decizii de finantare

Fundamentarea deciziilor de finanţare şi autofinanţare de către agenţii economici

Capitolul 1

POSIBILITĂŢI DE FINANŢARE A ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ŞI REGIILOR AUTONOME

1.1. Decizia de finanţare

Fundamentarea1 deciziei de finanţare presupune selectarea resurselor ce vor fi angajate

în procesul decizional, astfel încât, satisfacţia proprietarilor să fie maximă.

Prin fundamentarea deciziei de finanţare, se urmăreşte reţinerea unui profit maxim

posibil după ce se onorează obligaţiile către ceilalţi participanţi la procesul decizional.

„Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de

finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie în

participaţie”2. Oricum ar fi ea, decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui

proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile, indiferent de condiţiile

de loc şi de timp.În toate cazurile însă, decizia de investire primează asupra deciziei de

finanţare. Oricare ar fi structura financiară a unei întreprinderi, adică raportul dintre fondurile

proprii şi creditele utilizate, dacă ea este rentabilă nu poate avea greutăţi de finanţare. Altfel

spus, problema structurării financiare nu se pune dacă rentabilitatea obţinută sau previzională

este superioară costurilor de finanţare.

Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fonduri proprii şi credite bancare

în vederea finanţării unui proiect oarecare sau adoptarea unei ponderi anumite a fondurilor

proprii faţă de creditele bancare. Actul de decizie asupra finanţării aparţine, evident,

întreprinderii întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi

obţinerea unor rezultate bune.

In acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă,

de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi

disponibilitatea acestora pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa

capitalurilor de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras.

Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu sau împrumutat au o pondere foarte

1***Dicţionarul explicativ al limbii române- Edit. Academiei, Bucureşti, 1975, pag. 396, defineşte termenul de „a fundamenta” astfel „a pune baze temeinice unei concepţii, unei teorii; a demonstra, a argumenta în mod ştiinţific” 2 Mihai Toma, Felicia Alexandru- Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Edit. Economică, 1998, pag. 31.

3


mare în luarea unei decizii de finanţare, trebuie spus, totodată, că criteriul rentabilităţii

proiectului este hotărâtor. O întreprindere rentabilă va găsi totdeauna capitaluri pentru

finanţarea proiectelor sale, chiar dacă structura sa financiară este îndatorată. Mai mult chiar,

efectul de îndatorare va acţiona pozitiv asupra rentabilitaţii generale a întreprinderii dacă pe

ansamblu rata rentabilităţii este superioară ratei dobânzii.

În ultimă instanţă, toate sursele de finanţare tind către un cost unitar dacă avem în vedere

factorul risc, aşa încât alegerea proporţiei fonduri proprii / împrumuturi ar urma să aibă ioc în

funcţie de oportunitate. Dacă investiţia este mai puţin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor

costul împrumutului, capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea

înşelătoare întrucât, renunţând la împrumut te poţi priva de o creştere economică aducătoare de

profit. Şi, dimpotrivă, dacă investiţia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât, în

acest caz, impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.

Pentru clarificarea alegerii între cele 2 căi de finanţare este indicat a se proceda la analiza

câtorva indicatori precum rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea astfel încât, calea ce urmează

a fi aleasă să satisfacă creşterea acestora. Incidenţa respectivilor indicatori asupra deciziei de

finanţare se prezintă în felul următor1:

=> dacă rentabilitatea scontată este superioară ratei dobânzii este

oportună apelarea la împrumuturi, întrucât, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie Ia

creşterea masei beneficiului şi deci, creşterea randamentului capitalului propriu;

=> decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o influenţă

pozitivă asupra solvabilităţii, numai că în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea se

degradează mult mai repede;

=> finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra

lichidităţii. Având în vedere însă faptul că sursele primite prin îndatorare au un termen

limitat, este necesar ca durata de trebuinţă a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor

împrumutate.

Recapitulând cele prezentate mai sus, putem prezenta decizia de finanţare, ca având trei

mari direcţii2:

alegerea proporţiei între capitalul adus de acţionari şi de către acţionari şi

creanţieri, respectiv finanţarea din fonduri proprii sau prin îndatorare.

alegerea între reinvestirea surplusului de lichidităţi sau distribuirea lui ca dividend.

1 Mihai Toma, Felicia Alexandru,-Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Edit. Economică, 1998, pag. 32.2 B. Colasse- Gestion financiere de l’ entreprise, PUF, Paris, 1987, pag. 46

4


alegerea între finanţarea internă sau externă, respectiv între autofinanţare sau

creşteri de capital.

Practic, aceste trei posibilităţi sunt interdependente. Spre exemplu, politica de

autofinanţare (finanţare internă) conduce inevitabil la micşorarea sau chiar suspendarea

distribuirilor.

Structura financiară, privită prin optica circuitului financiar, se prezintă sub forma1:

1) capitalurilor proprii aduse de acţionari sau obţinute prin reinvestirea profitului ;

2) datorii financiare.

Tab.1.Identificarea structurii financiare din bilanţul contabil

Din activul circulant se deduc datoriile pe termen scurt aflate sub forma creditelor

bancare pe termen scurt şi a creditelor comerciale obţinându-se activul net de exploatare.

Datoriile financiare din pasiv cuprind atât împrumuturi bancare pe termen lung şi mediu,

cât şi împrumuturi obligatare de care beneficiază întreprinderea şi care comportă costuri

explicite, fixate prin contracte, al căror nivel nu depinde, numai şi în principal, de rezultatele

activităţii.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică

financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe

pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii,

finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi deci mai avantajoasă. Deşi

criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în ceea ce priveşte structura financiară ţine

seama, inevitabil, de natura diverselor trebuinţe.

1.2. Asigurarea resurselor prin finanţare internă

1 M. Adochiţei, A. Adochiţei- Finanţele întreprinderii în economia de piaţă, Tipografia “MITREA”, Piatra-Neamţ, 1993, pag. 49.

A Bilanţ P

Active imobilizate Capital propriu

( corporale, necorporale şi

financiare Datorii financiare

Activul net de exploatare

5


Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate; de la trebuinţe de lungă durată şi de o

valoare ridicată, cum este cazul activelor imobilizate materiale, până la trebuinţe de scurtă durată,

al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcţie de factori interni sau externi, cum este

cazul activelor circulante.

Finanţarea pe termen lung a întreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter

permanent sau pentru perioade mari de timp, operaţiune care se poate realiza în diverse forme,

funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii şi ale pieţei financiare. Căile de finanţare pe

termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de investire, formând împreună cu acestea politica

financiară a întreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.

Din punct de vedere al apartenenţei fondurilor, distingem finanţări din fonduri proprii

(autofinanţarea, creşteri de capital prin noi aporturi în numerar sau în natură, creşteri de capital

prin încorporarea rezervelor la capitalul social, creşteri de capital prin conversiunea datoriilor) şi

finanţări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit-bail).

Privite din punctul de vedere .al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe

termen lung pot fi grupate în două părţi: finanţări interne (autofinanţarea) şi finanţări externe

(creşteri de capital şi împrumuturi diverse).

Autofinanţarea; Finanţare internă Prin Creşteri de capital prin noi fonduri aporturi în numerar şi în natură; proprii Creşteri de capital prin încorporarea rezervelor; Creşteri de capital prin conversiunea datoriilor

Finanţări pe Finanţare externătermen lung Împrumuturi

obligatare Prin Împrumuturi de

angajamente la instituţii fin. la termen specializate

Credite bancare pe termen mijlociu Credit-bail

Fig. 1. Schema finanţării pe termen lung

6


Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producţie, comerciale

şi financiare, care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din

performanţele economice şi financiare, fiind grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării

beneficiilor, amortizării şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanţare internă joacă rolul

principal în politica financiară a întreprinderii.

Deşi autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se

exagereze în această direcţie pentru ca, întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi

pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-şi integral nevoile de creştere

economică din surse interne, se poate uşor scăpa din vedere costul capitalului propriu

comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se aparenţa înşelătoare că primul ar fi

oarecum gratuit. Realitatea economică şi financiară arată însă că, indiferent de provenienţă,

costul capitalurilor se egalizează, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai

ridicat decât al celui împrumutat.

Procesul de finanţare internă (autofinanţarea) nu ţine neapărat de voinţa întreprinderii, a

acţionarilor, ci şi de anumite condiţii externe şi interne: de fiscalitate şi alte reglementări

juridice, de politica dusă de bănci faţă de creditarea agenţilor economici, de costul creditelor

şi, desigur, de gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere economică ale

întreprinderii.

1.2.1. Corelaţia dintre autofinanţare şi împrumut

Obligaţiile societăţilor decurgând din politica lor de îndatorare se traduc în plăţi regulate

de dobânzi care, împreună cu rambursările anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât

structura financiară este mai îndatorată, cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari,

reducând beneficiul şi, prin urmare, posibilităţile de autofinanţare.

Sub aspect financiar legătura între autofinanţare şi îndatorare este mai complexă.

Autofinanţarea este aproape întotdeauna o condiţie necesară în vederea obţinerii unui împrumut;

ea constituie, în acelaşi timp, o garanţie şi un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele

solicitate, băncile cer întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare, în cazul

creditelor pe termen lung şi mijlociu, condiţia care se pune este ca datoria să nu depăşească un

anumit multiplu al capacităţii de autofinanţare1:

1 Georgeta Vintilă- Gestiunea financiară a întreprinderii, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A, Bucureşti, 1997, pag. 195.

7


Cu cât creşte capacitatea de autofinanţare, creşte şi posibilitatea apelării la credite,

întreprinderile care folosesc credite speră să obţină efecte de îndatorare pozitive, astfel încât să

permită nu numai plăţi de principal şi dobândă, dar să rămână şi un profit care să poată fi

utilizat, eventual, pentru finanţarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilităţilor de

autofinanţare. O asemenea perspectivă este realistă în cazul că rata rentabilităţii economice este

mai mare decât rata dobânzii. Sub acest aspect, împrumutul apare ca o autofinanţare anticipată.

1.2.2. Corelaţia dintre autofinanţare şi amortizare

Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate măresc costurile, micşorează

beneficiul şi, prin urmare, şi impozitul pe profit datorat statului. Ţinând seama că cheltuielile cu

amortizarea nu generează fluxuri financiare negative, rezultă că, fondul de amortizare

obţinut prin recuperarea acestor cheltuieli poate fi utilizat , pentru reinvestire şi, alături

de economia de impozit pe profit, ca urmare a micşorării bazei impozabile, să mărească

gradul de autofinanţare.

În realitate, amortizarea are o influenţă neutră asupra autofinanţării: mărind

costurile cu amortizarea, se micşorează profitul şi invers, aşa încât nu se poate conta pe un alt

cuantum al resurselor de autofinanţare decât acela pe care-l poate genera exploatarea.

In schimb, politica de amortizare poate permite „modularea fluxurilor de autofinanţare”1

crescător sau descrescător, în funcţie de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea

diverselor metode de amortizare, ca şi posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de

amortizare creează posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau

mai mic. În cazul creşterii fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând

impozit pe profit şi, prin urmare, cresc fluxurile de autofinanţare.

Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive „conduce la descreşterea de la

un an la altul a cheltuielilor cu amortizarea”2; ca atare, în primii ani fluxurile de autofinanţare

vor fi mai mari - întemeiat atât de volumul fondului de amortizare, cât şi de economia de

impozit pe profit - în timp ce, către sfârşitul duratei de funcţionare a activelor imobilizate,

fluxurile de autofinanţare vor fi mai mici, ca urmare a scăderii fondului anual de amortizare şi,

totodată, a creşterii vărsămintelor în contul impozitului pe profit.

1.3. Asigurarea resurselor prin finanţare externă1***Probleme economice, nr. 30-31-32, Editura Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 2001, pag. 362 Ion Neagoe- Finanţele întreprinderii, Edit. Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 164

8


Structura financiară a întreprinderii reprezintă o compoziţie “complexă şi coordonată a

diverselor surse de finanţare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi

necesarul de finanţat”.1

La realizarea structurii financiare optime a întreprinderii contribuie, bineînţeles,într-o

anumită măsură,şi finanţarea externă,prin anumite căi ce le prevede, şi care fac,de fapt,

obiectul analizei acestui tip de finanţare.

1.3.1 Creşteri de capital prin noi aporturi în numerar

Orice constituire de societate comercială presupune un aport iniţial de capital care

permite începerea activităţii, efectuarea primelor cheltuieli de investiţii şi exploatare şi,

totodată, ca o condiţie a apelării la credite bancare.Capitalul iniţial al societăţii pe acţiuni este

divizat în părţi egale, concretizate în acţiuni, a căror valoare nominală este egală cu capitalul

adus, supra numărul de acţiuni.

Creşterile de capital reprezintă un mijloc de finanţare prin fonduri proprii, ca şi

autofinanţarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanţarea este, practic, o

finanţare internă, realizată prin efortul propriu al societăţii comerciale, respectiv capitalizarea

unei părţi a beneficiului, creşterea de capital reprezintă o finanţare externă, prin fonduri proprii

aduse în afara societăţii,de către acţionari. Din acest punct de vedere creşterile de capital se

aseamănă cu finanţarea prin îndatorare, care este tot o finanţare externă.

Creşterile de capital reprezentând aport de lichidităţi se mai pot analiza şi ca vânzări de

acţiuni. În schimbul disponibilităţilor lor băneşti acţionarii primesc acţiuni care le conferă

dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul de coproprietari. Cumpărarea de acţiuni reprezintă

o investiţie pentru acţionari, ei aşteptând o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o

sporire a capitalului ca urmare a creşterii cursului acţiunilor pe piaţă.

Creşterile de capital, indiferent de forma în care au loc, conduc la întărirea fondului de

rulment al societăţii şi deci, la întărirea echilibrului financiar, întrucât creşterea capitalului

permanent determinată de sporirea capitalului social nu este însoţită imediat de o sporire a

activelor imobilizate. Această ameliorare a fondului de rulment este însă, tranzitorie pentru că,

ulterior, fondurile se investesc şi în active imobilizate. În cazul aportului în natură de noi

1 Ion Neagoe- Opera citată, pag. 106

9


capitaluri, sub forma unor active imobilizate, fondul de rulment rămâne iniţial nemodificat,

ceea ce nu înseamnă că nu va trebui majorat mai târziu, corespunzător creşterii activelor

imobilizate.

Teoria financiară tradiţională1 arată că obiectivul managementului financiar al

întreprinderii îl constituie maximizarea bogăţiei acţionarilor,care în cazul societăţilor pe

acţiuni înseamnă maximizarea valorii de piaţă a acţiunilor. Dacă societatea este cotată la bursă

putem vorbi de valoarea bursieră a acţiunilor denumită şi capitalizare bursieră.Cursul

acţiunilor la un moment dat, este valoarea actuală a fluxului de dividende D1, D2, .....Dt, pe care

acţionarii se aşteaptă să-l încaseze în viitor, la finele fiecărei perioade de la 1 la t.Rata de

actualizare k, care egalizează preţul acţiunii cu suita de dividende viitoare reflectă exigenţele

de randament ale acţionarilor sau rata de randament cerută de acţionari. Astfel, ipoteza privind

comportamentul acţionarilor se rezumă la următoarea relaţie2:

Pornind de le relaţia expusă, putem calcula costul aportului de capitaluri al acţionarilor,

cu condiţia stabilirii unor ipoteze viabile privind distribuţia dividendelor viitoare. O ipoteză

viabilă ar fi cea a dividendelor constante, conform căreia acţionarii se aşteaptă să încaseze în

viitor un dividend constant pe o durată nedefinită. Relaţia care exprimă comportamentul lor se

poate scrie astfel3:

deoarece , prin aproximare putem scrie , unde:

D este dividendul constant, P0 este preţul de emisiune,K este rata de randament necesară,

sau costul aportului de capital în această situaţie.

1.3.2. Creşteri de capital prin încorporarea rezervelor

Beneficiul anual raportat prin bilanţ de către societăţile comerciale este folosit, printre

altele, şi pentru constituirea şi sporirea rezervelor. Când aceste rezerve ating un anumit nivel

1 G. E. Pinches- Financial Management, Harper Collins Publichers, 1990, pag. 52 Dumitru Bucătaru- Capitalurile Firmei,Editura Sedcom Libris, IAŞI, 1999, pag. 603 V.Cocriş, V. Işan- Economia afacerilor, Editura Graphix, vol. 3, IAŞI, 1995, pag. 162

10


societatea poate decide încorporarea lor în capitalul social, emiţând noi acţiuni care se

distribuie gratuit acţionarilor.

Prin urmare, conţinutul acestei operaţiuni constă în virarea la capitalul social a unor sume

contabilizate anterior la contul de rezerve.

ct. Rezerve = ct. capital social

Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru

societatea comercială; ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât şi până la încorporarea în

capital social întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve.

Fiecare acţionar dispune, după încorporare, de mai multe acţiuni, însă beneficiul se va

împărţi în funcţie de numărul acţiunilor, astfel că volumul dividendului pe acţiune, depinde de

mărimea totală a beneficiului. Dacă beneficiul nu creşte, se menţine suma totală repartizată

acţionarilor ca dividend, dar scade randamentul pe acţiune; dacă creşte masa beneficiului,

sporeşte atât volumul total al dividendelor, cât şi randamentul acţiunilor.

Sub aspect tehnic1, operaţiunea de creştere a capitalului prin încorporarea rezervelor se

poate realiza în două variante: prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni sau prin

emisiune de noi acţiuni, de aceeaşi categorie şi valoare nominală cu cele existente anterior.

Oricare ar fi modalitatea tehnică, operaţiunea de creştere de capital prin încorporarea

rezervelor contribuie la consolidarea încrederii partenerilor de contract şi a băncilor în

întreprindere. Prin creşterea capitalului social întreprinderea îşi poate garanta mai bine

creditele primite. Rezervele aparţin acţionarilor şi deci ar putea să fie distribuite acestora, dar

aceasta ar echivala cu o micşorare a capitalului (restituire de capital) şi, indirect, cu o reducere a

capacităţii de rambursare a creditelor. Incorporarea rezervelor acţionează astfel, ca o

îngheţare a capitalului total, cu consecinţe favorabile asupra garantării creditelor.

1.3.3. Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor

Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor societăţi comerciale pe

acţiuni care, anterior, au efectuat împrumuturi obligatare, emiţând obligaţiuni convertibile în

acţiuni. Emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni se poate realiza numai de societăţile care

au cel puţin doi ani vechime şi două bilanţuri aprobate. Cu prilejul emisiunii se stabileşte

termenul în care se poate face conversiunea şi care, de regulă, nu depăşeşte 5 ani din

momentul emisiunii, precum şi raţia de conversie ce va fi utilizată. Preţul de emisiune a

obligaţiunilor convertibile în acţiuni nu poate fi mai mic decât valoarea nominală.

1 Ion Stancu- Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 206

11


Obligaţiunile convertibile au o remuneraţie mai slabă decât alte tipuri de obligaţiuni.

Emitentul le poate lansa pe piaţă la o rată a dobânzii mai scăzută decât la obligaţiunile clasice,

tocmai ca urmare a clauzei de conversiune; convertite în acţiuni deţinătorii pot obţine câştiguri

mai substanţiale în eventualitatea că întreprinderea obţine rentabilităţi ridicate.

Convertirea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără flux financiar

pozitiv. Pe total, sursele societăţii rămân aceleaşi, numai că împrumutul obligatar devine acum

capital social.

Obligaţiunile convertibile în acţiuni sunt preferabile obligaţiunilor simple căci permite

deţinătorului, după convertire, să beneficieze de eventuala creştere economică a societăţii

comerciale, în acelaşi timp, obligaţiunile convertibile sunt preferabile şi acţiunilor, căci dacă nu

sunt convertite rămân totuşi obligaţiuni aducătoare de cupoane1 anuale sigure.

Conversiunea se realizează cu prilejul unei creşteri de capital, când creanţierul pierde

calitatea de obligatar, devenind acţionar. Procesul financiar de constituire a resurselor începe cu

o îndatorare la termen care, ulterior, are perspectiva de a se transforma în capital propriu prin

conversiune.

Pentru emitent, obligaţiunile convertibile prezintă avantajul că au o rată a dobânzii mai

scăzută decât la împrumuturile obligatare clasice; dacă obligaţiunile se convertesc, rezultă o

creştere de capital fără flux financiar pozitiv.

1.3.4. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate

Apelul la organisme specializate specializate presupune efectuarea de împrumuturi pe

termen lung sau mijlociu de la bănci şi alte instituţii specializate. De regulă, băncile

comerciale se ocupă cu creditarea pe termen mediu şi scurt având reticenţe în a-şi imobiliza

capitalurile pentru perioade îndelungate, în aceste condiţii, în multe ţări operaţiunile de

creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor instituţii financiare

specializate sau chiar de către diverse instituţii financiare private, nebancare.

Când statul este interesat să intervină direct în orientarea investiţiilor diverşilor

agenţi economici, facilitează accesul acestora la surse obişnuite de capital sau împrumută

din fondurile sale proprii dacă investiţiile sunt de dorit pentru naţiune. Este vorba de

anumite investiţii specifice, în scopul creşterii unor sectoare sau pentru creşterea

1 Gh. Bistriceanu, M. Adochiţei, E. Negrea- Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, 2001, pag. 246

12


productivităţii, pentru implementarea unor obiective în regiuni izolate, mai puţin dezvoltate

din punct de vedere economic etc.

Dacă împrumutul se realizează din fondurile publice statul poate crea facilităţi pentru

împrumutaţi sub forma unor subvenţii pentru echipamente speciale, pentru locuri izolate şi

cu condiţii grele, uşurarea fiscalităţii, indemnizaţii de izolare etc. Dacă împrumutul se

efectuează de la diverse organisme financiare specializate facilităţile oferite de stat se pot

materializa în compensarea parţială a costului împrumutului, garantarea împrumuturilor

efectuate de întreprinzători etc. Caracteristicile anunţate fac ca aceste împrumuturi să fie

mai lejere, mai uşor de suportat decât împrumuturile bancare.

Împrumutul este unitar, nu fracţionat ca în cazul obligaţiunilor. Se stabileşte un

scadenţar, prin contract, care poate prevedea şi o perioadă de ”graţie” 1. Rambursarea se face

de regulă, în rate anuale sau semestriale constante, deşi este posibilă practicarea unor rate

anuale regresive sau progresive. Dobânda se calculează la valoarea împrumutului

nerambursat. Se practică garanţii reale sau cauţiuni bancare. Cheltuielile de realizare a

împrumutului sunt foarte scăzute, fapt pentru care costul actuarial al operaţiunii de creditare

este apropiat de rata nominală a dobânzii.

Instituţiile financiare specializate joacă un rol important, de intermediari, între piaţa

financiară şi întreprinderi. De cele mai multe ori întreprinderile mici şi mijlocii n-au acces

direct la piaţa financiară (piaţa obligatară); instituţiile se împrumută de pe piaţa financiară

şi, la rândul lor, împrumută întreprinderile mici şi mijlocii, dirijează resursele către diverse

sectoare prioritare.

1.3.5. Credite bancare pe termen mijlociu şi lung

Băncile oferă în mod obişnuit credite pentru investiţii pe termen mijlociu şi mai rar pe

termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice altor instituţii şi organisme financiare.

Creditele bancare se acordă pe bază de garanţii ferme prezentate de debitori. De fapt, toate

condiţiile creditului se negociază între bancă şi debitori: rata dobânzii, termenul de

rambursare, eventuala perioadă de graţie, penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale

etc. Nivelul dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de

organismele financiare specializate. Mărimea ratei dobânzii se stabileşte după criterii diferite,

despre care ne vom ocupa într-un capitol următor.

1 Gh. Manolescu- Management financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pag.85.

13


Creditul bancar pe termen mijlociu, 2-7 ani, joacă un rol important în finanţarea

societăţilor comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de

producţie cu durate de funcţionare relativ scurte, amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli

pentru inovări, cercetări sau pentru operaţiuni de export.

Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare

care se pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel

de credite pot să prevadă şi o perioadă de graţie de 1-2 ani acordată debitorului; dacă

creditul este acordat pe un termen între 5-7 ani se numeşte credit pe termen mediu

prelungit.

În această categorie se încadrează şi creditele acordate pentru promovarea

exporturilor, mai ales de utilaje şi echipamente sau pentru executarea de lucrări. Practic,

creditele se acordă ca un credit-furnizor sau ca credit-cumpărător.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeaşi destinaţie ca şi cele

mobilizabile; banca nu mai primeşte nici un efect financiar din partea beneficiarului, în

schimb dispune de garanţii materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garanţie a

unei instituţii financiare specializate. Durata creditului se poate extinde până la 7 ani,

orice bancă comercială putând acorda credit pe baza unui contract încheiat cu debitorul.

1.3.6. Leasing-ul

Leasing-ul sau credit contract de închiriere reprezintă o metodă de finanţare care, în esenţă,

se poate asimila împrumutului, întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţii ce se

dobândesc nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chiriaş în acest contract.

Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată - în general, până la amortizarea

activului fix - în cursul căreia nici o parte nu poate rezilia contractul.

După cum am arătat, din punct de vedere contabil debitorul nu are calitatea de proprietar,

bunul neapărând în activul său bilanţier. în acelaşi timp însă, angajamentele de leasing

figurează obligatoriu în datorii extrabilanţiere (anexă la bilanţ). Plăţile făcute către proprietar

sunt deductibile1 din impozitul pe profit datorat statului - ceea ce face ca acest credit să fie

foarte avantajos. Plăţile acoperă atât amortizarea împrumutului, cât şi costul acestuia, adică

remunerarea normală a capitalului adus de societatea de leasing.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul-contract de

închiriere fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. întreprinderea obţine utilizarea la

1 I. Văcărel- Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 157

14


început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul plăţilor periodice (anuităţi de plată) şi

al cumpărării valorii reziduale.

Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizării, din costul

capitalului imobilizat (dobânda), din preţul serviciilor (comisionul) furnizate de întreprinderea

de credit-bail, precum şi dintr-o primă de risc. De cele mai multe ori plăţile periodice

(redevenţele) sunt stabilite după un barem regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca

în final suma totală a plăţilor să depăşească cu 15-20% valoarea bunului închiriat.

Avantaje ale creditului-bail. Această modalitate de finanţare a cunoscut, în ultimul

timp, o dezvoltare considerabilă mai ales în domeniul imobiliar.

Pe plan financiar, creditul-bail este o operaţiune care nu modifică structura financiară a

întreprinderii (îndatorarea), ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne

neangajat legal, ceea ce creează întreprinderii posibilitatea obţinerii unor împrumuturi bancare.

Spre deosebire de creditul bancar, creditul-bail acoperă 100% valoarea bunului închiriat,

întreprinderea putându-şi rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea altor

împrumuturi de dezvoltare.

Toate aceste surse de finanţare reprezintă, de fapt, pentru orice agent economic,

instrumente ale realizării obiectivelor sale, realizare ce „implică amplasarea procesului de

constituire şi utilizare a capitalurilor într-o poziţie de primă importanţă, fapt ce obligă în mod

necesar atingerea unor performanţe de ordin cantitativ şi calitativ”1.

„Măsura în care o întreprindere realizează combinarea optimă a factorilor de producţie,

valorifică eficient potenţialul său economic şi dispune de capacitatea de adaptare la condiţiile

oferite de mediul înconjurător, îndeplinindu-şi funcţiile sale, între care cea financiară ocupă o

poziţie prioritară, dovedeşte că este viabilă”2.

1 Dumitru Bucătaru- Capitalurile Firmei,Editura Sedcom Libris, IAŞI, 1999, pag. 139.2 Gh. Filip- Viabilitatea financiară a întreprinderii şi îndatorarea, în Dimensiunea financiară a întreprinderii, Editura Eco’Art, 1995, pag. 128.

15

decizii de finantare

Documents

Transcript of decizii de finantare