Curs_Elemente de Drept.doc

Lector univ. drd. Cenuşe Melinda

ELEMENTE DE DREPT

PETROŞANI2010

MANUAL UNIVERSITARpentru

învăţământul la distanţă

CUPRINSPagina

CUVÂNT ÎNAINTE

TEMA I. INTRODUCERE IN STUDIUL DREPTULUI1.1. Viziunea sistemică asupra ştiinţei 1.2. Sistemul ştiinţelor sociale 1.3. Sistemul ştiinţelor juridice 1.4. Metodele de cercetare ştiinţifică a dreptului

TEMA II. CONCEPTUL SI DEFINITIA DREPTULUI

2.1. Conceptul de drept 2.2. Apariţia si dezvoltarea istorica a dreptului

2.3. Normativitatea juridică 2.4. Factorii de configurare a dreptului

2.5. Principiile dreptului

TEMA III. SISTEMUL NORMELOR DIN SOCIETATE 3.1. Normele sociale şi normele tehnice3.2. Obiceiul 3.3. Normele de convieţuire şi normele organizaţiilor

sociale nestatale 3.4. Morala si normele morale

TEMA IV. NORMA JURIDICĂ

4.1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice 4.2. Structura normei juridice4.3. Clasificarea normelor juridice

TEST AUTOEVALUARE I

TEMA V. ACTIUNEA ACTELOR NORMATIVE IN TIMP,

SPATIU SI ASUPRA PERSOANELOR 5.1. Acţiunea normelor juridice în timp5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu5.3. Acţiunea actelor normative asupra persoanelor

TEMA VI. IZVOARELE DREPTULUI 6.1. Conceptul de izvor de drept. Izvoarele materiale şi

izvoarele formale6.2. Obiceiul juridic sau cutuma 6.3. Legea si celelalte acte juridice normative

6.4. Alte izvoare ale dreptului. Izvoarele dreptului românesc

TEMA VII. RAPORTUL JURIDIC 7.1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

4

556712

141416182022

262628

2930

35353740

43

45455152

57

555859

62

6666

2

7.2. Elementele constitutive ale raportului juridic

TEST AUTOEVALUARE II

TEMA VIII. TEHNICA ELABORĂRII NORMELOR JURIDICE 8.1. Tehnica legislativă – principii şi etape 8.2. Actul normativ - părţi constitutive, limbaj, stil şi

modalităţi de sistematizare

TEMA IX. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 9.1. Conceptul şi formele răspunderii juridice9.2. Condiţiile şi subiectele răspunderii juridice

TEMA X. REALIZAREA ŞI INTERPRETAREA DREPTULUI10.1. Realizarea şi interpretarea dreptului

TEMA XI. ELEMENTE DE DREPT PUBLIC ŞI PRIVAT 11.1. Elemente de drept public - Definirea dreptului

administrativ. Autorităţile care realizează administraţia publică

11.2. Elemente de drept privat - Definirea dreptului civil.

Bunurile şi clasificarea lor

TEST AUTOEVALUARE III

68

75

7777

79

828285

9292

97

97

99

104

3

CUVÂNT ÎNAINTE

Obiectivul acestui curs este acela de a oferi baza necesară asimilării de cunoştinţe juridice minimale de către studenţii la facultăţile cu profil economic.

Acesta este motivul pentru care atenţia noastră a fost îndreptată în mod special asupra noţiunilor din sfera Teoriei generale a dreptului, care ne face să înţelegem de ce DREPTUL este prezent în fiecare act al vieţii noastre, dinainte de a ne naşte şi după ce s-a terminat biologic existenţa noastră. Am pus accentul pe disciplina Teoria generală a dreptului, deoarece aceasta prin caracterul său de ştiinţă cu caracter sintetic, global defineşte principalele concepte utilizate în sfera tuturor celorlalte ramuri de drept; cu precizarea că pe lângă acestea am atins, însă, şi câteva noţiuni generale din sfera dreptului public şi privat.

În mod inerent volumul poate fi îmbunătăţit atât pe linia informaţiei de specialitate, cât şi pe linia modalităţii sale de prezentare; autoarea fiind recunoscătoare tuturor celor care, cu obiectivitate, vor prezenta sugestii în acest sens.

Am considerat cel mai potrivit pentru acest cuvânt introductiv să redăm la final câteva pasaje din observaţiile metodologice ale lui Mircea Djuvara asupra fenomenului juridic.

Faptul că dreptul este prezent în permanenţă în vieţile noastre şi ne aşează în centrul atenţiei şi preocupărilor sale poate fi observat şi din acte simple, cum ar fi de exemplu intrarea unei persoane într-o librărie pentru a cumpăra o carte. În acest caz ne aflăm în prezenţa unui fenomen juridic care intervine datorită existenţei unui contract de vânzare-cumpărare a unui obiect.

Astfel de exemple pot fi infinite pentru că dreptul este interesat de fiecare act al vieţii noastre de toate zilele, mulţi dintre noi, însă, nici nu avem timp să ne gândim la cât de complexe sunt raporturile în care ne aflăm în fiecare ceas al existenţei noastre.

Cenuşe Melinda

4

Tema nr. 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI

Unităţi de învăţare: Viziunea sistemică asupra ştiinţei Sistemul ştiinţelor sociale Sistemul ştiinţelor juridice Metodele de cercetare ştiinţifică a dreptului

Obiectivele temei: prezentarea viziunii sistemice asupra ştiinţelor înţelegerea rolului şi locului ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor prezentarea componentelor sistemului ştiinţelor juridice prezentarea metodelor de cercetare ştiinţifică a dreptului

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată: Cosma D., Szasz M., Nistor I.- Teoria generală a dreptului, Editura Focus, Petroşani, 2004 Craiovan I. – Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001 Cristea S., Eremia M., Popa N. – Teoria generală a dreptului, ed. a-II-a, Ed. All Beck, 2005

1.1. Viziunea sistemică asupra ştiinţei

Privite în unitatea şi în diversitatea lor, relaţiile în care intră oamenii sunt constituite într-un sistem şi anume, în ceea ce literatura filosofică denumeşte, sistemul social-global. Acest sistem este alcătuit din subsisteme care studiază: relaţiile dintre om şi natură, relaţiile de producţie, relaţiile bazate pe raporturile de familie, de comunitate, de categorie socio-profesională etc. şi sistemul instituţional. La rândul lor, aceste subsisteme, potrivit teoriei sistemice, sunt considerate sisteme în raport cu propriile lor componente.

Ştiinţa, în general, poate fi definită ca “totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate şi gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni şi principii şi acumulate de omenire în decursul timpului1 ”.

Ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume: - subsistemul ştiinţelor naturii, - subsistemul ştiinţelor despre societate (sau ştiinţelor sociale) şi - subsistemul ştiinţelor despre gândire. Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de

propriile lor componente.

1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag. 5

5

TEST DE EVALUARE

1. Definiţi ştiinţa Răspuns:

2. Care este sistemul constituit din ansamblul realţiilor în care intră oamenii ?

Răspuns:

ExerciţiiExemplu rezolvat:

1. Care sunt componentele sistemului ştiinţelor ?a. Ştiinţele istorice;b. Ştiinţele despre natură;c. Ştiinţele despre gândire;d. Ştiinţele normative;e. Ştiinţele despre societate.

Rezolvare O O

De rezolvat:

2. Conform cărei teorii un subsistem poate deveni sistem în raport cu propriile elemente componente?

a. teoriei sistemelorb. teoriei sistemicec. teoriei subsistemelor

Rezolvare O O O O O

1.2. Sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţele sociale studiază societatea umană, formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a realităţii socio-umane.

La rândul său, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele sale:

- ştiinţele de tip nomotetic (sunt cele care au ca obiect de studiu activităţi umane, de ex: economia, sociologia, politologia, psihologia),

- ştiinţele istorice, - ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la aspectele normative ale

acţiunii umane şi

6

Ştiinţa reprezintă totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate şi gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni şi principii şi acumulate de omenire în decursul timpului

- cercetarea epistemologică a ştiinţei (abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţial umană).

TEST DE EVALUARE

1. Explicaţi aplicarea teoriei sistemice în cazul ştiinţelor socialeRăspuns:

2. Care sunt componentele sistemului ştiinţelor sociale?Răspuns:


1. Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde:a) fenomene normative,b) sistemul public,c) epistemologia,d) ştiinţe istorice,e) logica juridică,f) sociologia juridică.Rezolvare O O O O

De rezolvat:2. Ştiinţele de tip nomotetic au ca obiect de studiu:a) fenomene normative,b) activităţi umane,c) epistemologia,d) istoria unei societăţi,Rezolvare O O O O

1.3. Sistemul ştiinţelor juridice

Rolul normelor juridice de a ordona şi de a orienta comportamentul uman, a făcut ca ştiinţa dreptului să constituie încă din cele mai vechi timpuri obiect de reflecţie, analiză şi cercetare pentru gândirea umană.

Studierea dreptului ca demers filosofic a preocupat o serie de gânditori, curente de idei şi şcoli de drept (Platon, Aristotel, Hugo Grotius, Montesquieu, şcoala stoică), fiecare încercând să-şi aducă contribuţia la elucidarea diferitelor

7

Teoria sistemică îşi găseşte aplicabilitatea în cazul ştiinţelor sociale prin faptul că acestea, deşi sunt un subsistem al ştiinţelor, în raport cu porpriile lor elemente componente (ştiinţele nomotetice, istorice, juridice şi epistemologice) se constituie într-un sistem.

aspecte ale acestui fenomen complex, de altfel astăzi avem chiar o disciplină filosofică distinctă şi anume “Filosofia dreptului”, aportul teoretic al acesteia fiind deosebit de important pentru ştiinţa dreptului. Concomitent demersului filosofic şi consultaţiile şi răspunsurile unor jurişti care au studiat şi cercetat dreptul au dus la dezvoltarea şi aplicarea sa. Însă, despre o constituire a ştiinţei juridice ca ramură distinctă, la rândul său cu un sistem propriu, putem vorbi doar în epoca modernă şi contemporană, în special în secolele XIX şi XX, ştiinţa dreptului cunoscând o dezvoltare extraordinară în epoca contemporană datorită creşterii rolului dreptului în disciplinarea relaţiilor interne şi internaţionale.

Ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în raport cu componentele acestora:

- teoria generală a dreptului, - ştiinţele juridice istorice, - ştiinţele juridice de ramură- ştiinţele juridice participative (auxiliare sau ajutătoare)

Teoria generală a dreptului sau enciclopedia dreptului dobândeşte fundamentare în secolul XIX când autori precum Adolf Merkel, Victor Cousin, Edmond Picard au propus să se înlocuiască filosofia dreptului şi dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter teoretic, sintetic care studiază dreptul în ansamblul său, în generalitatea şi integritatea sa. Ea cuprinde principii fundamentale, concepte şi categorii (cum ar fi cele de norma juridică, izvor de drept, sistem de drept, răspundere juridică etc.) valabile pentru toate celelalte ramuri de drept şi formulează definiţia dreptului.

Ştiinţele juridice istorice pot aborda fenomenul juridic din două perspective: studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară (ex. Istoria generală a dreptului, Istoria dreptului românesc); sau istoria unei ramuri de drept, ca de exemplu Istoria dreptului civil, sau a unei instituţii, ca Istoria dreptului de proprietate sau Istoria doctrinelor sau gândirii juridice.

Ştiinţele juridice de ramură s-au constituit şi dezvoltat pe măsura extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Subsistemul ştiinţelor de ramură constituie, de altfel, elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice.

Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de reguli juridice aparţinând diverselor ramuri de drept. Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum: metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile specifice fiecărei ramuri de drept.

Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de drept corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură, de pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după cum ştiinţa dreptului civil analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective.

În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare diviziunii dreptului public şi privat. Diviziunea dreptului

8

obiectiv este în drept public şi privat. Această diviziune este foarte veche, chiar Ulpian2 în lucrarea sa “Digeste” afirmând că “dreptul public este cel care priveşte situaţia unei probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveşte folosul unei singure persoane”.

Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se caracterizează prin principiile diferite care guvernează dreptul aplicabil statului, de cele ale dreptului aplicabil particularilor.

În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public.

Dreptul privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc.

Analiza oricărei ramuri de drept se va baza, de regulă, pe calificarea acesteia ca fiind ramură de drept aparţinând dreptului public sau dreptului privat. Dreptul public stabileşte, conform unei poziţii exprimate în doctrina interbelică, normele după care urmează să acţioneze, în limitele stabilite de lege, deţinătorii puterii publice, în vreme ce dreptul privat se ocupă de satisfacerea intereselor particulare3.

Precizările cu privire la distincţia dintre dreptul public şi privat nu trebuie absolutizate, întrucât această calificare tradiţională nu mai poate fi atât de riguroasă la ora actuală, în condiţiile în care apar şi se dezvoltă noi ramuri de drept, care capătă o amploare tot mai mare, necunoscute cu decenii în urmă şi dificil de încadrat într-una sau alta din categoriile fundamentale – drept public sau drept privat4. Astfel că, aşa cum arăta şi P. Roubier, s-a conturat existenţa unui drept mixt, din sfera căruia fac parte dreptul muncii, dreptul familiei, legislaţia socială, legislaţia rurală etc.

În prezent, se constată tendinţa de reaşezare a ramurilor de drept, cât şi apariţia unor noi ramuri juridice, de exemplu, dreptul mediului sau dreptul instituţional comunitar.

Ştiinţele juridice participative, denumite şi ajutătoare sau participative, nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice, fiind ştiinţe de graniţă, interdisciplinare; ele au însă un rol semnificativ pentru că ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria disciplinelor ajutătoare intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică, logica juridică etc.

2 Ulpian – numele întreg Domitius Ulpianus, născut în Tyra, Phoenicia, jurist roman şi oficial imperal autor a numeroase lucrări despre drept, realizate într-o manieră clară şi elegantă. Cea mai importantă lucrare este “Digest”, alte lucrări sunt “Libri ad sabinum” (care cuprinde 51 de cărţi care interpretează legea civilă), “Libri ad edictum” (care cuprinde 81 de cărţi cuprinzând edicte pretoriene); în ceea ce priveşte lucrarea “Tituli ex coprope Ulpiani, Epitome Ulpiani sau Regulae Ulpiani” aplanează suspiciuni, fără a se putea afirma cu certitudine că îi aparţine, moare în 228 Î.Ch. ucis de un ofiţer de sub comanda sa.3 Paul Negulescu – Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, pag. 344 Dana Apostol Tofan – Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, 2003, pag. 3

9

Viziunea sistemică asupra ştiinţelor

Stiinţe sociale

ale naturii

ale gândirii

Ştiinţe nomotetice

Ştiinţe istorice

Ştiinţe juridice

Ştiinţe epistemologice

Teoria generală a dreptului

Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele juridice de ramură

Ştiinţele juridice auxiliare

Drept public

Drept privat

drept constituţional

drept administrativ

drept internaţional public

drept financiar

drept civil

drept comercial

drept internaţional privat

10

TEST DE EVALUARE1. Definiţi dreptul public şi precizaţi ramurile de drept care fac parte

din sfera dreptului public.Răspuns:

2. Definiţi Teoria generală a dreptului ?Răspuns:


1. Ştiinţele juridice de ramură studiază:a) dreptul în ansamblul său,b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic,c) fenomene juridice particulare,d) apariţia şi dispariţia unor forme de drept.

Rezolvare O O O De rezolvat:

2. Sistemul ştiinţelor juridice cuprinde:a) ştiinţele juridice auxiliare,b) teoria generală a dreptului,c) ştiinţele juridice,d) ştiinţele normative.

Rezolvare O O O O

3.Sunt ştiinţe juridice participative:a) istoria dreptului de proprietate,b) statistica judiciară,c) fenomenele juridice particulare,d) medicina legală,e) criminalistica,

Rezolvare O O O O O

11

Dreptul public conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state. În sfera dreptului public sunt cuprinse următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public etc.

1.4. Metode de cercetare ştiinţifică a dreptului

În mod general, metoda poate fi definită drept un ansamblu concertat de operaţii intelectuale care sunt utilizate pentru cunoaşterea unor elemente ale unui fenomen sau a fenomenului în întregul său.

Metodele cercetării juridice sunt:

- metoda logică – presupune utilizarea tehnicilor şi operaţiunilor logice pentru a descifra structura şi dinamica relaţiilor stabilite între componentele sistemului juridic;- metoda comparativă – este utilizată pentru a determina elementele identice, convergente sau divergente în ceea ce priveşte fenomenele juridice supuse cercetării; actualmente se remarcă ştiinţa dreptului comparat, care folosind metoda comparaţiei, identifică elementele comune şi deosebirile anumitor instituţii juridice;- metoda istorică – presupune studiul dreptului prin intermediul informaţiilor oferite de istorie, acestea ajutând la înţelegerea originii şi evoluţiei dreptului şi a societăţii omeneşti; studierea dreptului din perspectivă istorică permite înţelegerea caracterului peren al dreptului;- metoda cercetării sociologice – presupune utilizarea unor metode clasice aparţinând sociologiei, precum observaţia, sondajul, ancheta, interviul, chestionarul în cercetarea fenomenelor juridice- metoda cantitativă – presupune folosirea unor cunoştinţe din domeniul contabilităţii, matematicii, ciberneticii, statisticii sau informaticii cu rol deosebit în sistematizarea legislaţiei, evidenţa hotărârilor judecătoreşti, observarea şi cunoaşterea fenomenului infracţional etc.- metoda gramaticală – se referă la analiza sintactică şi morfologică a unui act normativ, prin care se urmăreşte calificarea textului ţinându-se cont de ordinea expresiilor, de legăturile dintre cuvinte şi acordul lor- cercetarea prospectivă – are un rol marcant în etapa prealabilă adoptării actelor normative.

TEST DE EVALUARE1. Ce înţelegeţi prin metode de cercetare ştiinţifică a dreptului ?Răspuns:

2. Prezentaţi metoda cercetării sociologice ?Răspuns:

Metodele de cercetare ştiinţifică a dreptului reprezintă un ansamblu concertat de operaţii intelectuale care sunt utilizate pentru cunoaşterea unor elemente ale unui fenomen juridic sau a fenomenului juridic în întregul său.

12


1. Metoda comparativă presupune:a) analiza sintactică şi morfologică a unui act normativ,b) utilizarea tehnicilor şi operaţiunilor logice pentru a descifra structura şi dinamica relaţiilor stabilite între componentele sistemului juridic,c) determinarea elementelor identice, convergente sau divergente în ceea ce priveşte fenomenele juridice supuse cercetării,d) apariţia şi dispariţia unor forme de drept.


2. Metoda istorică presupune:a) utilizarea observaţiei, sondajului, anchetei, interviului, chestionarului în cercetarea fenomenelor juridice,b) studiul dreptului prin intermediul informaţiilor oferite de istorie,c) determinarea elementelor identice, convergente sau divergente în ceea ce priveşte fenomenele juridice supuse cercetării,d) folosirea unor cunoştinţe din domeniul contabilităţii, matematicii, ciberneticii, statisticii sau informaticii în observarea şi cunoaşterea fenomenului infracţional

Rezolvare O O O O

REZUMATUL TEMEI

Ştiinţa reprezintă ansamblul cunoştinţelor acumulate de-a lungul timpului despre natură, societate şi gândire, aceastea reprezentând şi componentele sau subsistemele sistemului ştiinţelor. Prin aplicarea teoriei sistemice subsistemele pot deveni sistem în raport cu propriile lor elemente componente. Astfel, subsistemul ştiinţelor sociale devine sistem în raport cu propriile sale elemente componente: ştiinţele nomotetice, ştiinţele istorice, ştiinţele juridice şi ştiinţele epistemologice. Prin aplicarea aceleaşi teorii sistemice, ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, devin sistem în raport cu propriile lor elemente componente: teoria generală a dreptului, ştiinţele juridice istorice, ştiinţele juridice de ramură, ştiinţele juridice participative.

Dreptul utilizează în vederea cercetării ştiinţifice metoda logică, comparativă, istorică, a cercetării sociologice, gramaticală, cantitativă şi a cercetării prospective.

13

Tema nr. 2

CONCEPTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Unităţi de învăţare: Conceptul de drept Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului Normativitatea juridică Factorii de configurare a dreptului Principiile dreptului

Obiectivele temei: prezentarea şi înţelegerea noţiunii de drept evidenţierea dezvoltării dreptului de-a lungul timpului înţelegerea obligativităţii dreptului enumerarea şi clasificarea factorilor de configurare a dreptului enunţarea şi clasificarea principiilor dreptului


Bibliografie recomandată: Cosma D., Szasz M., Nistor I.- Teoria generală a dreptului, Editura Focus, Petroşani, 2004 Enea C. – Drept, Editura Academica Brâncuşi, Targu-Jiu, 2006 Szasz M. - Elemente de drept - îndrumător de seminar, Editura Universitas, Petrosani, 2006

2.1. Conceptul de drept

O primă chestiune care se cere a fi analizată în studiul dreptului este aceea a însăşi noţiunii de drept.

Cuvântul drept derivă din latinescul “directus” – care evocă sensul de direct, rectiliniu.

În limba română termenul drept este întrebuinţat în două sensuri:a) într-un prim sens cuvântul DREPT reprezintă ansamblul regulilor

juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate, denumit şi drept obiectiv, întrucât el este creat general şi impersonal; cu precizarea că atunci când se face referire numai la normele juridice în vigoare la un moment dat ne referim la conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare.

Cel mai bun exemplu care ar putea fi dat în ceea ce priveşte dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice bugetare cuprinse de exemplu în legea 11/2010 - Legea bugetului de stat pe anul 2010 care este în vigoare în prezent (publicată în Monitorul Oficial nr. 60/27.01.2010 şi care va produce efectele juridice pe tot parcursul anului 2010).

În schimb legea 18/20095 – Legea bugetului de stat pe anul 2009, care ar fi putut fi dată ca exemplu de drept pozitiv anul trecut, la ora actuală pentru că nu

5 Publicată în Monitorul Oficial nr. 121/27.02.2009 şi care şi-a produs efectele juridice pe tot parcursul anului 2009

14

mai este în vigoare, ea face parte doar din dreptul obiectiv, nemaifăcând parte şi din dreptul pozitiv.

b) într-un al doilea sens prin cuvântul DREPT ne putem referi însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea, prerogativa persoanei de a dobândi un drept în temeiul unei norme juridice vorbim despre dreptul subiectiv.

Este evident că drepturile subiective sunt legate de dreptul obiectiv, pentru că existenţa lor nu poate fi concepută decât în condiţiile în care ele sunt prevăzute în normele juridice, dar în acelaşi timp şi existenţa dreptului obiectiv ar rămâne fără sens dacă prescripţiile normelor juridice nu s-ar realiza prin drepturi subiective.

Distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv este impusă de realităţile juridice diferite pe care le reflectă cele două noţiuni6. Dreptul obiectiv este format din totalitatea normelor juridice care există independent de raportul juridic concret în care părţile apar ca subiecte de drept titulare de drepturi şi obligaţii, în vreme ce dreptul subiectiv aparţine unui subiect de drept determinat, titular al dreptului într-un raport juridic concret.

În alte limbi, ca de exemplu, în limba engleză se folosesc denumiri diferite pentru dreptul obiectiv – law – şi pentru dreptul subiectiv – right. La romani se distingea de asemenea norma agendi (drept obiectiv) de facultas agendi (drept subiectiv)7.

În ceea ce priveşte definirea dreptului propunem definiţia dată de autorii I. Ceterchi şi I. Craiovan: dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice.

TEST DE EVALUARE1. Ce înţelegeţi prin drept subiectiv ?Răspuns:

2. Definiţi dreptul.Răspuns:


6 Eugen Popa, Petru Ciacli, Elemente de drept public şi privat, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, pag. 67 Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag . 16

Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea sau prerogativa persoanei de a dobândi un drept în temeiul unei norme juridice (de exemplu dreptul de proprietate).

15

1. Ce înţelegeţi prin drept obiectiv?a) dreptul care aparţine unei persoane,b) totalitatea regulilor juridice dintr-o societate,c) totalitatea regulilor de conduită,d) regulile juridice în vigoare.


2. Ce înţelegeţi prin drept pozitiv:a) dreptul care aparţine unei persoane,b) totalitatea regulilor juridice dintr-o societate,c) totalitatea regulilor de conduită,d) regulile juridice în vigoare.

Rezolvare O O O O

2.2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului

Este îndeobşte acceptat că omul nu poate trăi decât în societate şi că în orice societate este absolut necesară organizarea, ordinea, motiv pentru care sunt emise reguli de conduită menite a orienta, a coordona comportamentul membrilor societăţii respective. Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, căruia nu i se poate stabili concret începutul.

În epoca comunei primitive concomitent cu apariţia primelor forme de organizare în familie, gintă, trib, au apărut şi primele norme de conduită, evident într-o formă rudimentară. Aceste reguli de comportare erau respectate din motivaţii moral-religioase mistice, dar şi datorită aplicării unor sancţiuni luate de conducerea colectivităţii respective din necesitatea supravieţuirii formei organizaţionale respective.

Cu trecerea timpului normele evoluează şi ele, perfecţionându-se şi adaptându-se la dezvoltarea socială, astfel sancţiunea care iniţial consta în răzbunarea sângelui s-a transformat treptat în expulzarea din gintă sau trib, şi ulterior chiar sub forma răscumpărării materiale.

Însă constituirea dreptului ca entitate conturată are loc odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic şi în antichitatea greco-romană, atunci apărând câteva documente legislative care au intrat în istoria dreptului: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legile lui Moise la evrei, Legile lui Solon la greci sau Legea celor XII Table la romani.

Ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la clasificarea dreptului; prima bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului fiind grupat în “sisteme”, “familii”, iar a doua întemeiată pe sistemul cronologic grupată în “tipuri” de drept.

În teoria dreptului francez comparat s-a generalizat, cu unele nuanţări, clasificarea dreptului, făcută de Rene David în sisteme sau familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând seama de principiile filosofice promovate. Pe baza acestor criterii sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează: familia sau sistemul romano - germanic sau continental - caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol etc.;

16

familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA şi alte ţări ce au urmat exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială, alături bineînţeles, de legile scrise; în sfârşit, în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS si alte ţări; în fine, mai există o grupare, a sistemelor filosofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s-ar încadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional (înainte de proclamarea Republicii Populare Chineze). Unii autori reduc toate aceste sisteme la trei grupe: occidentale, socialiste şi religioase.

Cât priveşte clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă pornind de la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept: - sclavagist, feudal, burghez şi socialist (proletar). Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului, s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă: dreptul antic, cu unele grupe ca dreptul oriental, dreptul greco-roman; dreptul medieval cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european (de sorginte germanică şi common-law), dreptul islamic, indian, chinez; întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional; dreptul modern, caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă; dreptul contemporan, care deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a dreptului internaţional cu principiile sale; se diferenţiază in mai multe grupe, unele din ele corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite în clasificarea precedentă. Astfel, am putea diferenţia următoarele grupe:

o dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă, în care se include şi dreptul din ţările foste socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de drept;

o dreptul socialist aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist;

o dreptul ţărilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi religioase cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau hindus.

Desigur că şi această clasificare, după criteriul istoric, este relativă, convenţională. Noi am folosit criteriul istoric, privind evoluţia societăţii. O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge, după societatea holistică, arhaică, trei tipuri de societăţi, preindustriale, industriale şi postindustriale. Dar nici un tip de societate nu este omogen, pur. În afară de faptul că evoluţia nu este aceeaşi în toate ţările, în cadrul unei societăţi dintr-o ţară putem întâlni elemente aparţinătoare altui tip (de pildă, elementele specifice societăţii industriale şi postindustriale).

TEST DE EVALUARE1. Prin ce se caracterizează sistemul romano - germanic sau

continental ?Răspuns:

2. Arătaţi care sunt primele documente legislative care au intrat în istoria dreptului.

Răspuns:

Sistemul romano - germanic sau continental se caracterizează prin predominanţa legii şi tendinţa de codificare.

17


1. În sistemul de drept common-law predomină:a) dreptul scris,b) normele cutumiare,c) jurisprudenţa,d) codurile.

Rezolvare O O De rezolvat:

2. Sistemul de drept romano-germanic se regăseşte în state ca:a) România,b) S.U.A.,c) Franţa,d) Canda,e) Germaniaf) Marea Britanieg) Spania

Rezolvare O O O O O O O

2.3. Normativitatea juridică

Dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează raporturile dintre oameni, neinteresând îndatoririle omului faţă de Dumnezeu sau îndatoririle omului faţă de el însuşi. Specificul cel mai evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ.

Normativitatea juridică are caracter imperativ8, prin aceasta înţelegându-se că dreptul stabileşte ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în anumite împrejurări. Cetăţenii nu au posibilitatea să opteze între conduita prescrisă prin norma juridică, ci sunt datori să o respecte.

Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Această obligativitate a dreptului este atât de puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform căruia nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor ( “Nemo censetur ignorare legem” – principiu formulat de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate invoca în favoarea sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de răspundere în cazul încălcării normelor juridice).

Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind aplicată de organe special investite ale statului cu putere de a judeca şi de a

8 Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 20

18

transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în plus orice persoană vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie, pentru că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate.

Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate din convingere fără a se recurge la sancţiune şi constrângere, motiv pentru care se încearcă desfăşurarea unei campanii de educare şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare în presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.

TEST DE EVALUARE1. Care este specificul cel mai evident al dreptului?Răspuns:

2. Ce înţelegeţi prin normativitate juridică ?Răspuns:


1. Principiul Nemo censetur ignorare legem se referă la:a) obligaţia de a respecta legeab) egalitatea tuturor în faţa legiic) faptul că nimeni nu are voie să nu cunoască legead) independenţa judecătorilore) la faptul că nimeni nu are voie să încalce convenţiile sau acordurile internaţionale care reprezintă legea statelor semnatare

Rezolvare O O O O De rezolvat:

2. Sancţiunea încălcării normelor juridice este aplicată de:a) orice persoană,b) organe special investite ale statului,c) persoanele vătămate într-un drept,d) presă.

Rezolvare O O O O

2.4. Factorii de configurare a dreptului

Dreptul este influenţat de o serie de factori externi. Definind obiectul ştiinţei juridice autorii caută să analizeze conexiunea dreptului cu alte fenomene

Specificul cel mai evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ

19

sociale, prezentând factorii de configurare a dreptului şi formulând judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate. Când vorbim despre factorii de configurare a dreptului, vorbim despre acele cauze sau forţe motrice care-l determină, orientându-i reglementările. Factorii care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel:

- cadrul natural- cadrul social-politic- factorul uman

Cadrul natural influenţează dreptul prin intermediul:- factorilor de ordin geografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stabilirea regimului juridic al unor terenuri, a mării teritoriale etc.) - factorilor de ordin biologic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind diminuarea poluării mediului înconjurător)- factorilor de ordin demografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stimularea creşterii demografice)

Cadrul social-politic influenţează dreptul prin intermediul: - factorului economic ( nivelul de dezvoltare economică impune luarea unor măsuri legislative pe măsură, de exemplu în ţara noastră după revoluţia din 1989 s-au adoptat actele normative necesare trecerii la economia de piaţă şi anume măsuri legislative privind proprietatea privată, protecţia consumatorului, pedepsirea concurenţei neloiale, combaterea evaziunii fiscale etc.) - în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită structurile organizatorice ale societăţii (grupurile de interese, grupurile de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor de presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara noastră chiriaşii şi proprietarii caselor naţionalizate abuziv în timpul regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru influenţarea centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor9; un alt exemplu al acţiunii grupurilor de acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa lor se poate materializa prin organizarea de greve şi mitinguri) - un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic întrucât dreptul, privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. - factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp, influenţat şi de creaţia spirituală, religie şi cultură) - factorul istoric, etnic, naţional ( structura etnică, prezenţa minorităţilor naţionale influenţează şi ele dreptul, de exemplu chiar în legea administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la drepturile minorităţilor naţionale10.)

Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se raportează în permanenţă la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi transforma socialul, reglementându-i drepturile şi libertăţile fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se

9 Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag. 36-3710 În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor autorităţile administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte. ( art. 19 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001)

20

internaţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drepturilor omului.

TEST DE EVALUARE1. Ce sunt factorii de configurare a dreptului?Răspuns:

2. În câte categorii sunt grupaţi factorii de configurare a dreptului ?Răspuns:


1. Sunt factori de configurare a dreptului:a) factorul politic,b) sistemul public,c) cadrul social-economic,d) factorul istoric,e) logica juridică,f) dreptul privat.

Rezolvare O O ODe rezolvat:

2. Factorul etnic a influenţat în ultima veme dreptul în ţara noastră?a) da,b) nu,

Rezolvare O O

2.5. Principiile dreptului

Strâns legate şi împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului.Principiile dreptului sunt acele idei generale, călăuzitoare care stau la

baza întregului sistem de drept. Principiile dreptului au semnificaţia unor norme

Factorii de configurare a dreptului sunt acele cauze sau forţe motrice care-l determină, orientându-i reglementările.

21

superioare, care pot fi formulate în textul constituţiilor, sau deduse în lumina valorilor sociale promovate.

Cât priveşte importanţa practică a principiilor de drept trebuie precizate următoarele trei aspecte:

principiile dreptului sunt cele care trasează linii directoare pentru întregul sistem juridic, fără ele neputând exista dreptul, sau chiar activitatea legislativă a statului; principiile au un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru că judecătorii trebuie să cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii; există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.

Principiile de drept sunt de fapt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. După conţinut principiile pot fi de inspiraţie filosofică, socială sau politică (principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic), ori pot avea un caracter preponderent juridic, de tehnică juridică cum ar fi, de exemplu principiul legalităţii sau principiul autorităţii lucrului judecat, ori principiul care prevede că legea specială derogă de la cea generală.

Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre principiile fundamentale sau constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii, pluralismul politic etc.) şi despre principiile particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau principiul bunei credinţe – drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii – dreptul procesual).

Prezentăm câteva principii fundamentale:1. Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate

următoarele 3 puteri în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească.Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, definit de Constituţie ca

fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, deci organul care elaborează legi. În ţara noastră Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Puterea executivă se referă la organizarea aplicării şi executarea regulilor juridice edictate şi este realizată de cei doi şefi ai executivului - Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu primul-ministru, Guvernul fiind autoritatea care exercită atribuţii executive, asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi conducerea generală a administraţiei publice. Administraţia publică se compune din: 1.administraţia centrală de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate aflate în subordinea Guvernului), 2. administraţia publică locală (consilii locale, primari, consilii judeţene, preşedinţi de consilii judeţene, prefecţi – în calitate de reprezentanţi ai Guvernului la nivel local); cu precizarea că administraţia locală funcţionează conform principiului autonomiei locale şi al descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice.

Puterea judecătorească este separată şi independentă de celelalte autorităţi publice, situându-se în afara jocului politic, ea este îndeplinită de către instanţele judecătoreşti (tribunal, judecătorii, Curţi de Apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi Ministerul Public – care reprezintă interesele generale ale societăţii,

22

apărând drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă toate gradele de instanţe judecătoreşti. Obiectivul principal al acestora îl reprezintă soluţionarea litigiilor în legătură cu care au fost sesizate ori s-au autosesizat.

2. Principiul libertăţii şi egalităţii presupune că într-un stat de drept trebuie să se asigure tuturor cetăţenilor libertatea opţiunilor proprii şi să se asigure tratarea cu respect şi în mod egal a tuturor cetăţenilor.

3. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei – pe principiul dreptăţii se fundamentează justiţia concretă, deoarece justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească înfăptuirea dreptăţii şi tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea.

4. Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil democraţiei şi existenţei statului de drept şi exprimă excluderea unui partid unic şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai multor partide politice.

5. Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept conform căruia nimeni nu are voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor necunoaşterea legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca de exemplu rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră.

Dintre principiile specifice unor ramuri de drept amintim:1. Principiul reparării prejudiciului cauzat în dreptul civil este principiul

conform căruia orice faptă îl obligă pe acela din a cărui vină a fost săvârşită să repare prejudiciul produs.

2. Principiul egalităţii în faţa legii civile specific dreptului civil pune în lumină deplina egalitate a persoanelor fizice şi juridice în faţa normelor de drept civil;

3. Principiul bunei-credinţe specific tot dreptului civil presupune că părţile unui raport juridic civil trebuie să se comporte cu onestitate şi să fie animate de o intenţie sinceră şi loială;

4. Principiul respectării tratatelor specific dreptului internaţional public (pacta sunt servanda) presupune existenţa unor reglementări şi a unei conduite juridice care să asigure că angajamentul, promisiunea asumată vor fi duse la îndeplinire;

5. Principiul libertăţii comerţului specific dreptului comercial presupune faptul că participanţii la faptele de comerţ pot dispune după cum doresc cu privire la obiectul şi modalităţile de desfăşurare a operaţiilor comerciale;

6. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din dreptul procesual penal se referă la faptul că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu legea, adică nu poate exista infracţiune fără lege şi nici nu poate fi aplicată o pedeapsă dacă ea nu este prevăzută de prevederile legale;

7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie specific tot dreptului procesul penal consacră faptul că până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată, deci legea presupune făptuitorul nevinovat, cât timp nu a fost făcută pe deplin dovada vinovăţiei sale.

8. Principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii specific dreptul procesual se referă la faptul că actele de judecată se realizează prin viu grai (cu toate că totusi, consemnarea lor se face în scris), contradictorialitatea este de esenta judecăţii şi ea constă în obligativitatea punerii în prealabil în discuţie între părţile cu interese contrare a oricărei cereri sau chestiuni incidente în cursul

23

judecăţii, iar publicitatea determină asigurarea accesului, ăn principiu, nelimitat a oricărei persoane la actele de justiţie.

TEST DE EVALUARE1. Prezentaţi importanţa practică a principiilor de drept?Răspuns:

2. Prezentaţi clasificarea principiilor dreptului.Răspuns:


1. Care din următoarele principii aparţine dreptului penal:a) principiul libertăţii contractuale,b) principiul legalităţii incriminării şi pedepsei,c) principiul separaţiei puterilor în stat,d) principiul bunei vecinătăţi.

Rezolvare O O ODe rezolvat:

2. Principiile dreptului:a) trasează linii generale pentru întregul sistem juridic,b) ajută la cunoaşterea spiritului legii,c) ţin locul normei juridice,d) au rol numai în anumite ramuri de drept,e) sunt aplicabile numai în sfera dreptului public,f) sunt aplicabile numai în sfera dreptului privat.

Rezolvare O O O O O O

Principiile dreptului trasează linii directoare pentru întregul sistem juridic, fără ele neputând exista dreptul, sau chiar activitatea legislativă a statului; ele au, de asemenea, un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru că judecătorii trebuie să cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii, în plus există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.

24

REZUMATUL TEMEI

În ceea ce priveşte noţiunea de drept se cunosc două accepţiuni. Într-o primă accepţiune dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice edictate de-a lungul timpului şi formează dreptul obiectiv, cu precizarea că dreptul obiectiv existent în vigoare la un moment dat se exprimă prin sintagma de drept pozitiv.

Într-o a doua accepţiune prin drept se înţelege prerogativa, îndrituirea unei persoane de a dobândi un drept (de exemplu dreptul de proprietate), iar acest sens reprezintă dreptul subiectiv.

DREPTUL este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice.

Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, căruia nu i se poate stabili concret începutul. Primele documente legislative care au intrat în istoria dreptului sunt: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legile lui Moise la evrei, Legile lui Solon la greci sau Legea celor XII table la romani. Cea mai importantă clasificare a sistemelor de drept este următoarea: familia sau sistemul romano - germanic sau continental - caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol etc.; familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA şi alte ţări ce au urmat exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială, alături bineînţeles, de legile scrise; în sfârşit, în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS si alte ţări;în fine, mai există o grupare, a sistemelor filosofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s-ar încadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional (înainte de proclamarea Republicii Populare Chineze).

Trăsătura cea mai importantă a dreptului este caracterul său normativ. Prin normativitatea juridică se înţelege că dreptul stabileşte ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în anumite împrejurări. Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Această obligativitate a dreptului este atât de puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform căruia nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor “Nemo censetur ignorare legem”.

Dreptul este influenţat de o serie de factori din cadrul societăţii, care-i orientează reglementările, aceştia sunt: cadrul natural cu factorii biologici, geografici, demografici, cadrul social-politic cu factorii economici, sociali, politici, ideologici, istorici şi factorul uman.

Principiile dreptului trasează linii directoare pentru întregul sistem juridic, fără ele neputând exista dreptul, sau chiar activitatea legislativă a statului; ele au, de asemenea, un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru că judecătorii trebuie să cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii, în plus există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept. Principiile pot fi fundamentale (principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic etc) sau specifice unor ramuri de drept ( principiul bunei credinţe, specific dreptului civil, principiul prezumţiei de nevinovăţie specific dreptului procesul penal etc.).

25

Tema nr. 3

SISTEMUL NORMELOR DIN SOCIETATE

Unităţi de învăţare: Normele sociale şi normele tehnice Obiceiul Normele de convieţuire şi normele organizaţiilor sociale nestatale Morala şi normele morale

Obiectivele temei: prezentarea normelor din societate care reglementează comportamentul uman prezentarea obiceiurilor, a normelor de convieţuire, a normelor organizaţiilor sociale nestatale şi a normelor morale identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre normele morale şi normele juridice


Bibliografie recomandată: Cosma D., Szasz M., Nistor I.- Teoria generală a dreptului, Editura Focus, Petroşani, 2004 Cristea S., Eremia M., Popa N. – Teoria generală a dreptului, ed. a-II-a, Ed. All Beck, 2005 Gheorghe C. Mihai – Teoria dreptului, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008

3.1. Normele sociale şi normele tehnice

În cadrul oricărei societăţi există o varietate de reguli care coordonează comportamentul uman. În afară de normele juridice asupra derulării raporturilor dintre persoane acţionează şi o serie de alte reguli sociale. Pentru înţelegerea şi delimitarea modului în care normele juridice reglementează relaţiile sociale, trebuie subliniată şi acţiunea altor norme şi reglementări de natură extrajuridică sau metajuridică. Societatea cunoaşte alături de drept şi numeroase alte categorii de norme care contribuie la coordonarea relaţiilor sociale, însă trebuie subliniată poziţia proeminentă a dreptului, care cuprinde normele juridice care au menirea de a asigura ordinea social-politică şi economică dintr-o ţară.

Normele sociale reprezintă, în terminologia sociologică, reguli standard de comportament împărtăşite de două sau mai multe persoane cu privire la conduita care trebuie considerată ca social acceptabilă.

Caracteristica normelor sociale este că ele sunt rezultatul creaţiei oamenilor şi privesc raporturile dintre oameni. Dealtfel nici nu ar putea fi concepută o societate lipsită de norme de comportare; cu atât mai mult se impune diversificarea sistemului normelor sociale o dată cu evoluţia şi dezvoltarea

26

societăţii, multitudinea normelor sociale fiind generată de varietatea relaţiilor sociale pe care acestea le reglementează.

Normele tehnice se referă la necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură, guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa omului. Aceasta presupune că omul nu le poate schimba, însă trebuie să le cunoască şi să încerce să le instrumenteze în mod corect. De exemplu normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sunt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate, dacă aceste norme tehnice nu sunt cunoscute şi respectate nu se va putea obţine rezultatul dorit. În condiţiile în care în zilele noastre tehnologizarea şi computerizarea a cuprins majoritatea domeniilor activităţii umane este evident că folosirea şi respectarea unor astfel de norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal.

TEST DE EVALUARE1. Ce sunt normele tehnice?Răspuns:

2. Ce sunt normele sociale?Răspuns:


1. Normele sociale:a) privesc raporturile dinte oameni,b) privesc raporturile dinte om şi natură,c) sunt reguli standard de comportament cu privire la conduita social acceptabilă,

Rezolvare O

De rezolvat:

2. Normele sociale:a) trasează linii generale pentru întregul sistem juridic,b) au caracter obligatoriu,c) coordonează comportamentul uman,d) sunt reglementări de natură extrajuridică,


Normele tehnice constau în adaptarea comportamentului uman faţă de natură, guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa omului, ceea ce înseamnă că omul nu le poate schimba, deci trebuie să le cunoască şi să încerce să le instrumenteze în mod corect.

27

3.2. Obiceiul

Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli sociale care au apărut încă de la începuturile existenţei umane. Obiceiul se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism de comportament.

Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind din uz, în general, prin căderea în desuetudine. În orânduirea primitivă şi feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând relaţii de familie, rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană obiceiul continuă să existe, însă doar într-o mică măsură.

Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri cu ajutorul puterii publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de drept şi devine normă juridică – cutumă. În această situaţie el devine obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând sancţiunea organizată a statului.

TEST DE EVALUARE1. Ce sunt obiceiurile?Răspuns:

2. În ce perioadă de timp obiceiul a avut un câmp extins de aplicare?Răspuns:


1. Obiceiul reprezintă:a) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injustb) reguli care reglementează raporturile dintre oamenic) automatisme de comportamentd) reguli care reglementează necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de naturăe) norme de bună-cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţăf) moravuri şi datinig) normele nejuridice ale unor organizaţii nestatale prin care acestea îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare sau raporturile interne dintre membrih) reguli care se formează spontan ca urmare a aplicării lor repetate şi prelungite

Obiceiul sunt moravuri sau datini care se formează şi apar spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism de comportament.

28

Rezolvare O O O O O

De rezolvat:2. Obiceiul poate fi recunoscut de puterea de stat ?a) da b) nu


3.3. Normele de convieţiure şi normele organizaţiilor sociale nestatale

O altă categorie de norme care coordonează comportamentul uman este reprezentată de normele de convieţuire care cuprind: normele de bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă. Apariţia acestor norme este rezultatul necesităţii aprecierii, respectului, a preţuirii reciproce care contribuie la întreţinerea raporturilor interumane. Un segment important al normelor de convieţuire socială este reprezentat de normele de deontologie profesională, care nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat şi spontan; ele reprezintă normele etice din cadrul unei activităţi profesionale. Desigur este posibil ca ele să fie însuşite într-o manieră activă prin înscrierea lor într-un statut.

Importanţa normelor de convieţuire socială reiese din faptul că în anumite situaţii poate interveni un act normativ prin care norma de convieţuire socială să dobândească forţă juridică, devenind normă juridică.

Altă categorie de norme nejuridice sunt normele organizaţiilor nestatale, norme care sunt creaţia unor organisme sociale, economice, politice sau religioase care îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare sau raporturile interne dintre membri. De exemplu intră în această categorie societăţi comerciale, asociaţii, uniuni profesionale şi cluburi sportive care îşi pot elabora norme cu caracter statutar.

Normele acestor organizaţii nestatale se aseamănă cu normele juridice, pentru că şi ele stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii lor şi sancţiuni în cazul nerespectării acestora. Ele au caracter convenţional şi statutar fiind cuprinse în statute, convenţii sau în acte de constituire şi nu trebuie confundate cu normele juridice pentru că le lipseşte un element esenţial al dreptului – şi anume apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţei coercitive a statului. Totuşi ele sunt foarte apropiate de normele juridice, motiv pentru care unii autori le numesc “cvasi-juridice”. Şi în cazul lor poate interveni un act normativ prin care să fie recunoscute de puterea de stat şi astfel să dobândească forţă juridică, devenind norme juridice.

TEST DE EVALUARE1. Daţi exemple de norme de convieţuireRăspuns:

Norme de bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă, norme de deontologie profesională.

29

2. Care sunt normele sociale care au fost numite cvasi-juridice?Răspuns:


1. Sunt norme de convieţuire:a) normele de bună-cuviinţăb) normele de politeţec) automatismele de comportamentd) regulile de igienăe) normele protocolare, f) moravurile şi datinile

Rezolvare O O

De rezolvat:2. Normele organizaţiilor sociale nestatale stabilesc:a) norme etice din cadrul unei activităţi profesionaleb) drepturi şi obligaţii pentru membrii lorc) normele de politeţe


3.4. Morala şi normele morale

Morala este ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Caracteristic moralei este faptul că ea se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecăruia, mobilul său fiind datoria internă a persoanei faţă de sine însăşi.

Deşi regulile morale nu se aduc la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului, “trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor”11. Astfel că referiri la normele morale se regăsesc şi în constituţie, asigurând moralei eficienţă şi validitate. Articolele 26 şi 30

11 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia a XI-a, Ed. All Beck, 2003

30

ocrotesc bunele moravuri12, articolul 53 menţionează morala publică13, iar principiul bunei-credinţe14, care este mai întâi de toate un concept moral, este consacrat de articolele 11 şi 57.

Încălcarea normelor morale atrage sancţiuni exterioare subiectului, cum ar fi de exemplu o reacţie a mediului social faţă de fapta imorală – oprobriul public, dezamăgirea celor din jur, o atitudine de respingere a celor din jur, marginalizarea sau sancţiuni de factură internă, din sfera conştiinţei subiectului, sub forma regretelor, a părerilor de rău sau a mustrărilor de conştiinţă.

Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă păstrându-şi identitatea. În ceea ce priveşte asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală ele sunt prezentate în tabelul următor.

DREPT MORALĂ DREPT MORALĂASEMĂNĂRI DEOSEBIRI

- reprezintă un ansamblu de reguli de conduită- sunt o formă de materializare a conştiinţei sociale- multe din norme au conţinut identic, având atât natură morală, cât şi juridică ( de exemplu normele morale prevăd tratarea cu respect a vieţii sau proprietăţii altor persoane, iar normele juridice pedepsesc şi ele încălcarea sau nerespectarea dreptului de proprietate al persoanelor sau orice atingere adusă vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor sau furtul este atât o faptă imorală, cât şi o infracţiune), iar mai mult decât atât se consideră că normele juridice care contrazic principiile morale

- normele juridice privesc exterioritatea individului, adică dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în relaţiile lor cu alte persoane; ceea ce înseamnă că din punct de vedere juridic individul este obligat faţă de societate, de colectivitate, de ceilalţi

- normele morale privesc intimitate individului, adică morala are ca obiect aprecierea faptelor interne, de conştiinţă ale intenţiilor omeneşti; ceea ce înseamnă că din punct de vedere moral individul se obligă faţă de sine însuşi

- normele juridice au un caracter unitar (pentru că urmăresc asigurarea ordinii în cadrul unei societăţi)

- normele morale nu sunt unitare, ele deosebindu-se în funcţie de natura grupului social

- normele juridice sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate

- normele morale au un caracter spontan în ceea ce priveşte apariţia

- normele juridice au - normele morale apar

12 Constituţia Românieiart. 26 – Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.Art. 30 (7) - Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.13 Constituţia Românieiart. 53 – Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (…)14 Constituţia României art. 11 – Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.Art. 57 – Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi

31

sunt injuste.

*** În ciuda tuturor deosebirilor prezentate în coloana alăturată, aşa cum arăta şi L.P. Marcu „dreptul este trunchiul cu ramurile, iar rădăcina este morala, pentru că în întregime dreptul se întemeiază pe ideile morale”.

caracter sistematic şi sunt elaborate, adoptate şi aduse la îndeplinire prin proceduri strict reglementate

şi se manifestă într-o anumită comunitate, în chip spontan şi neformal

- norma juridică este adusă la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului

- normele morale nu pot fi aduse la îndeplinire decât prin convingere sau ca urmare a consecinţelor oprobriului public

- cât priveşte sancţiunile aplicate în cazul încălcării normelor juridice acestea sunt destul de dure în funcţie de gradul de pericol social pe care îl prezintă fapta (mergând de la amenzi până la pedepse privative de libertate)

- sancţiunile aplicate în cazul încălcării normelor morale sunt sancţiuni de factură externă (desconsiderarea sau dezamăgirea celor din jur, sau oprobriul public) şi sancţiuni de factură internă (mustrări de conştiinţă)

- normele juridice sunt interpretate, când este cazul pe cale oficială de către legiuitor

- normele morale sunt dificil de interpretat unitar, având în vedere particularităţile grupurilor, categoriilor socio-profesionale, politice şi economice

Scopul dreptului este ordinea socială

Scopul moralei este perfecţiunea umană

Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că cele mai multe norme au atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine respectuoasă faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral.

De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece aceasta contribuie în acelaşi timp şi la educaţia juridică a cetăţenilor.

Cu toate acestea există însă şi norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile de prietenie) precum şi norme juridice care nu au neapărat un conţinut moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau organizatorice).

32

TEST DE EVALUARE1. Normele morale sunt obligatorii?Răspuns:

2. Prezentaţi asemănările şi deosebirile dintre normele juridice şi normele morale?

Răspuns:


1. Normele morale sunt:a) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injustb) normele nejuridice ale unor organizaţii nestatale prin care acestea îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare sau raporturile interne dintre membric) automatisme de comportamentd) reguli care reglementează necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de naturăe) norme de bună-cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţăf) moravuri şi datini

Rezolvare O O O O O

De rezolvat:2. Sancţiunile încălcării normelor morale sunt ?a) amenda b) oprobriul publicc) închisoaread) mustrări de conştiinţăe) păreri de răuf) marginalizarea


Nu. Respectarea lor se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecăruia.

33

REZUMATUL TEMEI

În cadrul oricărei societăţi comportamentul membrilor funcţionează după anumite norme şi principii. Normele juridice sunt normele cu rolul cel mai important datorită caracterului lor obligatoriu. Pe lăngă normele juriddice asupra conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de alte norme.

Normele sociale cuprind obiceiurile (datini care sunt respectate din deprindere ca urmare a aplicării lor îndelungate şi repetate), normele de convieţuire (norme de politeţe, reguli de igienă, norme de deontotlogie profesională), normele organizaţiilor sociale nestatale ( prin care se stabileşte cadrul de organizare şi funcţionare al instituţiei respective şi raporturile dintre membri) şi normele morale (care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust).

Esenţial este de reţinut faptul că normele sociale nu au caracter obligatoriu, iar sancţiunile aplicate în cazul încălcării lor nu sunt atât de dure ca în cazul normelor juridice.

34

Tema nr. 4

NORMA JURIDICĂ

Unităţi de învăţare: Noţiunea şi trăsăturile normei juridice Structura normei juridice Clasificarea normelor juridice

Obiectivele temei: prezentarea noţiunii de normă juridică şi a trăsăturilor acesteia prezentarea structurii interne şi externe a normei juridice clasificarea normelor juridice după mai mai multe criterii



4.1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Activitatea socială de orice fel se desfăşoară pe baza unor reguli de comportare. Regulile respective impun omului un model acţional, o variantă de comportament într-un domeniu al vieţii sociale, determinându-i anumite limite în legătură cu care el trebuie să facă ceva, ori trebuie să se abţină de la a săvârşi ceva15. O categorie aparte a acestor reguli de conduită sunt normele de drept sau normele juridice.

Norma juridică, în calitatea sa de element constitutiv al dreptului, este celula de bază a dreptului, iar totalitatea normelor juridice edictate de-a lungul timpului formează dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv existent în vigoare la un moment dat se exprimă prin sintagma de drept pozitiv.

Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este obligatorie şi este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului16.

Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială, orientând comportamentul şi atitudinea oamenilor în direcţia promovării şi a consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu idealurile şi valorile care guvernează societatea respectivă.

Norma juridică are caracter prescriptiv, în sensul că prin intermediul ei se prescrie o anumită comportare, conduită, ce poate consta într-o acţiune (a da, a face) sau inacţiune (a nu face).

15 Nicolae Popa, op. cit., pag. 13916 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 38

35

Generalitatea normei juridice rezultă din caracterul său abstract şi tipic, de aici decurgând faptul că regula de conduită prescrisă va fi menită să se aplice la un număr infinit de cazuri. Norma de drept este rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale ivite în practică. Prin operaţiuni logice de abstractizare se realizează trecerea de la concret la abstract. Ca regulă de comportare, norma juridică prescrie conduite pe care trebuie să le aibă toţi subiecţii în anumite relaţii sociale. Ea creează tipare în care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp şi spaţiu17.

Norma este impersonală pentru că nu se adresează unei anume persoane, concrete, individualizate, ci se va aplica tuturor persoanelor care vor intra sub incidenţa prevederilor ei. Ea constituie un criteriu unic de apreciere ce vizează un număr nedeterminat de persoane. Ca atare, oricine săvârşeşte o acţiune ori se face vinovat de o inacţiune ce cade sub incidenţa normei de drept va suporta consecinţele legii.

Există norme valabile pentru toţi cetăţenii ţării (exemplu: prezumţia de vinovăţie), altele valabile pentru anumite părţi ale teritoriului ţării (exemplu: hotărârile consiliilor locale) sau care privesc anumite categorii de persoane (exemplu: statutul cadrelor didactice etc.) sau care reglementează drepturile şi obligaţiile organelor unipersonale cum ar fi Preşedintele ţării, Procurorul General etc. Restrângerea sferei persoanelor la care se aplică regula de drept nu schimbă caracterul general şi impersonal al normei. De pildă, în situaţia preşedintelui ţării, norma este generală şi impersonală pentru că ea se va aplica nu numai unui anume preşedinte, ci tuturor care vor fi preşedinţii ţării.

Norma este obligatorie întrucât nu exprimă o simplă doleanţă sau o indicaţie orientativă, ci exprimă o dispoziţie imperativă. Menirea normelor juridice este de a stabili ordinea de drept în orice societate de aceea este necesar ca regulile de drept să aibă caracter obligatoriu. Normele juridice nu sunt simple doleanţe, indicaţii, ci ele sunt porunci, ordine dispoziţii obligatorii. Ea se aplică necondiţionat pe toată durata existenţei sale în vigoare. Ea este obligatorie indiferent de forţa juridică a actului, dacă este emis de Parlament sau de un organ al administraţiei locale, dacă este de drept public ori de drept privat.

TEST DE EVALUARE1. Ce este norma juridică?Răspuns:

2. Care sunt trăsăturile normei juridice?Răspuns:

17 Moise Bojincă, Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, 2001, pag. 59-60

Norma juridică este celula de bază a dreptului, ea este o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este obligatorie şi este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului

36


1. Norma juridică reprezintă:a) un element constitutiv al dreptuluib) o regulă care se formează spontan ca urmare a aplicării ei prelungite şi repetatec) celula de bază a dreptuluid) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injuste) o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, f) o regulă de conduită instituită sau recunoscută de stat şi aplicată sub garanţia forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării ei de bunăvoie

Rezolvare O O

De rezolvat:

2. Normele juridice au un caracter:

a) prescriptivb) generalc) personald) impersonale) obligatoriuf) facultativ


4.2. Structura normei juridice

Conţinutul oricărei norme de drept are o structură internă, denumită logico-juridică, şi o construcţie externă, legată de modul de exprimare în cadrul actului normativ, denumită tehnico-legislativă.

Structura logico-juridică a normeiConţinutul normei juridice are o structură logico-juridică ce se referă la

elementele care compun norma şi legătura reciprocă dintre ele. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca norma respectivă să fie clară şi neechivocă. Orice normă juridică, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, are trei elemente constitutive, şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza este acea parte a normei care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă ori indică categoria subiectelor la care se referă prevederile normei. De exemplu “beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală este obligat să înceapă construcţia locuinţei în termen de un an de la data atribuirii terenului şi să o realizeze cu respectarea prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”18. În acest caz ipoteza este: „beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală”.

Ipoteza poate fi strict determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (precum în exemplul de mai sus) ori relativ determinată sau subînţelesă, când împrejurările sunt formulate de o manieră mai imprecisă. De exemplu, art. 174 Cod penal, care afirmă că „uciderea unei persoane se pedepseşte

18 LEGE nr.15 din 9 ianuarie 2003 - privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate personală, M.Of. nr. 34/22 ian. 2003, articolul 6

37

cu închisoarea …” în situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare nici la persoana care săvârşeşte omorul, nici la locul sau la timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări va fi pedepsit de lege.

Dispoziţia constituie miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă, pentru că absenţa ei ar lipsi de conţinut norma juridică. Ea cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, la conduita lor. De pildă, în art. 5, alin. ultim din Legea nr. 18/1991 se precizează că: „terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil”. Aici ipoteza este: „terenurile care fac parte din domeniul public”, iar dispoziţia: „sunt scoase din circuitul civil”. Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune, ori poate permite săvârşirea unei acţiuni fără să o impună.

Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi constituie măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor şi să îndrepte pe cel vinovat.

Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi determinate, relativ-determinate, unice sau multiple. Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care nu poate fi modificată de organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 Cod civil se precizează că: „Dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea absolută a actului. Sancţiunea este relativ determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative.

După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice sau multiple. Sancţiunile multiple pot fi alternative, situaţie în care există mai multe categorii de sancţiuni şi organul care le aplică poate opta (de exemplu, se poate alege între închisoare sau amendă penală) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate (exemplu: închisoarea şi confiscarea averii). În funcţie de domeniul şi ramura de drept din care face parte norma juridică, sancţiunile pot fi: constituţionale, civile, penale, administrative etc. Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere, ea fiind în ultimă instanţă cea care asigură respectarea normei juridice şi restabilirea ordinii de drept. Din acest motiv într-un stat de drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a prevederilor legale a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare sau modul de redactare a normei. În redactarea oricărui act normativ trebuie avut în vedere că aceasta trebuie să fie clară, concisă şi concretă.

Normele juridice apar în acte normative, în legi, decrete, hotărâri, regulamente, la rândul său actul normativ fiind grupat pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate.

Elementul structural de bază al oricărui act normativ este articolul. El cuprinde de regulă o dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe. În cazul unor acte normative de mare importanţă – Constituţia, Codul penal – articolele au şi note marginale care redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv. Sunt situaţii când un articol cuprinde una sau mai multe norme de drept, după cum sunt situaţii când componentele unei norme sunt exprimate în două sau mai multe articole.

38

TEST DE EVALUARE1. Ce este ipoteza unei norme juridice?Răspuns:

2. Ce reprezintă structura tehnico-juridică a normei juridice?Răspuns:


1. Structura logico-juridică a normei este alcătuită din:a) Ipoteză care este acea parte a normei care arată:1. condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă 2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale3. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei4. modalitatea de restabilire a ordinii încălcateb) Sancţiune care este acea parte a normei care arată:1. consecinţele nerespectării dispoziţiei 2. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată4. împrejurările în care se aplică respectiva normăc) Prescripţie care este acea parte a normei care arată1. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcatăd) Dispoziţie care este acea parte a normei care arată:1. miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă2. împrejurările în care se aplică respectiva normă3. consecinţele nerespectării dispoziţiei4. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile socialeRezolvare: a-1,3 b-1,3 d-1,4

Ipoteza normei juridice este acea parte a normei care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă ori indică categoria subiectelor la care se referă prevederile normei.

39

De rezolvat:

2. Elementul de structură al unui act normativ este: a) capitolulb) titlul actului normativc) articoluld) secţiunea

Rezolvare O O O O

4.3. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice permite o mai bună înţelegere şi interpretare a lor. Criteriile după care se clasifică sunt mai multe. Cel mai important criteriu este cel al forţei lor obligatorii, după care distingem:

A. NORME IMPERATIVE – cele care nu permit nici o derogare de la dispoziţia lor, impunând subiectelor de drept să facă ceva (onerative) sau să nu facă ceva (prohibitive); acestea sunt:- onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (de exemplu, art. 28 din Codul familiei arată că „soţii sunt obligaţi a purta în timpul căsătoriei numele declarat”);- prohibitive, care interzic săvârşirea unor acţiuni (de exemplu, art. 100 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale arată: „Nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent” sau art. 3 (5) din legea 631/2202 – privind bugetul de stat pe anul 2003 statuează: “se interzic reţinerea şi utilizarea de către ordonatorii principali de credite finanţaţi integral din bugetul de stat a căror venituri proprii nu sunt prevăzute în anexele la bugetele ordonatorilor principali de credite”);

B. NORME PERMISIVE sau DISPOZITIVE – sunt cele care nici nu impun, nici nu interzic o anumită comportare, oferind posibilitatea subiectului să opteze pentru o conduită, după propria apreciere (exemplu: dreptul părţilor la apel sau dreptul la recurs).

La rândul lor, normele permisive sunt de mai multe categorii: - norme supletive: sunt cele care oferă părţilor posibilitatea de a opta pentru o anumită conduită şi numai în cazul în care dreptul la opţiune nu a fost exercitat în intervalul de timp stabilit, norma supletivă va fi cea care va stabili reglementarea care se va aplica. De exemplu dacă în cazul desfacerii căsătoriei, soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei (normă supletivă).- norme de stimulare: sunt acele norme care creează pentru titulari posibilitatea obţinerii unor decoraţii, titluri de onoare sau acte de recompensă- norme de recomandare: sunt cele care conţin prevederi neobligatorii adresate unor organizaţii autonome; de exemplu norma conţinută de art. 5 din H.G. 945 – privind inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat – care prevede că “se recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de către unităţile cooperatiste”

Normele juridice se mai pot clasifica şi după ramura de drept din care fac parte, în acest sens avem norme de drept civil, norme de drept comercial, de drept penal, de drept financiar, de dreptul muncii etc.; sau după forma juridică a actului normativ în care sunt cuprinse (norme din legi, decrete, hotărâri etc.).

După sfera de aplicare distingem norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de

40

aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept (de exemplu, Codul penal este constituit dintr-o parte generală şi o parte specială). Normele generale se definesc prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu, multe reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept comercial. De altfel, în art. 1 din Codul comercial se arată „în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică Codicele (Codul) civil”. Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii. De exemplu, Partea specială din Codul penal se ocupă în mod concret de diferitele categorii de infracţiuni, iar normele de excepţie operează în situaţii singulare, deosebite: stare de război, catastrofe etc.

TEST DE EVALUARE1. Ce sunt normele juridice supletive?Răspuns:

2. Ce sunt normele juridice speciale şi de excepţie?Răspuns:


1. Normele juridice onerative:a) interzic săvârşirea unor acţiunib) prin intermediul lor se formulează anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte de drept, stabilindu-se competenţa acestora de a săvârşi anumite acţiunic) impun subiectului de drept o anumită acţiuned) sunt cele în cadrul cărora părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise de lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se aplicae) lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic

Rezolvare O O O O

De rezolvat:

2. „Comercianţii nu au voie să vândă băuturi alcoolice şi ţigări minorilor” este o normă:a) onerativăb) permisivăc) prohibitivă

Rezolvare O O O

Normele juridice supletive sunt cele care oferă părţilor posibilitatea de a opta pentru o anumită conduită şi numai în cazul în care dreptul la opţiune nu a fost exercitat în intervalul de timp stabilit, norma supletivă va fi cea care va stabili reglementarea care se va aplica.

41

REZUMATUL TEMEI

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, instituită sau recunoscută de stat şi aplicată sub garanţia forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării ei de bunăvoie.

Norma juridică:1. este celula de bază a dreptului2. conţine reprezentarea conştientă a legiuitorului în legătură cu conduita

datorată care trebuie urmată de participanţi3. constituie un etalon, un model de comportament4. mai conţine şi explicaţii ale unor termeni juridici, definiţii ale unor

noţiuni sau instituţii juridice sau o serie de principii de dreptNorma juridică are caracter prescriptiv (prescrie o conduită), general

(urmează să se aplice la un număr infinit de cazuri şi persoane), impersonal (nu este individualizată, ci se va aplica tuturor persoanelor care vor intra sub incidenţa prevederilor ei) şi obligatoriu (trebuie respectată).

Conţinutul oricărei norme de drept are o structură internă, denumită logico-juridică (conform căreia norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune), şi o construcţie externă, legată de modul de exprimare în cadrul actului normativ, denumită tehnico-legislativă.

Normele juridice sunt clasificate după mai multe criterii, dintre acestea cel mai important este cel al forţei obligatorii, conform căruia normele sunt:

- IMPERATIVE: ONERATIVE

PROHIBITIVE

- PERMISIVE: SUPLETIVE

DE STIMULARE

DE RECOMANDARE

42

TEST AUTOEVALUARE 1Temele 1-4

1). În sfera dreptului public intră:a) dreptul civil,b) dreptul administrativ,c) dreptul constituţional,d) dreptul financiar,e) dreptul internaţional public,f) dreptul internaţional privat.

2). Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele puteri în stat:

a) puterea politică,b) puterea judecătorească,c) puterea mass-media,d) puterea legislativă,e) societatea civilă,f) puterea executivă.

3). Teoria generală a dreptului este:a) o ştiinţă globalăb) o ştiinţă care ajută la cunoaşterea fenomenului juridic c) o ştiinţă care studiază fenomene juridice particulare d) o ştiinţă care cuprinde noţiuni şi instituţii fundamentale valabile pentru toate celelalte ramuri de drepte) o ştiinţă care studiază dreptul dintr-o anumită ţarăf) o ştiinţă care studiază dreptul în ansamblul său

4). Dreptul pozitiv reprezintă:a) ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societateb) posibilitatea, prerogativa unei persoane de a dobândi un dreptc) totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat

5). Ramurile de drept din sfera dreptului privat reglementează:a) raporturile dintre stateb) raporturile dintre stat şi cetăţenic) raporturile dintre particulari

6). Ştiinţele juridice istorice:a) studiază istoria unei ramuri de dreptb) ajută la cunoaşterea fenomenului juridicc) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţenid) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului

7). Ştiinţele juridice participative:a) studiază istoria unei ramuri de dreptb) ajută la cunoaşterea fenomenului juridicc) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţenid) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului

8). În sfera dreptului privat intră:a) dreptul civil,b) dreptul administrativ,c) dreptul constituţional,d) dreptul financiar,e) dreptul internaţional public,f) dreptul internaţional privat,

43

g) toate răspunsurile sunt corecte h) nici un răspuns nu este corect.

9). Puterea legislativă este reprezentată de:a) Guvernb) Preşedintec) Parlamentd) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiee) toate răspunsurile sunt corectef) toate răspunsurile sunt incorecte

10). Puterea executivă este reprezentată de:a) Parlamentb) Preşedinte, Guvern şi administraţia publicăc) instanţele judecătoreşti

11). Puterea executivă are rolul: a) de a emite norme juridiceb) de a organiza executarea legiic) de a soluţiona litigiile care apar în procesul de aplicare a legii

12). Principiul PACTA SUNT SERVANDA se referă la faptul că: a) toatele actele sunt încheiate cu intenţie sinceră şi onestitateb) angajamentul, promisiunea asumată de statele semnatare ale unui tratat sau acord internaţional vor fi duse la îndeplinire;c) legile sunt obligatoriu de respectatd) nimeni nu are voie să nu cunoască legea

13). Principiul bunei-credinţe este specific: a) dreptului penalb) dreptului internaţional publicc) dreptului civild) dreptului muncii

14). Dreptul subiectiv reprezintă:a) ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societateb) posibilitatea, prerogativa unei persoane de a dobândi un dreptc) totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat

15). Ramurile de drept din sfera dreptului public reglementează:a) raporturile dintre stateb) raporturile dintre stat şi cetăţenic) raporturile dintre particulari

44

Tema nr. 5Acţiunea actelor normative în timp,

în spaţiu şi asupra persoanelor

Unităţi de învăţare: Acţiunea normei juridice în timp Acţiunea normei juridice în spaţiu Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

Obiectivele temei: prezentarea modului cum acţionează în timp norma juridică, prin arătarea intrării şi a ieşirii din vigoare a unui act normativ, a sublinierii principiului neretroactivităţii legii şi a excepţiilor de la acest principiu prezentarea modului cum acţionează în spaţiu norma juridică prezentarea modului cum acţionează norma juridică asupra persoanelor, a regulilor şi a excepţiilor acţiunii normei juridice asupra persoanelor


Bibliografie recomandată: Cosma D., Szasz M., Nistor I.- Teoria generală a dreptului, Editura Focus, Petroşani, 2004 Mihai Bădescu – Teoria normei juridice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004 Cristea S., Eremia M., Popa N. – Teoria generală a dreptului, ed. a-II-a, Ed. All Beck, 2005

5.1. Acţiunea normei juridice în timp

În primul rând pentru a putea vorbi despre acţiunea actelor normative în timp, trebuie stabilit exact momentul la care acestea intră şi ies din vigoare.

O normă juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care este în vigoare. Trebuie însă precizat că existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sale, aceasta însemnând că uneori data adoptării actului normativ este diferită de cea a intrării în vigoare.

Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă dată. De exemplu, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a intrat în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei Monitorul Oficial, Legea 500/2002 privind finanţele publice a fost adoptată în luna iunie a anului 2002, a fost publicată în Monitorul Oficial în luna august 2002, iar în cuprinsul legii era specificat că ea va intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.

Este posibil, de asemenea, ca actul normativ să intre în vigoare chiar din momentul adoptării lui, în condiţiile în care organul emitent prevede acest lucru. În aceste condiţii chiar dacă actul nu a fost încă publicat în Monitorul Oficial, neîndeplinindu-se astfel condiţia aducerii lui la cunoştinţa publică, se au în vedere mijloacele moderne de informare şi publicitate care pot asigura totuşi cunoaşterea actelor respective.

45

De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se aplică principiul conform căruia „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă se explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta scuza ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În teoria contractelor civile sau comerciale există o excepţie de la principiul menţionat. Dacă o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care norma juridică le produce, ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept şi, deci, voinţa i-a fost viciată . Stabilirea cu precizie a datei la care intră în vigoare norma juridică este deosebit de importantă pentru a fi determinat momentul de la care aceasta începe să producă efecte juridice.

Momentul ieşirii normei din vigoare nu este precizat în lege ea fiind adoptată, de regulă, pe o perioadă nedeterminată. De la această regulă există şi situaţia excepţională potrivit căreia vorbim despre legile temporare a căror durată de aplicare este limitată pe o anumită perioadă de timp prestabilită, în acest caz legea ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termen. Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior.

Abrogarea reprezintă modalitatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi de mai multe feluri:

- expresă-directă, când legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea …, precizându-se numărul şi data acesteia);

- expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective;

- implicită (tacită), în cazul în care legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

Nu trebuie făcută confuzie între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.

O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări. Evident, unele norme juridice apărute înainte de evenimentele din decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres.

Un caz particular de ieşire din vigoare a legii este ajungerea la termen, caz care este particular, deparece este specific doar legilor temporare, deoarece doar ele au prevăzută o durată de timp a existenţei lor în care se aplică, ca atare doar ele au prevăzut un termen până la care se vor aplica şi, deci, doar ele pot ajunge la termen.

Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut. Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după

46

intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma este retroactivă.

Principiul fundamental al acţiunii legilor este cel al neretroactivităţii legii. Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea acţionează numai pentru viitor, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea încă nu există. Aşadar în conformitate cu acest principiu legea este activă, ea nici nu retroactivează, nici nu ultractivează.

În conformitate cu acest principiu Codul civil, la art. 1 stabileşte că: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15, alin. 2 care stipulează că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

În mod excepţional există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:

- legea penală mai favorabilă – această excepţie de la principiul neretroactivităţii exprimă o concepţie umanitară, permiţând persoanei care a comis o infracţiune în trecut, sub imperiul legii vechi, înlocuită de o altă lege mai nouă să i se aplice, dintre cele două reglementări, cea care prevede o pedeapsă mai blândă (articolele 13,14,15 din Codul Penal).

- prevederile legilor interpretative care se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, deoarece se consideră că legea interpretativă face corp comun cu legea interpretată şi a fost adoptată pentru a explica înţelesul exact al legii interpretate, înţeles ce trebuie să îi fie atribuit de la intrarea ei în vigoare, ceea ce înseamnă că şi ea va produce efecte juridice de la data la care intrase în vigoare legea interpretată,

- situaţia în care actul normativ prevede în mod expres că se aplică unor situaţii anterioare – într-un stat de drept trebuie să existe norme principiale care să limiteze această posibilitate, iar în cazul în care se recurge la ea trebuie să fie doar cu caracter excepţional, pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Cât priveşte încetarea acţiunii legii prin abrogare sau ajungere la termen există şi în această situaţie două excepţii de ultraactivitate, când prevederile actelor respective se mai aplică chiar dacă acestea fost abrogate sau au ajuns la termen.

Este situaţia legii penale mai favorabile care se va aplica şi după înlocuirea ei cu o lege mai aspră, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, şi a legii temporare ale cărei prevederi se aplică şi după împlinirea termenului de acţiune pentru infracţiunile săvârşite cât timp ea a fost în vigoare, dar fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

47

TEST DE EVALUARE

1. Ce înţelegeţi prin principiul neretroactivităţii legii?Răspuns:

2. Care sunt excepţiile de la principiul neretroactivităţii legii?Răspuns:

Principiul neretroactivităţii legii este principiul care guvernează acţiunea legilor, consfinţit de Constituţie, şi se referă la faptul că legea acţionează numai pentru viitor, adică legea este activă, ea nici nu retroactivează, nici nu ultractivează.

48

Intrarea în vigoare a unui act normativ - la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial- sau la o altă dată prevăzută în textul legii

Ieşirea din vigoare a unui act normativ- abrogare

- căderea în desuetudine - ajungerea la termen (în cazul legilor temporare)

Între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare actul normativ este în vigoare, ceea ce însemnă că el este obligatoriu şi trebuie respectat

LEGEA ACŢIONEAZĂ NUMAI PENTRU VIITOR – aceasta însemnând că ea nu se aplică decât de la data intrării ei în vigoare faptelor care s-au petrecut după intrarea ei în vigoare – acesta se mai numeşte şi PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII

EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII

legea penală mai favorabilă

legile interpretative

49


1. Norma juridică iese din vigoare prin:

a) abrogare:A). expresă-directă, ceea ce înseamnă că :1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă

reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă

3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective

4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări

B). expresă-indirectă, ceea ce înseamnă că :1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără

a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau

anumite articole, se abrogă 3. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a

realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă


C). implicită (tacită) ceea ce înseamnă că:1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă





b) derogare, ceea ce înseamnă că 1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără

a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a

realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau

anumite articole, se abrogă 4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă


c) căderea ei în desuetudine, ceea ce înseamnă că :

50

1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.




Rezolvare a – A-2, B-1, C-1,c-2

De rezolvat:

2. Norma juridică intră în vigoare:a) la data publicării ei în Monitorul Oficial al Românieib) la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al Românieic) la o anumită dată specificată în cuprinsul eid) la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României

Rezolvare O O O O

5.2. Acţiunea normei juridice în spaţiu

Aplicarea normei juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii, potrivit căruia orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului.

Prin teritoriu, conform normei juridice penale19, se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. Se consideră de către Codul Penal infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării şi infracţiunea comisă pe o navă ori aeronavă română.

Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată şi de competenţa teritorială a organului emitent, astfel că actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg teritoriul statului, iar actele normative ale autorităţilor administraţiei publice au acţiunea limitată strict la unitatea administrativ-teritorială respectivă. Există însă şi situaţii când organul legislativ stabileşte acţiunea actelor normative pe o anumită parte a teritoriului statului (de exemplu numai în zona de frontieră, sau într-o zonă strict delimitată ca urmare a unei calamităţi).

19 Articolele 142 şi 143 din Codul Penal Român

51

TEST DE EVALUARE1. Ce înţelegeţi prin principiul teritorialităţii?

Răspuns:

2. Ce înţelegeţi prin teritoriu românesc?Răspuns:


1. Prin teritoriul României se înţelege:a) întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele Românieib) spaţiul navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţionalc) spaţiul comercial al hotelurilor româneşti de pe teritoriul altor stated) toate cele trei răspunsuri sunt corectee) toate cele trei răspunsuri sunt incorecte

Rezolvare O O O

De rezolvat:

2. Actele normative emise de autorităţile locale acţionează:a) pe teritoriul întregului statb) pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale unde funcţionează organul

emitentc) pe teritoriul întregului stat şi în statele cu care România a încheiat

tratate sau acorduri internaţionale

Rezolvare O O O

5.3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este strâns legată de acţiunea actelor normative în spaţiu, legătura juridică dintre stat şi locuitorii aflaţi pe teritoriul său se exprimă prin cetăţenie.

În ceea ce priveşte acţiunea actelor normative asupra persoanelor, potrivit principiului personalităţii actele normative emise de autorităţile statului respectiv sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv şi pentru străinii sau apatrizii20 aflaţi pe teritoriul acelui stat.

20 apatrid, apatrizi - persoane fără cetăţenie

Principiul teritorialităţii se referă la faptul că orice normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului.

52

De la acest principiu există însă unele excepţii, în sensul că în anumite situaţii normele statului nu se aplică unor anumite categorii de persoane şi bunurilor acestora. Acestea sunt:

imunitatea personalului diplomatic21 şi regimul juridic al consulilor22, regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

Imunitatea diplomatică se referă la exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă, în cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă aceştia putând fi declaraţi “persona non grata” şi expulzaţi. De inviolabilitate se bucură sediul misiunii diplomatice şi reşedinţa particulară a agentului diplomatic, precum şi documentele, arhiva, corespondenţa oficială, valiza diplomatică şi curierul diplomatic.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicat străinilor, acesta se poate împărţi în trei grupe: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură proprii săi cetăţeni. De exemplu conform legislaţiei noastre străinii nu au drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii publice. Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate în acordurile internaţionale sau în legislaţiile naţionale. Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine această clauză în raporturile cu statele dezvoltate este explicabilă, pentru că prezenţa acesteia înlătură orice discriminări.Pe de altă parte în ceea ce priveşte regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în

afara graniţelor ţării, trebuie precizat că normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale, dar şi că cetăţeanul român trebuie să se supună şi legilor statului respectiv. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.

Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi. Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme.

21 Imunitatea diplomatică se referă la exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă, în cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă aceştia putând fi declaraţi “persona non grata” şi expulzaţi. De inviolabilitate se bucură sediul misiunii diplomatice şi reşedinţa particulară a agentului diplomatic, precum şi documentele, arhiva, corespondenţa oficială, valiza diplomatică şi curierul diplomatic.

Personalul unei misiuni diplomatice se compune din personal diplomatic, personal tehnico-administrativ şi personal de serviciu. Personalul diplomatic are imunitate deplină, personalul tehnico-administrativ beneficiază de aceleaşi imunităţi ca personalul diplomatic, cu excepţia imunităţii de jurisdicţie, iar personalul de serviciu beneficiază de imunitate numai pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiei oficiale pe care o exercită.22 Funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi personalul de serviciu beneficiază de un regim de imunităţi mai restrâns decât cei din ambasadă.

53

TEST DE EVALUARE1. Enumeraţi excepţiile de la principiul personalităţii?

Răspuns:

2. Ce înţelegeţi prin regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate aplicat străinilor?

Răspuns:


1. Regimul special aplicat străinilor înseamnă:a) acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate în acordurile internaţionale sau în legislaţiile naţionaleb) regimul în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizatc) recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură proprii săi cetăţeni

Rezolvare O O O

De rezolvat:

2. Excepţiile de la principiul personalităţii care guvernează acţiunea normei juridice asupra persoanelor sunt: a) imunitatea diplomaticăb) regimul juridic al consulilorc) legile temporared) legile interpretativee) normele juridice prohibitivef) regimul juridic aplicabil străinilor


REZUMATUL TEMEI

Excepţiile de la principiul personalităţii sunt: imunitatea personalului diplomatic şi regimul juridic al consulilor, regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie, regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate, recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat

54

Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana.Acţiunea actelor normative în TIMP

Regulă: actele normative acţionează pe durată nedeterminată. Excepţie: actele normative temporare – sunt acelea ale căror efecte

durează o anumită perioadă de timp, prevăzută în lege încă de la intrarea ei în vigoare, actul ieşind din vigoare prin ajungerea lui la termen.

Norma juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care ea este în vigoare, cu precizarea că existenţa actului juridic nu coincide cu durata acţiunii sale, aşa cum vom vedea într-un curs ulterior referitor la tehnica elaborării normelor juridice. Pentru a stabili cât timp acţionează o normă juridică trebuie să stabilim momentul exact al intrării şi al ieşirii din vigoare a normei juridice.Momentul intrării în vigoare- la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial - sau la o altă dată prevăzută în textul legii

De la momentul intrării în vigoare legea va produce efecte juridice numai pentru viitor – acesta reprezentând principiul neretroactivităţii legii. Conform acestui principiu, legea acţionează şi produce efecte juridice, cu alte cuvinte ni se aplică numai de la data intrării ei în vigoare.

Referitor la acest principiu în Constituţie este stipulat în art. 15, alin. 2 că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

Însă de la principiul neretroactivităţii există şi excepţii:- prevederile legilor interpretative care se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, întrucât fac corp comun cu acesta- legea penală mai favorabilă – când se aplică persoanei care a comis o infracţiune în trecut, sub imperiul legii vechi, înlocuită de o altă lege nouă şi i se va aplica legea nouă pentru că ea prevede o pedeapsă mai blândă, cu toate că nu era în vigoare când fapta a fost săvârşită, ceea ce înseamnă că ea retoactivează.- situaţia în care actul normativ prevede în mod expres că se aplică unor situaţii anterioare – cu precizarea că într-un stat de drept trebuie să existe norme principiale care să limiteze această posibilitate, iar în cazul în care se recurge la ea trebuie să fie doar cu caracter excepţional, pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.Momentul ieşirii din vigoare

- abrogare- căderea în desuetudine - ajungerea la termen (în cazul legilor temporare)

Acţiunea actelor normative în SPAŢIU şi ASUPRA PERSOANELORNorma juridică acţionează într-un spaţiu determinat, cunoscut sub

noţiunea de teritoriu şi acţionează asupra unor persoane care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu.

Prin teritoriul ROMÂNIEI, conform normei juridice penale, se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia, precum şi suprafaţa şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţional, precum şi sediile misiunilor diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi reprezentanţele economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state.

Actele normative emise de autorităţile statului respectiv sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv şi pentru străinii sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acelui stat. Singurele excepţii de la această regulă sunt:

- imunitatea personalului diplomatic şi regimul juridic al consulilor ,- regimul juridic al străinilor şi apatrizilor

55

- regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate- recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt

stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

56

Tema nr.6

IZVOARELE DREPTULUI

Unităţi de învăţare: Conceptul de izvor de drept. Izvoarele materiale şi izvoarele formale Obiceiul juridic sau cutuma Legea şi celelalte acte juridice normative Alte izvoare ale dreptului. Izvoarele dreptului românesc

Obiectivele temei: prezentarea noţiunii de izvor de drept prezentarea izvoarelor dreptului enumerarea izvoarelor dreptului românesc


Bibliografie recomandată: Cosma D., Szasz M., Nistor I.- Teoria generală a dreptului, Editura Focus, Petroşani, 2004 Craiovan I. – Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001 Costică Voicu – Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

6.1. Conceptul de izvor de drept. Izvoarele materiale şi izvoarele formale

Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice (acte normative, obiceiul juridic, practica judiciară), dar şi în sens etimologic, prin el fiind denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului.

În ştiinţa juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal ale dreptului tocmai pentru a se evita confuzia între cele două abordări23.

Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează dreptul, geneza dreptului.

Prin izvoare formale se înţeleg mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvoarele materiale, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.

Termenul de izvor este folosit de asemenea în sensul uzitat de ştiinţele istorice, desemnând sursele de cunoaştere ale unui sistem de drept cum ar fi izvoarele scrise şi nescrise, cele de natură arheologică care pot oferi informaţii despre dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre legislaţia unei ţări etc.

Izvoarele directe sunt actele normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit de către organele de stat.

23 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 52

57

Sunt considerate izvoare indirecte obiceiul, actele organizaţiilor nestatale, deoarece acestea, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare au nevoie de recunoaşterea (sancţionarea) lor de către autoritatea publică Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte ca atare, motiv pentru care aceasta este considerată izvor indirect sau complex. Este izvor complex pentru că este compus atât din norma obişnuielnică cât şi din actul juridic emis de un organ de stat prin care i se recunoaşte forţa juridică.

În concluzie, putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

TEST DE EVALUARE1. Ce înţelegeţi prin conceptul de izvor de drept?Răspuns:

2. Enumeraţi izvoarele formale?Răspuns:


1. Izvoarele materiale sunt:a) factorul socialb) decretele prezidenţialec) legea d) factorii de configurare a dreptuluie) actele GuvernuluiRezolvare O O O

De rezolvat:

2. Sunt izvoarele indirecte:a) obiceiulb) decretele prezidenţialec) legea d) actele organizaţiilor nestatalee) actele Guvernului


Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

58

IZVOARELE DREPTULUI

MATERIALE

FORMALE

Cadrul natural

Cadrul social-politic

Factorul uman

Dreptul natural

Raţiunea umană

Conştiinţa juridică

LEGEA

ALTE ACTE NORMATIVE

CUTUMA

CONTRACTUL NORMATIV

DECRETE PREZIDENŢIALE,

HOTĂRÂRIde Guvern,

ORDONANŢE de Guvern,

ORDONANŢE de URGENŢĂ

ale Guvernului,ORDINE ale miniştrilor,

HOTĂRÂRI ale Consiliilor Locale,

TRATATE,ACORDURI,CONVENŢII

INTERNAŢIONALE

Doctrina Jurisprudenţa

NU SUNT IZVOARE DE DREPT

Factori de ordin geografic

Factori de ordin biologic

Factori de ordin demografic

Factorul economic

Structurile organizatorice ale societăţii

Factorul cultural ideologic

Factorul istoric, etnic, naţional

59

6.2. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este o regulă de conduită care se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii24.

Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:

a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţa juridică acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării ordinii de drept;

b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept;

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat.

Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate cu forţă juridică devin obiceiuri juridice (cutume) şi, prin urmare, sunt izvoare de drept.

Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic s-a realizat, de regulă, în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze.

În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplica în: - dreptul civil (în măsura în care Codul civil român face trimitere la

aplicarea obiceiului în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate (art. 600, 607, 610), de vânzare (art. 1359), art. 970, 548 etc., unele texte din Codul Civil şi art. 41, alin. 6 din Constituţie, care se referă la dreptul de proprietate şi respectarea bunei vecinătăţi)

- dreptul comercial (cazul „uzurilor locului de plată”, în funcţie de care se determină valoarea monedei străine atunci când o cambie sau un cec este plătibil într-o monedă care nu are curs la locul plăţii (art. 45 din Legea nr. 58/1934) .

- dreptul constituţional (în baza uzanţelor parlamentare prima sesiune de după alegeri este condusă de parlamentarul cel mai în vârstă).

Cronologic, cutuma a fost prima formă de exprimare a dreptului, primele norme juridice nefiind altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, legea talionului şi compoziţia (răscumpărarea) .

Dacă cutuma a fost izvorul principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu25, în epoca modernă şi contemporană, rolul acesteia se reduce mai ales în ţările europene continentale ca urmare a promovării puternice a codificărilor, dar se menţine, alături de practica judiciară, în sistemul dreptului anglo-saxon. Cutuma continuă să aibă încă

24 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 5425 Dintre acestea amintim: "Oglinda saxonă" din 1230, "Oglinda şvabă" denumită şi drept imperial din 1273-1282 în Germania, "Pravila rusă" din sec. IX-XIII în Rusia. În Franţa, încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea au fost adunate, la ordinul Ministerului de Interne, cutumele locale.

60

un rol important ca izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia. Obiceiul juridic ca izvor de drept este în genere propriu societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi transformare.

TEST DE EVALUARE1. Ce înţelegeţi prin cutumă?Răspuns:

2. Ce atitudine poate să aibă puterea de stat faţă de obiceiuri?Răspuns:


1. Obiceiul devine obicei juridic (cutumă):a) din momentul apariţiei saleb) ca urmare a recunoaşterii sale de către puterea de statc) ca urmare a tolerării sale de către puterea de statd) ca urmare a aplicării sale pe o perioadă de timp îndelungată,

astfel încât se transformă în automatism de comportament

Rezolvare O O O

De rezolvat:

2. Cutuma (obiceiul juridic):a) este un izvor de drept nescrisb) este un izvor de drept scrisc) este un izvor de drept directd) este un izvor de drept indirecte) este un izvor materiale) este un izvor formal


6.3. Legea şi celelalte acte juridice normative

Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria cea mai importantă a izvoarelor dreptului dobândind un caracter predominant îndeosebi în epoca modernă şi contemporană.

Obiceiuri juridice, numite şi cutume sunt acele obiceiuri recunoscute de puterea de stat şi dotate cu forţă juridică.

61

În toate sistemele de drept există mai multe categorii de acte normative constituite într-un sistem ierarhizat, în care locul principal îl ocupă legea. În principiu, denumirea de lege este folosită, în doctrina juridică, pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal în funcţie forma de guvernământ şi regimul politic al statului.

Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de drept, care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a poporului.

Clasificarea legilorDin punctul de vedere al forţei juridice se disting:

legi constituţionale legi organice legi ordinare.

Prin conţinutul lor legile constituţionale (Constituţia şi legile de modificare a acesteia) au ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, Constituţia are o poziţie deosebită deoarece dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea, conţinutul tuturor actelor normative trebuind să fie conform cu prevederile Constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege, din alte acte normative sau izvoare de drept nu pot să contravină, în nici un fel Constituţiei. Este vorba de principiile supremaţiei Constituţiei şi constituţionalităţii legilor ca şi trăsături specifice ale statului de drept.

Teoria dreptului şi practica unor ţări disting aşa numitele legi organice care au o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare. Constituţia României, în art. 72, prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare, precum şi care sunt domeniile în care se adoptă legi organice26. Legile organice au o procedură de adoptare diferită de aceea a

26 Prin lege organică se reglementează, conform art. 73(3) din Constituţie: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor;

62

legilor ordinare, pentru adoptarea legilor organice fiind nevoie de votul majorităţii membrilor fiecărei camere a Parlamentului.

Legile ordinare reglementează raporturi juridice mai puţin importante, respectiv orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale sau organice. Domeniile sale de reglementare nu sunt enumerate de Constituţie. Pentru adoptarea legilor ordinare şi a hotărârilor este nevoie doar de votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră a Parlamentului.

Decretul-lege este un act normativ, un izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi nu este elaborat de organul legislativ are totuşi putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica sau înlocui. Legiferarea prin decrete legi este specifică în perioadele revoluţionare sau în perioadele în care Parlamentul este în imposibilitate să se întrunească imediat.

Ordonanţele Guvernului se emit în temeiul unei legi de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

De asemenea, acte normative care sunt izvoare ale dreptului sunt şi ordinele, instrucţiunile, regulamentele miniştrilor cu caracter normativ, tratatele sau acordurile internaţionale, precum şi actele normative emise de organele locale, respectiv hotărâri ale Consiliilor locale.

TEST DE EVALUARE1. Care este cel mai important izvor de drept?Răspuns:

2. Ce este decretul-lege?Răspuns:


1. Intră în categoria legilor constituţionale:a) legile interpretativeb) Constituţiac) legile temporared) legile de revizuire a Constituţiei

Rezolvare O O

De rezolvat:

2. Legile organice se adoptă:a) cu votul a cel puţin ¼ din numărul deputaţilor şi senatorilor

t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Legea

63

b) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camerec) cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camered) cu votul a ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor


6.4. Alte izvoare ale dreptului. Izvoarele dreptului românesc

Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei.

Plecând de la considerentul că instanţele de judecată cu ocazia soluţionării unor cauze sunt puse în situaţia de a preciza sensul legii, când acesta este obscur, sau de a completa şi suplini lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-se astfel o anumită practică judiciară (jurisprudenţa).

Jurisprudenţa sau practica judiciară reprezintă ansamblul soluţiilor date de un organ jurisdicţional unor cauze determinate, evocate şi analizate deseori de către doctrină şi care se bazează pe litera şi spiritul legii.

Totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, care au forţă obligatorie pentru cazurile similare care se vor judeca în viitor poartă denumirea de precedent judiciar 27 .

În doctrina interbelică28, deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea o creează în mod indirect.

Atitudinea rezervată faţă de caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei se fundamentează pe principiul separaţiei puterilor în stat – conform căruia crearea legilor revine organului legiuitor, în vreme ce rolul organelor judecătoreşti este de a aplica legea cazurilor concrete, de unde rezultă că a recunoaşte tribunalelor dreptul de elaborare normativă înseamnă o imixtiune în prerogativele puterii legislative.

De asemenea, judecătorul, potrivit regulilor de organizare judecătorească din ţara noastră, nu este ţinut de hotărârea dată într-o cauză similară judecată anterior de el însuşi sau de o altă instanţă, deoarece activitatea jurisdicţională trebuie să fie opera de convingere intimă a judecătorilor.

27 Costică Voicu – Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 181-18028 Victor Onişor – Tratat de drept administrativ român, Cluj, 1923, pag. 6-16

64

Astăzi, se consideră că două cazuri subliniază importanţa precedentului în sistemul de drept românesc: deciziile Plenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie29 şi deciziile Curţii Constituţionale30.

Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate sistemele de drept, acesta reducându-se în epoca modernă, în ţările de pe continentul european, dar menţinându-se în sistemul dreptului anglo-saxon31.

Recent32, pe aceeaşi linie de idei este evidenţiată tendinţa care se manifestă în ţările de drept scris de a recurge la practica judecătorească ca izvor suplimentar de drept, precum şi tendinţa ţărilor cu sisteme de drept jurisprudenţial de a recurge la lege, ca izvor de drept suplimentar, tendinţe din care se deduce estomparea contrastului dintre sistemele de drept romano-germanic şi anglo-saxon.

Contractul normativ este unul din izvoarele dreptului cu o sferă mai restrânsă. Spre deosebire de contractele care stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a creării normelor juridice în care drepturile şi obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită, ca norme juridice obligatorii în comportamentul părţilor .

O aplicare largă a avut contractul normativ ca izvor de drept în feudalism în reglementarea raporturilor dinte diferite stări sau paturi sociale sau dintre acestea şi monarhi33.

Contractul este un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor de stat. Ca exemplu, amintim tratatul de constituire al URSS. În dreptul intern întâlnim contractul colectiv care este izvor de drept al muncii referitor la prevederile sale cu caracter general care se constituie adevărate norme juridice de natură convenţională. De asemenea o importanţă deosebită i se recunoaşte contractului în sens general de convenţie, tratat, acord, ca izvor al dreptului internaţional.

Doctrina sau ştiinţa juridică a avut un rol însemnat ca izvor de drept în antichitate şi în epoca medievală. În dreptul roman34, activitatea

29 În momentul în care aceeaşi lege este aplicată şi interpretată diferit pe cuprinsul ţării de către instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, care are dreptul să orienteze activitatea judiciară a instanţelor inferioare, poate da, în plen, decizii de îndrumare pentru aplicarea unitară a legii, acestea având ca acoperire prestigiul şi poziţia organului care le emite întrucât. Aceste decizii stabilesc o serie de reguli după care să se călăuzească instanţele inferioare în aplicarea normelor de drept, când prevederile acestora nu sunt destul de clare. De aici rezultă şi îndoiala asupra caracterului de izvor de drept, pentru că, în definitiv, nu este vorba de o operă de creare a dreptului, ci de simple îndrumări.30 Curtea Constituţională este o autoritate autonomă, nesubordonându-se nici unei autorităţi. Deciziile Curţii Constituţionale în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate prezintă caracteristicile precedentului judiciar31 Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar care este alcătuit din actele Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun, alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi din cutume. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat o autoritate şi nu un simplu interpret al legii, el stabilind cutuma, iar hotărârea sa constituie un precedent obligatoriu în viitor nu numai pentru instanţa respectivă, ci şi pentru toate instanţele inferioare, astfel, judecătorul creează dreptul.32 Sofia Popescu – Din nou despre practica judecătorească ca izvor formal de drept, în Studii de drept românesc, serie nouă, nr. 1-2, 1999, pag. 199-20133 În acest sens poate fi amintită în Anglia, Magna Charta Libertatum încheiată între baroni, cavaleri şi orăşeni, cu Regele Ioan fără de Ţară în anul 1215.34 Începând cu împăratul August, ceilalţi împăraţi au acordat jurisconsulţilor dreptul de a da avize în soluţionarea unor cauze, avize de care judecătorii erau datori să ţină seama. Treptat aceste avize

65

jurisconsulţilor era o activitate complexă şi bogată şi privea atât aplicarea şi interpretarea dreptului cât şi adaptarea lui la nevoile relaţiilor sociale.

Doctrina reprezintă literatura de specialitate, adică ansamblul cunoştinţelor cercetătorilor de drept cu privire la anumite noţiuni juridice sau altfel spus „analizele, investigaţiile şi interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic”35.

De-a lungul timpului ştiinţa juridică a adus o importantă contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare.

Izvoarele dreptului românescDin categoria izvoarelor dreptului românesc distingem:

- legea, care este izvorul principal şi superior al sistemului nostru de drept actual;- decretele-legi;- ordonanţele guvernului; - decretele Preşedintelui României;- hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor.

Contractul şi obiceiul, însă cu un rol limitat şi o poziţie subsidiară. Contractul este recunoscut ca izvor al dreptului intern, sub forma contractului colectiv de muncă.

Obiceiul sau cutuma are o valoare redusă, lucru explicabil datorită rolului proeminent al legii şi celorlalte acte normative, pe de o parte, şi datorită incompatibilităţii naturii cutumei – creaţie lentă, spontană – cu ritmul rapid al dezvoltării societăţii actuale pe de altă parte. Obiceiul juridic se mai păstrează în dreptul civil în măsura în care Codul civil român face trimitere la aplicarea obiceiului în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate (art. 600, 607, 610), de vânzare (art. 1359) etc., unele texte din Codul Civil şi art. 41, alin. 6 din Constituţie, care se referă la dreptul de proprietate şi respectarea bunei vecinătăţi.

Pe plan local, sunt izvoare de drept deciziile hotărârilor locale cu caracter normativ, în conformitate cu legile şi alte acte normative ale organelor superioare, în executarea atribuţiilor legale .

Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, dar ele au totuşi o importanţă deosebită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului. Cu toate acestea este recuoscută importanţa deciziilor Plenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a deciziilor Curţii Constituţionale.

TEST DE EVALUARE1. Ce este jurisprudenţa?Răspuns:

au început să fie luate în considerare şi la soluţionarea altor cauze similare. Unele opere ale jurisconsulţilor romani, dintre care amintim: Papinian, Ulpian, Modestin şi Gaius, au dobândit putere de lege35Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 184

Ansamblul soluţiilor date de un organ jurisdicţional unor cauze determinate, evocate şi analizate deseori de către doctrină şi care se bazează pe litera şi spiritul legii.

66

2. Enumeraţi izvoarele dreptului românesc.Răspuns:


1. Jurisprudenţa este izvor de drept:a) În sistemul de drept românescb) În sistemul de drept anglo-saxonc) în ambele sisteme de drept

Rezolvare O O

De rezolvat:

2. Doctrina reprezintă:a) ansamblul soluţiilor date de instanţele judecătoreştib) literatura de specialitatec) ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de dreptd) totalitatea lucrărilor, tratatelor, monografiilor sau analizelor pe

care specialiştii le-au dat fenomenului juridic


REZUMATUL TEMEI

În majoritatea sistemelor de drept izvoarele dreptului sunt:- legea, care este cel mai important izvor de drept- alte tipuri de acte normative, precum hotărâri, ordonanţe

şi ordonanţe de urgenţă ale guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, acte cu caracter normativ ale autorităţilor locale, ca de exemplu hotărâri ale Consiliilor locale

- cutumele, cu precizarea că acestea şi-au pierdut din importanţă în epoca modernă şi contemporană

- precum şi contractele normative, fără a fi foarte des întâlnite

În sisteme de drept precum sistemul anglo saxon jurisprudenţa are calitatea de izvor de drept. În Marea Britanie precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iar judecătorul nu este considerat un simplu interpret ci un creator de lege. La noi deocamdată jurisprudenţa n uare calitatea de izvor de drept. Totuşi, astăzi, se consideră că două cazuri subliniază importanţa precedentului în sistemul de drept românesc: deciziile Plenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi deciziile Curţii Constituţionale.

67

Tema nr.7

RAPORTUL JURIDIC

Unităţi de învăţare: Definiţia şi trăsăturile raportului juridic Elementele constitutive ale raportului juridic

Obiectivele temei: prezentarea noţiunii de raport juridic prezentarea elementelor constitutive ale oricărui tip de raport juridic



7.1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Cea mai simplă definiţie dată raportului juridic este aceea că „raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică, apărată prin coerciţiunea statală şi caracterizată prin existenţa unor drepturi şi obligaţii juridice” .

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic avem nevoie de cele trei elemente, premise fără de care raportul juridic nu poate lua naştere:

1. existenţa normei juridice (aceasta trebuie să fie activă, în vigoare, elaborată de puterea de stat şi anterioară raportului juridic) – căci trebuie precizat că norma juridică îşi găseşte în raportul juridic principalul său mod de realizare;

2. subiectele de drept;

3. faptele juridice.Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări care, potrivit

normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil).

După criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în: - Evenimente care sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa oamenilor

- naturale: naşterea, moartea, calamităţile naturale (de exemplu, cutremurul poate produce anumite pagube, deci anumite consecinţe juridice, fiind prin aceasta un fapt juridic) şi

- sociale: alegeri, revoluţii, lovituri de stat etc.

69

- Acţiuni umane care sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice şi ilicite când le încalcă.

Trăsăturile raportului juridicRaportul juridic este un raport:

- social deoarece se stabileşte de fiecare dată între oameni . - de voinţă (voliţional) - raportului juridic are un caracter dublu voliţional pentru că ne referim, în primul rând, la voinţa statală exprimată în normele juridice, şi, în al doilea rând, la voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic.- valoric: aceasta însemnând că raportul juridic îşi găseşte concretizarea în valorile esenţiale ale societăţii- cu caracter de istoricitate, deoarece fizionomia raportului juridic este puternic marcată de istoria societăţii, atât în ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică. De exemplu în dreptul roman sclavul era considerat un bun al stăpânului, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra lui, în dreptul feudal nobilimea nu mai avea drept de viaţă şi de moarte asupra iobagilor, însă dreptul acestora de a participa la diverse raporturi juridice era restrâns, iar în dreptul burghez este consacrată egalitatea oamenilor în faţa legii.- cu caracter ideologic: prin aceasta înţelegându-se că raportul juridic trece prin conştiinţa omului, depinde de voinţa lui şi are caracter subiectiv.

TEST DE EVALUARE1. Definiţi raportul juridicRăspuns:

2. Enumeraţi trăsăturile raportului juridic.Răspuns:


1. Pentru ca un raport juridic să ia naştere sunt necesare următoarele 3 premise:

a) subiecteleb) norma juridicăc) conţinutul raportului juridicd) faptele juridicee) obiectul raportului juridicf) acţiunile

Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică, apărată prin coerciţiunea statală şi caracterizată prin existenţa unor drepturi şi obligaţii juridice

70

g) evenimentele

Rezolvare O O

De rezolvat:

2. Raportul juridic este un raport:a) socialb) politicc) dublu voliţionald) cu carater istoric

Rezolvare O O O O

7.2. Elementele constitutive ale raportului juridic

Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:- subiectele;- conţinutul;- obiectul.

Subiectele raportului juridicNumai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, în mod

individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.

Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, aceasta desemnând aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată în cadrul fiecărei ramuri de drept, astfel că putem distinge o capacitate juridică penală, civilă, administrativă etc.

Capacitatea juridică este generală atunci când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (ex. capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor etc.). De regulă, organizaţiile au capacitate specială, ele fiind create pentru un anumit scop .

În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil se disting însă două aspecte: capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.

Potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naştere şi încetează o dată cu moartea acesteia, drepturile copilului fiind recunoscute din momentul concepţiei sale, cu condiţia să se nască viu.

Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice36. Trebuie menţionat faptul că, în cazul persoanei juridice, actele juridice sunt încheiate de către organele sale de conducere.

36 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 318, 438

71

Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe de la data când aceasta devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumându-se că el nu are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ.

Nu au capacitate de exerciţiu:a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;b) persoana pusă sub interdicţie.

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. De asemenea, nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu.

Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere, tribunale, parlament), inclusiv statul. În dreptul civil, subiectul colectiv de drept este definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, etc. Există însă numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice (instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii) .

În ceea ce priveşte persoana juridică, din dispoziţiile art. 26, lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezultă că este persoană juridică orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare (proprie), un patrimoniu propriu (distinct), un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc. Potrivit Decretului nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe de la data înregistrării sau înscrierii pentru persoanele supuse acestor cerinţe, sau, după caz, de la data actului de dispoziţie care o înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Art. 28 şi 33 din acelaşi act menţionează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, menţionăm că ea se dobândeşte de la data înfiinţării sale (ex. o societate comercială dobândeşte capacitate de exerciţiu din ziua înmatriculării în Registrul comerţului).

Conţinutul raportului juridicConţinutul raportului juridic constă în drepturile şi obligaţiile

subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială . Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.

Este necesar să facem deosebirea între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv.

În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizica sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să dea să, facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

O caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc; ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Aşadar, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. De exemplu, în cazul vânzării – cumpărării, vânzătorul are dreptul de a primi

72

preţul, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul respectiv şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vânzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul.

Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană sau

acţiunea care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor. Acţiunea părţilor poate fi: - pozitivă ( de a da, de a face)

- negativă ( de a nu face)

TEST DE EVALUARE1. Ce reprezintă obiectul raportului juridic?Răspuns:

2. Ce este capacitatea de folosinţă?Răspuns:


1. Elementele oricărui raport juridic sunt:

a) Subiectele care se referă la:1. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare4. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

b) faptele juridice care se referă la:1. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

Obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau conduita părţilor. Acţiunea poate fi pozitivă, de a da sau de a face sau negativă, de a nu face.

73

2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare4. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

c) conţinutul care se referă la:1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică 2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială3. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

d) norma juridică care se referă la:1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică2. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 3. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

e) obiectul care se referă la:1. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare4. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

74

Rezolvare a-2, c-4, e-5

De rezolvat:

2. Capacitate de exerciţiu deplină au:a) minorii între 14 şi 18 anib) minorii sub 14 anic) persoanele majored) persoanele aflate sub interdicţie

Rezolvare O O O O

REZUMATUL TEMEI

Raportul juridic este acea relaţie socială reglementată de o normă de drept. Pentru a lua naştere un raport juridic sunt necesare trei premise: norma juridică, subiectele de drept şi faptul juridic.

Orice raport juridic se caraterizează prin următoarele trăsături: este un raport social, dublu voliţional, valoric, istoric şi ideologic.

Orice raport juridic are trei elemente constituive: subiectele (sunt persoanele participante la raportul juridic), conţinutul (adică drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic) şi obiectul (constă în acţiunea sau conduita părţilor).

75

RAPORT JURIDICpremise

Norma juridică

Subiectele

Faptele juridice

evenimente acţiuni

Elemente constitutive

SUBIECTELE

CONŢINUTUL

OBIECTUL

TRĂSĂTURI

- raport social - raport de voinţă (dublu

voliţional) - raport valoric

- caracter de istoricitate - caracter ideologic

Persoane fizice

Persoane juridice

DREPTURI

OBLIGAŢII

Acţiunea sau conduita părţilor

pozitivă

negativă

76

CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE

1. După gradul de opozabilitate avem:

- drepturi absolute: sunt opozabile tuturor persoanelor, deci toate persoanele sunt obligate să le respecte (ex. dr. la proprietate, la viaţă etc.)- drepturi relative: sunt opozabile doar părţilor din raportul contractual respectiv (ex. dr. vânzătorului de a primi preţul bunului vândut)

2. După natura conţinutului lor avem:

- drepturi patrimoniale: care au valoare economică şi pot fi evaluate în bani, la rândul lor acestea sunt de 2 tipuri:- reale: care pot fi exercitate de titularul lor, fără încuviinţarea sau intervenţia altor persoane, sunt de 2 feluri:

- principale: este de sine-stătător, dă naştere în mod direct la un drept de acţiune ( ex. dr. proprietarului de a vinde un bun al său)

- accesorii: nu are existenţă de sine-stătătoare, există doar pe lângă un drept principal (ex. amanetarea unui bun pentru obţinerea unui împrumut în bani)

- de creanţă: sunt cele în temeiul lor titularii pot pretinde subiectului pasiv să îndeplinească o obligaţie (ex. dr. unei bănci de a cere restituirea împrumutului acordat unei persoane)

- drepturi nepatrimoniale (personale): nu au conţinut economic, deci nu pot fi exprimate în bani; sunt de mai multe tipuri:- drepturi legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (ex. dr. la viaţă, la libertate, la sănătate)- drepturi necesare procesul de identificare a persoanei (ex. dr. la nume, la domiciliu)- drepturi asupra creaţiei intelectuale (ex. dr. de autor, de inventator)

77

TEST AUTOEVALUARE II Temele 5-7

1. Legile temporare:a) au un caracter excepţional deoarece sunt emise în situaţii excepţionale,b) sunt adoptate pe o durată de timp determinată,c) produc efecte juridice şi după ieşirea lor din vigoare dacă se dovedeşte că fapta a fost săvârşită cât timp legea temporară era în vigoare

2. Legile ordinare se adoptă:a) cu votul a cel puţin ¼ din numărul deputaţilor şi senatorilorb) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camerec) cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camered) cu votul a ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor

3. Principiul neretroactivităţii legii se referă la faptul că:a) legea nu este retroactivăb) legea este retroactivăc) legea acţionează numai pentru viitor

4. Sunt izvoare ale dreptului românesc:a) legeab) literatura de specialitatec) decretele Preşedintelui Românieid) cutumae) ordonanţele guvernuluif) precedentul judiciarg) normele tehniceh) normele socialei) contractul normativj) jurisprudenţak) doctrinal) hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilorm) morala

5. Legile interpretative:a) acţionează retroactivb) produc efecte juridice de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpreteazăc) sunt o excepţie de la principiul neretroactivităţii legiid) toate cele trei răspunsuri sunt corectee) toate cele trei răspunsuri sunt incorecte

6. Jurisprudenţa reprezintă:a) totalitatea lucrărilor juriştilorb) totalitatea soluţiilor date de instanţele judecătoreştic) totalitatea legilor dintr-un sistem de drept care sunt încă în vigoare

7. Regula cu privire la adoptarea normelor juridice este că ele sunt adoptate:a) pentru o durată de timp determinatăb) pentru o durată de timp nedeterminatăc) pentru o perioadă de 6 lunid) pentru o perioadă de 5 anie) pentru durata unui mandat de deputat, respectiv de senator

8. Căderea în desuetudine înseamnă că:a) actul normativ este în conformitate cu textul constituţionalb) actul normativ este perimatc) actul normativ nu mai corespunde realităţilor reglementate

78

d) actul normativ poate produce efecte juridice încă 6 luni9. Sunt excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:

a) legile interpretativeb) legile ordinarec) legile penale mai blânde sau mai favorabiled) legile organice

10. Ajungerea la termen este:a) o modalitate de ieşire din vigoareb) specifică doar legilor temporarec) specifică doar legilor interpretatived) o modalitate de intrare în vigoare

11. Principiul teritorialităţii se referă la faptul că:a) norma juridică se aplică şi în afara teritoriului statului emitentb) este specific doar legilor temporarec) normă juridică în vigoare este aplicabilă pe întreg teritoriul statului

emitent12. Principiul personalităţii se referă la faptul că:

a) norma juridică se aplică numai persoanelor care au cetăţenia statului emitentb) actele normative emise de autorităţile statului respectiv sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv, precum şi pentru străinii sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acelui stat.c) normă juridică este aplicabilă tuturor persoanelor de pe teritoriile tuturor statelor

13. Raportul juridic este: a) o relaţie socialăb) o relaţie socială reglementată de o regulă de conduităc) o relaţie socială reglementată de o normă juridică

14. Capacitatea de folosinţă:

a) este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii b) capacitatea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte

juridicec) este dobândită la naştere şi încetează o dată cu moartea persoanei d) este recunoscută şi copilului conceput dar încă nenăscut, cu condiţia să

se nască viue) este dobândită la împlinirea vârstei de 18 ani

15. Evenimentele:a) pot determina naşterea unui raport juridicb) nu pot determina naşterea unui raport juridicc) se produc independent de voinţa oamenilor şi pot genera apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice

79

Tema nr.8

TEHNICA ELABORĂRII NORMELOR JURIDICE

Unităţi de învăţare: Tehnica legislativă – principii şi etape Actul normativ – părţi constitutive, limbaj, stil şi modalităţi de sistematizare

Obiectivele temei: prezentarea principiilor şi a etapelor tehnicii legislative enumerarea părţilor constitutive ale unui act normativ, prezentarea limbajului şi a stilului ce trebuie utilizat la redactarea unui act mormativ şi a modalităţilor de sistematizare a actelor normative



8.1. Tehnica legislativă – principii şi etape

Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice37 şi este alcătuită din complexul de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice. Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.

Procesul de elaborare a normelor juridice este guvernat de următoarele principii:

- fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a normelor juridice (aceasta constă în surprinderea realităţilor sociale, economice şi sociologice care necesită elaborarea de noi acte normative, deoarece o insuficientă cunoaştere a faptului poate conduce la soluţii legislative nefondate, putând oferi o imagine falsă asupra efectelor sociale ale reglementării)- asigurarea unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (rolul regulilor de drept este de a reglementa raporturile din societate care sunt supuse unor schimbări rapide; raportul dintre dinamica şi statica dreptului nu este doar o chestiune de politică juridică, ci ţine de însăşi raţiunea dreptului, de menirea sa socială) - respectarea unităţii de sistem a dreptului (în sensul că actele normative trebuie elaborate avându-se în vedere respectarea

37 Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor şi procedeelor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică.

80

principiului supremaţiei constituţiei, precum şi necesitatea corelării prevederilor actului respectiv cu alte acte normative)- accesibilitatea actelor normative (actele normative trebuie să fie clare, să nu creeze confuzie sau să dea naştere la contradicţii)

Etapele procesului de elaborare a actelor normative:1. iniţierea proiectului de act normativ – presupune propunerea unei proiect de lege; - au drept de iniţiativă legislativă: Guvernul, parlamentarii (deputaţii şi senatorii) şi cetăţenii (proiectul trebuie să fie susţinut de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot provenind din un sfert din judeţele ţării)2. sesizarea Camerei competente38 şi dezbaterea proiectului de lege pe articole3. votarea proiectului de lege şi practic adoptarea lui dacă se întruneşte numărul de voturi necesar4. promulgarea – este actul prin care preşedintele României recunoaşte conţinutul autentic al actului şi dă dispoziţie să fie publicat în Monitorul Oficial; ea se face în maxim 20 de zile de la data primirii legii la cabinetul Preşedintelui României, înainte de promulgare Preşedintele putând cere o singură dată reexaminarea textului5. publicarea în Monitorul Oficial – este ultima etapă prin care se aduce la cunoştinţa publică conţinutul legii, urmând ca după trei zile de la publicare (sau dacă legea prevede în conţinutul ei un alt termen) legea să intre în vigoare.

TEST DE EVALUARE1. Definiţi tehnica legislativăRăspuns:

2. Enumeraţi principiile care guvernează procesul de elaborare a actelor normative.

Răspuns:


38 Textul constituţional prevede în art. 75, intitulat sesizarea Camerelor, că se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice cu privire la dreptul de informaţie, înfiinţarea autorităţilor administrative autonome, structura sistemului naţional de apărare, reglementarea administraţiei publice locale etc.

Tehnica legislativă cuprinde complexul de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.

81

1. Au drept de iniţiativă legislativă:a) Preşedintele statuluib) membrii Guvernuluic) deputaţiid) prefecţiie) senatoriif) cel puţin 100.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele

ţăriig) cel puţin 1.000.000 de cetăţeni provenind din un sfert din

judeţele ţării

Rezolvare O O O

De rezolvat:

2. Promulgarea reprezintă: a) un vot dat legii de Preşedintele ţăriib) actul prin care Preşedintele ţării recunoaşte conţinutul autentic al

actului normativ şi dispune publicarea lui în Monitorul Oficialc) actul prin care deputaţii şi senatorii votează proiectul de lege şi

dispun publicarea lui în Monitorul Oficiald) respingerea textului de lege de către Preşedinte şi trimiterea lui

spre dezbatere Camerelor Parlamentului

Rezolvare O O O O

8.2. Actul normativ – părţi constitutive, limbaj, stil şi modalităţi de sistematizare

Părţile constitutive ale actelor normative a) Titlul actului normativ – este elementul de identificare al acestuia. El trebuie să fie concis şi să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.

b) Preambulul şi formula introductivăPreambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere,

unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică, avute în vedere la elaborarea actului. Acesta nu este absolut necesar. Preambulul ajută la înţelegerea actului, deoarece în el se dă, într-o formă mai succintă decât în expunerea de motive, justificarea noii reglementări. Preambulul nu conţine norme juridice, în anumite împrejurări însă, el putând conţine fundamentele care stau la baza actului normativ.

Formula introductivă este acea parte a actului normativ care arată temeiul legal, constituţional, în baza căruia este dată reglementarea.

c) Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ, în care sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter general care privesc actul în totalitatea sa.

d) Dispoziţii de conţinut propriu-zisee) Dispoziţii finale şi tranzitorii.

82

Dispoziţiile finale propriu zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ, atunci când se doreşte o menţiune în acest sens. Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii de tranziţie de la vechea reglementare la cea nouă, motiv pentru care se adaugă dispoziţii cu caracter tranzitoriu. Dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse uneori într-un titlu distinct, sau într-un titlu, de regulă, unificat cu dispoziţiile finale.

Elementul structural de bază al actului normativ este articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe probleme.

În funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau paragrafe. Unele acte normative pot fi împărţite pe părţi, cărţi etc. De exemplu, Codul penal este împărţit în 2 părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală se referă la dispoziţii care se aplică, în general, la întreaga materie din domeniul dreptului penal, iar partea specială cuprinde reglementări referitoare la diferite categorii de infracţiuni.

Sistematizarea actelor normativeSistematizarea actelor normative este o activitate juridică deosebit

de importantă pentru elaborarea şi realizarea dreptului, având ca obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective şi subiective .

Rezultatul sistematizării este elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor şi ea poate fi cronologică (actele normative se publică în ordinea datei, apariţiei lor).

Forma cea mai simplă de sistematizare este încorporarea, prin care actele normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri după diferite criterii. În acest caz, se utilizează materialul normativ aşa cum este el alcătuit fără a aduce vreo modificare a actelor normative.

Încorporarea poate fi oficială (când este făcută de un organ de stat având această sarcină legală) sau neoficială (când este făcută de alte organizaţii sau de persoane particulare).

Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, având valoarea unei legi.

TEST DE EVALUARE1. Ce este articolul ?Răspuns:

2. Ce este încorporarea?Răspuns:

Articolul este elementul structural de bază al actului normativ, el cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate.

83


1. Structura internă a unui act normativ este alcătuită din:a) titlul actului normativb) dispoziţii facultativec) preambululd) acte de promulgaree) dispoziţii finale şi tranzitoriif) formula introductivă g) dispoziţii generale şi de conţinut

Rezolvare O O

De rezolvat:

2. Codificarea reprezintă:a) o formă superioară de sistematizareb) o formă de sistematizare bazată pe criteriul cronologicc) o formă de sistematizare bazată pe apartenenţa la aceeaşi ramură

de drept

Rezolvare O O O

REZUMATUL TEMEI

Tehnica legislativă cuprinde complexul de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice. Procesul de elaborare a normelor juridice este guvernat de principiile: fundamentării ştiinţifice, asigurării unui raport între dinamica şi statica dreptului, respectarea unităţii de sistem a dreptului şi asigurarea accesibilităţii actelor normative.

Actul normativ parcurge umătoarele etape în procesul de elaborare: iniţierea proiectului de act normativ, sesizarea camerei competente şi dezbaterea proiectului de lege pe articole, votarea proiectului de lege care înseamnă practic adoptarea lui, promulgarea şi publicarea în Monitorul Oficial.

Structura internă a actelor normative este alcătuită din: titlul actului normativ, preambulul, formula introductivă, dispoziţii generale, de conţinut, finale şi tranzitorii, anexe. Proiectele de acte normative sunt însoţite de: expuneri de motive (pentru legi) sau note de fundamentare (pentru hotărâri şi ordonanţe de Guvern) prin care se prezintă şi se motivează noile reglementări propuse.

84

Tema nr. 9

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Unităţi de învăţare: Conceptul şi formele răspunderii juridice Condiţiile şi subiectele răspunderii juridice

Obiectivele temei: prezentarea conceptului şi a formelor răspunderii juridice prezentarea condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru a lua naştere raportul juridic de răspundere juridică, precum şi a modului în care persoanele fizice şi juridice pot fi trase la răspundere



9.1. Conceptul şi formele răspunderii juridice

Conduita umană poate fi conformă cu normele juridice, caz în care ea este licită, legală sau să contravină acestora, caz în care este ilicită, ilegală. Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au. Aşadar, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice. Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoana care are capacitatea de a răspunde pentru faptele pentru faptele sale.

În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Răspunderea juridică este definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate39.

Într-o altă definiţie, împărtăşită şi de alţi autori, răspunderea juridică este „complexul de drepturi şi de obligaţii conexe care – potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul legal de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării

39 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 310

85

stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”40.

Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, răspunderea juridică având ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Totodată sancţiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice, întrucât ea se află la capătul acesteia ca scop, ca finalitate .

Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube sau într-o pedeapsă. Pedeapsa este dată intuituu personae, având în vedere o anumită persoană, gradul de vinovăţie al acesteia şi ea nu poate fi transmisă cum se întâmplă în cazul unei sancţiuni de drept civil ce constă în repararea unei pagube şi care se poate transmite moştenitorilor.

Formele răspunderii juridice

În funcţie de o serie de factori care trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi (valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului) se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.

Răspunderea penală este definită ca fiind o formă a răspunderii juridice, care există din momentul săvârşirii infracţiunii, şi constă în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei41.

În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, ambele forme fiind dominate de ideea fundamentală a reparării prejudiciului patrimonial cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către anumită persoană.

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. În ceea ce priveşte natura juridică a acestei răspunderi, s-a arătat că ea este o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă42.

La rândul său răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999, C. civ.);b) răspunderea pentru fapta altei persoane(art. 1000, alin.2,3,4, C. civ.);c) răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii (art. 1000, alin 1, art. 1002, C. civ.).

Răspunderea civilă contractuală are un caracter special, derogator faţă de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile. În cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.

Răspunderea contravenţională intervine în cazul comiterii unei contravenţii. Contravenţia este o faptă ce prezintă un pericol social mai redus 40 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. „Dacia”, Cluj-Napoca,1974, pag. 31-32; a se vedea şi Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 26441 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex,1998, pag. 16942 C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2000, pag. 123

86

decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută ca atare de lege sau un alt act normativ.

Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care se constată că un salariat a săvârşit o abatere disciplinară. Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Abaterile disciplinare atrag sancţiuni ca: avertismentul scris; suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5%-10%; desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă .

Din perspectiva teoriei generale a dreptului remarcăm faptul că între formele răspunderii juridice există relaţii complexe. Astfel, nu în mod necesar unei ramuri de drept îi corespunde o unică formă a răspunderii juridice. De exemplu, în materia dreptului administrativ se pot declanşa diverse forme de răspundere juridică: disciplinară, civilă, contravenţională.

Cu toată diversitatea şi dinamica formelor răspunderii juridice, acestea sunt fundamentate pe o serie de principii comune: legalitatea răspunderii, principiul răspunderii personale, principiul răspunderii pentru vină, principiul individualizării răspunderii juridice .

De asemenea formele răspunderii juridice nu pot exista fără întrunirea unor condiţii care se regăsesc, în general, indiferent de forma răspunderii juridice.

Deşi avem mai multe forme de răspundere juridică, se poate observa existenţa unor principii comune: - legalitatea răspunderii (sancţiunea va fi dată în raport cu modul de reglementare a faptei şi pedepsei de către norma juridică) - principiul răspunderii pentru vină - principiul răspunderii personale ( sancţiunile se produc numai asupra persoanei care a încălcat norma juridică prin săvârşirea faptei ilicite; excepţie cazurile expres prevăzute de lege când intervine răspunderea pentru fapta altuia, de exemplu răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor sau ucenicilor etc.) - prezumţia de nevinovăţie - principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport cu gravitatea faptei. - principiul unicităţii răspunderii (săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea juridică şi aplicarea unei sancţiuni).

87

TEST DE EVALUARE

1. Ce este răspunderea juridică ? Răspuns:

2. Care este sistemul constituit din ansamblul realţiilor în care intră oamenii ?

Răspuns:


1. Sancţiunea juridică poate să constea în: a) repararea unui prejudiciub) anularea unui actc) restituirea unui lucrud) toate cele trei răspunsuri sunt corectee) toate cele trei răspunsuri sunt incorecte

Rezolvare O O O O

De rezolvat:

2. Răspunderea civilă delictuală presupune răspunderea pentru…a) repararea unui prejudiciu podus ca urmare a săvărşirii unui fapt ilicitb) anularea unui actc) neîndeplinirea unei obligaţii contractualed) săvârşirea unei infracţiuni

Rezolvare O O O O O

9.2. Condiţiile şi subiectele răspunderii juridice

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe : a) o conduită ilicită;b) un rezultat vătămător al acestei conduite care poate fi exprimat, de exemplu, într-o daună materială sau prin vătămarea sănătăţii corporale;c) legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs;d) vinovăţia din partea subiectului actului ilicit;e) să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică.

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi de obligaţii conexe care – potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul legal de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.

88

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru a se angaja răspunderea juridică a unei persoane.

a) Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune care contravine prevederilor normei juridice. De exemplu, cineva proferează injurii la adresa unei persoane, deci are o conduită ilicită exprimată printr-o acţiune.

Inacţiunea – nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană – poate fi considerată drept ilicită doar atunci când această persoană avea obligaţia juridică de a acţiona într-un anumit fel şi aceasta nu a acţionat ca atare. De exemplu, art. 315 Cod penal stabileşte sancţiunea pentru infracţiunea de omisiune de ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie.

b) Rezultatul vătămător conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau personal unui individ, aduce atingere valorilor apărate de drept. Acest rezultat permite să se aprecieze, în majoritatea cazurilor, pericolul social al faptei ilicite.

c) În toate cazurile în care pentru existenţa faptului ilicit este necesară şi producerea unor consecinţe ilicite, se impune examinarea legăturii între faptă şi rezultatul ei; trebuie să fie stabilită existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală) este o cerinţă obiectivă a răspunderii.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită – acţiune sau inacţiune – şi rezultat există când acesta este generat, determinat de către fapta ilicită.

d) Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice, ea desemnând latura subiectivă a încălcării dreptului.

Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită de aceasta, precum şi faţă de consecinţele ei, atitudine avută la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai exact la momentul imediat anterior săvârşirii ei .

Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei.Fapta se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a

cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, urmărind producerea lor (intenţie directă) sau, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor (intenţie indirectă).

Fapta este săvârşită din culpă când persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (culpă cu prevedere sau imprudenţă) sau, nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă cu neprevedere sau neglijenţă).

În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a vinovăţiei, ci vinovăţia cu toate formele ei: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

În general, în ceea ce priveşte răspunderea juridică, existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia înseamnă, implicit, înlăturarea răspunderii juridice.

Cauzele care înlătură vinovăţia sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.

89

e) Să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică.

Există anumite situaţii când deşi sunt întrunite condiţiile răspunderii juridice, aceasta nu este operantă datorită unor anumite cauze sau împrejurări care înlătură caracterul ilicit al faptei sau înlătură răspunderea juridică. Aceste împrejurări, prevăzute de lege, diferă de la o ramură de drept la alta.

Astfel, în dreptul penal, din considerente de politică penală, răspunderea juridică penală poate fi înlăturată de anumite cauze: - generale:

- amnistia (este un act al Parlamentului prin care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni comise până la data apariţiei legii de amnistie),

- lipsei plângerii prealabile sau retragerea acesteia (în cazul unor infracţiuni cu grad de pericol social mai redus pentru tragerea la răspundere penală trebuie făcută o plângere prealabilă, lipsa acesteia, sau retragerea ei, înlăturând răspunderea penală),

- prescripţia (raportul juridic penal născut din săvârşirea unei infracţiuni se stinge ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege),

- împăcarea părţilor (reprezintă acea înţelegere intervenită între persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală).

- speciale (redăm aici câteva exemple specifice): - calitatea de soţ sau rudă apropiată a tăinuitorului, - denunţarea faptei de către mituitor, - retragerea mărturiei mincinoase etc.

Cauzele care conduc la înlăturarea răspunderii penale nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură vinovăţia, deci caracterul penal al faptei şi care sunt:- legitima apărare (fapta săvârşită în legitimă apărare este acea faptă care prezintă pericol social şi pe care o săvârşeşte o persoană pentru apărarea sa sau a altei persoane ori a unui interes public împotriva unui atac material, direct, injust şi imediat care pune în pericol grav valorile atacate),- starea de necesitate (fapta săvârşită în stare de necesitate este acea faptă care este săvârşită pentru a salva viaţa, sănătatea sau bunurile unei persoane ori un interes public, de la un pericol grav şi iminent, care potrivit împrejurărilor nu poate fi înlăturat altfel),- constrângerea fizică şi morală (constă în presiunea pe care o forţă, căreia nu i se rezistă, o exercită asupra energiei fizice sau psihicului unei persoane, astfel încât aceasta este determinată să săvârşească o faptă ilicită),- cazul fortuit (forţa majoră) este acea împrejurare externă, cu caracter extraordinar, fiind absolută, imprevizibilă şi inevitabilă, care înlătură caracterul penal al faptei dacă în sarcina făptuitorului nu se reţine o culpă în producerea evenimentului,- iresponsabilitatea (fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate este fapta unei persoane care în momentul săvârşirii ei nu îşi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele, din cauza alienaţiei mintale sau a altor cauze asemănătoare,- beţia fortuită (involuntară) situaţia în care făptuitorul săvârşeşte o infracţiune aflându-se într-o stare de beţie involuntară şi completă, adică într-o stare de întunecare a conştiinţei şi o lipsă de discernământ, cauzate de împrejurări independente de voinţa sa,

90

- minoritatea făptuitorului (starea de minoritate înlătură răspunderea juridică pentru că făptuitorul fiind minor nu are capacitatea de a răspunde, minoritatea înlătură răspunderea penală, însă nu şi pe cea civilă când pot fi traşi la răspundere părinţii),- eroarea de fapt (situaţia în care făptuitorul nu cunoaşte sau cunoaşte greşit o stare, situaţie sau împrejurare; de exemplu: un şofer este solicitat să transporte produse, iar acestea sunt sustrase de persoana respectivă – şoferul va fi exonerat de răspundere pentru că s-a aflat în eroare de fapt.

Nu există identitate între cauzele care înlătură răspunderea juridică penală şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, rspectiv vinovăţia. Cauzele care înlătură răspunderea juridică penală sunt întotdeauna posterioare acesteia, în vreme ce cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt anterioare sau concomitente cu infracţiunea. În prezenţa cauzelor care înlătură răspunderea juridică penală fapta este infracţiune, însă este înlăturată doar răspunderea penală, în vreme ce în prezenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei Codul Penal spune clar că respectivele situaţii nu constituie infracţiuni.

Subiectele răspunderii juridice

Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele (fizice sau subiectele colective) împotriva cărora se exercită constrângerea de stat prin aplicarea sancţiunii juridice.

Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii juridice trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitate de a răspunde şi să acţioneze în mod liber. Cea de-a doua condiţie presupune ca individul să cunoască şi să conştientizeze efectul normei, să aibă posibilitatea să-şi aleagă conduita conform conştiinţei sale.

Subiectele colective de drept pot răspunde din punct de vedere civil şi administrativ, ele neputând fi subiecte ale răspunderii penale sau disciplinare.

91

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

TIPURI

CIVILĂ PENALĂ DISCIPLINARĂ

contractuală delictuală

PRINCIPII: - legalitatea răspunderii - principiul răspunderii pentru vină - principiul răspunderii personale - prezumţia de nevinovăţie - principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport cu gravitatea faptei. - principiul unicităţii răspunderii

CONDIŢII

- existenţa unei conduite ilicite

- un rezultat vătămător al acelei conduite

- legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul vătămător produs

- existenţa vinovăţiei

- să nu existe împrejurări sau cauze care să înlăture răspunderea juridică.

92

TEST DE EVALUARE

1. Cum răspunde persoana juridică ?Răspuns:

2. Enumeraţi condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii juridice

Răspuns:


1. Sunt cauze care înlătură răspunderea penală:a) amnistiab) legitima apărarec) lipsa plângerii prealabiled) împăcarea părţilore) cazul fortuit f) minoritatea făptuitoruluig) prescripţia

Rezolvare O O O

De rezolvat:

2. Condiţiile existenţei răspunderii juridice sunt:a) un rezultat vătămătorb) o conduită licităc) o legătură de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul vătămătord) vinovăţiae) nevinovăţiaf) o conduită ilicităg) inexistenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridicăh) existenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică

Rezolvare O O O O O

Persoanle juridice sau subiectele colective de drept pot răspunde din punct de vedere civil şi administrativ, ele nu pot fi subiecte ale răspunderii penale sau disciplinare.

93

REZUMATUL TEMEI

Încălcarea dispoziţiilor normelor juridice atrage după sine o răspundere juridică corespunzătoare. Cel care prin conduita sa ilicită aduce tulburare ordinii de drept, tulbură normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturi şi interese legitime sau pune în pericol coexistenţa libertăţilor şi a echilibrului social trebuie să fie tras la răspundere.

Scopul răspunderii juridice este de a asigura stabilitatea raporturilor sociale şi îndrumarea membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.

Finalitatea răspunderii juridice este sancţiunea juridică, ce poate să constea în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube, aplicarea unei pedepse etc. Ceea ce legitimează sancţiunea şi dreptul oamenilor de a pedepsi alţi oameni este nevoia de a apăra interesele societăţii împotriva celor care le vatămă.

În funcţie de valorile sociale lezate, tipul normei juridice încălcate, gradul de pericol social al faptei ilicite sau vinovăţia făptuitorului avem diferite forme de răspundere juridică:- răspundere penală- răspundere civilă, care poate fi delictuală sau contractuală- răspundere contravenţională- răspundere disciplinară etc.

Pentru a exista răspundere juridică trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:- existenţa unei conduite ilicite care poate consta în săvârşirea unei acţiuni ilicite (ex: vătămare corporală, trafic de droguri, falsificarea unor bancnote, uciderea unei persoane), dar şi în comiterea unei fapte ilicite prin abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni (ex: fapta conducătorului auto, care accidentând o persoană omite (se abţine) de la a transporta victima la cea mai apropiată unitate spitalicească)- un rezultat vătămător al acelei conduite-legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul vătămător produs- existenţa vinovăţiei

Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită de aceasta, precum şi faţă de consecinţele ei, atitudine avută la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai exact la momentul imediat anterior săvârşirii ei . Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei.

Fapta se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, urmărind producerea lor (intenţie directă) sau, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor (intenţie indirectă).

Fapta este săvârşită din culpă când persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (culpă cu prevedere sau imprudenţă) sau, nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă cu neprevedere sau neglijenţă).- să nu existe împrejurări sau cauze care să înlăture răspunderea juridică (de exemplu răspunderea penală poate fi înlăturată prin amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţia, denunţarea faptei de către mituitor, retragerea mărturiei mincinoase etc)

94

Tema nr. 10

REALIZAREA ŞI INTERPRETAREA DREPTULUI

Unităţi de învăţare: Realizarea dreptului Interpretarea dreptului

Obiectivele temei: prezentarea conceptului şi a formelor de realizare a dreptului prezentarea procesului de aplicare a dreptului prezentarea conceptului şi a formelor de interpretare a dreptului



Realizarea şi interpretarea dreptului

Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în realitate a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces, oamenii sau instituţiile, considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării normelor juridice, au prerogativa de a interveni, potrivit competenţelor lor, pentru aplicarea dreptului .

Scopul dreptului este acela de a asigura ordinea de drept, siguranţa statului şi securitatea cetăţenilor.

Realizarea dreptului are loc prin două modalităţi:- prin supunerea faţă de legi şi, deci, respectarea dreptului de bună-voie- prin aplicarea legii de către organele de stat competente (aplicarea

dreptului)Acest proces de aplicare a dreptului parcurge mai multe etape:

1. stabilirea stării de fapt – care constă într-o cercetare amănunţită a împrejurărilor faptei, a motivelor care au stat la baza comiterii ei declanşând aplicarea normei juridice

Aceasta fază presupune culegerea şi consemnarea datelor concludente, în scopul înţelegerii situaţiei reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetările şi verificările efectuate43.

43 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95-96; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.261-266, Gh. Boboş, op.cit., pag. 237-239

95

2. alegerea normei juridice – care reprezintă individualizarea normei juridice, reprezentând practic încadrarea juridică a faptei respective

Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt presupune: selectarea (critica) normei juridice , verificarea autenticităţii, a forţei jur, determinarea conţinutului ei prin analiza celorlalte norme cuprinse în actul normativ, stabilirea acţiunii normei juridice selectate (dacă este în vigoare), relaţia ei cu celelalte norme.

3. interpretarea normei juridice – care presupune aprecierea sensului normei juridice respective

Unii autori consideră că interpretarea normei constituie o etapă distinctă la care organul de aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând în acest scop metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului44.

Alţi autori consideră că în cursul elaborării şi emiterii actului de aplicare, organul de stat efectuează, totodată, o operaţiune de interpretare a normelor juridice aplicabile45.

Cât priveşte interpretarea normei juridice aceasta poate fi o interpretare:- oficială – realizată de către autorităţile publice care aplică şi interpretează legea- neoficială – realizată de doctrină, având mai mult o valoare teoretică

Interpretarea normelor juridice se face prin mai multe metode: - metoda gramaticală – aceasta constând în analiza sintactică şi morfologică a actului normativ - metoda comparativă – caracterizată prin compararea textelor - metoda analogiei – presupune rezolvarea unei cauze pe baza analogiei (exemplu: în cauze civile sau comerciale; cu precizarea că nu poate fi folosită în cauzele penale, unde avem principiul legalităţii incriminării şi pedepsei – aceasta însemnând că judecătorul nu poate stabili alte pedepse decât cele expres prevăzute de legea penală) - metoda istorică – prin intermediul căreia se analizează motivaţiile care au stat la baza elaborării legii, realizându-se o refacere a itinerariului legii - metoda logică constă în analizarea actelor normative prin metode şi procedee specifice logicii - metoda teleologică constă în găsirea sensului actului normativ.

4. elaborarea actului de aplicare (actul de aplicare a dreptului este activitatea prin care se finalizează intervenţia organului de stat, realizată în baza competenţei conferită de lege)

Ca exemple de acte de aplicare a dreptului putem aminti: procesul-verbal de constatare a unei contravenţii, hotărârea judecătorească, decizia de pensionare, decizia de imputare a unei sume de bani reprezentând paguba materială produsă într-o gestiune, sau acte normative de aplicare a dreptului cum sunt: ordinele, normele, regulamentele şi instrucţiunile le care le elaborează organele abilitate pentru punerea în executare a dispoziţiilor din legi, ca de exemplu: reglementările şi ordinele elaborate de Banca Naţională a României pentru punerea în aplicare a legii bancare(nr. 58/1998), precum şi acte individuale de aplicare a dreptului , ca: decizia sau ordinul Guvernatorului Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei de funcţionare a unei anumite bănci.44 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 9545 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 264

96

Deşi, în cele mai multe cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează stabilirea unor sancţiuni corespunzătoare pentru cei care au încălcat normele juridice, sfera aplicării dreptului nu trebuie restrânsă numai la actele de sancţionare, întrucât există o mare varietate de acte de aplicare, ca de exemplu: înfiinţarea unei regii autonome, încheierea unui contract, numirea într-o anumită funcţie etc.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt modalităţile de realizare a dreptului ?Răspuns:

2. Enumeraţi etapele procesului de aplicare a dreptului Răspuns:


1. Procesul de aplicare a dreptului presupune următoarele etape:a) supunerea faţă de legeb) stabilirea stării de faptc) interpretarea normei juridiced) realizarea normei juridicee) elaborarea actului normativf) elaborarea actului de aplicareg) elaborarea actului de executareRezolvare O O O O

De rezolvat:

2. Sunt acte de aplicare a dreptului:a) o hotărâre judecătoreascăb) o legec) procesul-verbal de constatare a unei contravenţiid) actele normativee) decizia de pensionaref) decizia de imputare a unei sume de bani reprezentând paguba materială

produsă într-o gestiune

Rezolvare O O O O O

Modalităţile de realizare a dreptului sunt: supunerea faţă de legi şi, deci, respectarea dreptului de bună-voie şi aplicarea legii de către organele de stat competente (aplicarea dreptului).

97

REZUMATUL TEMEI

Realizarea dreptului presupune transpunerea în realitate a conţinutului normelor juridice prin aceasta înţelegându-se că oamenii respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative.

Realizarea dreptului poate avea loc prin supunerea faţă de legi şi, deci, respectarea dreptului de bună-voie, iar în cazul în care acest lucru nu este îndeplinit prin aplicarea legii de către organele de stat competente.

În acest proces de aplicare a dreptului organele competente respectă parcurgerea următoarelor etape: stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea acesteia, intepretare care poate fi făcută prin mai multe metode: gramaticală, comparativă, logică, istorică, analogică, teleologică etc. şi ultima etapă de elaborare a actului de aplicare a dreptului, care constă în emiterea unui astfel de act ca de exemplu procesul-verbal de constatare a unei contravenţii, hotărârea judecătorească sau decizia de pensionare etc. în funcţie de starea de fapt ce a declanşat aplicarea normei juridice.

98

REALIZAREA DREPTULUI

- prin supunerea faţă de legi

- prin aplicarea legii de către organele de stat

competente (aplicarea dreptului)

ETAPELE procesului de

aplicare a dreptului

GRAMATICALĂ

COMPARATIVĂ

1. stabilirea stării de fapt

2. alegerea normei juridice

3. interpretarea normei juridice

4. elaborarea actului de aplicare

oficială neoficială

ANALOGICĂ

ISTORICĂ

LOGICĂ

TELEOLOGICĂ

Metodele de interpretare a

normelor juridice

Exemple de acte de aplicare a dreptului: - procesul-verbal de constatare a unei contravenţii, hotărârea judecătorească, decizia de pensionare, decizia de imputare a unei sume de bani reprezentând paguba materială produsă într-o gestiune, - sau acte normative de aplicare a dreptului cum sunt: ordinele, normele, regulamentele şi instrucţiunile le care le elaborează organele abilitate pentru punerea în executare a dispoziţiilor din legi, ca de exemplu: reglementările şi ordinele elaborate de Banca Naţională a României pentru punerea în aplicare a legii bancare(nr. 58/1998), - precum şi acte individuale de aplicare a dreptului , ca: decizia sau ordinul Guvernatorului Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei de funcţionare a unei anumite bănci.

99

Tema nr. 11

ELEMENTE DE DREPT PUBLIC ŞI PRIVAT

Unităţi de învăţare: Elemente de drept public Elemente de drept privat

Obiectivele temei: prezentarea unor elemente specifice dreptului public prezentarea unor elemente specifice dreptului public



11.1. Elemente de drept public

Definirea dreptului administrativ. Autorităţile care realizează administraţia publică

Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura sistemului de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea administraţiei publice pe baza şi în executarea legii şi organizarea executării în concret a actelor juridice.

Noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei46. Administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public, folosind prerogativele de putere publică de care dispun47.

Noţiunea de administraţie are în vedere două aspecte:■ sensul material/funcţional – conform căruia administraţia publică

semnifică activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice;

■ sensul organic – atunci când ne referim la ansamblul autorităţilor publice, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi se prestează serviciile publice.

Autorităţile care realizează administraţia publică sunt:● administraţia centrală:

46 Dana Apostol Tofan – Drept administrativ, vol. I, Ed, All Beck, 2003, pag. 1547 A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, 2001, pag. 19

100

- cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu primul-ministru);- ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului - autorităţile administrative autonome (este vorba despre organele centrale de specialitate care nu se află în subordinea Guvernului, cum ar fi: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Banca Naţională a României, Serviciul Român de Informaţii etc); - instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (de exemplu regii autonome sau companii naţionale)

● administraţia de stat în teritoriu:- instituţii bugetare, regii autonome şi companii naţionale subordonate ministerelor organizate la nivel teritorial;- instituţii bugetare, regii autonome şi companii naţionale subordonate autorităţilor centrale autonome organizate la nivel teritorial;- prefectul;- comisia consultativă judeţeană (delegaţia permanentă până în anul 2004);- organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect;

● administraţia locală:- autorităţi administrative autonome locale (consiliile judeţene, preşedinţii consiliilor judeţene, consiliile locale şi primarii );- instituţii bugetare şi regii autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliilor judeţene sau locale.

TEST DE EVALUARE

1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de administraţie publică?Răspuns:

2.Enumeraţi autorităţile care realizează administraţia publică Răspuns:


1. În România executivul este bicefal format din Preşedinte şi Guvern:a) adevăratb) falsg) elaborarea actului de executare

Rezolvare O

Activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public, folosind prerogativele de putere publică de care dispun.

101

De rezolvat:

2. Prefectul este:a) o autoritate locală autonomăb) un reprezentant al administraţiei de stat în teritoriuc) o autoritate a administraţiei publice centrale

Rezolvare O O O O O

11.2. Elemente de drept privat

Definirea dreptului civil. Bunurile şi clasificarea lor

Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi juridice - aflate pe poziţii de egalitate juridică.

„Obiectul derivat” al raportului juridic civil este constituit, după cum am văzut, din bunuri.

Conceptul de „bun” implică ideea de „activ patrimonial” în sensul că bunul este un element al acestuia, cât şi pe cea a unei îndoite accepţiuni a înţelesului ce i se acordă.

Sub acest aspect, bunul are un sens larg – de element al activului patrimonial, ceea ce include alături de lucru şi dreptul subiectiv ce poartă asupra lui, şi unul restrâns, potrivit căruia lucrul este orice valoare de întrebuinţare corporalizată asupra căruia pot să existe drepturi şi obligaţiuni.

Vom prezenta mai jos o clasificare a bunurilor după mai multe criterii, relevând importanţa juridică acestora.

I. După posibilitatea de deplasare a bunurilor dintr-un loc în altul, avem:- bunuri mobile: care pot fi mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi pierde fiinţa (ex. animalele)- bunuri imobile: care nu pot fi strămutate fără a-şi pierde fiinţa (ex în realitate singurul bun imobil prin natura sa este pământul, restul devin imobile prin încorporarea, alipirea lor de pământ: o casă, diverse accesorii – conducte de gaz, cabluri de electricitate – care deşi sun mobile în esenţă, pentru că au fost fixate în mod permanent în bunul imobil devin imobile prin destinaţia lor).

Importanţa juridică a acestei clasificări se concretizează în regimul juridic distinct, sub diferite aspecte, dintre care amintim:- în ce priveşte efectele posesiei: dacă pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă), pentru mobile posesia de bună-credinţă valorează proprietate (art. 1909 din Codul civil);- în ce priveşte drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe când gajul (amanetul) priveşte un mobil;- în dreptul internaţional privat: imobilului i se aplică lex rei citae (legea ţării pe teritoriul căreia e stabilit), pe când mobilului lex personalis (adică

102

legea proprietarului bunului, care este ori lex patriae ori lex domicilii), după districtele realizate de art. 49 – 56 din Legea nr. 105/1992;- în ce priveşte competenţa teritorială: litigiul cu privire la imobil se judecă de instanţa în raza căreia se află bunul, pe când cu privire la un imobil este competentă ca regulă de instanţa domiciliului (actor sequitur forum rei);- în ce priveşte prescripţia extinctivă. Este vorba de regimul diferit, al acţiunii în revendicare după cum este mobiliară ori imobiliară;- în ce priveşte regimul înstrăinării bunurilor acestea au reguli distincte după cum sunt mobile sau imobile. A se vedea în acest sens prevederile Legii nr. 15/1990, Legii nr. 18/1991, Legii nr. 69/1991, Ordonanţele nr. 27/1992 şi nr. 15/1993.II. În raport de regimul circulaţiei lor, există:- bunuri care nu sunt în circuitul civil- bunuri care sunt în circuitul civil.

Din categoria lucrurilor care nu sunt în circuitul civil fac parte cele aparţinând proprietăţii publice. Potrivit art. 135 alin. 4 din Constituţie, fac parte din această categorie: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege.

Potrivit art. 135, alin. 5 din Constituţie, ele pot fi date în administraţie regiilor autonome ori instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate.

Sunt, de asemenea, scoase din circuitul civil teritoriul României, potrivit art. 3 (1) din Constituţie şi terenurile care fac parte din domeniul public.

Din categoria lucrurilor aflate în circuitul civil fac parte lucrurile de consum de uz casnic gospodăresc şi de confort personal. Aceste lucruri pot face obiectul raporturilor juridice civile şi deci sunt transmisibile.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul consecinţelor nerespectării regulilor privitoare la aceste bunuri, sub forma răspunderii civile, administrative sau chiar penale.

III. După posibilitatea individualizării sau în raport de voinţa părţilor exprimată în actul juridic, avem:-bunuri certe sau individual determinate – cele care se deosebesc de celelalte prin caractere specifice (ex: o casă, o maşină, un tablou sau bunuri care se deosebesc prin natura lor de celelalte).- bunuri de gen sau generic determinate - cele care se determină prin caracterele genului, caractere ce sunt aceleaşi pentru întreaga categorie din care fac parte (ex: pânza, cerealele, fructele, banii; individualizarea acestor lucruri se face prin măsurare, cântărire, numărare.)

Această clasificare a lucrurilor prezintă importanţă juridică în ce priveşte:- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale. În principiu, când obiectul îl formează res certa, dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat lucrul (art. 971 şi 1259 Cod civil), pe când în cazul în care obiectul îl constituie res genera, dreptul real se transmite în momentul individualizării ori predării (în lipsa unei stipulaţii contrare);- suportarea riscului contractului: dacă obiectul actului este res certa, iar lucrul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul este liberat de

103

obligaţia predării; dacă obiectul actului este res genera care piere fortuit înainte de predare, debitorul este liberat de obligaţia de predare, el trebuind să procure alte lucruri de gen întrucât „genera non pereunt”;- locul predării bunului: în lipsă de stipulaţie contrarie, lucrul individual determinat trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării (art. 1319 Cod civil) pe când predarea unui lucru de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului iar nu al creditorului, căci, în principiu, plata este cherabilă, iar nu portabilă (art. 1104 Cod civil).

IV. După posibilitatea de înlocuire a lucrurilor unele cu altele, acestea se clasifică în:- bunuri fungibile – cele care se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii, fără să afecteze valabilitatea plăţii.- bunuri nefungibile – cele care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.

Importanţa juridică a acestei diviziuni a lucrurilor constă în aprecierea valabilităţii plăţii. Sub acest aspect sunt edificatoare dispoziţiile în materie de împrumut. Astfel, după ce în art. 1384 Cod civil se prevede că: „Împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi cantitate şi calitate şi în timpul stipulat”; art. 1585 Cod civil dispune: „Când este în neposibilitate de a îndeplini datoria prescrisă prin articolul precedent, va plăti valoarea lor, calculată după timpul şi locul în care urma a se face restituirea”.

V. O altă clasificare a bunurilor se face după cum bunul îşi pierde sau nu substanţa la prima întrebuinţare; astfel, există:- bunuri consumptibile – când la prima întrebuinţare substanţa bunului se consumă sau implică înstrăinarea lui (ex: alimentele, combustibilul de orice fel, banii).- bunuri neconsumptibile - când poate fi folosit în mod repetat, fără a i se consuma substanţa, chiar dacă folosirea îndelungată presupune un anumit grad de uzură (ex: o maşină, o haină, o clădire etc).

Importanţa acestei clasificări constă în suportarea riscului contractului. Astfel, în cazul împrumutului unui bun neconsumptibil (împrumut de folosinţă sau comodat) împrumutatul dobândeşte de la împrumutator numai folosinţa bunului, trebuind să restituie acelaşi bun. Riscul pieirii lucrului rămâne asupra împrumutatorului.

Clasificarea mai prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte stabilirea naturii juridice a contractului de împrumut. Astfel, dacă obiectul contractului de împrumut îl constituie un bun neconsumptibil, ne aflăm în prezenţa unui împrumut de folosinţă (comodat), iar dacă obiectul împrumutului este un bun consumptibil contractul poartă denumirea de împrumut de consumaţie (mutum).

VI. În raport de dependenţa dintre bunuri în întrebuinţarea lor, lucrurile pot fi: - bunuri principale – bunul care pentru a-şi realiza destinaţia economică poate fi utilizat singur ori prin folosirea unor lucruri de o valoare ce este inferioară bunului(ex: un autovehicul este faţă de roata sa de rezervă un lucru principal deoarece el îşi îndeplineşte destinaţia economică independent faţă de acesta)- bunuri accesorii –cele care servesc întrebuinţării unui bun principal şi au aceeaşi funcţionalitate economică cu acesta (ex: roata de rezervă

104

reprezintă un lucru accesoriu deoarece ea va fi întrebuinţată numai pentru folosirea maşinii în a cărei funcţionalitate economică se integrează).Consecinţele juridice ale acestei diviziuni se produc cu privire la înstrăinare întrucât transmiterea bunului principal o presupune şi pe cea a lucrului accesoriu. Ca urmare, vinderea autovehiculului premenţionat atrage şi înstrăinarea concomitentă a roţii sale de rezervă.

VII. O altă clasificare a bunului se face după cum acestea sunt sau nu sunt producătoare de fructe, după care se divid în - bunuri frugifere - cele care rodesc sau produc fructe- bunuri nefrugifere – cele care nu au calitatea mai sus enunţată

VIII. După rezultatul aplicării criteriului divizibilităţii lucrurilor, divizibilitatea ce este privită ca aptitudine a lucrurilor de a putea fi împărţite fără ca fracţiunile rezultate să piardă caracterele structurale şi funcţionale ale întregului, bunurile sunt:- divizibile - cele ce se pot împărţi fără ca părţile obţinute să-şi piardă sau să-şi schimbe destinaţia economică- indivizibile. cele ce nu au calitatea mai sus enunţată.

IX. După criteriul corporalităţii, bunurile se împart în: -„corporale” care fiind materializate pot fi sesizate prin simţuri (ex: o casă, o floare, un pian, un fruct sau o catifea)- „incorporale” - au numai o consistenţă ideală, nu reprezintă pentru senzorialitatea noastră un stimul extern, material şi concret (ex: drepturile)

X. După cum pot forma sau nu obiectul executării silite a debitorului se divid în:- bunuri sesizabile - pot forma obiectul executării silite a debitorului (cum ar fi cele ce intră în enumerarea făcută de art. 409 Cod procedură civilă).- bunuri insesizabile - ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii

TEST DE EVALUARE

1. Prezentaţi importanţa juridică a clasificării bunurilor după posibilitatea individualizării sau în raport de voinţa părţilor exprimată în actul juridic

Răspuns:

2. Clasificaţi bunurile după posibilitatea lor de deplasare dintr-un loc în altul

Răspuns:

După posibilitatea individualizării lor bunurile sunt bunuri certe şi bunuri de gen. Această clasificare prezintă importanţă juridică cu privire la momentul transmiterii proprietăţii şi a riscurilor deoarece în cazul bunurilor certe momentul predării proprietăţii şi a riscurilor este momentul realizării acordului de voinţă, în vreme ce în cazul bunurilor de gen momentul predării proprietăţii şi a riscurilor este momentul individualizării lor prin numărare, cântărire, măsurare.

105


1. Bunurile incorporale:a) pot fi executate silitb) pot fi sesizate prin simţuric) se consumă de la prim întrebuinţared) pot fi înlocuite unele cu altelee) au numai o consistenţă ideală, nu reprezintă pentru senzorialitatea noastră un stimul extern, material şi concretf) elaborarea actului de aplicareg) elaborarea actului de executare

Rezolvare O O O O

De rezolvat:

2. Dreptul civil este o ramură de drept:a) publicb) privat

Rezolvare O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Dreptul public include ramurile de drept în cadrul cărora sunt reglementate raporturile dintre state sau dintre stat şi cetăţeni. Pentru faptul că statul este întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridic de drept public, vom avea un raport de inegalitate juridică între acestea.

Din sfera dreptului public am ales să ne oprim asupra câtorva noţiuni din dreptul administrativ, respectiv asupra definirii acestei ramuri de drept, a noţiunii de administraţie publică, noţiune centrală în sfera dreptului administrativ, precum şi a prezentării autorităţilor care realizează administraţia publică centrală şi locală.

Dreptul privat include ramurile de drept în cadrul cărora avem reglementate raporturile juridice dintre particulari, motiv pentru care între subiectele raportului juridic de drept privat va exista întotdeauna o relaţie de egalitate juridică.

Dreptul civil este una dintre cele mai reprezentative ramuri de drept privat motiv pentru care am ales să îi prezentăm definirea şi pentru că în sfera dreptului civil bunurile sunt o noţiune esenţială le prezentăm şi pe acestea cu definirea şi prezentarea tuturor clasificărilor bunurilor.

106

TEST AUTOEVALUARE IIITemele 8-11

1. Structura internă a unui act normativ este alcătuită din:a) titlul actului normativb) dispoziţii facultativec) preambululd) acte de promulgaree) dispoziţii finale şi tranzitoriif) formula introductivă g) dispoziţii generale şi de conţinut

2. Au drept de iniţiativă legislativă:a) Guvernulb) Preşedintelec) parlamentariid) cetăţenii, în anumite condiţiie) deputaţii f) senatoriig) toate răspunsurile sunt corecteh) toate răspunsurile sunt incorecte

3. Sunt cauze care înlătură răspunderea juridică: a) amnistiab) legitima apărarec) lipsa plângerii prealabiled) împăcarea părţilore) cazul fortuit f) minoritatea făptuitoruluig) prescripţia

4. Promulgarea se face în termen de:a) maxim 10 de zile de la data primirii legii la cabinetul Preşedintelui Românieib) maxim 20 de zile de la data primirii legii la cabinetul Preşedintelui Românieic) maxim 20 de zile de la data votării legii de către Camera competentă

5. Înainte de promulgare Preşedintele:a) poate cere o singură dată reexaminarea legiib) poate cere de două ori reexaminarea legiic) nu are dreptul să ceară nici o reexaminare, este obligat să promulge legea

6. Procesul de elaborare a actelor normative debutează cu:a) iniţierea proiectului de act normativb) votarea proiectului de lege în Parlamentc) promulgarea legii de către Preşedinte

7. Sunt modalităţi de sistematizare a actelor normative:a) codificareab) abrogareac) încorporaread) derogarea

8. Răspunderea disciplinară intervine:a) în cazul săvârşirii unei contravenţiib) în cazul săvârşirii unei infracţiunic) în cazul în care se constată că un salariat a săvârşit o abatere disciplinară

9. Persoana juridică răspunde:

107

a) civilb) contravenţionalc) penald) administrativ10. Votarea legii, practic adoptarea ei se face de către:a) Preşedinteb) Parlamentc) Guvernd) autorităţile administrativee) autorităţile judecătoreşti

108

RĂSPUNSURI TESTE

TEST AUTOEVALUARE I

1 b,c,d,e2 b,d, f,3 a,d,f4 c5 c6 a7 d8 a,f9 c10 b11 b12 b13 c14 b15 a,b

TEST AUTOEVALUARE II

1 a,b,c,2 c3 a,c4 a,c,d,e,i,l5 d6 b7 b8 b,c9 a,c10 a,b11 c12 b13 c14 a,c,d15 a,c

TEST AUTOEVALUARE III

1 a,c,e,f,g2 a,c,d,e,f,3 a,c,d,g4 b5 a6 a7 a,c8 c9 a,d10 b

109

ELEMENTE DE DREPT

SUBIECTE DE EXAMEN

1. Sistemul ştiinţelor juridice (descrierea componentelor sale)2. Accepţiunile noţiunii de drept3. Enumeraţi factorii de configurare a dreptului4. Definiţia şi principiile dreptului5. Normativitatea juridică6. Obiceiul7. Normele morale. Asemănările şi deosebirile dintre normele morale şi normele juridice8. Norma juridică (definire, trăsături, structură, clasificare, acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor)9. Izvoarele dreptului10. Raportul juridic11. Etapele procesului de elaborare a actelor normative12. Elementele constitutive ale unui act normativ13. Sistematizarea actelor normative14. Răspunderea juridică

110

BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Bădescu Teoria normei juridice, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2004

2. Moise Bojincă Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios,

2001

3. Ioan Ceterchi, Ion Craiovean Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.

All, 1993

4. Mircea Djuvara Teoria generală a dreptului. Drept raţional.

Izvoare şi drept pozitiv. Editura ALL, Bucureşti,

1995

5. Dumitru Mazilu Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999

Eugen Popa, Petru Ciacli Elemente de drept public şi privat, Ed. Servo-

Sat, Arad, 1998

7. N. Popa Teoria generală a dreptului, Editura Actami,

Bucureşti, 1998

8. N. Popa, M. C. Eremia Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru

seminar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

9. Costică Voicu Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2002

10. Gh. Motica, R. Motica Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997

111

Curs_Elemente de Drept.doc

Documents

Transcript of Curs_Elemente de Drept.doc