitate lărgită, Popper nu rezolvă, considerăm noi, problema ridicată de conţinutul primului criteriu de adecvare folosit de Watkins. Generalizarea universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile nu este posibilă din punct de vedere logic atâta timp cât nici falsificaţionismul nu rezolvă problema propoziţiilor primare, adevărate sau false conform observaţiilor efectuate.

Popper afirmă că le putem accepta în categoria enunţurilor empirice doar pe acelea care contrazic cel puţin o observaţie primară adevărată sau falsă, considerată „falsificator potenţial”. Numai că existenţa unor astfel de falsificatori potenţiali universal valabili este imposibilă în situaţia acceptării aparenţei ca şi principiu metodologic. O observaţie primară adevărată în prezent se poate dovedi falsă în viitor ceea ce implică imposibilitatea generalizării universale a enunţurilor care se referă la proprietăţi falsificabile. Dacă în situaţia verificaţionismului observarea particularului nu permite din punct de vedere logic generalizarea, aşa cum arătam înainte, nici în cazul falsificaţionismului, un enunţ nefalsificat (aparent) până în prezent nu poate fi, din perspectivă logică, generalizat în mod universal pentru că: a. poate fi falsificat în viitor sau b. a fost falsificat în trecut, dar aparenţa nu a permis până în

prezent constatarea falsificării acestuia. În contextul atributelor suficiente date, relaxarea

caracteristicilor definitorii ale observaţiilor primare despre


65

lume realizată de Popper nu rezolvă problema aparenţei semnalată de noi pentru că a doua situaţie prezentată permite generalizarea universală a unor propoziţii care se referă la proprietăţi falsificate deja. Deci nici falsificaţionismul nu poate fi utilizat ca şi criteriu de demarcaţie în situaţia în care folosim atributele suficiente ale enunţurilor empirice utilizate de Watkins în articolul său. 2.2.5. Despre imposibilitatea criteriilor de delimitare

prezentate de a delimita enunţurile empirice în condiţiile date

Analizând modul în care cele patru criterii de demarcaţie ale enunţurilor empirice îşi îndeplinesc menirea şi constatând imposibilitatea acestora de a delimita sfera de cuprindere a enunţurilor empirice de cea a altor categorii de enunţuri putem fi tentaţi, din nou, să abandonăm orice demers raţional şi să afirmăm la fel ca Feyerabend că în ştiinţă „merge orice”, acesta fiind, de fapt, modul mai delicat de a spune că nimic nu funcţionează. Şi, deşi tentaţia de a subscrie la opiniile „anarhistului” amintit a apărut de multe ori pe măsura realizării acestei lucrări, un contraargument suficient de puternic pentru a o respinge a existat în permanenţă. Acesta a fost propria noastră definiţie a ştiinţificităţii, construită în acord cu principiul metodologic al aparenţei. Un loc comun al tuturor criteriilor de demarcaţie ale enunţurilor empirice este, aşa cum se poate observa din descrierea acestora, incapacitatea lor de a permite generalizare universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile. Tocmai existenţa permanentă a


66

manifestărilor aparenţei nu permite unui observaţii adevărate sau false în prezent să fundamenteze o generalizare universală a unui enunţ. Dar conform propriei noastre definiţii a ştiinţificităţii, caracterul ştiinţific al unei discipline presupune doar asigurarea veridicităţii, adică furnizarea de explicaţii cauzale confirmate interpersonal în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun.

2.3. Noi atribute suficiente ale enunţurilor empirice.

Enunţurile empirice ştiinţifice.

În contextul descris înainte există trei variante posibile

pentru rezolvarea impasului delimitării propoziţiilor empirice de cele fără caracter empiric. Prima constă în redefinirea atributelor suficiente ale enunţurilor empirice, a doua presupune găsirea unui nou criteriu de demarcaţie, în timp ce a treia presupune o abordare combinată a primelor două.

Având în vedere vulnerabilităţile constatate ca urmare a analizei realizate ale primului dintre atributele suficiente ale conceptului de enunţ empiric, respectiv posibilitatea de generalizare universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile, vom încerca în continuare ajustarea acestuia, apelând la prima dintre variantele descrise. Avem în vedere faptul că utilizarea acestui criteriu în conjuncţie cu principiul aparenţei face imposibilă din punct de vedere logic găsirea unei linii de demarcaţie din motivele amintite deja. Scopul nostru este, deci, înlocuirea lui pentru a obţine un set de atribute suficiente prin utilizarea cărora


67

noţiunea de enunţ empiric va dobândi consistenţă. În opinia noastră un astfel de set este format din următoarele trei componente: 1. acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un

sistem de valori comun, a elementelor enunţului care a) implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile ale acestuia sau b) reprezintă observaţii primare confirmate interpersonal;

2. lipsa existenţei tautologiilor în cadrul enunţului; 3. lipsa unor afirmaţii de natură metafizică din cadrul


Se observă că am lăsat neschimbate ultimele două atribute suficiente utilizate de Watkins şi l-am modificat pe primul. Din acest motiv vom face câteva consideraţii legate, în primul rând, de acesta.

Aşa cum arătam înainte, nici verificaţionismul şi nici falsificaţionismul nu pot permite generalizare universală a tuturor elementelor unui enunţ care se referă la proprietăţi testabile.

Situaţia se schimbă, însă, dacă folosim ca prim atribut suficient posibilitatea de acceptare la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile ale acestuia sau reprezintă observaţii primare confirmate interpersonal. Principiul aparenţei, enunţat în prima parte a acestei lucrări, nu permite unor observaţii primare să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să fie enunţuri despre lumea în care trăim şi să fie incontestabile


68

(universal valabile). Fie sunt reprezentări personale despre lumea în care trăim, incontestabile, fie sunt enunţuri despre lumea exterioară nouă, dar atunci sunt contestabile întotdeauna din punct de vedere logic. Problema care apare este deci determinată de modalitatea în care se realizează trecerea de la enunţuri subiective (aparente), la o ţintă mult prea ambiţioasă în opinia noastră - propoziţiile universal valabile. Singura soluţie pe care o vedem pentru rezolvarea acestei probleme şi care se află în concordanţă cu abordarea noastră de până acum este, aşa cum am arătat şi înainte, relaxarea primului atribut suficient găsit de Watkins pentru propoziţiile empirice.

Enunţul empiric cu caracter ştiinţific este însă, în opinia noastră, mai restrictiv decât enunţul empiric general definit înainte şi presupune existenţa următoarelor atribute suficiente: 1. acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un

sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile;



Un grup cu un sistem de valori comun va accepta ca şi premise ale unui enunţ ştiinţific acele legi ale naturii observate şi aflate în acord cu restul valorilor grupului, fără ca acestea să fie însoţite de o explicaţie cauzală. Din acest motiv, acceptarea interpersonală a premiselor reprezentate de observaţii primare determină includerea acestor observaţii în categoria enunţurilor empirice, dar nu atestă caracterul ştiinţific al acestor observaţii. Acceptarea la un moment dat a unor legi ale naturii în cadrul


69

unui sistem de valori, deşi utilizează ca fundament mecanismul unificării, îi va permite grupului cu acel sistem de valori să formuleze enunţuri empirice cu caracter ştiinţific care să satisfacă atributele suficiente identificate de noi. Proprietăţile testabile sunt, deci, cele care pot fi supuse infirmării prin confruntarea cu observaţiile primare validate de grup la un moment dat.

Acceptarea nu îşi mai propune în această situaţie să fie universală, dar nici în situaţiile prezentate de noi până acum, în care îşi propunea acest obiectiv, nu reuşea atingerea lui. Nici o acceptare completă a elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile în cadrul unui grup cu un sistem comun de valori nu credem că este posibilă în totalitate, întrucât un sistem comun de valori implică existenţa unor valori comune pe primele poziţii ale ierarhiei şi nu a unor valori identice pentru toţi membrii grupului. Ori în această situaţie acceptarea se produce ca tendinţă, fiind determinată de acordul interpersonal (majoritar) asupra elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile.

În continuare vom încerca să analizăm efectele pe care le are transformarea primului dintre atributele suficiente ale enunţurilor empirice propuse de Watkins şi adaptarea acestuia pentru enunţurile empirice cu caracter ştiinţific, asupra viabilităţii criteriilor de demarcaţie prezentate înainte.

Menţionam în paginile anterioare că utilizarea unor criterii de translaţie nu poate realiza delimitarea enunţurilor empirice de alte categorii de enunţuri întrucât permite includerea de afirmaţii de natură metafizică în cadrul acestora şi nu duce la generalizarea universală a tuturor elementelor


70

enunţului care se referă la proprietăţi testabile. Dacă prin modificarea primului dintre atributele suficiente identificate de Watkins problema generalizării universale a elementelor referitoare la proprietăţi testabile dispare, nu acelaşi lucru poate fi spus despre includerea afirmaţiilor de natură metafizică. Acestea vor fi incluse în continuare în cadrul enunţurilor empirice cu caracter ştiinţific în situaţia folosirii unor criterii de translaţie.

În privinţa criteriilor verificaţioniste prezentate, concluzia noastră a fost că generalizarea universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile nu este posibilă din două motive: în primul rând pentru că aparenţa permite oricând apariţia unor manifestări noi ale realităţii care să transforme propoziţiile elementare verificate şi considerate la un anumit moment dat adevărate şi universal valabile, în propoziţii contestabile şi în al doilea rând întrucât probabilitatea ca o lege universală să fie adevărată nu poate de cele mai multe ori să fie „împinsă” peste zero prin aplicarea de criterii verificaţioniste, deoarece majoritatea legilor universale sunt enunţuri care fac referire la un număr de situaţii infinit mai mare decât numărul de cazuri verificate. Prin înlocuirea primului atribut al enunţurilor empirice utilizat de Watkins cu cel propus de noi pentru enunţurile empirice cu caracter ştiinţific - acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile – primul dintre cele două motive pentru care acest tip de criterii nu puteau să fie utilizate ca linii de demarcaţie dispare. Acceptarea la un moment dat în cadrul sistemului de valori al


71

grupului a unor afirmaţii primare despre natura, adevărate sau false la acel moment, va permite formarea acordului (în cadrul grupului) asupra elementelor unui enunţ care utilizează ca fundament acele afirmaţii, cu condiţia ca şi raţionamentul folosit să fie acceptat. Al doilea dintre motivele prezentate necesită, însă, o discuţie mai amănunţită pe care o vom realiza în ultima parte a acestui capitol.

În situaţia utilizării de criterii falsificaţioniste am constatat că incapacitatea acestora de a trasa o linie de demarcaţie între enunţurile empirice şi cele de alt tip este legată tot de primul dintre atributele suficiente utilizate de Watkins. Problema acestui tip de enunţuri era că un enunţ nefalsificat aparent până în prezent nu poate fi, din perspectivă logică, generalizat în mod universal pentru că poate fi falsificat în viitor sau a fost falsificat în trecut, dar aparenţa nu a permis până în prezent constatarea infirmării acestuia. Ambele situaţii invocate dispar însă, în cazul în care utilizăm propriul nostru atribut în locul celui propus de Watkins, ca urmare a motivaţiei deja prezentată pentru criteriile verificaţioniste. Acceptarea la un moment dat în cadrul sistemului de valori al grupului a unor afirmaţii primare despre natura, considerate adevărate sau false la acel moment, va permite formarea acordului (în cadrul grupului) asupra elementelor unui enunţ (cu caracter ştiinţific) care utilizează ca fundament acele afirmaţii, cu condiţia ca şi raţionamentul folosit să fie acceptat.

Observăm că, prin înlocuirea primului dintre atributele suficiente utilizate de Watkins cu „acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale


72

referitoare la proprietăţi testabile”, criteriile falsificaţioniste dobândesc capacitatea de a fi utilizate ca linii de demarcaţie pentru delimitarea enunţurilor empirice cu caracter ştiinţific de alte categorii de enunţuri.

În urma raţionamentului prezentat constatăm că utilizarea criteriilor verificaţioniste poate fi, de asemenea, realizată atunci când enunţurile se referă la un număr finit de cazuri, verificabile în totalitate. În continuare vom analiza posibilitatea folosirii criteriilor verificaţioniste pentru delimitarea enunţurilor empirice cu caracter ştiinţific referitoare la un număr infinit de situaţii.

2.4. Falsificaţionism versus verificaţionism în lumina noilor

atribute suficiente ale enunţurilor empirice ştiinţifice

În ultima parte a subcapitolului anterior precizam că

probabilitatea ca o lege universală să fie adevărată nu poate de cele mai multe ori să fie „împinsă” peste zero prin aplicarea de criterii verificaţioniste, deoarece majoritatea legilor universale sunt enunţuri care fac referire la un număr de situaţii infinit mai mare decât numărul de cazuri verificate. Menţionam, de asemenea, acolo, faptul că înlocuirea primului atribut al enunţurilor empirice utilizat de Watkins cu cel propus de noi pentru enunţurile empirice cu caracter ştiinţific - acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile –permite utilizarea criteriilor verificaţioniste ca linii de demarcaţie atunci când enunţurile se


73

referă la un număr finit de cazuri, verificabile în totalitate. Pentru a stabili dacă este posibilă folosirea de criterii verificaţioniste în situaţia enunţurilor referitoare la un număr foarte mare de cazuri este necesară o discuţie mai amănunţită.

Principala problemă imputată verificaţionismului de criticii acestuia poate fi rezumată, în esenţă, astfel: este imposibilă generalizarea logică a unui număr finit de observaţii pentru un număr infinit de cazuri, sau altfel spus, nu se poate afirma niciodată faptul că, pentru că unele situaţii observate au o anumită caracteristică, toate situaţiile de acelaşi fel vor avea aceeaşi caracteristică.

Având în vedere faptul că un enunţ empiric implică, potrivit definiţiei lui Watkins, posibilitatea de generalizare universală a tuturor elementelor enunţului care se referă la proprietăţi testabile, orice enunţ care se doreşte a fi general valabil, obţinut prin extrapolarea unor cazuri particulare, nu îndeplineşte condiţia amintită şi deci, nu face parte, conform acelei definiţii, din sfera de cuprindere a enunţurilor empirice. Dar, aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, nici utilizarea falsificaţionismului nu determină îndeplinirea primului criteriu utilizat de Watkins, pentru că observaţiile primare (legile naturii) utilizate ca falsificatori nu sunt adevărate sau false în mod absolut, ci doar veridice sau neveridice la un moment dat.

Prin înlocuirea primului atribut suficient folosit de Watkins pentru definirea enunţurilor empirice cu cel identificat de noi pentru enunţurile empirice ştiinţifice, respectiv „acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile” am


74

eliminat neajunsul falsificaţionismului menţionat înainte, permiţând observaţiilor primare acceptate la un moment dat să funcţioneze ca „falsificatori” potenţiali. Orice explicaţii cauzale care nu includ afirmaţii de natură metafizică sau tautologii şi nu au fost infirmate prin confruntarea cu observaţii primare acceptate la nivelul grupului, sunt incluse astfel în categoria enunţurilor empirice ştiinţifice.

Utilizarea acestor observaţii ca „verificatori” potenţiali nu are, însă, sens. Un număr finit de observaţii primare acceptate nu poate confirma din punct de vedere logic decât raţionamente referitoare la proprietăţile obiectelor observate. Un raţionament care implică toate obiectele observate nu poate folosi ca argument, aşa cum afirmam mai sus, unele obiecte observate (care îl verifică).

Concluzia care se degajă din raţionamentul prezentat este că falsificaţionismul poate fi utilizat ca şi criteriu de demarcaţie pentru delimitarea enunţurilor empirice ştiinţifice de alte categorii de enunţuri, în timp ce verificaţionismul nu poate fi folosit decât pentru acele enunţuri care fac referire la un număr finit de cazuri, verificate în totalitate.

Falsificaţionismul presupune încercarea de infirmare a unor afirmaţii, în timp ce verificaţionismul implică confirmarea unor astfel de afirmaţii. Ambele se referă deci la proprietăţi testabile şi implică testarea.

În situaţia aplicării falsificaţionismului, o afirmaţie nu este ştiinţifică dacă nu există testări făcute pentru a o infirma şi care determină acceptarea ei la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun. O afirmaţie nesupusă niciunei situaţii de infirmare factuală nu este, conform


75

atributelor suficiente ale enunţurilor ştiinţifice stabilite de noi, un enunţ ştiinţific. Calitatea de enunţ ştiinţific nu presupune doar existenţa în cadrul enunţului a unor explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile, ci şi acceptarea acestora în cadrul grupului. Şi pentru că veridicitatea implică furnizarea de explicaţii cauzale confirmate interpersonal, singura modalitate de a obţine astfel de explicaţii este testarea raţionamentului (în vederea infirmării, în situaţia utilizării falsificaţionismului). Un enunţ care afirmă că toate obiectele de un anumit tip au o anumită caracteristică poate fi încadrat din punct de vedere logic în categoria celor ştiinţifice, atâta timp cât există testări ale acestuia şi nicio testare nu infirmă existenţa acelei caracteristici.

În situaţia aplicării verificaţionismului un enunţ este ştiinţific dacă există observaţii ale tuturor cazurilor particulare la care face referire, care îl confirmă (în totalitate) şi care determină acceptarea lui la un moment dat în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, întrucât enunţul reprezintă în această situaţie o afirmaţie despre cazurile observate. Acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile presupune, în situaţia folosirii verificaţionismului, verificarea tuturor acestor raţionamente. În cazul utilizării verificaţionismului, un enunţ care nu oferă, la un moment dat, posibilitatea de a verifica explicaţiile cauzale referitoare la proprietăţile testabile pe care le implică, pentru toate situaţiile la care se referă, nu este ştiinţific conform atributelor suficiente identificate de noi.


76

Un enunţ general este deci, veridic, în situaţia utilizării falsificaţionismului, dacă niciun caz observat nu îl falsifică şi se doreşte a fi, în cazul verificaţionismului, dacă toate cazurile observate îl verifică. Aşa cum putem observa însă din raţionamentul de mai sus, caracterul general al enunţului există doar atâta timp cât niciun caz particular nu îl falsifică. Oricât de mare ar fi numărul de situaţii concrete care verifică enunţul respectiv, acestea nu justifică din punct de vedere logic generalizarea lui, nici măcar la nivel de grup.

Deşi diferenţele dintre conceptele de falsificaţionism şi verificaţionism prezentate mai sus sunt în opinia noastră insurmontabile, din perspectiva activităţii de cercetare ştiinţifică acestea pot fi armonizate în mare măsură, fără a vicia, în mod necesar, rezultatele unor cercetări fundamentate pe argumente verificaţioniste. Pentru că un enunţ ştiinţific presupune acceptarea, la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile, am menţionat mai sus faptul că, în vederea trasării unei linii de demarcaţie, atât aplicarea de criterii falsificaţioniste cât şi utilizarea celor verificaţioniste, implică testarea. Ceea ce diferă în utilizarea celor două categorii de criterii este scopul testării şi acesta este punctul slab în care adepţii verificaţionismului greşesc. Falsificaţionismul implică testarea în vederea infirmării, iar verificaţionismul are în vedere testarea pentru confirmare. În timp ce falsificarea are sens din punct de vedere logic, un enunţ general, nefalsificat încă, fiind veridic, verificarea unor cazuri particulare nu poate să confirme un enunţ general.


77

Astfel, problema ridicată de criticii verificaţionismului poate fi foarte uşor eliminată din punct de vedere procedural, dacă aceleaşi argumente aduse pentru a verifica un anumit enunţ empiric sunt prezentate cu menţiunea că nu falsifică enunţul respectiv. Din punct de vedere conceptual însă armonizarea celor două noţiuni este imposibilă.

În concluzie, cu toate că din punct de vedere logic există diferenţe insurmontabile între verificaţionism şi falsificaţionism (falsificaţionismul reprezentând calea de urmat), din perspectiva activităţii concrete de formulare a unor enunţuri care să satisfacă atributele suficiente formulate de noi pentru enunţurile ştiinţifice, adoptarea iniţială a unei poziţii verificaţioniste poate fi relativ uşor corectată prin reformularea rezultatelor obţinute prin prisma falsificaţionismului.

2.5. Sistemul de valori şi falsificarea teoriilor ştiinţifice

Sistemul de valori al unui individ reprezintă, conform

propriei noastre definiţii, ansamblul cunoştinţelor sale, ierarhizate în funcţie de importanţa pe care el le-o acordă la un moment dat şi nu include numai cunoştinţele ştiinţifice, ci ansamblul cunoştinţelor acestuia.

Odată fiind ales grupul în care va activa conform algoritmului descris în primul capitol al acestei lucrări, individul va supune judecăţii grupului atât credinţele sale personale cât şi cunoştinţele cu caracter ştiinţific pe care le-a dobândit în decursul timpului, linia de demarcaţie dintre ele fiind destul de estompată, pentru că toate fac parte din acelaşi


78

sistem de valori. Deşi ar fi de dorit, o anumită persoană nu îşi diferenţiază şi nu îşi ordonează separat credinţele şi cunoştinţele ştiinţifice astfel încât să se raporteze la un anumit sistem de valori atunci când desfăşoară activităţi cu caracter ştiinţific şi la altul când desfăşoară alte tipuri de activităţi. Propriul sistem de valori, care reprezintă un amalgam de credinţe şi cunoştinţe ştiinţifice, este folosit ca etalon de evaluare a propriilor enunţuri ale individului, înainte ca acestea să fie supuse acceptării interpersonale a grupului.

Dacă judecata de valoare emisă de o anumită persoană ca urmare a raportării la propriul sistem de valori respectă semnificaţiile noţiunilor şi ierarhia acestui sistem de valori, iar semnificaţiile şi ierarhia sistemului de valori al grupului corespund în mare măsură cu cele existente la nivel individual, aceasta va fi acceptată interpersonal în cadrul grupului. Subliniam în prima parte a acestei lucrări faptul că acceptarea interpersonală a unei judecăţi nu atestă caracterul ştiinţific al acelei judecăţi nici măcar în cadrul unui grup care împărtăşeşte acelaşi sistem de valori. O judecată (simplă) de natură ştiinţifică este o explicaţie cauzală acceptată care este fundamentată doar de observaţii primare confirmate interpersonal în cadrul grupului, adică de acele valori care reprezintă legi ale naturii.

Dar aşa cum afirmam mai sus, individul nu îşi elaborează enunţurile raportându-se la două sisteme de valori, ci la unul singur format din credinţe şi cunoştinţe ştiinţifice deja deţinute, iar grupul din care face parte nu se diferenţiază de individ din acest punct de vedere.


79

În majoritatea situaţiilor, chiar dacă modul de a defini explicaţia cauzală folosit de noi în primul capitol al acestui studiu este agreat formal în interiorul grupului, aceasta nu este exclusiv utilizată în activitatea ştiinţifică. Întrucât grupul se raportează la un sistem de valori general acceptat enunţurile complexe se bazează parţial pe cauzalitate şi parţial pe unificare, dar unificarea nu foloseşte întotdeauna cunoştinţe ştiinţifice, ci uneori este bazată pe credinţe. Raţionamentele complexe despre lume ale unui grup neinfirmate de legile cunoscute ale naturii la un moment dat şi care îmbină aceste legi cu propriile asumpţii şi credinţe ale grupului, formează teoriile ştiinţifice.

Partea nedezvăluită cunoaşterii de aparenţă la un moment dat este fundamentată prin apel la credinţele comune cărora le corespunde, iar acest fapt este normal în situaţia în care se urmăreşte creşterea cunoaşterii. Ipotezele despre zona necunoscută a realităţii îmbină premisele reprezentând legi ale naturii cu credinţele despre lume, iar atâta timp cât o observaţie primară nu le infirmă, acestea sunt veridice, sau aparent adevărate în cadrul grupului care le-a elaborat. În momentul în care însă o lege a naturii, aşa cum este ea percepută la momentul respectiv de grup, infirmă un anumit enunţ complex, veridicitatea acestuia trebuie pusă în discuţie.

Dacă în situaţia unor propoziţii simple despre natură apariţia unei observaţii primare, percepută senzorial, care este confirmată de restul grupului şi care infirmă respectiva propoziţie determină respingerea propoziţiei, acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată în situaţia în care o întreagă teorie ştiinţifică este infirmată de apariţia unei observaţii primare.


80

Dacă o lege a naturii infirmă o teorie ştiinţifică nu înseamnă că teoria ştiinţifică în totalitate este falsă, dar cu siguranţă o parte din asumpţiile utilizate pentru elaborarea ei sunt false în contextul reprezentat de sistemul de valori adoptat la acel moment şi trebuie înlocuite. O astfel de constatare presupune în primul rând o punere în discuţie a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice din cadrul teoriei respective pentru a verifica dacă acestea rămân neinfirmate în lumina noii observaţii.

Dacă se constată că acest lucru se întâmplă, fidelitatea cercetătorilor faţă de credinţele din propriul sistem de valori este pusă la încercare. Alegerea pe care ei trebuie să o facă între credinţe şi legi ale naturii nu poate avea decât un singur rezultat din punct de vedere logic, iar acesta va fi întotdeauna punerea în discuţie a locului credinţei în ierarhia propriilor valori, în condiţiile în care cunoştinţele ştiinţifice le sunt confirmate de observaţii. În situaţia dată, ipoteza va fi ajustată prin modificarea credinţei infirmate în acord cu acea lege a naturii care a infirmat-o. Ulterior, ea va fi din nou supusă infirmării.

Un astfel de proces necesită, de cele mai multe ori o perioadă îndelungată de timp. Chiar dacă individul poate să renunţe relativ repede la una dintre cunoştinţele sau credinţele componente ale propriului sistem de valori, nu acelaşi lucru se întâmplă în cadrul grupului din care acesta face parte, care este caracterizat de o mult mai mare reticenţă la schimbare. În final însă, în cazul grupului rezultatul va fi acelaşi ca şi în situaţia individului.


81

2.6. Deductiv, inductiv sau abductiv în ştiinţă

Dacă într-unul dintre subcapitolele anterioare am concluzionat că, din punct de vedere logic, falsificaţionismul poate fi folosit ca şi criteriu de delimitare al enunţurilor ştiinţifice de cele de altă natură, în timp ce verificaţionismul nu poate, în continuare ne propunem să stabilim ce fel de logică este recomandată pentru utilizare în cercetarea ştiinţifică în general, dacă o astfel de logică există. În literatura de specialitate sunt prezentate trei tipuri de raţionamente care, conform opiniilor a diverşi autori, pot determina obţinerea de cunoştinţe ştiinţifice: inducţia, deducţia şi abducţia.

Inducţia constă într-o inferență5 de la enunțuri singulare (descrieri, observații, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi) la enunțuri generale. Prin raționamentul inductiv, gândirea umană poate detecta similaritățile și/sau diferențele obiectelor observate sub forma unor formulări generale. Conform definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate deducţia este o formă de raţionament prin care se obține o judecată nouă din două sau mai multe judecăți date, numite premise, dintre care una trebuie să fie neapărat universală. După anumiţi autori judecata nouă rezultă în mod necesar din premise şi este adevărată în situaţia în care premisele sunt adevărate.

Abducţia constă într-o inferenţă dinspre anumite date observate spre o ipoteză despre o structură sau un proces care

5 Adică o operație a gândirii prin care se trece de la un enunț la altul.


82

ar putea explica datele respective. În ultima perioadă sunt utilizaţi din ce în ce mai des în literatura de specialitate termenii de „inferenţă către cea mai bună explicaţie” (Lipton, 1991) sau „inferenţă explicativă” (Godfrey-Smith, 2012), ca sinonimi ai abducţiei. Deşi există o mulţime de contestatari sau de susţinători ai diverselor tipuri de raţionamente logice descrise mai sus, nu facem parte nici dintr-o categorie şi nici din cealaltă, deoarece considerăm că oricare dintre aceste raţionamente pot fi folosite şi chiar au fost folosite pentru obţinerea de cunoştinţe cu caracter ştiinţific. Având în vedere că primul dintre atributele suficiente identificate de noi pentru delimitarea enunţurilor ştiinţifice de alte categorii de enunţuri este „acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile”, subliniem faptul că din punctul nostru de vedere nu prezintă importanţă modalitatea prin care individul ajunge la un anumit enunţ, deoarece acesta nu dobândeşte caracteristica de enunţ ştiinţific la nivelul emitentului său, ci la nivelul grupului din care acesta face parte. Un anumit enunţ devine ştiinţific dacă grupul care îl analizează acceptă elementele enunţului care implică raţionamente referitoare la proprietăţi testabile şi dacă celelalte atribute suficiente ale enunţurilor ştiinţifice identificate de noi sunt satisfăcute. Singurul element care trebuie să fie avut în vedere din punct de vedere logic atunci când se doreşte analiza unui enunţ ştiinţific în vederea acceptării lui în cadrul unui grup cu un


83

sistem de valori comun este modul în care enunţul respectiv rezistă testului falsificării. Raţionamentul utilizat în construcţie poate fi rezultatul unei logici inductive, deductive, sau abductive, la fel de bine cum enunţul poate fi rezultatul unei revelaţii. Atâta timp cât a fost testat şi nu există infirmări factuale ale acestuia, enunţul este ştiinţific indiferent de logica folosită pentru elaborarea lui. Desigur însă că diversele tipuri de raţionamente logice prezentate se pretează în mai mică sau mai mare măsură utilizării în cadrul diferitelor domenii ale ştiinţei, în funcţie de caracteristicile particulare ale domeniilor respective. În capitolul următor vom analiza printre altele şi importanţa pe care inducţia, deducţia sau abducţia o au, din punctul nostru de vedere, în procesul de obţinere de cunoştinţe ştiinţifice în economie.


84


85

Capitolul 3. Structura logică a economiei. Deductiv,

inductiv sau abductiv în ştiinţa economică

Cu toate că lumea a acumulat în ultimele secole un

bagaj important de cunoștințe în domeniul economic, o mare parte a criticilor științei economice atacă statutul acesteia, opunând teoriilor ei - chiar şi atunci când paternitatea unora dintre acestea aparține laureaților Nobel – elemente a căror forță pare, la o primă vedere, devastatoare în raport cu orice altceva li se opune: existenţa unor dovezi veridice contrare. Adesea, teorii sublime în aparență au fost infirmate mai devreme sau mai târziu în confruntarea lor cu cotidianul. Ori, în acest context, în care chiar teoriile emblematice sunt infirmate, se mai poate vorbi de o știință economică?...

Considerăm că răspunsul la întrebarea enunțată lărgește sfera cunoașterii, indiferent dacă este afirmativ sau negativ.

În situația unui răspuns afirmativ a face știință economică presupune în primul rând definirea economicului, a conținutului și a sferei de cuprindere a acestui concept. Formularea de teorii “economice” reprezintă altfel un nonsens, pentru că nu putem vorbi în cadrul unei științe decât despre obiectul său de studiu, deci știința presupune în primul rând definirea acestuia. Și un răspuns negativ la întrebarea formulată presupune ca necesară definirea economicului întrucât orice nonștiință, pentru a putea fi delimitată ca atare, trebuie să formuleze teorii despre obiectul său care nu satisfac o serie de criterii de științificitate predefinite.


86

Se observă deci, în ambele situații, necesitatea definirii economicului. Știința și nonștiința sunt, din acest punct de vedere, complementare. În acest context, discutăm sau despre știință, sau despre nonștiință. Situația se poate modifica însă dacă includem în sau excludem din sfera obiectului de studiu anumite elemente, iar singura modalitate concretă de realizare a acestui deziderat este, din punct de vedere logic, redefinirea conținutului (dacă considerăm date criteriile de științificitate).

Constatăm din cele de mai sus că statutul știintific al unei discipline de studiu depinde de două elemente fundamentale pentru analiza acestuia: criteriile de știintificitate utilizate și conținutul obiectului de studiu (și implicit sfera de cuprindere) a domeniului respectiv. Ignorarea unuia dintre cele două elemente fundamentale amintite duce, de cele mai multe ori, la rezultate eronate.

Considerăm în acest context că o punere în discuție a definiției economicului, ca obiect de studiu al economiei este necesară, în condiţiile în care în ultimii ani numărul criticilor caracterului știintific al acesteia a crescut. Demersul realizat de noi în prima parte a acestui capitol reprezintă o abordare critică ce are în vedere analiza, dintr-o perspectivă logică, a modului de definire al economicului de până acum. Ne propunem, de asemenea, discutarea măsurii în care „economicul” conturat de diverşi autori este adecvat criteriilor de științificitate identificate de noi în primul capitol al acestei lucrări. Redefinirea economicului va rezulta ca o consecință firească dacă vom constata că sfera lui generează unele dintre problemele ridicate de contestatarii statutului științific al economiei. În situația în care vom concluziona că nu modul de


87

definire al economicului (sau nu numai acesta) face dificilă adecvarea economiei la criteriile de științificitate identificate, vom încerca să identificăm și restul factorilor care își pun amprenta asupra știintificității economiei.

3.1. Atributele suficiente ale conceptului de economic. Actul

economic, acțiunea economică, activitatea economică

Pentru a evita o definire tautologică a economicului ca

obiect de studiu al științei economice, vom încerca o abordare logică a acestui concept privind prin prisma genului proxim și a diferenței specifice. Înainte însă de a întreprinde acest demers vom trece în revistă câteva dintre abordările extrem de numeroase pe care literatura economică le-a prezentat în decursul timpului în legătură cu obiectul de studiu al științei economice. Vom încerca să delimităm o serie de caracteristici comune ale acestor abordări, dar și diferențele dintre ele. Considerăm acest exercițiu util întrucât credem că prin inventarierea unor definiții cunoscute ale economiei, genul proxim al economicului și diferența/diferențele specifică/specifice se vor desprinde mai ușor decât în alte situaţii. Iată o parte dintr-un inventar al definițiilor economiei realizat de Serge Latouche (după Pohoață, 2011): - Antoine de Montchrétien consideră că economia se ocupă

cu „administraţia patrimoniului cetăţii”; - Stanley Jevons spune că ştiinţa economică este o

„disciplină normativă”, deosebit de utilă deciziei politice;


88

- Marx afirmă că în menirea ştiinţei economice stă „studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii”;

- Lionel Robbins, cel mai citat dintre economişti pentru definiţia sa care, după Backhouse și Medema (2008), a ajuns să domine literatura economică contemporană, caracterizează ştiinţa economică drept una „care studiază comportamentul uman ca şi relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative”;

- după Raymond Barre economia este „ştiinţa administrării resurselor rare într-o societate umană; ea studiază formele pe care le iau comportamentele umane şi relaţiile sociale în amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele ce se propun pentru a se reduce tensiunea care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici”;

- Paul Samuelson afirmă că „ştiinţa economică cercetează modul cum oamenii decid, folosind sau nu moneda, de a afecta resursele productive rare la producţia (în cursul timpului) de mărfuri şi servicii variate şi de a le distribui, în scopul consumului prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce constituie societatea”.

Desigur, numărul definițiilor pe care cercetătorii în domeniul economic le-au elaborat cu scopul de a defini știința economică este mult mai mare, cele amintite mai sus reprezentând doar o foarte mică parte. Nici conținutul abordărilor menționate nu credem că reflectă, în mod necesar, cele mai titrate puncte de vedere exprimate în decursul timpului. Singurul scop al enumerării de mai sus este


89

surprinderea prin exemple a diversității de exprimare, dar în unele situații și de substanță, care se manifestă atunci când este pusă în discuție definirea științei economice. Analizând caracteristicile comune definițiilor de mai sus constatăm că toate acestea, indiferent de diferențele lor de conținut privesc economia ca pe un proces în care omul este implicat. Chiar și facând abstracție de opiniile autorilor menționați nu putem ajunge decât la aceeași concluzie și anume că din punct de vedere logic, economicul implică în mod necesar acțiunea umană

Deci, putem concluziona că economia este o specie a acțiunii umane, înțeleasă ca act care are ca subiect o ființă umană. Acțiunea umană reprezintă deci, genul proxim (Dinga, 2009). Dacă identificarea genului proxim al economicului este relativ facilă, nu același lucru poate fi spus despre diferența sau diferențele specifice. Definițiile citate (și cele necitate) evidențiază diferențe profunde de abordare: economia studiază de la cauzele și natura avuției, până la relații sociale și forme ale comportamentelor umane. Riscurile implicate de identificarea incompletă a diferențelor specifice (atributelor suficiente) ale economicului sunt majore: situația descrisă în literatura de specialitate ca “imperialism metodologic” este un exemplu care arată foarte clar ce se poate întâmpla uneori dacă asupra unei sfere de cuprindere a altui domeniu se aplică metode construite pentru economic (sau importate chiar și pentru studiul economicului). Dacă un conținut insuficient conturat al economicului nu este de dorit pentru că determină o sferă prea largă de cuprindere, nici situația inversă nu este dezirabilă, generând o sferă prea îngustă. Nici generalizările


90

gen Robbins nu sunt necesare, nici particularizările de tipul celei pe care o realizează Samuelson nu sunt utile.

Dinga (2009) identifică următoarele atribute suficiente aferente economicului: - actul de tip economic se referă la intervenția subiectului

actului în natură, adică, altfel spus, prin intermediul acestuia se realizează (sau se aspiră să se realizeze) o modificare în natură manifestată prin schimbul material (de substanță, energie sau informație);

- actul de tip economic implică a patra cauză aristotelică, cea finală, sau scopul, diferențiindu-se prin aceasta de fenomenele naturale;

- actul de tip economic implică o membrană artefactuală a subiectului acțional în raport cu natura, adică reprezentarea conștientă a actului (existenţa intenţiei) înainte de exteriorizarea acestuia.

Rezultă deci, după Dinga, ca un corolar al identificării celor trei atribute suficiente descrise că „economicul este acel atribut al unui act care implică intervenția ființei umane în natură, în scopul realizării schimbului material dintre subiectul acțional și natură, prin intermediul unei membrane artefactuale”. Ulterior Dinga identifică un atribut cu caracter necesar nou, generat chiar de existența economicului și anume faptul că subiectul actului economic este ființa umană.

Dacă în privința genului proxim al economicului susținem opinia cercetătorului amintit conform căreia economicul face parte din familia mai largă a acțiunii umane, în ceea ce privește diferențele specifice identificate suntem adepții unei abordări diferite.


91

Dacă actul, la modul general, reprezintă exteriorizarea unei intenții, iar acțiunea umană se referă la orice act care are ca subiect o ființă umană (Dinga, 2009), rezultă că faptul că subiectul actului economic este ființa umană nu este o caracteristică economicului, ci a genului proxim al acestuia care este acțiunea umană. De asemenea, considerăm că atât membrana artefactuală cât și existența cauzei finale (scop) sunt tot atribute ale acțiunii umane, nereprezentând diferențe specifice ale economicului, acțiunea umană fiind, în mod necesar și întotdeauna rațională și rezultând în urma unor acte de voință (von Mises, 1985).

Considerăm, ca urmare a raționamentului prezentat, că economicului este caracterizat de existența unui singur atribut necesar și suficient și anume realizarea schimbului material cu natura. Economicul este, deci, acea specie a acțiunii umane care implică, imediat sau în perspectivă, intervenția în natură pentru realizarea schimbului material cu aceasta. Scopul este implicit inclus în atributul identificat. Orice acțiune umană care are ca mobil schimbul material cu natura este deci, economică, făcând parte din sfera de cuprindere a economicului.

Prin definirea conceptului de economic astfel eliminăm, credem noi, o parte din criticile aduse statutului știintific al economiei. Nu ne propunem în acest studiu inventarierea tuturor acestor critici, dar ne vom opri, totuși, cu titlu de exemplu, asupra uneia dintre ele, invocată extrem de des și anume raționalitatea economică. În condițiile în care raționalitatea este privită ca o diferență specifică economicului prin care economiștii din curentul principal (mainstream economics) se identifică și se recunosc între ei (Foley, 2003),


92

realitatea arată adesea că acolo unde comportamentul economic „rațional” ar implica anumite tipuri de reacții, acestea nu apar. În schimb, manifestări considerate iraționale din punct de vedere economic însoțesc permanent dezvoltarea umană. Explicația ține, credem noi, așa cum am mai spus, de utilizarea raționalităţii ca si caracteristică definitorie a economicului în condițiile în care, de fapt ea caracterizează acțiunea umană. În acest context raționalitatea include o componentă axiologică, valorizatoare. Locul pe care diversele valori le ocupă la un moment dat în timp în sistemul de valori al unui anumit grup dobândeşte o importanţă crucială pentru modul de manifestare al raţionalităţii. Dacă, de exemplu, ierarhia valorilor grupului existentă la un moment dat (care formează sistemul de valori al acestuia, după cum am stabilit încă din primul capitol al acestei lucrări) va aşeza pe o poziţie mai importantă decât schimbul material cu natura relaţiile individului cu propria comunitate, comportamentul economic al acelui grup va putea fi de multe ori considerat ca iraţional, dacă va fi privit din afară. Acest lucru este posibil întrucât atunci când un individ din acel grup va avea de ales între un comportament raţional din perspectiva relaţiei cu propria comunitate şi un raţionament raţional din punct de vedere economic, aflat în contradicţie cu primul, îl va alege pe cel aflat în acord cu relaţia cu comunitatea. Privit însă din interiorul unui grup care împărtăşeşte un sistem de valori comune, acelaşi comportament considerat iraţional din perspectiva celor aflaţi în afară, va deveni perfect raţional.

Având în vedere cele spuse înainte, subscriem ideii susţinute de Cloudhury şi Hoque (2004) după care marea inabilitate a economicului de până acum este tocmai


93

incapacitatea acestuia de a integra întregul sistem de valori al grupului. Pe măsura dezvoltării societății scara valorilor acesteia se modifică, iar comportamente aparent iraționale, dacă sunt privite prin prisma îngustă a economicului, devin absolut raționale, credem noi, dacă sunt analizate plasând raționalitatea la nivelul acțiunii umane și atașându-i un sistem de valori împărtăşit la un moment dat. În acest context imaginea granițelor disciplinare se transformă, dând naștere conceptului de știință socială interdisciplinară, din care economia reprezintă doar o parte (Downward şi Mearman, 2007).

Se observă că toată această problemă a raționalității nu este una reală pentru economie în condițiile în care sediul raționalului este recunoscut acolo unde îi este locul, adică la nivelul acțiunii umane. De altfel afirmația că raționalitatea este un principiu metodologic care caracterirează științele sociale în ansamblu, nu este nouă. Pentru a susține această idee Popper (1960) afirmă că în majoritatea situațiilor sociale, dacă nu în toate, există elemente de raționalitate. După Koertge (1975) întregul edificiu metodologic construit de Popper se sprijină pe două principii: raționalitatea și analiza situațională. Ultimul autor menționat afirmă că chiar atunci când apar situații în care anumite acțiuni au un caracter aparent irațional, aplicând metodologia lui Popper, nu putem pune în discuție cele două principii, ci modelul de analiză utilizat.


94

3.2. Structura cauzalității economice: eutaxiologic vs

teleologic

Acțiunea umană presupune, așa cum am mai afirmat,

existența unor cauze finale, a unor scopuri care o canalizează și o ordonează, întrucât implică întotdeauna existenţa unor intenţii ale fiinţei umane. Altfel spus, acțiunea umană este guvernată de o cauzalitate teleologică, iar mediul natural, de o cauzalitate eutaxiologică. Omul își stabilește scopuri și își crează mijloace pentru obținerea de rezultate care să răspundă scopurilor propuse. Economicul, ca specie a acțiunii umane are, așa cum am văzut, un scop specific: schimbul material cu natura, pentru atingerea căruia sunt utilizate mijloace specifice. Manifestările naturale, pe de altă parte, au finalitate, dar nu au scopuri, deci este imposibil să vorbim despre crearea de mijloace în acest caz.

Analizând structura cauzalităţii economice Dinga (2009) nuanţează raţionamentul prezentat de noi afirmând că „în dinamica reală a procesului economic funcţionează două tipuri de determinism, ordonate logic (de regulă, şi cronologic): o fază teleologică, primară din punct de vedere logic, în care procesului economic i se stabilesc scopurile sau ţintele de atins (sub toţi parametrii care-l descriu); o fază eutaxiologică, secundară din punct de vedere logic, în care procesul economic evoluează conform unui determinism cauzal propriu-zis. Faza eutaxiologică se desfăşoară sub controlul permanent al scopurilor, scopurile fiind modificate sau cauzalităţile ortodoxe fiind restructurate aşa încât ţinta finală stabilită să fie atinsă în procesul economic în ansamblu, la orizontul temporal fixat”.


95

Subscriem în totalitate punctului de vedere al autorului amintit, care nu modifică, în esenţă, afirmaţia noastră iniţială. În economie cauzalităţile primare, care ordonează activitatea economică sunt teleologice. După stabilirea scopurilor, atâta timp cât ele rămân nemodificate, întâlnim situaţii de cauzalitate eutaxiologică, dar ele sunt circumscrise celor de cauzalitate teleologică.

3.3. Integrarea subiectului în obiectul de studiu al economiei

Caracteristică a acțiunii umane în general, și implicit a

economicului, prezența subiectului uman rațional (raționalitatea fiind obligatoriu definită de la nivelul acțiunii umane şi corelată cu sistemul de valori) este elementul care diferențiază științele care implică acțiunea umană de cele pentru care omul are doar rolul de observator. Fiind implicat în calitate de subiect în acțiunea umană, omul îi conferă acesteia un caracter evolutiv. În acest context, următoarele invarianțe metodologice pe care se bazează știința economică ortodoxă nu sunt îndeplinite faptic (Dinga, 2009): - invarianța legii în raport cu condițiile inițiale

(universalitatea); - invarianța legii în raport cu săgeata timpului

(reversibilitatea); - invarianța legii în raport cu acumulările cantitative

(proporționalitatea); - invarianța legii în raport cu cauzele finale

(impersonalitatea).


96

Oamenii nu sunt niciodată indiferenți (sau impersonali) în privința concluziilor cercetărilor lor (Wieviorka, 2011). Omul, ca parte a obiectului de studiu al economicului, evoluează pe parcursul procesului modificând condițiile inițiale (această situație fiind desemnată uneori prin utilizarea sintagmei “efectul Oedip”). El nu poate fi readus la starea sa inițială, nu poate fi golit de acumulările realizate pe parcurs. Scopurile îi ghidează întreaga activitate și îl determină să învețe, și prin asta, să se transforme. Condiţiile iniţiale corespunzătoare unui moment dat nu vor mai fi, din acest motiv, condiţii iniţiale într-un viitor transformat.

Iar transformarea se petrece în timp, care câștigă, din acest motiv, o importanță deosebită în calitate de coordonată a științelor sociale. După Hicks (1979), orice cercetări în științele sociale implică o coordonată temporală, în timp ce orice studii elaborate în cadrul științelor naturale nu implică o astfel de coordonată. Diferențierea subliniată are consecințe extrem de importante. După Popper (1960) o astfel de consecință este aceea că cercetarea socială este limitată doar la stabilirea unor trenduri, care chiar dacă sunt confirmate timp de sute de ani se pot modifica oricând și deci nu pot reprezenta un fundament credibil pentru predicții exacte, în timp ce studiul științelor naturale generează legi universale, pe care transformarea cercetătorului nu le modifică. Conform opiniei autorului amintit legile universale pot, deci, să stea la baza predicțiilor, trendurile nu.

Ne exprimăm însă dezacordul faţă de ideea lui Popper menţionată înainte. Am concluzionat la finalul primului capitol al acestei lucrări că ştiinţificitatea presupune în mod necesar,


97

furnizarea de explicaţii cauzale şi doar contingent realizarea de predicţii. Predicţiile sunt posibile în ştiinţă, spuneam noi, doar în situaţiile în care premisele utilizate în explicaţia cauzală rămân nemodificate ca urmare a păstrării aparenţei, sau se modifică în mică măsură. Dar, aşa cum am arătat în al doilea capitol al acestei lucrări, aplicarea principiului aparenţei nu permite din punct de vedere logic formularea de legi universal valabile pentru că observaţiile primare (legile naturii) utilizate ca falsificatori (necesari pentru a include aceste legi în categoria cunoştinţelor ştiinţifice) nu sunt adevărate sau false în mod absolut, ci doar veridice sau neveridice la un moment dat. Privind din acest punct de vedere concluzionăm că universalitatea nu există nu numai în economie şi în ştiinţele sociale, ci în ştiinţă în general. Prin introducerea principiului aparenţei cea mai importantă dintre diferenţele dintre economie şi ştiinţele naturii în ceea ce priveşte capacitatea ultimelor menţionate de a formula legi universale şi implicit de a face predicţii, dispare. Totuşi, această lipsă a posibilităţii de a face predicţii are o dublă justificare în economie şi în ştiinţele sociale şi o singură justificare în ştiinţele naturale. Principiul aparenţei elimină din punct de vedere logic posibilitatea de a formula legi universale în ştiinţă în general, în timp ce în economie invarianţa condiţiilor iniţiale reprezintă un argument suplimentar care susţine imposibilitatea realizării de predicţii.

Revenind la obiectivele pe care ni le-am propus în debutul acestui capitol, vom analiza măsura în care economia, ca disciplină care are ca obiect de studiu economicul definit înainte, îndeplinește condițiile de științificitate, adică vom încerca să vedem dacă economia este capabilă să asigure


98

veridicitatea enunţurilor pe care le formulează, prin oferirea de explicaţii cauzale.

3.4. Caracterul ştiinţific al economiei (criteriile de

ştiinţificitate în economie)

La finalul primului capitol al acestei lucrări

concluzionam că ştiinţificitatea în general, sau caracterul ştiinţific al unei discipline implică asigurarea veridicităţii enunţurilor asumate de respectiva disciplină, iar aceasta nu poate fi atinsă decât prin asigurarea de explicaţii cauzale confirmate interpersonal. Confirmarea interpersonală, afirmam noi, nu poate fi realizată din punct de vedere logic decât în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun.

Particularizând la nivelul economiei, considerăm că statutul științific la care aceasta aspiră îi impune, la fel ca pentru orice altă ştiinţă, capacitatea de a asigura veridicitatea și deci de a furniza explicaţii cauzale, în condiţiile descrise mai sus. Nu credem că economia diferă din niciun punct de vedere, privind din perspectiva criteriilor de ştiinţificitate pe care trebuie să le îndeplinească, faţă de nicio altă disciplină de studiu care aspiră la statutul de ştiinţă.

3.5. Conceptul de enunţ ştiinţific economic

Dacă în cea mai mare parte a studiului nostru de până

acum am încercat realizarea fundamentării conceptului de


99

enunţ empiric ştiinţific, la modul general, în acest subcapitol ne propunem să stabilim atributele suficiente pe care un enunţ ştiinţific economic trebuie să le îndeplinească. În vederea realizării acestui deziderat vom realiza o scurtă rememorare a modului în care am realizat definirea „economicului”. Economicul este, afirmam noi, acea specie a acțiunii umane care implică, imediat sau în perspectivă, intervenția în natură pentru realizarea schimbului material cu aceasta. Întrucât argumentele care constituie baza aceastei definiţii au fost prezentate deja, nu vom reveni asupra lor. În continuare vom folosi definiţia dată pentru a fundamenta din punct de vedere logic caracteristicile conceptului de enunţ ştiinţific economic. În opinia noastră acestea sunt: 1. acceptarea la un moment dat, în cadrul unui grup cu un

sistem de valori comun, a elementelor enunţului care implică explicaţii cauzale referitoare la proprietăţi testabile;


enunţului a căror acceptare nu poate fi afectată de observaţii;

4. includerea explicită sau implicită a scopului de realizare a schimbului material cu natura.

În timp ce primele trei atribute caracterizează genul proxim al enunţurilor empirice ştiinţifice, al patrulea reprezintă diferenţa specifică clasei enunţurilor ştiinţifice economice. Altfel spus prin enunţ ştiinţific economic înţelegem acel enunţ empiric ştiinţific care implică scopul realizării schimbului material cu natura. Orice alte formulări care nu reunesc toate atributele suficiente enumerate mai sus nu fac parte din


100

categoria enunţurilor ştiinţifice economice şi nu pot face obiectul de studiu al unor cercetări în domeniul economic. O dezbatere pe marginea unor astfel de enunţuri este din acest motiv, lipsită de sens pentru creşterea ştiinţei economice, tocmai pentru că orice astfel de enunţuri nu pot fi inclusă în categoria celor ştiintifice.

3.6. Explicaţia cauzală în economie

Considerăm că explicația economică presupune, la fel

ca orice altă explicație ştiinţifică, o abordare cauzală. Aplicând concepţia filozofică a lui Kant pe tărâmul economiei, a fost de multe ori susţinută următoarea abordare: dacă realitatea obiectivă (adică numenul), rămâne necunoscută nouă, cunoașterea fiind formată dintr-un ansamblu de reprezentări subiective ale acesteia construite prin mijlocirea simțurilor într-un cadru spațial și temporal predefinit, nu putem să cunoaștem nici în economie și nici în alte domenii decât manifestări perceptibile ale acestei realități (adică fenomenul – după Dinga, 2009).

Nu putem fi însă de acord cu abordarea prezentată înainte. Dacă realitatea există, dar nu poate fi cunoscută, considerăm că nu are sens introducerea „fenomenului” între realitatea obiectivă şi reprezentările subiective ale acesteia, acesta nefiind de fapt un nou concept, ci doar un termen sinonim celui de reprezentare subiectivă. Ceea ce cunoaştem sunt reprezentările noastre subiective şi nu manifestările (obiective) perceptibile ale unei realităţi necunoscute.


101

Cu toate că invarianțele metodologice prezentate în subcapitolul anterior creează dificultăți întreprinderii de a oferi explicații economice, nu considerăm că, din punct de vedere logic, ele reprezintă argumente ale imposibilității explicației în știința economică. Acolo unde cauzalitatea (eutaxiologică sau teleologică) există, ea poate fi teoretic evidențiată, iar asta înseamnă explicație. Cu cît gradul de complexitate al aspectelor analizate este mai mare cu atât este mai greu să reflectăm influențele cauzale în cadrul acestora, dar problema menționată ține de instrumentarul utilizat și nu de posibilitatea logică. Deci, din punct de vedere logic, economia poate oferi explicații și îndeplinește această condiție de științificitate în aceeaşi măsură în care toate celelalte științe o îndeplinesc.

În privința capacității de predicție a economiei opinia noastră este că acest criteriu de demarcație - utilizat de anumiţi autori, dar pe care noi l-am respins din motivele prezentate în prima parte a acestui studiu - nu este îndeplinit nu pentru că economia nu este o știință, ci pentru că predicția exactă este, mai ales în științele sociale, dar şi în ştiinţă, în general, imposibilă din punct de vedere logic. Vom argumenta în cele ce urmează.

Având în vedere caracterul evolutiv al economiei și al celorlalte acțiuni umane, datorită includerii subiectului în obiectul de studiu, explicația economică se referă la perioade, mai lungi sau mai scurte din trecut, sau cel mult, ca limită, din prezent. Aceste explicații sunt veridice, în ceea ce privește perioada analizată, dacă metodologia folosită permite o corectă identificare a cauzelor aspectelor analizate și a influențelor acestora şi dacă a fost încercată, fără succes, falsificarea lor.


102

Dacă sunt contrazise, în cadrul aceluiaşi sistem de valori, de enunţuri ştiinţifice referitoare la aceelași subiect și la aceeași perioadă, mai consistente din punct de vedere logic, construcţiile falsificate sunt temporar, abandonate. Asta nu înseamnă însă că o anumită afirmaţie economică, infirmată la un moment dat, nu este adevărată (în valoare absolută). Singura concluzie care poate fi trasă din falsificarea, la un moment dat, a unui enunţ ştiinţific economic formulat în cadrul unui sistem de valori este că, în acel moment, enunţul nu este veridic pentru adepţii sistemului de valori respectiv şi deci, nu va fi considerat adevărat, fiind adoptat, pentru moment, un alt enunţ veridic (dacă există un astfel de enunţ). La momentul acceptării iniţiale a enunţului, acesta a fost însă, în mod sigur, veridic.

Presupunând că nu sunt infirmate, enunţurile ştiinţifice economice reprezintă modele explicative ale perioadei la care se referă. Utilizarea acestora pentru predicție nu este, însă, posibilă din punct de vedere logic întrucât ele sunt construite pentru a caracteriza o situație punctuală din trecut, care nu va mai aparea niciodată în viitor, tocmai datorită varianței condițiilor inițiale. Folosind aceste modele prezicem viitorul presupunând că aceleași condiții inițiale luate în calcul în trecut vor apărea și în viitor, dar știind că aceasta nu se va mai întâmpla niciodată (în economie). Încă de acum mai mult de optzeci de ani Morgenstern (1928) susținea că predicția nu este posibilă în economie, fiind auto-distructivă (self-defeating) și înțelegând prin aceasta că, cu cât o predicție este mai credibilă, cu atât mai repede ea va genera adaptare din partea subiectului economic și, în consecință, se va autodistruge. Unele studii de data recentă efectuate pe piața americană de capital susțin ideea


103

lui Morgenstern aratând că atingerea anumitor limite ale unor indicatori construiți pentru aceste piețe, care arătau în trecut iminența întoarcerii de trend, reflectă în prezent exact situația opusă, adică continuarea trendului (Țăran-Moroșan, 2011).

În concluzie, aceste trenduri pot sta doar la baza construcției unor modele predictive ale tendinţei. În științele acțiunii umane acesta este singurul tip de predictibilitate posibil din punct de vedere logic. Nicio știință socială nu poate sau nu va putea vreodată face predicții cu acuratețea fizicii (Redman D., 1993).

Științele naturale și economia diferă deci, credem noi, din perspectiva capacității lor de predicție. Deși ambele ar putea, din punct de vedere logic, să facă predicții universal valabile în condiții inițiale invariante, doar primele dintre ele beneficiază uneori (dar nu putem şti când, datorită manifestării aparenţei), din punct de vedere formal, de aceste condiții. Spre deosebire de economie, care este împiedicată în realizarea predicţiilor atât de varianţa condiţiilor iniţiale cât şi efectele aparenţei, ştiinţele naturale sunt afectate doar de aparenţă.

Constatăm că economia îndeplinește singura condiție logică de știintificitate identificată de noi, respectiv asigurarea de explicaţii cauzale, fiind din acest punct de vedere o ştiinţă ca orice altă ştiinţă. În mod real, predicţia nu este posibilă din punct de vedere logic în economie la fel cum nu este posibilă, în condiţiile acceptării principiului aparenţei, în nicio altă ştiinţă. În acest context considerăm că afirmația lui Friedman (1953), după care știința economică pozitivă trebuie să ofere un sistem de reguli generale care pot fi folosite pentru a face predicții, reprezintă un scop irealizabil datorită lipsei oricărui


104

tip de fundament logic. O astfel de afirmație nu poate duce, credem noi, decât la apariția de situații în care caracterul științific al economiei este contestat.

Constatăm că economia nu este o ştiinţă teoretică ci o ştiinţă empirică, acest fapt fiind determinat în primul rând de varianţa condiţiilor ei iniţiale. Prin nonteoreticitatea economiei înţelegem faptul „că nu există nicio şansă de a construi o mulţime de enunţuri evidente, cu un cardinal mic, din care să fie derivate, pe baza unor reguli stabilite, o mulţime de propoziţii logice, cu cardinal oricât de mare (în principiu, infinit). Explicaţia acestei imposibilităţi de teoreticitate a economiei constă în faptul că luarea în considerare a valorilor în cadrul fundamentării deciziei şi acţiunii economice, împiedică în mod principial formularea unui sistem finit şi complet de enunţuri axiomatice ale economiei. [...] Economia trebuie să-şi dezvolte, pur şi simplu, o bancă de propoziţii empirice care să fie supuse, în permanenţă, refutabilităţii, de către faptele acţionale. Evident, în acest caz, refutarea unei propoziţii empirice nu va antrena refutarea întregii ştiinţe, asa cum s-ar întâmpla dacă economia ar fi o stiinţă teoretică. Deci, dezavantajul de a nu putea asigura o economie de gândire (aşa cum face o ştiinţă teoretică) este compensat de faptul că pierderile cognitive cauzate de refutaţiile practice sunt şi pot fi rapid înlocuite prin noi propoziţii empirice” (Dinga, http://www.edinga.ro/files/studii/8_ro.pdf).

Necesitatea unui cadru paradigmatic aplicabil științelor sociale, diferit de cel aplicabil științelor naturale (vezi și Hollingsworth şi Müller, 2010), cu accente pe conceptul de


105

evoluție și derivatele sale, se desprinde ca o consecință firească a analizei noastre de până acum.

3.7. Geneza conceptelor economice şi teoria economică

În cazul enunţurilor referitoare la observaţii primare,

care nu fac parte, aşa cum am afirmat şi în prima parte a acestei lucrări, din categoria celor ştiinţifice, problema acceptării lor la un moment dat este relativ simplă. Un anumit enunţ, reprezentând o observaţie primară veridică la un moment dat, face parte din sistemul de valori al unui grup de indivizi, întrucât a fost confirmat interpersonal prin utilizarea mecanismului unificării care, aşa cum am afirmat şi până acum, nu generează cunoştinţe ştiinţifice întrucât nu implică utilizarea de explicaţii cauzale. În momentul în care o observaţie primară, contrară uneia deja inclusă în sistemul de valori al unui grup, este confirmată interpersonal şi acceptată de grup prin mijlocirea mecanismului unificării, aceasta o înlocuieşte pe cea pe care o infirmă.

Pentru enunţurile ştiinţifice economice însă, infirmarea nu presupune niciodată respingerea definitivă a conţinutului enunţului. Dacă un alt enunţ ştiinţific economic acceptat în cadrul grupului devine consistent, adică reuşeşte să ofere explicaţii cauzale în noul context dat şi nu este falsificat de observaţii primare, acesta este adoptat în locul vechiului enunţ infirmat. În cazul în care însă, observaţiile primare realizate semnalează apariţia unor anomalii în construcţia enunţurilor ştiinţifice economice cunoscute şi nu există enunţuri ştiinţifice


106

concurente în cadrul aceluiaşi sistem de valori care, în lumina noilor observaţii, devin consistente, enunţurile infirmate de observaţii primare nu sunt înlocuite. Veridicitatea lor este, în mod cert, pusă în discuţie, dar pentru că nu există enunţuri concurente care să explice mai bine aspectele analizate, enunţurile infirmate rămân în continuare cea mai bună explicaţie existentă la un moment dat. Cercetătorul va pune în discuţie, într-o astfel de situaţie observaţiile primare utilizate, raţionamentul care le implică, asumpţiile realizate, instrumentele folosite în observare şi orice alte aspecte care ar putea să clarifice anomaliile apărute în cadrul enunţurilor ştiinţifice economice. Atunci când elementele enumerate ale unor astfel de enunţuri ştiinţifice pot fi ajustate astfel încât consistenţa enunţurilor să crească, acest lucru se întâmplă, iar anomaliile sunt eliminate. În situaţia în care, însă, anomaliile rămân indiferent de ajustările realizate pentru un anumit enunţ ştiinţific în cadrul unui sistem de valori, soluţia pe care am menţionat-o încă din primul capitol al acestei lucrări este practicarea sistemului de valori cu cea mai mare rată de progres prezentă, chiar dacă practicarea nu este însoţită de acceptarea acelui sistem de valori. Astfel, este posibil ca un enunţ ştiinţific economic inconsistent în cadrul unui sistem de valori să dobândească consistenţă în cadrul altui sistem de valori. O astfel de situaţie îl va determina pe creatorul enunţului respectiv să adopte noul sistem de valori, în detrimentul celui vechi, doar în cazul în care primele valori din ierarhia grupului care acceptă deja acest sistem corespund cu primele valori din ierarhia cercetătorului în cauză, iar valoarea la care face referire enunţul în cauză se situează în ierarhia individului


107

imediat după aceste valori comune împărtăşite. În situaţia inversă cercetătorul nu îşi va abandona propriul sistem de valori în favoarea altuia, ci va incerca sa-l ajusteze – din perspectiva conţinutului şi din cea a ierarhiei – pe măsură ce va accepta o parte din valorile practicate.

Economicul însă, are ca subiect fiinţa umană care urmăreşte realizarea schimbului material cu natura. Obiectul economicului, realizarea schimbului material cu natura, implică, aşa cum am mai spus, integrarea subiectului uman. Ori, în aceste condiţii, efectuarea unor observaţii primare economice este imposibilă. Desigur că şi ştiinţa economică implică utilizarea unor observaţii primare în elaborarea enunţurilor proprii, dar acestea nu sunt în legătură cu obiectul său de studiu. Observaţiile primare privesc întotdeauna legi ale naturii, în timp ce obiectul de studiu al economicului este relaţia om-natură. Enunţurile empirice economice sunt, din acest motiv, întotdeauna ştiinţifice, spre deosebire de enunţurile empirice în general care includ, aşa cum se poate constata din definiţia acestora, şi observaţii primare (care, conform abordării noastre, nu au un caracter ştiinţific).

O teorie economică este, în opinia noastră, un ansamblu de enunţuri empirice economice complexe - neinfirmate de legile cunoscute ale naturii la un moment dat şi care îmbină aceste enunţuri cu propriile asumpţii şi credinţe ale grupului - caracterizate printr-un grad ridicat de consistenţă şi capabile să ofere explicaţii cauzale (în cadrul unui sistem de valori) despre obiectul studiat. Acele enunţuri ştiinţifice economice care reprezintă unităţi indivizibile ale unei teorii economice reprezintă conceptele economice.


108

3.8. Deductiv, inductiv sau abductiv în ştiinţa economică

La finele celui de-al doilea capitol al acestei lucrări ajungeam la concluzia că singurul element care trebuie să fie avut în vedere din punct de vedere logic atunci când se doreşte analiza unui enunţ ştiinţific în vederea acceptării lui în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun este modul în care enunţul respectiv rezistă testului falsificării. Afirmam acolo că raţionamentul utilizat în construcţie poate fi rezultatul unei logici inductive, deductive, sau abductive, la fel de bine cum enunţul poate fi rezultatul unei revelaţii. Atâta timp cât a fost testat şi nu există infirmări factuale ale acestuia, enunţul este ştiinţific indiferent de logica folosită pentru elaborarea lui. Diversele tipuri de raţionamente logice prezentate în studiul nostru se pretează însă, în mai mică sau mai mare măsură utilizării în cadrul diferitelor domenii ale ştiinţei. În continuare vom analiza importanţa pe care inducţia, deducţia sau abducţia o au în procesul de obţinere de cunoştinţe ştiinţifice în economie. Am constatat într-unul dintre subcapitolele anterioare că ştiinţa economică este o ştiinţă empirică, deci ea nu are posibilitatea de a identifica un număr redus de axiome din care să poată fi derivate, prin utilizarea unor reguli stabilite, un număr mare de propoziţii logice. Vom încerca să analizăm efectul pe care această caracteristică a economiei îl poate avea asupra tipurilor de raţionament logic prezentate deja.

Vom începe cu inducţia. Aceasta constă, aşa cum am mai afirmat, într-o inferență de la enunțuri singulare (descrieri, observații, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi), la


109

enunțuri generale. Prin raționamentul inductiv, similaritățile și/sau diferențele aspectelor observate sunt extinse, obţinându-se astfel formulări generale. Un astfel de raţionament este utilizat extrem de frecvent, dar întrebarea la care vom încerca să răspundem aici este dacă folosirea raţionamentului inductiv în economie este mai bine justificată din punct de vedere logic decât apelul la celelalte forme de raţionament. Nişte condiţii iniţiale aflate într-o permanentă schimbare determină dificultăţi în generalizarea unor observaţii particulare. Faptul că toate cutremurele observate (sau, de exemplu, 80% dintre ele) au determinat scăderea cursului monedei ţării în care au avut loc până la un moment dat, nu înseamnă că şi după acel moment se va întâmpla la fel. Cu toate astea, unul dintre principalele dezavantaje apărute în situaţia utilizării raţionamentului inductiv este şi principalul avantaj al acestuia şi anume acela că, o afirmaţie cu caracter general construită folosind ca fundament acest raţionament se bazează pe observaţiile efectuate până atunci. Când cercetătorul alege inducţia, falsificarea, la nivel individual se produce în cadrul raţionamentului inductiv. Desigur, enunţul îşi va dobândi caracterul ştiinţific, aşa cum am demonstrat într-unul dintre capitolele anterioare, doar prin acceptarea sa la nivelul grupului, iar o astfel de acceptare nu poate avea loc înainte de încercarea de infirmare a sa la nivelul grupului. O falsificare la nivel individual nu este, deci, necesară. Cu toate acestea, având în vedere caracterul evolutiv al economiei, considerăm că un enunţ economic elaborat folosind logica inductivă determină cel mai crescut grad de încredere în veridicitatea sa, din partea propriului creator.


110

Despre deducţie spuneam, în capitolul anterior, că este, conform literaturii de specialitate, o formă de raţionament prin care se obține o judecată nouă din două sau mai multe judecăți date, numite premise, dintre care una trebuie să aibă caracter universal. După majoritatea autorilor, judecata nouă rezultă din premise şi este adevărată în situaţia în care toate premisele ei sunt adevărate. Dar niciun enunţ empiric acceptat la un moment dat, în cadrul unui grup cu un sistem de valori comun, nu poate avea, aşa cum am văzut deja, un caracter universal. Principiul aparenţei exclude posibilitatea de generalizare universală a alementelor oricărui enunţ empiric şi deci exclude, implicit, posibilitatea de a formula raţionamente deductive (în sensul descris) în ştiinţă. În economie există un argument în plus pentru a respinge posibilitatea de a formula enunţuri deductive, iar acesta este varianţa condiţiilor iniţiale. Aşa cum am mai menţionat şi până acum, manifestarea unor legi universal valabile nu este posibilă în economie, motivul fiind chiar adaptarea obiectului de studiu al economiei la rezultatele cercetărilor efectuate în domeniu. Prin înlocuirea sintagmei „caracter universal” utilizată în definirea deducţiei, cu cea de „caracter universal acceptat la nivelul unui grup” şi pe cea de „premise adevărate” cu „premise testabile”, situaţia se schimbă. Un raţionament prin care se obţine o judecată nouă din mai multe premise veridice dintre care una are caracter universal acceptat, este uneori numit deductiv (dar nu este deductiv, în sens logic). Un astfel de raţionament însă, trebuie supus falsificării din momentul enunţării lui, pentru că, între momentul apariţiei raţionamentului respectiv şi momentul apariţiei premisei, e posibil ca premisa să se fi modificat deja.


111

Abducţia constă într-o inferenţă dinspre anumite date observate spre o ipoteză despre o structură sau un proces care ar putea explica datele respective. Spre deosebire de inducţie unde, prin observaţii particulare se constată existenţa unei caracteristici care este generalizază la nivelul unei întregi populaţii, în situaţia utilizării abducţiei se observă una sau mai multe situaţii care sunt filtrate prin prisma enunţurilor deja cunoscute şi care ar putea avea o legătură cu acele situaţii, pentru a găsi cea mai bună explicaţie pentru apariţia lor. Spre exemplu, observând lipsa alimentelor din magazinele alimentare dintr-o anumită zonă şi ştiind că seceta determină, de regulă, în acea zonă, apariţia unor crize alimentare, un cercetător poate concluziona, folosind un raţionament abductiv, că cel mai probabil este ca seceta să fi determinat acea lipsă. Raţionamentul abductiv presupune, spre deosebire de deducţie, existenţa unor cauze alternative posibile. Gradul de încredere al cercetătorului în enunţurile construite prin utilizarea raţionamentului abductiv este mai redus decât cel pe care acesta îl manifestă faţă de cele obţinute ca urmare a unor raţionamente inductive sau (fals) deductive, întrucât el ştie că există mai multe explicaţii posibile care pot duce la rezultatul observat şi o alege pe cea mai bună (în opinia sa) dintre ele. Desigur că încercarea de a falsifica enunţul în cadrul grupului este absolut necesară şi în această situaţie, pentru a-i conferi acestuia un caracter ştiinţific. Deşi am subliniat de la finele capitolului anterior că, indiferent de tipul de raţionament utilizat în construirea enunţurilor, acestea îşi dobândesc caracterul ştiinţific la nivelul grupului care le acceptă şi nu la nivelul individului care le


112

elaborează, înclinăm la finalul studiului nostru, din motivele prezentate, spre susţinerea aplicării unei logici inductive în cercetarea economică.


113

Bibliografie

• Backhouse R., Medema S., (2009), Defining economics: the long road to acceptance of the Robbins Definition, Economica, 76

• Cloudhury M. A., Hoque M. Z., (2004), Ethics and economic theory, International Journal of Social Economics, 31 (7-8)

• Dinga E., Elemente de reconstrucţie conceptuală a ştiinţei economice, http://www.edinga.ro/files/studii/8_ro.pdf

• Dinga E., (2009), Studii de economie. Contribuții de analiză logică, epistemologică și metodologică, Editura Economică, București

• Downward P., Mearman A., (2007), Retroduction as mixed-methods triangulation in economic research: reorienting economics into social science, Cambridge Journal of Economics, 31 (1)

• Feyerabend P., (1975), Against method: outline of an anarchistic theory of knowledge, Humanities Press, NJ

• Foley D., (2003), Rationality and ideology in economics, http://homepage.newschool.edu/~foleyd/ratid.pdf

• Friedman Michael, (1974), Explanation and scientific understanding, Journal of Philosophy, 71 (1)

• Friedman Milton, (1953), Essays in positive economics, University of Chicago Press, Chicago


114

• Godfrey-Smith P., (2012), Filosofia ştiinţei. O introducere critică în teoriile moderne, Editura Herald, Bucureşti

• Hempel C. G., Oppenheim P., (1948), Studies in the logic of explanation, Philosophy of Science, 15 (2)

• Hicks J., (1979), Causality in economics, Basil Blackwell, Oxford

• Hollingsworth R., Müller K., (2008), Transforming socio-economics with a new epistemology, Socio-economic Review, 6 (3)

• Kant I., (2009), Critica rațiunii pure, Univers Enciclopedic Gold, București

• Kitchner P., (1981), Explanatory unification, Journal of Philosophy, 48 (4)

• Koertge N., (1975), Popper’s metaphysical research program for the human sciences, Inquiry, 18 (4)

• Kuhn T. S., (2008), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Humanitas, Bucureşti

• Lakatos I., (1970), Falsification and the methodology of scientific research programmes, în Criticism and the growth of knowledge, Cambridge University Press, Cambridge

• Laudan L., (1978), Progress and its problems: toward a theory of scientific growth, University of California Press, Berkeley

• Lipton P., (1991), Inference to the best explanation, Routledge, London

• Morgenstern O., (1928), Wirtschaftsprognose, eine untersuchung ihrer voraussetzungen und möglichkeiten, Julius Springer Verlag, Vienna


115

• Paty M., (1978), La matière dérobée, La pensée, nov. - dec.

• Pohoață I., (2011), Fundamente epistemologice și metodologice ale științei economice, Editura Economică, București

• Popper K., (1960), The poverty of historicism, 2nd ed., Routledge and Kegan Paul, London

• Popper K., (1981), Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București

• Redman D., (1993), Economics and the philosophy of science, Oxford University Press, New York

• Țăran-Moroșan A., (2011), The relative strength index revisited, African Journal of Business Management, 5 (14)

• Von Mises L., (1985), L'action humaine. Traité d'économie, PUF, Paris

• Watkins J. W. N., (1960), When are statements empirical?, The British Journal for the Philosophy of Science, 10 (40)

• Wieviorka M., (2011), Evaluation, research and demontration in the social sciences, Social Science Information, 50 (3-4)

• Wittgenstein L., (1922), Tractatus logico-philosophicus,

http://filepedia.org/files/Ludwig%20Wittgenstein%20-%20Tractatus%20Logico-Philosophicus.pdf

Deductiv si inductiv in explicatia economica: un model logic al conceptualizarii pentru stiintele...

Documents

Transcript of Deductiv si inductiv in explicatia economica: un model logic al conceptualizarii pentru stiintele...