„Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea”

Suntem învățați de mici să prețuim fiecare moment în care facem pentru prima dată ceva. Prima zi de școală, primul cuvânt rostit, primul pas făcut. Toate sunt semnificative și ni le amintim cu plăcere. Însă ceea ce nu ne spune nimeni, este faptul că nu prima dată este cea mai importantă, ci ultima dată când facem un lucru. „De fapt, viața este o colecție impresionantă de ultime dăți”, spunea o cunoscută autoare italiană. Ultimul cuvânt spus unei persoane, ultimul sunet al clopoțelului, ultimul cântec de leagăn. Cert este că trecem nepăsători pe lângă toate acestea, de multe ori nu ne dăm seama, că ceea ce trăim în momentul respectiv este o „ultimă dată”.

Nu sunt puține lucrurile pe care le pierdem din vedere în viața de zi cu zi. Noi nu realizăm că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu un anumit scop, fără să ne dăm seama de acest lucru. Dacă timpul s-ar opri în loc, doar pentru o clipă, am putea observa cum siluetele noastre atârnă doar de un fir de ață, care se poate rupe oricând. Câteodată ne îndepărtăm prea mult de ghem și suntem pe cale să ne dezlipim de tot de ceea ce înseamnă rațiune și logică. Când suntem tineri, întidem și încurcăm ața atât de tare, pentru că nu știm încotro să o apucăm, încât atunci când ajungem la o vârstă înaintată, nu mai avem puterea de-a o descurca. Asta pentru că nu ne-am dat seama când a fost ultima dată când puteam găsi drumul înapoi.

Omul , prin natura lui primordială, este lipsit de cunoaștere în tinerețe. Nu pentru că nu ar avea destulă inteligență și nu ar putea asimilia anumite cunoștiințe, ci pentru simplul fapt că s-a aflat de prea puține ori într-un conflict direct cu viața. De asemenea, când ajungem la o anumită vârstă, chiar dacă avem destulă experiență, nu mai suntem capabili fizic și psihic să regăsim ceea ce am pierdut. Poate că totuși tinerețea știe, dar nu poate să o facă, iar bătrânețea ar putea, însă nu știe cum să o facă. Ne învârtim în toți acești ani în jurul ghemului și nu reușim nicicum să ajungem la el, pentru că, așa cum afirmă Marin Sorescu „ne scapă mereu câte ceva în viață”. Dar oare e într-adevăr necesar să găsim ghemul? Oare nu putem să ne încurcăm liniștiți în propriul nostru fir de ață, și să fim fericiți exact unde suntem? De ce nu ne mulțumim cu drumul parcurs la momentul respectiv?

Nu trebuie să știm totul pentru a fi desăvârșiți. Trebuie doar să ne urmăm calea. Nu este important dacă ajungem la ghemul de ață, ci cum ajungem acolo. Și cel mai important lucru, trebuie să avem credința că vom ajunge, pentru că numai așa ne putem continua drumul.

Ce înseamnă să îți urmezi calea? Să iei decizii pe care crezi că nu le vei regreta mai târziu. Atunci când vom fi bătrâni și nu vom mai avea putere, trebuie să ne uităm în oglindă și să nu ne pară rău de ceea ce vedem. Vom avea multe regrete, multe ,,ultime dăți”, pe care am fi dorit să le prețuim mai mult, dar trebuie să fim bucuroși, nu pentru că am ratat acea ,, ultimă dată”, ci pentru că a existat într-adevăr o ,,primă dată” sau mai multe dăți , pe care le-am trăit cu intensitate.

Viețile noastre sunt propriile noastre opere de artă. Deciziile pe care le-am luat, sunt dalta care le sculptează, cunoștiințele pe care le acumulăm sunt materialul din care sunt șlefuite, iar greșelile pe care le-am făcut , sunt corecturile pe care le facem de-a lungul timpului. Însă nu toate operele de artă sunt perfecte. Asta s-ar întâmpla doar „Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea” , iar cum acest lucru nu este posibil, tot ce ne rămâne să facem este să credem. Să avem credința că la sfârșit vom putea fi mulțumiți de propriile noastre creații. Să credem că va exista acest moment de mulțumire și mai ales, să credem că putem da naștere a ceva frumos și că putem schimba în bine, poate nu toată lumea, dar măcar o mică parte din ceea ce ne înconjoară.

Petra Bințințan-Socaciu, 12 G1,Col Naț ,,George Coșbuc”