D3105 Drept financiar
description
Transcript of D3105 Drept financiar
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Adrian Sorin MARIAN
DREPT FINANCIAR
Suport de curs
2014
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe. Rolul şi intervenţia
statului în economie.
1.1. Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe
1.2. Relaţiile financiare şi statul
1.3. Prezenţa statului în viaţa economică
CAPITOLUL 2 Structura normei juridice. Izvoare, raportul de drept financiar.
Rolul dreptului financiar în sistemul ramurii de drept
2.1. Structura normei juridice
2.2. Izvoarele dreptului financiar
2.3. Raportul juridic de drept financiar
2.4. Rolul dreptului financiar
CAPITOLUL 3 Bugetul Naţional Public
3.1. Definiţie, trăsăturile Bugetului Naţional
3.2. Natura juridică a Bugetului Public Naţional
3.3. Principiile Dreptului bugetar
3.4. Indicatori privind nivelul cheltuielilor publice
CAPITOLUL 4 Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului de stat
4.1. Elaborarea bugetului de stat
4.2. Conţinutul bugetului de stat
4.3. Metode clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor
4.4. Aprobarea bugetului de stat
4.5. Cuprinsul şi instituţii în executarea bugetului
CAPITOLUL 5 Elaborarea, aprobarea şi executia bugetului local
5.1. Principiile descentralizării
5.2. Particularităţi privind veniturile şi cheltuielile bugetelor locale
5.3. Execuţia bugetului local. Elaborarea, aprobarea şi execuţia
CAPITOLUL 6 Circulaţia monetară
6.1. Conceptul şi funcţiile circulaţiei monetare
6.2. Masa monetară
6.3. Sisteme şi emisiuni monetare
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 7 Stabilitatea şi echilibrul monetar
7. 1. Puterea de cumpărare a banilor
7. 2. Stabilitatea şi devalorizarea monetară
7. 3. Echilibrul monetar
CAPITOLUL 8 Inflaţia monetară
8. 1. Raportul material între masa monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii de
pe piaţă
8. 2. Cauzele şi metodele inflaţiei
8. 3. Consecinţele economico - sociale ale inflaţiei
CAPITOLUL 9 Sistemul Fiscal
9. 1. Notiuni generale. Concept.
9 2. Cauzele şi metodele inflaţiei
9. 3. Consecinţele economico - sociale ale inflaţiei
CAPITOLUL 10 Controlul financiar
10.1 Noţiuni generale
10.2. Obiectul. Rolul şi funcţiile controlului financiar
10.3. Formele de control financiar
CAPITOLUL 11 Procedee, modalităţi şi acte de control
11.1. Procedee de control
11. 2. Principalele modalităţi şi tematici de control
11. 3. Principalele acte de control financiar
BIBLIOGRAFIE
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
INTRODUCERE
Este îndeobşte acceptat că vetrele primelor civilizaţii superioare umane au fost
concomitent depozitare ale culturii, dar şi ale vieţii economice ale acelor timpuri.
Relaţiile financiare din zilele noastre reprezintă rezultatul unui proces istoric
complex, influenţat de evoluţia vieţii economico-sociale.
Instituirea forţei publice statale a făcut necesară apariţia unor mecanisme de
procurare a mijloacelor materiale şi băneşti pentru întreţinerea structurilor acesteia.
Gradul de dezvoltare al relaţiilor financiare este strâns legat de nivelul şi evolutia
statului, astfel că, privite în perspectiva istorică, se constată o evoluţie în acest sens de la
societăţile primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii suverane al poporului,
asigura realizarea şi promovarea intereselor publice generale şi, în acelaşi timp, comune unor
categorii largi de populaţie. Statul asigura functionarea regulată şi continuă a serviciilor
publice.
Investigarea ştiinţifică a relaţiilor financiare face obiect al mai multor ştiinţe, din
diverse perspective de abordare. Astfel, finanţele publice, ştiinţă cunoscută şi ca economia
sectorului public, studiază condiţiile care asigură funcţionarea sectorului public, raporturile
dintre cheltuielile publice, sistemul de impozite şi alte resurse financiare. Aşa cum rezultă
din analiza istorică a evoluţiei conceptului relaţiilor financiare, acestea s-au format în
legatură cu apariţia, existenţa şi funcţionarea statului ca instituţie politică de organizare şi
conducere a societăţii, îndeplinind rolul de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia acestuia,
în vederea asigurării intereselor publice.
În cursul de faţă se tratează ansamblul problemelor specifice domeniului, avându-se
în vedere reglementările legale în materie şi conexiunea cu alte discipline juridice pe care
studenţii le parcurg.
Desigur că problematica vastă şi mobilitatea deseori reclamată de specialiştii şi
practicanţii de la noi impun anumite restricţionări, sub rezerva necesităţii unei documentări
continue pentru cei care vor activa în acest sector, cursul de faţă transmiţând elementele de
bază şi încearcînd să familiarizeze cursanţii cu conceptele cele mai uzitate.
Astfel, partea introductivă privind conceptul de finanţe şi intervenţia statului în
economie prezintă rolul Dreptului financiar, cuprinsul, elaborarea, aprobarea şi execuţia
bugetului de stat. De asemenea, în mod analog suntem familiarizaţi succint cu problematica
privind bugetul local, elementele de circulaţie monetară şi, având în vedere impactul pe care
acesta îl poate avea asupra tuturor segmentelor sociale, o atenţie importantă este acordată
activităţii de control financiar.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 1
CONCEPTUL ŞI CONŢINUTUL NOŢIUNII DE FINANŢE. ROLUL ŞI
INTERVENŢIA STATULUI ÎN ECONOMIE.
Cuprins
1.1. Aparitia banilor si a circulatiei monetare
1.2. Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe
1.3. Relaţiile financiare şi statul
1.4. Prezenţa statului în viaţa economică
Obiectivele capitolului 1
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a putea:
- să explice nevoia socială a apariţiei banilor şi circulaţiei monetare;
- să definească noţiunea de finanţare;
- să definească relaţiile financiare şi Statul din punct de vedere al acestor relaţii;
- să prezinte calităţile prin care statul intervine în economie.
1.1. Aparitia banilor si a circulatiei monetare
Adnotări despre istoria banilor
Banii alaturi de roată, foc, scriere etc dar ulterior acestora, sunt
considerati una din marile descoperiri ale civilizatiei umane care au dus la
dezvoltarea acesteia. Ei au aparut de cel putin 27 de secole. Originea
banilor se afla în schimb care la început s-a desfasurat ca si troc.
Trocul îngreuna însă schimburile si, treptat, oamenii au căutat un
etalon mai general care sa le înlesneasca. Astfel, iniţial s-au folosit scoici, piei, blanuri,
bucati de metal s.a. Pâna la urmă s-a ajuns la utilizarea metalelor pretioase (aur, argint) dar
si utilizarea acestora era greoaie deoarece, în momentul schimbului, trebuiau sa fie verificate
sub aspectul puritatii si al greutatii. S-a ajuns, în sfârsit, printr-o inovaţie, la baterea de
monede pe care figurau anumite înscrisuri ca semne distinctive folosite pentru a fi
recunoscute.
În China, circulau monezi metalice înca din secolul al XI-lea.i.Hr. Herodot scrie ca
prima moneda de metal din Europa dateaza din secolele VII sau VI î.Hr. Lexicograful Pollux
precizeaza ca regele Gyges al Lidiei si-a pus pecetea pe bucati ovoidale de electrum, aliaj de
aur si argint.
Originea practicilor bancare, cel mai vechi edificiu bancar cunoscut descoperit de
arheologi, tablele de contabilitate în Mesopotamia sub ruinele templului Uruc (templu roşu
ce datează din perioada 3400-3200 î.H.).
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Legătura cu templul este foarte interesantă pentru că în antichitate, templele erau nu
numai lăcaşe de cult, ci totodată şi locuri de adăpostire a bogăţiilor şi apoi de împrumut al
lor.
Împrumutând aceste bogăţii preoţii antichității realizau un dublu scop
- obţineau recunoştinţă/-influență
- obţineau un profit
Interferențele dintre religie și practica împrumuturilor cu dobândă a generat de-a
lungul istoriei controverse și moduri de lucru. Practic, toate marile religii ale lumii au
interdicții privind camăta, dar de-a lungul istoriei multe texte religioase au suferit interpretări
în sensul permisivității acestor practici.
În Orientul antic sunt două scrieri importante care arată interesul autorităţilor de a
controla împrumuturile cu dobândă
– Codul Hammurabi prevedea că toate contractele de împrumut
trebuie vizate de funcţionari regali
– Biblia, în cartea „Exodul” edicta porunca potrivit căreia: „Dacă vei
împrumuta cuiva din poporul meu, săracului de lângă tine, nu te vei purta cu el ca un
creditor şi nu îi vei cere dobândă”.
În Grecia antică, către sec VI î.H. fiecare oraş comercial şi fiecare sanctuar încep să
emită monedă proprie. În Atena legile lui Solon legalizau dobânda, iar preoţii din Delos şi
din alte temple făceau operaţiuni de bancă cu numerar sau cu bunuri. Pe de altă parte, mai
multe cetăţi greceşti, în scopul de a combate camăta şi pentru a se sustrage influenţei
exercitate de Atena şi Delos, au decis ca începând din secolul IV î.H. să constituie bănci
publice administrate sau controlate de funcţionari. Pe lângă rolul propriu-zis bancar, aceste
bănci mai aveau sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate monedă.
În Roma antică, romanii erau mai degrabă agricultori decât comercianţi şi nu s-au
lăsat atraşi deodată cu grecii de activităţi bancare. După cuceririle romane care au stabilit
contacte între Roma şi popoarele mediteranene au apărut după modelul grecesc bancheri
privaţi şi bănci publice. Bancherii privaţi, cei mai mulţi venind din Grecia şi din sudul Italiei,
s-au instalat în Forum, în mici birouri (tabernae), închiriate de stat. De aici ei s-au răspândit
în întreaga lume latină, răspândirea fiind favorizată de faptul că dobânda limitată la Roma
era în schimb liberalizată în provincie. Independent de bancherii privaţi şi de băncile publice
acţionau mânuitorii de bani, numiţi negociatores care însoţeau armatele romane în căutare
de afaceri, practicând împrumuturi pe termen scurt şi operaţiuni de schimb.
Evul Mediu creştin se caracterizează prin aceea că adepţii noii religii creştine se
ridicau împotriva ideii de dobândă. În anul 325 Conciliul din Niceea a interzis clerului să
acorde împrumuturi cu dobândă. Aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o
prosperitate continuă în Bizanţ, unde în secolul al VI-lea Justinian codifică practicile romane
în domeniul bancar. Dimpotrivă, mai receptiv la poruncile bisericii, Occidentul adoptă
măsuri drastice împotriva cămătăriei.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Sintetic putem spune că banii sunt bancnote, moneda metalica, moneda scripturala si
alte instrumente avand forme si denumiri specifice, diferite de la ţară la tara, care sunt in
general acceptate pt schimburi si plati într-un spatiu economic dat. Astfel definiți putem
vorbi și funcțiile banilor.
Funcţiile banilor :
prin intermediul lor se măsoară activităţile economice
mijloc de schimb
mijloc de plata
forma universala sub care se constituie rezervele agentilor economici.
Circulaţia monetară şi apariţia sistemului bancar
Comerţul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din Evul mediu, din
rândul negustorilor, zarafii s-au separat ca pătură socială şi se ocupau cu comerţul cu
monede străine. În mâinile zarafilor, se concentrau disponibilităţile monetare ale
negustorilor, evitându-se astfel riscul de păstrare a valorilor.
Concentrarea sumelor în monedă, în mâinile zarafilor, la început pentru o perioadă
relativ scurtă, se limita la păstrarea în deplină siguranţă a monedelor de aur, ale celor ce
deţineau puterea şi a negustorilor. După un timp, din sumele păstrate, zarafii au început să
acorde împrumuturi. O parte importantă dintre zarafi, odată cu dezvoltarea societăţii, s-au
transformat treptat în bancheri, iar activitatea lor începe a se legifera.
În secolele XII-XIV, în Europa Occidentală începe renaşterea comerţului bancar.
Impulsul vine din nordul Italiei (Genova, Florenţa) în zona marilor oraşe comerciale. În
această perioadă se cristalizează şi terminologia domeniului, Bancă, Bancher, Bancrută,
Scont, etc. cu termeni provenind din italiană.
Ulterior, centrelor comerciale italiene li se adaugă orașele iberice unde cantități
imense de aur și argint din noile cuceriri americane trebuiau depozitate și puse în circulatie.
In paralel, se dezvolta un sistem bancar si in zona Europei Nordice ( Liga Hanseatică ) şi
maritimă occidentală ( Olanda, Anglia). Ca un “fir rosu” al intregii existenţe a practicilor si
instituţionalizării împrumuturilor cu dobândă a fost efortul statului de a controla influenta
acestui domeniu pe de o parte, iar pe de altă parte, efortul institutiilor bancare de a se
sustrage acestui control în scopul de a-si conserva profitul, dar si de a aservi forţa statală
pentru a - şi proteja interesele.
1. 2. Conceptul şi conţinutul noţiunii de finanţe
Pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale apare statul, ca organizaţie politică şi de
clasă, merită să apere, alături de interesele sociale generale, interesele grupului social aflat la
putere.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Dezvoltarea relaţiilor sociale, consolidarea producţiei şi a schimbării mărfurilor,
a proprietăţilor private, inclusiv apariţia “inegalităţii de avere” etc. au condus la creşterea
constantă a necesităţilor de resurse băneşti ale statului, în vederea îndeplinirii obiectivelor
sale: menţinerea ordinii interne, stimularea dezvoltării unor sectoare economice şi sociale,
apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale.
În procesul procurării şi utilizării resurselor financiare de care are nevoie statul se
nasc diverse relaţii sociale de natură economică, exprimate în formă bănoasă şi care sunt
cunoscute şi sub formă de relaţii financiare (sunt finanţe).
Este adevărat că finanţele se manifestă ca relaţii sociale de natură economică, însă
nu se poate pune semnul egalităţii între cele două categorii.
Destul de frecvent, cele două noţiuni - “finanţe” şi “bani” - mai ales în vorbirea
curentă sunt folosite ca fiind sinonime; uneori chiar şi în limbajul specialiştilor cei doi
termeni se înlocuiesc reciproc destul de uşor.
Etimologic, cuvântul finanțe provine de la latinescul finis, formându-se mai târziu
expresia financia pecuniaria, care înseamnă a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata
unei sume de bani.
Notiunea de finanţe s-a răspândit mai ales în Franţa secolelor XVII-XVIII, cu
înţelesul de “bani şi venituri publice destinate cheltuielilor statului”.
Finanţele, atât cele publice cât şi cele private, cuprind ansamblul relaţiilor sociale
care apar în etapele reproducţiei sociale (producţie /repartiţie /circulaţie /consum), în
legătură cu procesul complex de constituire a resurselor băneşti şi al repartizării lor în scopul
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. O definiţie mai larg răspîndită în lucrări de
specialitate spune că „finanţele publice au ca obiect „faptele, principiile, tehnicile şi efectele
preocupării şi cheltuirii fondurilor băneşti de către organele guvernamentale şi ale
administrării datoriei publice”.
În cadrul sistemului finanţelor, prelevările de resurse băneşti şi redistribuirea lor se
realizează prin constrângere, fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil prin acte ale
autorităţii publice. În contrast cu cele afirmate mai sus, relaţiile sociale exprimate prin
intermediul unităţilor monetare şi care reflectă o schimbare a formelor valorii, din marfă
(servicii diverse) au o sferă mai largă de cuprindere decât relaţiile sociale ce exprimă sfera
financiară.
Componentele relaţiilor sociale aparţinând sferei financiare sunt:
- relaţiile de transfer de resurse băneşti fără echivalent şi titlu nerambursabil;
exemplu - bugetele de stat şi bugetele locale
- relaţiile de credit public, mijlocite de instituţiile de specialitate în folosul
instituţiilor publice - credite guvernamentale
- relaţiile de asigurare de bunuri şi persoane
- relaţiile de constituire a fondurilor de dezvoltare pentru firmele private
(credite pentru sectorul privat).
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Procesul complex şi dinamic al constituirii resurselor financiare şi al redistribuirii
acestora pentru nevoi publice dar şi private, fiind pus în legătură cu nevoia dezvoltării şi
consolidării reproducţiei sociale, are o determinare obiectivă: este independent de voinţa şi
conştiinţa oamenilor. Modul concret de constituire şi utilizare a fondurilor este în directă
legătură cu abilitatea decidenţilor la toate nivelurile.
Nivelul macroeconomic al deciziei financiare este în strânsă legătură cu strategia şi
programele factorilor politici aflaţi la conducerea statului. Resursele financiare colectate şi
repartizate pe destinaţii/capitole/programe economice sunt prezentate în sinteză în legea
bugetului de stat şi alte acte normative, conform Constituţiei.
Finanţele (publice şi private) ca ramură a ştiinţelor economice, dar şi ca obiect de
reglementare juridică, deci ramură a ştiinţelor juridice - disciplină de drept financiar şi fiscal
- îşi propune să maximalizeze efectele utilizării resurselor financiare limitate, alocate pe
diferite priorităţi.
Fiecare dintre cele două discipline (managementul financiar şi dreptul financiar şi
fiscal) au metode şi tehnici specifice: prin norme juridice se pun bazele disciplinării
consumurilor de resurse financiare pentru diferitele activităţi operative economice.
Cele două discipline nu numai că nu se pot concura dar, din unghiuri diferite,
contribuie la îndeplinirea a două funcţii economico-sociale de maximă importanţă:
- funcţia de redistribuire a resurselor financiare disponibile la un moment dat pentru
diferitele oportunităţi/nevoi/priorităţi ale operatorilor economici ce activează în viaţa socială;
- funcţia de control, cu ajutorul căreia persoanele fizice şi juridice care nu respectă
regulile jocului “economiei de piaţă” urmează a fi sancţionate în raport cu gravitatea
abaterilor săvârsite (infracţiuni, contravenţii, abateri administrative etc.).
1.3. Relaţiile financiare şi statul
Definiţia relaţiilor financiare: ansamblul de relaţii sociale de natură economică
apărute în procesul realizării şi repartizării resurselor băneşti necesare statului.
Aceste relaţii financiare sunt reglementate de normele juridice de drept
financiar.
Teoria consacră 2 tipuri de drept:
- drept public
- drept privat
Normele de drept public reglementeaza relaţiile sociale dintre oameni şi stat.
Normele de drept privat reglementează relaţiile sociale între oameni.
Dreptul financiar este o ramură de drept public, având un element permanent:
statul
Definitia statului: ansamblul unitar de norme care reglementează relaţiile
sociale de formare, de administrare, întrebuinţare şi control ale resurselor financiare.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
In literatura economică şi juridică de specialitate, implicarea statului în viata
economică a fost şi este deosebit de controversată. Practic, s-a sustinut şi argumentat o mare
diversitate de puncte de vedere, mergându-se de la pozitia de intervenţie directă şi totală a
statului în economie, la poziţia unei lipse totale de intervenţie. Aceste două puncte de
vedere, în fapt diametral opuse, au fost treptat abandonate datorită unor vederi dogmatice,
lipsite de realitatea faptelor/actelor economice.
Doctrina economică a lansat şi o altă viziune, conform căreia rolul şi intervenţia
statului este în continuă scadere, până la dispariţia sa totală. Realitatea economică probează
că statul nu numai că nu îşi diminuează rolul şi interventia în viata economică, ci chiar îşi
diversifică şi amplifică formele de acţiune. Acest lucru nu este valabil numai pentru ţările în
curs de dezvoltare, aflate în tranziţie spre economia de piaţă, ci apare chiar şi în ţările cu
economie avansată, dezvoltate economic. Mult timp politica economică a statelor capitaliste
a fost discretă, pentru ca încet dar sigur statul så intervină tot mai mult.
Statul - într-o viziune exprimată în literatura franceză de specialitate - nu este
decât un ansamblu de organisme publice implicate în viata economică.
Modelele “statului jandarm”, “laiser-faire”, inclusiv al liberalismului clasic au
fost, în condiţiile actuale, abandonate. Nici politicile anticiclice elaborate ca instrumente de
intervenţie economică pe termen scurt, conjunctural, în care s-a urmărit relansarea prin
diminuarea costurilor de producţie nu au dat roade. Marea greşeală a acestor instrumente
este de a fi observat fragmentat viaţa economică şi nu ansamblu, cu componentele lui în
interdependenţă. Mai mult, componentele politicii anticiclice au dus la diminuarea cererii
globale, cu consecinţe negative sociale evidente. Oamenii refuză în mod clar, şi pe bună
dreptate, şomajul, mizeria, incertitudinea etc., iar statul ca reprezentant al intereselor
generale ale societăţii este chemat så intervină nu simplu, ca până azi, în evoluţia pe termen
scurt a economiei, ci în evoluţia acesteia pe termen mediu şi lung. Deci, politicile
conjuncturale şi pe termen scurt trebuiesc înlocuite şi susţinute de politici de creştere
economică pe termen mediu şi lung, durabilă, echilibrată şi cu un impact social benefic.
1.4. Prezenţa statului în viaţa economică
Prin intermediul structurilor şi funcţiilor sale, statul poate interveni în domeniul
vieţii economice folosind una dintre cele trei componente - calităţi, fie concomitent, fie
succesiv, sau exclusiv, astfel :
1). calitatea de dirijor al vieţii economice se concretizează în elaborarea
de acte normative (coduri civile, comerciale, codul muncii, etc., legi, hotarâri, ordonanţe),
asigurând cadrul juridic corespunzător pentru realizarea afacerilor.
asigurând cadrul normativ, unitar din punct de vedere juridic, statul
disciplinează, stabileşte priorităţile pentru dezvoltarea diferitelor sectoare/ramuri economice,
în funcţie de interesele generale de dezvoltare ale economiei naţionale dar ţinând cont şi de
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
interesele de grup (politica economică promovată de executiv are în vedere inclusiv
opţiunile, obiectivele, interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă).
2). calitatea sa de arbitru este asigurata fie de rezolvarea litigiilor de natură
economică aflate în conflict şi pe rol la instanţele de specialitate, fie de participarea sa alături
de organismele patronale şi sindicale, pentru asigurarea climatului social şi de muncă
necesar desfăşurării corespunzătoare a vieţii economice (încheierea de contracte colective de
muncă la nivel de ramuri economice sau republican, în care să se precizeze condiţiile
minimale de muncă şi salarizare).
În practica vieţii social-economice, cele două calităţi ale statului - dirijor şi arbitru
- se completează reciproc, în sensul că experienţa acumulată din domeniul activităţii de
arbitru poate fi folosită în scopul perfecţionării sistemului legislativ.
3). calitatea de operator economic a statului rezultă din faptul că acesta
deţine şi administrează bunuri, valori, de o mare diversitate, necesare atât pentru
desfăşurarea activităţilor sale specifice, cât şi pentru satisfacerea nevoilor populaţiei sau altor
operatori economici.
Deşi articolul 8 din Codul Comercial Român preciza că “statul nu poate avea
calitatea de comerciant” ţinem să precizăm că prin unităţile sale economice - cu statut de
Regie Autonomă, Societate Naţională sau Societate Comercială cu capital integral de stat
(public) - statul participă la viaţa economică în mod indirect.
Folosind şi alte instrumente specifice intervenţiei într-o economie de piaţă (ca
de exemplu lansarea unor comenzi de stat, sau emiterea pe piaţa financiară a unor titluri de
credit specifice) statul asigură menţinerea echilibrului economiei naţionale.
Asemănător altori actori economici dintr-o economie de piaţă, prin unităţile sale
economice statul poate îndeplini pe piaţă un dublu rol (pe diferite segmente de piaţă
îndeplineşte acel rol care îl intereseazå):
- de ofertant de bunuri şi/sau servicii (realizate de unităţile sale economice sau
achiziţionate şi depozitate - stocuri de siguranta ale statului). Prin preţurile la care oferă
aceste produse, statul are în vedere menţinerea unui echilibru pe piată;
- de solicitant de bunuri şi servicii, în vederea consumului propriu, pentru
constituirea fondurilor de rezervă strategice, pentru un export pe o piaţă anume, pentru
stimularea prin preţ a producătorilor agricoli etc.
Calităţile statului de intervenţie în viaţa economică subliniază importanţa
componentei sale economice alături de celelalte componente: diplomatice şi de reprezentare
în plan extern, de apărare şi siguranţă socială în plan intern.
Normele juridice de drept financiar reprezintă reglementări de conduită stabilite
sau recunoscute de stat şi cuprind drepturi şi obligaţii ale subiectelor participante la raportul
de drept financiar şi a căror respectare este asigurată de autorităţile de stat.
Normele de drept financiar au un caracter general decurgând şi din legile
ordinare care le impun.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Normele de drept financiar au şi un caracter imperativ, fiind obligatorii pentru
toţi sub raportul juridic financiar.
Normele de drept financiar conţin principii, dar şi reguli caracteristice.
Structura normei juridice: norma juridică de drept financiar este aceeaşi ca
structura cu normă de drept civil, ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
Testul de autoevaluare nr. 1
1. Explicaţi apariţia banilor si a circulatiei monetare
2. Prezentaţi definiţia finanţelor, a relaţiilor financiare şi
a statului din punct de vedere al acestor relaţii
3. Care sunt componentele/calităţile prin care statul
intervine în economie?
Bibliografie:
1. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,
Bucureşti, 2006
2. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 2
STRUCTURA NORMEI JURIDICE. IZVOARE, RAPORTUL DE DREPT
FINANCIAR. ROLUL DREPTULUI FINANCIAR ÎN SISTEMUL RAMURII DE
DREPT
Cuprins
2.1. Structura normei juridice
2.2. Izvoarele dreptului financiar
2.3. Raportul juridic de drept financiar
2.4. Rolul dreptului financiar
Obiectivele capitolului 2
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit
suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- caracterul şi structura normei juridice
- izvoarele normative şi nenormative ale dreptului financiar
- să prezinte principiile şi subiecţii raportului de drept financiar;
- rolul dreptului financiar în cadrul ramurilor de drept
2.1. Structura normei juridice
Norma juridică are în conţinutul ei:
- ipoteza - împrejurările în care au loc relaţiile sociale reglementate de normă
- dispoziţia - presupune conduita pe care o au subiecţii în raportul juridic respectiv
- sancţiunea - presupune stabilirea răspunderii în sarcina subiecţilor participanţi la
raportul juridic care a încălcat norma de drept.
Exemplu: prin Ordonanţa nr. 64 / 2003 se înfiinţează autoritatea de control a
Guvernului. Scopul înfiinţării este de a verifica modul de gestionare a patrimoniului public şi
privat al statului precum şi a administrării, întrebuinţării şi folosirii resurselor statului.
Controlul se va efectua atât la agenţii economici cît şi la cei de stat.
Organizaţiile supuse controlului vor fi obligate să prezinte toate documentele de
justificare a cheltuielilor
Încălcările de lege constate vor fi sancţionate contravenţional sau penal, după caz.
2.2. Izvoarele dreptului financiar
Izvoarele de drept sunt constituite, în general, de acte normative şi nenormative.
Izvorul de drept presupune acele fapte şi acte care pot da naştere la un raport
juridic supus normei juridice.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
In cazul dreptului financiar izvoarele sunt:
1.Normative: aici intră Constituţia, legile, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele,
hotărîrile guvernamentale, hotărîri ale consiliilor locale şi, uneori, ordine ale miniştrilor.
2. Nenormative: cutuma şi jurisprudenţa
1. Normative: Constituţia: legea fundamentală care consacră principiile de
drept financiar. Principiile sunt preluate de legea ordinară în domeniul financiar respectiv:
1. Legea finanţelor publice 500 / 2002. Aici sunt preluate principiile din legea
fundamentală dezvoltată, menţionându-se atât drepturile cât şi interdicţiile în utilizarea
creditelor bugetare.
2. Legea anuală a bugetului. Stă la baza elaborării bugetului. Sunt stabilite
veniturile şi cheltuielile bugetare, obligaţiile pe care le are statul şi organismele executive
pentru stabilirea, încasarea fondurilor băneşti precum şi cheltuielile maxime pe care le pot
efectua ordonatorii de credite.
Atentie !
Legile din domeniul financiar au suportat multe actualizari si completari.
Instabilitatea legislativă este, pe de o parte, adeseori criticată de persoanele implicate, agenti
economici, specialisti contabili, functionari publici, organisme de control etc. dar, pe de alta
parte, este si rezultatul unor realităţi si evoluţii economico sociale, ceea ce impune o
permanentă actualizare a cunostintelor legislative.
De exemplu - modificări în Legea finanţelor publice 500 / 2002
06
septembrie
2012
Ordonanţă de urgenţă nr. 47/2012 – pentru modificarea şi
completarea unor acte normative şi reglementarea unor măsuri fiscal-
bugetare
M. O. 635/2012
17
decembrie
2011
Ordonanţă de urgenţă nr. 80/2010 – pentru completarea art. 11 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor
măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor
măsuri financiare în domeniul bugetar
M. O. 636/2010
30
iunie 2011
Ordonanţă de urgenţă nr. 63/2011 – pentru completarea art. 47 din
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice M. O. 460/2011
22
aprilie 2011
Ordonanţă de urgenţă nr. 37/2011 – pentru modificarea şi
completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi pentru modificarea altor acte
normative incidente
M. O. 285/2011
07
aprilie 2011
Hotărâre nr. 1865/2006 – pentru modificarea limitelor valorice
privind competenţele de aprobare a documentaţiilor tehnico-economice ale
obiectivelor de investiţii noi
M. O. 12/2007
30
decembrie
2010
Ordonanţă de urgenţă nr. 121/2010 – pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind
formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului şi pentru
modificarea art. 52 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice
M. O. 890/2010
29 Ordonanţă de urgenţă nr. 57/2010 – pentru completarea unor acte M. O. 436/2010
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
iunie 2010 normative din domeniul finanţelor publice
12
octombrie
2009
Lege nr. 305/2009 – pentru modificarea alin. (1) al art. 65 din
Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea
tehnologică şi pentru modificarea şi completarea art. 52 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice
M. O. 680/2009
23
aprilie 2009
Hotărâre nr. 1865/2006 – pentru modificarea limitelor valorice
privind competenţele de aprobare a documentaţiilor tehnico-economice ale
obiectivelor de investiţii noi
M. O. 12/2007
14
aprilie 2009
Ordonanţă de urgenţă nr. 34/2009 – cu privire la rectificarea
bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale
Monitorul Oficial
249/2009
08
ianuarie
2007
Hotărâre nr. 1865/2006 – pentru modificarea limitelor valorice
privind competenţele de aprobare a documentaţiilor tehnico-economice ale
obiectivelor de investiţii noi
Monitorul Oficial
12/2007
06
mai 2006 Lege nr. 96/2006 – privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Monitorul Oficial
380/2006
14
iulie 2003
Lege nr. 314/2003 – pentru modificarea art. 15 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice
Monitorul Oficial
506/2003
13
august 2002 Publicare
M.Of. nr. 597 din
13.8.2002
Legile sunt dezbătute şi aprobate de Parlament, la propunerea unor deputaţi şi
senatori sau a executivului.
Ordonanţele de Guvern sunt acte normative emise de Guvern. Acestea sunt
emise în perioada cînd Parlamentul este în vacanţă sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă,
pentru a reglementa un domeniu care are un caracter de urgenţă datorită unei conjuncturi.
Ele sunt supuse ulterior aprobării Parlamentului şi transformate în legi.
Hotărâri ale Guvernului: sunt emise de executiv, cu scop de a interpreta diferite
legi sau ordonanţe. Există situaţii în care hotărârile de Guvern reglementează chiar un
domeniu.
Ordine ale miniştrilor: sunt decizii ce reglementează o serie de împrejurări şi
fapte care au loc în domeniul ministerului ce le coordonează. Sunt publicate în Monitorul
Oficial, iar în caz contrar nu îmbracă caracter de act normativ.
Hotărârile consiliilor locale (comunale, orăşeneşti, municipale): sînt emise de
consiliile locale, care au în mod analog drepturi şi obligaţii ca Parlamentul, dar numai pe
teritoriul localităţii respective. Ele reglementează întreaga activitate a comunităţii , stabilesc
veniturile bugetare, cheltuielile, modul cum sunt cheltuite şi ordonate, precum şi controlul
resurselor financiare.
Jurisprudenţa: a fost un izvor de drept financiar, dar actualmente şi-a pierdut
acest caracter.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
2.3. Raportul juridic de drept financiar
Norma juridică are un caracter abstract, în viaţă ea se realizează prin raportul
juridic.
Raportul juridic financiar reprezintă relaţia socială de natură economică,
reglementată de norma juridică, în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de
drepturi şi obligaţii.
Principiile raportului juridic:
- Faptele juridice sînt acele împrejurări care duc la apariţia, modificarea şi
stingerea raportului juridic.
Forme: Evenimente - împrejurări independente de voinţa omului
Acţiuni - manifestări de voinţă ale oamenilor, care pot fi licite şi ilicite, care nasc,
modifică sau sting raportul juridic.
- Actele juridice: actul juridic este emis în scopul contituirii, administrării,
întrebuinţării şi controlului utilizării resurselor financiare.
Subiectele raportului juridic:
1. Subiectul activ: statul cu autorităţile publice competente
2. Subiectul pasiv: contribuabilul, orice persoană fizică sau juridică care are
obligaţii faţă de bugetul de stat.
In acest raport apare inegalitatea subiecţilor: statul în raport cu puterile lui şi
contribuabilul în raport cu obligaţiile lui.
Conţinutul raportului juridic:
Este dat de dreptul pe care-l are statul pentru acţiuni în vederea încasării,
utilizării şi controlului resurselor financiare precum şi de obligaţiile pe care le are subiectul
pasiv de a achita sarcinile bugetare (impozite, taxe etc).
Obiectul raportului juridic:
Il reprezintă acţiunile sau inacţiunile subiectului în realizarea drepturilor şi
obligaţiilor izvorâte din raportul juridic de drept financiar, respectiv obligaţiile statului de a
stabili nivelul mediu de venituri şi valori maxime de cheltuieli, de repartizare a resurselor, de
a controla modul de utilizare a acestora pe de o parte, iar pe de altă parte posibilitatea de a
plăti sau de a nu plăti a contribuabilului.
2.4. Rolul Dreptului financiar în sistemul ramurilor de drept
Dreptul financiar:
- face parte din categoria ramurilor de drept public
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- se află în interdependenţă cu dreptul constituţional, administrativ şi civil
- legătura Dreptului financiar cu Constituţia: prin Constituţie sunt stabilite
principiile de elaborare şi aprobare a bugetului de stat, precum şi posibilitatea de ratificare a
acestora.
- legătura Dreptului financiar cu Dreptul administrativ: fenomenele financiare
sunt realizate prin intermediul organizaţiilor care aparţin administraţiei publice - Ministerul
Finanţelor publice şi entităţile din subordine, cu rol de stabilire, încasare, utilizare şi control
al resurselor financiare. Ministerul Finanţelor este în subordinea Guvernului şi este supus
reglementărilor emise de Executiv.
- legătura Dreptului financiar cu Dreptul civil rezultă din relaţiile care se
stabilesc între contribuabil şi stat, în situaţia în care primul nu îşi achită la termen şi în
cuantumul legal sumele datorate bugetului de stat; sancţiunile fiscale se stabilesc prin
hotărîri ale instanţelor, răspunderea fiind una civilă, delictuală.
Testul de autoevaluare nr.2
1. Descrieţi izvoarele Dreptului financiar
2. Explicaţi locul Dreptului financiar în cadrul
ramurilor de drept
Bibliografie
1. Ciurea Delia, Dreptul Finantelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
2. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
3. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 3 BUGETUL NAŢIONAL PUBLIC
Cuprins
Obiectivele capitolului 3
3.1. Definitie, trăsăturile Bugetului National
3.2. Natura juridica a Bugetului Public National
3.3. Principiile Dreptului bugetar
Bibliografie
Obiectivele capitolului 3
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a putea:
- să definească bugetul şi să explice principalele lui trăsături
- să prezinte principiile Dreptului bugetar.
3.1. Definiţie, trăsăturile Bugetului Naţional
Definiţie: Actul juridic prin care se actualizează veniturile şi cheltuiellile
publice.
Resursele financiare ale statului se gestionează printr-un sistem de bugete:
asigurări sociale de stat, bugetul statului, trezoreriei statului şi instituţiilor autorizate.
Este reglementat de Legea finanţelor publice 500 / 2000.
Potrivit Constituţiei, art. 138, conceptul de buget naţional public este o noţiune
sintetică a trei instituţii juridice: de stat, asigurări sociale de stat, bugete locale.
Trăsăturile Bugetului National
1. Este un act previzionar, deoarece prin el se stabilesc veniturile şi cheltuielile
publice pe o anumită perioadă.
2. Este un act de autorizare, prin care puterea legislativă autorizează Executivul
să cheltuiască şi să perceapă veniturile.
3. Este un act anual, în care veniturile şi cheltuielile sunt prevăzute pentru un
exerciţiu financiar.
4. Este un sistem de fluxuri financiare cu privire la formarea resurselor băneşti,
gestionarea, utilizarea şi controlul acestora.
5. Este un instrument politic al statului în domeniul fiscalităţii.
3.2. Natura juridică a Bugetului Public Naţional
Literatura juridică tratează bugetul public naţional astfel:
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- ca un act administrativ pentru că veniturile şi cheltuielile sunt evaluări de
ordin financiar, realizate de agenţii administrativi ai executivului
- ca un act legislativ, deoarece este supus aprobării Parlamentului
- este un act administrativ şi legislativ, întrucât el este supus dezbaterii opiniei
publice, este întocmit de Ministerul de Finanţe, însușit de Guvern şi aprobat de Parlament.
- este tratat ca un plan financiar, deoarece în bugetul public naţional sunt
prevăzute veniturile şi cheltuielile care urmează a fi încasate şi apoi plătite într-o perioadă de
timp, în funcţie de politica financiară a statului.
Unii autori (Condor. I.) exprimă natura juridică a bugetului de stat sub trei
auspicii :
1) Teoria care consideră bugetul de stat act – condiţiune de natură administrativă se
bazează pe împrejurarea că, în statele moderne, prin bugetele de stat se condiţionează
veniturile şi cheltuielile publice sub aspecte parţial diferite, dar comune actelor
administrative de această natură.
2) Teoria care susţine că bugetul de stat are natură juridică atât de lege, cât şi de act
administrativ consideră că bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii
generale şi act administrativ în părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete.
3) Teoria naturii juridice de lege a bugetului de stat are în vedere faptul că lege este
orice decizie emanată de la puterea legislativă şi, cum bugetul de stat este o decizie a
legislativului, el este o lege propriu-zisă. Şi în ţara noastră, ţinând seama de Legea nr.
500/2002, bugetul de stat are natură juridică de lege.
3.3. Principiile Dreptului bugetar
Dreptul bugetar este o parte esenţială a finanţelor, în care sunt curprinse noţiuni
care reglementează elaborarea bugetului public naţională în toate componentele sale:
cuantumul veniturilor şi cheltuielilor şi destinaţia lor.
Prin Legea finanţelor publice (500 / 2000), capitolul 2, sunt prevăzute principiile,
regulile şi responsabilităţile care stau la baza elaborării şi execuţiei bugetului de asigurări
sociale de stat, locale şi fondurile speciale.
Aceste principii sunt:
1. Principiul unităţii: - presupune înscrierea într-un singur document a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor.
- facilitează realizarea controlului de către Parlament
- din cele 8 bugete consacrate de legea financiară, sunt folosite două:
bugetul fondurilor pentru asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de somaj.
Aceste bugete sunt aprobate odată cu bugetul de stat, asigurări sociale şi locale şi
sunt anexe la bugetul public naăional. Potrivit legii bugetului, toate veniturile şi cheltuielile
utilizate în sistemul extrabugetar se introduc în bugetul de stat şi urmează regulile şi
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
principiile acestui buget, cu excepţia celor proprii ale instituţiilor publice autonome, precum
şi a celor pentru stimularea personal.
Excepţie: Fondurile speciale care se administrează în afara bugetului de stat, al
asigurărilor sociale şi celor locale, în baza unor legi speciale.
2. Principiul universalităţii: bugetul public naţional cuprinde toate veniturile şi
cheltuielile publice care se realizează numai în cadrul bugetului public national şi nu în afara
acestuia.
Acest principiu facilitează controlul Parlamentului asupra cuantumului total al
veniturilor şi cheltuielilor. Legea fiantelor publice (500 / 2000), prevede că veniturile şi
cheltuielile se includ în buget în totatlitae în sume brute.
Excepţie: în bugetul public naţional modern, în care comunităţile locale au o
autonomie crescută, apar derogări de la acest principiu, în sensul că veniturile şi cheltuielile
instituţiilor publice autonome nu se prevăd în bugetul public naţional, ci direct în bugetul
propriu.
3. Principiul echilibrului bugetar: întocmirea unui buget public echilibrat în care
veniturile să acopere cheltuielile presupune respectarea acestui principiu.
De regulă, în bugetul public deficitar, cheltuielile sunt mai mari decât veniturile,
iar pentru acoperirea deficitului legea finanţelor publice interzice emisiunea monetară sau
financiară directă de la bănci, acoperirea acestuia putându-se realiza prin emiterea de bonuri
de tezaur, purtătoare de dobândă, a căror scadenţă nu poate depăşi sfârsitul anului. Tot prin
legea finanţelor se dă posibilitatea acordării de către bugetul naţional public a unui împrumut
fără dobândă pentru acoperirea cheltuielilor admnistraţiei centrale de stat.
4. Principiul specializării bugetare: veniturile înscrise în buget se aprobă de
Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice pe categorii şi destinaţii, potrivit
clasificării bugetare, astfel:
a. sursele de provenienţă a veniturilor pe categorii de identificare respectiv venituri fiscale,
nefiscale şi extraordinare
b. destinaţia cheltuielilor: curente şi de capital; cheltuielile publice pot fi repartizate pe
domenii de activitate şi ordonatori.
Legea finanţelor publice consacră următoarea clasificare:
- părţi
- titluri
- capitole
- subcapitole
- paragrafe
- articole
- alineate
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Respectarea acestui principiu presupune utilizarea creditelor bugetului potrivit
destinaţiei aprobate, interzicîndu-se virarea lor de la un ordonator la altul, de la un capitol de
cheltuieli la altul. În cadrul aceleiaşi subdiviziuni este permisă trecerea fondurilor de la un
articol la altul.
5. Principiul anualităţii: Guvernul este autorizat de Parlament să încaseze
veniturile şi să efectueze cheltuieli pe o durată de timp de un an.
Actorii care influenţează data începerii anului bugetar sunt:
- caracterul economiei
- nivelul de dezvoltare
- perioada de lucru a Parlamentului
- tradiţia
În majoritatea statelor lumii, anul bugetar coincide cu cel calendaristic (excepţii:
Marea Britanie, Japonia, USA 1 oct. – 31 sept.)
Legea finanţelor publice stabileşte că la noi anul bugetar coincide cu cel
calendaristic şi execuţia bugetară se realizează pe baza normelor metodologice elaborate de
Ministerul Finanţelor Publice.
Execuţia bugetului se încheie la 31 decembrie, presupune că orice venit neîncasat
şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul
bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate sunt acumulate de drept.
Art. 138 din Constituţie consacră principiul anualităţii bugetului public naţional în
elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat şi bugetelor
locale, existând o singură excepţie: dacă bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale nu au
fost aprobate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în
continuare bugetul de stat şi al asigurărilor sociale ale anului precedent, pînă la aprobarea
noilor bugete.
6. Principiul publicităţii: bugetul public naţional, în toate componentele sale, se
aduce la cunoştinţa opiniei publice prin Guvern.
Odată însuşit de Guvern şi discutat cu sindicatele, acesta este remis Parlamentului
pentru dezbatere în şedinta publică şi aprobare.
Odată aprobat, bugetul public naţional cu anexele sale se publică în Monitorul
Oficial
Bugetele locale au acelaşi sistem de dezbatere şi aprobare ca şi cel de stat, dar el
este supus aprobării consiliului local.
7. Principiul neafectării veniturilor: veniturile bugetare odată percepute se
depersonalizează, nefiind permisă perceperea unui anumit venit pentru garantarea unei
anumite cheltuieli.
Legea finanţelor publice menţioneaza la art. 8 că veniturile bugetului nu pot fi
afectate direct unei cheltuieli bugetare, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au
stabilite destinaţiile specifice.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
De multe ori, când se introduce un nou impozit, pentru a preveni nemulţumirile,
Guvernul indică şi scopul în care vor fi utilizate încasările, dar sumele odată încasate se
depersonalizează.
8. Principiul unităţii monetare: toate operatiunile bugetare se exprimă în moneda
natională, fapt consacrat de articolul 13 din Legea finanţelor publice.
Testul de autoevaluare nr. 3
1. Prezentaţi definiţia şi principalele trăsături ale
Bugetului naţional
2. Explicaţi principiile Dreptului bugetar
Bibliografie:
1. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,
Bucureşti, 2006
2. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994
4. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
5. Turcu Ioan, “Drept bancar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 4 ELABORAREA, APROBAREA ŞI EXECUŢIA BUGETULUI DE STAT
Cuprins
Obiectivele capitolului 4
4.1. Elaborarea bugetului de stat
4.2. Continutul bugetului de stat
4.3. Metode clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor
4.4. Aprobarea bugetului de stat
4.5. Cuprinsul şi instituţii în executarea bugetului
Bibliografie
Obiectivele capitolului 4
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au
dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a prezenta:
- elaborarea şi aprobarea bugetului de stat;
- conţinutul bugetului de stat.
4.1. Elaborarea bugetului de stat
Art. 138 din Constituţie: elaborarea bugetului de stat aparţine Guvernului,
respectiv organului specializat - Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Legea Finanţelor Publice, art. 16, se stabileşte competenţa de aprobare a
bugetului, astfel:
- bugetul de stat şi asigurări sociale şi bugetul fondurilor speciale se aprobă prin
lege
- bugetul instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate,
respectiv organele de conducere colectivă
- bugetul instituţiilor publice financiare parţial din bugetul de stat se aprobă prin
lege
- bugetul instituţiilor publice financiare integral din bugetul de stat se aprobă de
către ordonatorii principali pentru cei inferiori
- bugetul instituţiilor publice financiare integral din venituri proprii se aprobă de
organul de conducere colectiv
- bugetul Trezoreriei se aprobă de Guvern.
Rolul Parlamentului, conform art.17 din Legea 500 / 2000, este să adopte legile
anuale bugetare şi legile de rectificare.
Potrivit aceleiaşi legi, în etapa de elaborare, Guvernul asigură:
- elaborarea situaţiei macroeconomice pentru anul bugetar în discuţie
- proiecţia pe următorii 3 ani
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea lor către Parlament
- supune spre aprobare Parlamentului proiectele legilor de rectificare
- utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a altor fonduri speciale
- pregăteşte proiectul legilor bugetare anuale, legile de rectificare, precum şi
legea privind aprobarea conţinutului general de execuţie
- dispune măsurile pentru aplicarea politicii fiscale; aceste măsuri se realizează de
Guvern, prin Ministerul Finantelor Publice, care elaborează şi normele metodologice de
întocmire a bugetului, de încasare a veniturilor şi ordonanţare a cheltuielilor.
- solicită informaţii de la instituţiile care gestionează fondurile publice
- aprobă clasificarea bugetară
- analizează propunerile de buget în etapele de elaborare ale acestuia
- blochează sau reduce utilizarea creditelor bugetare constatate ca fiind fără temei
legal
- prezintă semestrial Guvernului şi Parlamentului, împreună cu BNR, informaţii
asupra modului de realizare a balanţei de plăţi externe.
Prin legea finanţelor publice se stabileşte calendarul elaborării şi aprobării
bugetare de stat, a asociaţiilor sociale, bugetul fondurilor speciale care trebuie finalizate cu 3
zile înainte de data de 31 decembrie a anului bugetar respectiv. Dacă bugetul nu a fost
aprobat de Parlament pînă la această dată (31.12), nivelul veniturilor şi cheltuielilor care se
încasează şi coordonează în anul este identic cu cel al anului anterior.
Ministerul Finantelor Publice elaborează proiectele legilor bugetare pe baza:
- indicatorilor macroeconomici pe ultimii 3 ani
- politicii fiscale şi bugetare
- prevederilor memorandumurilor de finanţe şi a celor de înţelegere cu
organismele internaţionale
- propunerilor de cheltuieli ale ordonatorilor principali
- transferurilor solicitate de administraţiile locale.
Până la 1 mai, Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului obiectivele
politicii fiscale, împreună cu limitele de cheltuieli pe fiecare ordonator principal.
Până la 1 iunie, Ministerul Finantelor Publice, trasnmite ordonatorilor principali o
scrisoare cadru cu limita de cheltuieli şi metodologia de elaborare a bugetului.
Până la 15 iulie, ordonatorii principali transmit Ministerului Finanţelor Publice
propunerile de buget cu fundamentările pe categorii de cheltuieli.
Ministerul Finantelor publice analizează proiectele de buget, iar în situaţia în care
ordonatorii principali nu s-au încadrat în limita de cheltuieli transmisă le returnează
proiectele, iar aceştia le vor modifica conform limitelor stabilite şi le vor retransmite până la
data de 1 august.
Pînă la 30 septembrie Ministerul Finantelor Publice întocmeşte proiectul de buget
şi-l depune la Guvern.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Alături de proiectul de buget, Ministerul Finanţelor Publice prezintă Guvernului şi
un raport privind situaţia macroeconomică pe anul bugetar pentru care se elaborează bugetul,
precum şi o proiecţie pe următorii 3 ani.
Până la 15 octombrie, Guvernul depune proiectul legilor bugetare la Parlament
care îl analizeaza şi-l aprobă cu 3 zile înainte de 31 decembrie
Prin Legea finanţelor publice se autorizează Ministerul Finanţelor Publice ca, până
la 30 noiembrie, să facă propuneri de ratificare a bugetului.
4.2. Conţinutul bugetului de stat
Art. 75 din Legea finanţelor publice revede că orice sumă care se cuvine statului
se face venit la bugetul de stat dacă legea nu prevede altfel.
Toate veniturile şi cheltuielile se regăsesc în buget şi după consolidare (eliminarea
transferurilor) vor evidenţia dimensiunile efortului finanţelor publice pe anul respectiv.
Veniturile şi cheltuielile bugetare se grupează pe baza clasificării bugetare astfel:
- veniturile pe capitole şi subcapitole
- cheltuielile în părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole
In buget se mai cuprind fondul de rezervă bugetar la dispoziţia Guvernului şi
fondul de intervenţii:
- fondul de rezervă bugetară se repartizează unor ordonatori pe bază de hotărâre de
Guvern şi este util pentru acoperirea unor cheltuieli neprevăzute în buget.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- fondul de intervenţii se repartizează de Guvern pentru înlăturarea efectelor unor
calamităţi.
Art. 138 din Constituţie stipulează un principiu fundamental bugetar: „Nici o
cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fară stabilirea sursei de finantare”.
Dacă în cursul execuţiei bugetare pe anul respectiv se fac propuneri de majorare a
cheltuielilor, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi sursa de venit:
- în caz contrar propunerea nu este luata in considerare
- astfel, Ministerul Finantelor Publice şi ordonatorii principali de credite care au
solicitat majorarea cheltuielilor vor elabora o fişă financiară care va însoţi expunerea de
motive la legea de modificare a veniturilor şi cheltuielilor; în această fişă se va înscrie
eşalonarea anuală a creditelor bugetare şi propuneri realiste în vederea acoperirii majorărilor
de cheltuieli sau a micşorărilor de venit.
Modificarea prezentată mai sus constituie excepţia: de regula veniturile şi
cheltuielile aprobate raman nemodificate.
4.3. Metode clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor
Dimensionarea corectă a veniturilor şi cheltuielilor se poate realiza prin utilizarea a 3
metode clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor:
1. Metoda autonomă: se iau în considerare veniturile şi cheltuielile exerciţiului
financiar încheiat şi se evaluează forfetar.
2. Metoda majorării: se iau în considerare rezultatele obţinerii de venituri şi
cheltuieli pe ultimii 5 ani, determinandu-se ritmul anual de creştere cu care se ponderează şi
în anul viitor.
3. Metoda evaluării directe: se efectuează calculul pe fiecare sursă de venit şi
categorie de cheltuială. Pentru cheltuieli se iau în considereare şi solicitările suplimentare
pentru investiţiile de capital.
4.4. Aprobarea bugetului de stat
Art. 65 din Constituţie: aprobarea bugetului de stat, asigurărilor sociale de stat şi al
fondurilor speciale se realizează de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună.
Proiectele legilor anuale ale bugetului sunt prezentate Parlamentului de Guvern,
împreună cu raportul privind situaţia economică a ţării.
Etapele pe care le parcurg proiectele legilor bugetare sunt:
1. Proiectele sunt repartizate comisiilor financiar – bugetare de la Camera
Deputaţilor şi Senat. Acestea le examinează, iar în şedinţa comună se întocmeşte un raport
comun asupra proiectului de lege, în care sunt cuprinse toate amendamentele şi se
formulează propuneri de adoptare sau de respingere a proiectului de buget.
2. Dezbaterea comună în Camera Deputaţilor şi Senat
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
3. Adoptarea legilor de aprobare a bugetului. Odată legea adoptată ea se
transmite către Preşedinte. Preşedintele trebuie să o promulge în 20 zile. Preşedintele poate
dispune reexaminarea legii de Parlament o singură dată.
Parlamentul reexaminează legea în şedinţă comună şi poate să-şi menţină punctele
de vedere menţionate în lege, trasmiţând-o apoi preşedintelui, care este obligat să o
promulge în 10 zile.
Dacă Preşedintele consideră că sunt încălcări de legislaţie, poate să transmită
Curţii Constituţionale pentru verificarea constitutionalităţii.
După primirea legii de la Curte, Preşedintele este obligat să o promulge în termen
de 10 zile.
Legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Au fost cazuri când legea bugetară nu s-a publicat în Monitorul Oficial la timp
înaintea anului bugetar pe care-l reglementează, creîndu-se probleme în ceea ce priveşte
perioada de la care se aplică prevederile bugetare, creîndu-se impresia că a fost încălcat
principiul neretroactiv.
Se consideră că acesta nu a fost încălcat întrucat legea bugetară stabileşte sarcinile
anuale, ori, în cazul României, anul bugetar coincide cu cel calendaristic şi deci
aplicabilitatea ei este de la 1 ianuarie.
În situatia in care legea bugetara nu a fost aprobata cu 3 zile inainte de 31.12,
Legea finantelor publice la art. 37 a facut mentiunea ca sarcinile prevazute in bugetul anului
precedent devin sarcini ale bugetului anului curent iar limitele lunare de cheltuieli nu pot sa
depaseasca 1 /12 din prevederile bugetare ale anului precedent.
4.5. Cuprinsul şi instituţii cu atribuţii în executarea bugetului
Bugetul cuprinde:
CAP. 1 - dispoziţii generale
CAP. 2 - structura şi regimul veniturilor bugetare
CAP. 3 - regimul şi destinaţia cheltuielilor bugetare
CAP. 4 - deficitul bugetar, datoria publică şi împrumutul guvernamental
CAP. 5 - dispoziţii referitoare la bugetele locale
CAP. 6 - dispoziţii referitoare la bugetul fondurilor asigurărilor sociale de sănătate
CAP. 7 - dispoziţii referitoare la agenţii economici
CAP. 8 - responsabilităţi în aplicarea legii
CAP. 9 - dispoziţii finale
Execuţia bugetului de stat
Atribuţii în execuţia bugetului au:
- Ministerul Finanţelor Publice
- Ordonatorii principali
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- Ordonatorii secundari
Bugetul de stat aprobat se transmite de Ministerul Finanţelor ordonatorilor
principali, sub formă de indicatori şi sub formă de credite bugetare deschise pe fiecare
trimestru.
Pentru a se asigura o execuţie bugetară cât mai bună, Ministerul Finanţelor Publice
deschide ordonatorilor principali doar 90% din creditele aprobate.
Ordonatorii principali repartizează creditele principale pe ordonatori secundari, iar
aceştia pe ordonatori terţiari, respectîndu-se clasa bugetară.
Testul de autoevaluare nr. 4
1. Explicaţi modul de elaborarea şi aprobarea
bugetului de stat;
2. Prezentati succint structura bugetului de stat;
Bibliografie:
1. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,
Bucureşti, 2006
2. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994
4. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 5
ELABORAREA, APROBAREA şi EXECUTIA BUGETULUI LOCAL
Cuprins:
Obiectivele capitolului 5
5.1. Principiile descentralizării
5.2. Particularităţi privind veniturile şi cheltuielile bugetelor locale
5.3. Execuţia bugetului local. Elaborarea, aprobarea şi executia
Bibliografie
Obiectivele capitolului 5
După studiul acestui capitol, studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a prezenta:
1. particularităţile veniturilor şi cheltuielilor locale;
2. modul de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului local.
5.1. Principiile descentralizării
Consiliul Europei, organism constituţional garant al drepturilor omului şi
democraţiei, a asigurat protecţie prin Cartea Europeană, exerciţiu autonom al puterii locale.
Carta a fost ratificată de Parlamentul României, prin Legea nr 1999 / 1997.
Descentralizarea presupune:
- existenţa unităţii administrativ – teritoriale autonome
- consilii locale alese
- reglementarea clară a competenţelor şi responsabilităţiilor ce le revin
colectivităţilor locale
- asigurarea resurselor financiare necesare colectivităţilor locale
- dreptul la asociere.
O economie reală presupune descentralizarea veniturilor şi cheltuielilor publice şi
prelevarea directă a impozitelor şi taxelor locale.
In 2003 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă nr. 45 / 2003, care a creat cadrul
normativ pentru elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului local.
La baza descentralizării trebuie să stea anumite principii:
1. Principiul diversităţii explicat prin varietatea de forme şi măsuri diferite a
pieţei de bunuri şi servicii locale.
2. Principiul echivalenţei constă în finanţarea serviciilor publice şi explicat pe seama
beneficiilor unităţii.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
3. Principiul acceptării costului descentralizat este determinat de diferenţele fiscale
regionale
4. Principiul redistribuirii fiscalităţii descentralizate
5. Principiul asigurării serviciilor sociale vitale
6. Principiul echilibrului financiar: repartizarea între nivelele de autoritate publică în
materia finanţelor publice trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor.
Cadrul normativ privind finanţele publice stabileşte principiile, cadrul general şi
procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea şi controlarea resurselor
financiare a activităţii locale.
In virtutea autonomiei locale, autorităţilor administraţiilor publice locale le sunt
recunoscute următoarele competenţe şi răspunderi în materia finanţelor publice:
1. Elaborarea şi aprobarea bugetului local
2. Stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi
taxelor locale
3. Urmărirea, raportarea, execuţia bugetului local, ratificarea şi modificarea
acestuia pe parcursul anului bugetar.
4. Administrarea bunurilor din proprietarea publică şi privată a unităţilor
administrativ – teritoriale
5. Contractarea directă de împrumuturi interne şi externe pe termen scurt,
mediu şi lung.
6 . Garantarea împrumuturilor
7. Elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de
dezvoltare a unităţilor administrativ – teritoriale.
5.2. Particularităţi privind veniturile şi cheltuielile bugetelor locale
Acestea se grupează pe subdiviziuni de clase bugetare.
Veniturile cuprind:
- venituri proprii (impozite, taxe, contributii locale)
- sume defalcate din bugetul de stat
- subvenţii primite de la bugetul de stat
- donaţii, sponsorizări
Cheltuielile cuprind:
- învăţământ
- sănătate
- cultură, religie
- asistenţă socială
- alocaţii, pensii, ajutoare
- servicii de dezvoltare publică şi locuinte
- agricultură şi şilvicultură
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- transporturile şi comunicaţiile
- fonduri pentru garantarea dobânzilor, împrumuturilor etc
Au un conţinut eterogen şi cuprinzător, alocatii atat de la bugetul
de stat cat şi de la bugetele locale.
In completarea veniturilor proprii, legea a instituit şi noi categorii de venituri ca:
1. O cotă defalcată din impozitele pe venit, 63% din acestea. De exemplu, din
această cotă la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale, de la bugetul de stat se alocă:
- 36 % la bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiului pe teritoriul căruia se
dezvoltă activităţi producătoare de impozite.
- 10 % la bugetul judeţului
- 17 % într-un cont distinct pe echilibrarea bugetelor locale
2. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea şi
echilibrarea cheltuielilor bugetul local. Vor fi repartizate pe judeţ sume din bugetul de stat pe
baza:
a. capacităţii financiare a bugetului
b. suprafeţei judeţene
c. populaţiei unităţii teritorial – administrative
3. Transferurile consolidabile pentru bugetul local:
- sunt primite de la bugetul de stat pentru investiţii la a căror realizare
contribuie şi Guvernul.
- din bugetul de stat, prin bugetul ordonatorilor principali se pot acorda
tansferuri către bugetele locale şi pentru programele de dezvoltare socială de interes naţional
pentru:
a. asigurarea protecţiei sociale privind energia termică;
b. cheltuieli de capital la obiectivele şi lucrările de investiţii complexe
Consiliile locale pot institui la bugetul local sumele încasate din valorificarea
mijloacelor fixe precum şi a sumelor încasate din cesionarea şi închirierea unor bunuri şi din
valorificarea bunurilor confiscate.
Consiliile locale se pot asocia, pentru realizarea unor lucrări şi servicii de interes
public, pe baza de convenţii şi contracte de asociere.
Consiliul local poate participa cu capital social sau bunuri la societăţile comericale
în interesul colectiv local.
Consiliile locale au obligaţia de a organiza şi a urmări asigurarea serviciilor de
interes local, fie prin gestionare directă, fie prin derogarea gestiunilor unor persoane fizice
sau juridice, pe bază de contract.
5.3. Execuţia bugetului local. Elaborarea, aprobarea şi execuţia
Fiecare comună, oraş, judeţ, municipiul Bucuresti îşi întocmeşte bugetul propriu
în condiţii de autonomie.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
In materia finanţelor locale, unele subiecte de drept financiar intră în raport de
elaborare, aprobare şi executare a bugetului local.
Ordonatori principali, în cazul bugetului local sunt:
- Preşedintele Consiliului judeţean
- Primarul general al Bucureştiului şi primarii unităţilor administrativ -
teritoriale
Unităţile administrativ-teritoriale care se află în subordinea fiecărui consiliu sunt
ordonatori secundari sau terţiari.
Procedura de aprobare şi execuţie a bugetului local
Ministerul Finantelor Publice transmite Direcţiei administraţiei financiare, până la
1 iunie, o scrisoare cadru prin care stabileşte metodologia de elaborare a bugetului local cu
sumele defalcate din bugetul de stat ce for fi transferate la bugetul local.
Ordonatorii principali ai bugetului de stat, în bugetul cărora sunt prevăzute
transferuri la bugetul local, transmit, în termen de 10 zile, autorităţii publice locale sumele
aferente.
Ordonatorii principali locali transmit, până la 1 iulie, la direcţiile generale a
finanţelor publice, proiectele bugetelor locale şi anexele acestora.
Până la 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice transmit Ministerului
Finanţelor Publice proiectele pe ansamblul judeţean.
Urmează procedura de aprobare a bugetului de stat, în 5 zile de la publicarea în
Monitorul Oficial. Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale a finanţelor
publice, sumele defalcate din veniturile bugetului de stat şi le transferă la bugetul local.
Din acest moment începe elaborarea propriu-zisă a bugetului local, pe baza
veniturilor proprii şi a sumelor repartizate din bugetul de stat; ordonatorii principali
definitivează proiectele bugetelor locale şi le publică în presa locală.
Proiectul bugetului local, contestaţiile şi raportul primarului sau preşedintelui
consiliului judeţean sunt supuse aprobării consiliilor locale, în termen de 5 zile de la
primirea ultimelor contestaţii.
Proiectele de buget local se aprobă de consiliul local în 45 zile de la primire şi se
publică în Monitorul Oficial.
Dacă, bugetul de stat nu s-a aprobat cu 3 zile înainte de 31.12 a anului bugetar,
veniturile şi cheltuielile pentru anul în discuţie vor fi identice cu cele din anul anterior. In
fiecare lună se pot cheltui veniturile în proporţie de 1 / 12 din veniturile anului precedent.
Ca şi în cazul bugetului de stat şi la cel local actionează principiul Constituţiei: nu
se pot înscrie şi aproba cheltuieli bugetare fără asigurarea resurselor financiare
corespunzătoare.
Suplimentarea cheltuielilor se poate efectua astfel:
- depaşirea încasărilor să fie realizată pe total venituri, bugetul respectiv să nu aibă
restanţe la împrumuturi.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- execuţia bugetului local începe prin deschiderea de credite bugetare de către
ordonatorii principali, în limita creditelor bugetare şi potrivit destinaţiei stabilite.
Până la 31 mai al anului următor, ordonatorii principali trebuie să prezinte spre
aprobare consiliului local contul anual de execuţie, cu următoarea sturctură:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi definitive, încasări realizate
- la cheltuieli: iniţiale, definitive şi plăţi efectuate
Contul anual de execuţie se supune aprobării consiliului local, odată cu raportul de
control al Curţii de Conturi.
Se consideră că atât veniturile încasate cât şi cheltuielile ordonatate s-au înfăptuit
potrivit legii.
Testul de autoevaluare nr. 5
1.Care sunt particularităţile veniturilor şi cheltuielilor
locale?
2.Explicitaţi modul de elaborare, aprobare şi execuţie a
bugetului local.
Bibliografie
1. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,
Bucureşti, 2006
2. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed.All, 1994.
4. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 6
CIRCULAŢIA MONETARĂ
Cuprins
Obiectivele capitolului 6
6.1. Conceptul şi funcţiile circulaţiei monetare
6.2. Masa monetară
6.3. Sisteme şi emisiuni monetare
Bibliografia capitolului 6
Obiectivele capitolului 6
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit
suficiente cunoştinţe pentru a putea prezenta:
1. Functiile circulaţiei monetare;
2. Principalele sisteme şi emisiuni monetare;
6.1. Conceptul şi funcţiile circulaţiei monetare
Definiţie: Circulaţia monetară este un proces al schimbului de mărfuri, care prin
mijlocirea banilor determină transferul mărfurilor în bani şi apoi a banilor în mărfuri.
Circulaţia monetară reprezintă toalitatea operaţiunilor efectuate cu masa monetară
concretizate în încasările şi plăţile băneşti determinate de circulaţia mărfurilor, de prestările
serviciilor şi executarea lucîrilor.
Circulaţia monetară poate fi:
1. Circulatie monetară legală. Cuprinde operaţii băneşti care se relizează prin
intermediul băncilor, modalitatea ei de efectuare fiind prevăzută în legislaţia bancară.
2. Circulatie monetară paralelă. Presupune operatii băneşti cu numerar, ce se
realizează între persoanele fizice. Circulaţia monetară se realizează prin monetar şi fără
monetar. Circulaţia monetară prin monetar reprezintă cca. 15% din valoarea tranzacţiilor, iar
în ţările dezvoltate numerarul aproape a dispărut.
Sfera, funcţiile şi factorii care stau la baza circulaţiei monetare
Sfera circulaţiei monetare este condiţionată de mărimea producţiei şi circulaţiei
mărfurilor.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Transformarea mărfurilor în bani are loc în 3 direcţii:
1. mărfurile şi serviciile se cumpară cu ajutorul numerarului; în acest caz moneda
constituie mijloc de circulaţie
2. mărfurile şi serviciile sunt vândute pe credit şi în acest caz moneda este mijloc
de plată
3. mărfurile şi serviciile sunt produse vândute în cadrul comerţului exterior
Componentele care influenţează sfera circulaţiei monetare sunt:
1. Numerarul
2. Banii de cont (scriptural) care se realizează cu ajutorul viramentului
Funcţiile
1. Principala funcţie a constat în determinarea apariţiei, dezvoltării şi
perfecţionării sistemului monetar.
2. Emisiunea monetară, respectiv punerea şi retragerea de monedă
Factorii care influenţează ciculaţia monetară:
1. circulaţia mărfurilor şi serviciilor pe plan intern şi internaţional
2. preţurile interne şi internaţionale
3. situaţia balanţei de plăti externe
4. productivitatea muncii
5. situaţia economică a ţării
6. puterea de cumpărare a monedei naţionale
7. structura masei monetare şi situaţia valutară monetară pe plan mondial
6. 2. Masa monetară
Definiţie: Reprezintă ansamblul mijloacelor monetare, indiferent de forma,
cantitatea, sursa, care sunt necesare efectuării tuturor plăţilor existente la un moment dat.
In sens restrâns masa monetară reprezintă cantitatea de monedă care se mişcă in
permanenta, se afla in circulatie.
Structura masei monetare se află sub influenţa următorilor factori:
1. sistemul preţurilor
2. capacitatea statului, agenţilor economici a pieţei de a absorbi o parte din
monedă prin intermediul taxelor, impozitelor, salariilor, încasărilor etc.
Literatura de specialitate consideră că masa monetară are următoarea structură:
1. disponibilităţi monetare: bilete de bancă
monede divizionare
depozite la vedere
2. disponibilităţi cvasi-monetare
- depuneri la termen
- bonuri ale institutiilor specializate
Sursele de constituire ale masei monetare sunt:
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
1. aur şi devize
2. creditele acordate tezaurului
3. creditele acordate economiei
Agregatele masei monetare (simbol M):
Potrivit tehnicilor monetare internaţionale acceptate de Fondul Monetar
International, masa monetară are următoarea configuraţie:
1. M1 reprezintă numerarul şi depunerile la vedere
2. M2 = M1 + depunerile bancare la termen şi economiile depuse la băncile
centrale
3. M3 = M2 + depunerile la casa de economii şi cooperativele de credit
4. M4 = M2 + certificatele de depozit negociate
5. M5 = M3 + certificatele de depozite mari negociabile şi nenegociabile
Aceste agregate sunt într-o continuă mişcare şi modificare, fiind influenţate de
devalorizarea masei monetare. Creşterea sau descreşterea masei monetare permite lansarea
unor legităţi (acte normative) care contribuie la organizarea şi orientarea masei monetare, cu
scopul de a asigura o stabilitate relativă a circulaţiei monetare.
Suma de bani necesară circulaţiei
Constituie totalul valoric al sumelor băneşti pentru derularea în condiţii de
normalitate a procesului de schimb al mărfurilor şi serviciilor.
Pentru determinarea sumei de bani necesare circulaţiei se însumează suma
preţurilor mărfurilor şi serviciilor ce urmează a fi vândute cu suma plăţilor scadente din care
se scade suma preţurilor mărfurilor şi serviciilor vândute pe credit şi preţurile la mărfurile
care se compensează. Rezultatul se împarte la viteza de circulaăie a banilor.
Viteza de circulatie a banilor exprimă numărul de tranzacţii la care serveşte o
unitate monetară într-o unitate de timp.
Accelerarea vitezei de circulaţie a banilor presupune micşorarea masei
monetare, iar scăderea vitezei de circulaţie a banilor presupune mărirea masei monetare.
Viteza de circulaţie a banilor este influenţată de:
1. cantitatea de bani aflată în ciculaţie
2. cantitatea de bani tezaurizată
3. stabilitatea economică
4. încrederea populaţiei în puterea de cumpărare a monedei
6.3. Sisteme şi emisiuni monetare
Definiţie: sistemul monetar reprezintă totalitatea elementelor şi modalităţilor care
permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, a instrumentelor şi tehnicilor de plată
înscrise în normele juridice care emană de la puterea de stat.
Orice sistem monetar trebuie să precizeze:
1. unitatea monetară
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
2. paritatea monetară
3. titlul metalului pe care-l reprezintă
4. modul de punere în circulaţie a monedei metalice cu valoare integrală
5. emisiunea de bancnotă
6. circulaţia cecurilor şi a altor instrumente de plată
7. emisiunea de monedă cu valoare nereprezentativă fără acoperire în aur.
De-a lungul timpului au existat 2 sisteme monetare:
1. monometalist - unde etalonul monetar era aurul
2. bimetalist - unde etalonul monetar erau aurul şi argintul
În jurul anilor 1900 toate statele şi-au organizat sistemul monetar de tip
monometalist. În Romania s-a adoptat acest sistem încă din 1890; continutul în aur al unui
leu, începând din 1854, era de 0.18112gr. aur fin. Perioda etalonului de aur durează până la
acordul de la Britzenwood din anul 1944. Astăzi se merge pe noul sistem monetar - cel al
cursurilor flotante, controlate de băncile centrale.
Puritatea unei monede se calculează in raport cu alte valute (dolar american, lire
sterline, euro).
Emisiunea monetară
Definiţie: Reprezintă totalitatea actelor şi operaţiilor efectuate de banca centrală
împreună cu Ministerul Finanţelor, operaţiuni ce constau în baterea de sume monetare,
stocarea acestora, emiterea, punerea şi retragerea din circulaţie dar şi formarea de bani
scripturali.
Forme:
1. emisiunea semnelor monetare (moneda, bancnote) - constă în confecţionarea,
stocarea, punerea şi retragerea din circulaţie.
2. formarea monedei scripturale în conturi deschise la bănci prin refinanţarea
băncilor comerciale de către banca centrală, cumpărarea sau vânzarea de obligaţiuni ale
statului, acordarea de credite de către banca centrală.
Mecanismul emisiunii monetare este influenţat de următorii factori:
1. necesitatea de numerar pentru salarii, penşii, asigurări
2. necesitatea de creditare pentru sectoarele productive şi neproductive
3. acoperirea împrumuturilor contractate de stat
4. plata datoriilor externe
5. echilibrarea balanţei de plăţi externe
6. finanţarea măsurilor pentru contracararea deprecierii monedei
Scurt istoric:
In România unitatea monetară este leul, subdiviziunea - ban, stabilite prin
Legea 14 / 1867. In perioada 1867 – 1935 moneda se bate la Bruxelles, Londra, Paris.
În 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, cu atribuţii în emiterea
bancnotei.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
În 1880 se adoptă sistemul bănesc monometalist. Legile din anii 1880, 1929, 1953,
1954, 1966 emit noi categorii de însemne monetare. După 1890 se introduc monedele
metalice de 5, 10, 20, 50, 100 şi bancnotele de 200, 500, 1.000, 5.000, 10.000, 50.000,
100.000, 500.000, 1 milion.
Testul de autoevaluare nr. 6
1. Prezentaţi funcţiile circulaţiei monetare
3. Explicaţi mecanismul emisiunii monetare.
Care sunt principalele sisteme şi emisiuni monetare ?
Bibliografie
1. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
2. V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002
3. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001
4. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
5. Şt. Popa, A. Cucu, Economia subterană şi spălarea banilor, Editura Expert,
Bucureşti, 2000
6. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
7.Turcu Ioan, Drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 7
STABILITATEA ŞI ECHILIBRUL MONETAR
Cuprins
Obiectivele capitolului 7
7. 1. Puterea de cumpărare a banilor
7. 2. Stabilitatea şi devalorizarea monetară
7. 3. Echilibrul monetar
Bibliografia capitolului 7
Obiectivele capitolului 7
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a prezenta:
1. Conţinutul noţiunii de putere de cumpărare a banilor
2. Mecanismele de acţiune a devalorizării şi echilibrului monetar.
7. 1. Puterea de cumpărare a banilor
Literatura de specialitate defineşte puterea de cumpărare a unei unităţi monetare ca
fiind valoarea de mărfuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu această unitate într-o
perioadă de timp şi pe o arie geografică bine determinate, comparativ cu altă perioadă de
timp, luată ca bază de comparaţie.
In ceea ce priveste conţinutul noţiunii de putere de cumpărare a banilor se face
distincţie între:
1. Puterea de cumpărare internă a unei unităţi monetare
2. Puterea de cumpărare a populaţiei
3. Puterea de cumpărare a monedei naţionale în raport cu monedele externe.
Dacă puterea de cumpărare internă rezultă din însăşi definiţia dată anterior,
puterea de cumpărare a populaţiei exprimă capacitatea reală de cumpărare pe baza
veniturilor băneşti ale acesteia într-o anumită perioadă de timp faţă de altă perioadă de timp
luată ca a bază de referinţă.
Puterea de cumpărare a monedei naţionale în raport cu monedele străine reflectă
raportul dintre puterile de cumpărare ale monedelor comparate.
In toate cele trei situaţii prezentate, un rol fundamental îl are indicele de preţ.
Indicele de preţ evoluează în sens invers indicelui puterii de cumpărare a unei unităţi
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
monetare. Acest indice reflectă pe de-o parte evoluţia preţurilor, iar pe de altă parte evoluţia
veniturilor băneşti ale populaţiei. Acelaşi indice reflectă raportul dintre preţurile interne şi
preţurile externe.
7. 2. Stabilitatea şi devalorizarea monetară
Stabilitatea monetară
Stabilitatea monetară exprimă posibilitatea menţinerii puterii de cumpărare a
monedei la intervale de timp diferite. Asigurarea stabilităţii monetare este determinată de
asigurarea stabilităţii preţurilor.
Asupra stabilităţii puterii de cumpărare a monedei acţionează factorii economici,
dar şi factorii politici. Influenţa războaielor a generat modificări substanţiale ale puterii de
cumpărare a unei monede.
Stabilitatea puterii de cumpărare este influenţată şi orientată către trei direcţii
principale:
1. Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor este legată de o valoare reală,
respectiv valoarea aurului.
2. Teoria nominalistă conform căreia baza materială a banilor este puterea legii,
respectiv statul întrucît el este cel care conferă valoare monedei naţionale.
3. Puterea de cumpărare a banilor derivă din funcţionalitatea lor, de modul în care
se desfăşoară schimbul de activităţi economice, de respectarea proporţionalităţii între
procesele activităţii economice.
In România, rolul primordial în asigurarea puterii de cumpărare şi a stabilităţii
monetare îi revine Băncii Naţionale, care asigură şi conduce politica monetară şi de credit.
Devalorizarea monetară
Este fenomenul opus stabilităţii monetare şi constă în reducerea legală a valorii
paritare a monedei internaţionale. Valoarea paritară este dată de conţinutul valoric al unităţii
monetare exprimate în aur sau alte monede.
Literatura de specialitate menţionează următoarele tipuri de devalorizari:
1. Devalorizare explicită, care este luată de stat, intrând în categoria măsurilor de
politică financiară.
2. Devalorizarea implicită, care este determinată de procesele economico –
financiare şi constituie, de fapt, deprecierea monetară.
3. Devalorizarea defensivă, care este determinată şi influenţată de fenomenele
negative din economie, îndeosebi de inflaţie.
4. Devalorizarea ofensivă, care poate fi realizată direct de către stat pentru
echilibrul balanţei de plăţi externe sau poate fi influenţată de creşterea economică şi constă,
în fapt, în creşterea exportului.
5. Devalorizarea totală, care apare atunci când nivelul puterii de cumpărare a
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
monedei a ajuns sa fie atât de scăzut încât este nevoie de o înlocuire a vechii monede cu una
nouă.
6. Devalorizarea parţială, care apare atunci când se reduce într-o anumită
proporţie valoarea paritară a unităţii monetare, recurgându-se la schimbarea unor sume
monetare.
Devalorizarea are şi un efect pozitiv, întrucât favorizează exportul şi reduce
importul, soluţie de dorit în cazul unei balanţe de plăţi deficitare.
7. 3. Echilibrul monetar
Presupune desfăşurarea în condiţii de proporţionalitate şi de eficienţă a
proceselor din sfera producţiei materiale. Presupune, de asemeni, o concordanţă între
veniturile şi cheltuielile băneşti ale participanţilor la procesul reproducţiei. Presupune şi
respectarea echilibrului bugetar şi evitarea folosirii emisiunii monetare precum şi echilibrul
investiţiilor în raport cu mărimea acumulărilor băneşti destinate investiţiilor.
In economie pot exista, în legătură cu acest fenomen 2 situaţii:
1. Echilibru monetar
2. Dezechilibru monetar
Factorii care determină echilibrul sau dezechilibrul monetar sunt:
1. Masa monetară
2. Cererea de bani
Când sfera monetară şi cea a banilor sunt egale se asigură echilibrul monetar.
Dacă masa de bani devine mai mare decât cererea de bani rezultă dezechilibrul
numit inflaţie. Modalitatea de reducere a dezechilibrului este dată, pe de o parte, de
reducerea masei monetare, şi pe de altă parte de creşterea cererii de bani. In aceste condiţii
este necesară o analiză amănunţită a cererii de bani şi a ofertei monetare.
Testul de autoevaluare nr. 7
Bibliografie
1. Explicaţi noţiunea de putere de cumpărare a banilor.
2. Prezentaţi mecanismele de acţiune a devalorizării şi
echilibrului monetar.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
1. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”,
Cluj-Napoca, 2010
2. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
3. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
CAPITOLUL 8
INFLAŢIA MONETARĂ
Curpins:
8. 1. Raportul material între masa monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii de pe
piaţă
8. 2. Cauzele şi metodele inflaţiei
8. 3. Consecintele economico – sociale ale inflatiei;
Bibliografia capitolului 8
Obiectivele capitolului 8
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit
suficiente cunoştinţe pentru a putea prezenta:
1. Conceptul de inflaţie
2. Influenţele economico-sociale ale fenomenului.
8. 1. Raportul material între masa monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii
de pe piaţă
Extinderea şi creşterea rolului banilor în funcţie de mijloacele de circulaţie, a
determinat apariţia banilor de hârtie.
Iniţial, emiterea acestora a fost limitată la cantitatea de aur pe care o reprezintă,
în timp aceasta a crescut depăşind cu mult corespondentul său metalic, ceea ce a însemnat
supradotarea circulaţiei cu semne banesti. S-a ajuns, practic, la un excedent al semnelor
băneşti, ceea ce a dus, în timp, la deprecierea faţă de aur.
Masa monetară este, din punct de vedere material şi funcţional, într-o
permanentă mişcare, modificându-se în fiecare an, lună şi chiar zi.
Acesată modificare a masei monetare trebuie privită sub 2 aspecte:
1. Modificarea materială este legată de cantitatea de semne monetare
2. Modificarea funcţională se poate produce prin creşterea sau scăderea puterii de
cumpărare a unităţii monetare.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Cele 2 modalităţi reliefează că inflaţia nu este o simplă înmulţire a semnelor
monetare, ci aceasta reprezintă o stare de supraîncărcare, peste nevoile circulatorii, cu semne
monetare la care se adaugă un alt fenomen monetar, acela de urcare a preţurilor.
Putem avea inflaţie chiar fără a înmulţi semnele monetare, atunci când dispar
din circulaţie bunurile sau serviciile cărora le corespund semnele monetare existente.
Putem avea inflaţie chiar şi în cazul cînd, în loc să se înmulţească semnele
monetare, numărul lor scade, dacă, concomitent cu această stare de fapt, bunurile şi
serviciile dispar din circulaţie într-un ritm mai rapid decât scăderea semnelor monetare.
Aşadar, fenomenul inflaţiei trebuie privit ca un raport material între masa
monetară şi cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă.
Pentru o determinare corectă a acestui raport trebuie să ţinem seama şi de
numărul subiectelor economice care participă la folosirea acelei mase monetare şi la
circulaţia acelei cantităţi de bunuri şi servicii.
Literatura de specialitate defineşte inflaţia ca o rupere de echilibru la un
moment dat între masa monetară şi masa de bunuri şi servicii, prin înmulţirea semnelor
monetare într-o aşa măsură încat este urmată de fenomenul de urcare a preţurilor, rezultând o
depreciere monetară.
Ruperea de echilibru între masa monetară şi bunurile şi serviciile de pe piaţă
provoacă o urcare a preţurilor şi va face ca nevoile statului să nu mai poată fi acoperite cu
veniturile ordinare prevăzute în buget, ceea ce va necesita o mărire a impozitelor şi
procurarea de venituri suplimentare, fie pe calea împrumuturilor, fie pe calea emisiunii
monetare.
In acesată ultimă ipoteză, înmulţirea semnelor monetare va determina o nouă
creştere a preţurilor, fapt ce implică o nouă sporire a semnelor monetare, astfel că se intră
într-un cerc vicios din care o economie cu greu mai poate ieşi.
8. 2. Cauzele şi metodele inflaţiei
Deşi, prin excelenţă, inflaţia este un fenomen monetar, strâns legat de circulaţia
şi funcţionarea monedei, cauzele, factorii sunt în general de natură economică, fapt ce
determină ca inflaţia să fie considerată un fenomen economic şi social.
Ea trebuie privită atât sub aspectul mutaţiilor materiale care se produc în
cantitatea semnelor băneşti, cât şi a unor mutaţii funcţionale la care este supusă masa
monetară în raport cu cantitatea de mărfuri şi servicii destinată realizării acesteia.
Cauze
1. Creşterea nemăsurată a cantităţii de semne băneşti în circulaţie, fără
acoperire de marfuri şi servicii.
Creşterea semnelor monetare poate avea loc fie ca urmare a sporirii cheltuielilor
de orice fel alocate pentru funcţionarea aparatului de stat greoi şi exagerat de mare, fie prin
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
efectuarea de investiţii greu amortizabile, fie ca urmare a creşterii costurilor de producţie,
fie ca urmare a revendicărilor salariale.
In aceste situaţii, ori de câte ori statul, avand deficite bugetare, în loc să le
acopere pe calea impozitelor sau împrumuturilor publice foloseşte împrumuturile de la banca
de emisiune, vom avea de-a face cu un fenomen inflaţionist galopant. Inflaţia se mai poate
produce şi pe calea creditelor, atunci când acestea sunt folosite pentru acoperirea altor
credite. Orice bancă care acordă credite nu face altceva decât să pună în circulaţie noi semne
monetare - banii scripturali. Dacă aceste credite care se acordă nu au corespondent într-o
creştere a producţiei economice, atunci creditul acordat rămâne fără acoperire şi va
reprezenta o cantitate de bani aflată fără acoperire în circulaţie, rezultând inflaţia de credit.
2. Scăderea sau rămânerea la aceleaşi limite a masei de mărfuri şi servicii în
raport cu masa monetară.
Metode:
1. Inmulţirea semnelor monetare de organul autorizat să emită în mod legal
monede (banca de emisiune).
2. Emiterea semnelor monbetare de către stat
3. Emiterea semnelor monetare de băncile comerciale, prin acordarea nejustificată
de credite (nu orice credit duce la inflaţie, ci numai acelea pentru consum). .
8. 3. Consecintele economico – sociale ale inflaţiei
Inflaţia afectează negativ toate sferele reproducţiei materiale, datorită creşterii
spontane a preţurilor. Astfel apare tendinţa de creştere de consum, în sensul că se cumpără
orice marfă, numai pentru a scăpa de banii depreciaţi.
Producţia va scădea din următoarele motive:
1. Unul obiectiv, dat de faptul că la reluarea ciclului de producţie cheltuieile vor fi
mai mari, ca urmare a creşterii preţurilor la materiile prime şi la salarii.
2. Unul subiectiv, dat de înţelegerea greşită a situaţiei (cei mai mulţi producători
mulţumindu-se să-şi recupereze cheltuielile prin creşterea preţurilor mărfurilor şi serviciilor
şi nu prin creşterea producţiei).
In condiţii de inflaţie, sistemul bănesc se dezorganizează, se reduc depunerile la
bănci, nimeni nu are încredere în banii de hârtie depreciaţi, iar creditul scade drastic, băncile
refuzând să mai acorde credite pe care să le recupereze în bani depreciaţi, iar întreprinzătorii
să mai împrumute în conditiile în care rata dobanzii creşte spectaculos. Astfel apare tendinţa
de convertire a monedei naţionale în monedele altor ţări.
Apar situaţii nepermise între protagoniştii creditului (creditor – debitor), fără ca
aceştia să aibe o contribuţie reală: debitorul va fi dezavantajat de împrumut, întrucât la
scandenţă el va restitui creditul în moneda depreciată, în timp ce creditorul va primi aceeaşi
sumă de bani, dar cu putere de cumpărare reală mult mai mică.
Când inflaţia a atins punctul culminant – hiperinflaţia -, banii sunt îndepărtaţi
din funcţia lor de mijloace de plată.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Datorită reducerii producţiei, scade numărul locurilor de muncă, crescând
numărul şomerilor.
Creşterea somajului determină creşterea cheltuielilor de la bugetul statului cu
ajutorul de somaj care nu are corespondent în creşterea masei de bunuri şi servicii, acestea
amplificând spirala inflaţiei.
Prin creşterea rapidă a preţurilor, creşte costul vieţii, populaţia nemaiputând să
achizitioneze, cu aceeaşi cantitate de monedă aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii. Dacă
mai adaugăm deprecierea continuă a banilor, vedem că creşterea costului vieţii se amplifică.
Creşterea inflaţiei trebuie analizată separat în sfera producţiei şi în cea a
comerţului.
In producţie, inflaţia are ca efect reducerea acesteia datorită creşterii
preţurilor cu materiile prime şi forţa de muncă. In aceasta sferă, inflaţia poate fi corectată
prin reducerea consumurilor, îngheţarea salariilor, scăderea ratei profitului.
In comerţ, inflaţia se pate dovedi fatală, deoarece comercianţii, în urma
vânzării produselor cumpărate, nu vor mai putea să-şi procure o cantite identică de bunuri şi
servicii, rezultând că ei vor fi nevoiţi să practice adaosuri comerciale mari pentru a se pune
la adăpost de creşterea viitoare a preţurilor, ceea ce face ca produsele să se vândă mai greu.
Această politică comercială este greşită, deoarece cu cât produsele se vor vinde mai greu cu
atât cantitatea de bani obţinută din vânzarea lor se va dovedi insuficientă pentru
reîmprospătarea stocurilor de mărfur, singura măsură fiind cea a redistribuirii fondurilor
către zone mai putin afectate de inflatie (ex: zona producţiei).
Testul de autoevaluare nr. 8
1.Prezentaţi apariţia inflaţiei în raportul material între masa monetară şi cantitatea de
bunuri şi servicii de pe piaţă.
2. Explicaţi consecinţele economico - sociale ale inflaţiei.
Bibliografie
1. Drăgoi Adam, Ioan Lazăr, Drept financiar, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2008
2.Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
4. V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002
5. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001
6. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
7. Şt. Popa, A. Cucu, Economia subterană şi spălarea banilor, Editura Expert,
Bucureşti, 2000
CAPITOLUL 9
SISTEM FISCAL
Cuprins
Obiectivele capitolului 9
9.1. Noţiuni generale. Concept.
9.2. Functiile sistemului fiscal
9.3. Politica Fiscala
9.4. Adnotari privind evaziunea fiscală
Bibliografia capitolului 9
Obiectivele capitolului 9
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- importanţa, funcţiile si caracteristicile sistemului fiscal;
- principalele trasaturi ale politicii fiscale:
- principalele tipuri de infractiuni de evaziune fiscala
9.1 Noţiuni generale. Concept
Concept . Sistemul fiscal este un produs al gandirii , deciziei si actiunii factorului
uman, ca urmare a evolutiei societatii umane, creat initial pentru a raspunde unor obiective
financiare, la care ulterior s-au adaugat si obiective de natura economico-sociala.
Unii economisti considera sistemul fiscal ca fiind ``totalitatea impozitelor si taxelor
provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care alimenteaza bugetele publice``,
sau ``totalitatea impozitelor instituite intr-un stat, care-i procura acestuia o parte
covarsituare din veniturile bugetare, fiecare impozit avind o contributie specifica si un rol
regulator in economie``.
Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu
privire la o multime de elemente (materie impozabila, cote, subiecti fiscali) intre care se
manifesta relatii care apar ca urmare a proiectarii, legiferarii, asezarii si perceptarii
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
impozitelor si care nu sunt gestionate conform legislatiei fiscale, in scopul realizarii
obiectivelor sistemului.``
Sistemul fiscal este, asadar, un sistem complex, alcatuit dintr-un ansamblu de
elemente , si anume:
- materia impozabila ;
- subiectii sau actorii sistemului fiscal ;
- elementele modificabile.
Materia impozabila, reprezentata de venitul realizat, repartizat, consumat si
capitalizat, constitue un element evolutiv complex si cuprinde :
- venituri din munca, respectiv venituri de natura salariala ;
- venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividente, dobinzi etc. ;
- venituri produse de agentii economici, sub forma beneficiilor din industrie,
comert, agricultura etc. ;
- circulatia si consumul veniturilor.
Actorii/subiecţii sistemului fiscal, in raport cu functiile pe care le indeplinesc, se pot
grupa in trei categorii :
-actorii dotati cu putere de decizie ;
-actorii insarcinati cu administratia fiscala si reglementarea litigiilor ;
-contribuabili.
Organele legislative si executive sunt actorii de decizie politica in materie fiscala,
care se concretizeaza in dispozitii ce figureaza in Legea finantelor publice sau legea bugetara
anuala, respectiv in legile fiscale generale.
Actorii de decizie administrativa in materie fiscala au responsabilitatea gestiunii
finantelor publice, reprezentativi fiind Ministerul Finantelor Publice si organele teritoriale
subordonate. Contribuabilii sunt persoanele fizice si juridice care realizeaza venituri
impozabile din activitati desfasurate in Romania.
Sistemul fiscal cuprinde si elemente modificabile, stabilite de organele de decizie si
legislative (ex. : cotele de impunere).
In practica fiscala se utilizeaza si notiunea de fiscalitate,
DEX : ``Sistem de percepere a impozitelor si taxelor prin fisc.Totalitatea obligatiilor
fiscale ale cuiva.``
In literatura de specialitate, este definita ca ``administratie insarcinata cu calculul si
perceperea impozitelor`` sau ca ``institutie de stat care stabileste si incaseaza contributiile
catre stat, urmareste pe cei care nu si-au platit in termen aceste contributii etc.``
9.2. Functiile sistemului fiscal
Unii economisti atribuie sistemului fiscal o functie de finantare a cheltuielilor
publice, o functie de redistribuire a veniturilor si averilor, conform obiectivului de echitate,
si o functie de stabilizare a economiei. Alti specialisti nu vorbesc explicit de functiile
sistemului fiscal, respectiv ale impozitelor, ci de rolul ce revine acestora, si anume:
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice;
- rolul interventionist, de incurajare sau frinare a unor activitati economice ;
- rolul social, de redistribuire a unei parti importante din produsul intern brut
intre gruparile sociale si indivizi.
Raportat la functiile atribuite finantelor publice, impozitele indeplinesc o functie de
repartitie (numita si functie financiara, care ar include si finantarea cheltuielilor publice), o
functie de redistribuire a veniturilor si averilor asupra activitatilor economico-sociale si o
functie de reglare a economiei (de corectare a dezechilibrelor). La acestea se poate adauga si
o functie de control, care ar semnifica capacitatea impozitelor de a mijloci efectuarea
controlului, prin bani, asupra activitatilor economice si sociale din diferitele faze.
In functia financiara, prin impozite se realizeaza, in cea mai mare masura, prima
latura a functiei de repartitie atribuita finantelor publice. Aceasta , deoarece impozitul este
principala forma de procurare a resurselor banesti la dispozitia statului si, implicit, de
redistribuire a resurselor intre sfera activitatilor materiale si sfera activitatilor nemateriale,
intre diferitele ramuri si subramuri economice, intre membrii societatii.
In aproape toate tarile , o buna parte din produsul intern brut este repartizata valoric,
in faza de redistribuire, prin intermediul impozitelor.
Produsul intern brut (PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma
valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate
ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an.
Prin impozite , statul preia la dispozitia sa o parte din veniturile realizate de actorii
pietei factorilor de productie : salariile cuvenite pentru munca prestata, dobinda datorată
pentru capitalul împrumutat, chiriile aferente bunurilor obţinute de persoanele fizice din
activitati independente etc.
Veniturile disponibile ale persoanelor fizice si, uneori, chiar ale firmelor, ramase
dupa suportarea impozitelor directe, sunt in continuare supuse unui proces de redistribuire
prin intermediul impozitelor indirecte, pe piata bunurilor si serviciilor, cu ocazia procurarii
de bunuri si servicii in al caror pret / tarif sunt incluse aceste impozite (accize, T.V.A., taxele
vamale etc.).
In ceea ce priveste functia de redistribuire atribuita sistemului fiscal, reiese ca
impozitele mijlocesc, alaturi de alte instrumente de politica financiara, realizarea proceselor
de redistribuire a veniturilor si averilor intre membrii societatii , in conformitate cu ceea ce
societatea consideră just, echitabil. Criteriile de echitate in repartitia veniturilor si averilor
difera de la o societate la alta si de la o perioada la alta. Astfel , societatea poate considera ca
fiind echitabila realizarea unei egalizari a veniturilor si averilor (de exemplu, in fostele
economii socialiste) sau plafonarea veniturilor mari sau asigurarea unui venit minim pentru
toti membrii societatii.
Despre functia de reglare, atribuita sistemului fiscal, se poate vorbi in societatea
moderna începind cu impunerea conceptiei dupa care impozitele trebuie considerate nu
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
numai ca resurse financiare ale statului, ci si ca instrumente de influentare a ativitatii
economice.
Implicarea impozitului in stimularea dezvoltarii economico-sociale presupune o
corelare adecvata a proceselor de prelevare sub forma de impozite, nu numai cu cele
consumatoare de resurse, cărora le sunt destinate, ci si cu cele generatoare de valoare nouă,
creatoare de produs national si multiplicatoare a resurselor financiare.
Impactul reglator al impozitelor pe venituri si averi se releva cu pregnanţă dacă este
privit ca o parte constitutiva a PIB, respectiv a veniturilor ce revin participantilor la
procesele de productie.
Daca se urmareste stimularea intreprinzatorilor pentru cresterea productiei si a
ofertei trebuie sa se diminueze prelevarea sub forma de impozit, rezultind o crestere
corespunzatoare a venitului ramas, din care o parte mai mare va putea fi destinata unor noi
investitii.
Pe seama investitiilor efectuate vor creste capacitatile de productie si numarul
locurilor de munca create si se va reduce somajul, va spori productia, iar economia se va
înscrie pe coordonate de crestere.
Clasificarea sistemelor fiscale. Procesul de modernizare a sistemelor fiscale este
caracterizata de :
- trecerea de la impozitele analitice, sprijinite doar de un element determinant al
contribuabilului, la impozitele sintetice, stabilite in functie de o marime economica
considerata in totalitatea sa, ce apartine contribuabilului (venit global, cifra de afaceri,
patrimoniu) ;
- adoptarea de noi procedee de asezare si percepere a impozitelor ;
- cresterea randamentului fiscal ;
- folosirea impozitelor in scopul realizarii unor obiective ale politicii generale
a statelor
Dupa numarul de impozite , se pot distinge:
- sisteme fiscale cu mai multe impozite, care se intilnesc de fapt in toate
tarile ;
- sisteme fiscale cu un singur impozit, care sunt mai ales constructii teoretice.
Proiectele privind impozitul unic, desi numeroase , au probleme pina in prezent,
in practica.
Se disting ca propuneri: impozitul unic asupra capitalului, impozitul unic pe
cheltuiala globala, impozitul pe venitul cu o baza cuprinzatoare etc.
Dupa natura impozitelor predominante, se pot distinge:
- sisteme fiscale in care predomina impozitele directe, caracteristice statelor cel
mai avansate din punct de vedere economic si care au la baza impozitul pe venitul global si
impozitul pe veniturile persoanelor juridice;
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- sistemele fiscale in care predomina impozitele indirecte, specifice tarilor
dezvoltate sau celor aflate intr-o perioada de criza economica;
- sisteme fiscale cu predominanta complexa, specifice tarilor dezvoltate
economic, cu structuri economico-sociale echilibrate si cu regimuri politice de tip social-
democrat;
- sisteme fiscale in care predomina impozitele generale, specifice celor mai
dezvoltate tari, in care exista un aparat fiscal si o contabilitate foarte bine organizata si care
aplica impozitul pe venitul global si impozitul pe cifra de afaceri bruta sau neta;
- sisteme fiscale in care predomina impozitele particulare, caracteristice
structurilor fiscale neevaluate, in care impozitele sunt asezate pe anumite categorii de
venituri, sub forma indiciara sau forfetara, si actualelor tari subdezvoltate, in care impozitele
lovesc anumite venituri importante si respectiv anumite produse destinate consumului intern.
9.3. POLITICA FISCALĂ
Politica fiscală este o componentă principală a politicii financiare, ce poate fi
promovată numai de catre stat sau autoritati publice si care cuprinde deciziile
(reglementarile) privind stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor, concretizind optiunile
in materie de impozite si taxe.
Continutul politicii financiare rezida in ``metode si mijloace concrete privind
procurarea si dirijarea resurselor financiare, precum si instrumentele, institutiile si
reglementarile, financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a
relatiilor sociale, intr-o etapa determinanta``.
Politica fiscală se definește prin :``totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor si institutiile folosite de stat si celelalte autoritati publice pentru procurarea
resurselor financiare fiscale, inclusiv pentru influentarea vietii economice sociale``.
Politica fiscala isi poate pune amprenta, influentind asupra derularii proceselor
economico- financiare si implicit asupra evolutiei intregii societati.
La rindul sau,(PF) este conditionata de mediul economic printr-o serie de factori,
dintre care se remarca : starea economiei, raporturile dintre sectorul public si cel privat,
nivelul veniturilor cetatenilor etc.
Stabilirea legislativa asigura reducerea costurilor administrarii impozitelor si taxelor
atit la nivelul contribuabililor, cat si la nivelul administratiei publice centrale sau locale,
dupa caz.
De asemenea, trebuie avut in vedere faptul urmator : cresterea presiunii fiscale nu
determina in mod obligatoriu sporirea corespunzatoare a incasarilor fiscale, dar in schimb,
scadera presiunii fiscale creeaza conditii favorabile cresterii incasarilor fiscale.
Politica fiscala se afla in raporturi de interdependenta cu politica bugetara, cu
politica monetara, cu politica valutara, cu politica preturilor, cu politica ocuparii fortei de
munca si cu politica financiara a interprinderii. Pe de alta parte, politica fiscala are obiective
si instrumente proprii de manifestare.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Ca obiective majore ale politicii fiscale se pot enumera :
-procurarea cu randament cit mai ridicat a resurselor fiscale la dispozitia
autoritatilor publice, prin creearea unui sistem de impozite adecvat politicii generale ;
-realizarea procesului de redistribuire a produsului national intre sfere, domenii
de activitate , categorii de persoane si indivizi ;
-influentarea (reglementarea) unor procese economico - sociale, corespunzator
obiectivelor politicii generale.
Optiunile si deciziile ce contureaza politica fiscala pot fi sintetizate pe urmatoarele
repere principale:
-creearea si ajustarea ulterioara a sistemului de impozite si taxe si contributii
obligatorii, respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispozitia
autoritatilor publice;
-alegerea metodelor si instrumentelor tehnice utilizate in efectuarea
operatiunilor de stabilire a obligatiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispozitia
autoritatilor publice ;
-creearea si reglementarea functionarii institutiilor insarcinate cu asezarea si
colectarea si administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal) ;
-organizarea si exercitarea controlului prin organele fiscale asupra îndeplinirii
sarcinilor si obligatiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale;
-conceperea modalitatilor de influentare prin impozite si taxe asupra unor
fenomene economice si sociale, inclusiv stabilirea conditiilor de acordare a facilitatilor
fiscale etc.
-optiunile privitoare la rata fiscalitatii si dimensionarea volumului resurselor
fiscale in ansamblul resurselor financiare publice, intr-o perioada sau alta, respectiv in
diferite tari.
Politica fiscala trebuie sa precizeze modalitatile concrete de aplicare a
facilitatilor, respectiv a deducerilor fiscale, cum ar fi: reducerea/scutirea de impozit pentru
partea din profitul reinvestit, aplicarea unor cote mai mici pentru anumite categorii de
venituri obtinute din anumite activitati pe care societatea este interesata sa le dezvolte etc.
Asemanator, prin ea se stabileste regimul deducerilor de cheltuieli din venitul brut sau
reducerea impozitului de plata pentru a cointeresa contribuabilii in realizarea anumitor
obiective economice sau sociale, intre care si finantarea cercetarii stiintifice, crearea de noi
locuri de munca etc.
La elaborarea politicii fiscale trebuie să se urmarească:
• indicatori de eficienţă;
• costul de oportunitate al fiscalităţii;
• veniturile contribuabililor şi protejarea acestora;
• dezvoltarea impozitelor sau a altor forme de prelevări şi stimularea acestora;
• distribuirea iniţială a veniturilor, care trebuie să influenţeze activitatea
economică,investiţiile şi consumul .
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Legislaţia în materie de impozite şi taxe a cunprins de-a lungul timpului:
• Codul Fiscal;
• Codul de Procedură Fiscală;
• Normele Metodologice şi ordine ale ministrului finanţelor publice elaborate şi
aprobate în conformitate cu prevederile Codului Fiscal, actele normative ale organelor
administraţiei publice locale adoptate în conformitate cu prevederile Codului Fiscal şi
tratatele la care România este parte.
La elaborarea Codului Fiscal au fost avute în vedere principii ale fiscalităţii:
• neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi celui străin;
- certitudinea impunerii, prin cuprinderea de norme juridice clare, care să nu ducă
la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie clare pentru
fiecare plătitor, respectiv, aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine,
precum şi să poată analiza uşor influenţa deciziilor lor de management financiar asupra
sarcinii lor fiscale;
- echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor
în funcţie de mărimea acestora, în aşa fel ca sarcina fiscală să fie egală;
- eficienţa impunerii, prin asigurarea stabilirii pe termen lung a prevederilor
Codului Fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile
pentru societăţi, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către aceştia a unor
decizii investiţionale majore.
Conform cadrului normativ principalele impozite şi taxe care s-au aplicat în România
au fost:
• impozitul pe profit;
• impozitul pe venit;
• impozitul pe dividende;
• impozitul pe venituri ale microintreprinderilor;
• impozite pe venituri obţinute din România de către nerezidenţi;
• impozitul pe venitul reprezentanţelor;
• taxa pe valoarea adaugată;
• accizele;
• impozitul pe ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă;
• impozitele şi taxele locale.
9.4. Adnotări privind evaziunea fiscală Sustragerea prin diferite mijloace de la plata impozitelor sau a unor taxe
datorate bugetului public, cum ar putea fi definită cel mai scurt evaziunea fiscală, este
un fenomen împotriva căruia fiecare Politica fiscală își propune să lupte. Realitatea
este că funcționează la nivel de legitate economică o teoremă - cu cât sarcina fiscală
va fi mai mare, cu atât fuga de impozit, respectiv evaziunea va fi mai mare.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
România, alături de Grecia, Italia, Bulgaria deține un loc de frunte în domeniul
evaziunii fiscale, iar unele studii pretind că evaziunea este la noi, la un nivel
echivalent cu PIB/ul. Alti reputati specialisti sustin ca nu ar fi trebuit sa imprumutam
fonduri de la diverse organisme financiare ci, ar fi fost suficient să aducem la
suprafață banii neimpozitați.
Au fost efectuate recent restructurări masive in Ministerul Finantelor tocmai ca
rezultat al activitatii nesatisfăcătoare în lupta cu acest flagel.
Principalele infracţiuni de evaziune au fost reglementate de Legea nr. 241/2005
pentru combaterea evaziunii fiscale.
Sunt incluse în această categorie următoarele fapte:
- refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii,
documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale
supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii
obligaţiilor bugetare;
- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor
primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor
financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau
surselor impozabile;
- punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept sau deţinerea în vederea punerii
în circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale;
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi
pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi
neautorizate, în scopul obţinerii de venituri;
- sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul
obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului
ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor
operaţiuni fictive;
- omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte
documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori
înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua
impozitul, taxa sau contribuţia;
- organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau
distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării
veniturilor sau surselor impozabile;
- emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de
documente fiscale false;
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale
deţinute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;
sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile
punctelor de lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege, efectuată în acest scop.
Se poate concretiza în domeniul infractionalității economice cu unele moduri
de operare ale unor administratori, directori sau reprezentanţi legali ai antrepozitarilor
autorizaţi sau ai societăţii care de exemplu :
- cesionează ori înstrăinează, sub orice formă acţiunile, părţile sau activele fixe
ale antrepozitarilor autorizaţi ori ale unui antrepozitar a cărui autorizaţie a fost anulată
sau revocată fără a fi adusă la cunoştinţa autorităţii fiscale competente cu cel puţin 60
de zile înainte de realizarea acestei operaţiuni, în vederea efectuării controlului
financiar-fiscal;
- achiziţionează alcool etilic şi distilate de la alţi furnizori decât antrepozitarii
autorizaţi pentru producţie sau importatorii autorizaţi de astfel de produse;
- utilizează alcool brut, alcoolul etilic de sinteză şi alcoolul tehnic ca materie
primă pentru fabricarea băuturilor alcoolice de orice fel;
- achiziţionează uleiuri minerale rezultate din prelucrarea ţiţeiului sau a altor
materii prime, de la alţi furnizori decât antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sau
importatori autorizaţi;
- livrează uleiuri minerale pentru producţie fără prezentarea de către
cumpărător, presoană juridică a documentului de plată care să ateste virarea la bugetul
de stat a valorii accizelor aferente cantităţii ce urmează a fi facturată;
- comercializează uleiurile minerale neaccizabile rezultate din prelucrarea
ţiţeiului sau a altor materii prime care au punct de inflamabilitate sub 8500
C, altfel
decât direct către utilizatorii finali, care folosesc aceste produse în scop industrial;
- comercializează prim pompele staţiilor de distribuţie alte uleiuri mineale
decât cele din categoria gazelor petroliere lichefiate, benzinelor şi motorinelor auto
care corespund standardelor naţionale de calitate.
Testul de autoevaluare nr. 8
1. Arătaţi care sunt funcţiile Sistemului Fiscal.
2.Explicaţi Politica fiscala si efectele ei.
Bibliografie
1. Drăgoi Adam, Ioan Lazăr, Drept financiar, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2008
2. Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994
4. .V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
5. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001
CAPITOLUL 10
CONTROLUL FINANCIAR
Cuprins
Obiectivele capitolului 10
10.1 Noţiuni generale
10.2. Obiectul. Rolul şi funcţiile controlului financiar
10.3. Formele de control financiar
Bibliografia capitolului 10
Obiectivele capitolului 10
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- importanţa şi funcţiile controlului financiar;
- principalele reguli şi forme ale controlului financiar.
10.1 Noţiuni generale
Context general: fundamentul unei economii de piaţă constă în proprietatea privată,
al cărei mecanism complex presupune o înlănţuire a legilor pieţei şi acţiunilor sale.
O economie de piaţă nu generează automat reguli precise şi clare, respectate de
toţi participanţii.
Economia de piaţă este o economie mixtă, fiind, pe de o parte, o economie
liberă, interesată în a obţine profit sau cel putin de a supravieţui, iar pe de altă parte este o
economie mai puţin liberă, fiind supusă jocurilor preţurilor, riscului.
Economia de piaţă este supusă şi influenţată de unii factori sociali, presiunii
sindicatelor, necesităţii respectării unor fenomene ecologice.
Agenţii economici se află sub influenţa unor factori:
1. interni
- furnizorii
- clienţii
- salariaţii
- instituţiile bancare
2. externi
- guvernamentali
- internaţionali
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- socio - culturali
- demografici
Influenţa factorilor interni şi externi poate determina atingerea scopului
primordial al oricărui agent economic: obţinerea de profit.
Agenţii economici, în dorinţa de a realiza acest profit, trebuie să cunoască legile
pieţii, raporturile cerere - ofertă, activitatea economico – financiară şi patrimoniul propriu,
pentru a lua măsurile care se impun în a preveni fenomenele negative.
Cunoaşterea situaţiei patrimoniului, a capacităţii acesteia de a produce profit, se
poate realiza numai printr-un control exigent şi complet.
Controlul financiar este cel care analizează fenomenul în totalitatea lui,
descoperă elementele negative, le sesizează şi intervine operativ în remedierea acestora prin
măsurile pe care le dispune, contribuind astfel la conducerea eficientă a activităţilor
economice.
Controlul financiar poate desfăşura acţiuni pe linia:
întăririi ordinii şi disciplinei financiare în desfăşurarea activităţii economice
gospodăririi eficiente a mijloacelor băneşti
descoperirii operaţiilor neeconomicoase şi nelegale
recuperării prejudiciilor constatate şi prevenirii producerii lor în viitor
evaluării rezultatelor obţinute în raport cu cheltuielile efectuate
10.2. Obiectul. Rolul şi funcţiile controlului financiar
Constă în examinarea modului ăn care s-a realizat programul stabilit, a modului
de aplicare a reglemetarilor legale, în îndeplinirea propriilor decizii în condiţiile liberei
iniţiative, concurenţei legale şi loialităţii.
Rolul este de a preveni şi înlătura fenomenele negative şi de a le consolida pe
cele pozitive.
Ca parte componentă a managementului, controlul financiar asigură realizarea
unor funcţii specifice, care rezultă din natura şi conţinutul său.
Funcţiile:
1. De prevenire. Constă în preîntâmpinarea producerii unor fapte cauzatoare de
prejudiciu şi abateri cu caracter financiar.
2. De constatare. Constă în urmărirea modului în care sunt respectate actele
normelor în vigoare, a modului în care sunt îndeplinite deciziile conducerii referitoare la
funcţiile agentului economic.
3. De cunoaştere. Fotografierea situaţiei economico – financiare existente la un
moment dat, a rezultatelor obţinute la finele unui exerciţiu financiar, a condiţiilor de
legalitate, egalitate şi eficienţă în care se desfăşoară activitatea economică şi a sesizarii
operative a tendinţelor de ineficienţă.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
4. De reglare a controlului. Se caracterizează prin faptul că analizează
performanţele, le compară cu prevederile iniţiale, urmărind menţinerea echilibrului dintre
venituri şi cheltuieli şi asigurarea unor informaţii care să conducă la luarea unor măsuri de
corecţie.
Controlul financiar are şi o serie de funcţii particulare, dintre care cele mai
importante sunt:
1. Funcţia de diagnosticare a erorilor financiare, care se realizează pe baza analizei
situaţiei economico – financiare.
2. Funcţia de intervenţie are ca scop redresarea şi soluţionarea problemelor
financiare ale agenţilor economici, îndeosebi a celor legate de solvabilitate şi eficienţă.
3. Funcţia de sancţionare. Se realizează prin acţiune coercitivă, în condiţiile
nerespectării reglementarilor legale şi a deciziilor conducerii.
10.3. Formele de control financiar
Controlul raportat doar la sfera de cuprindere este:
1. Control economic
2. Control juridic
3. Control financiar
4. Control tehnic
5. Control contabil, etc
Aceste forme nu trebuie privite izolat ca acţiuni într-un sistem închis, ci în
interacţiune, în completare reciprocă.
Controlul financiar cuprinde în sfera sa:
1. fenomenul economico – financiar, interactionune cu salariatii
2. administrarea şi întrebuinţarea patrimoniului, rezultatele economico –
financiare al activităţii.
Scopul principal al controlului:
1. asigură integritatea patrimoniului
2. asigură respectarea legalităţii şi disciplinei financiare
3. stabileşte răspunderea pentru prejudiciile provocate
4. contribuie la creşterea eficacităţii şi eficienţei economice
Principalele forme ale controlului financiar
1. după momentul exercitării controlului
- control preventiv
- control operativ - curent
- control ulterior
2. după modul de organizare
- control preventiv
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- control financiar propriu
3. după organizaţia care exercită controlul
- Ministerul Finantelor Publice prin ....................................
- Autoritatea de control a Guvernului
- Curtea de conturi (camere de conturi)
4. după natura lui
- de conformitate (de legalitate)
- de performanţă
Controlul preventiv contribuie la:
folosirea cu maximă eficienţă a mijloacelor materiale şi a disponibilităţilor băneşti
întărirea ordinii şi creşterea răspunderii în angajarea şi efectuarea cheltuielilor
respectarea legislaţiei de gestiune
preîntâmpinarea oricăror forme de risipă
preîntâmpinarea deficienţelor înainte de a se produce efecte negative
organizarea prin decizii ale conducătorului entităţii controlate cu respectarea
următorului principiu: cel care acordă viza de control preventiv nu poate să efectueze şi
înregistrările în evidenţa contabilă.
Controlul operativ:
se desfăşoară în acelaşi timp cu efectuarea operaţiunilor economico – financiare
ale agenţilor economici
se urmăreşte modul în care se gestionează patrimoniul agentului economic şi
modul în care sunt îndeplinite sarcinile curente.
desfăşurat zi de zi, această formă de control oferă posibilitatea suprinderii
fenomenelor economice negative, corectarea operativă a acestora şi prevenirea unor
asemenea fenomene.
Controlul ulterior:
se exercită după desfăşurarea activităţii sau operaţiunii economico financiare cu
privire la gestiunea patrimoniului şi are ca principale obiective: existenţa patrimoniului,
respectarea legislaţiei şi disciplinei financiare, stabilirea şi realizarea veniturilor, efectuarea
cheltuielilor şi analiza rezultatelor economico financiare.
Intre controlul financiar preventiv şi ulterior există relaţia de condiţionare, de
influenţă şi completare, astfel:
Controlul preventiv preîntâmpină abaterile cu caracter financiar
Controlul ulterior constată prejudiciile cauzate, stabileşte cauzele, persoanele
răspunzătoare, consecinţele economico – financiare şi propune măsuri pentru prevenirea în
viitor a unor abateri similare
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Controlul preventiv blochează, în faza de angajare sau de efectuare, operaţiunile
pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile legale, dar nu stabileşte rezultatele operaţiunilor
respective
Controlul ulterior stabileşte cauzele care au influenţat rezultatele financiare,
abaterile şi neregulile după ce acestea au avut loc
Controlul preventiv proiectează desfăşurarea operaţiunilor în condiţii de
legalitate
Controlul ulterior constată dacă aceste condiţii au fost respectate întocmai şi
efectele pe care acesta le-a produs
Controlul ulterior, pe lîngă funcţia de constatare a faptelor cauzatoare de
prejudicii şi a abaterilor financiare are şi un caracter preventiv pentru operaţiunile
economico – financiare care urmează a se desfăţura în viitor.
Controlul financiar propriu
Urmăreste respectarea dispoziţiilor legale cu privire la gestionarea şi
gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti pe baza documentelor de înregistrare în
evidenţa tehnico operativă şi contabilă
Este organizat printr-o decizie emisă de conducătorul agentului economic sau
instituţiei publice.
Obiective
1. Existenta, integritatea, păstrarea şi paza bunurilor şi valorilor de orice fel
2. Ulitizarea valorilor materiale şi bănesti, deplasările şi casările de bunuri
3. Efectuarea prin cont sau numerar a încasărilor în lei şi valută
Acest control se efectuează ori de câte ori se apreciază că este necesar, fiind în
totalitate sau prin sondaj. Controlul este în totalitate atunci când totalitatea entităţii
economice este redusă şi oferă posibilitatea efectuării într-un timp scurt a controlului.
Controlul Ministerului Finantelor Publice şi ..................
Obiective:
1. Administrarea şi folosirea fondurilor acordate de bugetul de stat, a asigurărilor
sociale şi fondurilor speciale
2. Administrarea şi utilizarea fondurilor acordate pentru realizarea investiţiilor
3. Constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor pentru subvenţionarea unor
activităţi sau produse
4. Exactitatea şi realitatea bilanţurilor contabile, îndeplinirea la termen a tuturor
obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Autoritatea de control a Guvernului
Obiective:
1. Verificarea respectării prevederilor legale în ministrere, instituţii publice
centrale şi locale, precum şi coordonarea activităţilor de control din cadrul ministerelor şi
autorităţilor publice centrale.
2. Autoritatea de control a Guvernului urmăreşte:
a) verificarea respectării legislaţiei privind reforma economico – administrativă
b) verificarea respectării legislaţiei privind procesul de privatizare şi post
privatizare
c) controlul modului de utilizare a creditelor guvernamentale
d) verificarea utilizării alocaţiilor şi subvenţiilor bugetare
e) verificarea utilizării fondurilor publice în relaţiile dintre autorităţile locale şi
centrale şi scocietăţile comerciale
Controlul Curtii de Conturi. Este organizaţia supremă de control, dar nu şi de
jurisdicţie.
Obiective:
1. Formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, al asigurărilor sociale şi
fondurilor de stat
2. Formarea şi gestionarea datoriei publice şi analiza sistemului pentru credite
interne şi externe.
3. Utilizarea alocatiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor.
4. Verificarea respectării legislaţiei de instituţiile cu atribuţii de privatizare.
Controlul de conformitate
Verifică modul în care au fost respectate normele care reglementează domeniul
economico – financiar de către agenţii economici şi instituţiile publice.
Verifică dacă:
Conturile supuse controlului sunt exacte şi conforme cu realitatea
Cheltuielile au fost angajate, lichidate, ordonanţate, plătite şi înregistrate,
conform reglementărilor legale
Dacă subvenţiile şi alocaţiile pentru investiţii s-au acordat de la buget şi s-au
utilizat conform destinaţiilor stabilite
Bilanţurile contabile şi conturile de profit şi pierderi sunt exacte şi reale.
Controlul de performanţă
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Este un control complex, care presupune verificarea modului cum au fost
utilizate fondurile alocate de la buget, rezultatele economico - financiare ale agenţilor
economici, prin prisma eficienţei şi eficacităţii.
Testul de autoevaluare nr. 8
1.Arătaţi care sunt funcţiile şi importanţa controlului
financiar
2. Explicaţi obiectivele formelor de control.
Bibliografie
1..Drăgoi Adam, Ioan Lazăr, Drept financiar, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2008
2.Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
4. V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002
5. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001
6. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
7. Turcu Ioan, Drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
CAPITOLUL 11
PROCEDEE, MODALITĂŢI ŞI ACTE DE CONTROL
Cuprins
11.1. Procedee de control
11. 2. Principalele modalităţi şi tematici de control
11. 3. Principalele acte de control financiar
Bibliografia capitolului 11
Obiectivele capitolului 11
După studiul acestui capitol studenţii vor fi capabili să demonstreze că au dobândit
suficiente cunoştinţe pentru a şti:
1.care sunt principalele procedee, modalităţi şi sisteme de control financiar;
2.să descrie actele de control financiar;
11.1. Procedee de control
În literatura de specialitate, sunt considerate procedee clasice de control financiar,
următoarele:
1) Controlul documentar
2) Controlul contabil
3) Controlul faptic
4) Controlul total
5) Controlul prin sondaj
6) Analiza economico - financiară
Controlul documentar face posibilă cunoaşterea activităţii economico – financiară ce
urmează a fi controlată. În urma efectuării controlului (studiului) documentar, se stabileşte
tematica de control.
Controlul contabil constă în verificarea documentelor care stau la baza
înregistrărilor în evidenţa contabilă. Acest tip de control presupune verificarea documentelor
justificative, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei.
Controlul faptic, constă în stabilirea realităţii existenţei şi mişcării mijloacelor
materiale şi băneşti, necesare desfăşurării activităţii economico – financiare. De regulă,
controlul faptic este utilizat ca un contract suplimentar şi complementar, pentru a
instrumenta corespunzător celelalte forme de control, îndeosebi controlul ulterior.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Controlul total constă în verificarea tuturor operaţiunilor desfăşurate într-o perioadă
de timp de entitatea controlată. Controlul total se efectuează la agenţii economici care au o
activitate redusă.
Controlul prin sondaj constă în verificarea unor anumite operaţiuni desfăşurate de
unitatea controlată. Pentru ca acest control să fie eficient, cel care efectuează controlul
trebuie să aleagă acele operaţiuni care să-i dea posibilitatea să tragă concluziile cele mai
potrivite, pentru a preveni producerea în viitor a unor fenomene negative.
Analiza economico-financiară constă în descompunerea activităţii controlate în
elemente structurale şi stabilirea raporturilor dintre ele. Acest procedeu este unul
complementar, în sensul că este utilizat împreună cu celelalte forme de control, contribuind
la o mai bună fundamentare a constatării.
11. 2. Principalele modalităţi şi tematici de control
In practică întâlnim de obicei următoarele modalităţi şi tematici de control:
1) control cronologic
2) control invers cronologic
3) control tematic
4) control reciproc
5) control încrucişat
6) investigaţia de control
7) comparaţia de control
8) calculul de control
9) examenul critic
10). balanţele de control şi analiza contabilă.
Controlul cronologic este modalitatea ce constă în verificarea operaţiunilor, prin
prisma desfăşurării lor în timp.
Controlul invers cronologic se utilizează pentru a studia fenomenul, atunci când se
constată la un moment dat un aspect negativ. El este impus şi de caracterul specific al unui
fenomen negativ.
Controlul tematic este acea modalitate de control care constă în verificarea unor
anumite obiective care, ulterior, urmează a fi cuprinse într-o tematică de control.
Controlul reciproc constă în verificarea aceloraşi operaţiuni de compartimente
diferite.
Controlul încrucişat este modalitatea de control care constă în verificarea aceluiaşi
document, atât la unitatea controlată, cât şi la partenerii acestuia.
Investigaţia de conzrol este acea modalitate de control prin care se obţin informaţii
de la personalul a cărui activitate se controlează. Este o modalitate nouă de contract, cu
rezultate deosebite, caracteristica principală a acestei modalităţi fiind aceea că nu se verifică
documentele contabile, ci se obţin informaţii scrise/verbale de la persoanele care sunt
angajate în activitatea supusă controlului. Pentru a fi eficientă, rezultatele investigaţiei sunt
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
supuse unei verificări documentare, pentru că persoanele care le-au oferit pot să aibă un
interes.
Comparaţia de control este acea modalitate care de control care constă în verificarea
unor date din două surse diferite, comparându-se nivelul acestor date, atât în timp, cât şi în
spaţiu.
Calculul de control este o modalitate rar întâlnită şi constă în refacerea activităţii
economice din punct de vedere al înregistrării în contabilitate sau efectuarea unor modificări
în contabilitate, considerându-se că înregistrarea documentelor nu a fost efectuată sau a fost
efectuată incorect.
Examenul critic este modalitatea care constă în examinarea documentelor contabile,
acordându-se atenţie numai aspectelor esenţiale care dau posibilitatea descoperirii abaterilor
cu caracter financiar.
Balanţa de control şi analiză contabilă este modalitatea cel mai des întâlnită;
organul de control, prin compararea datelor din balanţele sintetice cu cele analitice, poate
descoperi aspectele negative şi poate trage concluzii care au o forţă probantă, puternică.
Această modalitate este urmată de analiza contabilă, care oferă posibilitatea stabilirii acelor
date care sunt nereale, respectiv cele din balanţa sintetică şi cea analitică.
11. 3. Principalele acte de control financiar
Controlul financiar impune elaborarea unor documente şi acte specifice:
1) proces verbal de control
2) proces verbal de contravenţie
3) raport
4) raport de inspecţie fiscală
5) notă de constatare bilaterală
6) notă de constatare unilaterală.
Structura unui act de control:
Partea 1 cuprinde date de identificare a organului de control, a entităţii controlate,
actele normative în baza cărora se efectuează controlul şi obiectivele de control.
Partea a 2-a cuprinde principalele fapte cauzatoare de prejudicii şi abaterile cu
caracter financiar, constatări care trebuie menţionate într-o succesiune logică, respectiv:
a) fapta
b) legea încălcată
c) persoana răspunzătoare
d) cauzele care au generat fenomenul negativ
e) consecinţele economico - financiare.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Partea a 3-a cuprinde date referitoare la numărul de acte de control încheiate şi
menţiunea “prin semnarea actelor de control, se recunoaşte că documentele au fost restituite
în totalitate.”
Partea a 4-a cuprinde semnătura organelor care au efectuat controlul şi semnătura
organelor controlate (atât a conducerii, cât şi a persoanelor făcute răsounzătoare în actul de
control).
Un act de control care are prevăzut în conţinutul său deficienţe şi a stabilit
persoanele răspunzătoare, obligatoriu trebuie să aibă anexată o notă explicativă cu rolul de a
dovedi că persoana răspunzătoare a luat la cunoştinţă despre faptele pentru care a fost
incriminat în actul de control.
Notele explicative sunt acceptate sau combătute în cuprinsul actului de control.
De la structura generală prezentată, sunt unele excepţii, cum ar fi:
a) în cazul procesului verbal de contravenţie, partea a 2-a din structura actului de
control, este simplificată, menţionându-se doar actul normativ care prevede contravenţia şi o
descriere pe scurt a faptei.
b) la partea a 3-a se menţionează doar persoanele care au fost de faţă la stabilirea
contravenţiei. Aceasta, numai în condiţiile în care procesul verbal de contravenţie financiară
este un act de şine stătător. În celelalte cazuri nu este nevoie de martori.
c) regula generală este că procesul verbal de contravenţie constituie o anexă a
actului de contabilitate de bază, faptele din acesta fiind preluate de actul de contravenţie
principal.
Procesul verbal de control, se semnează de către organul controlat şi de către
organele de control. Se întocmeşte de toate organele de control, respectiv: Ministerul de
Finanţe, Autoritatea de control şi Curtea de conturi.
Raportul este actul de control care se întocmeşte de către Curtea de conturi, cu
ocazia verificării conturilor de execuţie ale instituţiilor publice, la finele exerciţiului
financiar. Raportul de control se semnează numai de organele care efectuează controlul.
Raportul de inspecţie fiscală se întocmeşte numai de organele ANAF ale
Ministerului de Finanţe. Pentru a se întocmi acest act, este necesară o anumită procedură, în
sensul că entitatea controlată trebuie anunţată că urmează a fi supusă controlului, obiectivele
care urmează a fi controlate şi perioada supusă controlului. În condiţiile în care nu s-a
înfăptuit această procedură, iar organele de inspecţie verifică opinant, agentul economic va
înfăptui un proces verbal de control.
Nota de constatare bilaterală este un act de control, care are structura menţionată,
dar, întocmirea acestora se face în condiţii specifice:
- se întocmeşte la sucursalele şi filialele aparţinând de un agent economic, care nu au
personalitate juridică; ele constituie anexe la procesul verbal de control, întocmit la nivelul
agentului economic cu personalitate juridică.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
- se întocmeşte şi în cazul în care faptele negative constatate la nivelul unui agent
economic trebuie susţinute cu probe care nu pot fi constatate decât la punctele de lucru de la
unităţile subordonate.
Ele se semnează de organele de control şi de cel controlat când nu s-au constatat
deficienţe, şi se întocmeşte nota de constatare unilaterală care este semnată numai de organul
care efectuează verificarea.
Exemplu:
Organele de control ale Curţii de conturi au efectuat verificarea la 31.01.2005, a
modului în care au fost gestionate fondurile alocate în domeniul investiţiilor de către
Ministerul Apărării Naţionale. Din control a rezultat că cele 10 miliarde alocate pentru
procurarea de calculatoare, deşi au fost consumate în totalitate, produsele nu erau
achiziţionate la data controlului.
Prin contractul stabilit cu furnizorul era menţionată precizarea că plata se va
face la recepţia produselor. Contrar acestei clauze, conducerea Ministerului a virat sumele
chiar la data încheierii contractului, 31.01.2004.
Stabiliţi actul de control, prejudiciul, persoanele răspunzătoare, legea încălcată.
Prejudiciul este egal cu paguba, plus folosul nerealizat (majorări, penalizări,
dobînzi).
Anexa
Extras din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale Infracţiuni
Art 3. Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei
fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul
înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă.
Art. 4. 24 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul
nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori,
documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau
vamale.
Art. 5. 3 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă
împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii,
incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.
Art. 6. 27 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reţinerea şi
nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii
cu reţinere la sursă.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Art. 7. 4 (1) 2 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea unor
drepturi punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în
domeniul fiscal, cu regim special.
(2) 4 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 12 ani şi interzicerea unor
drepturi tipărirea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate în
domeniul fiscal, cu regim special, falsificate.
Art. 8. 7 (1) 10 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca
rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general
consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.
(2) 3 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1).
(3) 1 Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se pedepseşte.
Art. 9. 31 (1) 12 Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi
interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor
fiscale:
a) 41 ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) 103 omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale,
a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) 58 evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază
operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;
d) 3 alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de
marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
e) 4 executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a
datelor;
f) 21 sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea,
declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor
verificate;
g) 6 substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor
sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.
(2) 12 Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro,
în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia
se majorează cu 2 ani.
(3) 14 Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro,
în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia
se majorează cu 3 ani.
CAPITOLUL III 1 Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor
Art. 10. 21 (1) 37 În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă
integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul
monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă,
care se înregistrează în cazierul judiciar.
(2) 1 Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune
prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de
prevederile alin. (1).
Aplicare Art. 10.
Art. 11. 23 În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii
este obligatorie.
Art. 12. 8 Nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanţi legali ai societăţii comerciale, iar
dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, persoanele care au fost condamnate pentru infracţiunile
prevăzute de prezenta lege.
CAPITOLUL IV Dispoziţii finale
Art. 13. 19 (1) 11 La data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru vreuna dintre
infracţiunile prevăzute de prezenta lege, instanţa va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o
copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.
(2) 1 La primirea dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, Oficiul Naţional
al Registrului Comerţului va face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului.
Art. 14. 2 În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor
contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul
competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
Art. 15. Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Art. 16. La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:
a) 1 Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, cu modificările ulterioare;
b) 3 art. 280 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările ulterioare;
c) 3 art. 188 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 24 iunie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare.
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
Testul de autoevaluare nr. 11
1. Care sunt principalele procedee, modalităţi şi sisteme
de control financiar?
2. Să descrie actele de control financiar.
Bibliografie
1. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,
Bucureşti, 2006
2. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
3. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
4. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
Note de curs
Uz intern
Nu este destinat difuzării
BIBLIOGRAFIE
1. Ana Gheorghe, Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
2. Bistriceanu, Gheorghe D; Adochiţei, Mihai N; Negrea Emil, Finanţele agenţilor
economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Bostan Ionel, Alunica Morariu, Ioana Costea, Drept financiar public, Cluj-
Napoca, Ed. Dacia, 2006.
4. Condor, I., Dreptul Finanţelor Publice, Editura „Fundaţiei România de Mâine”,
Bucureşti, 2006
5. Ciurea Delia, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Universităţii „Bogdan Vodă”, Cluj-
Napoca, 2010
6. Drăgoi Adam, Ioan Lazăr, Drept financiar, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2008
7. Georoceanu Anca Mihaela, Drept financiar, Cluj-Napoca , Ed. Argonaut, 2009
8. Gliga, Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Ed. All, 1994.
9. V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002
9. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001
10. Minea S.M. s.a, Dreptul Finanţelor Publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005
11. Şt. Popa, A. Cucu, Economia subterană şi spălarea banilor, Editura Expert,
Bucureşti, 2000
12. Pereş Popovici, Pereş Cristian, Controlul economic-financiar, Editura Mirton,
Timişoara, 2000
13. Puiu Al., Strategiile bancare - una din cauzele crizei economiei româneşti, ediţia
a II-a, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2003
14. Şaguna, D. D., Procedura fiscală pe înţelesul tuturor, Editura Oscar, Bucureşti
2001
15. Turcu Ioan, Drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999