D 3 Drept Civil Succesiuni Patrascu Bogdan PDF

Lect.univ.dr. Bogdan Patrascu

Drept Civil – Succesiuni

CUPRINS

Introducere

1. Obiectivele cursului; ......................................................................................................

2. Competenţe conferite (Cunoaştere şi înţelegere, Explicare şi interpretare, Instrumental-

aplicative, Aptitudinale); ..........................................................................

3. Resurse şi mijloace de lucru; ..........................................................................................

4. Structura cursului; ..........................................................................................................

5. Bibliografie selectivă; ....................................................................................................

6. Metoda de evaluare. .......................................................................................................

............. pag. 6

............. pag. 7

............. pag. 8

............. pag. 9

............. pag. 9

............. pag. 10

Unitatea de învăţare 1. Noţiuni generale privind dreptul de moştenire. Transmisiunea

succesorală şi caracterele ei juridice ..........................................................

............. pag. 11

Unitatea de învăţare 2 Data şi locul deshiderii moştenirii. Condiţiile pentru a moşteni ................... ........... pag. 16

Unitatea de învăţare 3 Devoluţiunea legală a moştenirii. Principiile sale generale .......................... .......... pag. 24

Unitatea de învăţare 4 Reprezentarea succesorală ............................................................................. ........... pag. 30

Unitatea de învăţare 5 Reguli speciale cu privire la soţul supravieţuitor şi cu privire la

clasele de moştenitori legali rude cu defunctul ...............................................

........... pag. 33

Unitatea de învăţare 6 Moştenirea vacantă şi drepturile asupra acestuia ........................................... ........... pag. 40

Unitatea de învăţare 7 Devoluţiunea succesorală testamentară. Definiţia testamentului şi

caracterele sale juridice ......................................................................................

........... pag. 46

Unitatea de învăţare 8 Consideraţii cu privire la câteva acte juridice posibile de întâlnit

într-un testament ..................................................................................................

........... pag. 55

Unitatea de învăţare 9 Felurile testamentului ...................................................................................... ........... pag. 61

Unitatea de învăţare 10 Rezerva succesorală şi alte instituţii juridice care limitează

posibilitatea de a dispune de bunurile succesiunii prin act juridic ....................

........... pag. 67

Unitatea de învăţare 11 Probleme generale ale opţiunii succesorale .................................................. ........... pag. 73

Unitatea de învăţare 12 Acceptarea şi renunţarea la moştenire .......................................................... ........... pag. 81

Unitatea de învăţare 13 Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari.

Predarea legatelor .............................................................................................

.......... pag. 87

Unitatea de învăţare 14 Indiviziunea şi partajul moştenirii ................................................................. .......... pag. 94

2

Introducere

Precizare prealabilă:

Aceste succinte prezentări ale temelor din programa analitică a discilinei urmăresc

să pună la dispoziţia studenţilor un material didactic util dar nu şi suficient pentru

examen. Util căci se doreşte a fi subliniate reperele, principiile materiei succesiunilor,

trăsăturile fundamentale ale instituţiilor care alcătuiesc această materie. Se urmăreşte de

asemenea, să se pună în evidenţă unele trăsături pe care o instituţie sau alta de drept

succesoral le prezintă şi care sunt necesare a fi ştiute pentru a evita confuziile cu alte

instituţii de drept civil, în raport cu care ar exista asemănări, uneori doar de natură

terminologică: de pildă, capacitate civilă, capacitate succesorală ori reprezentare

convenţională sau legală – reprezentarea succesorală. Insuficient căci acest material nu

înlocuieşte bibliografia tipărită ci dorim numai să înlesnească înţelegerea acesteia.

1. Obiectivele cursului

Se are în vedere înfăţişarea principalelor instituţii de drept succesoral, insistându-

se pe de o parte asupra figurii lor juridice specifice, iar pe de altă parte pe legăturile

dintre această materie şi celelalte materii ale dreptului civil.

Un loc important în cadrul expunerilor îl ocupă prezentarea soluţiilor de practică

judiciară din domeniu, cu sublinierea aportului instanţelor la lămurirea unor aspecte

controversate.

Se urmăreşte în acest context dezvoltarea de către studenţi a unor argumentări şi

raţionamente juridice care să permită însuşirea instituţiilor dreptului de moştenire într -

un chip dinamic şi în spiritul principiilor dreptului civil .

Structura temelor şi maniera de prezentare au ţinut seama de intrarea recentă în

vigoare a noului Cod civil. În consecinţă s-a insistat asupra noutăţilor pe care acesta

le-a adus în materia dreptului de moştenire şi asupra relaţiilor instituţiilor de drept

succesoral cu alte instituţii ale dreptului civil. Cu atât mai mult cu cât, noul Cod civil

3

adoptă teoria monistă, a unităţii dreptului privat, dorindu-se a se da o reglementare

unică şi unitară tuturor ramurilor de drept privat.

2. Competenţe conferite

A. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)

Însuşirea corectă a definiţiilor instituţiilor juridice studiate;

Calificarea adecvată a acestor instituţii (preocuparea pentru observarea naturii

lor juridice);

Observarea instituţiilor dreptului civil, altele decât ale dreptului succesoral, cu

care acestea din urmă au conexiunile cele mai puternice (ex. dreptul de

propietate, patrimoniul);

Deprinderea utilizării corecte a termenilor în materie succesorală.

B. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

Preocuparea pentru cunoaşterea nemijlocită a izvoarelor formale ale dreptului

civil;

Însuşirea conţinutului reglementărilor prin apelul la normele şi metodele de

interpretare;

Considerarea doctrinei, inclusiv a acelor aspecte controversate în literatura

juridică;

Preocuparea pentru cunoaşterea practicii judecătoreşti în materia succesiunilor şi

nu numai;

Sublinierea competenţelor şi activităţii notarilor publici şi a birourilor notariale în

contextul analizat.

C. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

Selectarea acelor probleme de drept care pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă

decât felul în care sunt îndeobşte abordate

4

Formarea, în acest context, a unor oportunităţi pentru dezvoltarea unor

raţionamente juridice

Folosirea unor speţe şi a soluţiilor de practică judecătorească pentru tragerea unor

concluzii teoretice, cu valoare generală

Verificarea unor concluzii teoretice prin aplicarea lor unor ipotetice situaţii de speţă

D. Aptitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /

promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi

creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea

instituţională /contribuţia la propria dezvoltare profesională)

Interesul pentru observarea rezultatelor cercetării ştiinţifice în domeniul

dreptului civil, prin consultarea unor reviste de specialitate

Stimularea participării la cercuri ştiinţifice şi sesiuni de comunicări

Sublinierea necesităţii completării cunoştinţelor de specialitate cu cele de cultură

generală

În acest context, preocupări pentru însuşirea unui set de valori culturale şi etice

Stimularea unor preocupări de cunoaştere a activităţii celorlalţi şi de participare la

viaţa colectivului din care fac parte

3. Resurse şi mijloace de lucru:

Lista materialelor

didactice necesare

- vechiul Cod civil;

- Codul civil în vigoare;

- Dumitru C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti 2011;

- I. Genoiu, Dreptul la moştenire în noul Cod civil, Ed.

C.H. Beck, Bucureşti, 2012;

- B. Pătraşcu, Continuitate şi discontinuitate în

reglementarea opţiunii succesorale, în Noul Cod civil.

Comentarii, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti 2011(coordonator M. Uliescu);

- Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil, Succesiuni, Ed.

Hamangiu. Bucureşti, 2012;

- V. Stoica, L. Dragu, Moştenirea legală în noul Cod civil,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012;

5

- M. M. Pivniceru, C. Susanu, D.Tătăruşanu, Moştenirea

legală şi testamentară. Împărţeala moştenirii – practică

judiciară, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2006

4. Structura cursului:

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiuni generale privind dreptul de moştenire. Transmisiunea

succesorală şi caracterele ei juridice (2 ore) Unitatea de învăţare 2. Data şi locul deshiderii moştenirii. Condiţiile pentru a

moşteni(2 ore) Unitatea de învăţare 3. Devoluţiunea legală a moştenirii. Principiile sale generale. (2

ore) Unitatea de învăţare 4. Reprezentarea succesorală(2 ore) Unitatea de învăţare 5. Reguli speciale cu privire la soţul supravieţuitor şi cu privire

la clasele de moştenitori legali rude cu defunctul(2 ore) Unitatea de învăţare 6. Moştenirea vacantă şi drepturile asupra acesteia(2 ore) Unitatea de învăţare 7. Devoluţiunea succesorală testamentară. Definiţia

testamentului şi caracterele sale juridice (2 ore) Unitatea de învăţare 8. Consideraţii cu privire la câteva acte juridice posibile de

întâlnit într-un testament (2 ore) Unitatea de învăţare 9. Felurile testamentului (2 ore) Unitatea de învăţare 10. Rezerva succesorală şi alte instituţii juridice care limitează

posibilitatea de a dispune de bunurile succesiunii prin act

juridic (2 ore) Unitatea de învăţare 11. Probleme generale ale opţiunii succesorale (2 ore) Unitatea de învăţare 12. Acceptarea şi renunţarea la moştenire (2 ore) Unitatea de învăţare 13. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari.

Predarea legatelor (2 ore) Unitatea de învăţare 14. Indiviziunea şi partajul moştenirii (2 ore)

6

5. Bibliografie selectiva:

A. Doctrina :

1. Dumitru C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2011;

2. Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil, Succesiuni, Ed. Hamangiu. Bucureşti,

2012;

3. M. M. Pivniceru, C. Susanu, D.Tătăruşanu, Moştenirea legală şi testamentară.

Împărţeala moştenirii – practică judiciară, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2006

B. Acte normative:

Noul Cod Civil român;

Vechiul Cod Civil român.

6. Metoda de evaluare:

Examen susţinut în formă scrisă (stabilirea notei finale se va face

urmare evaluării, cu pondere egală a răspunsurilor date la fiecare subiect).

7

Unitatea de învăţare 1

Noţiuni generale privind dreptul de moştenire.

Transmisiunea succesorală şi caracterele ei juridice

Potrivit art. 953 Cod civ., „Moştenirea este transmiterea

patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai

multe persoane în fiinţă”. Pe lângă accepţiunea de transmisiune

succesorală, moştenirea o are şi pe cea de patrimoniu transmis

(prin urmare patrimoniul care constituie însuşi obiectul acestei

transmisiuni).

Moştenirea, constând în însuşi patrimoniul ce a aparţinut

unei persoane fizice decedate, are şi activ (drepturile cu conţinut

economic ale defunctului) şi pasiv (obligaţiile evaluabile în bani

ale acestuia). Moştenirea, altfel spus, în sens de lăsământ

succesoral, este o universalitate juridică.

Deoarece cel decedat nu mai are calitatea de subiect de drept şi

pentru că nu poate exista patrimoniu fără titular, universalitatea

juridică, dacă până la moartea celui care lasă moştenirea,

constituia patrimoniul acestuia, se transmite la data decesului,

prin simplul fapt al morţii, către moştenitorii săi.

Moştenirea, legală şi cea testamentară sunt moduri de

8

dobândire a dreptului de proprietate (art. 557 alin.(1) Cod civ.).

Dreptul de moştenire este reglementat în Cartea a IV-a a Codului

Civil intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”.

Transmisiunea moştenirii operează dinspre cel care o lasă numit

de cujus (din formula dreptului roman ,,is de cuius succesionis

agitur – cel despre a cărui moştenire este vorba) către

moştenitorii sau succesorii săi. În cazul moştenirii testamentare,

de cujus se numeşte şi testator iar moştenitorii se numesc şi

legatari.

Dacă cel care lasă moştenirea (de cujus) poate fi exclusiv o

persoană fizică (moartea determină încetarea capacităţii civile, a

calităţii de subiect de drept numai în privinţa acestor persoane),

moştenitorii pot fi şi persoane juridice (îndeosebi moştenitori

testamentari iar prin excepţie moştenitorii legali posibili titulari

ai unei succesiuni vacante – statul, sau, după unele distincţii pe

care Codul civil le face, comuna, oraşul sau municipiul). Pentru

a cuprinde şi pe potenţialii moştenitori persoane juridice,

definiţia moştenirii dată de art. 953 Cod civ, vorbeşte de

persoane în fiinţă, nu în viaţă.

De precizat că de cujus nu poate fi niciodată o persoană juridică,

transmisiunea patrimoniului acestei categorii de subiecte de

drept urmând alt regim juridic decât al dreptului de moştenire şi

anume regulile prescrise în principal de Codul civil referitoare la

reorganizarea persoanei juridice.

Din cele ce preced a rezultat deja că moştenirea este de două

feluri, legală şi testamentară (art. 955 alin.(1) C. Civ.). Cele două

feluri de moşteniri nu se exclud ci pot cooexista fie cu titulari

diferiţi, fie cu acelaşi titular care, în acest caz, cumulează

calitatea de moştenitor legal cu aceea de legatar.

Transmisiunea succesorală are patru caractere juridice:

9

- deoarece operează, are loc, în momentul decesului unei

persoane, aceasta fiind şi data deschiderii moştenirii (art.

954 alin. (1) C. Civ.), este o transmisiune mortis causa;

- deoarece obiectul ei este un patrimoniu, o universalitate

juridică, este o transmisiune universală (cu excepţia

legatului cu titlu particular, când prin testament se

dispune mortis causa, de unul sau mai multe bunuri

singulare, izolate şi nu de intregul patrimoniu);

- este o transmisiune unitară pentru că este guvernată,

urmează acelaşi regim juridic fără a se distinge după

natura bunurilor din succesiune, după felul moştenitorilor

ori după alte criterii.

De la acest caracter juridic există unele excepţii. Menţionăm aici

numai una (despre altele se va afla din materialul bibliografic

tipărit). Excepţia avută aici în vedere este cea consacrată prin art.

974 Cod civ. care conferă soţului supravieţuitor, când nu vine în

concurs cu descendenţii soţului defunct ci cu alte clase de

moştenitori legali şi dacă soţul acum decedat nu a dispus de

bunurile respective, un drept de moştenire legală cu o destinaţie

specială ce are ca obiect ,,mobilierul şi obiectele de uz caznic

care au fost afectate folosinţei comune a soţilor”. Acest drept

special se adaugă dreptului pe care soţul supravieţuitor îl are,

potrivit art. 971 alin.(1) Cod civ., la o parte din masa

succesorală, în concurs cu oricare clasă de moştenitori. Partea

succesorală a soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă

este reglementată de art. 972 C. Civ. Aşadar, dacă vine în

concurs cu oricare clasă, soţul are dreptul la o parte din

moştenire. (acesta fiind dreptul comun succesoral al soţului

supravieţuitor ). Când vine în concurs cu moştenitori legali din

prima clasă (descendenţii în linie dreaptă ai lui de cujus), soţul

10

rămas în viaţă nu mai culege, de astă dată cu titlul exclusiv, şi

bunurile menţionate la art. 974 C. Civ.

Toate bunurile, indiferent de natura şi afectaţiunea lor se împart

între soţul moştenitor şi descendenţii cu care este în concurs,

potrivit art. 971 şi 972 C. Civ. Dacă însă clasele de moştenitori

sunt a II-a, a III-a sau a IV-a, soţul are două drepturi cât priveşte

moştenirea lăsată de cel decedat. (atât la o parte din aceastea,

potrivit art. 971 şi 972 Cod civ., cât şi la mobilierul

şi obiectele de uz caznic, în temeiul şi în condiţiile art. 974 Cod

civil).

Iată că, în această ultimă ipoteză regimul juridic al transmisiunii

succesorale este diferit, distingându-se după natura bunurilor şi

după calitatea în care vin la moştenire succesorii legali. Suntem

aşadar în prezenţa excepţiei de la caracterul unitar al

transmisiunii succesorale.

- transmisiunea succesorală, este, în sfârşit, indivizibilă şi

această trăsătură este în strânsă legătură cu caracterul

indivizibil al actului juridic de opţiune succesorală (cu

cele două laturi ale opţiunii: acceptarea şi renunţare).

Aşadar, actul de opţiune succesorală trebuie exercitat în

acelaşi sens cu privire la întreg patrimoniul succesoral.

Ori se acceptă întreaga moştenire, ori se renunţă la tot. Nu

poate fi acceptată o parte din moştenire şi să se renunţe la

rest (de pildă să se accepte activul şi să se renunţe la pasiv

ori să se accepte mobilele din moştenire şi să se renunţe

la bunurile imobile). Caracterul indivizibil al

transmisiunii succesorale, ca de altfel şi al actului de

opţiune succesorală este sintetizat în principiul: nemo pro

parte heres.

Unii autori consideră excepţie de la caracterul indivizibil al

11

transmisiunii succesorale, situaţia în care moştenitorul legal care

cumulează şi calitatea de legatar optează să vină la moştenire

dând curs unui singur temei succesoral (fie numai ca succesor

legal, fie numai ca moştenitor testamentar). Ni se pare însă că nu

suntem în ipoteza unei reale excepţii de la caracterul juridic

discutat căci există , este adevărat o alegere, dar nu făcută direct

asupra masei succesorale, accept o parte, renunţ la alta ci o

alegere între două calităţi (de succesor legal sau de legatar). O

dată făcută această opţiune, succesorul în cauză va lua tot ceea

ce-i permite temeiul succesoral ales (acesta se apreciază în

concret, în funcţie de aventualii comoştenitori legali ori

testamentari).

Timpul alocat unităţii: 2 ore

Concepte şi termeni de reţinut

moştenire;

de cujus;

transmisiune succesorală şi caracterele juridice ale acesteia.

Bibliografie


2. Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil, Succesiuni, Ed. Hamangiu. Bucureşti, 2012;

3. Codul Civil.

12


Data şi locul deschiderii moştenirii. Condiţiile pentru a moşteni

Potrivit art. 954 alin(1)Cod civ., „Moştenirea unei persoane se deschide

în momentul decesului acesteia”. Data morţii lui de cujus este, aşadar

data deschiderii moştenirii.

Data deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data, la care, la

cererea moştenitorilor, se deschide procedura succesorală notarială, al

cărui act final constă în eliberarea certificatului de moştenitor.

Dovada morţii şi a datei acesteia se face cu certificatul de deces. Acesta

se întocmeşte ori ca urmare a morţii fizic constatate ori în temeiul unei

hotărâri judecătoreşti definitive declarative de moarte, în această

hotărâre precizându-se care este data morţii.

Cunoaşterea cu precizie a datei morţii lui de cujus, prin urmare a datei

deschiderii moştenirii, prezintă un interes juridic deosebit. În funcţie de

această dată, printre altele, se apreciază:

- în concret persoanele care îndeplinesc cerinţele pentru a moşteni

şi care sunt drepturile lor succesorale;

- data la care a operat transmisiunea succesorală;

- momentul de la care – ca regulă – curge termenul de 1 an pentru

13

exercitarea dreptului subiectiv de opţiune succesorală;

- compunerea masei succesorale;

- validitatea actelor juridice cu privire la moştenire (căci cele făcute

anterior deschiderii succesiunii sunt lovite de nulitate absolută ca

acte asupra unei moşteniri nedeschise) (art. 956 Cod civ.)

Exemplu: acceptarea unei moşteniri la o dată la care viitorul de

cujus este încă în viaţă;

- momentul la care se naşte indiviziunea succesorală (în situaţia

existenţei mai multor moştenitori);

- momentul până la care retroactivează efectul declarativ al actului

de opţiune succesorală – acceptare sau renunţare;

- se determină, în cazul unui conflict de legi succesorale în timp,

care dintre legile în prezenţă guvernează moştenirea.

Potrivit art. 954 alin(2) Cod civ. locul deschiderii moştenirii este, în

principiu cel al ultimului domiciliu al celui decedat.

În esenţă cunuoaşterea locului deschiderii moştenirii are relevanţă în

privinţa determinării competenţei notarului public care desfăşoară

procedura succesorală necontencioasă specifică activităţii notariale cât şi

a competenţei instanţei judecătoreşti cât priveşte soluţionarea unor litigii

privind moştenirea.

Condiţiile pentru a moşteni sunt acele cerinţe ce trebuiesc observate

cumulativ pentru a răspunde la întrebarea dacă o persoană accede ori nu

la succesiune.

Aceste condiţii se clasifică pe de o parte în funcţie de incidenţa lor la

ambele feluri de moştenire, atât la cea legală cât şi la cea testamentară

(mai exact la oricare dintre cele două feluri), sau numai la un fel de

succesiune. Din acest punct de vedere distingem condiţii generale şi

condiţii particulare, speciale; pe de altă parte, cerinţele spre a moşteni

sunt pozitive sau negative, primele trebuind a fi indeplinite de

moştenitori iar ultimile constând în situaţii, ipoteze în care moştenitorii

14

nu trebuie să se găsească pentru a avea acces la moştenire.

Sunt condiţii generale pozitive: capacitatea succesorală şi vocaţia

(chemarea) succesorală.

Este condiţie generală negativă nedemnitatea succesorală.

Sunt condiţii speciale (particulare) şi în acelaşi timp negative:

dezmoştenirea (reglementată de art. 1074 – 1075 Cod civ. şi revocarea

judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului (art.

1069 alin.(2) Cod civ. şi art. 1070 Cod civ.)

Capacitatea succesorală impune exigenţa ca persoana să existe în

momentul deschiderii moştenirii (art. 957 ali. (1) c. Civ.). Capacitatea

succesorală nu se confundă cu capacitatea de folosinţă (aptitudinea

generală şi abstractă a unei persoane de a avea drepturi şi de a fi ţinută

de obligaţii).

Au capacitate succesorală:

- persoanele în viaţă la data deschiderii moştenirii;

- persoana dispărută căci potrivit art. 53 Cod civ. dispărutul este

considerat în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de

moarte rămasă definitivă;

- persoana concepută dar nenăscută la data deschiderii moştenirii

cu condiţia ca aceasta să se nască vie. Pentru determinarea

momentului concepţiunii se apelează la prezumţia pe care o

reglementa şi Codul familiei (în prezent abrogat), referitoare la

timpul legal al concepţiunii. Diferenţa între actuala reglementare

a Codului civil şi cea veche din codul familiei stă în faptul că

timpul legal al concepţiei reprezintă în prezent o prezumţie

relativă (ce poate fi răsturnată prin proba contrară în condiţiile art.

412 alin. (2) C. Civ. ) şi nu una absolută, cum era reglementată în

Codul familiei;

- persoana juridică are doar capacitate succesorală testamentară (de

a primi legate art. 208 Cod civ.), cu excepţia subiectelor colective

15

de drept îndreptăţite să primească succesiunea vacantă, care, în

această privinţă sunt moştenitori legali.

Nu au capacitate succesorală:

- persoanele care nu mai există la data deschiderii moştenirii;

- comorienţii (art. 957 alin. (2) Cod. civ.

Vocaţia (chemarea) succesorală – reprezintă cerinţa generală pentru a

moşteni care în esenţă reprezintă îndreptăţirea de a culege succesiunea,

întemeiată pe lege (în cazul moştenitorilor legali) ori pe testament, în

cazul legatarilor).

Deşi are izvoare diferite în funcţie de felul moştenirii, vocaţia

succesorală este o condiţie generală căci trebuie îndeplinită de orice

moştenitor.

Concluzia anterior reţinută subzistă chiar dacă între vocaţia succesorală

legală şi cea testamentară există deosebiri. Deosebirile constau în faptul

că în timp ce legatarii au întotdeauna vocaţie efectivă concretă,

moştenitorii legali au o vocaţie generală (prin faptul că legea îi trece

între potenţialii succesori al lui de cujus). Dar numai unii dintre aceştia,

anume cei ce au întâietate de a culege moştenirea, înlăturându-i pe

ceilalţi, au dublată vocaţia generală de o vocaţie succesorală concretă,

efectivă. Departajarea între moştenitorii legali se face prin aplicarea

principiilor generale ale devoluţiunii succesorale legale, ţinând în acelaşi

timp seama şi de excepţiile de la aceste principii. Aşa se distinge între

moştenitorii legali preferaţi şi cei subsecvenţi. Singurul moştenitor legal

care are întotdeauna dublată vocaţia generală de una concretă este soţul

supravieţuitor, căci acesta, potrivit art. 971 alin.(1) C. Civ. vine

întotdeauna la succesiune, în concurs cu oricare dintre cele patru clase

de moştenitori legali rude cu defunctul, nefiind înlăturat aşadar de niciun

astfel de succesor.

Menţionăm că vocaţia succesorală legală, ca principiu, este guvernată de

16

reciprocitate. Cei pe care legea îi recunoaşte ca posibili moştenitori,

altfel spus cei ce au vocaţie legală generală; teoretic, vor veni la

succesiune indiferent despre care dintre ei este vorba. De pildă, oricare

din fraţi are chemare la moştenirea celuilalt, cu condiţia de a-i

supravieţui.

Nedemnitatea succesorală – reprezintă o sancţiune aplicabilă

moştenitorului legal sau testamentar care a săvârşit una din faptele grave

faţă de cel despre a cărui succesiune este vorba, fapte prevăzute expres

de Codul civil şi care are are drept consecinţă înlăturarea nedemnului de

la moştenire. Nedemnitatea succesorală este, poate, instituţia juridică din

materia succesiunilor care a suferit cele mai mari prefaceri faţă de

regimul juridic pe care aceasta îl avea potrivit vechiului Cod civil. A

rămas o condiţie negativă dar a devenit una generală prin extinderea

aplicării ei şi asupra moştenitorilor testamentari (art. 960 alin. (1) Cod

civ.)

În timp ce potrivit Codului civil de la 1864, nedemnitatea avea un regim

juridic unitar noul Cod civil reglementează două feluri de nedemnitate:

nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând la cererea oricărei

persoane interesate ori chiar din oficiu de către instanţa judecătorească şi

de notarul public, pe baza hotărârii instanţei, din care rezultă

nedemnitatea. Nedemnitatea de drept operează în puterea legii, instanţa

verificând doar îndeplinirea condiţiilor sale şi constatând că

nedemnitatea a operat.

Nedemnitatea judiciară însă e apreciată de instaţă, poate fi cerută în

principal de succesibili şi într-un anumit termen nu oricând. Ambele

feluri de nedemnitate – am arătat – au incidenţă şi asupra moştenirii

testamentare.

Din perspectiva efectelor nedemnităţii reţinem în esenţă că:

- nedemnul este înlăturat de la moştenire, titlul de moştenitor al

nedemnului desfiinţându-se. Posesia exercitată de nedemn asupra

17

bunurilor moştenirii este posesie de rea credinţă. Nedemnul

trebuie să restituie adevăraţilor moştenitori bunurile succesiunii,

fructele pe care le-a perceput de la deschiderea moştenirii precum

şi dobânzile la sumele aparţinând succesiunii, încasate de nedemn

începând cu data morţii lui de cujus.

Potrivit art. 960 Cod civ., intitulat efectele nedemnităţii, mai exact

alineatul (3) al acestui text de lege, ,,actele de conservare, precum şi

actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate

între nedemn şi terţi, sunt valabile. Deasemenea, se menţin şi actele de

dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobînditori de

buna credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.

Nedemnitatea succesorală nu mai produce efecte cum se întâmpla

potrivit vechiului Cod civil, asupra descendenţilor nedemnului

(împiedicându-i pe aceştia să vină la moştenire prin reprezentarea

nedemnului). În adevăr, sancţiunea nedemnităţii având caracter personal

(produce prin urmare efecte doar asupra celui nedemn) nu-i împiedică pe

descendenţii în cauză să folosească beneficiul reprezentării succesorale

(art. 965 alin.(1) Cod civil).

O noutate a Codului civil în vigoare este aceea că permite înlăturarea

efectelor nedemnităţii prin actul – îl numim – de iertare – a nedemnului.

Potrivit art. 961 alin. (1) C. Civ. ,, Efectele nedemnităţii de drept sau

judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic

notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu

constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului

după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea,,.

Apreciem că actul în discuţie este unul solemn, cerinţele impuse de lege

fiind solicitate ad validitatem.

Dezmoştenirea (condiţie negativă şi particulară moştenirii legale)

înseamnă, potrivit art. 1074 alin.(1) Cod civ. ,,dispoziţia testamentară

prin care testatorul îl înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul

18

sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali,,.

Precizăm că: - suntem în prezenţa unui alt act juridic pe care, alături de

legate sau chiar în absenţa acestora, testamentul îl poate cuprinde;

- numai dezmoştenirea totală (de la întreaga succesiune) constituie

condiţia negativă particulară pentru moştenirea legală. În adevăr

dezmoştenirea parţială permite totuşi moştenitorului legal accesul

la succesiune chiar dacă numai la o porţiune din aceasta. Aşadar

nu suntem în prezenţa unei condiţii negative ci mai degrabă a

unui caz de restrângere a vocaţiei succesorale a succesorului legal

dezmoştenit parţial .

- numai dezmoştenirea (exheredarea) directă făcută prin act distinct

de deznoştenire cuprins în testament constituie condiţie

particulară negativă a moştenirii legale. Nu şi dezmoştenirea

indirectă realizată pe cale de consecinţă prin faptul că testatorul a

întocmit unul sau mai multe legate în favoarea unor alte persoane

decât succesorii săi legali, producând indirect înlăturarea acestora

de la succesiune. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna, paradoxal, că este

condiţie a moştenirii legale, idexistenţa în termenii amintiţi, a

moştenirii testamentare (fapt ce nu-şi găseşte desigur temei);

- în sfârşit, dezmoştenirea, chiar totală, nu constituie condiţie

negativă, dacă cei vizaţi sunt moştenitori legali rezervatari. De la

partea moştenirii care se numeşte rezervă succesorală aceştia nu

pot fi înlăturaţi prin dezmoştenire. Aşadar, chiar dacă s-a dorit

totală, exheredarea va produce efecte şi de această dată numai

parţiale. Rezervatarii având acces la rezervă (ce este o parte din

moştenire) nu se mai poate socoti că dezmoştenirea constituie în

ceea ce îi priveşte o cerinţă negativă a dreptului de moştenire

legală.

Nu stăruim asupra revocării judecătoreşti a legatului pentru

ingratitudinea legatarului deoarece am amintit textul din Codul civil

19

care o reglementează. Precizăm numai, încă o dată, că şi aceasta este o

condiţie negativă şi specială dar de data aceasta cu incidenţă asupra

moştenirii testamentare.



deschiderea moştenirii;

data deschiderii moştenirii şi importanţa juridică;

locul deshiderii succesiunii;

capacitatea succesorală şi chemarea la moştenire;

vocaţia succesorală;

nedemnitatea succesorală;

dezmoştenirea.

Bibliografie



3. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2002;

4. Codul Civil.

20


Devoluţiunea legală a moştenirii. Principiile sale generale

Devoluţiunea succesorală înseamnă determinarea persoanelor ce vin

efectiv la succesiune. Cum temeiul venirii la moştenire diferă după cum

moştenirea este legală sau testamentară, devoluţiunea succesorală poate

fi la rându-i legală sau testamentară.

Devoluţiunea succesorală testamentară nu ridică probleme deosebite căci

testatorul indică în actul său de ultimă voinţă care sunt legatarii iar

porţiunea succesorală a fiecăruia depinde în esenţă de natura legatului:

legat universal, legat cu titlu universal şi legat cu titlu particular.

Dacă însă devoluţiunea succesorală este legală, determinarea

moştenitorilor legali necesită aplicarea unor reguli denumite principii ale

devoluţiunii succesorale legale; este de asemenea necesar pentru

identificarea, dintre moştenitorii legali cu vocaţie generală a celor care

au dublată această vocaţie de una concretă, efectivă, să se ţină, seama şi

de excepţiile de la principiile generale ale devoluţiunii legale a

moştenirii.

Pentru formularea acestor principii este nevoie de unele mijloace tehnice

şi anume de cunoaşterea noţiunilor de clasă de moştenitori şi de grad de

rudenie.

21

Mai întâi trebuie precizat că legea recunoaşte ca posibili moştenitori

(conferă deci vocaţie succesorală generală) unui cerc mai larg de rude

ale defunctului dar şi soţului său supravieţuior, precum şi statului,

respectiv consiliilor locale, comunale, orăşeneşti şi municipale în cazul

moştenirii vacante.

Nu toţi cei cu vocaţie generală vor culege efectiv moştenirea ci aceştia

vor veni intr-o anumită ordine la succesiune, unii înlăturându-i pe

ceilalţi.

Dintre rudele defunctului sunt chemate la moştenire descendenţii şi

ascendenţii la infinit (indiferent de gradul lor de rudenie cu de cujus).

Este vorba aşadar despre rudele în linie dreaptă (directă), atât

coborâtoare cât şi suitoare; sunt chemate de asemenea la moştenire

rudele colaterale până la gradul al IV lea inclusiv.

Mijloacele tehnice, despre care aminteam, pentru a formula principiile

care să indice ordinea venirii la moştenire în temeiul legii sunt clasele de

moştenitori şi gradul de rudenie.

Clasa de moştenitori reprezintă un grup de rude care vine la succesiune

într-o anumită ordine în raport cu alte grupuri de rude care alcătuiesc

celelalte clase de moştenitori.

Gradul de rudenie reprezintă distanţa dintre două rude socotită după

numărul naşterilor intervenite. Gradul de rudenie se calculează după

numărul naşterilor dintre două rude luate în calcul atât în ceea ce

priveşte pe moştenitorii în linie dreaptă cât şi pe cel în linie colaterală.

Numai că, în timp ce rudele în linie dreaptă descind unele din altele şi

prin urmare e lesne de socotit gradul de rudenie numărând naşterile, în

cazul colateralilor, aceştia au un ascendent comun. Aşa fiind, pentru a se

afla în ce grad de rudenie se găsesc două rude colaterale, se porneşte de

la una dintre ele către ascendentul comun şi de acolo se coboară către

cealaltă rudă. Socotindu-se în permanenţă numărul naşterilor, se află

gradul de rudenie dintre cei doi colaterali.

22

Trecând la formularea principiilor generale ale devoluţiunii succesorale

legale, vom spune că:

a) moştenitorii legali sunt chemaţi la succesiune în ordinea claselor;

b) în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori legali, rudele mai

apropiate în grad le înlătură pe cele de grad mai îndepărtat

(principiul proximităţii gradului de rudenie între rudele din

aceeaşi clasă);

c) în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad egal, moştenesc în părţi

egale.

Există patru clase succesorale:

Clasa I, a descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi, etc.) fără

limită de grad.

Clasa a II – a, din care fac parte ascendenţii privilegiaţi (părinţii

defunctului) şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi

descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv).

Clasa a III – a, a ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici etc.) ai

celui decedat, fără limită de grad.

Clasa a IV – a, a colateralilor ordinari (până la gradul IV inclusiv:

unchii, mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor celui decedat).

Subliniem importanţa precizării, în cazul enunţurilor principiilor

menţionate la literele b şi c că aceste principii se aplică în cadrul

aceleiaşi clase. În adevăr, a afirma că rudele mai apropiate în grad le

înlătură pe cele de grad mai îndepărtat şi deasemenea că rudele de

acelaşi grad moştenesc în părţi egale fără să se precizeze că sunt avute în

vedere rudele din aceeaşi clasă, ar fi profund greşit s-ar înţelege că cele

două principii joacă şi între clase diferite, ori nu este aşa.

De pildă, dacă în urma lui de cujus rămân un părinte al acestuia şi

nepotul în linie dreaptă al defunctului, moştenirea nu va fi culeasă de

părinte (rudă de gradul I) ci de nepot (rudă de gradul II), căci

proximitatea gradului de rudenie îi departajează pe succesorii din aceeaşi

23

clasă; în exemplul dat însă, succesorii aparţin unor clase diferite iar

principiul incident în cazul acesta este cel al venirii la succesiune în

ordinea claselor. Nepotul aşadar are prioritate faţă de părinte, primul

aparţinând clasei descendenţilor (clasa I) iar ultimul clasei mixte a

ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (clasa a II-a).

În ceea ce priveşte excepţiile, ele există de la fiecare dintre cele trei

principii generale ale devoluţiunii succesorale legale.

Sunt excepţii de la primul principiu:

- soţul supravieţuitor, căci acesta, deşi nu face parte din nicio clasă

de moştenitori legali, vine totuşi la moştenire în concurs cu

succesorii din oricare clasă;

- este posibilă venirea împreună la moştenire a unor succesori din

clase diferite în situaţia în care a intervenit dezmoştenirea tuturor

celor dintr-o clasă preferată dacă aceştia sunt rezervatari. Actul de

dezmoştenire cuprins în testament chiar dacă este vorba de

dezmoştenire totală, va produce efecte doar în parte, şi anume cu

privire la cotitatea disponibilă. De la rezervă nu se poate însă

înlătura prin exheredare. În consecinţă moştenitorii în discuţie vor

veni în concurs la succesiune cu cei din clasa subsecventă

(aceştia culegând cotitatea disponibilă de la care au fost

îndepărtaţi prin dezmoştenire succesorii din clasa preferată ).

Chiar moştenitorii nerezervatari dintr-o clasă preferată pot

moşteni alături de succesorii din clasa subsecventă dacă au fost

dezmoşteniţi parţial (de pildă de ¼ din succesiune). Ceea ce nu

pot culege aceştia urmare dezmoştenirii, o vor face succesorii din

clase subsecvente cu care, iată, vin în concurs.

Sunt excepţii de la al II lea principiu al devoluţiunii succesorale legale

(al proximităţii gradului de rudenie între succesorii din aceeaşi clasă):

- venirea împreună la moştenire, în cadrul clasei a II-a a părinţilor

şi a colateralilor privilegiaţi; primii aşadar, deşi rude de gradul I

24

nu-i înlătură pe ceilalţi deşi colataralii privilegiaţi sunt rude de

grad mai îndepărtat şi aparţin aceleiaşi clase succesorale cu

părinţii. Cele două categorii de moştenitori legali vin în concurs şi

culeg cotele prevăzute de Codul civil pentru fiecare dintre ele.

- a doua excepţie de la principiul proximităţii gradului de rudenie

înlăuntrul aceleiaşi clase o constituie reprezentarea succesorală

deoarece prin intermediul său un moştenitor legal mai îndepărtat

în grad, dintre aceia care au beneficiul reprezentării, poate să vină

la succesiune în concurs cu un moştenitor mai apropiat în grad cu

de cujus, fără să fie, prin urmare, îndepărtat de acesta de la

moştenire cum ar cere aplicarea principiului.

De la principiul al treilea al devoluţiunii succesorale legale, potrivit

căruia, în interiorul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în

părţi egale, există următoarele excepţii:

- reprezentarea succesorală, de această dată, prin efectul pe care

aceasta îl produce de împărţire a moştenirii pe tulpini şi

subtulpini, nu pe capete.

- împărţirea moştenirii lăsate de un defunct ai cărui moştenitori

sunt fraţii şi (sau) surorile sale. Aceşti colaterali privilegiaţi pot fi

de trei feluri: frati, (surori) buni sau primari cu fratele mort, prin

urmare fraţi (surori) şi după tată şi după mamă cu defunctul; fraţi,

surori cu cel decedat numai după mamă (numiţi uterini); fraţi,

(surori) cu de cujus numai după tată (numiţi consagvini ori

consângeni).

În astfel de situaţii, moştenirea se împarte în două porţiuni egale, numite

linii: linia maternă şi linia paternă; fraţii (surorile) buni vin la moştenire

în ambele linii. Cei uterini numai în linie maternă iar cei consagvini

numai în linie paternă.

Dacă la succesiune vin aşadar în concurs, de pildă, un frate bun cu unul

uterin, primul va lua mai mult căci va culege întreaga linie paternă, în

25

plus va lua şi jumătate din linia maternă, în timp ce fratele uterin va lua

numai jumătate din linia maternă, deci ¼ din moştenire. Iată că, deşi

rude de grad egal în cadrul aceleiaşi clase, părţile lor nu sunt egale. La

fel se întâmplă dacă la succesiune vin în concurs numai frati sau surori

din câte una din linii (uterini cu alţii consagvini) dar numărul lor este

inegal în fiecare linie. De plildă, cei trei fraţi uterini vor culege mai puţin

decât cei doi fraţi consangvini căci linia maternă (½) se va împărţi la trei

iar cea paternă (tot ½ ) se va împărţi numai la doi.



devoluţiune succesorală legală;

clasă de moştenitori;

grad de rudenie;

principiile generale ale devoluţiunii succesorale legale

excepţii de la principiile generale ale devoluţiunii succesorale legale

Bibliografie selectiva



3. Codul Civil.

Elemente de bibliografie privind materia în întregul său ori părţi ale

acesteia:

- vechiul Cod civil;

- Codul civil în vigoare;

- Dumitru C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2011;

26

- I. Genoiu, Dreptul la moştenire în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012;

- Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil, Succesiuni, Ed. Hamangiu. Bucureşti,

2012;

- V. Stoica, L. Dragu, Moştenirea legală în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti 2012.


Reprezentarea succesorală

Potrivit art. 965 Cod civil prin reprezentare succesorală, un

moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în

virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a

culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost

nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.

Reprezentarea succesorală este o instituţie specifică dreptului de

moştenire. Ea nu se confundă, nici nu se aseamană cu reprezentarea

legală (de pildă a minorului de către părinte) şi nici cu reprezentarea

convenţională (de pildă a mandantului de către mandatar).

Reprezentarea succesorală are menirea de a îndrepta consecinţele

nedrepte în plan succesoral pe care le produce de pildă predecesul

copilului în raport cu părintele său, altfel spus ale supravieţuirii acestuia

din urmă celui dintâi.

De remarcat că noul Cod civil îndreaptă şi o altă inechitate considerată

astfel de doctrină, pe care Codul civil de la 1864 o conţinea şi anume a

imposibilităţii venirii prin reprezentare la moştenire a descendentului

nedemnului. S-a observat cvasiunanim că este nedrept ca o sancţiune

27

civilă – nedemnitatea succesorală – să producă efecte şi faţă de alte

persoane, în afara celui vinovat de săvârşirea faptei ce i-a atras

înlăturarea de la moştenire ca nedemn. Din textul citat al noului Cod

civil rezultă fără dubiu că descendenţii nedemnului pot veni la moştenire

prin reprezentare succesorală.

De pildă, nepotul va avea pe această cale, posibilitatea de a culege din

moştenirea bunicului cât ar fi cules părintele său dacă nu era nedemn.

Astfel, nepotul nu va mai fi înlăturat de la succesiune de un alt succesor

de grad mai apropiat cu de cujus ( în exemplul nostru, de un alt copil în

viaţă şi care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a-i succede

defunctului).

Nu orice moştenitor legal poate folosi beneficiul reprezentării

succesorale ci numai descendenţii copilului celui decedat şi descendenţii

fraţilor şi surorilor defunctului.

( în acest din urmă caz, până la gradul al patrulea de rudenie, inclusiv).

O condiţie a reprezentării succesorale în persoana reprezentantului este

aceea ca el să îndeplinească toate condiţiile pentru a-l moşteni pe de

cujus inclusiv pe aceea de a nu fi nedemn faţă de acesta.

Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de

reprezentat sau dacă a renunţat la succesiunea lăsată de acesta ori dacă a

fost dezmoştenit de cel în locul şi gradul căruia urcă (art. 967 Cod civil).

Soluţia este firească deoarece nu despre moştenirea lăsată de reprezentat

este vorba ci de o altă moştenire în raport cu care, am arătat,

reprezentantul trebuie de astă dată să îndeplinească toate condiţiile

pentru a succede.

Reprezentarea operează la infinit în cazul descendenţilor în linie dreaptă

şi până la gradul patru inclusiv în cazul descendenţilor din fraţi şi surori.

Reprezentarea nu operează per saltum sau amisso medio, reprezentantul

trebuind să suie din grad în grad vacant.

Normele privind reprezentarea succesorală sunt imperative,

28

reprezentarea operând de drept.

Reprezentarea succesorală determină împărţirea moştenirii pe tulpini şi

nu în părţi egale, pe capete. De aceea, am arătat, instituţia avută aici în

vedere constituie excepţie şi de la al treilea principiu general al

devoluţiunii succesorale legale. (potrivit căruia în cadrul aceleiaşi clase,

moştenitorii de grad egal moştenesc în părţi egale).

Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu retransmiterea

dreptului de opţiune succesorală în cazul în care moştenitorul decedează

înainte de a fi apucat să-şi exercite acest drept. În această situaţie dreptul

de opţiune neexercitat se transmite propriilor săi succesori, fiind vorba

de un drept cu conţinut economic ce face aşadar parte din activul

succesiunii rămase în urma moştenitorului decedat înainte să opteze.



Reprezentare succesorală

Bibliografie



3. Codul Civil.

29


Reguli speciale cu privire la soţul supravieţuitor şi cu privire la clasele de

moştenitori legali rude cu defunctul

Soţul supravieţuitor, potrivit Codului civil de la

1864 a avut un statut succesoral defavorabil. În adevăr, acesta venea la

moştenire în ultimul rând, după ultimul colateral de gradul al XII-lea (căci

vocaţia succesorală a colateralilor se întindea până la acest îndepărtat grad

de rudenie). Abia din 1921, când prin Legea impozitului progresiv pe

succesiuni, chemarea la succesiune în linie colaterală s-a restrâns până la

gradul al patrulea inclusiv, cum este şi în prezent, în mod indirect s-a

îmbunătăţit şi pentru soţul supravieţuitor situaţia lui succesorală. Codul

civil de la 1864 atenua statutul succesoral defavorabil al moştenitorului

legal despre care facem vorbire prin recunoaşterea, în concurs cu rudele în

grad succesibil ale soţului defunct, a unui drept de moştenire văduvei

sărace. Drept însă limitat, căci era recunoscut doar văduvei nu şi

văduvului apoi pentru că se cuvenea numai văduvei sărace şi în sfârşit,

conferea în principiu doar un drept de uzufruct asupra unei părţi din

moştenire, nu un drept în plină proprietate.

Îmbunătăţirea substanţială a situaţiei soţului moştenitor a adus-o

30

Legea nr. 319 din 1944 care, în esenţă, a reglementat în favoarea acestuia

trei drepturi: unul la o parte din moştenire în concurs cu oricare din

clasele de moştenitori; un drept vremelnic de abitaţie pentru soţul fără

locuinţă şi care purta asupra casei ce făcea parte din moştenirea soţului

decedat; în sfârşit, un drept exclusiv al soţului rămas în viaţă asupra

mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor

de nuntă, drept pe care soţul îl avea dacă venea în concurs cu celelalte

clase de moştenitori nu cu cea a descendenţilor în linie dreaptă şi dacă

soţul acum decedat nu dispusese de bunurile în cauză inclusiv prin

leberalităţi, căci obiectul acestui drept special de moştenire nu era protejat

de rezerva succesorală a soţului supravieţuitor.

Actualul Cod civil nu aduce schimbări majore ale statutului

succesoral al soţului supravieţuitor. În esenţă acesta are aceleiaşi drepturi

pe care i le recunoştea şi Legea nr. 319 din 1944. În adevăr, potrivit art.

971 alin. (1) Cod civil ,,Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în

concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali,, Art. 972 alin. (1)

C. Civ. precizează la rându-i, la literele a-d porţiunea ce se cuvine soţului

supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă succesorală, distingându-se şi în

privinţa cotelor (diferite) cuvenite soţului dacă vine împreună cu ambele

categorii de succesori din clasa a II-a ori dimpotrivă, numai cu una dintre

acestea.

Art. 973 C civ. reglementează dreptul de abitaţie al soţului

supravieţuitor (acesta fiind şi titlul textului de lege amintit. Iată ce dispune

acesta:

„(1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a

folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un

drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii

moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.

(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.

http://legeaz.net/legea-114-1996-locuintei/

31

(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de

abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului

supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la

dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.

(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an

de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de

împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului

supravieţuitor.

(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin

prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă să judece

partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu”.

Am citat textul Codului civil căci ni se pare edificator pentru

obiectul dreptului de abitaţie, pentru durata şi condiţiile sale de

existenţă. De remarcat faptul că nu credem că este potrivită calificarea

acestui drept ca unul succesoral. În adevăr, soţul rămas în viaţă, nu-l are

de la defunct, dreptul în cauză i-l recunoaşte legea, nu există în

patrimoniul succesoral. Natura sa este de dezmămbrământ al dreptului

de proprietate, deci aceea de drept real. Numai în sens larg dreptul de

abitaţie este un drept succesoral, anume că este recunoscut exclusiv în

favoarea unui moştenitor legal şi numai pentru satisfacerea vremelnică a

nevoilor sale de locuit.

În sfârşit, Codul civil în art. 974 intitulat ,,Dreptul special de moştenire

al soţului supravieţuitor” prevede că atunci ,,când nu vine în concurs cu

descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota

stabilită potrivit art. 972 mobilierul şi obiectele de uz caznic care au fost

afectate folosinţei comune a soţilor”.

Cateva sublinieri mi se par necesare:

- este vorba de un drept de moştenire legală cu o destinaţie

specială;

32

- din obiectul său, spre deosebire de reglementarea anterioară, au

fost excluse darurile de nuntă, care în măsura în care au aparţinut

în tot sau în parte soţului decedat, vor fi cuprinse în masa

succesorală comună ce revine atât soţului supravieţuitor cât şi

moştenitorilor legali rude cu de cujus, cu care soţul în viaţă vine

în concurs;

- este necesară credem aprecierea comparativă a vechiului text (art.

5 al Legii nr. 319 din 1944) cu actualul text al Codului civil (art.

974) pentru a fi determinate eventual şi alte aspecte ce ar putea fi

socotite ca elemente de noutate în recent intratul în vigoare act

normativ.

În această ordine de idei trebuie observată de asemenea bogata practică

judecătorească strânsă în aplicarea art. 5 al Legii nr. 319 din 1944; este

de apreciat care anume soluţii ale instanţelor, preluate, comentate şi

generalizate de doctrină îşi păstrează în continuare actualitatea şi ce

elemente urmează a fi gândite diferit faţă de reglementarea astăzi

abrogată. Este, de altfel, o observaţie cu relevanţă mai largă, ce poate fi

extinsă la întreaga materie a succesiunilor dar şi la celelalte materii ale

dreptului civil: necesitatea evaluării şi valorizării acelor contribuţii

meritorii ale practicii judecătoreşti şi ale doctrinei, contribuţii care, în

opinia noastră, nu trebuie ignorate o dată cu adoptarea noului Cod civil.

Precizăm şi ceea ce era subânţeles încă de la început, dar este stipulat

expres în Codul civil în art. 970, anume că:,,Soţul supravieţuitor îl

moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu

există o hotărâre de divorţ definitivă”.

În sfârşit, trebuie observată determinarea în concret a compunerii masei

succesorale în cazul în care cel decedat este o persoană căsătorită, în

funcţie de regimul matrimonial avut de cei doi soţi (acestea pentru că

potrivit Codului civil, soţii pot alege între mai multe regimuri

matrimoniale). Dacă este vorba, cum se întâmplă de cele mai multe ori,

33

de regimul matrimonial al comunităţii de bunuri, din masa succesorală

vor face parte bunurile proprii ale soţului defunct şi porţiunea acestuia

din comunitatea de bunuri.

Cât priveşte caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale

moştenitorilor legali, aceasta presupune raportarea la patru instituţii

juridice: reprezentarea succesorală, raportul donaţiilor, rezerva

succesorală şi sezina.

În ce priveşte aceste caractere juridice în cazul soţului supravieţuitor

vom spune că:

- poate veni la moştenire numai în nume propriu nu şi prin

reprezentare;

- este moştenitor rezervatar;

- este ţinut, în concurs cu descendenţii, de obligaţia de raport al

donaţiilor primite de la soţul acum decedat;

- este moştenitor sezinar (aceasta fiind noutatea adusă de Codul

civil în vigoare). În adevăr, potrivit art. 1126 C. Civ. ,, sunt

moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi

ascendenţii privilegiaţi”.

Nu ne vom opri în detaliu asupra regulilor speciale aplicabile

moştenitorilor din cele patru clase succesorale. Vom preciza aici doar

caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale acestor moştenitori,

aşa cum am facut-o şi în cazul soţului supravieţuitor. Alte aspecte au

rezultat deja de pildă când am prezentat principiile generale ale

devoluţiunii succesorale legale şi excepţiile de la acestea şi vor reieşi, de

semenea, din cele ce urmează.

Descendenţii în linie dreaptă, care alcătuiesc prima clasă de moştenitori

legali:

- pot veni la moştenire în nume propriu dar şi prin reprezentare;

- sunt moştenitori rezervatari;

- sunt ţinuţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus ( art. 1146

34

alin.(1) Cod civil) când vin împreună la succesiune sau vin în

concurs cu soţul supravieţuitor (după cum şi acesta are obligaţia

de raport când comoştenitorii săi sunt descendenţi în linie

directă);

- sunt moştenitori sezinari.

Mai menţionăm că au calitatea de descendenţi cu drepturi egale cu cei

din căsătorie şi cei din afara căsătoriei precum şi adoptaţii.

Prezintă în continuare interes adopţia cu efecte restrânse pe care o

reglementa Codul familiei (astăzi abrogat). La acest tip de adopţie se

renunţase încă anterior (prin OUG nr. 25 din 1997 abrogată astăzi şi ea)

dar, în plan succesoral efectele unor astfel de adopţii încheiate când ele

erau permise, se produc în continuare potrivit adagiului tempus regit

actum (regimul juridic al actului este guvernat de legea în vigoare la

momentul încheierii sale). Interesează în primul rând drepturile

succesorale pe care adoptatul cu efecte restrânse le are în continuare cu

privire la moştenirile lăsate de rudele sale fireşti căci nu se rup în această

ipoteză legăturile de rudenie cu familia firescă, păstrându-se în

consecinţă şi vocaţia succesorală.

În privinţa caracterelor juridice ale drepturilor succesorale ale

moştenitorilor din clasa a II-a, clasă mixtă căci cuprinde atât rude în linie

dreaptă (părinţii defunctului) dar şi rude în linie colaterală (fraţii şi

surorile lui de cujus şi descendenţii din fraţi şi surori), trebuie distins

între cele două categorii.

Ascendenţii privilegiaţi:

- vin la succesiune numai în nume pripriu, nu şi prin reprezentare;

- sunt moştenitori rezervatari;

- sunt moştenitori sezinari;

- nu datorează raportul donaţiilor;

Colateralii privilegiaţi:

35

- pot veni la moştenire în nume propriu dar descendenţii lor din

fraţi şi surori pot moşteni şi prin reprezentare;

- nu sunt moştenitori rezervatari;

- nu au beneficiul sezinei;

- nu trebuie să raporteze donaţiile;

Ascendenţii ordinari (alcătuiesc clasa a III-a de moştenitori legali):

- pot veni la succesiune numai în nume propriu nu şi prin

reprezentare;

- nu datorează raportul donaţiilor;

- nu sunt moştenitori sezinari (cum erau potrivit vechiului Cod

civil);

- nu sunt protejaţi împotriva liberalităţilor defunctului de rezerva

succesorală.

Colateralii ordinari (alcătuiesc clasa a IV-a de moştenitori legali):

- pot veni la succesiune numai în nume propriu nu şi prin

reprezentare;

- nu sunt moştenitori rezervatari;

- nu sunt moştenitori sezinari;

- nu au obligaţia de a raporta donaţiile.

36



soţului supravieţuitor;

moştenitori rezervatari;

moştenitori sezinari;

obligaţia de a raporta donaţiile;

ascendenţii privilegiaţi;

colateralii privilegiaţi;

ascendenţii ordinari;

colateralii ordinari;

caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale moştenitorilor din cele patru clase

şi de soţul supravieţuitor.

Bibliografie



3. Codul Civil;

4. Legea nr. 319 din 1944.

37


Moştenirea vacantă şi drepturile asupra acesteia

Art. 1135 Cod civil dispune: ,,(1) Dacă nu sunt

moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă.

(2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există

moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al

testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită

este vacantă”.

Încă două texte ale Codului civil prezintă interes major în prezizarea

nu numai a noţiunii ci şi a celor în drept să culeagă moştenirea vacantă.

Art. 1138 Cod civil potrivit căruia:,, Moştenirile vacante revin comunei,

oraşului, sau, duză caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau

bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este

considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula

transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă”. În

sfârşit, potrivit art. 553 alin.(3) Cod civil:,, Moştenirile vacante ... aflate în

străinătate, se cuvin statului român”.

Trebuie observat că, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil,

statul român era cel îndreptăţit să culeagă moştenirea vacantă. Sub

imperiul noului Cod civil, moştenirile vacante sunt culese de comuna,

38

oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se găseau bunurile la data

morţii lui de cujus sau de statul român dacă bunurile succesiunii se aflau

în străinătate.

Codul civil acum în vigoare consacră şi posibilitatea existenţei unei

moşteniri parţial vacante, dacă prin legat se dispune doar de o parte a

averii şi nu există moştenitori legali ori dacă aceştia există dar chemarea

lor succesorală a fost restrânsă ca efect al testamentului.

Asemenea ipoteze apar de pildă dacă legatul este cu titlu universal

(de pildă se lasă doar ½ din moştenire, fără a exista succesori legali care,

în lipsa vocaţiei legatarului la întregul patrimoniu succesoral, să culeagă

ceea ce acesta nu a fost îndreptăţit prin testamentul care cuprinde legatul

în discuţie).

Tot vacanţă succesorală parţială există în situaţia în care păstrând

ipoteza înfăţişată – dar presupunând că există de astă dată moştenitori

legali, vocaţia lor a fost restrânsă ca efect al testamentului, astfel încât

aceştia nu pot culege jumătatea din succesiune la care legatarul cu titlu

universal nu poate accede. Credem că este vorba de o clauză testamentară

de exheredare parţială a tuturor moştenitorilor legali. În adevăr pornind de

la exemplul anterior în care era desemnat prin testament un legatar cu titlu

universal pentru jumătate din moştenire, să presupunem că în acelaşi

testament ce cuprindea legatul era inserat şi un act de exheredare

(dezmoştenire) parţială a tuturor moştenitorilor legali de la trei sferturi din

succesiune. Aceşti succesori legali pot culege în consecinţă un sfert,

legatarul cu titlu universal, jumătate iar restul de un sfert va constitui

moştenire vacantă, desigur parţial vacantă raportată la întregul patrimoniu

succesoral.

Problema temeiului care îndreptăţeşte comuna, oraşul ori municipiul

sau, după caz, statul român, să culeagă moştenirea vacantă, altfel spus,

natura juridică a drepturilor asupra succesiunii vacante, a fost

controversată. S-au emis, în această privinţă două teorii, fundamental

39

opuse, în sprijinul fiecăreia dintre ele fiind aduse mai multe argumente.

Câtă vreme a fost în vigoare Codul civil de la 1864, a prevalat, în cele din

urmă, teoria statului moştenitor, mai exact a statului moştenitor legal, în

această calitate culegând succesiunea vacantă. Într-o perioadă anterioară

însă, se considera şi de practică şi de doctrină că statul culege moştenirea

vacantă în temeiul suveranităţii sale, ca putere suverană.

În adevăr, această ultimă teorie, numită a desherenţei, socotea că

suveranitatea statului, îi permite acestuia, între altele să culeagă

moştenirile rămase în urma unor persoane ce decedaseră fără posteritate

(privită într-un sens mai larg, aceasta însemnând fără rude în grad

succesibil fie că era vorba despre descendenţi ori ascendenţi – deci despre

rude în linie directă, fie despre rude colaterale până la al IV-lea grad de

rudenie inclusiv). Această teorie permitea statului să culeagă numai

bunurile succesiunii vacante ce se găseau pe teritoriul asupra căruia acesta

îşi exercita suveranitatea. Nu puteau fi în consecinţă culese de statul

român bunurile succesiunii vacante ce se găseau pe teritoriul altui stat.

Această teorie permitea de asemenea să se susţină şi punctul de vedere

potrivit căruia statul, când culege o moştenire vacantă, nu răspunde pentru

pasivul succesiunii căci bunurile s-ar fi putut afirma – sunt cuvenite ut

singuli, izolat şi nu ca activ al unei universalităţi juridice, moştenirea,

care, prin definiţie cuprinde şi pasiv.

La teoria desherenţei ca fundament al dreptului statului asupra

moştenirii vacante s-a renunţat în favoarea calităţii de moştenitor legal.

Statul moştenitor răspunde fără îndoială de pasivul succesiunii dar numai

în limitele activului (intra vires hereditatis). Deşi nu exista un text de lege

care, anterior Codului civil în vigoare, să consacre în mod expres această

răspundere limitată la activul succesoral (cum exista în cazul

moştenitorilor minori care erau întotdeauna socotiţi acceptanţi sub

beneficiu de inventar), soluţia se întemeia printre alte argumente, pe faptul

că statul, când, culege o succesiune vacantă, nu are drept de opţiune.

40

Neputând renunţa la o asemenea moştenire, era firesc, să se considere că

raspunderea pentru pasiv se va face în limitele activului succesoral, căci ar

fi fost inacceptabil, cum ar fi de altfel şi în prezent ca statul să răspundă

cu propriile-i bunuri pentru excesul de datorii ale lui de cujus. De altfel,

pentru această răspundere limitată nici nu mai este acum necesară

construirea unei argumentări căci noul Codul civil predeve expres:

,,Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii

vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral,, (art.

1139 alin.(2) Cod civ.). Chiar în lipsa acestei prevederi exprese, dacă

împărtăşim teoria că moştenirea vacantă se culege în calitate de

moştenitor legal, răspunderea pentru pasiv s-ar limita la activul succesoral

căci aceasta a devenit o regulă generală pentru orice succesor, potrivit art.

1114 alin.(2) C civ. Potrivit acestui text de lege:,, Moştenitorii legali şi

legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi

sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral,

proporţional cu cota fiecăruia”. Aceasta este şi explicaţia pentru care noul

Cod civil nu mai reglementează, ca varietate de acceptare a moştenirii

acceptarea sub beneficiu de inventar. În adevăr, ceea ce determina această

varietate de opţiune succesorală, împiedicarea confuziunii patrimoniului

sucesoral cu patrimoniul propriu al moştenitorului, este acum consacrat de

principiu, prin art. 1114 ali.(2) C. Civ.

Cât priveşte natura juridică a drepturilor asupra moştenirii vacante, în

opinia noastră, în continuare aceste drepturi sunt unele succesorale.

Titularii moştenirii vacante, sunt, aşadar, moştenitori legali. De altfel,

această calificare se impusese, cum am precizat prin argumentele sale în

raport cu cealaltă teorie, a dreptului de desherenţă. Oservăm, însă, că o

dată cu adoptarea noului Cod civil, este reluată în doctrină această

discuţie. Faptul nu este, desigur, criticabil. Dimpotrivă, poate fi chiar

folositor dacă în urma discuţiei vor fi confirmate unele din argumentele

anterioare în favoarea statului moştenitor şi dacă la acestea se vor agăuga

41

argumente noi.

Un asemenea argument este dat, credem, de chiar titularii succesiunii

vacante: comuna, oraşul, municipiul respectiv statul pentru cazul

existenţei în străinătate a unor bunuri ale succesiunii vacante. Prima

categorie de titulari (unităţile administrativ teritoriale menţionate) nu

poate culege decât în calitate de moştenitor legal succesiunea vacantă.

Temeiul sprijinit pe argumentul suveranităţii nu poate juca în ce le

priveşte căci titular al suveranităţii nu poate fi un alt subiect de drept în

afara statului. Pe de altă parte a admite, pentru subiectele colective de

drept amintite, calitatea de moştenitor legal iar pentru stat când culege

moştenirea vacantă să se reţină fundamentul suveranităţii sale ar fi

inacceptabil. În adevăr, fiind vorba de aceeaşi problemă pusă în discuţie,

nu se poate admite decât o soluţie unitară. În plus, temeiurile diferite ar

atrage, cum am amintit deja în cele ce proced, soluţii diferite sub aspectul

posibilităţii statului român de a culege moştenirile vacante, ori bunuri ale

acestora situate în străinătate.

Chiar dacă noul Cod civil stabileşte o procedură aparte de urmat în

cazul unei moşteniri vacante, ale cărei etape privesc administrarea

provizorie a bunurilor acesteia (art. 1136), sau somarea succesibililor (art.

1137) intrarea în stăpânirea moştenirii vacante şi răspunderea pentru pasiv

(art. 1139), în sfârşit, desfiinţarea vacanţei moştenirii (art. 1140), nu este o

raţiune suficientă pentru negarea teoriei moştenitorului legal. La fel, nu

constituie un motiv suficient de puternic faptul că nu se vorbeşte, în cazul

pe care-l avem în vedere, despre eliberarea unui certificat de moştenitor ci

numai de faptul că notarul public, în condiţiile art. 1137 ali.(2) C. Civ., ,,

va constata că moştenirea este vacantă”.

Precizăm că subiectele colective de drept, inclusiv statul, pot avea şi

calitatea de legatari, prin urmare de moştenitori testamentari. Nu este

vorba însă în aceste situaţii de moşteniri vacante ci de unele cu privire la

care de cujus a testat în favoarea unor legatari persoane juridice. Există

42

aşadar, moştenitori iar aceştia au de astă dată drept de opţiune ca orice

succesibil.



moştenire vacantă;

titularii, teorii asupra moştenirii vacante;

vacanţa succesorală parţială.

Bibliografie:



3. Codul Civil.

43


Devoluţiunea succesorală testamentară.

Definiţia testamentului şi caracterele sale juridice

Devoluţiunea succesorală înseamnă

determinarea persoanelor îndreptăţite să vină la moştenire. Cum

moştenirea este de două feluri: legală şi testamentară, devoluţiunea

succesorală este la rândul său legală şi testamentară.

Este exclusiv legală dacă singurul temei pentru determinarea

succesorilor îl reprezintă legea, defunctul nelăsând un testament prin care

să instituie legatari şi este exclusiv testamentară dacă de cujus a lăsat

testament iar acesta cuprinde legate universale (ce dau vocaţie la întregul

patrimoniu succesoral) sau legate cu titlu universal (suma acestora

epuizând întreaga masa succesorală). O condiţie trebuie întrunită în plus

faţă de cea propusă de ipotezele menţionate, anume ca fie să nu existe

moştenitori legali fie, dacă aceştia există în cercul potenţialilor succesori,

ei să nu fie rezervatari astfel încât, legatul ori legatele ce vizează întreaga

masă succesorală să-i înlăture, să-i dezmoştenească indirect, pe cale de

consecinţă, pe succesorii legali amintiţi. În sfârşit, cele două feluri de

devoluţiuni succesorale pot coexista, de pildă în situaţia în care există

testament ce cuprinde legate dar întinderea vocaţiei succesorale pe care

44

ele o conferă nu cuprinde întreaga moştenire, astfel încât restul este cules

de moştenitorii legali; ori în cazul în care, deşi vocaţia succesorală a

legatarilor epuizează ca potenţialitate moştenirea, dar existenţa

moştenitorilor legali rezervatari diminuează chemarea la moştenire a

legatarilor, legatele fiind supuse reducţiunii (ca liberalităţi excesive) în

măsura în care rezerva succesorală este încălcată.

Precizăm că moştenirea este legală şi la fel devoluţiunea succesorală,

în situaţia în care există testament dar care nu conţine acte juridice de

dispoziţie asupra averii testatorului (legate) ci alte manifestări de voinţă

ale celui acum decedat (alte acte juridice). Acest lucru este posibil, ideea

urmând a fi dezvoltată cu prilejul discutării definiţiei testamentului şi mai

ales a cuprinsului acestuia.

Iată spre comparaţie, definiţiile legale ale testamentului din vechiul

Cod civil şi din Codul civil în vigoare.

Potrivit art. 802 al Codului civil de la 1864:,, testamentul este un act

revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din

viaţă, de tot sau parte din avutul său”.

Noul Cod la rândul său în art. 1034 prevede că:,,testamentul este

actul unilateral, personal şi irevocabil, prin care o persoană, numită

testator, dispune, în una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu

va mai fi în viaţă”.

Trecând de această dată în plan secund modul clasic în care sunt

expuse definiţia şi caracterele juridice ale testamentului, vom sintetiza

unele idei rezultate dintr-o privire comparativă a celor două definiţii

legale ale testamentului.

Mai întâi este de subliniat faptul că vechea definiţie a fost constant,

şi socotim cu drept cuvânt, criticată de doctrină. Mai mult, practica

judecătorească, pe bază, de interpretare, a dat un înţeles testamentului

astfel încât acest act juridic să se conformeze mai mult definiţiei literaturii

juridice decât celei a art. 802 din Codul civil astăzi abrogat.

45

Obiecţiunea principală adusă definiţiei legale avute în vedere a fost

aceea că reduce testamentul la legat, altfel spus că definiţia este în

realitate nu a testamentului ci a legatului căci prin acest ultim act juridic

se putea dispune în tot sau în parte, mortis causa, de un patrimoniu.

Desigur că în mare parte dintre situaţii, testatorul îşi întocmeşte actul său

de ultimă voinţă pentru a dispune pentru timpul încetării sale din viaţă, în

tot sau în parte, de averea sa, de propriul său patrimoniu. Aceasta n-ar

îndreptăţi însă nici chiar când testamentul ar conţine un singur legat (de

pildă unul universal) renunţarea la orice distincţie între testament şi

legatul care-i dă conţinut. Testamentul nu trebuie redus la legat după cum

nici legatul nu poate fi confundat cu testamentul. Chiar în ipoteza

descrisă, când cele două acte juridice se suprapun până la contopire,

măcar sub raport intelectual, diferenţa specifică dintre ele nu poate fi

ignorată. În adevăr, este vorba de acte juridice deosebite iar dacă este de

reţinut o trăsătură a relaţiei dintre ele, vom spune că nu poate exista legat

fără testament. Testamentul este forma exterioară dar fără îndeplinirea

exigenţelor căreia legatul (dispoziţie asupra averii lui de cujus ) n-ar fi

valabil. Problema ce se pune este dacă dependenţa sine qua non se

verifică şi în sens invers: anume că nu poate exista testament dacă acesta

nu conţine legate. Esenţa criticii definiţiei din art. 802 al noului Cod civil,

era tocmai că, identificând testamentul cu legatul, concluzia ar fi fost că

nici testament fără legat nu poate exista. Ori,dimpotrivă doctrina are

argumente în sensul unei interpretări extensive a textului de lege, care să

permită calificarea drept testament şi a actului mortis causa care nu

conţinea dispoziţii asupra averii testatorului, ori nu numai asemenea

dispoziţii ci şi alte acte juridice (de pildă, recunoaşterea unui copil, un act

de dezmoştenire a unui, unora ori chiar a tuturor moştenitorilor legali,

numirea unui executor testamentar, un partaj de ascendent etc.). Această

linie de gândire, în sens larg din punctul de vedere al cuprinsului

testamentului, a fost însuşită şi de practica judecătoreasă, aceastea sub

46

imperiul vechiului Cod civil, recunoscând natura testamentară a actelor

juridice pentru cauză de moarte ce conţin, pe lângă legate şi alte acte

juridice sau chiar numai astfel de alte acte nu şi legate.

Noul Cod civil şi-a însuşit această viziune asupra testamentului şi a

consacrat-o expres. De astfel, din punctul de vedere al receptivităţii la

susţinerile doctrinei şi la argumentările date în motivarea hotărârilor

judecătoreşti – ne referim la soluţiile novatoare ale instanţelor, trebuie

remarcat că noul Cod a ţinut seama de multe din aceste aspecte şi le-a

consacrat prin dispoziţiile sale. Iată un aspect meritoriu al actului

normativ în discuţie, pe lângă observaţiile critice care i-au fost aduse.

Redăm dispoziţiile art. 1035 C. Civ. în vigoare, al cărui titlu indicativ

este Conţinutul testamentului:,, Testamentul contine dispozitii referitoare

la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum

si la desemnarea directa sau indirecta a legatarului. Alaturi de aceste

dispozitii sau chiar si in lipsa unor asemenea dispozitii, testamentul

poate să contină dispozitii referitoare la partaj, revocarea dispozitiilor

testamentare anterioare, dezmostenire, numirea de executori

testamentari, sarcini impuse legatarilor sau mostenitorilor legali si alte

dispozitii care produc efecte dupa decesul testatorului”. Iată că, în mod

expres, noul Cod civil admite că testamentul poate să conţină şi alte acte

juridice, pe lângă sau chiar fără legate, mai mult, enumeră cu titlu

exemplicativ principalele manifestări de voinţă ce se pot regăsi în

testament. La unele dintre aceste acte ne vom opri în cadrul temei

următoare. Până atunci ţinem să remarcăm că a fost înlăturală, prin

prevederile art. 1035 C. Civ. principală carenţă ce era subliniată în

cvasiunanimitatea lucrărilor juridice, anterioare, cât priveşte definiţia

testamentului în general, noţiunea de testament astfel cum era

configurată de art. 802 din Codul civil, în prezent abrogat. Este vorba

oare numai de o concluzie bazată pe aparenţă care nu rezistă unei analize

mai atente? S-ar putea crede acest lucru deoarece art. 1034 al actualului

47

Cod civil, text de lege pe care l-am citat şi care precizează noţiunea

testamentului vorbeşte şi acesta ca şi art. 802 din Codul civil anterior de

faptul că testatorul dispune . Trebuie răspuns la întrebarea semnificaţiei

termenului dispune din cele două texte de lege: este identică ori numai

termenul este acelaşi dar accepţiunile sale diferă? Dacă s-ar răspunde

afirmativ în sensul primei ipoteze ( în care şi termenii sunt identici şi

accepţiunea lor este aceeaşi), s-ar putea socoti că Noul Cod civil dă

acelaşi sens restrâns testamentului, reducându-l la legat, cum făcea şi art.

802 Cod civ. anterior.

În adevăr dacă prin testament se dispune în sensul că acesta este un

act juridic de dispoziţie (adică de înstrăinare, în principiu translativ de

proprietate), înseamnă că poate fi în continuare actuală critica adusă în

trecut definiţiei testamentului. În opinia noastră însă această critică ar fi

nejustificată căci art. 1034 Cod civil (este un punct de vedere pe care îl

avansăm) foloseşte nu accepţiunea clasică juridică, consacrată pentru

actul de dispoziţie ci dă termenului dispune ... pentru timpul când

testatorul nu va mai fi în viaţă sensul tot juridic, dar nespecific de

prevedere, clauză a înscrisului testamentar. În adevăr socotim că

legiuitorul doreşte să precizeze că testamentul ca act de ultimă voinţă al

lui de cujus conţine dispoziţii, clauze, deci prevederi ce vor produce

efecte la data morţii celui despre a cărui moştenire vorbim. Dacă este

aşa, concluzia nu poate fi alta decât că se reuşeşte şi prin art. 1034 Cod

civil care precizează noţiunea testamentului, nu doar prin art. 1035

intitulat conţinutul testamentului să se sublinieze diferenţa specifică

dintre acest act şi legat, ultimul fiind actul de înstrăinare a averii

succesorale.

Cât priveşte caracterele juridice ale testamentului, în ambele

definiţii pe care le-am avut comparativ în vedere, cea veche şi cea

actuală, reţin trăsăturile de act revocabil şi de asemenea mortis causa. În

plus faţă de Codul civil abrogat, noul Cod civil enumeră şi caracterele

48

testamentului de act unilateral şi personal. Şi este bine că acuala definiţie

este mai completă căci fiecare trăsătură oferă actului un element de

specificitate ce merită subliniat. Testamentul este esenţialmente

revocabil, oricând testatorul putând reveni asupra dispoziţiilor sale de

ultimă voinţă. Acest caracter juridic deosebeşte testamentul de donaţie

deşi ambele aceste acte sunt liberalităţi. Donaţia însă este irevocabilă iar

irevocabilitatea donaţiei este mai profundă decât înseamnă în general

principiul irevocabilităţii actelor juridice. De asemenea caracterul

personal al testamentului îl deosebeşte de majoritatea actelor juridice

care, dimpotrivă, pot fi făcute şi prin reprezentant de pildă printr-unul

convenţional, prin mandatar.

Caracterul de act juridic unilateral, la o primă vedere, s-ar putea

socoti că nu era neaparat necesar a fi reţinut în definiţia testamentului

căci, evident, dacă, manifestarea de voinţă este a testatorului, deci a unei

singure persoane, actul nu poate fi decât unilateral. Cu toate acestea,

credem că nu aleatoriu a fost reţinută, în definiţie, această trăsătură a

testamentului. S-au avut în vedere, în opinia noastră, cel puţin două

aspecte: primul că actul este şi rămâne unilateral nefiind de natură ca,

prin întălnirea cu o altă manifestare de voinţă să devină contract, act

juridic bilateral. Posibilitatea unui asemenea raţionament greşit ar fi

putut exista prin raportare la actul, tot unilateral, de acceptare a

moştenirii. Şi testamentul şi actul de acceptare rămân până la epiuzarea

efcetelor lor, acte unilaterale deşi prezintă semnificaţie juridică unul

pentru altul. În adevăr, testamentul prin care se dispune de patrimoniu

determină un tip (un fel) de moştenire dar efectivitatea efectelor sale

depinde de sensul actului de opţiune. Numai dacă legatarul acceptă

moştenirea, efectele proprii ale testamentului (şi ale actelor pe care

acesta le conţine), se produc în mod definitiv, altfel spus, se

consolidează (a se vedea caracterul declarativ al actului juridic de

opţiune succesorală). Dacă dimpotrivă, legatarul renunţă la succesiune,

49

testamentul nu-şi va mai produce efectele caracteristice în raport cu o

persoană devenită, prin renunţare, străină de moştenire.

Un al doilea element de interes în precizarea caracterului

testamentului de act juridic unilateral îl constituie înţelegerea raţiunii

interzicerii testamentului reciproc. Potrivit art. 1036 C. Civ. ,,sub

sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două sau mai multe

persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea

celeilalte sau în favoarea unui terţ. Testamentul trebuie făcut aşadar prin

act separat. Explicaţia principală stă tocmai în faptul că testamentul

reciproc contravine unora dintre caracterele juridice ale testamentului.

Este vorba de caracterele revocabil, personal şi nu în ultimul rând ci

poate dimpotrivă, trăsăturii de act juridic unilateral.

Dintre caracterele testamentului mai trebuie amintite fără îndoială

acela de act solemn care, prin urmare, trebuie să îmbrace ad validitatem,

una din formele cerute pentru un fel (tip) de testament dintre cele

reglementate expres şi limitativ de lege.

Se mai reţine ca trăsătură a testamentului faptul că acesta este un

act juridic. De aici consecinţă că testamentul trebuie să îndeplinească

cerinţele pe care Codul civil le are pentru orice act juridic. Toate aceste

precizări sunt corecte şi au semnificaţia lor. Îndoiala noastră poartă doar

asupra reţinerii ca trăsătură (caracter juridic) a testamentului aceea de a

fi un act juridic. Este, în opinia noastră, vorba nu de un caracter juridic ci

de o calificare, de stabilirea naturii juridice a testamentului (de act

juridic spre a-l deosebi de pildă de faptele juridice). O dată calificat

astfel se pune întrebarea: actul juridic numit testament ce trăsături, ce

caractere juridice prezintă? Din această perspectivă reiese, credem, că

este inadecvat a socoti trăsătură a testamentului natura sa de manifestare

de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (de act juridic

civil).

Şi alte elemente specifice testamentului au fost reţinute în mod

50

constant de doctrină, nici acestea nefiind la adăpost de orice obiecţie

(unele dintre acestea vor reieşi din cele ce urmează). Sigur că, în

procesul de însuşire a materiei succesiunilor, trebuie reţinute acele

elemente validate de majoritatea autorilor şi de cele mai multe dintre

soluţiile instanţelor judecătoreşti. Faptul că noi, aici, punem în discuţie

şi alte aspecte sau deschidem calea şi către alte perspective în care poate

fi privită o instituţie juridică ori alta se explică prin aceeea că este

necesar a nu se uita că sistemul de drept este dinamic, în continuă

prefacere; în consecinţă. la fel este şi ştiinţa dreptului ( al cărui obiect de

studiu îl constituie tocmai dreptul pozitiv); în sfârşit, urmarea este că

nici procesul de învăţământ, materiile de studiu (ce-şi propun să reţină în

esenţă rezultatele ştiinţei dreptului) nu pot ignora discuţiile, uneori

disputele ştiinţifice pe o temă ori alta şi nu este bine să evite posibile

viziuni noi faţă de cele îndeobşte însuşite. Acestea din urmă, repetăm

trebuiesc apropriate. Dar noutatea în abordare nu este, în acest context,

de prisos. Dimpotrivă, credem că ajută formării profesionale indiferent

care va fi în concret profesiunea juridică aleasă. Legile se schimbă iar

specialistul trebuie să aibă la îndemână nu numai instrumentele specifice

de înţelegere şi interpretare a lor dar şi capacitatea de a găsi noi

accepţiuni şi de a pătrunde sensuri noi cât priveşte o instituţie de drept

ori alta. Sunt câteva reflecţii făcute cu prilejul înfăţişării unor probleme

juridice privind testamentul, reflecţii pe care le socotim însă utile şi în

care credem, ce au o acoperire mult mai largă decât materia dreptului de

moştenire şi chiar decât acceea a dreptului civil în ansamblul său.

51



testament;

definiţia şi caracterele juridice ale testamentului;

cuprinsul testamentului

Bibliografie:



3. Codul Civil;

4. Vechiul Cod Civil.

52


Consideraţii cu privire la câteva acte juridice posibile de întâlnit într-un testament

De regulă se testează pentru a dispune mortis

causa de patrimoiu. În consecinţă, principalul act juridic pe care

testamentul îl poate conţine este legatul. Prin acest act testatorul

desemnează persoana sau persoanele care la moartea sa vor primi

patrimoniul său în întregime, o parte a acestui patrimoniu sau unul ori mai

multe bunuri singulare ale celui decedat. Legatarul trebuie, aşadar, să fie

desemnat prin testament. Din precizarea noţiunii legatului, astfel cum a

fost făcută rezultă şi cele trei catagorii de legate subsumate clasificării

acestor acte juridice în funcţie de obiectul lor:

- legate universale (ce conferă uneia sau mai multor persoane

vocaţie la întreaga moştenire – art. 1055 C.civ.);

- legate cu titlu universal (care conferă uneia sau mai multor

persoane vocaţie la o fracţiune din moştenire – art. 1056 alin.(1) C.

Civ.);

- legate cu titlu particular (definite de art. 1057 C. Civ. astfel:,,orice

legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu

titlu particular”. Reiese că suntem în prezenţa unei clasificări

summa divisio ( ce are în vedere toate catagoriile de legate), astfel

explicându-se posibilitatea pe care a avut-o legiuitorul de a preciza

53

noţiunea unei catagorii prin trimiterea la celelalte două din care

legatele cu titlu particular să nu facă parte.

Un alt criteriu de clasificare a legatelor este acela al afectării ori nu de

o modalitate (termen, condiţie, sarcină).

Termenii clasificării făcute după acest criteriu sunt:

- legate pure si simple;

- legate afectate de modalităţi.

Într-un paragraf distinct, Codul civil, sub titlul:,, Efectele legatelor”

reglementează, în articole anume destinate: situaţia fructelor bunurilor ce

constituie obiectul legatului; drepturile legatarului cu titlu particular;

sarcina excesivă a legatului cu titlu particular; accesoriile bunului ce

constituie obiectul unui legat cu titlu particular; legatul rentei viagere sau

al unei creanţe de întreţinere; legatul alternativ; legatul bunului altuia;

legatul conjunctiv; cheltuielile predării legatului; dreptul de preferinţă al

creditorilor moştenirii faţă de legatari (art. 1058 – 1067 Cod civ.). La

aceste texte de lege şi de asemenea la materialele tipărite trimitem pentru

detalii privind toate aceste probleme juridice. Cum am mai precizat,

prezentele sinteze nu au menirea să înlocuiască manualele de drept

succesoral ci doar să înlesnească înţelegerea acestora. În plus, intenţia

noastră este de a semnala, cu caracter complementar, posibile

perspective de înţelegere a unor instituţii juridice.

De pildă, legatul conjunctiv reglementat de art. 1065 C. civ. este acela

lăsat mai multor persoane fără ca testatorul să fi precizat partea cuvenită

fiecăreia. Particularitatea acestui fel de legat este că el conferă

colegatarilor vocaţie la întreg şi le permite celor ce acceptă succesiunea

să culeagă şi părţile celor care nu pot sau nu vor să vină la moştenire (de

pildă părţile nedemnilor ori ale renunţătorilor). Legatul conjunctiv, cu

specificul pecizat, este întru totul valid şi nu trebuie confundat cu

testamentul conjunctiv ( numit astfel până acum de doctrină). Este vorba

despre testamentul prin care două sau mai multe persoane testează prin

54

acelaşi act una în favoarea celeilalate sau în favoarea unei terţe persoane.

Acest testament este nul absolut. De altfel confuzia între legatul

conjunctiv şi testamentul conjunctiv este din ce în ce în ce mai puţin

probabilă câtă vreme – au arătat – Codul civil în vigoare reglementează

acest act în art. 1036 Cod civil sub denumirea de testament reciproc.

Este de aşteptat ca noua denumire să fie însuşită de doctrină şi de

practica judecătorească. Deşi se poate reflecta asupra semanticii acestui

termen profan pentru limbajul juridic. Ne întrebăm: termenul reciproc nu

are relevanţă exclusiv pentru relaţia dintre două persoane fiecare dintre

ele în raport cu cealaltă? Dacă răspunsul ar fi afirmativ, ar însemna că nu

este acoperită terminologic decât una dintre ipotezele art. 1036 C. civ.:

aceea în care, prin acelaşi testament, două persoane ar dispune una în

favoarea celeilalte. Ar exista însă reciprocitate în ipoteza în care cele

două persoane dispun prin acelaşi act în favoarea unui terţ? Răspunsul ar

fi desigur negativ.

O sumă importantă de probleme juridice există în cazul în care

vorbim de ineficacitatea legatelor. Sunt subsumate acestei noţiuni,

potrivit doctrinei şi având temei de drept art. 1068 – 1073 C. Civ.,

următoarele instituţii juridice:

- nulitatea legatelor (absolută sau relativă), în această privinţă aplicându-

se regulile de la nulitatea ca sancţiune a actului juridic în general căci

testamentul este un act juridic. Au fost subliniate însă şi cauze de

nulitate specifice legatelor, ca de pildă nerespectarea interzicerii

legatului reciproc, înscrierea în legat a unei substituţii fideicomisare

când aceasta nu este admisă de lege, etc.;

- revocarea legatelor (voluntară care la rândul ei poate fi expresă şi

tacită, precum şi revocarea judecătorească);

- caducitatea legatelor (art. 1071 C civ.);

- reducţiunea legatelor (sancţiune ce intervine în cazul în care legatul

este o liberalitate excesivă, prin urmare care încalcă rezerva

55

succesorală).

Am arătat că, pe lângă legate ori chiar în absenţa lor, testamentul

poate conţine şi alte acte juridice. Unele dintre acestea sunt enumerate în

art. 1035 C. Civ., text pe care l-am citat. Printre actele juridice acolo

menţionate se află şi dezmoştenirea (exheredarea). Acest act juridic,

recunoscut şi anterior, primeşte în Codul civil în vigoare o reglementare

de principiu, sistematică (art. 1074 – 1075). Fără a fi dezvoltate aici

aspectele juridice ce pot fi discutate cu privire la dezmoştenire, ne

rezumăm a cita art. 1074 C. Civ. şi a face câteva sublinieri:,, (1)

Dezmostenirea este dispozitia testamentara prin care testatorul ii inlatura

de la mostenire, in tot sau in parte, pe unul sau mai multi dintre

mostenitorii săi legali.

(2) Dezmostenirea este directa atunci cand testatorul dispune prin

testament inlaturarea de la mostenire a unuia sau mai multor mostenitori

legali si indirecta atunci cand testatorul instituie unul sau mai multi

legatari”.

Trebuie remarcat că:

- dezmoştenirea directă constituie un act distinct posibil de regăsit,

alături de legate sau în absenţa acestora, în testament. În adevăr

dezmoştenirea indirectă realizată prin instituirea unuia ori mai

multor legatari îi îndepărtează de la succesiune în tot sau în parte

pe moştenitorii legali numai pe cale de consecinţă. Desigur

legatele care produc această urmare nu pot fi socotite acte de

dezmoştenire căci în acel moment ar înceta să fie legate, şi-ar

schimba sau mai exact ar avea o altă natură juridică. Cauza

(scopul) unui legat, ca de astfel a oricărei liberalităţi, este intenţia

de a gratifica nu îmlăturarea de la moştenire a succesorilor legali.

- dezmoştenirea se poate clasifica în totală şi parţială. Pare că noul

Cod civil ia în considerare drept criteriu al acestei clasificări

măsura în care succesorii legali sunt înlăturaţi de la moştenire (în

56

tot respectiv în parte ). Trebuie menţionat că doctrina, înainte de a

fi dată exheredării reglementarea de principiu pe care o are în

prezent, lua drept criteriu al clasificării de care ne ocupăm

numărul celor dezmoşteniţi. Altfel spus, era totală dezmoştenirea

care îi viza pe toţi succesorii legali (chiar îndepărtaţi doar de la o

parte din moştenire) şi parţială – cea prin care era înlăturat doar

unul ori unii dintre succesorii în discuţie indifferent dacă de la

întregul patrimoniu al defunctului ori numai de la o parte din

acesta. Se ajungea astfel ca, paradoxal, deşi dezmoştenire totală

(a tuturor moştenitorilor legali) aceasta să le permită celor

dezmoşteniţi accesul la o parte a averii lui de cujus dacă ei

fuseseră îndepărtaţi nu de la întreg ci doar de la o câtime (de pildă

printr-o clauză în care testatorul stipula că îi dezmoşteneşte pe

toţi succesorii săi legali de la jumătate din moştenire).

Este aşadar, în opinia noastră, un progres în viziunea legiuitorului cu

privire la dezmoştenire, cu atât mai mult cu cât interesează în principal

nu câţi succesori sunt avuţi în vedere de exheredare ci de la ce porţiune

succesorală au fost înlăturaţi. De altfel, observând textul de lege citat,

remarcăm că nici nu mai este reţinută ipoteza – posibilă, socotim, în

continuare - a dezmoştenirii tuturor succesorilor legali ci doar a unuia

ori a mai multora dintre aceştia.

Reamintim că, în condiţiile precizate la locul cuvenit, am arătat că

exheredarea directă totată a moştenitorilor legali nerezervatari constituie

o condiţie negativă particulară pentru moştenirea ab intestat.

Trimitem pentru o înţelegere corectă şi completă a acestei instituţii

juridice şi la observarea efectelor dezmoştenirii, reglementate de art.

1075 C. Civ.

Într-o secţiune anume dedicată, Codul civil în vigoare reglemetează

execuţiunea testamentară. Problemele juridice ale acesteia reies din

enumerarea titlurilor pe care le poartă art. 1077 – 1085 C civ.:

57

desemnarea şi misiunea executorului; dreptul de administrare; puterile

executorului; transmiterea execuţiunii; obligaţia de a da socoteală şi

răspunderea executorului; remuneraţia executorului; suportarea

cheltuielelor; încetarea execuţiunii.

Din perspectiva preocupărilor noastre de aici prezintă interes

prevederea din art. 1077 alin(1) C. Civ:,, Testatorul poate numi una sau

mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării

dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentului poate fi desemnat şi

de către un terţ, determinat prin testament”.

Textul citat, în faza întâi reglementează, un alt act juridic posibil de

regăsit în testament: acela de numire a uneia ori a mai multor executori

testamentari. Merită a preciza că şi partea a doua din art. 1077 alin. (1)

C. civ. reglementează un act pe care testamentul îl poate conţine. Nu mai

este însă vorba de numirea unui executor testamentar ci de un act prin

care este determinat terţul care să desemneze, printr-o manifestare de

voinţă ulterioară şi distinctă de testament, executorul testamentar.



legate universale;

legate cu titlu universal;

legate cu titlu particular;

dezmoştenire;

executor testamentar.

Bibliografie:

58



3. Codul Civil.


Felurile testamentului

Testamentul ca atare este o noţiune abstractă. Ea nu

există decât pur teoretic, rezultată dintr-un demers intelectual de

abstragere şi generalizare a elementelor comune tuturor felurilor

(tipurilor) de testament. Pentru înţelegerea mai lesnicioasă, precizăm că

aceeaşi este situaţia în cazul contractului. Noţiunea este abstractă, în

viaţa cotidiană întâlnim numai anume contracte: de vânzare-cumpărare,

de donaţie, de schimb etc. La fel stau lucrurile chiar în cazul contractelor

nenumite căci fiecare dintre acestea are o individualitate concretă, o

înfăţişare proprie, dată de acordul de voinţă al părţilor şi nu se confundă

cu noţiunea generică, abstractă de contract.

Astfel de noţiuni sunt însă necesare căci pe baza lor pot fi strânse şi

ordonate trăsăturile ce caracterizează o catagorie juridică ori alta (în

cazul nostru cele de testament respectiv de contract). Se poate face astfel

o teorie, generală a fiecărei catagorii de elemente care să fie mai uşor

însuşită şi să evedenţieze mai pregnant atît asemănările cât şi

deosebirile, diferenţele specifice dintre elementele în discuţie.

Dacă în cele ce proced am înfăţişat principalele aspecte generale ale

testamentului, indiferent care ar fi felul său ( definiţie, caractere juridice,

59

cuprins etc.), acum vom face vorbire despre câteva particularităţi ale

fiecăruia din tipurile concrete de testament reglementate de Codul civil

(căci numai asemenea testamente există, neputându-se întâlni o categorie

de testamente asemănătoare contractelor nenumite, care să dea expresie

exclusivă voinţei testatorului, indiferent cum ar fi aceasta exteriorizată).

Explicaţiile sunt numeroase: amintim numai faptul că suntem în prezenţa

unui act juridic solemn, în plus, a unei liberalităţi mortis causa ce poate

avea ca obiect întregul patrimoniu ce a aparţinut unei persoane fizice,

prin urmare este vorba de un act cu consecinţe grave şi importante, de

aceea observarea cu maximă rigoare a respectării unor condiţii de fond şi

de formă se impune.

Din perspectiva clasificării lor, testamentele se grupează în trei categorii:

- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale nu

excepţionale;

- testamente privilegiate, la care se poate apela în cazuri

excepţionale, anume determinate de Codul civil;

- alte feluri de testamente.

Din prima categorie, a testamentelor ordinare, fac parte testamentul

olograf şi testamentul autentic. Trebuie remarcat că la a treia categorie

de testamente ordinare pe care o reglementa Codul civil acum abrogat,

anume la testamentele mistice sau secrete, legiuitorul actual a renunţat

socotind probabil că este vorba de o formă testamentară a cărei incidenţă

practică era nesemnificativă.

Potrivit art. 1041 Cod civil:,, sub sancţiunea nulităţii absolute,

testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna

testatorului,,

În art. 1042 Codul civil reglementează felul în care se procedează la

deschiderea testamentului olograf, un prim demers fiind prezentare,

acestuia unui notar public ,,pentru a fi vizat spre neschimbare”.

În general apreciem că aspectele juridice reţinute şi analizate de doctrină

60

sub reglementarea vechiului Cod civil, de asemenea şi soluţiile de

practică judecătorească îşi păstrează actualitatea căci, din perspectiva

definiţiei sale şi a elementelor de urmărit în cazul testamentului olograf,

nu există schimbări semnificative în noul Cod civil.

Nu vom stărui asupra elementelor ce pot fi cu uşurinţă găsite şi însuşite

din lucrările tipărite. Vom menţiona numai că repere ale unei prezentări

a regimului juridic al testamentului olograf ar trebui să le reprezinte

fiecare din elementele definiţiei sale: scrierea, data şi semnătura din

acest testament. Un element important dar rezolvat de mult de literatura

juridică îl reprezintă intervenţia în actul de ultimă voinţă în discuţie a

unei scrieri străine. Care va fi in acest caz soarta testamentului?

Întotdeauna acesta va fi nul de drept? Importante sunt distincţiile ce

trebuie urmărite: are scrierea străină legătură cu menţiunile

testamentului ori semnificaţia sa este cu totul diferită. A cunoscut ori nu

testatotul scrierea straină?

Iată întrebări ale căror răspunsuri se găsesc în orice manual de

succesiuni şi cu privire la care practica s-a pronunţat în timp, în mod

constant.

În cazul fiecărui tip de testament ordinar, un element important îl

reprezintă sublinierea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă.

Testamentul olograf se afirmă de multe ori, este la îndemâna oricărei

persoane care ştie să scrie. Se doreşte a fi subliniată simplitatea

cerinţelor sale. Nu mai puţin, trebuie arătat că doar sub acest aspect

poate fi înţeles avantajul în felul în care a fost formulat. Căci, din

perspectiva cerinţelor sale de fond dar şi în ceea ce priveşte întrunirea

cumulativă a exigenţelor de formă – chiar simple cum sunt, este necesar

ca testatorul să aibă cel puţin elementare cunoştiinţe juridice. Altfel riscă

să considere valabil un testament care să nu întrunească totuşi cerinţele

ad validitatem.

Precizăm şi particularităţile testamentului olograf de a fi un act juridic

61

solemn deşi suntem în prezenţa unui înscris sub semnătură privată. Dar

exigenţele privind scrierea, data şi semnătura trebuie îndeplinite ad

validitatem. Unii autori fac distincţia între actele solemne şi cele

formale, socotind că testamentul olograf aparţine acestora din urmă de

vreme ce condiţiile sale de formă pot fi îndeplinite de testator însuşi fără

a necesita intervenţia unui organ investit cu exerciţiul autorităţii publice.

În sfârşit, puterea doveditoare a testamentului olograf este accea a unui

înscris sub semnătură privată.

Testamentul autentic reprezintă al doilea fel (tip) de testament ordinar.

Potrivit art. 1043 alin.(1) C. civ. ,, Testamentul este autentic dacă a fost

autentificat de un notar public sau de o altă persoană investită cu

autoritate publică de către stat, potrivit legii”.

Codul civil în vigoare reglementează modul în care notarul public

acţionează la întocmirea unui testament autentic (art. 1044) modul în

care se face autentificarea în situaţii speciale ( de pildă în cazul celor

care urmare a infirmităţii, a bolii sau din alte cauze nu pot semna etc.

(art. 1045), necesitatea înregistrării testamentului autentic în Registrul

naţional notarial ţinut, potrivit legii, în format electronic (art. 1046 ).

Forţa probantă a testamentului autentic este mai mare decât a celui

olograf căci în privinţa menţiunilor percepute de agentul instrumentar ex

propriis sensibus, acestea nu pot fi combătute decât prin înscrierea în

fals. Celelalte menţiuni ale testamentului autentic, nepercepute direct şi

nemijlocit de agentul instrumentator pot fi combătute prin orice mijloc

de probă.

Nu trebuie ignorată nici problema avantajelor şi dezavantajelor

testamentului autentic (subliniate în mod constant în lucrările tipărite)

primele prevalând în raport cu celelalte şi făcând din acest act de ultimă

voinţă, probabil, cel mai răspândit, cel mai des utilizat testament.

În privinţa testamentelor privilegiate, ne rezumăm la a cita dispoziţiile

art. 1047 C. Civ. în vigoare, ce poartă chiar acest titlu indicativ:,, (1) Se

62

poate intocmi in mod valabil un testament in urmatoarele situatii

speciale:

a) in fata unui functionar competent al autoritatii civile locale, in caz de

epidemii, catastrofe, razboaie sau alte asemenea imprejurari

exceptionale;

b) in fata comandantului vasului sau a celui care il inlocuieste, daca

testatorul se afla la bordul unui vas sub pavilionul Romaniei, in cursul

unei calatorii maritime sau fluviale. Testamentul intocmit la bordul unei

aeronave este supus acelorasi conditii;

c) in fata comandantului unitatii militare ori a celui care il inlocuieste,

daca testatorul este militar sau, fara a avea aceasta calitate, este salariat

ori presteaza servicii in cadrul fortelor armate ale Romaniei si nu se

poate adresa unui notar public;

d) in fata directorului, medicului sef al institutiei sanitare sau a

medicului sef al serviciului ori, in lipsa acestora, in fata medicului de

garda, cat timp dispunatorul este internat intr-o institutie sanitara in care

notarul public nu are acces.

(2) In toate cazurile prevazute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul

sa se intocmeasca in prezenta a 2 martori.

(3) Testamentul privilegiat se semneaza de testator, de agentul

instrumentator si de cei 2 martori. Daca testatorul sau unul dintre martori

nu poate semna, se va face mentiune despre cauza care l-a impiedicat sa

semneze.

(4) Dispozitiile alin. (3) sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute.

(5) Prevederile art. 1.042 se aplica in mod corespunzator si in privinta

testamentului privilegiat” (este vorba despre exigenţele presupuse de

deschiderea testamentului olograf, exegenţe reglementate de art. 1042 C.

Civ., care are ca titlu chiar ,,Deschiderea testamentului olograf”).

Testamentele privilegiate devin caduce în termen de 15 zile de când

testatorul a avut acces la una din formele testamentare obişnuite.

63

Caducitatea nu intervine cu privire la actul de recunoaştere a unui copil,

act cuprins într-un testament privilegiat. Este încă un exemplu pentru

validitatea afirmaţiei că, în situaţia în care un testament conţine mai

multe acte juridice de natură diferită, fiecare dintre acestea urmează

propriul său regim juridic şi nu pe al testamentului în care e cuprins,

testamentul fiind doar un tipar, o formă exterioară a manifestărilor de

voinţă exprimate prin intermediul său.

În sfârşit, în categoria desemnată sub denumirea de alte feluri de

testamente pot fi înscrise:

- testamentul sumelor şi valorilor depozitate (art. 1049 C. Civ.)

- testamentul făcut în străinătate (art. 2635 C. Civ.)



testamentul olograf;

testamentul autentic;

testamente privilegiate.

Bibliografie:




4. Codul Civil.

64


Rezerva succesorală şi alte instituţii juridice care limitează posibilitatea de a

dispune de bunurile succesiunii prin act juridic

Unii dintre moştenitorii legali, consideraţi de

legiuitor mai apropiaţi de defunct sunt protejati împotriva unor

liberalităţi socotite excesive, consimţite de către de cujus (desigur cât

timp era în viaţă) şi împotriva dezmoştenirilor. În prezenţa acestor

succesori, în cadrul moştenirii pot fi identificate două părţi: rezerva

succesorală şi cotitatea disponibilă. Liberalităţile inter vivos şi cele

mortis causa precum şi actele de dezmoştenire nu pot trece peste

valoarea cotităţii disponibile. Aceste acte juridice nu pot să încalce

cealaltă parte a moştenirii care se numeşte ,,rezerva succesorală,, şi se

cuvine moştenitorilor legali care beneficiază de ea, numiţi ,,moştenitori

rezervatari”.

Precizăm că în situaţia în care soţul supravieţuitor vine în concurs

cu copii ai soţului defunct, dar care copii nu sunt şi ai săi (este vorba

despre copii dintr-o căsătorie anterioară a lui de cujus ori despre copii

din afara căsătoriei fără să fie însă copii comuni) acesta nu poate primi

liberalităţi de la soţul decedat în limitele cotităţii disponibile ordinare (în

limitele celeilalte părţi a succesiunii decât rezerva) ci în limite mai

65

restrânse, ale unei cotităţi disponibile speciale mai mici faţă de cotitatea

disponibilă ordinară (obişnuită) – a se vedea duspoziţiile art. 1090 C.

Civ. în vigoare. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a-i proteja pe

descendenţi de eventuale stăruinţe excesive ale soţului supravieţuitor de

a fi gratificat de soţul său, acum decedat, dat fiind faptul că cei cu care

venea în concurs la moştenirea acestuia nu erau şi copiii săi ci din cei

doi soţi, părinte le era doar de cujus.

Cu privire la liberalităţile care au încălcat-o şi în măsura în care a fost

încălcată rezerva, intervine o sancţiune specifică ( ce afectează şi

dezmoştenirile), numită reducţiune a liberalităţilor excesive (sunt

excesive tocmai pentru că exced cotităţii disponibile şi încalcă rezerva

succesorală).

Definiţia legală a rezerei succesorale este dată de art. 1086 Cod

civil, aceasta fiind considerată:,, partea din bunurile moştenirii la care

moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva

voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri”.

Sunt moştenitori rezervatari: soţul supravieţuitor, descendenţii în linie

dreaptă şi ascendenţii privilegiaţi ai celui decedat (art. 1087 C. Civ).

Două sunt caracterele juridice ale rezervei succesorale:

- este o parte a moştenirii;

- este lovită de indisponibilitate.

Rezerva este partea din succesiune pe care, în mod imperativ legea o

acordă moştenitorilor legali rezervatari. Prin urmare, dreptul la rezervă

nu aparţine rezervatarilor ca un element al activului succesoral, nu e

dobândit de aceştia prin transmitere succesorală ci în temeiul legii. Dar,

deşi dobândită prin lege, rezerva poartă asupra moştenirii, este o

porţiune a acesteia. Şi nu a moştenirii lăsate efectiv de de cujus ci a celei

ce ar fi rămas în urma defunctului dacă el nu făcea donaţii:

- rezerva poate fi culeasă numai de succesorii care vin efectiv la

moştenire, deci de aceia care îndeplinesc toate condiţiile necesare

66

pentru a moşteni, şi care şi-au însuşit, prin acceptare, calitatea de

moştenitori. Renunţătorii pierd dreptul la rezervă căci renunţarea

îi face străini de moştenire, deci şi de partea acesteia numită

rezervă succesorală. Nici cei înlăturaţi de la moştenire ca

nedemni nu au dreptul la rezervă căci aceasta este o parte a

moştenirii;

- în doctrină se insistă şi pe caracterul imperativ al rezervei căci

nici întinderea acesteia nici calitatea de moştenitor legal

rezervatar nu depind de voinţa lui de cujus ci sunt stabilite de

legiuitor;

- fiind o parte a moştenirii, ca de altfel şi cotitatea disponibilă,

orice act făcut cu privire la rezervă înainte de data deschiderii

moştenirii este nul de drept fiind prohibite expres de Codul civil

(art. 956);

Ca parte a succesiunii rezervatarii au dreptul la rezervă în natură căci tot

în natură au dreptul moştenitorii să culeagă succesiunea (prin moştenire

se dobândeşte dreptul de proprietate asupra masei succesorale şi nu se

dobândesc doar simple drepturi de creanţă).

Al doilea caracter juridic al rezervei succesorale constă – am arătat – în

faptul că este lovită de indisponibilitate. Această indisponibilitate este

relativă şi parţială. Relativă căci există numai în cazul în care există

moştenitori rezervatari.

Indisponibilitatea rezervei este parţială în sensul că rezerva nu se poate

întinde asupra întregii moşteniri, trebuind să existe şi o cotitate

disponibilă de care se poate dispune în mod liber inclusiv prin acte de

dispoziţie cu titlu gratuit ( liberalităţi).

Indisponibilitatea rezervei este parţială şi pentru că rezerva este sustrasă

leberalităţilor defunctului nu şi actelor cu titlu oneros încheiate de

acesta. În principiu, existând contraprestaţie echivalentă valoric şi ţinând

seama de funcţia patrimoniului de a explica şi permite automat

67

subrogaţia reală cu titlu universal, patrimoniul nu poate sărăci prin

încheierea actelor cu titlu oneros; se produce doar o înlocuire a unor

elemente cu conţinut economic cu altele.

Potrivit art. 1088 C. civ.: ,,rezerva succesorală a fiecărui moştenitor

rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa

leberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.

De aici s-a tras concluzia că, spre deosebire de vechiul Cod civil, dacă

există o pluralitate de succesori rezervatari, rezerva se determină şi se

atribuie fiecărui rezervatar în mod individual şi nu colectiv. Aspectul

acesta este controversat. Tindem să împărtăşim însă punctul de vedere ce

conduce la concluzia menţionată.

Nu ne oprim la amănunte legate de modul de calcul şi întinderea

rezervei fiecărei categorii ce beneficiază de ea (descendenţii în linie

dreaptă, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor). Regula de bază

am amintit-o, este cea stipulată în art. 1088 C. Civ. Lucrările recente de

succesiuni detaliează aceste aspecte. Valoarea masei succesorale în

funcţie de care se stabileşte întinderea rezervei succesorale şi a cotităţii

disponibile presupune afectuarea următoarelor operaţiuni reţinute în

următorii termeni de art. 1091 alin (1)C. civ. :,, a) determinarea activului

brut al mostenirii, prin insumarea valorii bunurilor existente in

patrimoniul succesoral la data deschiderii mostenirii;

b) determinarea activului net al mostenirii, prin scaderea pasivului

succesoral din activul brut; c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la

activul net, a valorii donatiilor facute de cel care lasa mostenirea”.

Încălcarea rezervei succesorale atrage – am arătat – sancţiunea

reducţiunii leberalităţilor excessive.

Căile prin care se poate obţine reducţiunea sunt: buna învoială a celor

interesaţi, acţiunea în reducţiune şi invocarea excepţiei de reducţiune.

Reducţiunea liberalităţilor se face intr-o anumită ordine, stabilită de art.

1096 C. civ. Menţionăm cu titlu de exemplu doar dispoziţia din alin.(1)

68

potrivit căreia:,,legatele se reduce înaintea donaţiilor”. Explicaţia stă în

faptul că legatele producându-şi efectele la decesul testatorului, sunt cele

care au încălcat rezerva nu donaţiile (acte inter vivos) care şi-au produs

deja efectele la momentul deschiderii moştenirii, aceasta însemnând că,

în mod necesar, în raport cu legatele, nu se poate socoti că ele, donaţiile

au depăşit cotitatea disponibilă. Regulile privind ordinea reducţiunii

trebuie însă observate în totalitatea lor precum şi cu precizările din art.

1096 C. civ.

Alte două instituţii juridice, pe lângă rezerva succesorală sunt

îndeobşte considerate că limitează dreptul de a dispune neângrădit prin

act juridic de bunurile succesiunii. Este vorba de actele juridice asupra

moştenirii nedeschise (viitoare)(art. 956 C. civ.). În adevăr, sunt nule

absolut actele unilaterale, precum şi contractele cu privire la o moştenire

nedeschisă. De pildă acceptarea sau renunţarea la o asemenea succesiune

ori vânzarea unei astfel de moşteniri.

O altă limitare o aduce substituţia fideicomisară, reglementată de

art. 993 – 1000 C. civ. Potrivit art. 993 C. civ.,, Dispozitia prin care o

persoana, denumita instituit, este insarcinata sa administreze bunul sau

bunurile care constituie obiectul liberalitatii si sa le transmita unui tert,

denumit substituit, desemnat de dispunator, nu produce efecte decat in

cazul in care este permisa de lege”. Precizăm faptul că instituitul poate fi

ori donator ori legatar. În situaţia în care substituţiile fideicomisare nu

sunt premise de lege, ele vor fi ineficace şi suntem aşadar în prezenţa

unei limitări de a dispune de bunurile succesiunii.

69



rezerva succesorală;

cotitatea disponibilă;

liberalităţi excesive;

reducţiunea liberalităţilor excesive;

moştenitori rezervatari;

caracterele juridice ale rezervei succesorale.

Bibliografie:




4. Codul Civil.

70


Probleme generale ale opţiunii succesorale

Transmisiunea succesorală este una mortis

causa. Faptul morţii singur determină transmisiunea moştenirii persoanei

fizice decedate, reprezentând totodată, data deschiderii moştenirii. Nu este

nevoie aşadar pentru a opera transmisiunea succesiunii de manifestarea de

voinţă a unei persoane. Pe de altă parte, nu poate exista pentru succesibil

obligativitatea însuşirii titlului de moştenitor şi nu poate fi considerat

moştenitorul dobânditor definitiv al patrimoniului succesoral. Potrivit art.

1100 alin. (1) Cod civil:,, cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al

voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea”.

Alineatul următor al aceluiaşi text de lege defineşte noţiunea de

succesibil. Acesta este:,, persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute

de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de

opţiune succesorală”.

Succesibilul are aşadar a alege între acceptare şi renunţare, în prima

ipoteză devenind succesor, moştenitor consolidându-şi prin urmare

dobândirea patrimoniului succesoral, corelativă transmisiunii moştenirii,

iar în al doilea caz devenind încă de la data morţii lui de cujus persoană

străină de succesiune.

71

Această alegere, numită opţiune succesorală are cel puţin două

accepţiuni: aceea de drept subiectiv de opţiune (posibilitatea

succesibilului de alegere între acceptare şi renunţare, posibilitate

prevăzută şi ocrotită de lege) şi aceea de act juridic de opţiune adică de

manifestare a voinţei în sensul însuşirii titlului de moştenitor sau de

repudiere a acestui titlu. Prin actul de opţiune se exercită, se valorifică

dreptul subiectiv de opţiune. Ramâne a distinge din contextul în care

termenul de opţiune succesorală este folosit, semnificaţia acestuia(drept

subiectiv ori act juridic).

Laturile opţiunii – am precizat deja, sunt două: acceptarea, respectiv

renunţarea la moştenire (le putem numi eventual variante ale opţiunii

succesorale). Unele probleme juridice privesc atât acceptarea cât şi

renunţarea la moştenire. Pe acestea le-am numit probleme generale ale

opţiunii succesorale. Alte aspecte au în vedere fiecare din laturile opţiunii

( acceptarea şi varietăţile sale, renunţarea la moştenire şi revocarea

acesteia, efectele fiecăreia din cele două posibile conduite ale

succesibilului).

Aspectele specifice acceptării şi renunţării la moştenire vor forma

obiectul temei următoare.

Acum avem în vedere problemele generale ale opţiunii succesorale

astfel cum această noţiune a fost anterior precizată. Dintre aceste

probleme generale amintim: subiectele dreptului de opţiune, caracterele

juridice ale actului de opţiune succesorală, termenul de opţiune (natura

juridică, momentul de la care începe să curgă, regulă şi excepţii).

Este subiect al dreptului de opţiune succesorală succesibilul, aşa cum

este el definit de Codul civil, deci persoana care îndeplineşte condiţiile

cerute pentru a moşteni. Credem că nu numai vocaţia succesorală trebuie

avută în vedere ci trebuie observate şi celelalte condiţii ale dreptului de

moştenire (generale ori particulare, pozitive ori negative). În adevăr, dacă

este vorba de cerinţele pozitive, acestea trebuie să fie întrunite cumulativ

72

pentru a vorbi despre un titular al dreptului de opţiune. Dacă avem în

vedere condiţiile negative, succesibilul nu trebuie să se găsească într-una

din situaţiile presupuse de aceste condiţii. De pildă, este insuficientă

observarea numai a vocaţiei succesorale dacă nu se apreciază şi

îndeplinirea condiţiei ca persoana să aibă de asemenea capacitate

succesorală. Apoi, este irelevant că subiectul de drept există la data morţii

lui de cujus şi că legea îl cuprinde între posibilii moştenitori ab intestat

dacă a fost săvârşită o faptă care atrage nedemnitatea succesorală. Acel

subiect de drept nu mai poate fi considerat succesibil şi nu este prin

urmare titular al dreptului de opţiune succesorală. Drept de opţiune

succesorală are atât succesibilul legal cât şi cel testamentar, legatarul şi

aceasta indiferent de întinderea vacaţiei succesorale(după cum legatul este

universal, cu titlu universal ori cu titlu particular). Drept de opţiune are

atât succesibilul legal persoană fizică dar şi legatarul persoană fizică şi de

semenea legatarul persoană juridică. Nu există însă drept de opţine pentru

subiectele colective de drept îndreptăţite să culeagă moştenirea vacantă. În

privinţa vocaţiei sucesorale legale, sunt titulari ai dreptului de opţiune

succesorală atât succesibilii de rang prefererat cât şi cei subsecenţi; prin

urmare atât cei care au dublată vocaţia succesorală generală de una

concretă, efectivă cât şi cei ce au doar chemare generală pentru a moşteni.

Pentru că în cazul acestor din urmă succesibili, termenul de exercitare a

dreptului lor de opţiune curge tot de la data deschiderii moştenirii, actul

lor de opţiune este unul sub condiţie, aceasta însemnând că eficienţa sa va

depinde de felul în care optează moştenitorii legali în rang preferat (deci

care au şi vocaţie concretă). Nu-mai dacă aceştia vor renunţa la

succesiune, actul de opţiune al succesibililor subsecvenţi va fi eficient, va

produce efectele specifice. Este o situaţie care se abate de la cerinţa

expresă, a art. 1101 din Codul civil ca actul de opţiune să nu fie afectat de

modalităţi, cerinţă a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului.

Este de vazut cum vor rezolva în practică instanţele judecătoreşti această

73

problemă la prima vedere irenconciliabilă.

O situaţie aparte apare în cazul retransmiterii dreptului de opţiune

succesorală neexercitat de titularul său. Prin urmare, dacă succesibilul

moare fără a fi apucat să opteze, dreptul neexercitat se va transmite

propriilor lui moştenitori care au restul de termen al celui pe care-l

moştenesc pentru a accepta sau a renunţa la moştenirea cu privire la care

n-a ajuns să opreze autorul lor (la moştenirea cu privire la care n-a ajuns

să opteze autorul lor).

Dreptul de opţiune în discuţie va fi exercitat de moştenitorii

succesibilului mort, separat, fiecare pentru partea sa şi în sensul în care

doreşte iar renunţarea unora profită moştenitorilor acceptanţi (art. 1105 C.

civ.).

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale actului de opţiune

succesorală vom spune că este vorba de:

- un act juridic unilateral căci reprezintă o singură manifestare de

voinţă, cea a succesibilului;

- un act care poate fi savârşit nu numai personal de către succesibil

ci şi prin reprezentant legal (în cazul în care succesibilul este minor

lipsit de capacitate de exerciţiu) ori prin reprezentant convenţional,

prin mandatar;

- un act juridic voluntar, există libertate de opţiune, căci potrivit art.

1106 C. Civ. :,,Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire

ce i se cuvine”. Dintre excepţiile de la această trăsătură a opţiunii

succesorale o menţionăm pe aceeea reprezentată de acceptarea

forţată a succesiunii. Potrivit art. 1119 Cod civil ,, (1) Succesibilul

care, cu rea-credinta, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul

succesoral sau a ascuns o donatie supusă raportului ori reducţiunii

este considerat că a acceptat mostenirea, chiar daca anterior

renuntase la ea. El nu va avea insă niciun drept cu privire la

bunurile sustrase sau ascunse si, dupa caz, va fi obligat să

74

raporteze ori sa reducă donatia ascunsă fară a participa la

distribuirea bunului donat.

(2) Mostenitorul aflat in situatia prevazuta la alin. (1) este tinut sa

plătească datoriile si sarcinile mostenirii proportional cu cota sa

din mostenire, inclusiv cu propriile sale bunuri”.

- un act juridic indivizibil, dându-se expresie principiului:,,nemo

pro parte heres”(nimeni nu poate fi moştenitor doar pentru o

parte din succesiune). Actul de opţiune trebuie exercitat în acelaşi

sens (acceptare ori renunţare), cu privire la întreg patrimoniul

succesoral. Se discută în literatura juridică dacă moştenitorul

legal care cumulează şi calitatea de legatar dar înţelege să dea

curs numai unuia din cele două temeiuri creează o situaţie care

constituie o excepţie de la caracterul indivizibil al actului de

opţiune.

În opinia noastră, răspunsul este negativ căci în realitate opţiunea,

alegerea, nu priveşte direct masa succesorală ci una din cele două calităţi

succesorale (de moştenitor legal ori de legatar). Odată această alegere

făcută, succesibilul va culege tot ceea ce-i permite calitatea aleasă. Un

argument în plus că nu este vorba de o excepţie de la caracterul

indivizibil al actului de opţiune îl reprezintă faptul că i se recunoaşte, de

către Codul civil, succesibilului în discuţie câte un drept distinct de

opţiune pentru fiecare din cele două temeiuri succesorale. Aşa fiind, o

eventuală excepţie de la indivizibilitatea actului de opţiune ar trebui,

apreciată, credem, separat, distinct, în raport cu fiecare dintre actele de

opţiune concurente.

- un act juridic, în principiu irevocabil. Caracterul irevocabil se

verifică întru totul în latura acceptării. Excepţia există însă cât

priveşte renunţarea, aceasta putând fi în condiţiile art. 1123 Cod

civil, revocată;

- un act juridic declarativ de drepturi şi ca orice asemenea act,

75

produce efecte retroactive, ele urcând până la data deschiderii

succesiunii. De la această dată succesibilul acceptant îşi

consolidează dobîndirea moştenirii, corelativă transmisiunii

succesorale ce a operat la moartea lui de cujus; în cazul renunţării,

tot retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, renunţătorul este

considerat străin de moştenire;

- un act juridic pur şi simplu, ce nu poate fi, prin urmare, afectat de

modalităţi (termen sau condiţie). Am arătat deja excepţia

reprezentată de opţiunea succesibililor legali subsecvenţi câtă

vreme cei preferaţi nu au optat încă. Actul de opţiune al

moştenitorilor legali mai îndepărtaţi, puşi în situaţia să opteze în

acelaşi termen, socotit de la aceeaşi dată, ca şi moştenitorii mai

apropiaţi, va produce efecte numai dacă aceştia nu optează în

termen sau dacă renunţă la succesiune.

Aceasta cu toate că, potrivit art. 1101 Cod civil:,,sub sancţiunea nulităţii

absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de

nicio modalitate”.

Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat într-un anumite termen.

Dacă potrivit vechiului Cod civil acesta era de şase luni de la data morţii

lui de cujus, în noul Cod termenul este de un an socotit de la acceaşi dată

care reprezintă şi momentul deschiderii succesiunii (art. 1103 alin.(1) Cod

civil).

Trebuie subliniat faptul că anterior noii reglementări, din practica

instanţelor de judecată au rezultat situaţii în care termenul de opţiune

succesorală era necesar a fi socotit nu de la data deschiderii moştenirii ci

de la o dată ulterioară. Este vorba de ipoteze de speţă care îndreptăţeau

socotirea termenului de la un moment ulterior morţii lui de cujus căci

dacă s-ar fi aplicat regula ori succesibilul nu cunoştea izvorul vocaţiei sale

succesorale (de pildă dacă află de calitatea sa de legatar prin descoperirea

unui testament la mai mult de şase luni de la deces), ori dreptul de opţiune

76

riscă să se stingă înainte de a naşte (de pildă în cazul naşterii unui copil la

mai mult de 6 luni de la decesul tatălui său, copil conceput prin urmare la

data deschiderii moştenirii dar nenăscut încă la acea dată).

Este un merit al noului cod civil de a fi receptat aceste contribuţii

ale practicii judecătoreşti, susţinute de doctrină şi de a fi reflectat în

dispoziţiile sale aceste contribuţii. Este motivul pentru care, după ce în

alin.(1) al art. 1103 Cod civil se înscrie regula (dreptul de opţiune

succesorală se exercită într-un an de la data deschiderii moştenirii), în

alin. (2) al textului de lege amintit se prevede că termenul de opţiune

curge:,,

a) de la data naşterii celui chemat la mostenire, daca naşterea s-a produs

dupa deschiderea mostenirii;

b) de la data inregistrarii mortii in registrul de stare civila, daca

inregistrarea se face in temeiul unei hotarari judecatoresti de declarare a

mortii celui care lasa mostenirea, afară numai daca succesibilul a

cunoscut faptul mortii sau hotararea de declarare a mortii la o data

anterioara, caz in care termenul curge de la aceasta din urma data;

c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca legatul

său, daca testamentul cuprinzand acest legat este descoperit dupa

deschiderea mostenirii;

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca

legatura de rudenie pe care se intemeiaza vocatia sa la mostenire, daca

aceasta dată este ulterioara deschiderii mostenirii”.

Cât priveşte natura juridică a termenului de 1 an pentru acceptare sau

renunţarea la moştenire se consideră în continuare că este vorba de un

termen de prescripţie. Dacă este aşa, înseamnă că înlăuntrul său trebuie

exercitat un drept al acţiune în sens material. Aşa se face că încă sub

imperiul Codului civil anterior, dreptul de opţiune succesorală a fost

considerat un adevărat drept la acţiune. Concluzie inexactă căci este

vorba de o posibilă conduită a succesibilului, conduită prevăzută şi

77

ocrotită de lege, deci despre un drept subiectiv nu despre un drept la

acţiune. Această asimilare forţată a fost făcută însă spre a permite

aplicarea în cazul termenului de opţiune a instituţiilor suspendării şi

repunerii în termen, specifice prescripţiei extinctive. Altfel calificat, ca

drept subiectiv şi neexercitat în termen, consecinţa ar fi fost stingerea

dreptului de opţiune.

Noul Cod Civil pare a înlesni o calificare corectă a instituţiilor, o

apreciere exactă a naturii juridice a termenului de opţiune şi totodată să

concilieze în mod diferit prescripţia extinctivă (mai exact aplicarea celor

două instituţii aale sale – suspendarea şi repunerea în termen) cu

decăderea, ce caracterizează termenul de 12 luni pentru opţiune. Codul

în vigoare pare a admite, prin excepţie, că cele două instituţii ale

prescripţiei extinctive se aplică şi termenului de opţiune, deşi natura sa

reală este de termen de decădere căci înlăuntrul său trebuie exercitat un

drept subiectiv nu unul la acţiune în sens material.

Iată în sensul ideii noastre ce prevede acelaşi art. 1103 Cod civil, dar în

alin.(3): ,,termenului prevăzut la alin.(1) i se aplică prevederile cuprinse

în Cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de

prescripţie extinctivă”.



opţiune succesorală;

suucesibil;

laturile opţiunii succesorale;

act de opţiune;

drept subiectiv de opţiune;

78

termen de opţiune succesorală.

Bibliografie:


2. Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil, Succesiuni, Ed. Hamangiu. Bucureşti, 2012; 3. Codul Civil


Acceptarea şi renunţarea la moştenire

După ce am văzut aspectele generale ale dreptului

subiectiv şi ale actului juridic de opţiune succesorală (deci

comun ambelor laturi ale opţiunii), vom prezenta succint acum

problemele specifice acceptării şi renunţării la moştenire.

Prin acceptare se însuşeşte titlul (calitatea) de moştenitor

şi se consolidează transmisiunea succesorală care a operat la

data morţii lui de cujus, precizându-se totodată către care dintre

succesibili, deveniţi prin acceptarea moşteniri, succesori, a

operat în mod definitiv această transmisiune.

Art.1108 C. civ reglementează felurile acceptării. Potrivit

acestui text de lege:

‚,(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită;

(2) Acceptarea este expresa cand succesibilul isi insuşeşte

explicit titlul sau calitatea de mostenitor printr-un inscris

autentic sau sub semnatură privată.

(3) Acceptarea este tacita când succesibilul face un act sau

fapt pe care nu ar putea sa il facă decât in calitate de

79

moştenitor.”

Dacă acceptarea este expresă şi este făcută printr-un

înscris autentic acesta se va înscrie, potrivit art. 1109 al Codului

civil „în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic,

potrivit legii.”

Art.1110 din Codul civil precizează în alin. (1) cu titlu de

principiu că au drept consecinţă juridică acceptarea tacită a

succesiunii, actele de dispoziţie privind o parte sau toate

drepturile asupra moştenirii. Alineatele următoare ale aceluiaşi

articol enumeră diferite categorii de astfel de acte:

,,a) instrainarea, cu titlu gratuit sau oneros, de catre succesibil

a drepturilor asupra mostenirii;

b) renuntarea, chiar gratuită, in folosul unuia sau mai multor

mostenitori determinati;

c) renuntarea la mostenire, cu titlu oneros, chiar in favoarea tuturor

comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

(2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a mostenirii

actele de dispozitie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri

din mostenire.

(3) Actele de conservare, supraveghere si de administrare provizorie

nu valoreaza acceptare, daca din imprejurările in care acestea s-au

efectuat nu rezultă ca succesibilul si-a insusit prin ele calitatea de

mostenitor.

(4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură

urgentă a căror indeplinire este necesară pentru normala punere in

valoare, pe termen scurt, a bunurilor mostenirii.”.

Putem spune că în linii generale, figura juridică a

acceptării tacite şi a celei exprese a moştenirii este aceeaşi cu

cea pe care aceste forme de acceptare o aveau în Codul civil

anterior.

Mai trebuie observat în acest context că:

80

- Actele de renunţare în favoarea unora ori chiar a tuturor

comoştenitorilor ori a comoştenitorilor subsecvenţi, în prima

ipoteză, cu titlul gratuit iar în celelalte două, cu titlul oneros, nu

trebuie confundate cu renunţări la succesiune căci succesibilul

care le face nu abdică de la calitatea de moştenitor ci,

dimpotrivă, şi-o însuşeşte căci numai aşa poate să îndrepte

partea sa către unul dintre succesibili sau, dacă e cazul, cu titlu

oneros, către toţi. Renunţarea la succesiune ca latură diametral

opusă acceptării, este pur abdicativă. Renunţarea in favorem însă

(cea la care ne-am referit mai sus) este acceptare.

- În continuare, în opinia noastră, rămân actuale

deciziile practicii judecatoreşti în care, la speţă, au fost reţinute

diferite acte, fapte, gesturi, comportamente cu valoare de

acceptare tacită. Ele urmează doar a fi încadrate în categoriile de

acte cu valoare de acceptare tacită prevăzute de art. 1110 C. civ.

Rolul intanţelor în această privinţă rămâne, în continuare,

important, căci numai în concret, prin apreciere de la caz la caz,

se va putea stabilii de pildă dacă un act sau altul de folosinţă a

unuia ori a mai multor bunuri ale moştenirii, are sau nu valoare

de acceptare tacită, văzându-se dacă prin aceea folosinţă există

sau nu voinţa succesibilului de însuşire a calităţii de moştenitor.

- Cât priveşte acceptarea expresă, subliniem cu

titlu de noutate, faptul că numai dacă ea este facută printr-un

înscris autentic (nu şi printr-unul sub semnătură privată), trebuie

facută înscrierea într-un registru naţional notarial. Trebuie

menţionat de asemenea, prin comparaţie, Codul civil de la 1864,

că acceptarea sub beneficiu de inventar nu se mai regăseşte

printre formele de acceptare, instituindu-se ca principiu

răspunderea pentru datoriile şi sarcinile moştenirii în limitele

81

activului succesoral ( art. 1114 alin (2)) din noul Cod civil). În

schimb, în termenii apropiaţi vechiului cod, este de asemenea

reglementată acceptarea forţată a moştenirii, în art. 1119 din

noul Cod civil :

„(1) Succesibilul care, cu rea-credintă, a sustras ori a ascuns

bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donatie supusă

raportului ori reductiunii este considerat ca a acceptat mostenirea,

chiar daca anterior renuntase la ea. El nu va avea insă niciun drept cu

privire la bunurile sustrase sau ascunse si, dupa caz, va fi obligat sa

raporteze ori sa reducă donaţia ascunsă fara a participa la distribuirea

bunului donat.

(2) Mostenitorul aflat in situatia prevazuta la alin. (1) este tinut să

plateasca datoriile si sarcinile mostenirii proportional cu cota sa din

moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.”.

Nu stăruim asupra amănuntelor, reglementării acceptării

forţate a moştenirii, instituţie cu privire la care există dezvoltări

suficiente în lucrările tipărite. În schimb, ţinând seamă de

felurile posibile de acceptare, rezumate în cele ce preced, dacă

vom proceda la o clasificare înlăuntrul acestei laturi a opţiunii,

vom conchide că în continuare putem vorbi despre o acceptare

pură şi simplă, (voluntară sau forţată). La rândul său, acceptarea

pură şi simplă voluntară poate fi şi sub imperiul Codului nou,

expresă sau tacită; cu menţiunea că semnificaţia noţiunii de

acceptare pură şi simplă ar putea fi aceea de act neafectat de

modalităţi. Aceasta în dauna accepţiunii: de acceptare pură şi

simplă, consacrată de vechiul Cod civil, care o dată cu

renunţarea la acceptarea sub beneficiu de inventar (acceptarea

beneficiară) îşi pierde semnificaţia de acceptare opusă acesteia.

O instituţie juridică nouă introdusă de art. 1111 din Codul

civil recent intrat în vigoare este declaraţia de neacceptare:

82

,,Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate

avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin

aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest

sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică

notarială”.

În opinia noastră forma autentică este cerută ad

validitatem, astfel încât suntem în prezenţa unui act juridic

solemn. Scopul acestei declaraţii de neacceptare este acela de a

feri pe succesibilul care nu doreşte sau mai exact nu doreşte încă

să-şi însuşească titlul de erede, să fie considerat totuşi moştenitor

prin întocmirea unui act de acceptare tacită.

- Apreciem aşadar că declaraţia de neacceptare nu reprezintă o

formă de renunţare nici expresă şi cu atât mai puţin tacită.

Această declaraţie o dată facută, nu are influenţă asupra calităţii

de succesibil a autorului decât în sensul că prezervă această

calitate. Ulterior declaraţiei de neacceptare, dar înlăuntrul

termenului de opţiune, succesibilul poate în continuare să

accepte ori să renunţe la moştenire.

Cât priveşte cealaltă latură a opţiunii succesorale, renunţarea la

moştenire trebuie observat în esenţă că:

- Aceasta în principiu, nu se presupune. Excepţiile sunt

menţionate expres de art. 1.120 alin. (1). Este vorba despre

prezumţia de renunţare, reglementată de articolul 1.112 din noul

Cod civil şi despre ipoteza înscrisă în articolul 1.113 alin. (2).

- Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn,

fiind cerută ad validitatem în forma înscrisului autentic, în

termenii şi condiţiile prevăzute în articolul 1120 alin (2) al

noului Cod civil. Alineatul următor al aceluiaşi text de lege

prevede de asemenea necesitatea înregistrării declaraţiei de

renunţare în registrul naţional notarial, dar nu ca o cerinţă a

83

caracterului solemn, ci pentru informarea terţilor.

- Actul de renunţare făcut în frauda creditorilor poate fi revocat

dacă aceştia o cer în termen de 3 luni de când au cunoscut

renunţarea. Revocarea va produce efecte numai faţă de creditorii

care au cerut-o (art. 1122 alin (1)). Efectele admiterii acţiunii de

revocare sunt de asemenea reglementate de art. 1122 alin (2).

- Noul cod civil reglementează ceea ce sub imperiul

reglementării trecute se numea retractarea renunţării dar sub

denumirea de revocare a renunţării (acesta este de altfel chiar

titlul indicativ al art. 1123).

Condiţiile revocării renunţării sunt aceleaşi ca în vechiul

Cod civil. În plus, articolul menţionat cere pentru revocare

aceleaşi condiţii de formă prevăzute pentru renunţare. În sfârşit,

este afirmată explicit valoarea de acceptare pe care o are

revocarea renunţării, aspect care sub reglementarea dată de

vechiul Cod civil, a născut contraverse.

Dar iată textual ce prevede art. 1123 al noului Cod

civil:

,,(1) In tot cursul termenului de optiune, renuntătorul

poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja

acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar

reveni, dispoziţiile art. 1.120 aplicându-se in mod corespunzator.

(2) Revocarea renunţării valoreaza acceptare, bunurile mostenirii

fiind preluate in starea in care se gasesc si sub rezerva

drepturilor dobandite de terti asupra acelor bunuri”.

84



acceptare expresă;

acceptare tacită;

renunţarea la moştenire;

revocarea renunţării.

Bibliografie:



3. Codul Civil;

4. Codul Civil anterior.

85


Sezina. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari. Preluarea legatelor

Potrivit articolul 1.125 Cod civil “pe langă stăpânirea de

fapt exercitată asupra patrimonului succesoral, sezina le conferă

moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest

patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.

Vechiul Cod civil numea sezina posesiune de drept a moştenirii.

Formularea a fost considerată improprie pentru că introducea o

nouă accepţiune posesiei, aceea de posesie de drept, pe lângă

posesia propriu-zisă, care este o stare de fapt. Este probabil una

din raţiunile pentru care noul Cod civil vobeşte de stăpânirea de

fapt a moştenirii ca o componentă a beneficiului legal al sezinei.

Ne întrebăm dacă nu este şi această formulare improprie,

putându-se din acest punct de vedere, confunda sezina cu

posesia propriu zisă. Ne întrebăm dacă o definiţie mai adecvată a

sezinei nu este aceea de legitimitate a stăpânirii moştenirii de

către anumiţi moştenitori legali, cei sezinari, încă de la data

deschiderii acesteia (prin urmare de la moartea lui de cujus).

86

Pot fi deosebite două categorii de moştenitori:

- cei sezinari, care dobândesc de fapt, prin efectul sezinei,

posesia moştenirii şi aceştia sunt unii dintre succesorii legali,

prevăzuţi anume de lege;

- moştenitori nesezinari (cei legali care nu au sezină,

legatarii, indiferent dacă legatul este universal, cu titlu universal

ori cu titlu particular), toţi aceştia trebuind să ceară trimiterea în

posesie prin eliberarea unui certificat de moştenitor. În cazul

legatului cu titlu particular vorbim de predarea acestuia.

Art. 1.126 Codul civil dispune că “Sunt moştenitori

sezinari, soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii

privilegiaţi”.

Pentru moştenitorii sezinari nu este necesară dovedirea

prealabilă a calităţii de moştenitori, ei dobândind de drept

posesiunea moştenirii încă de la data decesului celui ce o lasă

(nu este aşadar nevoie pentru aceştia de existenţa prealabilă a

certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti prin

care această calitate de succesor, să fie atestată). Dacă aparţine

moştenitorilor legali îndrituiţi expres de lege, aceasta înseamnă

că ei trebuie să aibă chemare concretă la moştenire.

În literatură juridică s-a arătat că două sunt efectele

notabile ale sezinei:

- Primul, că fără nicio cerinţă prealabilă, moştenitorul

sezinar intră în stăpânirea bunurilor suscesiunii şi le poate

administra de la data deschiderii moştenirii, pentru aceştia

certificatul de moştenitor fiind util în principal spre a le dovedi

calitatea de erezi;

- În temeiul sezinei cei care au acest beneficiu legal îl pot

folosi pentru a exercita încă de la data morţii lui de cuius

acţiunile cu conţinut economic ale defunctului şi pentru a se

87

legitima procesual (în calitate de pildă, de pârât ori reclamant) în

procesele pornite de cel acum decedat.

Moştenitorii legali nesezinari dobândesc posesia

moştenirii şi de asemenea toate beneficiile pe care aceasta le

presupune, prin eliberarea certificatului de moştenitor. Pentru ei,

acest document constitue mijloc de insezinare dar cu efect

retroactiv, începând cu momentul deschiderii succesiunii.

Moştenitorii legali nesezinari sunt colateralii privilegiaţi

precum şi rudele defunctului aparţinând ultimelor două clase

succesorale ( a III-a si a IV-a). De remarcat faptul că, spre

deosebire de legislaţia anterioară, ascendenţii ordinari care

beneficiau de sezină potrivit vechiului Cod Civil, în prezent nu

o mai au, în schimb are sezină soţul supravieţuitor, care era lipsit

de acest beneficiu potrivit Legii nr.319 din 1944, în prezent

abrogată.

Aşa se face că, potrivit noului Cod civil, moştenitorii

sezinari sunt şi rezervatari (toate categoriile de sezinari au şi

dreptul la rezervă, altfel spus, cei ce beneficiază de rezerva

succesorală sunt şi moştenitori sezinari).

Până la însezinare, moştenitorul legal nesezinar nu poate

fi urmărit în calitate de moştenitor, în schimb poate cere

notarului public să permită luarea unor măsuri care să asigure

conservarea bunurilor succesiunii.

Niciun legatar nu are, am arătat, stăpânirea de drept a

moştenirii, nu este sezinar. Potrivit art.1128 din Codul civil:

„(1) Legatarul universal poate cere intrarea in stapânirea

de fapt a mostenirii de la mostenitorii rezervatari. Daca

asemenea mostenitori nu există sau refuză, legatarul universal

intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de

mostenitor.

88

(2) Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea in stapanirea

de fapt a mostenirii de la mostenitorii rezervatari sau, dupa caz,

de la legatarul universal intrat in stapanirea mostenirii ori de la

mostenitorii legali nerezervatari care au intrat in stapânirea

mostenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de

mostenitor. Dacă asemenea moştenitori nu exista sau refuza,

legatarul cu titlu universal intra in stapânirea moştenirii prin

eliberarea certificatului de mostenitor.”.

În ceea ce priveşte predarea legatului cu titlu particular,

art. 1129 Cod civil prevede că „Legatarul cu titlu particular intră

in posesia obiectului legatului din ziua in care acesta i-a fost

predat de bunavoie sau, in lipsă, din ziua depunerii la instanţă a

cererii de predare”.

Legatul cu titlu particular se execută după plata datoriilor

succesiunii, creditorii succesorali având preferinţă în raport cu

legatarii cu titlul particular.

În contextul problemelor analizate la această temă, deşi

nu sunt parte integrantă a sa, nu socotim lipsit de relevanţă să

prezentăm, întemeiate mai ales pe textul noului Cod civil, câteva

aspecte ale petiţiei de ereditate şi de asemenea privind

certificatul de moştenitor.

Există de multe ori în practică situaţii în care nu

moştenitorii sunt cei care stăpânesc bunurile succesiunii ci alte

persoane. În asemenea situaţii, adevăraţii moştenitori au

exerciţiul unei acţiuni numită petiţie de ereditate prin care, pe

lângă recunoaşterea calităţii de moştenitori legali ori

testamentari, să ceară instanţei restituirea bunurilor succesorale

de către cel sau cei care le deţin fără a avea dreptul. Din

dispozitiile art. 1130 Cod civil, rezultă că exerciţiul acţiunii îl au

moştenitorii cu vocaţie universală sau cu titlu universal.

89

Petiţia de ereditate se deosebeşte de alte acţiuni, de pildă,

de acţiunea în revendicare, căci reclamantul în petiţia de

ereditate este moştenitorul şi aceasta este calitatea care i se

contestă de către pârât în timp ce în acţiunea în revendicare

reclamantul este proprietarul şi aceasta este calitatea ce i se

contestă de către cel chemat în judecată.

Petiţia de ereditate nu trebuie confundată nici cu acţiunea

de partaj (împărţeală). Reclamantul moştenitor cere în acest din

urmă caz partea sa din succesiune, iar pârâtul nu contestă nici

calitatea de erede a reclamantului şi nici chemarea acestuia la

moştenire.

Petiţia de ereditate este o acţiune reală, divizibilă şi în

ceea ce priveşte constatarea calităţii de succesor, o acţiune

imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.

Dacă este admisă petiţia de ereditate determină retroactiv,

încă de la data morţii lui de cuius, recunoaşterea calităţii de

moştenitor a reclamantului.

Efectele produse de această acţiune în caz de admitere

trebuie analizate, pe de o parte între adevăratul moştenitor şi cel

sau cei ce deţineau fără temei bunuri ale succesiunii, iar pe de

altă parte cât priveşte soarta eventualelor acte juridice încheiate

de acest sau aceşti deţinători, fără temei, cu terţe persoane,

referitoare la bunuri succesorale.

Nu stăruim asupra efectelor petiţiei de ereditate, fiind

suficiente informaţii referitoare la acest aspect în lucrările de

specialitate apărute recent.

Certificatul de moştenitor reprezintă actul final al unei

proceduri necontencioase, graţioase, desfăşurate în faţa notarului

public. Se eliberează de către acesta “şi cuprinde constatări

referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea

90

moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum

şi alte menţiuni prevăzute de lege” (art. 1.132 Cod civil).

Cităm şi articolul următor, 1.133 Cod civil, căci,

reglementând efectele certificatului de moştenitor, acesta aduce,

cum vom arăta, o noutate notabilă în raport cu vechea

reglementare “(1) Certificatul de moştenitor face dovada calitaţii

de mostenitor, legal sau testamentar, precum si dovada dreptului

de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din

masa succesorală, in cota care se cuvine fiecaruia.

(2) In vederea stabilirii componentei patrimoniului succesoral,

notarul public procedeaza, mai întâi, la lichidarea regimului

matrimonial”.

Certificatul de moştenitor, în această reglementare a

efectelor sale, are nu doar cele două funcţii care i se recunoşteau

şi până acum (mijloc de probă a calităţii de erede şi mijloc de

însezinare pentru moştenitorii legali nesezinari cât şi pentru

legatari) ci şi o a treia, de mijloc de dovadă a dreptului de

proprietate asupra bunurilor din masa succesorală, în beneficiul

succesorilor acceptanţi.

Ori, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil,

dimpotrivă, era subliniat faptul că certificatul de moştenitor nu

constituie mijloc de dovadă a dreptului de proprietate ci doar că

eredele este succesorul în drepturi al defunctului.

Dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor din

masa succesorală se făcea, de la caz la caz, în funcţie de titlul,

actul, modul de dobândire prin care cel decedat devenise

proprietar al fiecărui bun. De aceea, cât priveşte vechea

reglementare a uzucapiunii, în literatura de specialitate se

sublinia că nu poate fi invocat ca just titlu pentru dobândirea

proprietăţii pe această cale, certificatul de moştenitor.

91

Rămâne ca practica să ne arate măsura în care această

nouă funcţie pe care o are certificatul de moştenitor, înlesneşte

circulaţia juridică a bunurilor dar dă, de asemenea, o siguranţă

suficientă circuitului civil.


Concepte şi termeni de reţinut:

sezina;

certificatul de moştenitor;

petiţia de ereditate;

predarea legatelor.

Bibliografie:




4. Codul Civil.

92


Indiviziunea şi partajul moştenirii

Indiviziunea este una din formele modalităţii dreptului de

proprietate, care este proprietatea comună. Indiviziunea este o

coproprietate care poartă asupra unei universalităţi juridice şi

anume asupra patrimoniului succesoral. Fiecare dintre

coindivizari cunoaşte care este cota sa parte ideală din

universalitate dar niciunul dintre ei nu ştie în ce anume bunuri,

în materalitatea lor, se concretizează cota parte ideală de drept.

Trei principii generale guvernează indiviziunea

succsorală:

1. Principiul liberei dispoziţii de către fiecare

coindividizar asupra cotei sale părţi, ideale din universalitate,

deoarece asupra acestei cote părti ideale fiecare comoştenitor are

un drept de proprietate exclusiv şi absolut; dobânditorul acestei

cote părţi se substituie celui care a înstrăinat-o şi devine la

rându-i coindivizar;

2. Principiul (regula) unanimităţii, potrivit cu care toate

93

actele de dispoziţie asupra unui bun din indiviziune trebuie

făcute cu acordul tuturor coindivizarilor;

În principiu, de la regula unanimităţii nu există excepţii. Cu toate

acestea, potrivit art. 643 alin. (1) din Codul civil, ,,fiecare

coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea sa

procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv

în cazul acţiunii în revendicare”.

3. În sfârşit, principiul potrivit căruia “nimeni nu poate

fi obligat a rămâne în stare de indiviziune. Moştenitorul poate

cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există

convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel (art. 1.143

alin. (1) Cod civil). Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune nu

se prescrie.

Dacă menţinerea stării de indiviziune ar prezenta un

anume interes pentru coindivizari, aceştia pot conveni

menţinerea acesteia pentru cel mult 5 ani. Dacă este vorba de

imobile, acordul dintre coproprietari trebuie să îmbrace forma

înscrisului autentic şi să fie îndeplinite formele de publicitate

stipulate de lege (art. 672 Cod civil). Este vorba mai exact aici

despre convenţiile pentru suspendarea partajului.

În completarea textelor anume dedicate de Codul civil

partajului succesoral, se aplică textele din materia împărţelii

coproprietăţii (a proprietăţii comune pe cote părţi) – art. 669 –

686 Cod civil.

Partajul succesoral (căruia Codul civil în vigoare îi spune

astfel dar nu vedem un impediment major în a folosi şi termenul

de împarţeală a moştenirii) este modalitatea specifică prin care

se pune capăt indiviziunii succesorale. Prin partaj bunurile aflate

în indiviziune se impart de regulă în natură dar în anumite

situaţii este posibil şi partajul prin echivalent şi devin proprietate

94

exclusivă a celor pentru care, această operaţiune fiind făcută,

partajul încetează. Altfel spus, prin partaj se identifică în

materialitatea bunurilor succesiunii cota parte ideală de drept a

fiecărui indivizar astfel încât fiecare dintre ei devine proprietar

exclusiv asupra bunului ori bunurilor ce i-au revenit în urma

partajului.

Se poate conveni de către coindivizari şi un partaj

provizoriu, de folosinţă a bunurilor aflate în indiviziune. Potrivit

art. 639 Cod civil “modul de folosire a bunului comun se

stabileşte prin acordul coproprietarilor iar în caz de neînţelegere,

prin hotarare judecătorească “.

Partajul poate fi voluntar (prin buna învoială a

coindivizarilor) sau judecătoresc. Când întreaga masă

succesorală este obiect al partajului acesta este total iar în cazul

partajului unei porţiuni a unuia ori mai multe bunuri ale

succesiunii, partajul este parţial.

Potrivit art. 673 Cod civil “instanţa sesizată cu cererea de

partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un

an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi

coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlaturat

înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii

interesate, va reveni asupra măsurii”.

Pot cere partajul succesoral:

- moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu

universal (deci moştenitori care stăpânesc împreună patrimoniul

succesoral, coindivizarii);

- succesorii în drepturi universali şi cu titlu universal al

coindivizarilor;

- creditorii personali ai coindivizarilor.

95

Capacitatea ce se cere coindivizarilor care solicită sau iau

parte la ieşirea din indiviziune prin partaj este cea de exerciţiu

deplină (ieşirea din indiviziune prin partaj este asimilată unui act

de dispoziţie).

Cei fără capacitate de exerciţiu pot cere partajul

judecătoresc prin reprezentantul legal, iar partajul poate fi

solicitat de cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu personal, dar

cu încuviinţarea dată anterior şi cu asistenţa ocrotitorului legal.

În ambele ipoteze este necesară şi încuviinţarea prealabilă a

instanţei de tutelă.

Obiect al partajului succesoral constituie de regulă

bunurile succesiunii asupra cărora defunctul era proprietar ori

avea alte drepturi reale.

Creanţele celui decedat şi pasivul succesoral se împart de

drept, încă de la data deschiderii succesiunii între moştenitorii

universali si cu titlu universal. Există, prin exceptie si bunuri

supuse partajului, care la data morţii lui de cuius nu se aflau în

patrimoniul acestuia. Nu stâruim asupra acestora, ele fiind

enumerate în lucrări de drept succesoral de data recentă. La fel,

nu stăruim asupra categoriilor de bunuri care la data morţii celui

care lasă moştenirea se aflau în cuprinsul acesteia şi totuşi nu

sunt supuse partajului.

Partajul voluntar se realizează printr-un act juridic sub

semnătură privată sau incheiat în formă autentică, aceasta fiind

obligatoriu dacă între bunurile succesiunii există imobile.

Pentru ca partajul voluntar să fie valabil se cere:

- să fie prezenţi toti coindivizarii;

- aceştia să recurgă la partajul voluntar ca modalitate de

încetare a indiviziunii succesorale;

96

- toti coindivizarii să aibă deplină capacitate de exerciţiu.

Dacă partajul iniţial nu ia în calcul toate bunurile vizate de

această operaţiune, ale succesiunii, poate fi completat de un

partaj suplimentar, voluntar ori judecătoresc.

Partajul succesoral judiciar este o cale de încetare a

indiviziunii succesorale pe care comoştenitorii o pot alege ca

alternativă la partajul prin buna învoială.

Situaţiile în care partajul succesoral judiciar este

obligatoriu, s-a subliniat în doctrină, sunt:

- când unul dintre coindivizari lipseşte de la împarţeală şi

nici reprezentantul său nu este prezent;

- când unul dintre coindivizari nu consimte la partajul

voluntar;

- când unul din coindivizari este incapabil, minor sau

interzis şi nu există reprezentant legal ori ocrotior legal, ori nu

există autorizarea instanţei de tutelă şi când este cazul a

ocrotitorului legal.

În principiu, după stabilirea de către instanţă a datoriilor

transmise pe cale succesorală, a datoriilor şi drepturilor de

creanţă pe care succesorii le au faţă de cuius şi de asemenea a

sarcinilor moştenirii, va lua în considerare care sunt bunurile de

împărţit, calitatea fiecărui erede de coindivizar şi cota parte ce i

se cuvine fiecaruia precum şi creanţele născute între coerezi,

rezultate din starea de coproprietate.

Se vor forma apoi de către instanţă, în natură, loturile şi

acestea vor fi atribuite. Egalizarea loturilor se face la nevoie,

printr-o sultă reprezentată de o sumă de bani. Sunt mai multe

criterii pe care instanţa le poate avea în vedere cu prilejul

97

formării laturilor pornind de la cota parte din succesiune ce se

cuvine fiecărui comoştenitor până, de pildă, la ocupaţia acestora

raportată la natura bunurilor.

Potrivit art. 676 alin (2) Cod civil „Dacă bunul este

indivizibil ori nu este comod partajabil în natura, partajul se va

face în unul dintre urmatoare moduri:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în

favoarea unui ori a mai multor coproprietari la cererea acestora;

b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori în

caz de neînţelegere la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi

distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota

parte a fiecăruia dintre ei”.

În literatura juridică nu există unitate de vederi cât

priveşte efectul constitutiv sau, dimpotrivă, ca pană acum

declarativ al partajului. Prima trăsătură este stabilită fără

îndoială de articolul 680 Cod civil pentru partajul comun. Cât

priveşte partajul succesoral există punctul de vedere că aceasta

în continuare retroactivează până la data deschiderii moştenirii

astfel încât se consideră că fiecare comoştenitor a primit ceea ce

i-a revenit în urma împărţelii direct de la defunct, altfel spus de

la data decesului.

Între comoştenitori există o obligaţie de garanţie, astfel încât

dacă unul dintre aceştia suferă o pierdere cât priveşte bunurile

succesiunii, pierdere care are o cauză anterioară împărtelii,

aceasta va fi suportată de toţi proprietarii cu ceea ce a primit

fiecare.

Încheiem aceste succinte consideraţii cu privire la principalele

aspecte ale partajului moştenirii prin precizarea numai a noţiunii

unei alte împărţeli, aceea de ascendent, reglementată de noul

98

Cod civil în art. 1.160 – 1.163.

Partajul de ascendent se poate face ori prin donaţie ori prin

testament şi are specificul că nu pune capăt indiviziunii ci

împiedică naşterea acesteia între descendenţii dispunătorului. la

moartea acestuia.

Pentru a fi valabil partajul trebuie făcut de ascedenţi iar acest act

trebuie sa îi cuprindă pe toţi descedenţii.

Partajul de ascendent, mai ales cel făcut prin testament, poate fi

neîndoielnic util căci, dacă respectă toate condiţiile legii, face ca

moştenirea să se transmită descendenţilor împărţită, fiecare

dintre aceştia ştiind din ce bunuri este compusă cota sa

succesorală. Iată, prin urmare un mijloc de a fi preântâmpinate

eventualele neînţelegeri între comoştenitori şi de a se evita, de

asemenea, regimul juridic mai complicat privind actele cu

privire la bunurile succesorale, acte încheiate câtă vreme durează

indiviziunea.

Cum am precizat deja acestea au fost câteva elemente de sinteză

privind principalele instituţii ale dreptului de moştenire, menirea

a face mai accesibile, lucrarile de succesiuni tipărite.



indiviziunea succesorală;

partajul voluntar;

partajul judiciar;

partajul de ascendent.

99

Bibliografie:




4. Codul Civil.

Bibliografie:

1. Vechiul Cod civil;

2. Codul civil în vigoare;

3. D.C. Florescu „ Dreptul succesoral”, Buc., Ed. Universul juridic., 2011;

4. I. Genoiu „Dreptul la moştenire în noul Cod civil”,Buc., Ed. C.H. Beck, 2012;

5. B. Patrascu, „Continuitate şi discontinuitate în reglementarea opţiunii succesorale, în

„Noul Cod Civil. Comentarii”, ediţia a III-a, Buc., Ed. Universal Juridic., 2011

(coordonator, M. Uliescu);

6. L. Stănciulescu, „ Curs de drept civil.Succesiuni”, Ed. Hamangiu, 2012;

7. V. Stoica, L. Dragu, „Moştenirea legală în noul Cod Civil”, Buc., Ed.Universul Juridic,

2012.

D 3 Drept Civil Succesiuni Patrascu Bogdan PDF

Documents

Transcript of D 3 Drept Civil Succesiuni Patrascu Bogdan PDF