Cursuri Si Subiecte - Studii de Securitate Anul i

SISTEME DE SECURITATE ÎN LUMEA ANTICĂ

SUBIECTE PENTRU EXAMEN

1. Primele sisteme internaţionale (pentru cursul 3 care continua tema anterioară veti primi

la prima intalnire din ianuarie 2012 un xerox pe baza căruia veti pregati subiectul)

2. Sisteme de securitate în Grecia antică în perioada clasică: Războaiele medice

3. Sisteme de securitate în Grecia antică în perioada clasică: Războiul peloponesiac

4. Campaniile lui Alexandru cel Mare

5. Roma antică: Războaiele punice

6. Epoca lui Traian

7. Barbarii în lumea romano-bizantină: Descriere, terminologie, autori antici care fac

referire la conceptul de barbar, in perioada romană cât şi în perioada bizantină, etc.

Bibliografie selectivă:

Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internationale in istoria lumii, Polirom, 2009.

Ligia Bârzu, Rodica Ursu-Naniu, Istoria Orientului Antic.......online

Eugen Cizek, Istoria Romei, Editura Paideia, Bucureşti, 2002

Eugen Cizek, Mentalităţi si instituţii politice romane, trad. românească, Bucureşti,

Editura Globus, 1997

Eugen Cizek, Epoca lui Traian. împrejurări istorice si probleme ideologice, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

1

Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

Petolescu,C.C., Scurtă istorie a Daciei romane, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1995.

Vasile Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

Adrian Husar –Istoria antică universală, ....online

Adrian Husar - Dacia romana ( Istoria antica)- se poate descărca de pe scribd

ADRIAN BEJAN, DACIA FELIX. Istoria Daciei romane. Timişoara, 1998.

2

Sisteme de Securitate în lumea antică

Studii de securitate - Anul I

CURS

Definirea noţiunii de Antichitate:

Antichitatea este cea de-a II-a epocă a istoriei. A început în jurul anului 3000 î.Hr., când a

fost inventată scrierea cuneiformă, şi a durat până în jurul anului 476, când a căzut Imperiul

Roman de Apus. Reprezintă epoca în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia şi marile civilizaţii.

a) Perioada veche

b) Perioada clasică

c) Perioada târzie

Cronologie

* 4000 î.Hr. - 3000 î.Hr. - Civilizaţia sumeriană în Mesopotamia; inventarea scrierii

cuneiforme; utilizarea plugului şi a roţii

* 3000 î.Hr. - Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus se unesc sub conducerea unui singur

faraon

* 3000 î.Hr. - Troia înfloreşte ca oraş-stat în Anatolia

* 2800 î.Hr. - Construirea monumentului Stonehenge în Anglia

3

* 2600 î.Hr. - Vechiul Regat al Egiptului: este construită prima piramidă din lume;

Piramida în trepte a regelui Djoser

* 2540 î.Hr. - Este construită Marea Piramida de la Giseh

* 2500 î.Hr. - Este sculptat Sfinxul

* 2500 î.Hr. - Dezvoltarea puterii oraselor-state din valea Indusului

* 2600 î.Hr. - Mătasea este descoperită în China

* 2500 î.Hr. - Prima civilizaţie europeană (cretană) dezvoltată în insula Creta

* 2300 î.Hr. - Primul imperiu din lume, Akkad, se dezvoltă în Mesopotamia

* 2300 î.Hr. - Întemeierea regatului babilonian şi asirian

* 2200 î.Hr. - Dinastia Hsai în China

* 2050 î.Hr. - Regatul Mijlociu în Egipt

* 2000 î.Hr. - Hitiţii ajung în Anatolia

* 2000 î.Hr. - Micenienii invadează Grecia

* 1925 î.Hr. - Hitiţii cuceresc Babilonul

* 1830 î.Hr. - Prima dinastie babiloneană

* 1814 î.Hr. - 1782 î.Hr. - Asiria îşi măreşte imperiul

* 1750 î.Hr. - Hammurabi, conducătorul Babilonului publică primul cod de legi;

declinul Imperiului babilonean

* 1760 î.Hr. - Dinastia Shang în China

* 1550 î.Hr. - Noul Regat în Egipt; faraonii sunt îngropaţi în Valea Regilor

* 1500 î.Hr. - Arienii invadează valea Indusului

* 1450 î.Hr. - Civilizaţia minoică se prăbuşeşte; iar civilizaţia miceniană îi ia locul

4

* 1350 î.Hr. - Imperiul asirian se extinde

* 1304 î.Hr. - Ramses cel Mare devine faraon; extinzând teritoriile Regatului egiptean

* 1200 î.Hr. - Micenienii invadează şi distrug cetatea Troia din Anatolia

* 1200 î.Hr. - Exodul evreilor se sfârşeşte în Palestina

* 1200 î.Hr. - Imperiul hitiţilor se prăbuşeşte sub invazia fenicienilor

* 1166 î.Hr. - Ramses al III-lea moare, ultimul mare faraon

* 1050 î.Hr. - Inventarea alfabetului fenician

* 1100 î.Hr. - Se prăbuşeşte civilizaţia miceniană

* 1000 î.Hr. - Israelul este condus de regele David

* 900 î.Hr. - Război între Asiria şi Babilon

* cca. 850 î.Hr. - Poetul grec Homer scrie despre războiul troian si legendele greceşti

* 814 î.Hr. - Întemeierea Cartaginei

* 776 î.Hr. - Prima Olimpiadă

* 753 î.Hr. - Intemeierea Romei; Roma regală

* 750 î.Hr. - Apariţia celţilor în Europa centrală

* 729 î.Hr. - 609 î.Hr - Extinderea imperiului asirian

* 700 î.Hr. - 500 î.Hr - Dezvoltarea Atenei şi a altor oraşe-state în Grecia

* 605 î.Hr. - 539 î.Hr - Babilonienii cuceresc Asiria, Fenicia, Iudeea şi Siria

* 600 î.Hr. - Apare zoroastrismul în Persia

* 539 î.Hr. - 404 î.Hr. - Perşii stăpânesc Babilonul, Mesopotamia, Egiptul şi Palestina

* 509 î.Hr. - Roma devine republică

5

* 508 î.Hr. - Atena devine o democraţie

* 490 î.Hr. - 480 î.Hr. - Războaiele medice între perşi şi greci

* 477 î.Hr. - 405 î.Hr. - Epoca de Aur a Atenei

* 431 î.Hr. - 404 î.Hr. - Războiul peloponesiac între spartani şi atenieni

* 338 î.Hr. - Filip al II-lea al Macedoniei cucereşte Grecia

* 333 î.Hr. - Alexandru cel Mare devine rege al Macedoniei în 336 î.Hr. şi cucereşte

Persia, Mesopotamia, Palestina, Fenicia, Egipt şi teritorii din India

* 323 î.Hr. - Alexandru cel Mare moare în 323 î.Hr., iar imperiul său se destramă

* 321 î.Hr. - Imperiul Maurya este întemeiat în India

* 250 î.Hr. - 146 î.Hr. - Romanii cuceresc întreaga Italie, nordul Africii, Grecia,

Macedonia şi teritorii din Hispania

* 264 î.Hr. - 146 î.Hr. - Războaiele punice între romani şi cartaginezi

* 218 î.Hr. - 202 î.Hr. - Hannibal invadează Roma pe elefanţi, dar în 202 î.Hr. este

înfrânt şi se sinucide in 183 î.Hr.

* 214 î.Hr. - Construirea Marelui Zid Chinezesc

* 206 î.Hr. - Dinastia Han în China

* 146 î.Hr. - Cartagina este învinsă şi distrusă

* 83 î.Hr. - 82 î.Hr. - Război civil între Marius şi Sulla. Marius este înfrânt, iar Sulla

devine dictator al Romei

* 79 î.Hr. - Sulla se retrage din politică din cauza sănătăţii, iar un an mai târziu moare

* 74 î.Hr. - 71 î.Hr. - Răscoala sclavilor condusă de către Spartacus, învinsă de către

Crassus, Lucculus şi Pompei

* 60 î.Hr. - Primul triumvirat în Roma, condus de 3 generali: Crassus, Pompei si Cezar

6

* 58 î.Hr. - 50 î.Hr. Cezar cucereşte Gallia

* 53 î.Hr. - Crassus invadează Parţia. Are loc bătălia de la Carrhae, în care Crassus este

înfrânt deşi, avea o armată de 42.000 de soldaţi (7 legiuni) faţă de cea a parţilor care număra doar

11.000 de soldaţi. 20.000 de romani au murit, printre care şi Crassus (lui Crassus i-a fost turnat

aur topit în gură), iar 10.000 au fost luaţi prizonieri împreună cu stindardele armatei romane

* 49 î.Hr. - 48 î.Hr. - Război civil între Cezar si Pompei; Pompei este înfrânt în bătălia

de la Pharsalos

* 45 î.Hr. - Cezar devine dictator pe viaţă al Romei

* 44 î.Hr. - Cezar este asasinat

* 43 î.Hr. - Al doilea triumvirat; Roma fiind condusă de Octavian, Marc Antoniu şi

Lepidus

* 36 î.Hr. - Marc Antoniu invadează Parţia, însă este înfrânt

* 34 î.Hr. - A II-a invazie a Parţiei a lui Marc Antoniu, însă este înfrânt şi de această

dată

* 31 î.Hr. - 30 î.Hr. - Război civil între Octavian şi Marc Antoniu. Marc Antoniu este

înfrânt în bătălia de la Actium, Egiptul este cucerit de către romani; regina Cleopatra şi Marc

Antoniu se sinucid

* 27 î.Hr. - Roma devine imperiu, iar Octavian devine primul împărat roman, sub

numele de Augustus

* 20 î.Hr. - Octavian reuşeşte să facă pace cu parţii, astfel romanii luaţi prizonieri, în

bătălia de la Carrhae, sunt eliberaţi. Eufrat-ul devine graniţa dintre Imperiul Roman şi Parţia

* 4 î.Hr. - Iisus Hristos se naşte în oraşul Betleem, iniţiatorul religiei creştine

* 30 - Iisus moare crucificat în Iudeea

* 43 - Britannia este cucerită de către împăratul roman, Claudius

7

* 64 - Roma este distrusă de un incendiu, în timpul împăratului roman, Nero

* 70 - Distrugerea celui de-al doilea templu al Ierusalimului de către împăratul roman,

Vespasian

* 79 - Vulcanul Vezuviu erupe, acoperind oraşul Pompei de cenuşă

* 98 - Traian devine împăratul Romei

* 106 - Dacia este cucerită de către romani; regele Decebal fiind înfrânt

* 114 - 117 - Roma cunoaşte cea mai mare extindere; Mesopotamia fiind cucerită de

romani

* 250 - Triburile barbare europene atacă Imperiul Roman

* 313 - Împăratul Constantin se converteşte la creştinism

* 330 - Este întemeiat oraşul Constantinopol

* 395 - La moartea împăratului roman, Teodosiu I, Imperiul Roman este împărţit între

cei 2 fii ai acestuia:

Partea estică a Imperiului Roman devine Imperiul Roman de Răsărit (mai târziu se

va numi Imperiul Bizantin), cu capitala la Constantinopol (astăzi se numeşte Istanbul); şi îi

revine fiului cel mare al lui Teodosiu I, Arcadius o Partea vestică a Imperiului Roman devine

Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma; şi îi revine fiului cel mic al lui Teodosiu

I, Honorius

* 406 - Vandalii cuceresc Gallia

* 410 - Roma este jefuită de vizigoţii conduşi de către Alaric

* 451 - Hunii invadează Imperiul Roman de Apus

* 455 - Roma este jefuită de vandali

8

* 476 - Împaratul Romulus Augustus este detronat de către Odoacru, fiind ultimul

împărat al Imperiului Roman de Apus

Civilizaţii

* Egiptul Antic

* Mesopotamia

* Imperiul Persan

* China antică

* India antică

* Grecia antică

* Roma antică

* Dacia

* Maya

* Inca

* Imperiul aztec

9



CURS

Primele sisteme internaţionale

Primele sisteme internaţionale nu s-au materializat acolo unde nu mai existase nimic

înainte ci au apărut acolo unde productivitatea şi comerţul sistemelor preinternaţionale s-au

dezvoltat pe deplin. Iar populaţia atinsese o dimensiune şi o concentrare suficient de mari pentru

a permite apariţia noilor tipuri de unităţi, oraşele-stat şi imperiile. Deci, primele sisteme

internaţionale îşi au originea în sistemele preinternaţionale. A durat circa 5 milenii, de la

sumerieni până în secolul al XVI-lea când europenii au creat un sistem economic mondial. În

cinci milenii au apărut culturi, religii, imperii, sute de oraşe au apărut, evoluat şi decăzut. Există

un set de date care surprind dezvoltarea şi consolidarea sistemelor internaţionale pe parcursul

antichităţii, un fel de tipar ce conţine următoarele elemente:

Cristalizarea a diouă noi tipuri de unităţi în zonele mai dezvoltate şi mai populate ale

sistemelor preinternaţionale: orasele state si imperile sedentare si a două noi tipuri de unitati in

zonele mai putin populate si dezvoltate din desert din Eurasia de stepă: triburile si imperiile

nomade Dainuirea triburilor sedentare si a cetelor de vanatori culegători in sistemele

preinternationale si sporirea contactelor dintre sistemele internationale si cele preinternationale.

Cresterea capacitatii de interactiune in sistemele internationale ce apar din diversele evolutii

tehnologice, roata, drumurile, corabiile, domesticirea animalelor de tractiune, calarie, etc.

Cresterea capacitatii de interactiune in sistemele internationale ce apar dintr-o serie de evolutii

sociale ca multilingvismul si limbile comune, scrierea, religiile universale, banii, sistemele de

credit, diasporele comerciale si formele primare de diplomatie. Intensificarea comertului in

sistemele internaţionale cu urmari concrete pentru multe sisteme preinternaţionale, ca rezultat al

populatiilor mai mari, al productiei si cererii mai diversificate si al capacitatii de interactiune

10

imbunatatite.Expansiunea continua a sistemelor internationale in teritoriile ocupate de sistemele

preinternationale.

Orasele state si imperiile

Unul din factorii principali ai aparitiei sistemelor internationale a fost dezvoltarea unor

noi tipuri de unitati care aveau o natura politico-militara mai sopecifica decat triburile de

vanatori-culegatori, satele si micile orase neolitice anterioare. Statul este factorul care face loc

anterioarelor relatii de rudenie care erau dominante. Statul era centralizat fata de modul

descentralizat de organizare socio-economica bazat pe rudenie. Cei care au pastrat rudenie ca

principiu puternic a fost elita care folosea ereditatea ca modalitate de prezervare a bogatiei si a

puterii. Marile orase nascute din urbanizare au imprimat un nou tip de comportament social.

Astfel, structurile lor interne adica instrumentele diferite de guvernare, comportamentul lor (in

special preocuparea pentru securitate si putere), precum si modul de a relationa atat una cu alta

cat si cu popoarele tribale (recurgerea la razboi si diplomatie) le prezenta drept tipuri incipiente

de state. Statele urmăresc in general autoomia politica (autoguvernarea) si sunt dispuse la razboi

pentru a obtine si apara principiul autoguvernarii. Aparitia oraselor-state se coreleaza cu aparitia

primelor sisteme internationale.

Orasele state

Orasele-state au avut o caracteristica comuna: au fost coplesite de aparitia imperiilor, cu

putine exceptii. Totusi au jucat un important rol pe scena mondiala si, spre deosebire de cete si

triburi, acestea nu au fost impinse la periferia sistemului international de aparitia unitatilor mai

mari, fiind o trasatura comuna a peisajului politic. Orasul stat, in cel mai rau caz, includea un

11

oras si teritoriul agricol din interior care il sustinea, impreuna formând o unitate politico-

teritoriala capabila de a-si impune guvernarea si sa pretinda autonomia. Aveau populatii de circa

10-20.000 persoane, in cazul oraselor-state sumeriene timpurii si zone de control de 10-30 km in

diametru. Orasul-stat Ur avea, de ex., în jurul anului 2.800 i. D. Chr., o populatie de circa 24.000

locuitori iar statul, in ansamblu, adica orasul plus teritoriul rural, avea circa 500.000 locuitori.

Orasele-state puteau exista ca unitati autonome dar puteau constitui si elementele de baza din

care erau formate unitatile mai mari. Desi autonome, orasele-state nu au existat izolat. Forma lor

tipica a fost o zona de civilizatie si un sistem international, cuprinzand un grup de orase-state.

Ex: Sumer, în prima jumatate a mileniului III, i. D Chr., care acoperea o mica parte din teritoriul

Irakului modern, cultura harappan (2.500-1.500 i. D. Chr.) care ocupa o parte a Pakistanului

modern, sistemul de pe valea Gangelui (sec. VII-IV i. D. Chr.) care ocupa o parte a nordului

Indiei si civilizatia maya din primul mileniu d. Chr. care ocupa peninsula Yucatan, Sudul

Mexicului. De asemena, cel mai cunoscut sistem de orase-state este cel al Greciei clasice.

Orasele-state intrau frecvent in razboi, fapt care le-a sporit priceperea in lupta impotriva

strainilor, motiv pentru care reuseau sa lupte cu suscces impotriva imperiilor, asa cum e cazul

razboaielor greco-persane din anul 490 i d Chr. Totusi luptele interne le slabeau si pemiteau sa

fie cucerite de alte forte, asa cum e cazul Greciei si Italiei sau sa faca cuceriti, cum e cazul

maiasilor. Orasele-state puteau fi colonisti prolifici si promotori ai civilizatiei urbane. Exemplul

oraselor grecesti, ai fenicienilor care u infiintat zeci de colonii, copii ale oaraselor-state mame.

Totodata, orasele state erau o baza excelenta pentru constituirea de imperii, respectiv, un

puternic oras-stat se transforma in imperiu prin preluarea controlului asupra altor orase-state:

Atena, Babilonia, Cartagina, Delhi, Ninive, Roma, Ur, etc. Dupa ce decadeau din statutul de

imperii, dupa un numar de ani, reveneau la statutul de oras-stat, neafectand in fond civilizatia

specifica. Mai periculos area cand ele dispareau iar organizarea sociala revenea la statutul de sat

asa cum a fost cazul cu sistemele de orase-state ale maiasilor si ale civilizatiei harappan. Practic,

stabilitatea retelelor urbane era o constanta in istoria oraselor. Prabusirea era determinata de unul

sau mai multi dintre cei trei factori pricipali: schimbarile de mediu, care subminau productia de

hrana, jafurile tribale si/sau naruirea comertului. Mai putine aerau ligile oraşelor state, de

exemplul oraşelor-state feniciene Byblos, Acra, Arvad, Beirut, Ugarit, Sidon, Tyr, sau legăturile

dintre oraşele europene medievale din Germania, Italia şi Olanda. Existau ligi între oraşele-state

12

mai puternice din Grecia-Liga Aheeană alcătuită din oraşele state din Golful Corintului, Liga

Hanseatică, din sec XII care reunea 70-80 de oraşe mari dar nesuverane şi aprox. 100 orăşele din

Europa de Nord şi de Est. Nu avea aparat guvernamental ci o adunare generală care se reunea în

mod neregulat, anual. Liga putea porni război, putea institui blocade si se comporta ca statele

suverane în termenimai mult decât de egalitate. Ele au fost o caracteristică a peisajului politic al

Europei medievale târzii dar nu au putut concura împotriva statelor moderne emergente.

Concluzia este că oraşele state au fost un produs al unei evoluţii istorice foarte

îndelungate şi nu al unei singure cauze. Apariţia lor este asociată cu formarea civilizaţiilor,

întregi grupuri de astfel de state având o înaltă cultură, comune (limbă, religie, scriere), cu clase

stratificate (preoţi, negustori, meşteşugari, soldaţi, etc) Civilizaţiile se disting de culturile

precivilizaţionale în termenii dimensiunii şi complexităţii mult mai mari. Oraşele-state sumeriene

sunt considerate începutul civilizaţiei. Religia lor comună furniza un cadru general, astfel încât,

deşi exista o competiţie între oraşe, locuitorii lor se distingeau clar de popoarele barbare care îl

înconjurau. În lumea antică şi clasică, popoarele trasau hotarele dintre civilizat şi barbar mai clar

decât cele dintre oraşele state din cadrul unei zone de civilizaţie. Soarta oraşelor-state a fost mai

bună sau mai rea pe parcursul epocii antice şi clasice, fiind generatoare de avuţie şi putere,

trăsătură remarcabilă.

Imperiile

Imperiile sunt relaţii de control politic impuse de unele societăţi asupra suveranităţii

efective a altor societăţi politice. În epoca antică şi clasică, imperiile agrare erau forma

dominantă, fiind alcătuite în mod obişnuit dintr-un oraş-centru care exercita diferite grade de

control administrativ şi militar asupra vecinilor săi. În unele cazuri, China, Egipt, incaşiii,

imperiile s-au ridicat dintr-un oraş cu un nivel mai mic de urbanizare, şi nu dintr-un oraş-stat

dominant. În asemenea cazuri, imperiile au generat oraşele, nu invers, iar monumentele şi

centrele administrative puteau fi ridicate separat de oraşe, fiind considerate de unii specialişti

drept un fel de formă politică. În fazele lor expansionste, imperiile înfiinţau adesea oraşe noi, aşa

13

cum e cazul grecilor în Orientul mijlociu, rezultând un oraş de tipul Alexandriei. Imperiile

agrare, bazate pe oraşe state sau nu, îşi aveau centrele în zone cu o populaţie densă şi o producţie

agricolă mare, iar deseori aveau drept coloană vertebrală o rută principală de transport , de obicei

un fluviu navigabil, Tigru/Eufrat, Nil, Indus, Gange, Râul Galben, etc. Un stimulent major

pentru constituirea de imperii era dorinţa de a controla şi impozita rutele comerciale. Apariţia

oraşelor a stimulat comerţul, creând centre de avuţie, producţie şi cerere. Controlul imperial era

de obicei benefic pt. comerţ , întrucât oferea protecţie şi stimula cererea şi producţia de bunuri.

La rândul lor, taxele din veniturile pe comerţ, prada din războaie susţineau expresia

monumentală şi puterea militară a imperiului. Acestea erau extractive, dar ofereau în

schmbservicii importante: securitatea rutelor comerciale şi a rezervei de hrană, protecţia

împotriva invadatorilor barbari, bunuri publice (drumuri, temple, monedă, drepturi de

proprietate, promovarea de limbi comune, măsuri standard pt. greutăţi , dimensiuni şi valori,

ajutor militar în bunuri şi servicii. Existau imperii tribale, comerciale în care controlul militar şi

administrativ erau mai puţin intense decât în cele agrare.

Cartagina avea trupe peste hotare, pe teritoriul partenerilor comerciali şi se poate să fi

exercitat o jurisdicţie extrateritorială asupra propriilor cetăţeni care locuiau în interiorul hotarelor

unui port străin, astfel de mecanisme erau menite să încurajeze comerţul, nu să exercite putera.

Cartagina considera Mediterana de Vest drept sfera sa de influenţă şi dorea să o izoleze de

influenţa crescândă a oraşelor-state greceşti. Imperiile antice şi clasice erau unităţi flexibile, nu

aveau limite geografice fixe şi nici un grad uniform de control politic intern. Ca atare, pot fi

văzute în termeni de cercuri concentrice de exercitare a controlului, variind de la o absorbţie

completă la centru până la grade diferite de control asupra politicii externe, militare şi interne în

zonele mediane şi la o simplă hegemonie la margini. Nu aveau o suveranitate uniformă în cadrul

unui hotar fix, ci mai degrabă se estpau în zone de control din ce în ce mai slab. Ele alcătuiau un

spectru de unităţi variind de la cele complet subordonate, la cele semiindependente şi la cele

independente, dar supuse unei influenţe masive. Imperiile pot fi considerate prin ele însele un fel

de sistem internaţional ierarhic.

Evenimentele întâmplătoare precum ciuma şi atacurile barbarilor puteau slăbi sau

distruge imperiile la fel ca şi atingerea limitelor expansiunii şi pierderea absorbţiei de noi teritorii

la care se adăuga secesionismul prin contestarea constantă a hotarelor. Apoi, a fost creată o elită

14

conducătoare mai largă şi mai integrată care să fie capabilă să facă faţă indiferent de capacitatea

conducătorilor-o soluţie cheie. Odată cu dezvoltarea birocraţiilor şi a armatelor profesioniste,

elitele conducătoare au dobândit o bază socială mai largă, ceea ce a permis imperiilor să devină

mai mari şi mai bine integrate. Toate imperiile s-au dovedit vulnerabile în faţa dizlocării interne

precum şi a activităţilor ostile ale unor actori aflaţi dincolo de hotarele lor. Mai ales, atunci când

impeiile au traversat zone de civilizaţie,ele au cuprins o diversitate de grupuri lingvistice, religii

şi culturi. Unele, ca Imperiul Persan au încorporat grupuri diverse din punct de vedere cultural

fără să perturbe culturile indigene. Altele au căutat să impună grade diferite de omogenitate

asupra popoarelor pe care le-au cucerit.

15



CURS

Sisteme de securitate în Grecia antică în perioada clasică

1. Războaiele medice

2. Războiul peloponesiac

Perioada clasică

Este perioada în care lumea greacă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Literatura,

filosofia, artele plastice şi arhitectura au fost ilustrate de personalităţi de geniu, care au făcut ca

această perioadă să fie una dintre cele mai strălucite din întreaga istorie a omenirii. În plan

politic, epoca clasică se caracterizează prin disputa dintre două sisteme politice şi ideologice

opuse, anume cel oligarhic, reprezentat de Sparta şi aliaţii săi din Liga peloponnesiacă, şi cel

democratic reprezentat de Athena care conducea Liga de la Delos. Secolul al V-lea este dominat,

în plan politic, de războaiele dintre greci şi perşi, de ascuţirea

antagonismului dintre Sparta şi Athena, care a dus la cel mai important război fratricid, războiul

peloponnesiac, aruncând întreaga lumea greacă într-o criză fără ieşire, de care a profitat

Macedonia care şi-a instaurat hegemonia asupra lumii elenice.

16

Războaiele medice (492-479)

Epoca clasică se deschide cu războaiele dintre greci şi perşi, cunoscute de obicei sub numele

de războaiele medice (de la Medoi, numele grecesc al mezilor). Este o perioadă relativ bine

cunoscută, mai ales datorită Istoriilor lui Herodot, care s-a informat despre cauzele şi

desfăşurarea acestui război. Pentru aceasta, istoricul grec a cercetat apariţia şi creşterea

Imperiului persan şi ne dă informaţii preţioase despre popoarele care au fost incluse în acest

imperiu (lydieni, babilonieni, egipteni ş.a.). Alte informaţii despre aceste războaie ne sunt oferite

de Eschile, Tucidide, Plutarh, la care se adaugă unele inscripţii greceşti şi persane. Cauzele

acestui îndelungat conflict trebuie căutate în tendinţa imperiului persan de a-şi spori teritoriul pe

seama prosperelor cetăţi greceşti. Pretextul a fost oferit de revolta cetăţilor ioniene. Aceste cetăţi,

situate în vestul Asiei Mici, au intrat în

cadrul Imperiului persan după anul 546, când regele Cyrus al II-lea a anexat Lydia, care includea

şi cetăţile greceşti din vestul Asiei Mici. Deşi dominaţia persană asupra cetăţilor greceşti era

suportabilă din punct de vedere economic, acestea nu au acceptat niciodată pierderea libertăţii

lor. Profitând de un anumit c ontext favorabil, cetăţile ioniene au hotărât să declanşeze revolta

antipersană în anul 499 a.C. În fruntea acestei răscoale se afla Miletul, condus de tiranul

Aristagoras. Răsculaţii au solicitat sprijin din partea cetăţilor greceşti din Grecia propriu-zisă, dar

răspunsul a fost puţin încurajator. Numai Athena şi Eretria au trimis în sprijinul răsculaţilor o

mică escadră cu circa 2000 de luptători. Sparta a

refuzat să-i sprijine pe răsculaţi. De la început, răscoala a cuprins nu numai cetăţile ioniene ci şi

oraşele greceşti din Bosfor, Hellespont, Caria, Rhodos şi Cypru, răsculaţii reuşind să înlăture

dominaţia persană în vestul Asiei Mici. Dar în anul 494 a.C., perşii mobilizează mari forţe în

Asia Mică şi, sprijiniţi de o puternică flotă, îi înving pe răsculaţi. Miletul este în bună parte

distrus, aceeaşi soartă având-o şi alte cetăţi răsculate, perşii reinstaurând dominaţia lor în vestul

Asiei Mici. După înfrângerea revoltei ioniene, regele Darius I a vrut să-i pedepsească pe

susţinătorii insurgenţilor şi a început o nouă campanie militară împotriva Greciei, care deschide,

de fapt, războaiele medice. Acestea au 3 etape: prima expediţie persană (492 a.C.), cea de a doua

(490 a.C.) şi cea de a treia (480 a.C.). Prima etapă a constat în ofensiva persană în Peninsula

Balcanică. Perşii, conduşi de generalul Mardonios, au reuşit să cucerească unele regiuni de

coastă ale Traciei şi să oblige pe regele Macedoniei să devină aliat al perşilor. Campania terestră

a fost sprijinită de o puternică flotă care trebuia să supună cetăţile greceşti insulare şi să ameninţe

17

Grecia. Flota nu a reuşit să-şi îndeplinească misiunea deoarece a fost distrusă de o puternică

furtună în apropierea muntelui Athos. Cea de a doua expediţie persană, condusă de generalii

Datis şi Artaphernes, nu a avut mai mult succes. Perşii au debarcat în Attica, dar la Marathon au

fost înfrânţi de armata atheniană, mult mai puţin numeroasă, condusă de Miltiades cel Tânăr,

care a devenit eroul naţional athenian (490 a.C.). După victoria de la Marathon, prestigiul

Athenei a crescut foarte mult. În anii care au urmat, la Athena s-au conturat două grupări politice

care se deosebeau mai ales prin maniera în care urma să fie purtat războiul cu perşii.

O grupare, condusă de Themistocles, considera că, pentru a asigura victoria, athenienii

trebuiau să se sprijine mai ales pe o flotă puternică. Cea de a doua grupare, condusă de Aristides,

credea că era nevoie în primul rând de o puternică armată de uscat, care să poată să înfrângă

marea armată persană. Pentru moment, gruparea condusă de Themistocles a avut câştig de cauză,

şi Athena a pus în operă construirea unei mari flote de război. În anul 486, după moartea lui

Darius I, la conducerea Imperiului persan vine regele Xerxes. În primii ani de domnie, regele

persan s-a confruntat cu numeroase răscoale care au cuprins imperiul. După înfrângerea acestor

răscoale, în 481 a.C., Xerxes reia planul lui Darius de a cuceri Grecia, pentru a restabili prestigiul

Ahemenizilor, grav afectat de insuccesele de până atunci din războiul cu grecii. Perşii

mobilizează forţe uriaşe pe care le trec în Peninsula Balcanică. În faţa acestei noi ameninţări

persane, grecii hotărăsc să nu se supună. A fost convocat la Corinth un congres panhellenic, în

anul 481 a.C., unde s-a hotărât crearea unei symahii (=alianţă militară defensivă) la care cetăţile

participante trebuiau să participe cu contingente militare. Conducerea militară a acestei alianţe a

fost încredinţată Spartei. În conformitate cu planul de operaţiuni al alianţei, perşii trebuiau să fie

împiedicaţi să ajungă în Grecia centrală prin strâmtoarea de la Thermopile. Planul nu a reuşit,

însă, deoarece perşii, ajutaţi de un trădător, au reuşit să evite strâmtoarea şi să cadă în spatele

contingentului spartan, condus de regele Leonidas, care a fost nimicit (iulie 490 a.C.). După

această victorie, perşii cuceresc Grecia centrală (Beoţia şi Attica), obligând pe athenieni să-şi

părăsească cetatea pentru a se stabili în Salamina, Egina şi Troizen. Succesul perşilor a fost însă

de scurtă durată, deoarece ei au fost înfrânţi în lupta navală de la Salamina (28 sept. 480 a.C.),

fiind nevoiţi să-şi retragă flota spre Hellespont, iar armata de uscat în Thessalia. În anul următor,

perşii ocupă din nou Athena pe care o jefuiesc. Sfârşitul războaielor medice au fost marcate de

bătălia de la Plateia din Beoţia (4 august 479 a.C.) şi de bătălia navală de la Mycale, din

apropierea coastelor Asiei Mici, în care grecii au fost victorioşi. Încheierea oficială a războiului

18

va fi mult mai târziu, în anul 449 a.C., prin pacea lui Callias. Războaiele medice au constituit un

moment de mare importanţă în istoria lumii greceşti şi a Antichităţii. Victoria grecilor împotriva

unui inamic, considerat mult mai puternic, a fost rezultatul dragostei de libertate a cetăţilor

greceşti şi unul dintre puţinele evenimente la care au participat o mare parte a cetăţilor greceşti.

După anul 479 a.C., perioada de timp care se întinde până în anul 431 a.C. este cunoscută în

istoriografie sub numele de Pentekontaietia, adică perioada de aproximativ de 50 ani care s-au

scurs între încheierea războaielor medice şi începutul războiului peloponnesiac. Această perioadă

poate fi caracterizată, în general, ca fiind aceea în care contradicţiile dintre cetăţile greceşti,

grupate în cele două ligi, peloponnesiacă şi de la Delos, s-au acutizat, devenit de nerezolvat pe

cale paşnică. Liga maritimă de la Delos a apărut după victoria împotriva perşilor. La început, în

această ligă au intrat mai multe cetăţi insulare care se temeau încă perşi. De la început, rolul cel

mai important la jucat Athena, datorită prestigiului pe care îl câştigase în timpul războaielor

medice precum şi faptului că era cetatea cea mai puternică, cu o flotă capabilă să înfrunte flota

persană. În anii şi deceniile următoare, în această ligă au intrat multe alte cetăţi, transformând-o

într-un adevărat imperiu maritim athenian. Centrul acestei ligi a fost la început în insula Delos,

unde se afla tezaurul comun. Acesta, în valoare de circa 460 talanţi, era constituit din

contribuţiile fiecărei cetăţi (foros), necesare pentru întreţinerea unei flote care să descurajeze un

eventual inamic. Liga era condusă de un consiliu comun, synedrion. Dominaţia atheniană asupra

ligii a devenit şi mai evidentă după anul 454 a.C., când acest tezaur a fost mutat de la Delos pe

acropola atheniană, fiind folosit de Pericles pentru finanţarea construcţiilor monumentale de pe

acropola Athenei. Treptat, cetăţile participante la această ligă şi-au pierdut o mare parte a

independenţei lor, deoarece încercările unor cetăţi de a o părăsi au fost reprimate în mod

sângeros de athenieni. Această realitate a fost abil speculată de Sparta, care ducea o susţinută

propagandă prin care se urmărea discreditarea Athenei în faţa aliaţilor săi. Perioada

Pentekontaietiei, este caracterizată printr-o tot mai accentuată dispută politică şi ideologică dintre

Sparta şi Athena, reprezentantele celor două sisteme politice opuse, oligarhia şi democraţia.

Sistemul democratic, susţinut mai ales de progresele economice ale Athenei şi ale aliaţilor săi,

constituia o atracţie irezistibilă pentru cetăţenii din cetăţile oligarhice. Astfel se explică de ce

unele dintre acestea au părăsit Liga peloponnesiacă pentru a se alătura ligii maritime atheniene

(sau delio-attice). Pe de altă parte, politica represivă atheniană faţă de orice încercare de a părăsi

liga maritimă, a fost speculată de sistemele politice ologarhice. Acest antagonism a crescut în

19

timpul celor 50 ani în aşa măsură încât între Liga peloponnesiacă şi Liga maritimă atheniană să

nu mai existe nici o posibilitate de conciliere. Astfel a izbucnit îndelungatul şi pustiitorul război

peloponnesiac.

Războiul peloponnesiac (431-404)

Pentru reconstituirea acestei perioade, istoricii dispun de izvoare relative puţine, dar de

bună calitate. Este vorba în primul rând, de Războiul peloponnesiac al lui Tucidide, care

reprezintă momentul de apogeu al istoriografiei antice, şi Hellenika ale lui Xenofon. La acestea,

mai putem adăuga Vieţile paralele ale lui Plutarh precum şi câteva inscripţii.

Războiul a fost precedat de unele acţiuni care au sporit neîncrederea dintre cele două

blocuri politice şi militare, care sunt denumite de obicei drept pretext pentru începerea acestuia.

Este vorba de conflictul din Korkyra, o insulă aflată în vestul Greciei (azi Corfu), de conflictul

Potideei, o colonie corinthiană din Peninsula Chalcidică, precum şi de aşa-numita psefisma

(decret) megariană. Aceste trei pretexte, în care erau implicate două dintre cele mai de seamă

cetăţi din liga peloponnesiacă, Corinthul şi Megara, arată că războiul Peloponnesiac nu a fost

datorat numai diferenţelor ideologice, ci că interesele economice au jucat un rol foarte important.

Căci, deşi Liga Peloponnesiacă grupa cetăţi oligarhice şi în genere mai puţin dezvoltate, erau

printre acestea, cum este cazul Corinthului şi Megarei, cetăţi meşteşugăreşti şi comerciale foarte

importante, interesate în comerţul maritime în mările Meditranei. Deschiderea ostilităţilor a fost

decisă în congresul de la Sparta, unde spartanii, sub presiunea reprezentanţilor Corinthului şi

Megarei, au fost nevoiţi să iasă din expectativă şi să ia conducerea forţelor Peloponnesiace.

Războiul, foarte îndelungat, are mai multe perioade. Între 431-421, este războiul arhidamic,

numit astfel după numele regelui spartan Arhidamos care conducea trupele peloponnesiace.

Cea de a doua perioadă, între 421-415, începe cu pacea lui Nikias, numită astfel după

omul politic athenian care a contribuit la încheierea acestei păci, şi durează până la hotărârea

eclesiei atheniene de a face o campanie militară în Sicilia. Între 415-404 este perioada finală a

războiului, caracterizată prin înfrângeri repetate ale Athenei şi prin imixtiunea statului persan în

acest conflict fratricid. În ceea ce priveşte strategia adoptată de cele două tabere, fiecare parte

înţelegea să-şi pună în valoare atuurile proprii. Liga peloponnesiacă era mult mai puternică în

20

ceea ce priveşte armata de uscat, în timp ce liga atheniană avea o flotă superioară. Cunoscând

această realitate, Pericles, conducătorul necontestat al Athenei, a imaginat un plan de ducere a

războiului care să pună accentul pe acţiunile flotei, care trebuia să atace pe peloponnesiaci în

diferite puncte sensibile, şi să cedeze acestora iniţiativa pe uscat. Într-adevăr, peloponnesiacii au

invadat Attica, silind pe locuitorii acesteia să se retragă în Athena şi Pireu, în spatele zidurilor, în

timp ce flota atheniană efectua raiduri pe ţărmurile Peloponnesului. Însă, datorită marii

aglomeraţii, în Athena a izbucnit ciuma care a produs numeroase victime, ceea ce a dus la

prăbuşirea prestigiului lui Pericles, care a fost destituit şi amendat.

El a revenit curând la putere, dar pentru puţin timp, deoarece a fost răpus de ciumă (anul

429 a.C.). În anii următori, războiul a continuat cu şi mai multă înverşunare, totuşi nici una dintre

tabere nu a reuşit să-şi adjudece victoria, ceea ce adus la încheierea păcii. Pacea nu a fost de fapt

respectată de cele două părţi, fiecare din ele încercând să atragă aliaţi din tabăra cealaltă.

Expediţia atheniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru pentru athenieni din care nu şi-au mai

revenit. Profitând de slăbirea ei, numeroase cetăţi au părăsit Liga atheniană. În desfăşurarea

războiului un rol însemnat l-au avut perşii care au sprijinit pecuniar pe spartani pentru a construi

o flotă comparabilă cu cea atheniană. Victoriile spartane din Sicilia, precum şi cea navală de la

Aigos Potamos a obligat Athena să capituleze (anul 404 a.C.). Pacea care s-a încheiat prevedea

predarea flotei atheniene, distrugerea fortificaţiilor Athenei, rechemarea exilaţilor, părăsirea

tuturor posesiunilor exterioare şi alianţa defensivă şi ofensivă cu Sparta.

Criza secolului al IV-lea

Victoria Spartei şi a aliaţilor săi nu a reuşit să stingă conflictele dintre cetăţile greceşti.

Dimpotrivă, Sparta, fiind prea puţin pregătită să conducă lumea greacă, aceasta va intra într-o

îndelungată criză, cunoscută în istoriografia sub numele de criza secolului IV. A fost o criză mai

ales politică dar şi economică, ideologică, religioasă şi a moravurilor. Criza politică s-a

manifestat prin nesfârşite războaie pentru hegemonie care au avut un rezultat devastator în ceea

ce priveşte încrederea cetăţenilor în valorile polisului, antrenând şi criza morală şi ideologică.

Aşa se explică de ce în această perioadă apar tot mai multe încercări de realizare a unităţii lumii

greceşti în jurul unei cetăţi sau a unui lider mai charismatic. În plan politic, criza secolului IV are

mai multe perioade: perioada hegemoniei spartane (404-371); perioada hegemoniei thebane

21

(371-362) şi perioada războaielor sacre care s-au încheiat prin instaurarea dominaţiei

macedonene în Grecia (337 a.C.). Tot în această perioadă, Athena reface liga maritimă în anul

378/7, fără ca aceasta să mai atingă însă mărimea şi puterea celei anterioare. Deşi cea de a doua

ligă maritimă atheniană prevedea expres egalitatea tuturor membrilor săi, în realitate Athena era

şi acum cetatea cea mai influentă. Perioada hegemoniei spartane este de fapt un lung şir de

conflicte intergreceşti şi de schimbări de alianţe. Sfârşitul acestei perioade, a însemnat înlăturarea

hegemoniei spartane şi înlocuirea ei, pentru o scurtă perioadă de timp, cu hegemonia thebană.

Theba se afla în fruntea confederaţiei beoţiene, care s-a format către sfârşitul secolului al V-lea

a.C. În fruntea acestei confederaţii au fost oameni politici şi generali remarcabili, precum

Pelopidas şi Epaminondas, care au adus cetatea Theba în rândul celor mai de seamă state

greceşti. Încercarea Thebei de a instaura hegemonia sa în lumea greacă s-a lovit de opoziţia a

numeroase cetăţi greceşti şi mai ales a Spartei, dar încercarea acesteia de a-şi restabili autoritatea

în Beoţia s-a soldat cu victoria zdrobitoare de la Leuctra din apropierea Thebei (anul 371 a.C.).

În anii următori, în coaliţia antithebană a intrat şi Athena. Bătălia de la Mantineea, din anul 362

a.C., terminată nedecis, a aruncat lumea greacă într-o confuzie şi mai mare care a slăbit puterea

de rezistenţă a cetăşilor greceşti în faţa Macedoniei, care tocmai în acea perioadă devenise un stat

important în Peninsula Balcanică. Pretextul implicării Macedoniei în treburile cetăţilor greceşti

au fost cele două războaie sacre. În plan ideologic criza secolului al IV-lea s-a manifestat prin

declinul sistemului valorilor politice pe care l-au creat polisurile greceşti. Este vorba de

decăderea democraţiei, fenomen care s-a reflectat şi în gândirea politică a vremii, reprezentată

de mari filosofi precum Palton şi Aristotel, dar şi de teoreticieni politici, cum a fost, spre

exemplu, Isocrates. Criza ideologică se vede şi din aceea că exista tendinţa de

a proiecta în trecut sau în viitor imaginea unei cetăţi ideale.

22



CURSUL V

Sisteme de securitate în Grecia antică în perioada clasică. Campaniile lui

Alexandru cel Mare

Macedonia în secolul IV

Macedonia se află în nordul Greciei. Numele semnifică «ţara oamenilor înalţi» sau «ţara

muntoasă» (de la gr. makednos = înalt). Este un teritoriu în general muntos şi deluros. La nord şi

nord-est se învecinează cu teritoriile tracice, iar la nord-vest cu cele illirice. În legătură cu limba

vorbită de macedoneni, au fost, în antichitate şi în epoca modernă, mai multe teorii. Unii autori

antici îi considerau pe macedoneni ca fiind «barbari»; alţii, în schimb, îi considerau ca fiind

greci. Caracterul «barbar» al macedonenilor se explică prin aceea că la grecii din epoca clasică

acest concept era mai puţin lingvistic şi mai ales cultural, prin aceasta grecii cetăţilor

considerând că vecinii lor de la nord se aflau într-un stadiu de civilizaţie inferior. Dar acest

caracter a rezultat mai cu seamă din împrejurarea că, în timpul războaielor medice, Macedonia a

fost nevoită să se supună perşilor, ceea ce ceilalţi greci nu au făcut-o. Cercetările arheologice din

ultimele decenii făcute în unele aşezări macedonene mai importante au evidenţiat că civilizaţia

care s-a creat pe teritoriul Macedoniei în epoca istorică era sub o puternică influienţă grecească,

ea putând fi încadrată în sfera civilizaţiei elenice. Limba vorbită de macedoneni în timpul

domniei lui Filip al II-lea şi a lui Alexandru Macedon era în mod sigur greaca, dar sunt suficiente

temeiuri care permit concluzia că în perioadele mai vechi situaţia era aceeaşi. După tradiţia

greacă, Makednos, eponimul macedonenilor, era inserat în arborele genealogic al neamurilor

23

greceşti; de asemenea, regii macedoneni se numeau Argeiazi sau Temenizi deoarece ei

considerau că erau originari din Argos, unde ar fi avut cândva un temenos (domeniu). Numele

regilor şi aristocraţilor macedoneni, atât cât le cunoaştem din sursele literare şi epigrafice, sunt

greceşti. Că macedonenii erau greci, rezultă indubitabil din faptul că în regatele elenistice, unde

pătura dominant era formată din macedoneni, toate inscripţiile, fără excepţie, erau redactate în

limba greacă. Este absurd să credem că un popor cuceritor şi dominator nu a lăsat nici o urmă a

limbii sale.

De aceea, teoria care pretinde că macedoneana este o limbă indoeuropeană distinctă de

greacă reprezintă în mod clar o siluire a legilor lingvistice. Dacă în Macedonia a existat cândva o

limbă macedoneană diferită de greacă, aceasta nu era cea vorbită de macedonenii istorici.

Idiomul macedonean avea unele particularităţi faţă de celelalte dialecte greceşti, fiind influenţat

de limbile popoarelor învecinate (illira, traca, graiurile pelagonilor şi peonilor) dar acestea nu

erau esenţiale. Macedonenii se deosebeau totuşi de grecii polisurilor prin aceea că au evoluat

mai lent din punct de vedere economic şi cultural, fiind o populaţie care se ocupa mai cu seamă

cu creşterea vitelor şi agricultura. Dar, ceea ce îi diferenţia pe macedoneni de grecii cetăţilor, era

mai ales faptul că ei aveau o formă de guvernare monarhică şi o organizare militară aristocratică.

Despre istoria timpurie a Macedonei nu avem nici o naraţiune continuă.

Primele informaţii demne de încredere sunt de când macedonenii au intrat în atenţia

cetăţilor greceşti, în timpul războaielor persane. Herodot şi Tucidide ne dau câteva amănunte

despre această istorie timpurie: nume de regi şi câteva din înfăptuirile acestora. Dintre aceşti regi,

Alexandros I, Archelaos, Amyntas al III-lea şi Perdiccas al III-lea sunt mai bine cunoscuţi. În

timpul acestora, Macedonia a căpătat individualitate politică în sudul Peninsulei Balcanice, iar

teritoriul acesteia a sporit pe seama tracilor şi al illirilor. Totodată, regii macedoneni au intrat în

relaţii cu cetăţile greceşti, dar neimplicându-se în mod direct în conflictele endemice care

măcinau lumea greacă. Capitala Macedoniei a fost mai întâi la Aigai apoi la Pella. În ceea ce

priveşte organizarea politică şi socială a Macedoniei, aceasta se deosebea de restul lumii greceşti.

În fruntea statului era regele, care se deosebea însă de monarhii orientali prin aceea că el nu era

de drept divin şi nici nu avea o putere absolută. El era un primus inter pares (= primul între

egali). El conducea statul sprijinit pe o puternică aristocraţie. Ei erau hetairoi, hetairia fiind o

instituţie prin care se stabilea o legătură directă şi personală între aristocraţi şi rege. În timpul lui

Alexandru Macedon, hetairii formau garda personală a regelui. În timpul regelui Filip al II-lea

24

(359-336), Macedonia a devenit cea mai mare putere din Peninsula Balcanică impunându-şi

hegemonia şi asupra cetăţilor greceşti.

Filip al II-lea a fost una dintre cele mai de seamă personalităţi ale Antichităţii. Om politic

clarvăzător şi general de mare talent, regele macedonean a reuşit să-şi impună voinţa, atât pe

plan intern cât şi extern, într-un context politic foarte confuz. El s-a implicat în disputele dintre

cetăţile greceşti, reuşind să-şi atragă aliaţi dintre acestea. Totodată, el a supus triburile tracilor şi

ale illirilor. Succesele sale în plan extern au fost sprijinite de o însemnată dezvoltare economică

şi de o armată numeroasă şi foarte disciplinată. Punctul culminant al raporturilor Macedoniei cu

lumea greacă a fost în anul 338 a.C., când o coaliţie formată din mai multe cetăţi elene a fost

înfrântă la Cheroneea în Beoţia. În urma acestei victorii, cetăţile greceşti au recunoscut

hegemonia macedoneană, iar la congresul din Corinth, din anul 337 a.C., s-a hotărât deschiderea

ostilităţilor împotriva Imperiului persan, sub pretextul răzbunării atrocităţilor făcute de perşi în

Grecia în timpul războaielor medice. Comandantul expediţiei a fost numit Filip al II-lea. El nu a

reuşit să a ducă la îndeplinire acest plan, deoarece, în anul 336 a.C., a fost asasinat de complotişti

din anturajul său. El a fost înmormântat la Aigai (azi Vergina), unde, câţiva ani mai târziu, a fost

construit un mormânt fastuos, de o bogăţie şi splendoare greu de imaginat, care, în anii ’70 ai

secolului trecut, a fost descoperit de o echipă de arheologi de la universitatea din Thessalonic

condusă de prof. Manolis Andronicos.

Campaniile lui ALEXANDRU CEL MARE

Epoca lui Alexandru şi perioada care i-a urmat pot fi studiate pe baza unui material

informativ scris şi arheologic vast. Din categoria surselor scrise amintim jurnalele de campanie

ale contemporanilor lui Alexandru: Aristobul din Cassandreea, Ptolemaios al lui Lagos, Chares

din Myttilene, Onesicritos din Astypaleia, pe baza cărora mai târziu şi-au redactat operele de

prezentare a faptelor lui Alexandru Curtius Rufus, Arrianus şi Plutarh. Pentru raporturile din

interiorul lumii elenistice, pe de o parte, şi aceasta şi Roma, pe de altă parte, extrem de preţioase

sunt Istoriile lui Polybios şi Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia. Dispunem de importante

arhive regale egiptene redactate pe papiri şi un imens material epigrafic care permit studierea

25

organizării interne a regatelor elenistice, a articulării relaţiei dintre centrul de conducere politică

şi punctele din teritoriu.

Născut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie 356, ca fiu al lui Filip şi al

epirotei Olimpiada, Alexandru va beneficia de o educaţie în spiritul culturii greceşti. De timpuriu

el îl are ca dascăl (între 343-340) pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira, în cadrul

şcolii acestuia de la Mytilene (din Insula Lesbos). Încă din 340 Alexandru este asociat la

conducerea statului de către tatăl său, iar în 338 participă efectiv la campania militară de la

Cheroneea unde dă măsura capacităţilor sale deosebite de comandant. În 337, ca urmare a

căsătoriei pentru a şaptea oară a tatălui său, se exilează împreună cu mama sa în Epir, în semn de

protest, iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele separate şi secrete pe care le

întreprinde el însuşi cu satrapul Cariei, Pixodoros, cerând mâna fiicei acestuia. Cei mai buni

prieteni ai săi sunt exilaţi din ordinul regelui sub motiv că l-au sfătuit rău pe tânărul prinţ. În vara

lui 336, în timpul propriei ceremonii de căsătorie, Filip este asasinat de un nobil macedonean,

Pausanias. S-a spus adesea, în Antichitate ca şi mai târziu, că Alexandru nu este străin de acest

eveniment.

Dincolo de orice speculaţie trebuie remarcat că, imediat după moartea tatălui său,

Alexandru jură răzbunarea acestuia, prilej cu care se debarasează de o serie de rivali la tronul

Macedoniei. Moartea lui Filip şi vârsta lui Alexandru (numai 20 de ani) nasc speranţe de libertate

în rândul grecilor. Tânărul rege este nevoit să descindă în Grecia şi să reînnoiască la Corint

pactul din 338 stabilit de tatăl său. Apoi stabilizează graniţa nordică a statului şi frontiera ilirică,

dar zvonul despre moartea sa provoacă o nouă revoltă a grecilor. În numai 13 zile Teba este luată

cu asalt şi arsă până în temelii, iar Atena este nevoită să accepte condiţiile lui Alexandru.

Opozanţii săi greci, ca şi rivalii îndepărtaţi de la Pella, se retrag la curtea Marelui Rege.

Este momentul când Alexandru se pregăteşte să invadeze Orientul continuând, de fapt,

planul tatălui său. Se pot distinge două mari etape ale expediţiilor sale: prima, până în 330, când

acţionează oficial în numele Ligii de Corint unde se proclamase eliberarea tuturor grecilor din

Asia şi represiunea contra statului ahemenid şi a doua etapă, începută în 330 după asasinarea

regelui persan, în care scopul expansiunii macedonene declarat de Alexandru este de a-l răzbuna

pe Darius al III-lea, în calitate de moştenitor al imperiului persan. Debarcarea în Asia are loc în

primăvara lui 334 şi va prilejui un prim succes în faţa perşilor pe râul Granicos. Această victorie

26

i-a permis lui Alexandru să mărşăluiască de-a lungul coastei Asiei Mici şi să elibereze cetăţile

greceşti, pedepsind pe cei care îi opun rezistenţă.

Sardes-ul este uşor cucerit, în schimb Halicarnas-ul, fortificat de Oronthobates şi grecul

Memnon, se opune cu succes. La Milet (vara lui 334) Alexandru îşi concediază flota şi decide să

lupte pe uscat. În iarna 334/333 cucereşte toată coasta lyciniano-pamphyliană creând o nouă

satrapie pe care o încredinţează prietenului său Nearchos. Apoi urcă în interiorul Asiei Mici, în

Pisidia şi Frigia Mare, iar Antigonos cel Chior (Monophtalmos) este numit satrap al acestei din

urmă satrapie. În primăvara lui 333 se stabileşte la Gordion unde se consumă faimosul episod al

tăierii cu sabia de către Alexandru a nodului ce lega jugul carului regelui Gordios, episod care,

aşa cum prezisese un oracol, avea să fie exploatat de propaganda macedoneană explicând

ambiţiile universaliste ale urmaşului lui Filip. În anul 333 Cilicia şi Capadoccia Occidentală sunt

supuse şi organizate ca satrapii (la Tars, capitala Ciliciei, Alexandru chiar emite monede) şi

învinge răsunător armatele persane la Issos, capturând familia regală şi o mare parte din tezaurul

lui Darius al III-lea Codomanul. Victoria de la Issos îi deschide drumul spre Fenicia unde

oraşele, cu excepţia Tyrului, nu-i opun rezistenţă. Asediul îndelungat (7 luni – până în primăvara

lui 332) şi cucerirea puternicei cetăţi a Tyrului (populaţia este masacrată şi trimisă în sclavie) vor

scoate trupele feniciene de sub comanda lui Darius, văduvind flota persană de acest ajutor

preţios. Spre finele asediului cetăţii Tyr soseşte o a doua ambasadă persană (prima eşuase în

negocierile de pace imediat după Issos) cu propunerea de a-i ceda lui Alexandru, potrivit surselor

greceşti, Asia până la Halys. Ostilităţile însă continuă şi, după supunerea violentă a Gazei,

Alexandru coboară în Egipt pe care-l primeşte de la satrapul lui Mazaces izolat fiind de restul

imperiului. Iarna lui 332/331 Alexandru şi-o petrece pe malul Nilului începând construcţia

Alexandriei şi vizitând oracolul lui Amon din oaza Siwa. Acest din urmă eveniment are o

importanţă covârşitoare cu consecinţe multiple la nivelul comportamentului politico-militar al lui

Alexandru. Este momentul în care urmaşul lui Filip începe să se considere şi, deci, să acţioneze

ca atare, drept o persoană de esenţă divină, pe deplin îndreptăţită să aspire la o conducere de

factură orientală.

În primăvara lui 331 Alexandru se putea lăuda cu cucerirea Asiei Mici, a Feniciei şi a

Egiptului, dar siguranţa spatelui frontului constituie pentru el o permanentă problemă, iar desele

ameninţări cu revolta ale Spartei (sub comanda lui Agis al III-lea) creează tensiuni între grecii de

acasă. Între timp Darius al III-lea îşi reface forţele şi-l aşteaptă pe regele macedonean la

27

Gaugamela (1 oct. 331). Nedecisă vreme îndelungată, bătălia va pecetlui, în final, victoria

macedonenilor, Darius părăseşte câmpul de luptă şi se retrage pentru o nouă repliere a forţelor la

Ecbatana.

Marile capitale persane: Babilon, Susa (cu întregul tezaur persan), Persepolis, Pasargade,

cad în mâinile lui Alexandru (331-330), în vreme ce acasă, în Grecia, Antipatros zdrobeşte

rezistenţa spartană la Megalopolis (331). Retras în inima imperiului său, Darius va încerca

zadarnic să închege o armată capabilă de rezistenţă. În pofida marşului de urmărire, Alexandru

nu reuşeşte să-l prindă în viaţă pe Marele Rege care este arestat şi apoi asasinat de satrapul

Bactriei, Bessos. Se deschide acum una dintre cele mai dificile perioade ale campaniei orientale a

macedonenilor. În vreme ce Alexandru se angajase să răzbune moartea regelui ahemenid,

proclamându-se moştenitorul său (Bessos este prins şi executat din ordinul lui Alexandru),

conducerea armatelor sale în zonele orientale ale statului persan va prilejui un şir de campanii

extrem de grele în condiţii climatice greu de suportat de către soldaţi. Cucerirea Bactriei, a

Drangianei, Arachosiei şi Paropamissadei, în condiţiile unor permanente lupte de hărţuială care

zdruncină moralul armatei macedonene, nu este nici pe departe una sigură. Alexandru ia acum

măsuri de fondare a numeroase cetăţi şi colonii militare pentru controlul principalelor puncte

strategice şi pentru supravegherea populaţiilor din satrapii şi de la frontiere, punând în practică o

politică de colaborare cu şefii locali iranieni, care sunt numiţi satrapi într-un număr tot mai mare

(dar după ce făcuseră dovada fidelităţii faţă de regele macedonean). Armata care-l însoţise în

această inedită şi îndelungată expediţie începe însă să-şi manifeste dubla nemulţumire faţă de

durata campaniilor (aşteptând de mult să se bucure în condiţii de pace de prăzile luate) şi faţă de

comportamentul din ce în ce mai îndepărtat de tradiţiile de acasă al conducătorului lor.

Alexandru se căsătoreşte în 327 cu Roxana, fiica lui Oxyartes, prinţ în Sogdiana şi permite

iranienilor să-i aducă onoruri persane (ritualul de îngenunchiere, precum şi formula de adresare

specifică regilor orientali). Toate acestea vor genera o stare de nemulţumire şi chiar de revoltă

(este vorba de procesul lui Philotas, uciderea lui Parmenion, moartea lui Cleithos).

În vara lui 327 Alexandru pregăteşte cucerirea zonelor învecinate ale Indiei, apoi face

joncţiunea pe Indus cu armatele lui Perdiccas şi Hephaistion (care plecaseră mai înainte din

Bactra) şi se confruntă direct cu regele Poros (Puru) pe Hydaspes (iulie 326). Aici macedonenii

fac pentru prima oară cunoştinţă cu un nou procedeu de luptă în care sunt folosiţi elefanţii. Iniţial

speriaţi, macedonenii sunt înfrânţi, dar ulterior reuşesc să încline balanţa victoriei în favoarea lor.

28

Alexandru dorea continuarea drumului spre est, înspre Gange, dar se loveşte de refuzul clar al

soldaţilor şi este nevoit să se întoarcă. Drumul înapoi spre Babilon pe trei direcţii (Crateros prin

nord, prin Arachosia, Alexandru prin Gedrosia şi Carmania, iar Nearchos, în fruntea flotei,

coboară pe Indus, apoi de-a lungul coastelor iraniene până în Babilonia) prilejuieşte reprimarea

violentă a populaţiilor întâlnite şi luarea în stăpânire a unor puncte strategice şi a rutelor

maritime care legau India de Golful Persic. Ultimii doi ani de viaţă (324 şi 323) sunt marcaţi de

punerea la cale a unui plan de dominare a Golfului Persic prin construirea unei flote, a unui port

la Babilon şi prin dragarea canalelor din Babilonia, prin noi impuneri ale hegemoniei sale asupra

unor populaţii insuficient cucerite, prin celebrele căsătorii (10000 la număr) desfăşurate la Susa

între soldaţii săi şi localnice. Sursele antice vorbesc şi de un plan vestic al lui Alexandru legat de

cucerirea bazinului vest-central al Mediteranei, dar aceste proiecte „italice” sunt puse la îndoială

de înşişi autorii antici. Consecinţele acestei faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce, în

general, este numită „moştenirea lui Alexandru”.

La moartea sa, survenită în 13 iunie 323 la Babilon, Alexandru stăpânea întregul imperiu

ahemenid al lui Darius I (de altfel unii istorici moderni au reliefat similitudinile dintre expediţiile

lui Alexandru şi campaniile lui Darius I atât în partea estică – până la Indus – cât şi în partea

vestică – până în Egipt – pe care le organizase când a purces la crearea statului său). Dar

dominaţia macedoneană era precară pe un atât de vast teritoriu (autorii antici nu se sfiesc să o

recunoască), Alexandru nu apucase să organizeze sistematic ceea ce cucerise. În principiu, toate

teritoriile supuse ţin, în virtutea „dreptului lăncii”, direct de rege. Dar rapiditatea campaniilor şi

complexitatea găsită în teren au determinat existenţa unui triplu statut: zone de administrare

satrapică cu o autoritate directă a regelui, zone concedate unor şefi locali, păstraţi de Alexandru

în funcţie şi unde, prin urmare, autoritatea sa se manifestă indirect şi cetăţile greceşti asiatice

care au un statut separat, asemănător centrelor urbane europene. În ceea ce priveşte prima

categorie de teritorii, Alexandru păstrează întreaga administraţie persană, în special satrapiile ale

căror graniţe (cu câteva excepţii) nu le modifică. Iniţial sunt numiţi în funcţii de conducere doar

macedoneni (de regulă mai mulţi ocupau acelaşi post împărţindu-şi competenţele), şi doar în

satrapiile occidentale, unde pericolul revoltelor este permanent, satrapii îşi menţin şi puteri

militare. Atribuţiile financiare ale satrapilor rămân aceleaşi ca pe vremea perşilor. A doua

categorie de teritorii, guvernate indirect, au obligaţia de a duce o politică favorabilă regelui,

(uneori constituie un permanent focar de nelinişte: Capadoccia şi Armenia, Bythinia, cetăţi din

29

Pisidia şi Isauria), furnizând la nevoie contingente militare (cazul Paphlagoniei). Oraşele

feniciene îşi conservă instituţiile şi regii lor (mai puţin Sydon-ul unde Alexandru îl înlocuieşte pe

regele filospartan Straton cu Abdalonymos). Cât priveşte India, statutul său este ambiguu.

Organizată în trei satrapii (India Superioară, India de Mijloc şi India Inferioară, ulterior, în 325,

ultimele două vor fi unite), cu o structură de frontieră preluată de la ahemenizi, zona aceasta are

prinţii săi locali secondaţi de macedoneni cu puteri militare. Regatele lui Abisares şi Poros rămân

în afara imperiului lui Alexandru, primul considerându-se reprezentantul personal al regelui

macedonean, iar cel de-al doilea plătind tribut. Tot un statut ambiguu au şi cetăţile greceşti din

Asia Mică „eliberate” de armatele lui Alexandru, ca şi cele de pe continent considerate, în

virtutea proclamaţiei de la Corint, „aliate” ale Macedoniei. Până în 330 Alexandru cere grecilor

din Liga corinthiană să participe cu contribuţii de război, susţinând financiar campaniile asiatice,

dar după această dată el îi concediază pe grecii din propria armată şi nu mai cere sau nu mai

permite participarea grecilor la planul său de cucerire. Totodată generali macedoneni vor

supraveghea menţinerea ordinii favorabile lui Alexandru în fiecare cetate grecească. Oricum,

invocarea Ligii nu fusese făcută decât de două ori: în 332 Insula Chios este redată oligarhilor, iar

synedrion-ul Ligii trebuise să judece cazurile de trădare şi în 331, când acelaşi consiliu este

chemat să hotărască soarta Spartei recent învinsă de Antipatros.

În 324 Alexandru impune prin decret întoarcerea proscrişilor şi primirea lor de fiecare

cetate, cu restituirea vechilor proprietăţi, ceea ce va crea un şir de tensiuni interne ce vor izbucni

la moartea lui Alexandru. În toate aceste teritorii Alexandru a încercat menţinerea controlului

prin înfiinţarea de noi oraşe (cca 20) cu o dublă funcţie: de apărare a teritoriului sau a frontierelor

(Alexandria Eschata de pe Iaxartes, azi râul Sâr-Daria) şi de funcţionare ca nuclee economice;

dacă unele erau chiar porturi maritime, cum este cazul Alexandriei Egiptului, altele se găseau la

întretăierea drumurilor comerciale: Alexandria-Arat (Herat de azi), Alexandria din Drangiana

(sau Prophtasia), Alexandria-Arachosia (Kandahar) şi Alexandria Caucazului (Hindukuş). La

acestea se adaugă numeroase colonii militare şi fortăreţe, mai ales în partea orientală a imperiului

(de pildă, reşedinţa regelui Musikanos este fortificată pentru a supraveghea barbarii din

vecinătate, sau Media este înconjurată de cetăţi pentru a înspăimânta şi a ţine la respect pe

barbarii vecini Polybios, X, 27). Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de

menţinerea, la acelaşi nivel, a producţiei agricole şi a schimburilor comerciale din considerente

mai degrabă militare decât pur economice. S-a spus deseori că el ar fi iniţiat ample măsuri de tip

30

colonial (J.G. Droysen, R. Cohen sau Ul. Wilken), dar faptele sale, atât cât ne sunt transmise de

surse, nu mărturisesc o „politică economică” globală şi coerentă, ci preocuparea ca impozitele să

fie strânse în mod regulat, pentru ca în zonele în care urma să înainteze să aibă suficiente resurse

pentru alimentarea armatei sale (P. Briant). Este dificil să i se atribuie o viziune economică, mai

degrabă proprie secoleleor XIX-XX decât Antichităţii, doar pornind de la câteva expediţii de

recunoaştere organizate în zona Caucazului şi a Arabiei. În ceea ce priveşte politica monedară,

primele emisiuni datează chiar din 333 la Tars, urmate de alte monede bătute după luarea în

stăpânire a monetăriilor feniciene (Arados, Byblos, Sydon, Ake, Myriados). Activitatea de

emitere, care se amplifică după capturarea tezaurului persan, nu are darul de a elimina complet

monedele locale (Cilicia şi Babilonia emit propriile monede şi după 331-330), iar unele zone

păstrează chiar practicile comerciale prin echivalente de schimb şi troc (Babilonia). Din punct de

vedere social trebuie subliniat că modificări majore de statute nu au loc la nivelul categoriilor de

jos şi de mijloc. Izvoarele greceşti menţionează păstrarea sistemului fiscal ahemenid şi a

statutelor juridice. Singura categorie amintită în surse cu care Alexandru stabileşte un „dialog”

aparte pentru asigurarea hegemoniei sale este aristocraţia locală din imperiu. Păstrată în vechile

sale structuri, această aristocraţie este promovată în funcţii de conducere (dar nu militare unde

sunt plasaţi greci şi macedoneni) cu foarte mare prudenţă, mai ales în ceea ce o priveşte pe

aristocraţia iraniană. De asemenea, tot din raţiuni de securitate Alexandru recrutează înainte de

plecarea spre India 30 000 de tineri iranieni din satrapiile orientale pe care intenţionează să-i

antreneze în spirit macedonean şi să-i iniţieze în cultura greacă cu scopul de a-i integra apoi în

falangă. În acelaşi spirit se încheie şi căsătoriile de la Babilon care în plus aveau menirea să

creeze noi familii, noi generaţii a căror fidelitate faţă de noul regim putea fi mai uşor controlată.

Ctitoriile de oraşe şi cetăţi, populate în cea mai mare parte cu veteranii proprii, vor

implementa structuri de viaţă şi de gândire europeană în plin imperiu persan. Aşa încât, sub acest

aspect, activitatea lui Alexandru seamănă mai mult cu o încercare de asimilare a zonelor cucerite

decât cu o „fuziune”. Deşi sursele greceşti relatează primirea entuziastă (ca „eliberator”) de care

ar fi avut parte Alexandru la intrarea în Egipt sau Babilon, tăbliţele cuneiforme (publicate în

1990 de P. Bernard şi A. Kuhrt) nu ezită să-l numească „distrugător de religie” şi „invadator”.

Explicaţia atenţiei pe care urmaşul lui Filip a dat-o cultelor orientale şi refacerii unora dintre

temple este de asociat cu ideologia şi strategia învingătorului, pe de o parte, şi de împlinire a

visului său, pe de alta. Preluarea insemnelor imperiale ale lui Darius al III-lea era un lucru relativ

31

simplu, dar apariţia în ochii supuşilor ca suveran legitim necesita manevre abile şi eficiente.

Trebuia să se adreseze noilor populaţii cucerite „pe limba lor”. La nivelul instituţiei regale

mixtura între elemente orientale şi greco-macedonene este mai lesne de urmărit. Ca eroii greci de

altădată Alexandru (şi apoi urmaşii săi) este „ridicător şi restaurator de ziduri”, este un erou

militar prin excelenţă, conducător al unor armate învingătoare. El este „protector”, „liberator”,

„salvator”. Gândirea politică grecească construise deja o teorie a puterii regale ca sursă a

dreptului chiar în veacul al IV-lea (Aristotel, Isocrate) pe care Alexandru o pune în aplicare.

Baterea monedelor rămâne un atribut regal. Diadema şi casca de luptă amintesc de învingătorii

atleţi, ele, ca şi coroana de altfel, sunt sacre şi sacralizante. Veşmântul de purpură, întregul ritual

de curte şi palatul regal sunt împrumuturi orientale. În epoca elenistică suita regală se va dezvolta

pe baza anturajului regal în care alături de conducători politici şi militari se întâlnesc oameni de

cultură căci, asemeni lui Alexandru, urmaşii lui vor fi protectori ai culturii, ai artelor şi ai

ştiinţelor. Consiliul celor zece însoţitori care forma garda personală a regelui macedonean se va

transforma într-un veritabil stat-major care dezbate probleme de război şi de încheiere a păcii.

Incipienta „cancelarie regală” pe care a înjghebat-o Alexandru, în fruntea căreia Eumenes avea

sarcina de a ţine un jurnal de campanie, va cunoaşte o organizare sistematică abia după 323.

Înstituţia armatei rămâne în principal de factură macedoneană, dacă judecăm soarta recrutării

celor 30 000 de tineri iranieni. Totuşi, spre finele vieţii, Alexandru preia de la perşi funcţia de

hiliarhos, care la origine însemna comandant al 1000 de soldaţi ce păzeau persoana sa dar,

ulterior, capătă atribuţii sporite (recrutarea armatei şi lăsarea la vatră). Toate aceste aspecte au

avut consecinţe covârşitoare în timp. Este vorba, în principal, de iradierea culturii şi civilizaţiei

greceşti într-un spaţiu extrem de larg, proces desemnat încă din 1836 de către J. G. Droysen prin

conceptul de „elenism”.

Perioada diadohilor – nu este parte din examen

La moartea lui Alexandru imperiul său, încă nedeplin pacificat şi, practic, fără o

administraţie temeinic organizată, nu avea un conducător desemnat. Anturajul lui Alexandru

(hiliarhul Perdiccas, comandantul pedestrimii Meleagros, cel al cavaleriei Seleucos, conducătorul

Macedoniei şi al Greciei Antipatros şi fiul său Cassandros, Ptolemaios, fiul lui Lagos şi Crateros)

dezbate problema succesiunii. După îndelungi discuţii controversate s-a stabilit ca succesor al lui

32

Alexandru fratele vitreg al acestuia (copil încă şi debil mintal), Filip Arridaios, deşi Roxana,

soţia recentului dispărut, îi purta în pântece un copil (viitorul Alexandru al IV-lea). Imperiul a

fost împărţit însă în zone de conducere repartizate între generalii lui Alexandru Macedon

(denumiţi şi diadohi): Macedonia şi Grecia reveneau lui Antipatros, singurul general al lui Filip

al II-lea rămas în viaţă, Crateros ca prostatès primea în grijă pe regele copil şi pe Alexandru al

IV-lea; Ptolemaios primea Egiptul, Eumenes (singurul grec din anturajul regal) – zonele

nepacificate, dificil de controlat din Asia Mică – Capadoccia şi Paphlagonia; Antigonos o parte a

Asiei Mici şi Asia mijlocie; Lisimah – sudul Dunării. Această distribuţie nu avea nimic durabil.

Rivalităţile dintre diadohi, precum şi tensiunile şi revoltele din imperiu vor face imposibilă

punerea în practică a ideii de menţinere a unităţii imperiului lui Alexandru. Semnalul de revoltă

al grecilor este dat de Atica şi va cuprinde aproape întreaga Grecie peninsulară (mai puţin

Sparta). Asediat în fortăreaţa de la Lamia (de aceea acest război se numeşte şi lamiac),

Antipatros angajează negocieri cu grecii până la venirea ajutorului asiatic. Grecii pierd teren pe

uscat, Lamia este despresurată, iar Antipatros se repliază în Macedonia. Pe mare Cleithos învinge

alianţa grecească la Evetion. Ultima confruntare de la Crannon (322, în Tesalia) pecetluieşte

victoria macedoneană. Pacea este încheiată separat cu fiecare dintre cetăţi, obligate să primească

garnizoane macedonene. Vechea autonomie a oraşelor greceşti devine o amintire. Doar etolienii

reuşesc să se constituie într-o puternică ligă. Abia fuseseră încheiate aceste acţiuni, când în Asia

izbucneşte neînţelegerea dintre diadohi. Întărirea lui Ptolemaios în Egipt provoacă în 321 reacţia

lui Perdiccas. Antipatros şi Crateros descind în Asia (ultimul va fi înlăturat de Eumenes). Aliat

cu Antigonos, Antipatros trece de partea lui Ptolemaios, împreună cu Lisimah contra lui

Perdiccas. Acesta din urmă va fi ucis de Seleucos în timpul înaintării sale înspre Egipt (la

Pelusion, în 321). La Triparadeisos, în nordul Siriei, are loc o nouă împărţire a sferelor de

autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea asupra celor doi regi Micăi, Ptolemaios rămâne

în Egipt, Antigonos este numit strategos în Asia, Seleucos răsplătit cu satrapia Babilonului, iar

Lisimah păstrează Tracia.

Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit curând Poliorcetul (doborâtorul de cetăţi),

porneşte contra lui Eumenes. Tot acum s-a stabilit ca regalitatea să fie reprezentată de cei doi

copii şi să aibă centrul în Macedonia. În 319 octogenarul Antipatros se stinge din viaţă, lăsând

însărcinarea sa nu lui Cassandros, cum s-ar fi aşteptat, ci lui Polyperchon. Aceştia intră curând în

conflict. Cu Cassandros se aliază Ptolemaios şi Antigonos. Polyperchon o recheamă pe

33

Olimpiada din Epir, sperând să o utilizeze ca factor de presiune, iniţiază alianţe cu grecii (prin

decret hotărăşte rechemarea exilaţilor şi instaurarea de regimuri democratice) şi se aliază cu

Eumenes. În 317 Filip Arridaios este ucis în urma uneltirilor Olimpiadei (care va cădea şi ea

victimă în timpul asediului Pydnei). La finele anului 317 Cassandros devine stăpân peste

Macedonia şi Grecia, în vreme ce Polyperchon este nevoit să se retragă la etolieni. În acelaşi an

Antigonos reuşeşte să-l captureze şi să-l ucidă pe Eumenes, singurul care mai sprijinea unitatea

imperiului după modelul şi în numele lui Alexandru. Din 317 Antigonos încearcă menţinerea

imperiului unificat în propriul beneficiu, luptând pe mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona

strâmtorilor) împotriva celorlalţi diadohi. Rezultatele incerte de pe câmpul de luptă, ca şi

revenirea lui Seleucos la Babilon (fusese alungat de Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la

noi tratative în 311. Alexandru al IV-lea este recunoscut rege şi pus sub tutela strategului din

Europa, Cassandros, Lisimah păstrează Tracia, Ptolemaios – Egiptul şi câteva regiuni din Libia şi

Arabia. Cetăţilor greceşti li se recunoaşte independenţa de către Antigonos. La Amfipolis, unde

erau prizonieri, Roxana şi fiul ei sunt însă asasinaţi.

Tema libertăţii grecilor va constitui prilej de confruntări între diadohi începând cu 308.

Campaniile duse în Grecia continentală de către Ptolemaios (sub pretextul reînvierii Ligii

corintiene) şi de Demetrios (ca eliberator şi salvator) împotriva lui Cassandros vor prilejui

îndepărtarea acestuia din urmă. Antigonizii ajung să controleze Cicladele şi Cipru, Rodosul

păstrându-şi privilegiatul statut de oraş independent, prosperând economic din pricina aşezării la

întretăierea drumurilor comerciale. Înfrângerea lui Ptolemaios în apele Ciprului îl determină pe

Antigonos (şi pe fiul său) să-şi ia titlul de „rege”, refăcând în formulă restrânsă (fără Siria,

Egiptul şi zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui Alexandru. Dinastia Argeadă din Macedonia

este înlocuită cu cea a antigonizilor (care se va menţine până la cucerirea romană), cu acordul

armatei în spiritul tradiţiei macedonene. Gestul lui Antigonos este repetat (305) de ceilalţi

diadohi pe rând: Ptolemaios (ca suveran al Egiptului), Lisimah (ca rege al Traciei), Seleucos. În

302, sub conducerea antigonizilor oraşele greceşti vor forma o symmachia cu scopul asigurării

libertăţii şi autonomiei (în realitate Antigonos dorea să-i folosească pe greci împotriva lui

Cassandros). În toamna lui 302 o coaliţie formată din Cassandros, Lisimah, Seleucos şi

Ptolemaios îl va înfrânge pe Antigonos (care moare pe câmpul de luptă) la Ipsos. Demetrios este

nevoit să se retragă în Grecia, Ptolemaios va mai ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) şi părţi din

Licia, Pisidia şi Pamphilia, restul Siriei revenindu-i lui Seleucos. Lisimah îşi adaugă părţi din

34

Asia Mică. Fără Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul vulcanic, Demetrios

se aliază pentru scurtă vreme cu Seleucos (care-i devine socru) apoi, după moartea lui

Cassandros (297), porneşte la recucerirea Greciei. Dar Seleucos trece de partea lui Ptolemaios şi

a lui Lisimah şi ocupă posesiunile antigonizilor din Asia. Criza internă prin care trece

Macedonia (296) întârzie planul lui Demetrios de a reface statul tatălui său. În 289 pregătirile

erau aproape finalizate pentru o nouă campanie în Asia. Ptolemaios, Seleucos şi Lisimah (îl atrag

de partea lor şi pe regele Epirului Pyrrhos) se opun simultan lui Demetrios. Obligat să lupte pe

mai multe fronturi, antigonidul cedează, se retrage la Cassandreia (287), apoi atacă Atena. Dar

coaliţia rivală se dezmembrează din cauza disensiunilor dintre Ptolemaios şi Lisimah. Pyrrhus

încheie rapid o înţelegere cu Demetrios care se angajează să renunţe la Macedonia în schimbul

unor regiuni din Tesalia şi Grecia centrală. Eliberat de presiunea din Balcani, Demetrios debarcă

la Milet unde cetăţile greceşti îl primesc pline de speranţe (sătule de abuzurile fiscale ale lui

Lisimah). Urmărit de Agatocles (fiul regelui Traciei) şi hărţuit de Seleucos, Demetrios se predă

acestuia din urmă, în 285, şi moare în închisoare. Cadavrul este înapoiat fiului său, Antigonos

Gonatas, pe care Demetrios îl lăsase în Balcani la plecarea în expediţie. Prin bătălia de la Ipsos

(301) Lisimah reuşise să pună mâna pe întinse teritorii micro-asiatice, între 288-287 supune

Macedonia de Nord, iar acum moartea lui Demetrios îi înlesneşte înlăturarea influenţei epirote şi

ocuparea Macedoniei întregi şi a regiunilor de la Dunărea de Jos. Aceasta nu putea fi pe placul

celorlalţi regi care-l vor înfrunta la Kouroupedion (281) unde Lisimah îşi pierde viaţa. Spre

finele verii aceluiaşi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior şi Fulgerul –

Keraunos) în pofida ajutorului acordat regatului egiptean de către regele seleucid. Ptolemaios

Keraunos intră-n stăpânirea Macedoniei şi a fostului regat al lui Lisimah. Chiar şi acum, după

moartea ultimului diadoh, liniştea nu se aşterne peste imensul teritoriu care adusese faima lui

Alexandru Macedon. Noi rivalităţi se nasc între fiii diadohilor, aşa numiţii epigonoi, începând cu

anul 280, dar ele trec pentru câţiva ani pe plan secundar ca urmare a două evenimente. Primul

este invazia celţilor în Europa şi apoi în Asia Mică (280), iar al doilea îl reprezintă complexul

proces de apariţie de noi state în zona anatoliană, proces impulsionat de dispariţia autorităţii lui

Lisimah (este vorba de regatul Bitiniei şi al Pontului). În plus cetăţile greceşti tind să formeze noi

coaliţii: oraşele din nordul Egeei şi din strâmtori – Liga Nordului, la care se adaugă mai vechea

Ligă Etoliană şi apoi Liga Aheeană. Atenţia lui Pyrrhos este îndreptată acum spre vest, unde

întreprinde costisitoarele campanii în Italia sudică şi Sicilia. La întoarcere piere în bătălia din

35

Argolida contra lui Antigonos Gonatas, aliat al grecilor din zona istmului Corintului. La mai bine

de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul său, realizat cu preţul atâtor eforturi umane şi

financiare, evoluase ireversibil spre fărâmiţare. Lungul şir de campanii militare expuse deja se

prezintă ca un ansamblu de argumente în favoarea acestei evoluţii. În plus, căsătoriile politice

realizate între familiile diadohilor se adaugă aceleiaşi concluzii mărturisind vremelnicia

alianţelor politice şi matrimoniale. Aceasta se datorează nu numai factorului uman, ambiţiilor

personale ale generalilor lui Alexandru, ci şi complexităţii şi diversităţii istorice ale teritoriilor

euro-asiatice cucerite cândva de fiul lui Filip. Spre pildă, grecilor le era suficientă amintirea

sloganului libertăţii pentru a se ridica la revoltă (folosiţi mai mult ca mase de manevră de către

primii regi elenistici), iar orice slăbire a controlului asupra zonelor est-iraniene era fructificată de

localnici. Cât priveşte India, aceasta iese foarte curând din calculele împărţirii stăpânirilor.

Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas şi Antioh (fiul lui Seleucos) rămân moştenitorii

principali ai celor trei regiuni importante în care se divizase statul lui Alexandru: Egiptul, Grecia

şi Macedonia şi respectiv Siria.

36



CURS

Roma antică

Războaiele punice

Roma a devenit o veritabilă supraputere mediteraneană în secolul III id Chr. De ea

depindeau multe oraşe maritime şi comerciale, ale căror interese nu puteau fi ignorate.

Confruntarea cu punii Cartaginei devenea inevitabilă. Între Roma, ajunsă „căpetenia Italiei",

caput Italiae, şi o Cartagină în plină expansiune, conflictul devenea ineluctabil, în pofida vechilor

înţelegeri încheiate între ele. Sicilia era prea bogată şi prea importantă din punct de vedere

strategic, ca să opereze ca un tampon între 1 cele două cetăţi de vocaţie general mediteraneană.

Primul război punic

Principalul episod al politicii externe a Republicii a fost conflictul cu punii. De data

aceasta, nu se mai afla în joc destinul Italiei, ci soarta întregului bazin al Mediteranei şi, implicit,

a Romei însăşi. Suntem în momentul în care nu numai Roma şi Cartagină, ci şi Seleucizii

elenistici aspirau la o supremaţie absolută. Întreaga zonă „avea nevoie"' de un factor unificator şi

preponderent. Rezultatul acestei coliziuni gigantice pentru antichitate, a rezidat în expansiunea

puterii Romei în afara Italiei, mai ales în vestul Mediteranei şi ulterior şi în estul ei. S-a pus în

operă o asemenea extindere imperială după cele trei războaie punice, care s-au prelungit mai

mult de o sută de ani: 264-l46 î.C. Roma şi Cartagină fuseseră aliate fidele între ele şi s-au

37

consemnat tratate de alianţă încă din 509 î.C. Dar ulterior, mai cu seamă în 348 şi în 278 î.C, ele

au fost efectiv parafate.

Desigur conflictul a purces de la unul sau mai multe incidente minore. Roma, în 264 î.C,

avea un tratat de alianţă cu grecii din Rhodos, dar nu concepuse încă o strategie orientală.

Acordurile statuate cu punii îi interziceau comerţul cu Sardinia şi Africa, dar îi îngăduiau accesul

în Sicilia. Tocmai aici a survenit „mărul discordiei", care a pus capăt vechii coluziuni romano-

cartagineze. Regatul grec al Syracuzei fusese salvat de ameninţările cartagineze de către Pyrrhus

şi în special de basileul său, abilul Hieron II. Dar mamertinii, mercenari campanieni-osci, iniţial

în slujba Syracuzei, au pus stăpânire pe Messana (azi Messina) şi au jefuit Sicilia orientală.

Cartagină, deţinătoare a unor baze politico-militare în Sicilia, le-a impus protectoratul său tocmai

când Hieron era pe punctul să-i calmeze. Adică în 269 î.C, moment când Roma „avea de furcă"

cu alţi mercenari campanieni la Rhegium şi în Calabria actuală. Până la urmă, mamertinii s-au

pus sub protecţia unei Rome preocupate tocmai de lichidarea ultimelor rezistenţe etrusce.

Comiţiile centuriate, împotriva ezitărilor senatului, acceptă colaborarea cu mamertinii şi apărarea

Messanei împotriva agresiunii Cartaginei.

Romanii aveau de altfel o anumită slăbiciune pentru osci. Trupele romane alungă din

Messana garnizoana cartagineză, abia instalată, şi, în 263 î.C, încheie pace cu Syracuza, care

plăteşte 100 de talanţi ca despăgubiri de război şi se aliază ferm cu Roma împotriva Cartaginei.

Forţele militare angajate în conflict erau practic egale, dar confruntate, ambele, cu greutăţi

financiare, în propriile lor cetăţi. Sprijiniţi de syracuzani, în 262 î.C, romanii cuceresc Akragas

sau Agrigentum şi vând locuitorii acestei cetăţi ca sclavi. Dar războiul a durat foarte mult. în 260

î.C, romanii au trebuit să fabrice o flotă militară, sortită ocrotirii bazelor proprii şi blocării celor

ale punilor. Cu această flotă, consulul Duilius smulge cartaginezilor o importantă victorie navală

la Mylae, în nordul Siciliei. Această biruinţă este fastuos sărbătorită la Roma. De aceea, în 256

î.C, consulul Marcus Attilius Regulus, dorind de o nouă victorie navală, lansează o ofensivă

chiar în Africa punică. Această operaţie eşuează însă lamentabil, încât corpul expediţionar este

silit să capituleze. După câteva victorii iniţiale, Regulus fusese învins de Xantippos, general

spartan, mercenar aflat în serviciul Cartaginei. Xantippos reorganizase performant forţele

militare de care dispunea Cartagină, Xantippos l-a zdrobit pe Regulus în bătălia desfăşurată la

Tunes (actualmente Tunis). Consulul, luat prizonier, este trimis la Roma pentru a negocia o pace

pe care el, acolo, o disuadează. Reîntors în prizonierat, pe baza cuvântului de onoare, dat în clipa

38

eliberării provizorii, este lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barcas repurtează victorii în

Sicilia. în 249 î.C, flota romană, comandată de consulul Publius Claudius Pulcher, care

dispreţuise presagiile defavorabile, este înfrântă la Drepanum (azi Trapani), în nord-vestul

Siciliei. Romanii, tenaci, cum le era firea, fac un mare efort financiar şi pun pe picioare o nouă

flotă performantă. în 241, flota romană, comandată de Gaius Lutatius Catulus, zdrobeşte într-o

bătălie hotărâtoare desfăşurată la insulele Aegates principala forţă navală cartagineză. Pe de altă

parte, Hamilcar Barcas, supranumit „Fulgerul", nu este suficient susţinut în Cartagină însăşi.

încât în toamna anului 241 î.C. Cartagină cere pace. Romanii pierduseră totuşi 300.000 de

oameni, adică o cincime din efectivul militar cetăţenesc.

Punii plătesc o substanţială despăgubire de război (3.200 de talanţi de argint), eşalonată

pe zece ani. Ei abandonează Sicilia. Cu excepţia regatului siracuzan al lui Hieron II, Sicilia

devine romană. Cum însă promagistraţii provinciilor nu existau, guvernarea insulei revine unui

quaestor naval, classicus, dublat de un pretor, în 227 î.C, care îi este superior. Sicilia este astfel

convertită într-un grânar al unei Rome erijate în principala putere mediteraneană occidentală, la

egalitate cu marile regate elenistice. înfrânta Cartagină a trebuit să înfrunte noi dificultăţi,

profitabile pentru romani. Mercenarii cartaginezilor, care nu fuseseră retribuiţi — datorită

greutăţilor financiare ale punilor, ca şi avariţiei lor - se răscoală. Reîntorşi din Sicilia şi ajutaţi de

triburile libiene şi chiar de oraşe punice, ca Utica, nemulţumite de supremaţia împovărătoare a

Cartaginei, mercenarii se răscoală, sub conducerea lui Matho şi a grecului Spendios. Cu mare

dificultate forţele militare nativ cartagineze, dirijate de Hanno şi de Hamilcar Barcas, îi zdrobesc

în 238 î.C. Ceea ce va oferi lui Flaubert tema frumosului său roman, intitulat Salambo. Dar

romanii ocupă Sardinia, unde mercenarii le oferiseră insula. Sardinia a fost anexată în 236 î.C.

Mai mult decât atât, Cartagină, aflată în plină derută, a trebuit să achite Romei o nouă

compensaţie de război.

Trupele romane au ocupat şi Corsica. Cartaginezii, frustraţi, chiar traumatizaţi, nu au

putut decât să urască Roma şi să se pregătească de revanşă. Oricum, Roma şi-a continuat

avansarea spre nord. Practic, între 238 şi 218 î.C., romanii au cucerit Gallia cisalpină. Marea

Tyrrhenianâ devenise un lac roman, căci ligurii erau atent supravegheaţi de flota romană. Pe de

altă parte romanii, aflaţi sub contestarea internă, destul de răspândită, a structurilor oligarhice,

aveau nevoie de o expansiune septentrională.

39

Animatorul acestor „pusee" spre nord a fost Gaius Flaminius, tribun al plebei în 232,

consul în 223 şi 217, censor în 220 î.C. Pe lângă propunerile de legi agrare, prielnice unei plebe

care avea nevoie de pământ, inclusiv de solul gallilor cisalpini, el a construit uia Flaminia, care

deschidea expansiunea spre nord. în plus, Flaminius s-a aflat la originea plebiscitului care, în 218

î.C, a interzis senatorilor romani să posede corăbii comerciale. Ceea ce nu a plăcut excesiv

oligarhiei romane. Piraţii illyrieni au fost eficient combătuţi. Romanii au iniţiat un război illyr,

împotriva aşa-zisei regine Tenta, care ameninţa coasta Italiei în 229 şi 228. Până la urmă s-a

statornicit un protectorat roman asupra aşezărilor de pe ţărmul Adriaticei. In 219 î.C, coasta

Adriaticei a fost anexată: s-a realizat astfel deschiderea Romei spre Grecia propriu-zisă. Anterior,

cum am mai arătat, romanii interveniseră dincolo de Pad. Fără îndoială, reacţia gallilor nu se

lăsase aşteptată. Coalizaţi, gallii invadaseră Etruria, până la Vulci; teroarea gallică, deloc uitată,

precumpănea la Roma (226-225 Î.C). Totuşi coalizarea a două oştiri consulare a determinat

pulverizarea acestei hoarde celtice, la capul Telamon, şi o masivă campanie împotriva Galliei

cisalpine, vinovate nu doar că pusese la cale, în trecut, ocuparea Romei, ci şi pentru susţinerea

rezistenţelor samnite şi etrusce.

Forţele romane au nimicit cetele gallilor senoni şi „boi" sau boieni la Clastidium. Roma

a anexat Gallia cisalpinâ, unde a implantat colonii romane (219 î.C). Din nefericire, al doilea

război „mondial" al antichităţii se configura limpede (fiindcă primul asemenea război „mondial"'

fusese întreprins de Alexandru în Asia; în orice caz, revanşa cartagineză se profila clar). Chiar la

Roma, confruntarea finală era dorită: o promovau Gaius Flaminius, împins de mediile de afaceri

ale Romei, dar şi de vechi familii, cum era cea a Fabiilor. Nu se putea accepta un „imperiu"

cartaginez în Hispania, unde economiştii romani nutreau propriile ambiţii. Pentru că familia

Barcas, combătută şi suspectată, în Cartagina însăşi, de veleităţi monarhico-per-sonalizante de tip

elenistic, pusese în mişcare zămislirea unui imperiu cartaginez în Hispania.

Hamilcar Barcas avea de luptat cu Hanno, căpetenia marilor latifundiari, decişi să

limiteze ambiţiile punice la Africa. Hamilcar şi-a căsătorit fiica cu Hasdrubal, omul revanşei

„populare", aspirant la cucerirea Hispaniei, unde mercenarii şi toţi frustraţii primului război

punic căutau o bază, prielnică revanşei, de înfăptuit pe o cale terestră, care ar fi trebuit să

conducă spre Italia. Hispania oferea consistente facilităţi din multe puncte de vedere. Ea era

apreciată, în unele medii politice punice, ca un fel de Eldorado, menit să înlesnească redresarea

finanţelor cartagineze şi să întreţină o forţă militară permanentă. în pofida împotrivirii oligarhiei

40

cartagineze, Hamilcar Barcas întreprinde opera de cucerire a Hispaniei. Ocupă întâi actuala

Andaluzie şi întreprinde operaţii militare pe ţărmul mediteranean, până când este ucis în 229 î.C.

îşi adusese fiul, adică pe Hannibal, în Hispania, unde, după ce îl pusese săjure ură de moarte

împotriva romanilor, îl crescuse printre militari, fără însă a-i neglija o anumită formaţie culturală

elenică.

Operaţiile mi-litar-politice ale cartaginezilor din Hispania sunt continuate de Hasdrubal,

ginerele lui Hamilcar. El învinge triburile locale, pe care totuşi sfârşeşte prin a le atrage de partea

sa, şi întemeiază Carthago Noua (azi Cartagena). In 226 î.C, Hasdrubal încheie cu Roma o

înţelegere ce limita expansiunea cartagineză la albia actualului Ebru (dincolo de care începea

zona de influenţă romană). Dar, în 221 î.C, Hasdrubal este înlocuit la comanda forţelor

cartagineze de către Hannibal, pe care îl obseda posibilitatea revanşei asupra Romei. în 219 î.C,

Hannibal cucereşte Saguntul, aliat al Romei. Nu putea urma decât redeschiderea ostilităţilor

dintre romani şi cartaginezi. Aşa-zisul senat al Cartaginei, consiliul ei oligarhic, nu a putut decât

să aprobe declanşarea conflagraţiei militare la care aspirau Barcizii. Iar renaşterea Cartaginei

neliniştea considerabil pe romani.

Al doilea război punic

Acest război s-a desfăşurat între 218 şi 201 î.C. A fost deosebit de sângeros şi a provocat

distrugeri masive, în Italia însăşi şi pe alte meleaguri ale Occidentului Mediteranei. Roma putea

conta pe un efectiv de 273.000 de cetăţeni mobilizaţi (inclusiv 23.000 de călăreţi), situaţi între 17

şi 60 de ani, dar şi pe 40.000 de iuniores, printre aliaţii săi. încă în 225 î.C, ea izbutise să

mobilizeze 210.000 de oameni. Hannibal nu putea să se bizuie decât pe efectul surprizei.

Cartagina nu mai avea cum să mobilizeze forţe atât de numeroase. Stăpânirea mărilor aparţinea

Romei, a cărei flotă militară domina Mediterana. Dar Hannibal se mai baza şi pe faptul că

ocuparea Italiei de către romani era încă un fenomen recent. Multe seminţii se supuseseră Romei,

dar ar fi fost bucuroase să scape de sub controlul ei. îndeosebi după Cannae, s-au produs

numeroase defecţiuni printre aliaţii Romei. Desigur, mulţi i-au rămas fideli, dar s-au alăturat lui

Hannibal bruttienii, lucanienii şi, fireşte, samniţii. Prin excelenţă sudul peninsulei a încercat să

înlăture dominaţia romană. în pofida „statului" romano-campanian, Capua, ce nu „digerase" - sit

uenia uerbo - niciodată întâietatea Romei, căreia i-ar fi preferat propria prevalentă în Italia, a

41

trecut ostentativ de partea lui Hannibal. A încheiat cu acesta, în 215 î.C, un tratat care prevedea

împărţirea Italiei între Capua şi Cartagina, după lichidarea puterii romane. în 214, s-a înfiripat un

proiect de făurire a unui stat al Italiei meridionale. Sicilia se revoltase şi răscoale au izbucnit şi în

Sardinia. în multe aşezări italice, consiliile municipale, „senatele" indigene, se situau de partea

Romei, în vreme ce forţe populare militau pentru cartaginezi. Titus Livius (24, 2, 8-9) ne spune

că o cumplită maladie politică bântuia în Italia. în plus, Hannibal a putut să se sprijine pe forţe

ale gallilor cisalpini şi ale ligurilor. Prin urmare, planul lui Hannibal nu era de a zdrobi Roma pe

propriul teritoriu (şi nu în Sicilia ori Africa, precum în războiul precedent)? Hannibal a purces

aşadar împotriva Italiei.

O armată consulară îl aştepta pe Hannibal la nord de Massilia, iar alta se concentra în

Sicilia în vederea unei noi şi decisive ofensive întreprinse în Africa. Totuşi excepţionalul strateg

militar, care s-a învederat a fi Hannibal, a ştiut să dejoace planurile romanilor. El a străbătut

sudul Franţei actuale, după ce trecuse prin Pirinei cu o forţă militară compusă din 50.000 de

infanterişti, 9.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi de luptă. în cincisprezece zile, extrem de dificile, el

a traversat culmile înzăpezite ale Alpilor şi a ajuns în Gallia cisalpină şi în câmpia Padului,

numai cu 20.000 de infanterişti şi 6.000 de călăreţi. A dobândit însă rapid suportul oferit de către

celţi şi de liguri, care i-au oferit, cum am semnalat în treacăt mai sus, efective militare proaspete.

încă de la început, Hannibal s-a erijat în eliberatorul Italiei. Romanii au încercat să-l oprească în

câmpia Padului, pe când un alt corp expediţionar roman a fost expediat în Hispania, spre a-l

combate pe Hasdrubal, fratele lui Hannibal. Insă, în două mari bătălii, desfăşurate la Ticinus şi la

Trebia, cartaginezii şi aliaţii lor au înfrânt armatele consulare romane, comandate de consulii

Publius Cornelius Scipio şi Titus Sempronius Longus. Hannibal şi-a pregătit minuţios campania

din anul 217 î.C. A trecut Padul şi a invadat Etruria, unde îl aşteptau patru legiuni şi forţe

auxiliare, cam 30.000 de militari ai Romei, aflate sub comanda consulului Gaius Flaminius. La

22 iunie 217, Hannibal a surprins trupele acestui consul la lacul Trasimenus, unde a pierit chiar

comandantul lor.

Prudent, Hannibal a ocolit Roma şi s-a instalat în Italia meridională. Aici se purtaseră

tratative cu seminţiile antiromane. Pe de altă parte, Hannibal nu dispunea de forţe suficiente

pentru a ataca Roma însăşi. La Roma, comiţiile centuriate au impus desemnarea lui Quintus

Fabius Maximus ca dictator. El a refuzat confruntarea decisivă cu forţele militare ale punilor şi a

dus un război de uzură, de hărţuire şi slăbire progresivă a trupelor lui Hannibal. De aceea a fost

42

supranumit „Temporizatorul", Cunctator. între timp, în Hispania, romanii obţin, în 217-215 î.C,

victorii asupra lui Hasdrubal. Aliaţii Romei din sud sufereau din pricina devastărilor acestui

război de temporizare. Poate pentru ultima oară în istoria Romei, se ivesc divergenţe între plebe

şi patriciat. Dacă patricienii sunt preocupaţi mai ales de salvgardarea Romei însăşi, plebea

militează pentru cauza Italiei, unde spera să obţină noi pământuri. In cele din urmă, după

expirarea mandatului exercitat de către Fabius Cunctator, Roma trimite în sud o armată

numeroasă. Consulul patrician recomandă prudenţă, îndeosebi pentru că trupele lui Hannibal

erau obosite şi înfometate, dar cel plebeu insistă pentru un atac masiv. în Apulia, la Cannae, pe 2

august 216 î.C, consulii Lucius Aemilius Paulus (patrician) şi Gaius Terentius Varro (plebeu)

atacă forţele lui Hannibal. Aripile trupelor lui Hannibal se închid asupra romanilor, care le

străpunseseră centrul apărării şi, datorită cavaleriei cartagineze, zdrobesc pe romani. Aceştia

înregistrează cel puţin 45.000 de morţi, printre care se află un consul, şi 20.000 de soldaţi, luaţi

prizonieri (Polibius., 3, 113). Este cel mai răsunător dezastru din istoria militară a Romei.

Hannibal şovăie însă să pornească asupra Romei. El refuză propunerea la Maharbal,

comandantul cavaleriei sale, de a-l lăsa să întreprindă un marş fulgerător asupra Oraşului şi de a-l

ocupa. Când totuşi se decide să amorseze această ofensivă, Maharbal îi declară: „Hannibal ştii să

învingi, dar nu ştii să profiţi de victorie", uincere scis,

Hannibal ştia că incinta Romei nu putea fi străpunsă de trupele sale, puţin antrenate să

realizeze, cu succes, un asediu. De altfel el nu voia să distrugă repede Roma, ci s-o izoleze de

bazele ei italice. Ceea ce, în parte, a şi izbutit. Samniţii, Capua şi cei mai mulţi aliaţi meridionali,

cu excepţia cetăţilor greceşti de pe litoral, ca Neapolis şi Cumae, au trecut de partea

cartaginezilor. Aceştia s-au instalat la Capua. Roma însăşi a fost salvată de zidurile sale de

incintă, de fidelitatea aliaţilor din Italia centrală şi de coloniile sale, de superioritatea navală şi de

uniunea sacră, operată în Cetate, în jurul senatului. Pe de altă parte, Cartagina, care nu prea putea

să expedieze întăriri în Italia, face eforturi substanţiale în Hispania. Dar soarta războiului s-a

schimbat, începând din 215. Romanii au practicat din nou războiul de uzură, care nu putea să le

fie decât prielnic, pe termen lung. Efectivele Romei ajung la douăzeci şi cinci de legiuni, utilizate

îndeosebi să apere cetăţile de pe litoral şi din interior, să-l supravegheze pe Filip V al

Macedoniei, care ar fi putut să aducă trupe de sprijin lui Hannibal, aliatul lui, să împiedice

sosirea unor noi forţe cartagineze din Hispania. Cartaginezii au mai repurtat temporar unele

43

succese. Au debarcat în Sardinia şi în special în Sicilia, unde Syracuza a renunţat la alianţa cu o

Romă care o subjuga treptat, inevitabil.

Punii ocupă Tarentul şi înfrâng trupe romane din Hispania. Conflictul între Roma şi

macedoneni durează între 215 şi 205 î.C, dar nu are consecinţe relevante. în 212 î.C, romanii

ocupă Capua, căreia i se impun condiţii de pace teribile. Totodată, după un asediu care a durat un

an, Marcus Claudius Marcellus cucereşte şi pradă Syracuza. Un soldat roman ucide, aproape

întâmplător, pe Arhimede. Syracuza va deveni capitala provinciei romane a Siciliei. In 209 Î.C,

romanii ocupă Tarentul şi Cartagina hispanică (preluând controlul asupra arsenalului acestui oraş

şi minelor de argint din apropierea lui). Hannibal sperase să izoleze Roma de restul Italiei, pe

când, în realitate, el s-a văzut relativ izolat în peninsulă, mai ales în Bruttium. în 211 î.C, el

ajunsese, dar fără folos, la porţile Romei, când se strigase în Cetate: „Hannibal este în preajma

porţilor (Oraşului)", Hannibal ad portas. În 210, tânărul Publius Cornelius Scipio, în vârstă de

numai douăzeci şi cinci de ani, primeşte un imperiurn proconsular şi comandamentul forţelor

romane din Hispania, deşi nu fusese niciodată magistrat roman. Hasdrubal a adus din Hispania o

armată de ajutor, care însă nu a putut să facă joncţiune cu trupele lui Hannibal. Cu preţul unui

substanţial efort, consulul Livius Salinator a nimicit corpul expediţionar al lui Hasdrubal, în 207

î.C, pe fluviul Metaurus. Soarta războiului era de fapt hotărâtă. în 206-205 î.C, Scipio lichidează

complet rezistenţa punică din Hispania. în condiţii dificile, în 204 î.C, Scipio debarcă în Africa

punică în fruntea a 35.000 de soldaţi. Avea însă sprijinul numizilor, răsculaţi împotriva

Cartaginei. Pe de altă parte, după părerea noastră, Scipio trăsese foloase din lecţia eşecului

înregistrat cândva de către Regulus. în 203 î.C,

Cartagina obligase pe Magon, care opera în Liguria, să se întoarcă în Africa. Hannibal nu

fusese niciodată învins, dar era uzat şi dezamăgit. Campania sa italică eşuase. Întors în Africa,

împreună cu o parte din efectivele pe care le comandase în Italia, Hannibal primeşte ajutoare,

recrutează noi soldaţi şi porneşte împotriva trupelor lui Scipio, după ce acesta refuzase încheierea

unei păci de compromis, un fel de „paix des braves". La 29 octombrie 202 î.C, el înfruntă pe

Scipio şi pe Masinissa, căpetenia numizilor dornici de a-şi câştiga independenţa faţă de

Cartagina. înainte de luptă, fiecare dintre comandanţi rosteşte cuvântări de îmbărbătare a

propriilor militari, prezentate de izvoarele antice ca încorporând idei similare. Confruntarea va

semnifica o bătălie supremă, supremurn certamen. Ea va decide cine va face legea în Mediterana:

fie Roma, fie Cartagina. Răsplata victoriei nu vor fi Africa sau Italia, ci „întreg globul

44

pământesc", neque enim Africani aut Italiarn, sed orbem terrarum uicto-riae praemium fore

(Liv., 30, 32). Hannibal organizează o linie de bătaie în care se amestecau mercenarii, soldaţi

aduşi din Italia, o elită formată din cartaginezi de baştină şi 80 de elefanţi. Scipio deviază

elefanţii spre flancuri, unde destabilizează o cavalerie punică relativ slabă. După o sângeroasă

ciocnire între cele două infanterii, Scipio atacă pe centru şi pe flancuri. In cele din urmă, şarja

cavaleriei romano-numide, comandate de Laelius şi de Masinissa, hotărăşte soarta bătăliei:

armata lui Hannibal este crunt măcelărită (Liv., 30, 34-35).

In 201 î.C, sfătuiţi chiar de Hannibal, cartaginezii sunt siliţi să accepte o pace umilitoare.

Ei pierd Hispania şi toate posesiunile exterioare Africii, predau flota Romei, cu excepţia a zece

vase, plătesc o împovărătoare indemnizaţie de război (10.000 de talanţi în zece ani), trebuie să

aibă acordul Romei pentru orice iniţiativă diplomatică sau -militară, nu mai au permisiunea de a

recruta mercenari, acceptă o supraveghere, chiar în Africa, exercitată de un stat numid clientelar

Cetăţii şi independent de Cartagina. Soldaţi şi mai cu seamă căpetenii ale italicilor, care trecuseră

de partea cartaginezilor, sunt executaţi. întinse pământuri italice sunt confiscate de romani. Este

constituit „ogorul campanian", ager campanus, format din 60.000 de hectare, foarte fertile. Foştii

colaboratori ai lui Hannibal au trebuit să achite amenzi substanţiale, să suporte garnizoane

romane şi colonii pe teritoriile lor. Viaţa lor internă a fost riguros supravegheată. De pildă,

bruttienii şi lucanienii nu au mai fost recrutaţi în legiuni, iar solul lor a fost acaparat de colonii

romane. Capua a fost astfel tratată, încât nu s-a mai refăcut niciodată. Şi-a pierdut autonomia şi a

devenit „un locaş al plugarilor", sedes aratorum, deci simplu centru agricol, gestionat de prefecţi

romani. Pe de altă parte, aliaţii Romei, fideli ei în tot cursul războiului, nu au fost recompensaţi.

Ceea ce a creat un sentiment de frustrare în rândurile lor.

Roma însăşi întreprinsese un imens efort de război, foarte costisitor. Totuşi prada de

război a fost foarte bogată, generând în Cetate avuţii considerabile. Romanii au început să emită

denarul de argint, denarius. In Hispania, au fost constituite provinciile Baetica, ori Hispania

ulterior, şi Hispania citerior. încă înainte de declanşarea celui de al doilea război punic, s-a luat

hotărârea de a încredinţa guvernarea teritoriilor extraitalice, anexate de romani, anumitor foşti

magistraţi ori promagistraţi, cărora li se acorda o misiune, prouincia. Roma pusese practic

stăpânire pe viaţa economică şi comercială a Mediteranei vestice.

45



CURS

Epoca lui Traian (98-l17 D.C.)

Traian a ajuns unic împărat încă în floarea vârstei, la 44-46 de ani, deoarece se născuse la

18 septembrie fie 52, fie 53, fie 54 d.C. Era primul împărat născut într-o provincie, dar, cum

reliefa cu sagacitate Paul Petit, era un colonizator, şi nu un colonizat. Am semnalat că aparţinea

unei familii de imigranţi italici. Nu este desigur imposibil ca unii dintre strămoşii săi să se fi

căsătorit cu femei indigene. Oricum, Ulpii din Hispania erau puternic romanizaţi într-o provincie

(Baetica) de asemenea intens supusă aculturaţiei. Şi deci profund romanizată. Traian apărea în

ochii opiniei publice ca un nou August. El însuşi s-a considerat ca atare, ca un Augustus

rediuiuus. Cum am remarcat, nici Nero nu fusese un „sfânt". însă Traian nu s-a dovedit a fi un

militar obtuz, ci s-a comportat ca un intelectual, autor de memorii de război, din păcate pierdute,

iscusit teoretician, dar şi spirit pragmatic. I s-a reproşat gustul aventurii, dar în orice caz învedera

un eros puternic, agitat de numeroase pulsiuni. Era bisexual şi mare amator de vinuri şi alcool

tare, veritabil băutor. Ştia însă să-şi autocenzureze impulsurile, să adopte o conduită precaută,

tolerantă, deşi putea să se manifeste ca foarte sever, când considera că se impune asprimea.

Strategia militară expansionistă, urmată de Traian, nu era prescrisă numai de ambiţiile lui

de general destoinic. Traian a înţeles că, pentru a menţine pacea internă, pentru a calma

rivalităţile, intrigile, ambiţiile personale, ideile diverse care circulau în rândurile „clasei politice"

romane, era nevoie de canalizarea eforturilor spre exterior. Strategia de fortitudo avea nevoie de

pacea internă, iar acestea din urmă trebuiau să se bazeze pe ofensiva spre exteriorul Imperiului.

Măria Pilar Gonzalez- Conde demonstrează că fortitudo presupunea „pacea", pax, dar viguroasă,

46

activă, susceptibilă să se conjuge cu expansiunea teritorială la frontiere, ca să se chezăşuiască

locuitorilor abundenţa, prosperitatea. Cercetătoarea spaniolă reliefează că iconografia monetară a

Principatului traianeic, precum şi sursele literare, vehiculează o teologie a Victoriei.

Numeroase monede figurează VICTORIA, uneori asociată fie lui Traian, fie anumitor zei,

ca Iupiter şi Marte. Colegiul Fraţilor Arvali invocă Victoria cezarului sau a altor divinităţi. Pe

arcul de la Benevent, Traian, în togă, înaintează alături de „Hercule învingătorul", Hercules

Victor, al cărui cult era încurajat în secolul al II-lea d.C. Mărturiile literare pledează recurent

pentru un război drept, bellum iustum, preconizat în funcţie de canoanele tradiţionale ale moralei

romane (pentru legendele monetare, Expansionismul lui Traian corespundea unui plan deliberat,

intenţional, sistematic conceput, care includea în primul rând cucerirea Daciei şi în al doilea rând

o mare ofensivă antipartică. Spre regretul lui Tacit, care aspira spre o campanie decisivă în

Germania, Traian a hotărât să nu prelungească operaţiile militare limitate din zona Rinului. In

textul Res gestelor lui Amian, optimul principe jură să transforme Dacia în provincie romană şi

să străbată Istrul, adică Dunărea, şi Eufratul, adică să atace Parthia (încă de la începutul

Principatului). în acelaşi pasaj, Amian, afirmă că Iulian, care îl admira pe Traian, voia să subjuge

Persia. Cucerirea Daciei, înfăptuită în două războaie (10l-l02 şi 105-l06 d.C), prezintă o

cauzalitate complexă, pluridimensională. A operat, îndeosebi ca un pretext propagandistic,

invocarea păcii încheiate cu Decebal, în 89 d.C, deturnate de către daci împotriva Romei şi

considerate umilitoare de opinia publică romană. Traian era proclamat un „răzbunător", ultor,

încât apar monede pe care împăratul este închipuit ca inspirat de Nemesis. Prima şi cea mai

importantă cauză a cuceririi Daciei, cauza cauzelor, o constituia aspiraţia lui Traian de a-şi

asigura spatele frontului pe care el urmărea să-l deschidă în Orient, împotriva părţilor,

„challenger" al Imperiului. Obiectivul său primordial rezida în zdrobirea statului pârtie al

Arsacizilor. Or părţii aveau excelente raporturi cu Decebal şi se schiţa chiar o tentativă de alianţă

daco-partică în timpul războaielor dacice. încă din 99 d.C, s-a realizat un schimb de ambasade

între Roma şi regatul indo-scitic al kusanilor, din Asia centrală şi din nordul Indiei. în timp ce, în

100 d.C, romanii au anexat Imperiului statul palestinian clientelar, după moartea lui Herodes

Agrippa II.

Se urmărea astfel consolidarea poziţiilor antipartice ale romanilor. în plin război dacic,

adică în 105-l06 d.C, armata lui Traian a anexat, în Iordania actuală, regatul arabilor nabateeni.

47

S-a constituit provincia Arabia. O a doua cauză rezidă în faptul că regatul dacic centralizat - şi

inspirat de modele elenistice - al lui Decebal intrase în lumea civilizată, în oikoumene. Or

romanii voiau ca Imperiul să echivaleze cu această oikoumene. O a treia cauză trebuie căutată în

reputaţia de bogăţie substanţială, pe care o avea Dacia. O a patra cauză, reliefată de Roberto

Paribeni, consta în năzuinţa lui Traian de a făuri o romanitate orientală puternică, pan-dant al

elenismului din Est. Traian dorea să creeze, la nord de Dunăre, o nouă Gallie. O a cincea cauză a

fost pusă în evidenţă de Emil Condurachi. Traian intenţiona să ofere Imperiului o apărare

eficientă împotriva undei de şoc a mişcărilor şi atacurilor întreprinse de seminţiile barbare din

Asia şi Europa central-nordicâ, resimţită în sud datorită culoarului furnizat de Moravia actuală.

Părerile cercetătorilor în privinţa eficacităţii defensive oferite de Dunăre sunt împărţite. în orice

caz Traian a creat în Dacia, transformată în provincie romană imperială, un „meterez al

Imperiului", un propug-naculum Imperii. în sfârşit, am propune o a şasea cauză. Ne referim la

amenajarea, pe un spaţiu geografic de dimensiuni modeste, a unui teren de antrenament, de

verificare a eficacităţii mijloacelor militare, în vederea desfăşurării, pe dimensiuni geografice

mult mai ample, a războiului pârtie. Nu insistăm deocamdată asupra operaţiilor militare. în orice

caz Traian a implantat în Dacia un număr neobişnuit de mare de cetăţeni romani. Aici, ca şi în

Africa, spre deosebire de alţi cezari, Traian s-a preocupat nu numai de o romanizarea urbană, ci

şi de colonizarea şi romanizarea rurală.

Războiul pârtie a fost minuţios pregătit. Pe lângă anexiunile teritoriale mai sus

consemnate, în 112 d.C. Traian a trimis în Siria ca guvernator pe nepotul său Hadrian, considerat

de mulţi ca succesor probabil al împăratului. Ţinta era pregătirea războiului pârtie, declanşat în

113 d.C. A fost cucerită Armenia, încât majoritatea teritoriului acestui regat a devenit provincie

romană. La comanda trupelor romane, Traian a desfăşurat operaţii militare rapide şi extinse pe

vaste zone geografice. Ce urmărea de fapt Traian, care erau cauzele războiului pârtie? Este greu

de crezut că împăratul voia să anexeze integral regat-imperiul arsacid, deşi o asemenea ipoteză

nu poate fi total exclusă. Voia el să încorporeze Imperiului partea vestică a acestui regat, adică

Irakul actual, şi să transforme restul în stat clientelar Romei? Sau să împartă teritoriul pârtie în

mici formaţiuni statale dependente de Roma şi slăbite? In orice caz, la obârşia războiului par-tic

s-a aflat nu numai dorinţa de glorie a lui Traian (DC, 68, 17, 1), ci şi cea de consolidare a

frontierelor Imperiului, de înfăptuire a izomorfismului complet între lumea locuită şi statul

roman, de protejare a comerţului cu India şi Extremul Orient, întrucât căile de acces spre aceste

48

meleaguri treceau prin regatul arsacid. în 116 d.C, Traian a ajuns până la Golful Persic. însă, în

spatele său, s-au revoltat părţii din Babylonia, sprijiniţi de războinici coborâţi din Iranul actual şi

de o insurecţie aproape generală a iudeilor din Orientul Imperiului, în rândurile cărora se

propagase o mentalitate mesianică, exploatată abil de emisarii părţilor. Contraofensiva partă a

putut fi jugulată, iar, cu preţul unor masacre sângeroase, iniţial declanşate de rebeli şi ulterior

practicate de romani, a fost zdrobită insurecţia iudeilor. Dar Traian nu putuse reglementa eficient

problema partică. A purces spre Italia, de unde spera să aducă noi forţe militare proaspete.

Lungile campanii în deşert, sub soarele torid, în care Traian mărşăluia pe jos şi cu capul gol,

alături de soldaţi, i-au zdruncinat sănătatea. La 9 sau 10 august 117 d.C, la Selinus ori Selinont,

în Cilicia, Traian, care avea sensibil peste şaizeci de ani, a murit crunt lovit de o congestie

cerebrală. El nu aflase o soluţie definitivă pentru războiul pârtie şi nu îşi reglementase

succesiunea decât în ultimul moment. Dacă reglementarea succesiunii a fost efectiv opera lui

Traian. Ceea ce nu este sigur.

Politica internă a lui Traian s-a vădit a fi complexă, multipolară, activă, dinamică. Nu

poate fi tratată în puţine rânduri. S-a încercat implantarea unei gestionări eficiente, care îşi

propunea impulsionarea prosperităţii, preconizate de o propagandă ilustrată de legendele

monetare. Incontestabil, la nivelul propagandei oficiale, strategia internă a lui Traian s-a

întemeiat pe toleranţă şi pe un liberalism de suprafaţă, care, de altfel, nu costau nimic. S-a opinat

chiar că Traian a recurs la un anumit umanism, inspirat de virtuţi tradiţionale, parţial de inspiraţie

stoică şi menite a acţiona pretutindeni, inclusiv în domeniul religiei. Unde Traian admite

reprimarea creştinilor, dar în condiţiile respingerii denunţurilor anonime. In definitiv, acest

„liberalism" deghiza potenţarea absolutismului imperial. Cu siguranţă, s-au evitat reprimările

brutale şi adesea capricioase, însă absolutismul imperial nu a scăzut, ci a crescut. Această

toleranţă limitată s-a manifestat în multe domenii. încât efectiv Traian încearcă sâ preconizeze un

anumit umanism de inspiraţie stoică. în definitiv, el încearcă să statueze un absolutism deloc

estompat şi întemeiat pe o gestionare minuţioasă, excesiv de meticuloasă, evident paternalistă, a

Imperiului. Paternalismul lui Traian se baza pe sprijinul şi promovarea cavalerilor, ca şi pe unii

senatori. Traian a fost copios slujit de senatori originari din Gallia cisalpină, ca şi de clanul celor

hispano-romani, cum erau Licinius Sura, principalul său consilier, şi Ursus Servianus.

49

Legislaţia paternalistă a lui Traian se releva concomitent umanitară, însă şi destinată

potenţării autoritarismului. Sunt protejate bunurile minorilor. Totodată, mai mult ca oricând

anterior, administraţia centrală se amestecă în viaţa oamenilor şi dirijează precaut, dar autoritar,

sistemul social. Xiphilin va nota că Traian împărţea personal dreptatea când se afla în Capitală

(DC, 69, 10). Corespondenţa cu Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bithyniei, revela preocuparea

constantă a gestionarilor Imperiului de a reclama directive ale centrului puterii statuie. Traian

răspunde aproape plictisit, dar hotărât să rezolve dificultăţi de amănunt. Neîndoielnic, Traian a

renunţat la confiscarea consulatului. Nu a exercitat decât de şase ori mandate consulare, dintre

care trei plasate în momente-cheie ale Principatului său: în 101, anul primului război dacic, în

103, când pregătea a doua campanie împotriva lui Decebal, şi în 112, moment care indica în

acelaşi timp întărirea absolutismului şi pregătirea marelui război purtat împotriva părţilor. Pe de

altă parte, Traian s-a proclamat proconsul, ca să-şi sublinieze puterea activă, constrângătoare, cu

ţintă militară, pe care o exercita în afara Romei.

Cercetătoarea spaniolă atrage atenţia că, după 112 d.C, „pacea", Pax, aproape dispare din

iconografia monetară. Dar, în realitate, cotitura a fost bidimensională. De altfel, expansionismul

agresiv avea nevoie de suportul absolutismului teocratic, iar acestuia din urmă îi erau necesare

cuceriri în Orient, pe urmele lui Alexandru, în virtutea tradiţiei despotice. De altminteri, cotitura

cu două ţinte a întâmpinat o anumită împotrivire, este adevărat ponderată, limitată. Dacă

Hadrian, nepotul lui Traian, susţinea ereditatea dinastică şi pontenţarea absolutismului, el nu

aproba, probabil, ampla expansiune în Orient. Ceea ce explică de ce Traian a ezitat să-l

desemneze oficial ca succesor. în schimb, oameni ca Avidius Nigrinus, în care mulţi întrevedeau

pe cel ce ar fi trebuit să-i succeadă lui Traian, şi Tacit, mentorul acestuia, puteau aproba

expansiunea orientală, însă respingeau potenţarea teocratică a autoritarismului. în schimb,

ambele mişcări ale lui Traian întruneau susţinerea unor oameni ca Decimus Terentius

Scaurianus, fost guvernator al Daciei, însărcinat de Traian să organizeze şi să guverneze

provincia Mesopotamia, şi mai ales Lusius Quietus, braţul drept al cezarului în războiul pârtie.

De altfel, numai în condiţiile acuzării absolutismului teocratic Traian a putut să propulseze pe

acest general barbar, un maur, în senat şi pe deasupra, prin adlecţie, printre foştii consuli. Căci

adlecţia printre consulari era foarte rar practicată de împăraţi. Traian a determinat de asemenea

conferirea consulatului, în 116 d.C, lui Terentius Gentianus, fiul fostului guvernator al Daciei.

Gentianus nu avea decât treizeci de ani, vârstă la care, numai în condiţiile consolidării unui

50

autoritarism, se putea accede la consulat. în orice caz atât opoziţia, cât şi reprimarea sa au fost

prudente, circumscrise. Avidius Nigrinus şi Tacit au fost momentan îndepărtaţi din Roma.

Avidius Nigrinus a fost trimis să guverneze Dacia, iar Tacit a fost, între 112 şi 114 d.C,

proconsul-guvernator al provinciei Asia, situată de fapt în spatele frontului pârtie. Iar Laberius

Maximus, performant general al lui Traian în cursul războaielor dacice, ostil potenţării teocratice

a absolutismului şi, probabil, unor foarte ample operaţii militare în Orient, a fost exilat. Pe de altă

parte, neadoptarea oficială a lui Hadrian a putut fi determinată şi de dorinţa împăratului de a nu

exagera, de a nu irita excesiv pe senatorii care nu vedeau cu ochi buni inaugurarea unei mistici

teocratice, organic prielnică resuscitării eredităţii de facto a Principatului. În 117 d.C, Traian a

părăsit lumea muritorilor. Până la 6 august 117, el nu îl adoptase oficial pe Hadrian. Se gândea el

oare, cum crede autorul Historiei Auguste, să-l adopte mai degrabă pe juristul şi senatorul „civil",

Neratius Priscus, personaj de reputaţie ireproşabilă? Nu s-a produs niciodată o adoptare iniţiată

de Traian, ci doar simularea ei de către Plotina, ajutată de Publius Acilius Attianus, prefectul

pretorienilor, cum afirmă unele izvoare literare (DC, 69, 1, 1; Hist. Aug., Hadr., 1, 4)? Attianus

fusese tutore al lui Hadrian, alături de Traian. Nu vom şti niciodată adevărul, dar Hadrian a

devenit principe după decesul lui Traian.

Hadrian (117-l38 d. C.)

Publius Aelius Hadrianus, cum se numea succesorul lui Traian, era rudă apropiată a optimului

principe. El însuşi era fiul unui văr primar al lui Traian, de fapt vlăstarul lui Publius Aelius

Hadrianus. Acesta era fiu al Ulpiei, sora tatălui împăratului. Mai mult decât atât, Hadrian se

căsătorise cu Vibia Sabina, fiica Matidiei. Or Matidia era fiica Marcianei, sora lui Traian, care,

astfel cum am constatat mai sus, fusese îndrăgită de optimul principe . Protejat de Traian şi de

Plotina, Hadrian parcursese o carieră politico-militarâ rapidă şi strălucită. Servise ca tribun

militar, nu chiar zece ani ca Traian, dar cinci, în Pannonia, Moesia şi Germania Superioară.

Devenise quaestor al împăratului în 101 d.C, tribun al plebei în 105, pretor ulterior, legat-

guvemator al Pannoniei Superioare, consul suffect în 108 şi era desemnat consul ordina-rius

pentru 118 d.C. Era de asemenea membru al mai multor colegii sacerdotale şi arhonte la Atena.

51

în cursul expediţiilor din Dacia, comandase ca legat legiunea I-a Minervia Pia Fidelis şi practic

fusese şef al statului major imperial. Traian îl decorase, îl desemnase drept comes al său şi îl

introdusese în consiliul principelui. Cum am semnalat mai sus, în 117 d.C. era legat-guver-nator

al provinciei Siria, însărcinat cu misiunea de a comanda armata romană în retragere. Ştirea morţii

lui Traian şi a desemnării ca principe i-a parvenit în 11 august 117 d.C. îndată soldaţii l-au

aclamat ca împărat, ignorând complet necesitatea confirmării senatoriale şi populare. Este

adevărat că ulterior Hadrian se va scuza că nu a aşteptat legitimarea senatorială, dar şi-a

sărbătorit întotdeauna aniversarea „întronării" la 11 august, dies imperii.

În pofida onorurilor postume decernate lui Traian, Hadrian a pus imediat în practică o

ruptură neostentativă faţă de strategia politică a antecesorului său. El a abandonat toate

cuceririle orientale ale lui Traian, cu excepţia Arabiei romane. S-a gândit chiar şi la părăsirea

Daciei, însă a fost convins să renunţe la o asemenea iniţiativă de consilierii săi: colonizarea

Daciei fusese intensivă şi nu puteau fi abandonaţi Barbarilor atât de mulţi colonişti romani (Eutr.,

8, 3). Hadrian a preconizat o strategie relativ pacifistă, de revenire la defensivă pe frontierele

naturale ale Imperiului, sprijinite de capete de pod, de dimensiuni mai reduse sau mai mari, ca în

cazul Daciei. Nu este însă imposibil ca Hadrian să fi abandonat şi aici teritorii, eventual adăugate

Imperiului de către Traian, ca Moldova, între Şiret şi Carpaţi, precum şi o mare parte din

Muntenia. A fost lăsată în desuetudine nu numai fortitudo, ci şi ciuilitas, în ciuda deferentei

afişate faţă de senat de către Hadrian. După lichidarea lui Casperius Aelianus, Traian, nici înainte

şi nici după 112 d.C, nu mai recursese la represiuni sângeroase împotriva exponenţilor „clasei

politice". în schimb, Hadrian nu a ezitat să omoare ori să încurajeze, direct sau indirect, uciderea

anumitor senatori şi generali.

Hadrian a inaugurat o strategie politică de autocraţie, care se voia luminată. Cum o va

caracteriza Paul Petit, această strategie se reliefa adesea ca dogmatică şi provocatoare. Hadrian

era înzestrat cu o personalitate complexă. El era un bun militar, un gestionar minuţios, un om de

acţiune, pregătit să adopte decizii brutale, crude şi irevocabile. însă se revela de asemenea ca un

om cultivat, un intelectual, mai mult ori mai puţin diletant, un fel de estet şi de artist, un filosof -

din care pricină purta barbă - , un amator pasionat de literatură şi de ştiinţă, un spirit curios,

profund elenizat, pasionat de Orient şi de cultura greacă. Era de altfel calificat ca un „grecotei",

Graeculus. A favorizat intelectualii, dar a îndepărtat din Roma pe Suetoniu şi pe Iuvenal.

52

îndrăgea discuţiile cu literaţii, schimba epigrame cu istoricul şi poetul Florus, care de altfel îi

susţinea necondiţionat strategia politică. Practica cu plăcere sportul şi vânătoarea. Iubea pătimaş

călătoriile. Pe lângă turneele de inspecţii de la începutul Principatului său, când a vizitat Asia

Mică, Moesia şi, probabil, Dacia, a consacrat călătoriilor în provincii doisprezece din cei

douăzeci şi unul de ani ai „domniei" sale. S-au decelat trei serii de asemenea călătorii, hărăzite

inspectării Galliilor, Britanniei, Africii şi Orientului, desfăşurate între 121 şi 125, 128 şi 129, 132

şi 133 d.C. De fapt, Hadrian inspecta îndeosebi forţele militare din provincii, preocupat de

sporirea capacităţii lor de luptă, dat fiind politica sa externă defensivă, de stopare a atacurilor

provenite din Barbaricum. De altfel, rafinatul Hadrian, când se afla printre soldaţi, ducea acelaşi

mod de viaţă ca şi ei. S-a hărăzit fortificării frontierei întărite, limes, încât în Britannia a construit

un imens zid de apărare împotriva celţilor cale-donieni. Hadrian a apelat la recrutarea exclusiv

locală a legiunilor. Nu se mai aduceau de regulă soldaţi de pe alte meleaguri la frontiere, ci

militarii erau recrutaţi în zona pe care o apărau. Au fost augmentate privilegiile oştenilor,

inclusiv ale aşa-numiţilor ex castris, născuţi chiar în timpul serviciului militar al părinţilor. S-a

dezvoltat recrutarea şi instruirea auxiliarilor barbari sau aproape barbari. Mai ales a petrecut mult

timp în Grecia, la Atena. A unificat Hellada, desigur sub egida Romei, şi a concentrat aici elitele

intelectuale ale Orientului în Panhellenion, înfiinţat în 13l-l32 d.C. A înfrumuseţat Atena, unde a

avut în vedere agora, biblioteca, terminarea Olympeion-ului. Atenienii l-au adorat ca pe un Zeus

Olympios. Hadrian a acordat numeroase privilegii cetăţilor greceşti, multiplicând dreptul lor la

emisii monetare, şi a întărit prestigiul sanctuarului de la Eleusis. De altminteri, cum a continuat

politica instituţiilor alimentare publice, le-a extins şi la Hellada. De fapt, Hadrian a renunţat la

politica mai degrabă filoitalică a lui Traian. Spirit cosmopolit, Hadrian preconiza un Imperiu

multipolar, cel puţin din punct de vedere cultural. Mai cu seamă Hadrian a consolidat sistematic

puterea imperială şi birocraţia în plină expansiune şi în detrimentul a ceea ce mai rămăsese din

influenţa senatului, unde, de altfel pe urmele lui Traian, a introdus substanţial greco-orientali.

Leon Homo estima că patru ar fi fost reformele fundamentale ale lui Hadrian: dezvoltarea

funcţionarismului imperial, reformarea consiliului principelui, structurarea definitivă a marilor

birouri, scrinia, ale administraţiei centrale imperiale, implantarea de consulari-guvernatori în

Italia însăşi, practic în acest mod asimilată provinciilor. într-adevăr Hadrian a căutat să

diminueze cât mai mult vetusta gestionare senatorială a Imperiului şi instituţiile tradiţionale, să

amplifice autocratismul, bazându-se prin excelenţă pe cavaleri.

53



CURS

BARBARII

Istoricii popoarelor barbare care au scris între secolele VI-VIII se caracterizează printr-o

anume oscilaţie între doua solidarităţi, una în primul rând culturală, a lumii romane, careia unii îi

aparţin prin origine, dar toţi prin tipul de formaţie intelectuală, şi cealaltă mai ales politică, legată

de organismele statale realizate de un anume popor barbar care beneficiază de atenţia privilegiată

a câte unui autor. Aceasta atitudine, care pune în centrul unei istorii pâna acum dedicată doar

romanilor un alt neam, tratat cu deosebită atenţie din motive care variază de la autor la autor, este

una din inovaţiile importante ale istoriografiei perioadei care ne interesează, deşi trebuie

subliniat că drumul a fost deschis mai înainte, prin intermediul cronicii universale creştine.

Dar privilegierea unei gens barbare în cadrul unei istoriografii în acelasi timp tradiţională,

prin genurile abordate şi maniera de tratare a materialului, şi novatoare tocmai prin schimbarea

centrului de interes, presupune scoaterea poporului respectiv din contextul barbariei, căreia i-a

aparţinut până acum. Neamul barbar căruia i se raliază fiecare dintre autorii propuşi spre analiză

devine, aşa cum am arătat, pe parcursul derulării istoriei corespondentul "poporului ales", mai

ales după creştinarea în ritul niceean. Folosim deci sintagma "popor ales" pe care am definit-o

mai sus pentru a desemna un termen mediu între Romania şi Barbaricum, reprezentat de acei

barbari plasaţi de către fiecare autor în parte în centrul reflexiei sale istorice. Astfel, sistemului

bipolar cu care opera lumea clasică atunci când trebuia să facă deosebirea între civilizaţie şi

barbarie i se substituie unul tripolar, care păstrează ideea de a face distincţia clară între identitate

si alteritate, numai ca introduce distincţii suplimentare în interiorul categoriei de "Celălalt". În

judecarea relaţiilor cu celălalt trebuie însă în permanenţă să ţinem seama de rolul care i se

atribuie acestuia în conturarea identităţii grupului de referinţă. Astfel, în condiţii de competiţie,

54

în care pe acelaşi teritoriu se înfruntă mai multe grupuri sociale, cei ce îşi afirmă propria

identitate vor manifesta o atitudine favorabilă faţă de grupul căruia îi aparţin şi vor discrimina

grupurile străine. Această discriminare are scopul de a pune într-o lumină pozitivă grupul de

apartenenţă şi de a-i sublina valoarea simbolică. De aceea, în abordarea relaţiilor identitate-

alteritate, analiza trebuie să pornească de la nivelul epistemologic: ce se ştie cu adevărat despre

identitatea celuilalt. Bineînţeles, nu se poate uita rolul interpretării, al elementului personal

introdus de autorii care nu au cum, datorită unor multiple condiţionări, să ofere o descriere neutră

şi nealterată a altor popoare.

De aceea, vom începe cu unele precizări de natură terminologică, deoarece numele date

celorlalţi reprezintă o primă etapă a intervenţiei în conturarea imaginii lor, în interpretarea

identităţii lor. În ceea ce-i priveşte pe autorii bizantini, termenul barbaros nu mai este folosit în

perioada la care ne raportăm cu o semnificaţie univocă, de tipul celei clasice prin care era

desemnat străinul, cel ce vorbea altă limbă decât greaca. Această accepţie neutră, cu coloratură

etnică şi lingvistică, fusese de multă vreme folosită în paralel cu una având sens politic. Astfel,

din punct de vedere politic, barbar este cel care nu s-a născut ca supus al împăratului din răsărit.

Reieşea din analiza ideii de "popor ales" la bizantini, faptul că barbaria definită etnic poate

convieţui cu romanitatea definită politic în una şi aceeaşi comunitate. Utilizarea termenului

barbarus în operele autorilor occidentali supuse analizei este asemănătoare.

Asa cum romanus evoluează de la o semnificaţie în acelaşi timp etnică şi politică în

Antichitate la una predominant politică în Evul Mediu, şi barbarus cunoaste o dinamică a

sensului dintr-un plan etnic şi cultural într-unul religios. Dacă la autorii romani şi bizantini din

Antichitatea târzie barbarul era o fiinţă inferioară nu atât rasial cât din punct de vedere al

nivelului de civilizaţie, făcând parte dintr-un univers cu care comunicarea era dacă nu

imposibilă, cel puţin foarte dificilă, la istoricii pe care îi analizăm barbarul este non-romanul care

nu face parte din neamul care se bucură de atenţia privilegiată a fiecărui autor. Omul civilizat a

devenit cel ce trăieşte în mediu romanic sau germanic, iar "barbar " este tot ce se găseşte dincolo

de această cultură romană sau germanică[10]. Chiar dacă uneori aceşti autori nu ezită să-I

numească sau să-i considere barbari pe proprii favoriţi, tendinţa generală este totuşi de a rezerva

celorlalţi acest termen. Încă din secolul al IV-lea, la Rufinus din Aquileea, termenul de barbar

începea însă să aibă şi o coloratură religioasă, desemnându-l pe păgân. Fără ca identificarea să

fie perfectă, din secolul al VI-lea întâlnim această idee în spaţiul bizantin. Propaganda lui

55

Iustinian prezenta recucerirea întreprinsă ca o acţiune împotriva barbarilor văzuţi sub ambele

aspecte: cei aflaţi din punct de vedere politic în afara Romaniei, refuzând autoritatea legitimă a

împăratului de la Constantinopol, şi cei care din punct de vedere religios sunt păgâni sau eretici.

Malalas pare să folosească în această accepţie termenul în condiţiile în care după povestirea

viziunii lui Constantin cel Mare ne spune că acesta s-a luptat cu barbarii. Vom vedea mai jos că

în spaţiul occidental conotaţia religioasă a termenului barbar se impune mai târziu, Beda fiind cel

ce face apel la o astfel de semnificaţie. Astfel, opoziţiilor tradiţionale dintre roman şi barbar,

civilizaţie şi barbarie li se mai adaugă una, cea între ortodoxie şi erezie, între drept-credincios şi

deviant.

Pentru romani şi pentru succesorii lor bizantini, barbaria era în mod fundamental opusă

civilizaţiei şi era situată dincolo de limitele geografice, etnice şi politice ale imperiului. Barbarul

era o entitate diferită şi în mod natural inferioară, a cărui plasare pe scara civilizaţiei nu crea

probleme. Opoziţia între cele două lumi este uneori ireconciliabilă, alteori poate fi depăşită, dar

este receptată şi de unii şi de alţii, după cum ne arată afirmaţia pe care Procopius o pune în gura

unui barbar: neamul romanilor, ca unul care este în chip firesc duşman barbarilor, are obiceiul să

fie cu totul fără credinţă faţă de ei toţi". În operele istoricilor popoarelor barbare sfera

"adevăratei" barbarii nu mai cuprinde poporul ales, barbaria fiind exilată dincolo de limitele

geografice şi calitative ale subiecţilor noilor opere istorice. Să fie "superiori tuturor barbarilor şi

aproape egali cu grecii" nu este doar idealul goţilor lui Iordanes, ci al tuturor popoarelor care

afirmându-se politic tind să se elibereze de pecetea barbariei cu care au fost marcate de lumea

greco-romană. Aceasta eliberare nu se poate face decât considerând ca alţii sunt barbarii

veritabili, înzestraţi cu toate atributele clasice ale barbariei şi lăsaţi să intre în istoria scrisă doar

prin intermediul oglinzii deformante a alterităţii. Evident, constituirea reprezentării de sine ca

popor ales şi aruncarea poverii barbariei asupra altora sunt două laturi conexe ale aceluiaşi

proces, menit să sublinieze superioritatea poporului ales.

Istoricii popoarelor barbare pot să stabilească altfel decât tradiţia greco-romana centrul de

interes al operelor lor în condiţiile în care prin invazii şi prin formarea statelor succesoare

Imperiului roman fizionomia Europei este profund modificată. Este interesant de semnalat că nu

doar unitatea lumii romane este ruptă acum, ci şi a celei barbare, prin neamurile care ies din

anonimatul mozaicului etnico-juridic anterior, afirmându-se cu putere în plan politic. Intre

acestea şi popoarele romanice este realizată fuziunea[18], după trecerea şocurilor iniţiale, şi

56

aceasta este reflectată mai apoi în istoriografia care ilustrează "consensul lumii post-

romane"[19], în care este posibilă uneori alianţa romanilor cu "foştii" barbari, împotriva

"adevăraţilor" barbari. Astfel se explică de ce au putut fi menţinute ideile privind inferioritatea şi

alienitatea barbarilor veritabili, deşi în general istoricii popoarelor barbare, aidoma

predecesorilor lor romani, nu se limitează la a-i subestima pe alţii sau la a le aplica etichete,

găsind de obicei resursele de obiectivitate necesare judecării diferenţiate a cazurilor particulare.

Inferioritatea barbarilor faţă de poporul ales se manifestă în mod evident în ceea ce priveşte

nivelul de civilizaţie, un istoric precum Beda punând semnul echivalenţei între barbari et

rustici[21], iar Iordanes susţinând în repetate rânduri superioritatea culturală a goţilor faţă de

celelalte neamuri. Pasul următor, care reprezintă principala inovaţie faţă de tradiţia clasică, este

asimilarea înţelesului noţiunii de barbar cu acela de păgân, despre care aminteam mai sus. Acest

fapt evident la Beda atunci când pune în opoziţie creştinismul şi barbaria, vorbind despre

Caedwala quamvis nomen et professionem haberet christiani, adeo tamen erat animo ac moribus

barbarus[22]. Aceasta evoluţie este cum nu se poate mai naturală în condiţiile în care prin

consolidarea creştinismului valorile de prim plan nu mai sunt cele ale civilizaţiei în general, cu

componentele sale materiale şi spirituale, ci ale religiei creştine. Această lume barbară, aşa cum

apare ea în operele occidentale supuse analizei, nu este de loc unitară şi omogenă, mai întâi

pentru că însăşi realitatea descrisă este foarte complexă, şi apoi pentru că există variate interese

ale autorilor reflectate în felul în care este caracterizat unul sau altul dintre neamurile cu care

poporul său intră în contact. Pe de altă parte, "fabricarea" alterităţii este un proces complicat,

care presupune intervenţii în planurile fizic, psihic, social şi cultural, ceea ce duce la o mare

varietate de tipuri.

Pe de altă parte, foarte evident la autorii bizantini este modul de a-i concepe pe ceilalţi ca

fiind mai omogeni şi mai unitari decât grupul de apartenenţă, în interiorul căruia deosebirile sunt

mai uşor de sesizat, tocmai deoarece este vorba de realităţi mai bine cunoscute. Pentru bizantini,

barbarii, atâta vreme cât trăiesc pe aceleaşi meleaguri, de preferinţă cele din nord, sunt identici

unii cu alţii, au aceleaşi caracteristici şi poartă de multe ori acelaşi nume, chiar dacă în spatele

acestuia se ascund realităţi etnice foarte diferite. Prezentarea barbarilor poate fi însă foarte

diferită de la autor la autor şi chiar în cadrul aceleiaşi opere, astfel că se impune o încercare de

sistematizare a diverselor tehnici folosite de autori pentru a-şi atinge scopul. O primă modalitate

de a-i aduce în scenă pe diferiţii barbari este cea a prezentării "elementare", dupa expresia lui Y.

57

A. Dauge, prin intermediul unui enunţ obiectiv, constând de obicei în numele poporului

respectiv; Franci, Langobardi, Burguziones sunt asemenea modalităţi de prezentare elementară,

întâlnite în toate operele latine analizate, şi care situează cititorul la nivelul primei luări de

contact cu subiectul descris. In general fiecare autor este atent la etnicitate, precizând neamul din

care face parte un personaj sau poporul implicat în evenimente. Aceste precizări se fac cu

ajutorul termenilor gens, natio, populus, în constructii de tipul: gens Hunorum, Scotorum

Pictorumque populis, ex Scotorum genere oriundus sau, mai rar, de genul Varnorum stirpe

genitus. Şi autorii de limbă greacă folosesc modalităţi diferite de identificare primară a barbarilor

prin numele proprii ale acestor neamuri, însoţite sau nu de calificativele ethnos sau genos, mai

rar leos, ca de exemplu la Procopius. Diferenţa între aceşti termeni nu pare să fie foarte

semnificativă, ei fiind folosiţi pentru a desemna popoarele, neamurile cu care se confruntă

barbarii. De regulă, ethnos este folosit cu referire la neamul ca atare, în formulări de tipul

hounnon tou ethnous, ethnos hounnon, barbara ethne sau karpoi to ethnos. Genos e utilizat mai

ales pentru a indica apartenenţa etnică a d iferitelor personaje, oarecum în felul în care

occidentalii îl foloseau pe natio: Mundus este pentru Malalas genos ton gepidon; în Chronicon

Paschale Attila este caracterizat ca fiind din neamul gepizilor huni: ton genos ton gepedon

hounnon iar pentru Eustatius Epiphaniensis, Teodoric este andros gothou to genos. Şi neamul în

întregul său poate fi desemnat prin genos, ca la Hesichius care vorbeşte despre skythika gene.

Uneori, genos pare să aibă o semnificaţie apropiată de cea de trib, ca în fragmentul în care

Agathias îi clasifică pe barbarii de origine hunică drept cutriguri, utiguri, ulpizuri şi burugunzi

după triburi (de kata gene).

Pe de altă parte, folosirea lui ethnes de către cronicari atunci când se referă la popoarele

din Vechiul Testament, mai ales la cele ieşite din descendenţa fiilor lui Noe, ca şi la cele din

Noul Testament, sugerează că acest termen ar fi echivalentul lui gentiles din Vulgata şi al lui

gens, gentes al istoricilor occidentali. Chronicon Pascale califică drept ethnes popoarele care se

trag din Iaphet şi acelaşi termen este folosit şi de Georgios Synkellos într-un context asemănător.

Probabil datorită aceleiaşi influenţe biblice asupra terminologiei, romanii sau bizantinii nu sunt

de regulă calificaţi drept ethnos, ilustrând-u-se astfel distanţa dintre ei şi neamurile barbare. Şi la

nivelul terminologiei se sugerează deci că barbarii fac parte dintre "neamuri", din punct de

vedere etnic şi uneori chiar religios, în vreme ce "romanii" sunt indiscutabil poporul ales. În ceea

ce priveşte tipurile de barbari care apar cel mai frecvent în operele autorilor bizantini, aceştia

58

sunt numiţi, după caz, Skithai, Hounnoi, Gothoi, Sklavenoi, Tourkoi sau Sarakenoi, şi bineînţeles

că enumerarea poate continua pe pagini întregi. Nu ne propunem să realizăm un inventar al

popoarelor barbare care apar în operele istorice bizantine, mai ales că acest lucru s-a mai făcut,

lucrarea de referinţă rămânând până astăzi Byzantinoturcica lui Moravcsik. Vom reaminti în

contextul studierii alterităţii numai câteva din caracteristicile barbarilor văzuţi de bizantini. În

concepţia autorilor antici şi medievali, numele este foarte important, întrucât el conţine esenţa

obiectului respectiv. Isidor din Sevilla porneşte de la această idee în realizarea Etimologiilor sale,

şi nu este un inovator, bazânduse pe o întreagă tradiţie. Pentru autorii de care ne ocupăm, numele

atribuite diferitelor popoare nu sunt întâmplătoare, simpla numire plasând neamul respectiv în

locul pe care îl ocupă în economia universului. Numele poate fi astfel singurul element care

diferenţiază neamurile care vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri. Un exemplu edificator

în acest caz este şi cel al rugilor, populaţie care în timpul lui Teodoric făcea parte din punct de

vedere politic din poporul goţilor, dar care "îşi păstrară între dânşii numele neamului". Tot la

capitolul etnonime, în cazul autorilor bizantini trebuie să readucem în atenţie denumirile

arhaizante folosite pentru identificarea barbarilor. Ca impresie generală, şi fără să putem aduce în

sprijinul acestei afirmaţii cifre, considerăm că numele arhaizante cel mai des folosite de autorii

de lucrări istorice bizantine sunt cele de sciţi şi huni, care devin un fel de nume poetice pentru

oricare barbari ce intră în Imperiu pe la nord. De altfel, diferenţa între sciţi şi huni nu este de loc

semnificativă pentru autorii bizantini, cei doi termeni fiind adesea interşanjabili, ca la Agathias

care vorbeşte despre popoarele care locuiau lângă Meotida şi Tanais şi erau cunoscute sub

numele comun de sciţi şi huni. De altfel, şi pentru Procopius neamurile hunice şi scitice trăiesc

într-o proximitate geografică, alături de alţi barbari, ceea ce le face foarte asemănătoare.

Theophilact Simocatta de asemenea utilizează etnonimele huni şi sciţi pentru a desemna aceleaşi

reallităţi. Un alt etnonim foarte frecvent folosit pentru a desemna diferite popoare, echivalent de

altfel cu cel de huni, este masageţi, Massagetai. Autorii bizantini sunt însă conştienţi că acesta

este un etnonim arhaizant, şi pot introduce precizări suplimentare atunci când îl folosesc, aşa

cum face Theophanes Byzantios care vorbeşte despre turcii (Tourkoi) numiţi odinioară masageţi

şi cărora persanii le spun pe limba lor Chermikiones.

Un alt etnonim arhaizant folosit cu încăpăţânare de autorii bizantini este cel de mezi

(Medai) prin care sunt desemnaţi perşii, mai ales de către istoricii dornici să respecte tradiţia. Cel

puţin în ceea ce priveşte folosirea etnonimului de sciţi putem constata că el şi-a pierdut aproape

59

orice încărcătură etnică, devenind un apelativ pentru cei ce duc un mod de viaţă nomad. Ca etapă

finală a evoluţiei, acest termen a devenit aproape un sinonim pentru barbar. Un exemplu grăitor

al dificultăţii de a identifica din punct de vedere etnic popoarele desemnate de bizantini cu

numele de sciţi îl oferă efortul depus în acest sens de Gyula Moravcsik.

Sciţi sunt şi parţii din Persia, şi barbarii învinşi de Constantin în 328, şi care sunt probabil

goţi, după identificarea făcută de Synkellos. Aceasta fusese preluată de fapt şi de Theophanes

care spune clar "goţii sunt numiţi la noi sciţi". Această identificare apare cu mare claritate la

Eustathius Epiphaniensis, care spune că Teodoric este fie scit de neam, fie că e bărbat de neam

gotic[51]. Se mai poate întâlni şi o utilizare a termenului "scit" cu un înţeles diametral opus,

desemnându-i pe locuitorii provinciei Sciţia Minor, atacaţi de barbari. Theophilact Simocatta

foloseşte termenul în sensul acesta regional, de provinciali, ceea ce rămâne totuşi un caz mai

degrabă excepţional, pentru că în acelaşi capitol prin sciţi el îi desemna pe huni. "Scitic" a

devenit un epitet care sugerează pe de o parte barbaria ca o caracteristică a persoanelor, pe de

altă parte lipsa vieţii civilizate, reprezentată de prezenţa oraşelor şi de o agricultură sedentară.

"Pustiul scitic" este astfel asociat nu cu lipsa oamenilor, ci cu lipsa elementelor de civilizaţie,

fiind peisajul caracteristic unui mod de viaţă nomad.

Când doreşte să sugereze amploarea distrugerilor din împărăţia romană, Procopius va

folosi deci această metaforă, spunând că teritoriul roman a fost atât de depopulat încât a fost

transformat într-un "pustiu scitic". În paranteză fie spus, vina îi aparţine lui Iustinian, care nu îi

poate opri pe barbari, şi care este astfel vinovat de apariţia acestor caracteristici barbare pe

civilizatul, până atunci, pământ roman. Şi la autorii de limbă latină constatăm folosirea

termenului de scit într-o multitudine de sensuri, dovadă a fondului comun al tradiţiei clasice aflat

încă la îndemâna istoricilor din ambele jumătăţi ale imperiului. Scit, scitic nu mai caracterizează

un popor anume, ci un mod de viaţă. Iordanes spune că la nord de Dunăre locuiesc popoarele

sălbatice ale sciţilor, exprimare care ne permite să ne întrebăm dacă el mai avea în vedere o

unitate etnică între acestea, sau constata anumite trăsături comune exprimate prin acelaşi nume.

De altfel, pentru el, cei mai interesanţi sciţi sunt goţii, care pe de altă parte sunt şi geţi, şi înrudiţi

cu amazoanele, ceea ce face foarte dificilă o încadrare etnică a acestora făcută doar pe baza

Geticii.

Identificarea dintre sciţi şi goţi este prezentă şi la Isidor din Sevilla[54], care avea nevoie

de aceasta pentru a-i pune în legătură pe goţi cu poporul apocaliptic al lui Gog şi Magog, căruia i

60

se atribuia încă de la Iosephus Flavius o origine scitică. La acelaşi nivel al prezentării elementare

se plasează precizările referitoare la limba vorbită de un popor, cu observaţia ca acestea apar în

text mai ales atunci când sunt scoase în evidenţă dificultăţile de înţelegere între vorbitorii unor

idiomuri diferite şi este necesar apelul la translatori. Paul Diaconul îşi manifesta mirarea în faţa

păstrării de către bulgari şi a limbii proprii, în condiţiile în care după aşezarea în Italia au deprins

latina[56]. Slavii însă, care pe la 642 invadează Sipanto, sunt barbari cu care Radoald, fratele

ducelui Aio de Benevent trebuie să vorbească în limba lor. Un caz izolat, dar cu atât mai

interesant este cel în care Beda apreciază efortul regelui Oswald de a traduce pentru maimarii se

pricepea bine să vorbească limba anglilor (Anglorum linguam), în vreme ce regele învăţase

limba irlandeză (linguam Scottorum) în timpul exilului. De asemenea, limba celorlalţi, atunci

când e neînţeleasă, este considerată "barbară". Ţinând seama de faptul că termenul apare la Beda,

autor de pentru acea vreme, ne putem întreba aici dacă este vorba de vechiul sens, de limbă

străină, neînţeleasă, ori de sensul secundar, de limbă lipsită de fineţea şi expresivitatea celei

considerate ca aparţinând poporului civilizat. Importantă este însă distincţia făcută, şi faptul că

sentimentul superiorităţii culturale se exprimă şi la nivelul lingvistic. Dacă la autorii latini nu

există prea multe precizări referitoare la limbă, cei bizantini sunt mai atenţi la acest aspect.

Pentru ei, limba este un criteriu esenţial pentru a stabili asemănările sau deosebirile dintre

popoare. Spuneam mai sus că în general Celuilalt i se atribuie o omogenitate mai mare decât

grupului de apartenenţă; deci a afirma identitatea lingvistică este o modalitate privilegiată de a

demonstra că barbarii sunt prea puţin diferiţi unii de alţii. Procopius arată că neamurile gotice,

getika ethne, se caracterizează, în afara numelor diferite (goţi, vandali, vizigoţi, gepizi), pritr-o

identitate a trăsăturilor fizice şi culturale, dintre care limba comună gotică (phone gotike)

esteesenţială. Folosirea aceleiaşi limbi este la Procopius argumentul principal pentru susţinerea

ideii că aceste neamuri se trag la origine dintr-un trunchi comun, din care s-au despărţit datorită

impunerii unor şefi diferiţi. Într-un fel, autorul bizantin prezintă o teorie a etnogenezei

neamurilor germanice care seamănă cu cea modernă a lui Wenskus, subliniind rolul

conducătorilor militari în construirea identităţii fiecărui neam, cu diferenţa că Procopius crede că

la originea noilor popoare a stat cu adevărat o unitate etno-lingvistică, inclusă într-o unitate mai

mare decât a poporului respectiv.

Preluând ideea de la Procopius, Theophanes arată că dincolo de Dunăre trăiesc goţii,

vizigoţii, gepizii şi vandalii care se deosebesc numai după nume şi prin nimic altceva şi folosesc

61

o singură limbă. Şi la Menander existenţa unei limbi comune este un puternic factor unificator al

barbarilor. Utigurii refuză să-i ucidă pe cutriguri la instigarea bizantinilor, deoarece vorbesc

aceeaşi limbă (homoglossoi), au acelaşi mod de viaţă şi sunt de acelaşi neam, deşi ascultă de alţi

şefi. Observăm aceeaşi idee, a unei barbarii în esenţă nediferenţiate, caracterizată de folosirea

aceleiaşi limbi, doar conducerea politică introducând un element în cele din urmă artificial de

marcare a specificităţilor. În Chronicon Paschale, argumentul în favoarea ideii că parţii sunt sciţi

este identitatea linvistică şi culturală cu aceştia, întrucât ei au păstrat portul, graiul şi legile

sciţilor. Pe de altă parte însă, în planul realităţii, bizantinii sunt foarte conştienţi de existenţa unei

multitudini de idiomuri barbare, pentru a căror utilizare în raporturile cu barbarii sunt folosiţi

interpreţii specializaţi. Barbarii înşişi sunt puşi să remarce aceste abilităţi lingvistice ale

bizantinilor, care se folosesc "de zece limbi" (dexamen glossais). Ceea ce spuneam mai sus

referitor la sinonimia între scitic şi barbar rămâne valabil şi în domeniul lingvistic, impresia pe

care o lasă aceste lucrări istorice este că, dincolo de puţine excepţii, limba barbară prin excelenţă

este cea scitică. Atunci când vrea să facă paradă de erudiţia sa, Theophilact Simocatta traduce

numele unui personaj, Bocolobras, care în limba scitică înseamnă mag, "ceea ce-i totuna cu

preot". Ori se pare că neamul din care făcea parte respectivul mag nu era scitic, ci hunic, ceea ce

nu are vreo importanţă în categorisirea limbii, mai ales dacă ne reamintim identitatea dintre sciţi

şi huni despre care am mai vorbit.

Ţinând seama de cele spuse până acum, credem că putem afirma că simpla înşiruire de

nume ale unor neamuri barbare nu are de loc rolul neutru şi inofensiv de simplă prezentare care

i-a fost atribuit, ea urmărind de fapt realizarea unor efecte stilistice. Procedeul enumerării de

populaţii barbare era folosit în tradiţia literară anterioară pentru a crea impresia rostogolirii

barbariei peste lumea civilizată, atunci când era vorba de invazii, sau pentru a pune în evidenţă

caracterul de izvor nesecat de neamuri barbare avut de lumea de dincolo de hotarele imperiului.

Din punctul de vedere al folosirii acestui procedeu, Iordanes se conformează cel mai fidel

tradiţiei clasice, în opera sa întâlnindu-se numeroase exemple de enumerare, simplă, ca atunci

când este vorba de popoarele înfrânte de goţii condusi de Hermanaric, sau însoţită de scurte

notaţii istorico-etnografice, ca atunci când prezintă neamurile din Scandza. Chiar simplă, prin

ordinea succesiunii popoarelor aduse în scena, enumerarea poate indica idea autorului despre

ierarhizarea lumii barbare, ca în cazul luptei de la Campus Mauriacus, unde goţii se detaşează

clar drept campionii taberei anti-hune, în vreme ce gepizii sau francii au roluri mai mult decât

62

secundare. De fapt,nIordanes nu cunoaşte multe amănunte noi despre acest eveniment faţă de

predecesorii săi, şi procedeele literarentind să suplinească prin expresivitate lipsa informaţiilor

deosebite. În acelaşi fel, Isidor din Sevilla, prin enumerareanpopoarelor care îl ajută pe Caesar la

Farsala, pune în evidenţă singularitatea poziţiei goţilor implicaţi în luptă alături denPompei. La

Paul Diaconul, folosirea enumerării în cazul popoarelor care au invadat Italia alături de goţi

creează unnefect de acumulare impetuoasă care subliniază barbaria noilor veniţi si suferinţele

îndurate de peninsulă. Folosireanenumerării de către Beda, atunci când narează despre misiunea

fraţilor Hewald pe continent, vizează subliniereandiversiţăţii lumii barbare, a dificultaţii misiunii

creştinilor insulari, acum exponenţii civilizaţiei faţă de barbaria spaţiuluingermanic de dincolo de

Canalul Mânecii.

La autorii bizantini întâlnim mai puţin acest procedeu, iar atunci când există o enumerare,

ea se referă la treipatrunpopoare. Am citat mai sus exemplul neamurilor pe care Procopius le

consideră înrudite, şi de asemenea arătam cum aminteşte Agathias numele triburilor hunice.

Credem că în aceste cazuri scopul nu era atât de a sugera multitudinea neamurilor barbare, cât de

a pune în evidenţă erudiţia autorilor, capabili să dea o serie de date istorice şi etnografice despre

aceste popoare, dintre care unele din cele pomenite de Agathias erau deja dispărute în momentul

în care se scrie despre ele. Există însă alte mijloace pe care autorii bizantini le pot folosi pentru a

evidenţia mulţimea nesfârşită a barbarilor.

Evident, sursa acestei revărsări de neamuri se află la nord de Dunăre, de unde, "ca dintr-

un loc de unde izbucnesc relele" haganul avar trimitea, ne spune Theophilact, "armată numeroasă

ca să pustiască toată Tracia". Cel mai simplu se poate sugera mulţimea acestor barbari prin

consemnarea unor cifre, întotdeauna foarte mari, întotdeauna deci de pus la îndoială. Menander

Protector arată că în anii 578-579 în Tracia s-ar fi adunat ca la 100000 de slavi, ceea ce justifică

dimensiunile extraordinare ale pustiirii iar avarii lui Baian ar fi trecut peste Istru în număr de

60000. Theophilact vorbeşte despre mulţimea barbarilor care ar fi fost ucişi de către Priskus

(15000 într-o luptă, 30000 în alta), la care se adaugă mai multe mii de prizonieri. Chiar 7000 de

barbari este un număr imens pentru armata din Balcani, dezorganizată sub Iustinian, şi care nu

poate opri avansul acestora până la Constantinopol, ne arată Ioannes Antiochenus. Uneori,

numărul barbarilor poate fi doar sugerat indicând numărul prizonierilor romani care au fost prinşi

de aceştia, aşa cum afirmă Procopius că bulgarii ar fi capturat în 539 în Penisula Balcanică

120000 de localnici. Mult mai frecvente sunt însă formulările mai generale, de tipul "o mare

63

mulţime de barbari sclavini" despre care ne spune Procopius că trec Istrul în 545 sau mulţimea

de barbari care înconjura regiunile de dincolo de Istru unde soldaţii romani se tem să ierneze,

după cum ne informează Theophilact. Capacitatea de a se înmulţi la nesfârşit este deci una din

trăsăturile esenţiale ale barbarilor, subliniată în mod repetat de autorii de lucrări istorice dornici

să găsească în numărul mare al celorlalţi explicaţia pentru înfrângerile suferite de romani.

Neamul francilor este foarte numeros şi foarte mare, le spune Narses oştenilor săi, încercând

totuşi să întoarcă în favoarea sa aceste caracteristici tipice ale barbarilor şi să arate că ei pot fi

totuşi învinşi. O altă modalitate de introducere în scena este cea "frapantă", care utilizează

termeni cu valoare hiperbolică, expresii evocând defecte, toate menite sa facă din Celălalt un

ansamblu de valori si concepte negative. Astfel pot fi considerate enunţuri de tipul Hunnorum

gens omni ferocitate atrocior sau Bulgari quos notissimos peccatorum nostrorum mala fecerunt,

întâlnite la Iordanes. Aceleaşi obiective le urmăreşte Grigore din Tours vorbind despre huni ca

despre o gentem hanc incredulam sibique semper indignam[85], caracterizare care tinde să

convingă cititorii că hunii sunt o adevărată plagă pentru lumea civilizată şi că pot fi consideraţi

ca având caracteristici demonice. Isidor la rândul său prezintă arianismul suevilor drept letali

tabe[87], punând accentul pe primejdia de moarte constituită de erezie. Trebuie precizat însă că

la Isidor acest tip de prezentare frapantă la nivelul unui întreg popor se întâlneşte mai rar, pentru

că opera lui are forma unei colecţii de biografii regale, şi ca atare ceea ce contează este

personalitatea fiecărui conducător. La Paul Diaconul procedeul este frecvent întâlnit, ca atunci

când vorbeşte despre invadatorii Italiei ca fiind feroces et barbarae nationes sau îi numeşte pe

sarazini gens infidelis et Deo inimica. In mod asemănător procedează Beda când prezintă

păcatele de nedescris ale britonilor: inenarrabilium scelerum facta. În aparenţă mai obiectivi, şi

autorii bizantini folosesc astfel de etichete aplicate unor popoare întregi, prin care se face referire

la trăsături fizice dar mai ales de caracter. Menander vorbeşte despre "avarii rătăcitori şi

venetici", pentru a pune în lumină diferenţele insurmon-tabile existente nu doar între ei şi

romani, ci şi între ei şi alţi barbari, mai influenţaţi de valorile bizantine.

Aceeaşi atitudine negativă faţă de avari se regăseşte în prezentarea ce le-o face

Theophilact, care îi numeşte "neamul cel mai necredincios şi mai nesăţios dintre cele care duc o

viaţă nomadă". Nomadismul, trăsătura barbară poate cea mai caracteristică din punctul de vedere

al autorilor aparţinând unui mediu "civilizat" este şi cea mai frapantă şi ca atare este reliefată cu

cea mai mare putere pentru a scoate în evidenţă distanţa imensă care îi desparte pe bizantini de

64

neamurile barbare. Dincolo însă de simpla numire sau succinta caracterizare realizată prin

intermediul unor formule sugestive, sau chiar printr-o rapidă schiţa istorico-etnografică, aşa cum

întâlnim frecvent la Iordanes ori la Procopius, lumea barbară este prezentată în operele de care ne

ocupăm şi prin apelul la alte coordonate.

În general, popoarele care apar în aceste opere sunt localizate geografic destul de precis,

fie cu date care le fixează locul de origine şi itinerariul parcurs, dacă e cazul, fie doar cu

inserarea unei acţiuni anume în geografie. Evident, localizarea este o componentă a procesului de

identificare, şi plasarea unui popor într-un spaţiu anumit nu este întotdeauna un act de pură

obiectivitate ştiinţifică. Pentru istoricii de care ne ocupăm imaginarul geografic are un rol

deosebit de important, prin intermediul acestuia fiind circumscrise, aşa cum de altfel am mai

arătat în capitolul special dedicat geografiei, spaţii ale barbariei prin excelenţă. La Iordanes apare

cel mai clar valorizarea mitică a spaţiului, prin rolul pe care îl joacă în Getica tărâmurile scitice

ori scandinave. Tributar tradiţiei clasice pentru care regiunile nordice erau vestite prin deosebita

fecunditate a locuitorilor lor, Iordanes asimilează Scandia cu o fabrică de popoare: Scandza

insula quasi officina gentium aut certe vagina nationum, şi îşi întăreşte spusele prin liste

nesfârşite de neamuri din Scandinavia, a căror identificare pune şi azi probleme istoricilor.

Incercând să depaşească disputele privind istoricitatea datelor despre peninsulă, Gilbert Dagron

subliniază caracterul imaginar şi utopic al geografiei spaţiului de origine a goţilor, în contextul în

care vrea să demonstreze că itinerariul parcurs de aceştia este în viziunea lui Iordanes un drum

care îi conduce din mitologie în istorie.

Dacă Scandza este o insulă situată în ocean, marcând astfel şi geografic distanţa între

barbaria iniţială a originilor şi civilizaţia care se regăseşte doar pe continent, Sciţia este un tărâm

care geografic aparţine lumii mai apropiate, mai cunoscute. Limitele ei sunt destul de precis

circumscrise, la fel şi vecinii, fără ca prin această inserare în realitate să devină un ţinut mai puţin

fabulos. Sciţia este locuită de popoare desprinse din mitologie, precum amazoanele, sau de

neamuri cu existenţă istorică, marcate însă toate de atribute specifice barbariei, ceea ce permite

caracterizarea lor globală drept indomiti scitarum nationes[99]. Acelaşi model de asociere a

barbariei cu un spaţiu bine stabilit, de care poporul ales se desprinde într-un moment al evoluţiei

sale istorice îl regăsim şi la Paul Diaconul, care este vizibil influenţat de Iordanes în descrierea

Scandinaviei şi a popoarelor care o locuiesc. La Beda găsim unele ecouri ale concepţiilor care

65

făceau din nord un spaţiu prin excelenţă al barbariei în felul în care pune în evidenţă originea

nordică a picţilor şi scoţilor, gentes aquilonalium.

Dincolo de plasarea geografică reală a acestor neamuri în nordul insulei britanice, Beda

se arată tributar concepţiei înrădăcinate despre Scitia ca tarâm al barbariei, atunci când declară ca

picţii au venit de acolo. Mecanismele care au făcut posibilă o asemenea afirmaţie sunt mai puţin

relevante pentru argumentaţia noastră, importantă este ideea circumscrierii geografice a

barbariei. La Isidor din Sevilla şi la Grigore din Tours situaţia se prezintă oarecum nuanţat, căci

ei nu dau atâta importanţă spaţiului de origine al popoarelor de care se ocupă, a căror istorie pare

să înceapă cu intrarea în ţara făgăduită reprezentată de Galia ori de Spania. Totuşi, şi pentru ei

barbaria tinde să se plaseze geografic în afara spaţiului ocupat şi ordonat de poporul de care se

simt profund ataşaţi. Este grăitor felul în care Grigore subliniază exterioritatea unui invadator

alaman al Galiei, Chrocus, care distruge mare parte a moştenirii antice păstrată până atunci.

Această reprezentare poate fi pusă în legatura şi cu ideea tradiţională despre organizarea

spaţiului, civilizaţia fiind asociată cu ordinea, buna administrare, iar barbaria cu haosul şi

distrugerea Pentru Isidor din Sevilla, Spania prădată de barbari nu îşi găseşte adevărata vocaţie

de ţară binecuvântată decât în momentul în care poporul ales al goţilor reuşeşte să expulzeze ori

să supună celelalte neamuri marcate ferm de pecetea barbariei. Este clar deci că pentru fiecare

autor există un orizont geografic receptat drept real, în care se mişcă diferiţii eroi ai operei sale,

dar care are importante valenţe simbolice. Ceea ce trebuie reţinut este asocierea fermă a barbariei

cu anumite spaţii geografice, cărora poporul ales le-a aparţinut poate cândva, dar din care sigur

nu mai face parte în momentul scrierii istoriilor de care ne ocupăm. Am arătat pe larg în capitolul

dedicat imaginarului geografic în ce fel exilează bizantinii barbaria în teritoriile aflate dincolo de

zona temperată în care consideră ei că s-ar afla. Reamintim că spaţiile barbare prin excelenţă,

cărora li se acordă cea mai mare atenţie, sunt teritoriile de la nord de Dunăre, acolo unde se

găsesc ţinuturile sciţilor (skython choron) despre care vorbeşte Ioannes Antiochenus sau

regiunile acelor ameninţători barbari de dincolo de Istru (barbaros ton hyper potamou Istrou) în

formularea lui Procopius. Uneori pot fi făcute precizări referitoare la părţi ale acestui spaţiu atât

de vast, ca la Nikephor care plasează destul de exact Bulgaria Mare lângă Azov.

Pe de altă parte, limitele vestice şi estice ale barbariei sunt reprezentate de Britania şi

Persia, asupra cărora îşi exercită autoritatea Constantin după creştinare. Înainte de a fi fost

integrată în Imperiu, şi Tracia este un astfel de loc al barbariei, de unde vin ameninţările la

66

adresa recent întemeiatului Bizanţ. Bineînţeles, nu trebuie să uităm spaţiile orientale, unde se află

nu atât perşii, duşmani într-un fel asemănători în esenţă bizantinilor (deşi toţi autorii îi numesc,

fără excepţie, tot barbari), cât neamurile necredincioase şi sălbatice care trebuie ţinute în frâu de

cele două imperii (politeias romaion te kai person, după expresia lui Nikephor. Spre sfârşitul

perioadei de care ne ocupăm, spaţiile sud-estice devin cele mai importante rezervoare de barbari,

cu atât mai mult cu cât este vorba de arabi, sarakenoi, originari din Arabia cea Binecuvântată,

duşmani imposibil de înfrânt cu mijloacele tradiţionale ale mituirii sau dezbinării, şi a căror

prezenţă în teritoriile bizantine pare să fie datorată ereziei împăraţilor. În conexiune cu acest mod

de a percepe spaţiul poate fi pusă şi percepţia timpului barbariei. Fiecare dintre autorii de limbă

latină analizaţi recunoaşte existenţa unei etape barbare în devenirea istorică a poporului despre

care scriu, etapă depăşită însă în prezentul fiecăruia. Eliberarea de barbarie s-a făcut fie prin

depărtarea spaţială de tărâmurile de origine (la Iordanes si Paul Diaconul), fie prin adoptarea

dreptei credinţe niceene (la Grigore din Tours şi Beda, deoarece francii şi anglo-saxonii se

convertesc direct în ritul niceean, parţial la Isidor din Sevilla, ai cărui vizigoţi cunosc şi o etapă

ariană). Devine evident că din punct de vedere temporal, pentru poporul ales barbaria este o

etapă revolută, plasată undeva într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, în vreme ce

pentru celelalte popoare ea este o realitate contemporană, în care ele sunt bine înrădăcinate.

Evident, la autorii bizantini o astfel de concepţie nu poate să existe, distanţa dintre bizantini şi

ceilalţi fiind de la început foarte clară. Eventual am putea să ne referim la o etapă în evoluţia

umanităţii în care diferitele neamuri au o demnitate cvasi-egală. Este vorba de secvenţele

inspirate cronicarilor de istoria biblică, în care toate popoarele îşi regăsesc originile în fii lui Noe.

Nu este vorba însă de o egalitate propriu-zisă, neamurile care se trag din Iaphet, între care se

numără grecii şi romanii, beneficiind de şanse deosebite în raport cu celelalte. Depăşită fiind însă

explicaţiei diversităţii umane prin episodul Turnului Babel, care a dus la despărţirea limbilor şi a

neamurilor, apropierea între greci şi romani pe de o parte, ca strămoşi ai bizantinilor, şi ceilalţi,

barbarii pe de altă parte, nu mai e posibilă. O reminiscenţă probabilă a categorisirilor biblice ale

popoarelor este distincţia păstrată între iudei şi celelalte neamuri. Procopius vorbeşte în contextul

unui asediu din timpul războiului cu goţii despre poarta unde păzeau iudeii, nu barbarii, ilustrând

astfel menţinerea unei diferenţe între primul popor ales, chiar dacă acesta şi-a pierdut favoarea

divină, şi barbarii autentici.

67

Cursuri Si Subiecte - Studii de Securitate Anul i

Documents

Transcript of Cursuri Si Subiecte - Studii de Securitate Anul i