Cursul 5

Aparatul respirator

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor dintre oxigenul din aer atmosferic şi dioxidul de carbon rezultat din procesele metabolice din organism.

Pe lângă acest rol principal, unele componente ale aparatului respirator mai îndeplinesc şi alte roluri: mucoasa olfactivă recepţionează stimulii pentru funcţia mirosului, iar laringele este principalul organ al fonaţiei.

Din punct de vedere anatomo-funcţional, aparatul respirator este format din: căile respiratorii, cu rol în conducerea aerului; plămânii, organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.

Căile respiratorii se împart în: căi respiratorii superioare, formare din cavităţile nazale şi faringe; căile respiratorii inferioare, formate din laringe, trahee şi bronhii.

5.1. Căile respiratorii superioare

5.1.1. Cavitatea nazală

Cavitatea nazală este primul organ al căilor respiratorii. Ea este despărţită de septul nazal în două cavităţi simetrice, aşezate sub baza craniului. Aceste cavităţi comunică cu exteriorul prin două orificii, denumite nări; posterior, există două orificii, choane, care se deschid în faringe.

Nasul este o proeminenţă situată pe linia mediană a feţei, în formă de piramidă triunghiulară. Vârful piramidei se numeşte rădăcina nasului, fiind situat sub osul frontal. Piramida nazală are două feţe laterale, separate de obraji prin şanţul nazogenian. Anterior, feţele laterale se întâlnesc pe o muchie denumită dorsum nasi.

Baza piramidei nazale are şi ea formă triunghiulară şi la nivelul ei se află nările, despărţite prin septul mobil al nasului.

Din punctul de vedere al structurii, nasul este alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos, din muşchi pieloşi şi din tegument.

Cea mai mare parte a scheletului nasului, o formează cartilajele nasului: cartilajul septului nasului (cuprins între lama perpendiculară a osului

etmoid şi vomer); cartilajele laterale (care formează scheletul pereţilor laterali ai

piramidei nazale); cartilajele alare mari şi cartilajele alare mici (situate pe aripile nasului).

Toate aceste cartilaje sunt solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă şi formează partea elastică, mobilă, a piramidei nazale.

Stratul superficial al piramidei nazale îl formează pielea, iar în jurul orificiului nazal, imediat sub piele, se află muşchii cutanaţi care

1

strâmtează şi dilatează nările. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt muşchiul nazal şi muşchiul depresor al septului nazal.

Cavităţile nazale sunt subîmpărţite de o creastă denumită limen nasi în două compartimente: vestibulul nazal (postat anterior); cavitatea nazală (postată posterior).

Vestibulul nazalSe întinde de la orificiul reprezentat de nară până la limen nasi.

Suprafaţa lui internă este căptuşită cu un epiteliu asemănător cu pielea, bogat în glande sebacee, sudoripare şi care posedă numeroşi peri (care au rol de a opri impurităţile).

Cu puţin înainte de limen nasi există o zonă de trecere de la epiteliul pluristratificat pavimentos al vestibulului la mucoasa nazală propriu-zisă (mucoasă nazală de tip respirator) formată din epiteliu cilindric stratificat, cu cili vibratili. Această zonă prezintă importanţă funcţională în dirijarea curentului de aer spre mucoasa olfactivă.

Cavitatea nazală propriu-zisăSe întinde de la limen nasi şi până la choane. Fiecărei cavităţi nazale

i se descriu patru pereţi: superior, inferior, medial şi lateral. Peretele superior (sau tavanul cavităţii nazale) este cel mai strâmt

şi are forma unui jgheab cu denumirea de şanţ olfactiv. Peretele inferior (sau planşeul cavităţii nazale) separă cavitatea

nazală de cavitatea bucală, corespunzând palatului dur.Peretele medial este format de septul nazal. Acesta, la rândul său,

este format din trei părţi: septul osos, septul cartilaginos şi septul membranos sau mobil.

Peretele lateral este format din următoarele oase: maxilar, masa laterală a etmoidului, lama verticală a osului palatin, lama internă a apofizei pterigoide a sfenoidului, osul lacrimal şi cornetul nazal inferior. Pe acest perete se găsesc trei proeminenţe osoase denumite cornete nazale (superior, inferior şi mijlociu). Între faţa laterală a fiecărui cornet şi peretele lateral al cavităţii nazale se află trei şanţuri denumite meaturi nazale (superior, inferior şi mijlociu). În meatul nazal inferior se deschide şanţul lacrimonazal, prin care se scurg lacrimile. În celelalte meaturi nazale se deschid sinusurile paranazale.

Mucoasa nazală înveleşte întreaga suprafaţă internă a cavităţilor nazale, iar la nivelul orificiilor de deschidere a sinusurilor paranazale ea se continuă cu mucoasa sinuzală. Din punct de vedere morfofuncţional, mucoasa nazală prezintă două regiuni distincte: mucoasa respiratorie şi mucoasa olfactivă.

Mucoasa respiratorie este formată dintr-un strat profund, denumit lamina propria mucosae, şi dintr-un strat superficial, denumit epiteliul respirator al mucoasei nazale. Mucoasa nazală este menţinută în permanenţă umedă datorită secreţiei glandelor mucoseroase pe care le conţine. Reţeaua vasculară foarte bogată a mucoasei provoacă încălzirea aerului inspirat, cu mare importanţă în receptarea mirosurilor.

2

Mucoasa olfactivă este un tip de epiteliu senzorial care formează organul de recepţie al analizorului olfactiv al scoarţei cerebrale. Microscopic, este alcătuit din celule olfactive.

Vascularizaţia şi inervaţia cavităţilor nazale. Arterele care aduc sângele către pereţii cavităţii nazale sunt ramuri din artera maxilară, artera facială şi arterele etmoide anterioară şi posterioară. Venele formează un bogat plex venos în mucoasa nazală. Ele duc sângele către venele superficiale ale feţei, spre venele vălului palatin, faringelui, spre plexul venos pterigoidian şi spre sinusurile venoase ale durei mater din cutia craniană. Inervaţia mucoasei nazale este dată de ramurile nazale ale nervilor oftalmic maxilar care, la rândul lor, sunt ramuri ale nervului trigemen.

5.1.2. Sinusurile paranazale

Sinusurile paranazale sunt cavităţi perechi, pline cu aer (cavităţi pneumatice) situate în oasele craniului, care se deschid în cavitatea nazală. La nivelul orificiilor de comunicare cu cavitatea nazală, mucoasa nazală se continuă cu cea a fiecărui sinus. Această continuare a celor două mucoase constituie una din căile de propagare a infecţiilor mucoasei nazale cu mucoasa sinuzală, dând naştere sinuzitelor.

Sinusurile paranazale poartă numele oaselor în care se găsesc: sinusul maxilar – cavitatea pneumatică din osul maxilar; sinusul frontal – se flă în partea verticală sau scuama osului frontal; celulele sau sinusurile etmoidale - sunt cavităţi pline cu aer în masele

laterale ale osului etmoid; sinusul sfenoidal – este cavitatea pereche din corpul osului sfenoid; faringele.

5.2. Căile respiratorii inferioare

5.2.1. Laringele (larynx) şi aparatul vocal

Laringele este primul organ al căilor respiratorii inferioare. Este situat pe linia mediană, în spaţiul visceral al gâtului, sub osul hioid, unde proemină sub piele. Posterior, laringele bombează în etajul inferior al faringelui. Inferior, laringele se continuă cu traheea.

Din punct de vedere funcţional, laringele are doua funcţii importante: funcţia respiratorie şi de protecţie a căilor respiratorii inferioare; funcţia fonatorie – odată cu apariţia ei s-a dezvoltat limbajul articulat al

omului.

Structura laringelui

Laringele este format dintr-un schelet format din cartilaje, care se leagă între ele prin articulaţii, ligamente şi muşchi, şi din mucoasa laringiană care înveleşte suprafaţa internă a organului.

Scheletul cartilaginos şi fibros al laringelui

3

Este format din trei cartilaje neperechi: cartilajul tiroid – are forma unei cărţi deschise şi este format din două

lame laterale care se unesc pe linia mediană, formând muchia anterioară a acestui cartilaj şi care proemină sub piele formând „mărul lui Adam”;

cartilajul cricoid – are forma unui inel cu pecete; epiglota – are forma unei frunze cu coada îndreptată inferior; cartilajele aritenoide – sunt cele mai mari cartilaje pereche ale

laringelui; au forma unei piramide triunghiulare; cartilajele corniculate Santorini – sunt două mici cartilaje care se

articulează cu vârful cartilajelor aritenoide; cartilajele cuneiforme Wrisberg – sunt cartilaje mici, care uneori pot

lipsi.Cartilajele descrise anterior se leagă între ele prin articulaţii şi

ligamente, dintre care cele mai importante sunt: articulaţia cricoaritenoidiană – este articulaţia dintre baza

cartilajului aritenoid şi lama cricoidului; are rol în mişcările de adducţie şi abducţie a plicilor vocale;

articulaţia cricotiroidiană – se face între coarnele inferioare ale tiroidului şi cartilajul cricoid;

ligamentele laringelui – sunt formaţiuni fibroase şi elastice care leagă cartilajele laringelui între ele şi de organele învecinate:

membrana tirohioidiană; ligamentele tirohioidiene laterale; ligamentul tirohioidian mediu; ligamentul cricotiroidian; ligamentele ventriculare; ligamentele vocale.

Muşchii laringeluiSe împart în două grupe: muşchi extrinseci şi muşchi intrinseci.

Muşchii extrinseci sunt cei care cu un capăt se inserează pe laringe, iar cu celălalt se prind de organele sau oasele învecinate. Din această categorie fac parte: muşchiul sterotiroidian, muşchiul tirohioidian şi muşchiul inferior al faringelui. Prin acţiunea lor, aceştia contribuie la menţinerea în poziţie a laringelui, la ridicarea şi coborârea lui în timpul deglutiţiei.

Muşchii intrinseci ai laringelui se prind cu ambele capete de cartilajele laringelui şi, după acţiunea lor, se împart în: muşchii dilatatori ai glotei, muşchii constrictori ai glotei şi muşchii tensori ai corzilor vocale.

Muşchiul cricoaritenoidian posterior este singurul muşchi dilatator sau abductor al glotei. Prin contracţie, el trage de apofiza musculară a cartilajului aritenoid în direcţia posterioară şi realizează o puternică dilataţie a glotei.

Muşchiul cricoaritenoidian lateral – prin contracţie trage apofiza musculară în direcţia anterioară şi apropie plicile vocale. Este principalul antagonist al muşchiului cricoaritenoidian posterior.

4

Muşchiul cricoaritenoidian transvers şi muşchiul aritenoidian oblic realizează prin contracţie adducţia glotei.

Muşchiul tiroaritenoidian este un adductor sau constrictor al glotei.

Muşchiul cricotiroidian este un tensor al corzilor vocale. Muşchiul vocal are un rol deosebit în fonaţie şi este format din

două părţi: muşchiul tirovocal şi muşchiul arivocal. În urma cercetărilor efectuate asupra lor, s-a constatat că vibraţiile coloanei de aer care produc sunetul laringian sunt date de contracţiile muşchiului vocal, contracţii reglate de un complex mecanism nervos.

Mucoasa laringelui înveleşte suprafaţa internă şi se continuă cu mucoasa faringiană la nivelul superior, şi cu cea traheală la nivel inferior.

Submucoasa laringelui este formată din ţesut conjunctiv lax.

Cavitatea laringeluiLaringele este un organ cavitar şi suprafaţa sa internă, învelită în

mucoasa laringiană, prezintă un relief caracteristic. În cavitatea internă laringiană proemină pe pereţii laterali două

perechi de plici care strâmtează această cavitate în două zone. Cele superioare se numesc plici ventriculare, iar spaţiul cuprins între ele se numeşte rima vestibuli. Inferior de acestea se găsesc plicile vocale în grosimea cărora se află ligamentele vocale şi muşchiul vocal. Spaţiul dintre plicile vocale şi plicile ventriculare poartă denumirea de glotă.

Glota are două părţi: una anterioară, denumită glota intermembranoasă, şi alta posterioară, denumită glota intercartilaginoasă.

Laringele primeşte sânge prin artera tiroidiană superioară şi de la artera tiroidiană inferioară. Inervaţia senzitivă şi motorie a laringelui este dată de nervul vag.

Funcţia fonatorie a laringeluiContracţia ritmică a muşchiului vocal imprimă vibraţii coloanei de

aer pătrunsă în laringe, dând astfel naştere tonului vocal sau sunetului laringian.

Contracţia ritmică a muşchiului vocal şi a celorlalţi muşchi ai laringelui se realizează printr-un reflex la care participă centrii corticali şi subcorticali ai fonaţiei. Centrii din scoarţa cerebrală care comandă contracţia muşchilor laringelui au legături strânse cu centrul vorbirii şi ai auzului.

Formarea vocii la nivelul laringelui este analogă cu formarea sunetelor în instrumentele muzicale de suflat. Pentru aceasta, este necesară: o forţă de punere în mişcare a aparatului fonator; un aparat de producere a vibraţiilor sonore; un aparat de rezonanţă.

Forţa care pune în mişcare mecanismul de producere a vocii o constituie creşterea presiunii aerului intrapulmonar, prin contracţia muşchilor abdomenului şi ai toracelui şi expulzarea coloanei de aer din plămâni.

Aparatul de producere a vibraţiilor sonore este glota, care se închide şi se deschide periodic prin contracţia ritmică a muşchiului vocal.

5

Aparatul de rezonanţă îl formează: vestibulul laringelui, faringele, cavitatea bucală, cavitatea nazală şi chiar cavitatea toracică.

5.2.2. Traheea şi bronhiile

Traheea este un alt organ al căilor respiratorii inferioare şi are forma unui conduct cilindric. Este situată pe linia mediană a corpului şi se întinde de la extremitatea inferioară a laringelui, până la mediastin, unde, în dreptul vertebrei a 4-a toracale, se bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare. La nivelul acestei bifurcaţii se află o crească sagitală care separă originea bronhiilor, denumită pintene traheal.

Raporturile traheii. Din punct de vedere al raporturilor, traheii i se descriu două porţiuni: porţiunea cervicală şi porţiunea toracală.

Traheea cervicală vine în raport anterior cu istmul glandei tiroide. Mai jos, ea vine în raport cu fasciile cervicale. Fiind aşezată superficial, pe faţa anterioară a traheii se fac inciziile pentru traheotomie, în cazul obstrucţiilor respiratorii deasupra traheii. Lateral, traheea vine în raport cu mănunchiul vasculonervos al gâtului. Posterior, traheea vine în raport cu esofagul care, în regiunea cervicală, o depăşeşte puţin la stânga.

Traheea toracală, situată în mediastinul posterior, vine în raport anterior cu timusul, cu artera carotidă comună stângă, cu trunchiul brahiocefalic şi cu vena brahiocefalică stângă. Lateral, în partea dreaptă vine în raport cu pleura mediastinală dreaptă, vena cavă superioară şi crosa venei azygos; la stânga, cu pleura mediastinală stângă şi cu arcul arterei aorte. Posterior, traheea vine în raport cu esofagul.

Structura anatomică a traheiiTraheea este alcătuită dintr-un schelet fibrocartilaginos, muşchiul

traheal, mucoasă şi submucoasă. Scheletul fibrocartilaginos este format din 16-20 de inele

cartilaginoase incomplete, în formă de potcoavă, cu deschiderea orientată posterior, spre esofag şi care poartă denumirea de cartilaje traheale. Peretele posterior al traheii, care corespunde părţii incomplete a acestor cartilaje, este format dintr-o membrană fibroelastică denumită membrana traheală. Prezenţa acestei membrane permite progresiunea bolului alimentar în esofag, spre stomac.

Muşchiul traheal cuprins în grosimea membranei traheale, este format din fibre transversale şi prin contracţia sa calibrul său se poate micşora activ cu 1/3 din diametru.

Submucoasa este şi ea bogată în ţesut elastic. Mucoasa traheală este formată dintr-un epiteliu cilindric

presudostratificat, cu cili vibratili şi este bogată în glande traheale. Cilii au rol de a elimina impurităţile din aerul aflat în căile respiratorii.

Bronhiile principală dreaptă şi stângă continuă căile respiratorii inferioare de la bifurcaţia traheii până la plămâni. Bronhia principală dreaptă este mai scurtă decât cea stângă, are calibrul mai mare şi traiectul ei spre plămân este mai apropiat de verticală, lucru care o face mai vulnerabilă la intrarea corpilor străini pătrunşi accidental.

6

Bronhia principală stângă este mai lungă, are calibrul mai mic şi traiectul ei spre plămân este mai apropiat de orizontală.

Bronhiile principale intră în componenţa pediculului pulmonar. Bronhiile, împreună cu celelalte elemente ale pediculului pulmonar, pătrund sau ies din plămâni la nivelul hilului pulmonar.

5.2.3. Plămânii

Plămânii sunt organele propriu-zise ale schimburilor respiratorii. Sunt situaţi în torace, de o parte şi alta a mediastinului, în cele două cavităţi pleurale.

Mediastinul este o porţiune în torace, situată între stern (anterior), coloana vertebrală toracală (posterior) şi pleurele mediastinale (lateral). În el sunt situate inima şi pericardul, vasele mari, traheea şi esofagul toracic etc. Mediastinul separă între ele cavităţile pleurale, stângă şi dreaptă, iar inferior, cele două cavităţi şi mediastinul sunt separate de cavitatea abdominală prin muşchiul diafragm.

Greutatea plămânilor reprezintă, indiferent de vârstă, a 50-a parte din greutatea corpului, plămânul drept fiind mai greu decât cel stâng. Capacitatea totală, exprimată prin volumul de aer pe care îl conţin cei doi plămâni, este de aproximativ 4.500-5.000 cm3.

Configuraţia exterioară şi raporturile plămânuluiPlămânul are forma unui con turtit pe faţa medială, cu baza

orientată în jos, spre diafragm, şi vârful în sus. Astfel, plămânului i se descriu: două feţe, o bază, un vârf şi trei margini.

Pe suprafaţa plămânului se observă nişte şanţuri adânci, denumite scizuri sau fisuri, care împart plămânul drept în trei lobi, iar plămânul stâng în doi lobi.

Baza plămânului drept vine în raport cu faţa convexă a lobului drept al ficatului, iar baza plămânului stâng cu lobul stâng al ficatului şi fundul stomacului; ea mai poartă denumirea şi de faţa diafragmatică.

Vârful plămânului vine în raport cu vasele şi nervii de la baza gâtului prin intermediul domului pleural.

Faţa costală este convexă şi vine în raport prin intermediul pleurei cu coastele şi spaţiile intercostale.

Faţa medială (denumită şi faţa mediastinală) este uşor concavă. La jumătatea distanţei dintre vârf şi bază, se găseşte o depresiune denumită hilul plămânului, care este locul prin care pătrund şi ies din plămân elementele anatomice care formează pediculul pulmonar (bronhie, artera pulmonară, vasele bronşice, nervii şi limfaticele plămânului).

Faţa mediastinală a plămânului stâng prezintă în porţiunea retrohilară un şanţ care se întinde până la baza plămânului, creat de artera aortă. În porţiunea prehilară se găseşte o depresiune denumită impresiunea cardiacă, dată de inimă.

Faţa mediastinală a plămânului drept prezintă în porţiunea retrohilară un şanţ mai puţin adânc, produs de vena azygos. În porţiunea prehilară şi inferior se află şi aici impresiunea cardiacă, însă mai puţin adâncă decât cea din stânga. Spre vârf se află şanţul venei cave superioare şi al trunchiului brahiocefalic.

7

Marginea anterioară a plămânului este mai ascuţită; cea posterioară este mai rotunjită. La nivelul marginii anterioare a plămânului stâng, în dreptul impresiunii cardiace, se află o scobitură denumită incizura cardiacă). Sub această incizură se află o prelungire de ţesut pulmonar, aparţinând lobului superior, care ajunge până la diafragm, denumită lingula.

Fisurile sau scizurile pulmonare sunt în număr de două la plămânul drept şi una la plămânul stâng. Fisura oblică împarte plămânul stâng în doi lobi: unul superior şi unul inferior. Fisura oblica şi fisura orizontală împart plămânul drept în trei lobi: superior, mijlociu şi inferior.

Constituţia anatomică a plămânuluiPlămânul este alcătuit din arborele bronşic (care formează căile

respiratorii intrapulmonare) şi din mici cavităţi globuloase, situate la capătul ultimelor ramificaţii bronşice, denumite alveole pulmonare. Alveolele pulmonare reprezintă suprafaţa de schimb sau respiratorie a plămânului şi formează cea mai mare parte a parenchimului pulmonar. Suprafaţa de schimb măsoară aproximativ 80-120 m2.

La nivelul plămânului, bronhiile principale sau de ordinul I se ramifică şi dau naştere bronhiilor lobare sau de ordinul II. Acestea dau naştere mai departe bronhiilor segmentare sau de ordinul III. Teritoriile din parenchimul pulmonar către care este condus aerul de bronhii poartă denumirea de segment pulmonar. Bronhiile segmentare se ramifică în continuare de încă 12-13 ori, dând naştere, în ultimă instanţă, bronhiolelor care deservesc lobul pulmonar.

După modul de organizare macro şi microscopică a elementelor structurale ale plămânului, acesta este format din unităţi anatomice şi funcţionale, după cum urmează: lobii pulmonari - separaţi între ei prin scizuri sau fisuri, în număr de 3

la plămânul drept şi în număr de 2 la plămânul stâng; segmentele pulmonare – sunt unităţi anatomice, funcţionale şi

clinice care formează lobii pulmonari; o la plămânul drept, lobul superior are 3 segmente (apical, anterior

şi posterior); lobul mijlociu are 2 segmente (lateral şi medial); lobul inferior are 5 segmente (apical al lobului inferior, antero-bazal, latero-bazal, postero-bazal şi medio-bazal);

o la plămânul stâng, lobul superior are 5 segmente (apical, posterior, anterior, lingular-superior, lingular-inferior); lobul inferior are 4 segmente (apical al lobului inferior – Nelson Fowler, antero-bazal, latero-bazal şi postero-bazal);

lobulul pulmonar este unitatea anatomică şi funcţională care intră în constituţia segmentelor pulmonare; ei sunt saci plini cu aer separaţi între ei prin septuri interlobulare; lobulii sunt formaţi, la rândul lor, din acini pulmonari, iar acinii sunt formaţi din alveole pulmonare.

Structura peretelui bronşicBronhiile intrapulmonare se împart din punct de vedere structural în:

bronhii care posedă ţesut cartilaginos în peretele lor şi din acest grup fac parte bronhiile lobare, segmentare şi toate ramificaţiile acestora, până la bronhiile intralobulare sau bronhiole; ele au peretele format din

8

trei straturi: stratul fibrocartilaginos, tunica musculară şi tunica mucoasă;

bronhii fără ţesut cartilaginos în peretele lor – care încep cu bronhiile intraglobulare; ele nu mai conţin glande bronşice şi nu mai sunt vascularizate de vasele bronşice, ci de ramuri ale arterei pulmonare.

Structura alveolei pulmonarePeretele alveolar este adaptat schimburilor gazoase şi este format

din epiteliul alveolar şi stroma conjunctivă, cu o bogată reţea capilară.Electronomicroscopic, epiteliul alveolar este format din trei tipuri de

celule care reprezintă trei stadii de dezvoltare a aceleiaşi celule. Primul tip este format de celulele alveolare (cele mai numeroase), al doilea tip este format din celule alveolare mari şi ultimul tip, celulele alveolare libere. Ultimele sunt celule alveolare mari, pe cale de detaşare, în cavitatea alveolei.

Stroma peretelui alveolar cuprinde capilare, celule conjunctive, fibre de reticulină, fibre elastice, acestea din urmă asigurând elasticitatea deosebită a ţesutului pulmonar.

Vascularizaţia şi inervaţia plămânuluiPlămânul are dublă vascularizaţie: una funcţională şi una nutritivă. Vascularizaţia funcţională, pusă în slujba schimburilor gazoase

dintre aer şi sânge, formează mica circulaţie a organismului. Aceasta începe cu artera pulmonară care pleacă din ventriculul drept al inimii. Artera pulmonară se împarte în două ramuri, câte una pentru fiecare plămân. Acestea intră în componenţa pediculilor pulmonari, iar în plămâni se ramifică întocmai ca şi arborele bronşic, dând ramuri lobare, segmentare etc. Ultimele ramificaţii ajunse la nivelul peretelui alveolar se desfac într-o bogată reţea capilară. Artera pulmonară aduce de la inimă sânge venos, încărcat cu CO2; după realizarea schimbului gazos, sângele oxigenat pleacă din reţeaua capilară a alveolei prin vene care vor forma două vene pulmonare (superioară şi inferioară) pentru fiecare plămân. Acestea ajung la baza inimii, unde se deschid în atriul stâng.

Vascularizaţia nutritivă aparţine marii circulaţii a organismului şi este formată din arterele şi venele bronşice. Arterele bronşice pleacă din partea superioară a aortei descendente toracice şi se capilarizează la nivelul bronhiolelor respiratorii, cărora le aduc sânge oxigenat şi substanţe nutritive. Reţeaua bronşică se continuă cu cele două vene bronşice care se varsă în venele hemiazygos şi azygos, iar acestea în vena cavă superioară.

Inervaţia plămânului Este realizată de sistemul nervos vegetativ printr-un plex pulmonar

anterior şi altul posterior (faţă de bronhie). Ramurile plexului inervează musculatura netedă a bronhiilor, vasele sanguine, glandele bronşice, pleura şi ajung până la alveole.

PleuraPlămânii şi pereţii cavităţilor în care se găsesc sunt înveliţi de o

membrană seroasă, denumită pleură. Pleura este formată din două foiţe:

9

una care îmbracă plămânul (pleura pulmonară sau viscerală) şi una care înveleşte pereţii cavităţii (pleura parietală).

Pleura pulmonară. Îmbracă întreaga suprafaţă externă a plămânului, aderă intim la parenchimul pulmonar şi dă acestuia aspectul lucios. Pleura pulmonară se continuă cu cea parietală la nivelul rădăcinii sau pediculului pulmonar şi al ligamentului pulmonar.

Pleura parietală. Prezintă patru porţiuni: costală, diafragmatică, mediastinală şi domul pleural.

Cavitatea pleurală este spaţiul virtual dintre pleura viscerală şi cea parietală. În interiorul cavităţii este o presiune negativă cu rol foarte important în mecanica respiraţiei, în aspiraţia sângelui către inimă din venele mari etc. La suprafaţa de contact între cele două pleure există o foarte fină lamă de lichid seros care menţine umedă suprafaţa acestora şi înlesneşte alunecarea plămânilor în timpul respiraţiei.

10