CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE

SSEECCŢŢIIAA LLIITTIIGGIIII DDEE MMUUNNCCĂĂ ŞŞII AASSIIGGUURRĂĂRRII

SSOOCCIIAALLEE

TTrriimmeessttrruull II 22001144

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr ddrr.. CCaarrmmeenn PPÂÂRRVVUULLEESSCCUU

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 30

CCuupprriinnss

1. Recalculare pensie pentru limită de vârstă. Conţinutul adeverinţei emise de către fostul

angajator pentru atestarea unor sporuri permanente, indemnizaţii sau majorări de retribuţii

tarifare, realizate de asigurat şi neînscrise în carnetul de muncă, în scopul valorificării lor la

stabilirea punctajului mediu anual.................................................................................................. 3

2. Suspendare pensie de invaliditate de gradul I sau II. Obligativitatea emiterii deciziei de

suspendare a pensiei. Excepţie legală de la suspendarea pensiei de invaliditate de gradul I

sau II: cumulul pensiei de invaliditate I sau II cu veniturile brute pe un an calendaristic,

realizate din activităţi profesionale şi care sunt mai mici decât cuantumul a patru câştiguri

salariale medii brute utilizate la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acel

an calendaristic................................................................................................................................ 9

3. Răspunderea patrimonială a salariatului pentru prejudiciul provocat angajatorului.

Caracterul cumulativ al condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale .......13

4. Convocarea salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă. Obiectul

convocării……………. ....................................................................................................................17

5. Drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice. Sporuri ce pot fi acordate ...21

6. Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut.

Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere ..............................25

Pagina 3 din 30

1. Recalculare pensie pentru limită de vârstă. Conţinutul adeverinţei emise de către fostul angajator pentru atestarea unor sporuri permanente, indemnizaţii sau majorări de retribuţii tarifare, realizate de asigurat şi neînscrise în carnetul de muncă, în scopul valorificării lor la stabilirea punctajului mediu anual

- Legea nr. 263/2010: art. 165 alin. (2) - Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, art. 127 şi Anexa nr. 15 - Decizia nr.19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Toate elementele enumerate de art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr.

257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice trebuie înscrise în adeverinţa eliberată de către fostul angajator pentru ca sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare atestate să poată fi valorificate la stabilirea punctajului mediu anual a asiguratului.

Doar dacă se precizează, în cuprinsul adeverinţei eliberată de către angajator, articolul din lege sau clauza din contractul colectiv de muncă ce a justificat achitarea „adaosurilor suplimentare la salariul de bază” al unui fost angajat, casa teritorială sau sectorială de pensii şi, ulterior, instanţa de judecată, sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de pensionare emisă de aceasta, au posibilitatea să verifice dacă adaosurile suplimentare la salariul de bază, realizate anterior datei de 1 aprilie 2001, pot fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dat fiind că au fost incluse în baza de calcul, conform legislaţiei anterioare, şi pentru ele s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, respectiv dacă acestea s-au achitat cu titlu de retribuţie obţinută în acord global, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după calitatea şi calitatea muncii prestate, fiind incluse în salariul brut şi fiind reţinută contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, astfel încât să atragă incidenţa, în cauză, a Deciziei nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Principiul contributivităţii nu poate fi valorificat decât prin raportare la prevederile art. 96 coroborate cu cele ale art. 165 din Legea nr. 263/2011.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 171 din 12 martie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2342/03.10.2013, pronunţată în dosarul nr.

7288/30/2013, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.L.C. în contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti.

A anulat în parte Hotărârea nr. 4879/03.06.2013, emisă de pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, şi Decizia nr. 275226/08.12.2011, emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş.

A obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş să emită o nouă decizie, cu luarea în considerare a veniturilor reclamantei cuprinse în adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti.

Totodată, a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pagina 4 din 30

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, stabilită prin decizia nr. 275.226/07.07.2011.

Prin Decizia nr. 275226/22.11.2011, s-a revizuit pensia pentru limită de vârstă acordată reclamantei, iar prin Decizia nr. 275226/08.12.2011, Casa Judeţeană de Pensii Timiş a respins cererea de recalculare cu valorificarea veniturilor suplimentare din adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, eliberate de Institutul de Studii şi Proiectări Energetice S.A. Bucureşti, deoarece nu reprezintă sporuri cu caracter permanent ce se regăsesc în anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, norme aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

La data de 16.12.2011, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 275.226/22.11.2011, arătând că punctajul pe anul 2011 nu a fost corect calculat şi că stagiul suplimentar de cotizare este de 8 ani.

La data de 23.12.2011, reclamanta a contestat şi Decizia nr. 275.226/08.12.2011, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Timiş, deoarece, prin aceasta, i s-a respins cererea de recalculare a drepturilor de pensie prin valorificarea veniturilor suplimentare reprezentând adaosul la salariul de bază .

Prin Hotărârea nr. 4879/03.06.2013, emisă de către Casa Naţională de Pensii Publice - Comisia Centrală de Contestaţii, s-au respins contestaţiile formulate de reclamantă împotriva Deciziilor nr. 275.2226/22.11.2011 şi nr. 275.226/08.12.2011, însă constatându-se că, în mod eronat, prin Decizia nr. 275.226/22.11.2011, nu a fost evidenţiat stagiul suplimentar, a fost obligată Casa Judeţeană de Pensii Timiş să revizuiască hotărârea în acest sens.

În adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti, se regăsesc veniturile realizate de către reclamantă în acord global în perioada 01.06.1981 - 30.09.1991, constând în venituri suplimentare la retribuţia tarifară de încadrare, care nu au fost trecute în cartea de muncă şi au fost acordate în baza Legii nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii prestate, nefiind luate în considerare la calculul pensiei.

Aceste venituri suplimentare cu caracter permanent nu au fost trecute în carnetul de muncă, dar, au fost incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, aşa cum rezultă din adeverinţele menţionate, în care se specifică că reprezintă câştiguri suplimentare pentru care s-a achitat contribuţia pentru asigurări de stat conform legislaţiei şi au avut caracter permanent.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială prevedea că pensia se stabileşte în raport cu contribuţia adusă de fiecare persoană la dezvoltarea societăţii şi se diferenţiază în funcţie de vechimea în muncă, retribuţia avută şi grupa de muncă, iar art. 10 din acelaşi act normativ dispunea că baza de calcul, care este avută în vedere la stabilirea pensiei, este retribuţia tarifară, respectiv media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate.

Art. 10 din lege a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale, forma după modificare prevăzând că baza de calcul la stabilirea pensiei este media din 5 ani lucraţi consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate, a salariului de bază şi, printre alte sporuri, a sporului pentru lucru sistematic peste programul normal.

Prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 se prevedea că dreptul la pensia de asigurări sociale este recunoscut tuturor cetăţenilor ţării care au desfăşurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă şi pentru care unităţile au depus contribuţia prevăzută de lege la fondul de asigurări sociale de stat.

Pagina 5 din 30

Legea nr. 10/1972, în art. 116, dispunea că, în construcţii, în industria forestieră, în agricultură, precum şi în alte activităţi cu condiţii specifice, durata zilei de muncă poate fi mai mare, în condiţiile şi limitele stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniştri, de comun acord cu Uniunea Generală a Sindicatelor.

Art. 120 din fostul Cod al muncii prevedea că orele în care o persoană prestează munca peste durata normală a timpului de lucru sunt ore suplimentare şi se compensează cu timp liber corespunzător, iar dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător, orele suplimentare se vor retribui cu un spor de 50 % sau 100 %, în condiţiile reglementate de acelaşi cod.

Aceste dispoziţii au fost preluate şi de Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, care, în art. 71, dispunea că personalul care lucrează peste durata normală a zilei de muncă sau în zilele de repaus săptămânal ori în alte zile în care, potrivit legii, nu se lucrează are dreptul să fie retribuit dacă nu i s-a asigurat, în compensare, timpul liber corespunzător.

Astfel, veniturile realizate din munca prestată peste programul normal de lucru, potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate, sunt venituri cu caracter tarifar, care trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiei datorate pentru munca depusă, iar pentru aceste sume încasate s-a plătit contribuţia la asigurările sociale de stat, deoarece Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurări sociale de stat prevedea această sarcină asupra câştigului brut realizat de personalul salariat, fără nicio distincţie.

Potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi apoi prin art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al pensiilor este demonstrat şi de prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005.

Prin Decizia nr.19, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 18/2011, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art.78 şi art.164 alin.(1) şi (2) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art.1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilindu-se că formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Întrucât reclamanta, doar la data de 24.11.2011, prin cererea nr. 55092, ulterioară emiterii Deciziei nr. 275.226/22.11.2011, a solicitat recalcularea drepturilor de pensie prin valorificarea veniturilor suplimentare din adeverinţa nr. 599/19.05.2011, emisă de ISPE Bucureşti, iar prin contestaţia din data de 16.12.2011, reclamanta a invocat alte motive decât cele privind valorificarea veniturilor suplimentare, instanţa de fond a respins acţiunea formulată împotriva Deciziei nr. 275.226/22.11.2011, dată de Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi împotriva Hotărârii nr. 4879/03.06.2013, emisă de către Casa Naţională de Pensii Publice - Comisia Centrală de Contestaţii, în ce priveşte modul de soluţionare a contestaţiei din data de 16.12.2011.

Pagina 6 din 30

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că, prin Decizia nr. 275226/08.12.2011, Casa Judeţeană de Pensii Timiş nu a valorificat veniturile/câştigurile/adaosurile suplimentare la retribuţia tarifară de încadrare/salariul de bază potrivit adeverinţelor nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, eliberate de Institutul de Studii şi Proiectări Energetice SA Bucureşti, deoarece art. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice statuează că, la determinarea punctajelor lunare pentru perioadele anterioare datei de 01.04.2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, precum şi sporurile cu caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, aceste sporuri regăsindu-se în anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Totodată, în privinţa adeverinţelor în litigiu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alineatele 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi prevederile cuprinse la Menţiunea de la pct. VI. al anexei nr. 15 la aceleaşi norme aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, conform cărora: „Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: ... alte sporuri care nu au avut caracter permanent”.

Or, prin sentinţa civilă apelată, instanţa de fond nu a avut în vedere că cele două adeverinţe eliberate de ISPE SA Bucureşti nu cuprind denumirea veniturilor/câştigurilor/adaosurilor suplimentare realizate de către reclamanta-intimată pe lângă salariul de bază/retribuţia tarifară de încadrare în perioada pentru care s-au eliberat adeverinţele.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Menţiunea de la pct. VI. al anexei nr. 15 la Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând, în esenţă, că, pentru soluţionarea litigiului pendinte, nu este relevantă denumirea sporurilor atestate prin adeverinţa emisă de către angajator, ci faptul că pentru veniturile suplimentare s-au plătit contribuţii de asigurări sociale, astfel încât reclamanta este îndreptăţită la luarea acestora în calculul efectuat pentru stabilirea pensiei ce i se cuvine, conform deciziei nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie care nu se referă la denumirea sporurilor, ci doar la obligativitatea ca ele să aibă caracter permanent.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, ca stare de fapt, reclamanta a solicitat anularea Hotărârii nr. 4879/03.06.2013, emisă de pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, şi a Deciziei nr. 275226/08.12.2011, emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, precum şi obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Timiş să emită o nouă decizie, cu luarea în considerare a veniturilor reclamantei cuprinse în adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti.

Pagina 7 din 30

Nemulţumirea reclamantei a constat în faptul că pârâtele nu au valorificat veniturile suplimentare atestate de adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti, deşi, pentru acestea, unitatea angajatoare a achitat contribuţia de asigurări sociale şi contribuţia pentru pensia suplimentară, conform legilor în vigoare. În acest fel, nu a fost respectat principiul contributivităţii.

În apărare, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş a arătat că, la emiterea deciziei de pensionare contestate, a avut în vedere dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice coroborate cu cele art. 127 alineatele 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi ale Menţiunii de la pct. VI. al anexei nr. 15 la aceleaşi norme aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, precum şi împrejurarea că adeverinţele eliberate de angajator nu cuprind denumirea veniturilor/câştigurilor/adaosurilor suplimentare realizate de către reclamantă pe lângă salariul de bază/retribuţia tarifară de încadrare, în perioada pentru care ele s-au eliberat.

Verificând conţinutul Adeverinţei nr. 599/19.05.2011, eliberată de angajatorul ISPE Bucureşti, instanţa de apel constată că aceasta cuprinde sumele în lei încasate de către reclamantă pe perioada 1 iunie 1961 – 30 septembrie 1991, cu titlu de „adaosuri suplimentare la salariul de bază” al reclamantei.

Conţinutul Adeverinţei nr. 599/19.05.2011, eliberată de angajatorul ISPE Bucureşti, este completat de Adeverinţa nr. 600/19.05.2011, emisă de ISPE Bucureşti, prin care se atestă că „ ... reclamanta a realizat, în perioada 1 iunie 1961 – 30 septembrie 1991, venituri suplimentare la retribuţia tarifară de încadrare, care nu au fost trecute în cartea de muncă şi au fost incluse în baza lunară de calcul contribuţiei de asigurări sociale. Temeiul legal, în baza căruia s-au acordat aceste adaosuri, a fost Legea nr. 57/1974 şi contractul colectiv de muncă RENEL. Menţionăm că sporul de vechime în muncă şi alte sporuri nu sunt incluse în adaosurile suplimentare din adeverinţa anexată ... ”.

Potrivit art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, „la determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au in vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare”.

Art. 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice prevede că: „Sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15.

Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 cuprinde „sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual”.

Conform art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, „adeverinţa prin care se dovedesc aceste sporuri va cuprinde obligatoriu cel puţin următoarele elemente: a) denumirea angajatorului; b) datele de identificare a persoanei; c) perioada în care s-a desfăşurat activitatea, cu indicarea datei de începere şi de încetare a acesteia; d) funcţia, meseria sau specialitatea exercitată; e) denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată; f) perioada în care a primit sporul şi temeiul în baza căruia s-a acordat". Din modul de formulare a acestei prevederi legale rezultă că toate elementele enumerate în text

Pagina 8 din 30

sunt obligatorii pentru ca sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, menţionate în adeverinţă, să poată fi valorificate la stabilirea punctajului mediu anual a asiguratului pentru care a fost eliberată de către fostul său angajator.

Prin urmare, pentru a se putea valorifica, la stabilirea punctajului mediu anual a unui asigurat, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor trebuie să fi fost înscrise în carnetul de muncă al acestuia sau să fie atestate de adeverinţe emise de către fostul angajator cu respectarea prevederilor art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti, nu cuprind toate elementele obligatorii prevăzute de art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, respectiv funcţia, meseria sau specialitatea exercitată de către reclamantă, denumirea sporurilor, dacă veniturile suplimentare la retribuţia tarifară de încadrare a reclamantei, care nu au fost trecute în cartea de muncă şi au fost incluse în baza lunară de calcul contribuţiei de asigurări sociale, au constat în anumite sporuri, iar în cazul în care nu au avut natura juridică a unor sporuri la retribuţia tarifară de încadrare a reclamantei, ce dispoziţii legale au stat la baza acordării lor, nefiind suficientă simpla trimitere generică la prevederile Legii nr. 57/1974 şi ale contractului colectiv de muncă RENEL, fără indicarea concretă a articolului din lege sau a clauzei din contractul colectiv de muncă RENEL ce a justificat plata acestora, precum şi a numărului de înregistrare a acestuia şi a duratei sale de valabilitate.

Având în vedere dispoziţiile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 coroborate cu cele ale art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Curtea constată că adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti, nu puteau fi utilizate de către pârâtă la calcularea punctajului mediu anual cuvenit reclamantei, întrucât nu cuprind toate elementele cerute, cumulativ şi obligatoriu, de art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, astfel încât hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Pe de altă parte, doar dacă se preciza, în cuprinsul adeverinţelor eliberate de către angajator, articolul din lege sau clauza din contractul colectiv de muncă RENEL ce a justificat achitarea „adaosurilor suplimentare la salariul de bază” al reclamantei, Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi, ulterior, instanţa de judecată, sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de pensionare emisă de aceasta, aveau posibilitatea să verifice dacă adaosurile suplimentare la salariul de bază, realizate anterior datei de 1 aprilie 2001, pot fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dat fiind că au fost incluse în baza de calcul, conform legislaţiei anterioare, şi pentru ele s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, respectiv dacă acestea s-au achitat reclamantei cu titlu de retribuţie obţinută în acord global, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după calitatea şi calitatea muncii prestate, fiind incluse în salariul brut şi fiind reţinută contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, astfel încât să atragă incidenţa, în cauză, a Deciziei nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 19 din 17.10.2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 22.11.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 este în sensul că formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea

Pagina 9 din 30

pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

În adeverinţele nr. 599/19.05.2011 şi nr. 600/19.05.2011, emise de ISPE Bucureşti, nu se precizează că art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 a stat la baza plăţii „adaosurilor suplimentare la salariul de bază” al reclamantei şi nici că ele ar reprezenta o formă de retribuire obţinută de către reclamantă în acord global, astfel încât instanţa de fond să poată stabili aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Principiul contributivităţii invocat de către reclamantă nu poate fi valorificat decât prin raportare la prevederile art. 96 coroborate cu cele ale art. 165 din Legea nr. 263/2011.

Având în vedere aceste considerente şi constatând că în mod greşit instanţa de fond a procedat la anularea parţială a Hotărârii nr. 4879/03.06.2013, emisă de pârâta Casa Naţională de Pensii Publice, şi a Deciziei nr. 275226/08.12.2011, emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, întrucât adeverinţele eliberate de către fostul angajator nu permiteau verificarea de către instanţa de judecată dacă adaosurile suplimentare la salariul de bază, realizate de către reclamantă anterior datei de 1 aprilie 2001, pot fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dat fiind că au fost incluse în baza de calcul, conform legislaţiei anterioare, şi pentru ele s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, respectiv dacă acestea s-au achitat reclamantei cu titlu de retribuţie obţinută în acord global, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după calitatea şi calitatea muncii prestate, fiind incluse în salariul brut şi fiind reţinută contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, Curtea, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a admis apelul pârâtei ca fiind întemeiat şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată.

2. Suspendare pensie de invaliditate de gradul I sau II. Obligativitatea emiterii deciziei de suspendare a pensiei. Excepţie legală de la suspendarea pensiei de invaliditate de gradul I sau II: cumulul pensiei de invaliditate I sau II cu veniturile brute pe un an calendaristic, realizate din activităţi profesionale şi care sunt mai mici decât cuantumul a patru câştiguri salariale medii brute utilizate la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acel an calendaristic

- Legea nr. 263/2010: art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) şi alin. (4), art. 114 alin. (1) lit.

e), art. 116, art. 179

Art. 116 din Legea nr. 263/2010 impune caselor teritoriale de pensii, respectiv caselor de pensii sectoriale emiterea unei decizii pentru suspendarea plăţii pensiei, în condiţiile respectării regimului juridic al deciziei de înscriere la pensie.

Potrivit art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) din Legea nr. 263/2010, persoanele care realizează, din activităţi profesionale, un venit brut pe an calendaristic mai mic decât cuantumul a patru câştiguri salariale medii brute utilizate la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acel an calendaristic nu sunt asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii.

Art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 reglementează, printre alte situaţii de suspendare a pensiei, şi pe aceea a suspendării plăţii pensiei începând cu

Pagina 10 din 30

luna următoare celei în care pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul I sau II, este asigurat obligatoriu în condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e).

Prin urmare, aceste dispoziţii legale permit cumulul pensiei de invaliditate de gradul I sau II cu veniturile realizate de persoana pensionată din activităţi profesionale, dacă aceste venituri brute pe un an calendaristic sunt mai mici decât cuantumul a patru câştiguri salariale medii brute utilizate la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acel an calendaristic, astfel încât nu este incidentă suspendarea plăţii pensiei într-un astfel de caz, iar pensia de invaliditate este încasată, în mod legal, de către beneficiar, neimpunându-se restituirea ei de către pensionarul de invaliditate de gradul I sau II, conform art. 179 din Legea nr. 263/2010.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 66 din 12 martie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 3298/04.10.2013, pronunţată în dosarul nr.

1143/115/2013, Tribunalul Caraş-Severin a respins contestaţia la executare formulată de către reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în perioada 01.11.2011 - 31.07.2012, reclamantul B.I. a încasat drepturi de asigurări sociale, respectiv pensie de invaliditate, în sumă totală de 7.425 lei, contribuţia de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare fiind de 45 lei.

Din adeverinţele nr. 280/3.10.2012 şi nr. 330/24.05.2013, eliberate de Composesoratul „S.” Băuţarul de Jos, precum şi din documentul „Date de identificare asigurat” rezultă că, în perioada 01.11.2011-31.07.2012, reclamantul B.I. a fost angajat la Composesoratul „S.” Băuţarul de Jos, în calitate de casier, lucrând câte 2 ore/zi.

Prin Decizia nr. 221524/27.08.2010, emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, reclamantului i s-a acordat pensie de invaliditate gradul II.

Conform art. 69 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, invaliditatea de gradul II este caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu păstrarea capacităţii de autoîngrijire, iar potrivit art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul I sau II, se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni.

Având în vedere că reclamantul, în calitatea sa de persoană aflată în pensie de invaliditate gradul II, îşi păstrase doar capacitatea de autoîngrijire, nemaiavând capacitate de muncă, iar în perioada 01.11.2011-31.07.2012, a desfăşurat o activitate profesională, tribunalul a constatat că în mod corect pârâta a emis, pe seama reclamantului, Decizia nr. 221524/07.01.2013, prin care s-a dispus recuperarea de la acesta a sumei de 7.425 lei, reprezentând drepturi încasate necuvenit pe perioada 01.11.2011 - 31.07.2012.

Prin urmare, pârâta a procedat în mod temeinic şi legal, respectând dispoziţiile art. 69 şi ale art. 179 din Legea nr. 263/2010.

Referitor la susţinerile reclamantului că i s-ar aplica dispoziţiile art. 6 pct. IV lit. e) din Legea nr. 263/2010, prima instanţă a apreciat că aceste prevederi legale nu sunt incidente, dat fiind că invaliditatea de gradul II este caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă.

Pagina 11 din 30

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul B.I., prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii sale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, întrucât acestea nu sunt incidente în cauză în condiţiile în care reclamantul „nu a realizat un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cei puţin de 4 ori câştigul salariat mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat”.

Aceste prevederi legale nu au o aplicabilitate general restrictivă faţă de toţi pensionarii de invaliditate gradul I sau II, făcând excepţie acele categorii de pensionari care nu se află în situaţiile expres reglementate de art. 6 din Legea nr. 263/2010.

Nu poate fi primită, din aceleaşi considerente, concluzia instanţei de fond, cu valoare de „principiu general”, referitoare la restricţia limitării la orice alte venituri pentru pensionarii de invaliditate de gradul I sau II, din moment ce, în mod expres, legiuitorul exceptează consilierii locali şi judeţeni şi, în mod implicit, acei pensionari care fac obiectul veniturilor limitate, conform art. 6 pct. IV lit. e), cum este şi cazul reclamantului.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca

nefondat, având în vedere că motivele de recurs sunt neîntemeiate şi nu sunt probate de vreo dovadă aflată la dosarul cauzei.

Examinând recursul prin raportare la motivele invocate, la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a contestat decizia nr. 221524/07.01.2013, emisă de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale.

Prin această decizie s-a reţinut că, în perioada 1.11.2011-31.07.2012, s-au plătit şi încasat necuvenit drepturi în sumă totală de 7425 lei, contribuţia de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare fiind de 45 lei, deoarece exista incompatibilitate între calitatea reclamantului de pensionar de invaliditate gradul II şi cea de asigurat, conform art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, astfel încât sunt incidente prevederile art. 179 şi art. 181 din Legea nr. 263/2010.

Potrivit deciziei nr. 221524/27.08.2008, emisă de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, reclamantul este beneficiarul unei pensii de invaliditate cu începere de la data de 1.08.2007.

Din înscrisul intitulat „Date de identificare asigurat” pentru luna martie 2012, ce îl vizează pe reclamant, rezultă că reclamantul, având calitatea de „cenzor, membru în consiliu de administraţie”, a prestat activitate cu timp de muncă parţial, respectiv de 2 ore/zi, în baza unui contract de muncă.

Inspectoratul Teritorial de Muncă Caraş-Severin, prin adresa nr. 1809/3.03.2014, a comunicat instanţei de recurs că reclamantul nu figurează angajat cu contract individual de muncă în perioada 1.11.2011-31.07.2012. În acelaşi sens, Composesoratul „S.” Băuţarul de Jos, prin adresele nr. 17/27.02.2014 şi nr. 19/27.02.2014, atestă că nu s-a încheiat, între Composesoratul „S.” Băuţarul de Jos şi reclamant, contract individual de muncă pe perioada 1.11.2011-31.07.2012, acesta fiind plătit, pentru funcţia de secretar-casier, cu o indemnizaţie lunară stabilită de Consiliul Director al Composesoratului „S.” Băuţarul de Jos, aşa cum rezultă şi din procesul-verbal din data de 11.10.2005 al Consiliului Director al Composesoratului „S.” Băuţarul de Jos.

Pagina 12 din 30

Prin urmare, în înscrisul intitulat „Date de identificare asigurat” pentru luna martie 2012, s-a menţionat greşit că reclamantul a prestat activitate în baza unui contract de muncă, iar instanţa de fond a reţinut greşit starea de fapt raportat la care a stabilit dispoziţiile legale incidente.

Composesoratul „S.” Băuţarul de Jos, prin adresa nr. 330/24.05.2013, a atestat că, în anii 2011 şi 2012, veniturile brute ale reclamantului nu au depăşit limita reglementată de art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) din Legea nr. 263/2010, respectiv „de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat” pe anii 2011 şi 2012.

Potrivit art. 6 alin. (1) pct. IV din Legea nr. 263/2010, în sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii, persoanele care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi care se află în una dintre situaţiile următoare: a) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori de management; b) membri ai întreprinderii individuale şi întreprinderii familiale; c) persoane fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice; d) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; e) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale.

Prin urmare, persoanele care realizează, din activităţi profesionale, un venit brut pe an calendaristic mai mic decât cuantumul a patru câştiguri salariale medii brute utilizate la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acel an calendaristic nu sunt asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii.

Reclamantul nu a încasat, în anii 2011 şi 2012, venituri mai mari decât cuantumul a patru câştiguri salariale medii brute utilizate la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anii 2011 şi 2012, astfel încât nu a fost asigurat obligatoriu în sistemul public de pensii, potrivit art. 6 din Legea nr. 263/2010.

Art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 prevede că: „În sistemul public de pensii, plata pensiei se suspendă, începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre următoarele cauze: ... pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul I sau II, se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni”.

Dat fiind că, potrivit celor expuse anterior, reclamantul nu a fost asigurat obligatoriu în sistemul public de pensii, neaflându-se în vreuna din situaţiile reglementate de art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV din Legea nr. 263/2010, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 114 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 coroborate cu cele ale art. 179 din Legea nr. 263/2010, cum greşit au apreciat pârâta şi prima instanţă.

Pe de altă parte, Curtea constată că, în speţă, nu au fost respectate prevederile art. 116 din Legea nr. 263/2010, care dispun că: „încetarea, suspendarea sau reluarea plăţii pensiei, precum şi orice modificare a drepturilor de pensie se fac prin decizie emisă de casele teritoriale de pensii, respectiv de casele de pensii sectoriale, în condiţiile respectării regimului juridic al deciziei de înscriere la pensie”, deoarece pârâta nu a emis şi nu a comunicat reclamantului o decizie de suspendare a plăţii sale, pe care acesta să o poată contesta conform art. 149 şi următoarele din Legea nr. 263/2010.

Pentru considerentele de fapt şi de drept menţionate mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 172 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, Curtea a apreciat acţiunea reclamantului ca fiind întemeiată, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) din Codul de procedură civilă, a admis recursul reclamantului ca fondat şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a admis contestaţia formulată şi precizată de către reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 221524/07.01.2013, emisă de către

Pagina 13 din 30

pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, a anulat această decizie şi a obligat pârâta la restituirea sumelor de bani reţinute în baza ei.

Faţă de prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta-intimată la plata către reclamantul-recurent a sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

3. Răspunderea patrimonială a salariatului pentru prejudiciul provocat angajatorului. Caracterul cumulativ al condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 254 alin. (1)

Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii, pentru a se angaja răspunderea

patrimonială a unui salariat este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului în legătură cu munca sa; prejudiciul creat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi vinovăţia salariatului.

Pe cale de consecinţă, nedovedirea de către angajator a uneia dintre aceste condiţii împiedică antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatului, nefiind necesară verificarea de către instanţa de judecată a existenţei celorlalte condiţii..

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 33 din 12 februarie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2723/PI/27.11.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 524/30/2013, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamantul T.F. în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SRL Periam.

A fost obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plaţii a sumei de 3000 euro diurnă, actualizată cu rata inflaţiei calculată de la scadenţă până la data plăţii efective.

A fost respinsă în rest cererea principală. A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de reclamanta-

reconvenţională SC R.B. SRL împotriva pârâtului-reconventional T.F. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că

reclamantul a devenit angajatul pârâtei începând cu data de 02.07.2012, în baza contractului individual de muncă nr. 3/27.06.2012, înregistrat în Registrul de evidenţă al salariaţilor, în funcţia de şofer autocamion, având un salariu lunar de bază brut de 700 lei.

În data de 30.11.2012, în timp ce se afla pe teritoriul Germaniei, în exercitarea activităţii profesionale, ca urmare a discuţiei telefonice avute cu d-nul M.G., reprezentantul societăţii, reclamantul a părăsit autocamionul pe care lucra, după ce l-a parcat în parcarea folosită de această firmă şi a luat cu el actele maşinii, cheile, telefonul firmei şi sistemul de navigaţie, lăsând în interior, pe parbriz, un bilet cu două nr. de telefon şi pe care a scris că, actele maşinii şi cheile sunt la el.

La data de 01.12.2013, Politia din Böblingen, Germania, a întocmit dovada nr. 36, prin care aceste bunuri au fost confiscate reclamantului.

Pagina 14 din 30

Prin Dispoziţia din 22.02.2013, dată de Procuratura Ravensburg, s-a dispus încetarea urmăririi penale a d-nului M.G., reprezentantul societăţii, ca urmare a plângerii reclamantului, iar prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare din data de 26.04.2013, s-a dispus neînceperea urmăririi penele împotriva reclamantului ca urmare a plângerii penale formulata de societate.

Tema pretenţiilor şi probaţiunii acţiunii principale vizează obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite şi neachitate pentru perioada iulie-decembrie 2012.

Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, conform art. 168 din Codul muncii.

Cu extrasele de cont şi statele de plata depuse la dosar, pârâta a făcut dovada că reclamantul a încasat drepturile salariale cuvenite pe perioada iulie–noiembrie 2012, în sumă de 530 lei net pe lună.

În privinţa lunii decembrie 2012, din înscrisurile depuse de pârâtă rezultă că reclamantul nu a lucrat nici o oră, fapt recunoscut indirect de acesta la interogatoriul administrat în cauză.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata salariului pe perioada iulie – decembrie 2012.

Referitor la diurnă, reclamantul a susţinut că înţelegerea părţilor a fost pentru suma de 1500 euro pe lună, iar pârâta invocat suma de 35 euro pe zi.

Întrucât, pentru luna septembrie 2012, reclamantul a încasat de la pârâtă, pentru 20 de zile lucrătoare, diurna în sumă de 1.382 euro, iar prin interogatoriul scris luat societăţii, aceasta a recunoscut că a plătit aceasta sumă, constând din diferenţa între diurna în sumă de 1500 euro şi salariul în sumă de 530 lei, prima instanţă a reţinut că înţelegerea părţilor a fost pentru o diurnă în sumă de 1500 de euro pe lună.

Pretenţiile reclamantului privind plata diurnelor externe aferente perioadei 02.07.2012 - 20.08.2012 au fost apreciate ca neîntemeiate, având în vedere că acesta nu a efectuat nici o deplasare externă în această perioadă. Pentru luna decembrie 2012, dat fiind că reclamantul nu a lucrat vreo oră în curse externe, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de plată a diurnei.

Societatea pârâtă a recunoscut ca a reţinut diurnele externe aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012, considerând că sunt întrunite condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a reclamantului.

Conform art. 169 alin. 2 din Codul muncii, chiar dacă reclamantul ar fi produs o pagubă pârâtei, dacă nu s-a ajuns la rezolvarea pe cale amiabilă, răspunde doar dacă prejudiciul şi culpa sa a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât tribunalul a constatat că pârâta nu avea posibilitatea legală să reţină diurnele externe aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012 şi cuvenite reclamantului.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa de fond a obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data plaţii, a sumei de 3000 euro diurnă aferentă lunilor octombrie şi noiembrie 2012, actualizată cu rata inflaţiei calculată de la scadenţă până la data plăţii efective.

În privinţa cererii reconvenţionale, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii, salariatul este obligat să repare prejudiciul efectiv produs în timpul executării contractului de muncă printr-o fapta prejudiciabilă, săvârşită cu vinovăţie, în legătura cu munca sa.

Din probele administrate nu rezultă că societatea, datorită culpei angajatului, a fost în imposibilitatea onorării comenzilor şi că, prin conduita sa, pârâtul reconvenţional i-a produs acesteia vreun prejudiciu.

Pagina 15 din 30

Constatând că nu s-a făcut dovada, potrivit art. 272 din Codul muncii, a întrunirii condiţiilor răspunderii patrimoniale, tribunalul a fost respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.

În baza art. 274 din Codul de procedură civilă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei civile nr. 2723/27.11.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 524/30/2013, în termenul legal, a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a calculat în mod eronat diurna lunară cuvenită reclamantului, întrucât nu a ţinut seama că o parte din sumă a fost achitată şi că reclamantul a părăsit locul de munca fără a restitui societăţii pârâte suma de 380 euro, ce îi fusese dată cu titlu de avans spre decontare, aşa cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 10 din interogatoriul luat societăţii pârâte.

Având în vedere dispoziţiile art. 254 şi ale art. 257 din Codul muncii, pârâta a reţinut, în mod legal, diurnele aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012.

Cu privire la cererea reconvenţională, se susţine că prejudiciul, pe care reclamantul l-a creat pârâtei, se compune din pierderile înregistrate de societatea pârâtă ca urmare a imposibilităţii onorării comenzilor de transport, în timpul celor 11 zile lucrătoare, cât reclamantul a lipsit societatea de bunurile sale, prejudiciul total fiind de 8.800 euro.

Fapta ilicită săvârşită de reclamant constă în aceea că, în data de 30.11.2012, în timpul exercitării activităţii profesionale pe teritoriul Germaniei, a părăsit locul de muncă, fără să anunţe conducerea societăţii despre aceasta, ocazie cu care a sustras cheile autovehiculului pe care îşi desfăşura activitatea, actele autovehiculului şi ale semiremorcii, licenţa de transport a societăţii, sistemul de navigaţie, precum şi telefonul societăţii, aspecte confirmate de către reclamant în cadrul interogatoriului.

Din dovada nr. 36/01.12.2012, emisă de secţia de politie din Böblingen, rezultă că reclamantul a sustras bunurile de la societatea pârâtă, acestea fiindu-i confiscate de organele de poliţie în vederea constituirii materialului probator în cadrul unei urmăriri penale.

Reprezentantul societăţii pârâte a intrat în posesia bunurilor după 11 zile de la predarea acestora de către reclamant, acestea fiindu-i înmânate de către organele de politie din oraşul Friedrichshafen.

Prejudiciul produs societăţii este real şi cert, fiind stabilit pe baza înscrisurilor provenite de la beneficiarul serviciilor de transport, respectiv societatea W. A. GMBH GERMANIA, care atestă că pârâta efectuează curse zilnice, tur-retur, pe traseul 88677 Mrakdorf Germania - 57913 Hambach Franţa, în schimbul unui preţ de 800 euro/cursă.

Ca urmare a imposibilităţii onorării comenzilor de transport fată de W. A. GMBH GERMANIA, societatea pârâtă a fost nevoită să apeleze la serviciile unei alte societăţi de transport, respectiv societatea H.L.T. UG Germania, în vederea efectuării curselor contractate, pentru o perioadă de 8 zile, pentru care a fost emisă factura nr. 121202/17.12.2012, în sumă de 6.400 de Euro.

Cursele de transport pentru celelalte 3 zile au fost realizate de către societatea W.A. GMBH Germania cu autovehiculele proprii.

Între fapta ilicită săvârşită de către reclamant şi prejudiciul creat societăţii pârâte, în sumă de 8.800 Euro, există o relaţie directă de cauzalitate, în condiţiile în care societatea nu s-a aflat în posesia şi folosinţa autovehiculul timp de 11 zile, acesta neputând fi folosit pentru a onora alte comenzi de transport, respectiv pentru societatea W.A. GMBH GERMANIA.

Pagina 16 din 30

Considerente expuse anterior au justificat decizia conducerii societăţii de a reţine diurnele externe aferente lunilor octombrie şi noiembrie 2012, considerând că sunt întrunite cumulativ condiţiile necesare antrenării răspunderii patrimoniale a reclamantului.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a prevederilor art. 304 pct.9 raportate la cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea l-a respins pentru următoarele considerente:

În mod corect, instanţa de fond a reţinut cuantumul diurnei la nivelul sumei de 1500 Euro. Societatea angajatoare nu poate susţine că a dovedit un alt cuantum al diurnei, prin răspunsul la interogatoriu acordat de către ea, deoarece, prin acest răspuns, pârâta nu a făcut altceva decât să conteste dreptul solicitat de către reclamant, poziţie menţinută pe tot parcursul litigiului.

La dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte cuantumul diurnei.

Părţile au prezentat opinii diferite cu privire la cuantumul diurnei, respectiv reclamantul a susţinut că înţelegerea a fost pentru plata unei diurne de 1500 Euro/lună, iar pârâta a menţionat că diurna a fost stabilită pentru 35 de euro pe zi. Cum angajatorul a efectuat o plată de 1382 Euro pentru o perioadă de 20 de zile lucrătoare, arătând că din suma datorată, cu titlu de diurnă, a scăzut salariul de 530 lei pentru luna respectivă, este evident că părţile au convenit plata unei diurne în cuantumul solicitat de reclamant. Modalitatea în care a procedat pârâta, prin scăderea salariului din suma cuvenită cu titlu de diurnă, nu dovedeşte stabilirea unui alt cuantum al diurnei, ci, dimpotrivă, confirmă susţinerile reclamantului, potrivit cărora diurna a fost stabilită pentru suma de 1500 Euro/lună, pentru că drepturile sunt determinate distinct.

În condiţiile în care singura obligaţie stabilită, în sarcina pârâtei, a fost aceea de plată a diurnei, plata drepturilor salariale, în sumă de 530 lei, pentru perioada iulie-noiembrie 2012, nu prezintă relevanţă pentru modificarea hotărârii instanţei de fond.

Referitor la scăderea sumei de 380 euro din cuantumul diurnei datorate reclamantului, pârâta nu a formulat apărări în faţa instanţei de fond şi nici nu a administrat probe din care să rezulte avansarea sumei cu acest titlu către reclamant, deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 272 din Codul muncii.

Cum dispoziţiile art. 169 alin. (2) din Codul muncii impun obţinerea, de către angajator, a unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru efectuarea de reţineri din drepturile ce trebuie plătite salariatului, iar pârâta nu a fost în posesia unei astfel de hotărâri, în mod nelegal a refuzat plata diurnei către reclamant.

Cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, printre care se regăseşte şi cea a dovedirii prejudiciului.

Pârâta reclamantă-reconvenţională a motivat prejudiciul prin pierderile înregistrate de către societate, ca urmare a imposibilităţii onorării comenzilor de transport în timpul celor 11 zile lucrătoare în care societatea a fost lipsită de mijlocul de transport condus de către reclamant.

Însă, pârâta reclamantă-reconvenţională nu dovedit plata facturii emisă de către H.L.T. UG, în valoare de 6.400 Euro, iar serviciile prestate în favoarea W. A., pentru care pârâta a efectuat transporturile, urmează a fi plătite în situaţia în care, în perioada 03.12.2012-14.12.2012, această societate a beneficiat de serviciile pârâtei.

Curtea a conchis că pârâta reclamantă-reconvenţională nu a probat existenţa unui prejudiciu cauzat de fapta salariatului, motiv pentru care hotărârea primei instanţe este corectă şi în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale.

Pagina 17 din 30

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, în conformitate cu art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de către pârâta-recurentă.

4. Convocarea salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă. Obiectul

convocării

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 251 alin. (2)

Menţiunile prevăzute de art. 251 alin. (2) din Codul muncii sunt necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului salariatului la apărare, respectiv posibilitatea acestuia de a invoca şi de a administra în faţa comisiei de cercetare disciplinară toate apărările şi probele pe care le consideră relevante.

Convocarea salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă trebuie să cuprindă, în mod expres, obiectul cercetării disciplinare prealabile. Menţiunea că, raportat la prevederile Codului muncii în vigoare, unitatea angajatoare îl convoacă pe salariat la efectuarea cercetării disciplinare, pentru a se determina dacă a săvârşit o abatere disciplinară, urmată de definiţia legală a abaterii disciplinare, nu răspunde exigenţelor art. 251 alin. (2) din Codul muncii, deoarece nu permite salariatului, urmare a convocării, să cunoască fapta pentru care este cercetat, astfel încât să-şi poată formula apărările în cunoştinţă de cauză.

Nu sunt respectate prevederile art. 251 alin. (2) din Codul muncii în cazul în care salariatul este convocat pentru cercetarea altei fapte decât cea reţinută ca abatere disciplinară prin decizia de sancţionare disciplinară.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 13 din 12 februarie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2406/18.09.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. 4347/108/2013, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâta CNADNR – Direcţia de Drumuri şi Poduri Timişoara, având ca obiect anulare decizie de sancţionare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr. 108/21.02.2013, s-a dispus sancţionarea reclamantului cu reducerea salariului de bază pe o durată de două luni cu 10%, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, dat fiind că, în data de 20.12.2012, s-a produs defectarea accidentală a UPS-ului aferent instalaţiei de cântărire de pe sensul de intrare în ţară la AICI Nădlac, iar acest incident nu a fost anunţat pe linie ierarhică şi, în toată perioada scursă până la momentul defectării instalaţiei: 16.01.2013, nu s-a luat nicio măsură pentru remedierea situaţiei, astfel încât au fost încălcate atribuţiile prevăzute la cap. II pct. 3, pct. 4b şi 4c din fişa postului, art. 9 alin. (2), art. 9.2 lit. b) din Contractul colectiv de muncă pe anul 2011 şi art. 39 din Codul muncii. În decizia contestată, au fost menţionate motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului făcute cu ocazia cercetării disciplinare. Decizia a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 252 din Codul muncii.

Motivele de nelegalitate a deciziei de concediere disciplinară, invocate de către reclamant nu au fost reţinute de către instanţa de fond, întrucât acesta a fost prezent la cercetarea prealabilă efectuată, fiind convocat în acest sens şi dând nota explicativă din 01.02.2013. Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa sesizării privind

Pagina 18 din 30

săvârşirea unei abateri disciplinare de către reclamant nu constituie motiv de nulitate a deciziei de sancţionare, deoarece, urmare a defectării instalaţiei de cântărire de pe sensul de intrare în ţară la AICI Nădlac, pârâta a procedat la efectuarea de verificări asupra tuturor persoanelor care au fost considerate responsabile de incidentul produs.

Examinând motivele de netemeinicie a deciziei, invocate de către reclamant, instanţa de fond a reţinut că, în data de 20.12.2012, acesta desfăşura activitatea de şef de tură la ACI Nădlac şi, urmare a unui incident, UPS-ul ataşat instalaţiei de cântărire a fost îndepărtat, aceasta funcţionând până la data de 20.01.2013, când s-a defectat, fără stabilizatorul de tensiune (UPS).

Aceste aspecte au fost constatate prin raportul de intervenţie service nr. 110018/22.01.2013, întocmit de SC D.C. SRL, în care se menţionează că UPS-ul este ars, firma D.C. nefiind înştiinţată, iar placa de bază este defectă, indicatorul de greutate a fost găsit alimentat în altă priză, fără protecţie, calculatorul instalaţiei de cântărire a fost găsit alimentat în altă priză, fără protecţie, sigiliul metrologic rupt.

Nota explicativă dată de către reclamant, cu ocazia cercetării disciplinare, se coroborează cu declaraţia martorei G.A., care, în data de 20.12.2012, a vărsat cafea pe UPS, procedându-se la reluarea activităţii după îndepărtarea acestei componente, aşa cum declară şi reclamantul.

Nu s-a procedat la informarea scrisă a conducerii pârâtei asupra acestui incident, aspect recunoscut de către reclamant la interogatoriul luat, însă reclamantul nu a informat nici despre funcţionarea instalaţiei de cântărire fără protecţie, prin îndepărtarea componentei UPS.

Prima instanţă a apreciat că nu poate reţine apărarea reclamantului privind lipsa instruirii de folosire a instalaţiei de cântărire, întrucât acesta avea obligaţia de a utiliza instalaţia cu toate componentele ce i-au fost încredinţate şi de a informa şefii ierarhici despre orice modificări intervenite. Deşi activitatea a fost reluată după câteva minute, aşa cum rezultă din probele administrate, incidentul ivit nu s-a remediat, aşa cum susţine reclamantul, activitatea desfăşurându-se în alte condiţii până în data de 16.01.2013, când s-a produs defectarea instalaţiei de cântărire, fără a se informa conducerea pârâtei cu privire la acest aspect. Este dovedită astfel existenţa faptei reţinute în sarcina reclamantului, care avea atribuţiile stabilite prin fişa postului.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii disciplinare, întrucât reclamantul, în calitate de şef de tură, răspunde de activitatea de ansamblu a turei şi are obligaţia de a lua măsuri organizatorice pentru buna desfăşurare a activităţii pe tura sa, neputându-se reţine susţinerea acestuia privind lipsa vinovăţiei.

Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut că motivele invocate de către reclamant, prin acţiune, nu sunt întemeiate, fapta sa constituie abatere disciplinară săvârşită cu vinovăţie de către, iar pârâta a individualizat corect sancţiunea aplicată, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Având în vedere considerentele anterior menţionate, în temeiul art. 247-252 din Codul muncii, prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2406/18.09.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4347/108/2013, în termenul legal, a formulat apel reclamantul-apelant D.D., reprezentat prin Sindicatul Drumarilor „E.R.”, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată atât la fond, cât şi în apel.

În motivarea apelului, se arată, în esenţă, că hotărârea apelată este nelegală şi netemeinică, dat fiind că lipseşte convocarea reclamantului la cercetarea disciplinară pentru faptele imputate prin decizia contestată.

Pagina 19 din 30

Potrivit art. 251 alin. (2) din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, salariatul trebuie sa fie convocat la cercetarea disciplinara în cunoştinţă de cauză, astfel încât să ştie pentru ce se realizează cercetarea disciplinară şi urmează a da explicaţii, pentru a-şi putea pregăti apărarea. Eludarea acestor exigenţe afectează fundamental dreptul la apărare al salariatului şi dă naştere la abuzuri din partea angajatorului.

Din verificarea convocatorului şi a deciziei de sancţionare rezultă că reclamantul a fost convocat pentru anumite aspecte şi sancţionat pentru altele.

În data de 20.12.2012, reclamantul a lucrat în funcţia de şef tură, având obligaţiile menţionate în fişa postului pentru şeful de tură, iar nu pentru controlorul trafic, îndatoriri pe care le-a îndeplinit, aşa cum rezultă din declaraţia martorei G.A., dat fiind că, în urma defectării instalaţiei de cântărire, şeful de agenţie a fost anunţat şi personal s-a deplasat la faţa locului. Pe de altă parte, obligaţiile menţionate în decizia de sancţionare vizează altă persoană şi nu puteau fi trecute ca temei al răspunderii sale disciplinare.

Instanţa de fond a făcut o confuzie între atitudinea psihică, care constituie elementul stabilirii vinovăţiei, şi latura activă, respectiv acţiunile întreprinse.

Raportat la evenimentele petrecute în data de 20.12.2012, reclamantului nu i se poate imputa faptul că ar fi acţionat cu vinovăţie, în condiţiile în care incidentul din 20.12.2012 a fost anunţat conducerii ACI Nădlac, respectiv şefului de agenţie, iar din cauza opririi trecerii camioanelor s-a format o coloană mare, care a condus la o stare tensionată a şoferilor. Totodată, susţine că angajaţii nu au fost instruiţi cu privire la folosirea instalaţiei de cântărire, întrucât, în data de 19.12.2012, reclamantul şi şefii de tură din ACI Nădlac, au fost instruiţi doar cu privire la programul de cântărire, conform procesului-verbal. Doar, în data de 06.02.2013, pârâta a procedat la instruire cu privire la modul în care funcţionează instalaţia de cântărire. Prin urmare, dacă pârâta nu şi-a îndeplinit atribuţiile, reclamantul nu putea să execute mai bine obligaţiile de serviciu.

Pentru motivele expuse anterior, apelantul apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite elementele răspunderii disciplinare, dat fiind că nu a săvârşit cu vinovăţie vreo faptă din cele enunţate în cuprinsul deciziei de sancţionare.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, arătând că decizia contestată este legală şi temeinică, întrucât au fost respectate dispoziţiile art. 247, art. 248 alin. (1) lit. c), ale art. 251 şi ale art. 252 din Codul muncii.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, reclamantul a susţinut că decizia de sancţionare disciplinară contestată a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 251 alin. 2 din Codul muncii, deoarece reclamantul nu a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă pentru faptele imputate prin decizia de sancţionare disciplinară.

Conform art. 251 alin. 2 din Codul muncii, „în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”. Menţiunile prevăzute de art. 251 alin. (2) din Codul muncii sunt necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului salariatului la apărare, respectiv posibilitatea acestuia de a invoca şi de a administra în faţa comisiei de cercetare disciplinară toate apărările şi probele pe care le consideră relevante.

Pagina 20 din 30

În speţă, nu au fost respectate dispoziţiile art. 251 alin. (2) din Codul muncii, dat fiind că în cele două convocări ale reclamantului la cercetarea disciplinară prealabilă, emise succesiv ca urmare a modificării datei convocării şi având acelaşi conţinut, nu se menţionează, în mod expres, obiectul cercetării disciplinare prealabile, precizându-se doar că, raportat la prevederile Codului muncii în vigoare, unitatea angajatoare îl convoacă pe reclamant la efectuarea cercetării disciplinare, pentru a se determina dacă a săvârşit o abatere disciplinară, definită ca fiind o „faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”, astfel încât reclamantul nu a cunoscut, urmare a convocării, fapta pentru care este cercetat, pentru a-şi putea formula apărările în cunoştinţă de cauză.

În cuprinsul acestor convocări, la paragraful I, se arată că, prin referatul nr 832/24.01.2013, întocmit de directorul adjunct comercial: c.j. P.P.M., s-au adus la cunoştinţa conducerii societăţii problemele înregistrate la ACI Nădlac cu privire la defectarea instalaţiei de cântărire, iar constatarea acestui fapt rezultă din procesul-verbal întocmit de către firma care a livrat instalaţia de cântărire. Având în vedere acest paragraf şi conţinutul integral al celor două convocări s-ar putea aprecia că reclamantul a fost convocat pentru a da explicaţii privitoare la „defectarea instalaţiei de cântărire”, constatată prin procesul-verbal întocmit de către firma care a livrat instalaţia de cântărire. Însă, prin decizia nr. 108/21.02.2013, emisă de către pârâta CNADNR SA Bucureşti – Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, s-a reţinut, în sarcina acestuia, săvârşirea următoarelor abateri disciplinare: „incidentul produs la data de 20.12.2012 nu a fost anunţat pe linie ierarhică către conducerea DRDP Timişoara şi în toată perioada scursă până la momentul defectării instalaţiei (16.01.2013) nu s-a luat nicio măsură pentru remedierea situaţiei”. Astfel, reclamantul a fost sancționat pentru că nu a anunţat, pe linie ierarhică conducerea DRDP Timişoara, despre un „incident” din 20.12.2012, incident care nu este descris în decizie şi nu este menţionat în cele două convocări ale reclamantului la cercetarea disciplinară prealabilă sau în referatul nr 832/24.01.2013, întocmit de directorul adjunct comercial: c.j. P.P.M. Totodată, a fost sancționat şi pentru că „în toată perioada scursă până la momentul defectării instalaţiei (16.01.2013) nu s-a luat nicio măsură pentru remedierea situaţiei”, fără a se preciza ce situaţie trebuia remediată, aceasta nefiind indicată în cele două convocări ale reclamantului la cercetarea disciplinară prealabilă sau în referatul nr. 832/24.01.2013, întocmit de directorul adjunct comercial: c.j. P.P.M.. Prin urmare, chiar dacă s-ar constata că, în cele două convocări ale reclamantului la cercetarea disciplinară prealabilă, se menţionează obiectul cercetării disciplinare prealabile, instanţa nu poate reţine că reclamantul a fost convocat, cu respectarea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) din Codul muncii, la cercetarea disciplinară prealabilă pentru abaterile disciplinare pentru care a fost sancționat, prin decizia contestată, în condiţiile în care a fost convocat pentru cercetarea altei fapte decât cele imputate ca abateri disciplinare prin decizia de sancţionare disciplinară.

Având în vedere cele expuse anterior, Curtea a constatat că decizia nr. 108/21.02.2013, emisă de către pârâta CNADNR SA Bucureşti – Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, este nulă absolut pentru emiterea ei cu nerespectarea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) din Codul muncii, astfel încât nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate sau netemeinicie a dispoziţiei contestate, invocate de către reclamantul-apelant, precum şi a apărărilor formulate de către pârâta-intimată cu referire la aceste motive, iar hotărârea apelată este greşită, în

Pagina 21 din 30

ceea ce priveşte soluţionarea acestei apărări, formulată de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul reclamantului ca fiind întemeiat şi a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantul D.D., reprezentat prin Sindicatul Drumarilor „Elie Radu”, în contradictoriu cu pârâta CNADNR SA Bucureşti – Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara şi a anulat decizia nr. 108/21.02.2013, emisă de către pârâta CNADNR SA Bucureşti – Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor de bani reţinute în baza deciziei nr. 108/21.02.2013, emisă de către pârâta CNADNR SA Bucureşti – Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara.

Dispoziţiile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit instanţei de judecată să diminueze motivat, chiar şi din oficiu, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat atunci când acesta este disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, dispunând că măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Astfel fiind, în cadrul raportului de drept procesual, obligaţia de plată a celui căzut în pretenţii trebuie dimensionată în funcţie de culpa procesuală şi, pentru ca aceasta să se situeze la un nivel rezonabil, astfel cum impune art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele şi garanţiile unui proces echitabil, în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: valoarea sau complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat, circumstanţele cauzei.

Având în vedere gradul de complexitate al cauzei, natura litigiului, respectiv aceea de conflict individual de muncă întemeiat pe contestarea de către salariat a unei decizii de sancţionare disciplinară, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a diminuării salariului cu un procent de 10% pe două luni calendaristice, valoarea redusă a litigiului prin raportare la petitul doi al acţiunii şi munca desfăşurată de către avocat în faţa instanţei de fond, Curtea a constatat că, în speţă, se impune, în baza art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reducerea cheltuielilor de judecată în fond, chiar din oficiu, până la suma de 1500 lei, care reprezintă un cuantum rezonabil al onorariului de avocat pentru prima instanţă prin raportare la criteriile enumerate mai sus.

Pe cale de consecinţă, văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, a obligat pârâta-intimată la plata către reclamantul-apelant a sumei de 4233 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în fond şi în apel, constând din onorariu de avocat redus la fond, precum şi din onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare în apel.

5. Drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice. Sporuri ce pot fi acordate

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 157 alin. (2)1 - Legea nr. 330/2009: art. 1 alin. (2) şi art. 30 alin. (2) - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010: art. 2

1 În prezent 162 alin. 3

Pagina 22 din 30

Din normele cuprinse în Legea nr. 330/2009 rezultă voinţa legiuitorului de recunoaştere, la reîncadrarea salariaţilor în temeiul acestei legi, doar a sporurilor acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului, precum şi a sporurilor specifice, pe categorii de personal şi domenii de activitate, expres prevăzute în cap. III din lege şi în anexele la lege.

Prin urmare, sporul de penibilitate, reglementat de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006, nefiind prevăzut de Legea nr. 330/2009, nu poate fi acordat în anul 2010.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 13 din 15 ianuarie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2652/03.10.2013, pronunţată în dosarul nr.

6798/108/2013, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele M.F., C.M., C.D.D., S.G., B.F., J.R., T.A.E., V.M., S.I. şi D.M.M., reprezentate prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, în contradictoriu cu pârâtele Grădiniţa PP nr. 15 Arad şi Grădiniţa PP nr. 1 Arad, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantele, reprezentate prin Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, solicită instanţei obligarea pârâtelor la sporul de penibilitate de 10% pentru perioada 31.07.2010 – 31.12.2012, în baza art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5/29.01.2007.

Potrivit art. 162 alin. (3) din Codul muncii, fost art. 157 alin. (2) în reglementarea anterioară, sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale se stabileşte prin lege.

Reclamantele sunt personal nedidactic, angajate pe postul de „îngrijitor”, iar salarizarea acestora s-a stabilit prin lege, astfel încât nu este aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010.

Pentru anul 2010, salarizarea a fost reglementată prin Legea nr. 330/2009, în care, la anexa II/14, se prevăd salariile care se acordă personalului plătit din fonduri publice care desfăşoară activitate de secretariat-administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire. La poziţia 13, este menţionat salariul pe care trebuie să îl aibă persoanele angajate pe postul de „îngrijitor”. Cu începere de la data de 01.01.2011, a fost abrogată atât Legea nr. 330/2009, cât şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, prin art. 39 lit. w) şi x) din Legea nr. 284/2010, care se aplică începând cu data de 01.01.2011.

Astfel, pentru anul 2011, salariile reclamantelor au fost calculate în baza Legii nr. 284/2010, care prevede, la fel ca reglementarea anterioară, în Cap. VI lit. D lit. b) poziţia 9, salariul pe care trebuie să îl aibă persoanele angajate pe postul de „îngrijitor”.

Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantelor că, începând cu 1 ianuarie 2011, salarizarea personalului este supusă prevederilor Legii nr. 285/2010, care, în art. 1, stabileşte că salarizarea în anul 2011 porneşte de la salariile de referinţă stabilite în luna octombrie 2010, în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009, şi, implicit, cu luarea în considerare a sporului de penibilitate, deoarece art. 1 din Legea nr. 285/2010 se referă la majorarea de 15% acordată personalului plătit din fondurile publice, majorare care se aplică la cuantumul salariului avut în luna octombrie 2010, iar sporul de penibilitate nu a fost acordat niciodată conform contractului colectiv de

Pagina 23 din 30

muncă la nivel naţional, pentru că acest contract nu a fost aplicabil reclamantelor care au fost salarizate pe baza legii.

În condiţiile în care salariul reclamantelor pentru perioada solicitată este prevăzut de Legea nr. 330/2009 şi de Legea nr. 284/2010, stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de calcul al salariului decât cea prevăzută de Legea nr. 284/2010, reprezintă un exces de putere săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii legislative.

Acordarea unui spor care nu este prevăzut de legea de salarizare, aşa cum solicită reclamantele, nu se poate face decât prin adăugarea la lege sau modificarea legii de către instanţele de judecată, ceea ce este inadmisibil.

Rolul instanţelor judecătoreşti se circumscrie doar aplicării şi interpretării legii şi nicidecum completării sau modificări acesteia.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, reprezintă de fapt incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative.

Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Având în vedere considerentele anterior menţionate, în temeiul Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi art. 1 din Legea nr. 285/2010, tribunalul a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, reclamantele M.F., C.M., C.D.D., S.G., B.F., J.R., T.A.E., V.M., S.I. şi D.M.M., reprezentate de Sindicatul Democratic Învăţământ Arad, prin care au solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că hotărârea tribunalului este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale invocate drept temei al acţiunii.

Art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/ 29.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5/29.01.2007, prevede acordarea obligatorie a unor sporuri minime, printre care şi cel pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, în cuantum de 10% din salariul de bază.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, acest contract cuprinde drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi ale salariaţilor cu privire la condiţiile generale de muncă prevăzute de legislaţia în vigoare, precum şi cele convenite în procesul de negociere.

De asemenea, conform art. 3 alin. (1) lit. a) din acelaşi contract, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile din ţară, indiferent de forma de capital social (de stat sau privat, român sau străin/mixt).

Conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de

Pagina 24 din 30

cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă. Art. 229 alin. (4) din Codul muncii dispune că: „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”.

Având în vedere dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 41 alin. 5 din Constituţie, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă. În situaţia în care angajatorul constată că nu se poate încadra în buget şi nu mai poate achita drepturile prevăzute în contract are posibilitatea să renegocieze cu sindicatele contractul colectiv de muncă, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Prevederile contractului colectiv de muncă au forţă juridică obligatorie pentru părţile contractante, astfel încât angajatorul nu poate fi exonerat de obligaţia de a executa clauzele contractuale.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 466 şi art. 471 pct. 7 Cod procedură civilă.

Intimatele nu au depus întâmpinare, deşi au fost citate cu această menţiune. Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat că este

neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, drepturile salariale ale

reclamantelor, pe perioada în litigiu, au fost stabilite prin lege, şi anume: Legea nr. 330/2009 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 pentru anul 2010, Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 pentru perioada ulterioară datei de 31.12.2010.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Prin urmare, salariul fiecărei reclamante pentru perioada 1.01.2010-31.12.2010 nu poate fi calculat potrivit altor reglementări decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009. În acest sens, art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 dispunea că, prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă, nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.

Art. 30 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prevedea că: „sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate sunt cele prevăzute în cap. III şi în anexele la prezenta lege”.

În fapt, după încheierea contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, invocat de către reclamante, a intervenit o lege cadru de salarizare, urmată, succesiv, de alte legi cadru de salarizare, aplicabile reclamantelor, care reglementează salarizarea acestora şi care nu prevăd acordarea sporului în litigiu. De altfel, prin adoptarea Legii nr. 330/2009 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, urmate de Legea nr. 284/2010 şi de Legea nr. 285/2010, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută de art. 157 alin. (2) din Codul muncii.

Din normele cuprinse în Legea nr. 330/2009 reiese, în mod expres, voinţa legiuitorului de recunoaştere, la reîncadrarea salariaţilor în temeiul acestei legi, doar a sporurilor acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului, precum şi a sporurilor specifice, pe categorii de personal şi domenii de activitate, expres prevăzute în cap. III şi în anexele la lege.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că angajatorul a aplicat corect prevederile Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice cu referire la sporurile ce se cuvin personalului contractual, cu începere de la data de 01.01.2010.

Începând cu data de 01.01.2011, salarizarea s-a efectuat în baza Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 285/2010, care nu au adus modificări principiilor privitoare la

Pagina 25 din 30

salarizarea personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului şi instituite prin Legea nr. 330/2009.

Prin urmare, dat fiind că sporul solicitat de reclamante şi reglementat de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/ 29.12.2006, nu este prevăzut de Legea nr. 330/2009, de Legea nr. 284/2010 şi de Legea nr. 285/2010, el nu putea fi acordat de către angajator în contra dispoziţiilor legale aplicabile salarizării reclamantelor.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1), Curtea a respins apelul reclamantelor ca nefondat.

6. Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere

- Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 65, art. 76, art. 79 şi

art. 80

Legalitatea unei decizii de concediere se analizează de către instanţa de judecată, potrivit art. 79 din Codul muncii, prin raportare la temeiul de drept al concedierii menţionat în cuprinsul acesteia şi nu având în vedere alte dispoziţii legale invocate de către angajator prin apărările formulate în faţa instanţei, chiar dacă aceste prevederi legale ar fi fost precizate în alte înscrisuri întocmite de către angajator, anterior emiterii deciziei de concediere, precum preavizul comunicat salariatului concediat.

Dacă încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină, sub sancţiunea nulităţii, elementele prevăzute la art. 76 lit. a) – lit. c) din Codul muncii.

În situaţia în care decizia de concediere nu cuprinde motivele de fapt care au determinat concedierea salariatului şi doar art. 65 alin. (1) din Codul muncii este indicat ca temei de drept al concedierii acestuia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului individual de muncă a fost consecinţa unei concedieri individuale sau a unei concedieri colective care să atragă şi necesitatea menţionării criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.

Pe de altă parte, în absenţa din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale concedierii, angajatul concediat şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 172 din 12 martie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2574/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr.

4591/108/2013, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de către reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâta SC G.C.A. SA, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad.

Pagina 26 din 30

A anulat decizia de concediere nr. 58/06.03.2013 şi a dispus repunerea reclamantei în situaţia anterioară, în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior încetării contractului de muncă.

A obligat pârâta la plata unor despăgubiri băneşti, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat ca salariată, de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă

A obligat pârâta la plata tuturor contribuţiilor datorate în calitate de angajator, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost încadrată în funcţia de şef serviciu financiar la biroul contabilitate al SC „G.C.A.” SA Arad, societate aflată în procedura reorganizării, administrator judiciar fiind Activ Group IPURL Arad.

La data de 06.03.2013, pârâta a emis decizia nr. 58 de încetare a contractului de muncă al reclamantei, începând cu data de 08.03.2013, şi a indicat temeiul de drept al măsurii ca fiind art. 65 alin. (1) din Codul muncii, care reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Dacă decizia contestată ar fi fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, contractul individual de muncă ar fi fost denunţat de către administratorul judiciar pentru debitoarea aflată în procedura reorganizării, situaţie ce reprezintă un caz special de încetare a contractului individual de muncă, diferit de cele reglementate în Codul muncii, instanţa neavând căderea de a se pronunţa asupra oportunităţii măsurii administratorului judiciar.

În condiţiile în care din conţinutul deciziei contestate rezultă, fără echivoc, temeiul de drept ca fiind art. 65 alin. (1) din Codul muncii, Tribunalul a reţinut inaplicabilitatea Legii insolvenţei şi incidenţa Codului muncii, astfel încât condiţiile de formă ale deciziei de concediere au fost analizate prin raportare la art. 76 din Codul muncii.

Prima instanţă a constatat că decizia contestată nu cuprinde o descriere a motivelor care au determinat concedierea, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codul muncii.

Totodată, a reţinut că din cuprinsul deciziei nu rezultă durata preavizului, cerinţă impusă de lit. b) a articolului ante-menţionat. Pârâta nu a înserat, în cuprinsul deciziei, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.

Or, faţă de carenţele deciziei contestate, expuse anterior, concedierea a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a deciziei, conform art. 78 din Codul muncii, în condiţiile în care, potrivit art. 79 Codul muncii, „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Procedând la cercetarea temeiniciei deciziei contestate, prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii, Tribunalul a reţinut că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Din analiza comparativă a statelor de funcţii şi a structurii organizatorice a pârâtei la data de 08.03.2013 şi la data de 10.06.2013, respectiv după emiterea deciziei contestate, coroborată cu istoricul fondului de salarii şi cu contractul individual de muncă al numitei L.A.O., încheiat la data de 19.04.2013, în ceea ce priveşte atribuţiile acesteia din urmă, cele ale reclamantei, aşa cum se desprind din contractul individual de muncă al reclamantei, actele adiţionale la acesta, precum şi cu contractele de mandat şi actele adiţionale aferente, instanţa de fond a apreciat că desfiinţarea locului de muncă al reclamantei nu îndeplineşte condiţia de a fi fost

Pagina 27 din 30

efectivă. Pentru a fi efectivă desfiinţarea locului de muncă era necesară înlăturarea acestuia din structura organizatorică a angajatorului, astfel încât să nu se mai regăsească în organigrama sau în statul de funcţii ale angajatorului. Schimbarea denumirii postului nu satisface condiţia desfiinţării efective, după cum reorganizarea nu este reală nici atunci când, după concedierea salariatului, personalul angajat ulterior concedierii are aceleaşi atribuţii cu ale reclamantei.

Or, în maniera sus-arătată a procedat pârâta câtă vreme numărul posturilor de conducere a crescut de la 5 la 7 după concedierea reclamantei şi a încheiat contractul individual de muncă nr. 381/19.04.2013 cu numita L.A.O. pentru funcţia de şef birou serviciu financiar – contabilitate, fără a dovedi că angajata reclamantă nu ar fi îndeplinit condiţiile pentru ocuparea acestui post. De altfel, însăşi pârâta, prin notele de şedinţă, confirmă cele de mai sus.

Aşa fiind, concedierea dispusă prin decizia contestată nu îndeplineşte exigenţele stipulate la alin. (2) al art. 65 din Codul muncii, astfel că a fost privită ca nelegală de către instanţa de fond, care a dispus admiterea acţiunii reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, prin care a solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că reclamanta a fost angajata societăţii, în funcţia de contabil şef, iar prin decizia nr. 733/16.08.2012, i s-a comunicat, în temeiul art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, preavizul de 15 zile lucrătoare, urmând a se înceta raporturile de muncă cu aceasta.

Termenul de preaviz a curs de la data de 22.08.2012 până la data de 04.09.2012, fiind întrerupt la data de 05.09.2012, de la care reclamanta s-a aflat în concediu medical, până la data de 28.02.2013, totalizându-se, astfel, un număr de 171 de zile de concediu medical şi 10 zile din preaviz.

La data de 01.03.2013, a început să curgă din nou termenul de preaviz până la data de 07.03.2013, când preavizul de 15 zile s-a sfârşit, iar cu data de 08.03.2013, prin decizia nr. 58/06.03.2013, a încetat contractul de muncă al reclamantei.

Urmare a situaţiei financiare, societatea a fost obligată, conform prevederilor legale, să-şi declare starea de insolvenţă. În consecinţă, prin încheierea comercială nr. 5/CC din 09.01.2012, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5927/108/2011, s-a deschis procedura insolvenţei.

Scopul procedurii insolvenţei este reorganizarea activităţii debitorului, urmărindu-se în principal salvarea şi menţinerea acestuia în câmpul relaţiilor comerciale, precum şi acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

Legiuitorul stipulează, la art. 20 alin. (1) lit. a) – n) din Legea nr. 85/2006, ca administratorul judiciar să examineze situaţia economică a debitorului şi să întreprindă toate măsurile necesare şi legale, precum elaborarea unui plan de reorganizare, prin care să reorganizeze şi să eficientizeze activitatea debitorului în scopul salvării societăţii.

Una din măsurile de eficientizare a activităţii şi de reducere a cheltuielilor în scopul creşterii la maxim a averii debitorului este decizia reducerii de personal, prin reducerea personalului societăţii cu un număr de 22 de angajaţi. În conformitate cu planul de reorganizare al societăţii, s-a prevăzut reducerea cu 35% a fondului de salarii, prin disponibilizarea personalului excedentar şi optimizarea atribuirii sarcinilor de serviciu pentru personalul rămas.

Aşa cum rezultă din organigrama societăţii, valabilă începând cu data de 01.09.2010, societatea avea un număr total de 105 angajaţi, din care 10 posturi de

Pagina 28 din 30

conducere, iar personal cu atribuţii economico-financiare: 1 post contabil şef, 1 post şef compartiment şi 4 posturi de execuţie.

Conform organigramei valabile începând cu data de 08.03.2013, societatea avea un număr total de 65 de angajaţi, din care 5 posturi de conducere, iar personal cu atribuţii economico-financiare: 1 post şef compartiment şi 3 posturi de execuţie.

Din organigrama valabilă la data de 10.06.2013 rezultă că societatea avea un număr total de 64 de angajaţi din care 7 posturi de conducere, iar personal cu atribuţii economico-financiare: 1 post şef compartiment şi 1 post de execuţie.

În concluzie, postul de contabil şef desfiinţat nu a mai fost reînfiinţat şi nu există o altă persoană angajată pe funcţia de contabil şef. Actualmente un număr de 2 angajaţi îndeplinesc atribuţiile pe parte economico-financiară în cadrul societăţii. Instanţa de fond în mod eronat a reţinut că L.A. a fost angajată pe postul reclamantei.

Decizia nr. 58/06.03.2013 reprezintă o măsură luată de administratorul judiciar, în temeiul şi cu respectarea prevederilor art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, iar prevederile Legii nr. 85/2006 au un caracter special şi derogatoriu în raport cu legislaţia dreptului muncii, în materia denunţării contractelor de muncă, fapt rezultat şi din preavizul de încetare a contractului de muncă comunicat reclamantei.

Legea generală, respectiv Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, se aplică în materia relaţiilor de muncă în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, cum este cel instituit de legea specială, respectiv Legea nr. 85/2006, care în anumite materii, cum este art. 86 alin. (6), conţine reglementari speciale, prioritare faţă de norma de drept comun, respectiv de Codul muncii.

În consecinţă, decizia administratorului judiciar îndeplineşte condiţiile de legalitate impuse de art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, şi anume: acordarea preavizului legal de 15 zile lucrătoare, aceasta fiind singura cerinţă a legii speciale.

Instanţa de judecată poate şi trebuie să verifice doar dacă au fost respectate dispoziţiile art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006 şi nu se poate pronunţa asupra oportunităţii măsurii luate de administratorul judiciar.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 480 Codul de procedură civilă, art. 36 din Legea nr. 85/2006, art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, art. 2.553 Cod civil.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în apel.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a contestat, prin acţiunea pendinte, decizia nr. 58/6.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă, emisă de către pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Potrivit acestei decizii, contractul individual de muncă al reclamantei, încadrată pe funcţia de şef serviciu financiar la biroul contabilitate, a încetat cu începere de la data de 8.03.2013, conform art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Prin urmare, din această decizie rezultă, fără echivoc, că temeiul juridic al încetării contractului individual de muncă al reclamantei l-a constituit art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Art. 79 din Codul muncii prevede că: „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Pagina 29 din 30

Având în vedere conţinutul deciziei nr. 58/6.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă, contestată de către reclamantă, şi dispoziţiile art. 79 din Codul muncii, Curtea constată că, în mod corect, instanţa de fond a analizat legalitatea şi temeinicia acestei decizii prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 76 din Codul muncii, fără a avea în vedere prevederile art. 86 alin. (1) – alin. (6) din Legea nr. 85/2006, invocate de către pârâtă, prin întâmpinare, în apărare, întrucât acestea nu sunt incidente în cauză, nefiind menţionate, în cuprinsul deciziei de concediere, ca temei de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei.

Împrejurarea că preavizul nr. 733/16.08.2012, emis de către pârâta SC Gospodărirea Comunală SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, se referă atât la dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul muncii, cât şi la cele ale art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu are ca efect completarea temeiului de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei în sensul indicat de către pârâta-apelantă, atât prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, cât şi prin cererea de apel pendinte, temei ce a fost înscris în decizia de concediere contestată, deoarece art. 79 din Codul muncii interzice, în mod expres, angajatorului ca, în caz de conflict de muncă, să invoce în faţa instanţei de judecată alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că motivul de apel referitor la faptul că legalitatea deciziei de concediere contestate trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile art. 86 alin. (1), alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 85/2006, ce au fost respectate în cauză de către angajator, este nefondat, în condiţiile în care art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu a fost menţionat în această decizie şi nu poate fi avut în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea pricinii.

În cazul în care încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu, potrivit art. 76 din Codul muncii, următoarele elemente: „a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.

Decizia nr. 58/6.03.2013, emisă de către pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, nu cuprinde durata preavizului acordat reclamantei şi motivele de fapt care au determinat concedierea reclamantei, astfel încât, în speţă, prin raportare doar la prevederile art. 65 alin. (1) din Codul muncii, indicate ca temei de drept al concedierii acesteia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului individual de muncă al reclamantei a fost consecinţa unei concedieri individuale a acesteia sau a unei concedieri colective care să atragă şi necesitatea menţionării criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.

Pe de altă parte, conform art. 65 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de către salariat, determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, această desfiinţare trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Reducerea de personal trebuie să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi reale a unităţii angajatoare, astfel încât desfiinţarea postului să nu constituie un pretext pentru îndepărtarea salariatului.

În absenţa, din cuprinsul deciziei de concediere, a motivelor de fapt ale concedierii reclamantei, aceasta şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi

Pagina 30 din 30

serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse, astfel încât nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 76 lit. a) din Codul Muncii, la momentul emiterii deciziei de concediere nr. 58/6.03.2013, atrage nulitatea acesteia, conform art. 78 din Codul muncii.

Aceeaşi sancţiune este incidentă şi pentru încălcarea prevederilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, dat fiind că neindicarea duratei preavizului acordat angajatului concediat are consecinţe în ceea ce priveşte verificarea de către instanţa de judecată a respectării de către angajator a prevederilor art. 75 din Codul muncii.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia susţinute de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, şi combătute de către pârâtă, prin apărările formulate în cauză, atât prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, cât şi prin cererea de apel pendinte.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul pârâtei ca nefondat.

În baza art. 453 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta-apelantă la plata către reclamanta-intimată a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.